Demograficul Asezarilor Rurale Dintre Valea Trotusului Si Valea Zabrautului

Studiu demografic asupra așezărilor rurale dintre

valea Trotușului si Valea Zăbrăuțului

Cuprins

Lista figurilor

Lista tabelelor

Introducere
Capitolul I Considerații generale
1.1 Aspecte teoretice și metodologice
1.1.1. Conceptul de spațiu rural
1.1.2. Tipuri de așezări rurale după mărimea demografică

1.2. Scurt istoric al cercetărilor științifice în județul Vrancea

Capitolul II. Poziția geografică
2.1. Poziția geografică și limitele fizico-geografice a județului Vrancea

2.2. Transporturi și telecomunicații

2.3. Așezarea geografică a așezărilor rurale

2.3.1. Ruginești

2.3.2. Păunești

2.3.3. Movilița

Capitolul III. Potențialul de habitat al cadrului natural
3.1. Geologia
3.2. Relieful- elemente de favorabilitate în dezvoltarea așezărilor
3.3. Distribuția așezărilor în funcție de unitățile de relief
3.4. Clima și influența sa asupra așezărilor umane
3.5. Resursele de apă
3.5.1. Apele subterane
3.5.2. Apele de suprafață
3.6.Compnentele biopedogeografice
Capitolul IV. Populația și resursele umane
4.1. Vechimea și continuitatea locuirii
4.2. Evoluția numerică a populației
4.2.1. Evoluția numerică a populației în secolul al XX –lea și începutul secolului

XXI

4.2.2. Populația din Ruginești, Păunești și Movilița

4.2.3. Analiza comparativă a populației din Ruginești, Păunești și Movilița

4.3. Densitatea populației
4.4. Mișcarea naturală
4.4.1. Evoluția natalitățtii
4.4.2. Evoluția mortalității
4.4.3. Evoluția bilanțului natural
4.5. Mișcarea migratorie
4.5.1. Evoluția plecărilor
4.5.2. Evoluția sosirilor
4.5.3. Bilanțul migratoriu
4.5.4. Migrația pentru munca în străinătate
4.6. Structura populației
4.6.1. Structura populației pe grupe de vârstă
4.6.2. Indicele de îmbătrânire demografică
4.6.3. Structura populației pe sexe
4.6.4. Piramida structurală a vârstelor
4.7. Structura etnică
4.8. Structura confesională
4.9. Structura lingvistică

Capitolul V. Aplicații metodice

5.1. Valorificarea cunoașterii orizontului local prin redactarea unei discipline

curriculare

5.2. Poziția curriculum-ului la decizia școlii (C.D.Ș.) în contextul reformei

curriculare
5.3. Proiect de opțional pentru anul școlar 2014-2015

5.3.1. Notă de prezentare

5.3.2. Competențele generale ale predării geografiei în orizontul local

5.3.3. Proiectarea anuală și pe unități de învățare

5.3.4. Optimizarea procesului educativ prin metode alternative de evaluare-

valorificarea activității desfășurate cu elevii
Concluzii
Bibliografie

Lista figurilor

Fig.1 Harta județului Vrancea;

Fig.2 Harta fizică a României;

Fig.3 Harta așezărilor din județul Vrancea;

Fig.4 Harta temperaturilor medii lunare;

Fig.5 Harta rețelei hidrografice a României;

Fig.6 Pădure de stejari;

Fig.7 Cioburi ceramică- cultura Dridu;

Fig.8 Reprezentarea grafică a evoluției populației din județul Vrancea;

Fig.9 Evoluția populației din județul Vrancea în perioada 1930-2012;

Fig.10 Reprezentarea grafică a componenței etnice a comunei Ruginești;

Fig.11 Reprezentarea grafică a componenței confesionale a comunei Ruginești;

Fig.12 Reprezentarea grafică a componenței etnice a comunei Păunești;

Fig.13 Reprezentarea grafică a componenței confesionale a comunei Păunești;

Fig.14 Reprezentarea grafică a componenței etnice a comunei Movilița;

Fig.15 Reprezentarea grafică a componenței confesionale a comunei Movilița;

Fig.16 Reprezentarea grafică a analizei populației din perioada 2002-2011 în Ruginești, Păunești,

Movilița;

Fig.17 Reprezentarea grafică a plecărilor;

Fig.18 Reprezentarea grafică a sosirilor;

Fig.19 Domeniile în care lucrează cei plecați în străinătate;

Fig.20 Reprezentarea grafică a structurii populației pe grupe de vârstă;

Fig.21 Reprezentarea grafică a populației pe sexe în mediul rural din județul Vrancea;

Fig.22 Piramida vârstelor –populația rurală din județul Vrancea;

Fig.23 Reprezentarea grafică a structurii etnice a populației din comunele: Ruginești, Păunești,

Movilița;

Fig.24 Reprezentarea grafică a populației pe structuri confesionale din comunele: Ruginești,

Păunești, Movilița.

Lista tabelelor

Tab.1 Rețeaua de cale ferată;

Tab.2 Rețeaua hidrografică a județului Vrancea;

Tab.3 Evoluția populației în județul Vrancea;

Tab.4 Populația și densitatea populației în județul Vrancea;

Tab.5 Populația pe sexe și medii în județul Vrancea în perioada 2000-2009;

Tab.6 Densitatea medie a populației în Ruginești, Păunești, Movilița;

Tab.7 Mișcarea naturală a populației pe medii;

Tab.8 Dinamica naturală a comunelor în județul Vrancea;

Tab.9 Evoluția plecărilor;

Tab.10 Evoluția sosirilor;

Tab.11 Structura populației pe grupe de vârstă;

Tab.12 Indicele de îmbătrânire a populației;

Tab. 13 Structura populației pe sexe, Vrancea 2000-2011;

Tab.14 Populația pe structură etnică- recensământul din 2011;

Tab.15 Populația pe structură confesională- recensământul din 2011.

INTRODUCERE

Spațiul geografic al zonei dintre valea Trotușului si valea Zăbrăutului, un spațiu complex, predominant rural ce reprezintă o îmbinare armonioasă a spațiului natural, cu spațiile specializate sociale sau economice, s-a organizat spontan sau dirijat în funcție de conexiunile locale ale componentelor naturale.

Multiplele abordări geografice sau de altă specialitate ce au avut în atenție teritoriul județului Vrancea se regăsesc în lucrări cu caracter general sau local, cu anumită reprezentativitate în ansamblul teritoriului național, dar lipsa unei analize detaliate din perspectiva spațială și deterministă a elementelor naturale și antropice care influențează organizarea spațiului rural m-a determinat să elaborez lucrarea de față.

“ Studiul demografic asupra așezărilor rurale dintre valea Trotusului și valea Zăbrăuțului” reprezintă o analiză detaliată, cantitativă și calitativă, structurată pe 4 capitole, ce încearcă să trateze separat, dar în același timp unitar, fiecare tip de spațiu component al zonei, cu accent pe continuitatea în timp a dezvoltării spațiale, a modificărilor ce au intervenit datorită factorilor istorici, politici și decizionali precum și noile direcții de dezvoltare durabilă și organizatorică în contextul integrării în Uniunea Europeană și alinierea tuturor strategiilor de dezvoltare și de organizare la noile reguli europene.

Analiza caracteristicilor spațiale ale zonei din perspectivă geografică prin punerea în evidență a organizării și evoluției componentelor spațiale, își dorește a fi o contribuție la soluționarea problemelor cu care se confruntă comunitățile locale, o conștientizare a realității geografice, o cunoaștere a mecanismelor care ce au dus la configurarea actuală a rețelei de așezări, a problemelor și nevoilor pe care le are populația rurală, ș.a.

În elaborarea lucrării am abordat numeroase metode de lucru, începând cu colectarea, sintetizarea și prelucrarea unui imens volum de date de arhivă și statistice puse la dispoziție de instituțiile de specialitate, selectarea materialelor bibliografice, până la observarea dimensiunii fenomenelor prin observații personale pe teren. Analizele detaliate (de sinteză sau de observații în teren) nu ar fi fost posibile fără consultarea materialelor cartografice de tip hărți topografice, ortho-fotoplanuri și planuri cadastrale care mi-au permis perceperea cât mai corectă a dispunerii în spațiu a componentelor principale, a modificărilor survenite în timp, în special datorită influenței antropice. În deplasările din teren, am încercat să percep determinismul spațial al elementelor naturale asupra organizării rețelei de așezări și asupra modului de organizare a terenurilor, dar și modul de păstrare și promovare a valorilor cultural prin metoda interviului, participarea la evenimente culturale și aplicarea chestionarului de tip sociologic. Analizele simple, statistice și cauzale, informațiile și observațiile din teren mi-au permis abordarea multilaterală a evidențierii caracteristicilor geografice spațiale prin deducție și comparație și o cunoaștere a comportamentului actual al populației locale.

Materialele grafice din prezenta lucrare au fost concepute pe baza datelor cantitative, prin metode moderne de lucru, informatizate, precum metoda S.I.G – ca suport al interpretării organizării naturale a spațiului; programul Adobe Photoshop și Adobe Illustrator pentru prelucrările de detaliu și Microsoft Excel pentru evidențierile evolutive ale elementelor cantitative.

Cel de al cincilea capitol cuprinde aspectele metodice ale cercetării zonei și punerea în practica pedagogică a acestora, prin utilizarea informațiilor în complexul proces de predare- învățare- evaluare a disciplinei opționale – “ Păunești-oameni și locuri”.

În ultimul capitol, Concluzii, prezintă, succint și în rezumat , datele din întreaga lucrare.

În timpul întocmirii prezentei lucrări am primit un permanent sprijin și o foarte bună îndrumare din partea domnului conferențiar universitar doctor Costachie Silviu, față de care îmi manifest toată recunoștința și căriuia iî aduc și pe această cale sincere mulțumiri.

Capitolul I. Considerații generale

Aspecte teoretice și metodologice

Metodologia etnogeografică este esențială în înțelegerea specifică cunoașterii științifice, a principiilor și regulilor ce stau la baza demersului de cercetare și a clasificării teoriilor științifice.

Etnografia ca știință, s-a format relativ recent, denumirea provenind din greaca veche, ethnos-popor și graphos-descriere, adică descrierea popoarelor, aceasta ocupându-se cu studiul modului de viață, a culturii și civilizației popoarelor, definindu-le trăsăturile, caracteristicile constante, obârșia și căile de evoluție.

Conform definiției date de Ion Vlăduțiu, etnografia cuprinde (aspecte de trai și cultura populară) așezările umane cu caracteristicile gospodăriei rurale și urbane (arhitectura, mobilier, ocupații casnice), ocupații, mijloace de prelucrare a lemnului, pietrei, prelucrarea fibrelor vegetale și animale, prelucrarea lutului, metalului, industria casnică și industria țărănească, alimentația tradițională, țesăturile, portul popular, cunoștințele populare, aspecte de astă populară, obiceiuri calendaristice, obiceiuri familiale, obiceiuri sociale, credințe, superstiții, datini.

În cadrul cercetării a trebuit să se țină seama de o serie de principii, metode și procedee, unele comune și altor ramuri ale științei. Caracterul interdisciplinar al temei abordate a impus folosirea unor metode interdisciplinare, de la cele pur geografice la cele sociologice și statistice, în vederea unei analize cât mai corecte, dar în același timp cât mai fundamentate a proceselor și fenomenelor investigate.

S-au utilizat în elaborarea lucrării principiul repartiției spațiale, principiul cauzalității, principiul integrării, principiul regionalismului și principiul istoric.

Metodele și procedeele de cercetare folosite au fost atât tradiționale, cât și moderne:

metoda istorico-geografică, prin intermediul ei observând interacțiunea dintre factorii geografici și cei istorici, simple, statistice și cauzale, informațiile și observațiile din teren mi-au permis abordarea multilaterală a evidențierii caracteristicilor geografice spațiale prin deducție și comparație și o cunoaștere a comportamentului actual al populației locale.

Materialele grafice din prezenta lucrare au fost concepute pe baza datelor cantitative, prin metode moderne de lucru, informatizate, precum metoda S.I.G – ca suport al interpretării organizării naturale a spațiului; programul Adobe Photoshop și Adobe Illustrator pentru prelucrările de detaliu și Microsoft Excel pentru evidențierile evolutive ale elementelor cantitative.

Cel de al cincilea capitol cuprinde aspectele metodice ale cercetării zonei și punerea în practica pedagogică a acestora, prin utilizarea informațiilor în complexul proces de predare- învățare- evaluare a disciplinei opționale – “ Păunești-oameni și locuri”.

În ultimul capitol, Concluzii, prezintă, succint și în rezumat , datele din întreaga lucrare.

În timpul întocmirii prezentei lucrări am primit un permanent sprijin și o foarte bună îndrumare din partea domnului conferențiar universitar doctor Costachie Silviu, față de care îmi manifest toată recunoștința și căriuia iî aduc și pe această cale sincere mulțumiri.

Capitolul I. Considerații generale

Aspecte teoretice și metodologice

Metodologia etnogeografică este esențială în înțelegerea specifică cunoașterii științifice, a principiilor și regulilor ce stau la baza demersului de cercetare și a clasificării teoriilor științifice.

Etnografia ca știință, s-a format relativ recent, denumirea provenind din greaca veche, ethnos-popor și graphos-descriere, adică descrierea popoarelor, aceasta ocupându-se cu studiul modului de viață, a culturii și civilizației popoarelor, definindu-le trăsăturile, caracteristicile constante, obârșia și căile de evoluție.

Conform definiției date de Ion Vlăduțiu, etnografia cuprinde (aspecte de trai și cultura populară) așezările umane cu caracteristicile gospodăriei rurale și urbane (arhitectura, mobilier, ocupații casnice), ocupații, mijloace de prelucrare a lemnului, pietrei, prelucrarea fibrelor vegetale și animale, prelucrarea lutului, metalului, industria casnică și industria țărănească, alimentația tradițională, țesăturile, portul popular, cunoștințele populare, aspecte de astă populară, obiceiuri calendaristice, obiceiuri familiale, obiceiuri sociale, credințe, superstiții, datini.

În cadrul cercetării a trebuit să se țină seama de o serie de principii, metode și procedee, unele comune și altor ramuri ale științei. Caracterul interdisciplinar al temei abordate a impus folosirea unor metode interdisciplinare, de la cele pur geografice la cele sociologice și statistice, în vederea unei analize cât mai corecte, dar în același timp cât mai fundamentate a proceselor și fenomenelor investigate.

S-au utilizat în elaborarea lucrării principiul repartiției spațiale, principiul cauzalității, principiul integrării, principiul regionalismului și principiul istoric.

Metodele și procedeele de cercetare folosite au fost atât tradiționale, cât și moderne:

metoda istorico-geografică, prin intermediul ei observând interacțiunea dintre factorii geografici și cei istorici,

metoda observației directe și indirecte, prin intermediul căreia s-au confruntat dinamica, mișcările demografice cât și fluxurile economice în limitele spațiului studiat,

descrierea geografică,

metoda analizei considerată fundamentală în investigația ruralului,

reprezentarea grafică, care s-a constituit ca un element prioritar în demersul analitic al

interpretării spațiale a faptelor geografice, harta fiind ca în orice studiu geografic, instrumentul cel mai des folosit, atât pentru analiza inițială a teritoriului, cât și pentru transpunerea rezultatelor finale. Întreaga problematică abordată a fost transpusă cartografic, harta fiind gândită ca punct de pornire, cheie de interpretare și ca finalitate, contribuind în mod direct, la parcurgerea demersului întreprins, alături de diverse diagrame structurale, tabele și fotografii.

Printre procedeele de actualitate utilizate se regăsește și ancheta geografică, utilizată în identificarea dimensiunilor socio-culturale și spirituale a calității vieții, aceasta fiind bazată mai mult pe interviu și nu pe chestionare, datorită situației delicate din teritoriu. Toate textele au fost înregistrate audio, sistemul de transcriere fonetică fiind simplificat, în încercarea de a reda cât mai exact graiul românesc vorbit în diferitele localități în care s-au făcut înregistrările și, în același timp, de a nu îngreuna citirea.

Detalierea realității geografice și etnografice a impus utilizarea unor surse informaționale diversificate (arheologice, istorice, geografice, narative, toponimice, etnografice etc.), care au susținut și completat o continuă revenire pe teren.

În cercetarea spațiului vrâncean, s-a îmbinat etapa de birou sau de bibliotecă, numită și etapă de documentare, cu etapa de teren.

Materialele grafice din această lucrare au fost realizate pe baza datelor cantitative ,prin metode moderne de lucru, informatizate, Corel Draw, Adobe Photoshop, pentru prelucrările hărților de detaliu, precum si Excel pentru reprezentările grafice evolutive ale elementelor cantitative.

Etapa de documentare a cuprins familiarizarea cu bibliografia de specialitate, inclusiv stabilirea definițiilor, noțiunilor și conceptelor utilizate pe parcursul cercetării. S-au folosit acele surse de informare regăsibile în biblioteci, în arhivele centrale și locale, în diferite însemnări ale unor instituții cum ar fi armata sau evidența populației din Vrancea și care conțin informații referitoare la esența problemei. Informațiile statistice, multe dintre acestea accesibile pe Internet, reprezintă o altă sursă importantă de documentare.

Etapa de teren, a fost imperios necesară pentru o cunoaștere cât mai amănunțită a realității și a constat în obținerea datelor culese pe teren, care cuprind în cadrul lor o serie de informații obținute prin discuții, observații și înregistrarea acestora în contact direct cu subiecții studiului respectiv. Observațiile de teren interpretate geografic și comparate pe baza analizei resurselor bibliografice, cartografice și statistice, au scos în evidență o serie de structuri care oglindesc organizarea spațiului, cât și unele entități spațiale și sociale cum ar fi elementele naturale, populația, rețeaua de așezări, relațiile de natură socio-economică, culturală și politică.

Conceptul de spațiu rural

În literatura de specialitate numeroși specialiști în domeniu au definit noțiunea de spațiu rural și dezvoltare rurală sub diferite aspecte. Mulți specialiști definesc spațiul rural prin opoziție cu spațiul urban ca fiind „zona caracterizată printr-o populare și densitate relativ slabă și prin preponderența activității agricole”. Lemoin F. consideră că spațiul rural cuprinde „teritoriul național minus ceea ce este urbanizat, ceea ce constituie localitățile urbane și activitățile industriale”. Spațiul rural, contrar spațiului urban, nu comportă mari concentrări de oameni. Aglomerările sunt limitate la dimensiunile satului. Pierre George, definind ruralul prin raport cu urbanul arată că: „satul se opune orașului; faptele de la sat sunt fapte rurale” …”geografia rurală studiază satul și nu numai agricultura” …”satul fiind tema de visare a țăranilor urbanizați care și-au părăsit amintirile lor”.

Spațiul rural, considerat în accepțiunea actuală un spațiu cu multiple activități primare, secundare și terțiare constituie o preocupare majoră pentru cercetare interdisciplinară. El a atras atenția geografilor, sociologilor, istoricilor, economiștilor și alții mai ales în a doua jumătate a secolului XX. Resursele funciare, tradițiile cultural-artistice, arhitectura, potențialul factorilor de mediu, activitățile meșteșugărești și economice, dezvoltarea durabilă au constituit elemente de referință ale cercetărilor interdisciplinare.

Geografii sunt de acord, în prezent, că mediul rural nu mai poate fi studiat ca un univers închis, ci ca un sistem deschis, aflat în interconexiune cu mediul înconjurător național și internațional. De fapt, el se constituie într-un domeniu de cercetare interdisciplinară, în care se cer rezolvate numeroase probleme, ce adesea depășesc cadrul strict al ruralului: gestiunea resurselor naturale, restructurarea socio-spațială sub efectul urbanizării, relația centralitate urbană-marginalitate rurală, depopularea satelor și abandonul terenurilor agricole, dezvoltarea durabilă și echilibrul ecologic, îmbătrânirea demografică și sărăcia etc.

Robert Badouin, definește spațiul rural în opoziție cu spațiul urban, desemnând prin acest concept "zone caracterizate printr-o populare de o densitate relativ slabă și prin preponderența activităților agricole. Spațiul rural, contrar spațiului urban, nu comportă puternice concentrări de oameni. Aglomerările sunt limitate la dimensiunile satului sau ale burgului. El este reprezentat printr-un habitat dispersat sub formă de cătune sau de ferme diseminate în natură. Spațiul rural se pretează pentru activități de tip agricol. Pe de altă parte, dacă spațiul rural privilegiază pământul ca factor de producție, el nu se confundă cu existența unui sol capabil să suporte culturile și să hrănească animalele. Spațiul rural este în același timp întindere și mediu înconjurător “.

Spațiul rural e „o zonă interioară sau de coastă (un teren continental sau litoral), teritorii cu sate și orașe mici”, în care, în cea mai mare parte, terenurile sunt utilizate pentru:

agricultură, silvicultură, acvacultură și pescuit;

activități economice și culturale ale locuitorilor (artizanat, industrie, servicii etc.);

amenajarea de zone neurbane de distracții sau rezervații naturale și alte utilizări.

Ordinul nr. 173/160/1993 definește spațiul rural prin :

componenta teritorială -are în vedere zona geografică interioară și/sau de coastă, aparținând fondului funciar al României, cuprinzând terenuri cu destinație agricolă, forestieră și/sau aflate permanent sub ape, precum și cele intravilane.

caracteristici dominante.

Zona geografică va corespunde spațiului rural dacă sunt dominante, individual sau cumulativ, următoarele caracteristici:

majoritatea terenurilor sunt utilizate pentru:

activități economice de producție și valorificare a producției agricole, silvice, piscicole și de acvacultură, precum și activități de protecție și conservare a mediului;

activități economice neagricole, meșteșugărești și de mică industrie, pentru prelucrarea și valorificarea materiilor prime preponderent locale, artizanat, servicii și alte asemenea;

activități economice de agrement și turism;

populația locală este sub nivelul de 5.000 de locuitori.

Caracteristici dominante ale spațiului rural:

ponderea spațiului rural;

formele de stabilire umană;

populația și densitatea acesteia, situația demografică;

ponderea activităților din sectoarele primare (agricultură, silvicultură, minerit, industria casnică, meșteșuguri, agroturism);

angajarea populației rurale în activități neagricole;

veniturile, incidența sărăciei, sistemul financiar;

modul de viață, tradiții și obiceiuri, peisagistica.

Spre deosebire de sat, care se referă la unități sociale sau așezări umane specifice, puternic individualizate, conceptul de rural sugerează ansamblul spațiului în care sunt situate satele, raporturile lor de interdependență și specificitate ecologică a comunității sătești. Conceptul de rural, de asemenea, desemnează anumite populații care se disting în interiorul colectivității umane sau a societății globale prin particularități economice, demografice, ecologice și socio-culturale.

Satul, „ o verigă dintr-un lanț care vine din urmă și se va desfășura înainte”, a constituit și constituie încă elementul de bază al peisajului geografic și al spațiului rural, care se impune prin:

– număr și densitate considerabile;

– modul relativ uniform de distribuție în teritoriu;

– morfostructura deosebit de variată, corelată cu gradul de fragmentare a reliefului, tipul de resurse;

– presiunea crescândă asupra componentelor fizico-geografice ale spațiului geografic etc.

Satul s-a transformat în timp din localitate uni-funcțională, de importanță locală, preponderent agricolă, caracterizată prin imobilism, stagnare, în așezare cu caracter multifuncțional, integrată din ce în ce mai organic în teritoriu.

Definirea noțiunii de așezare rurală, pe plan mondial, este foarte diferită, în funcție de criteriile folosite: statistic, administrativ, legislativ, funcțional etc.

OECD (Organizația pentru Cooperare Economică si Dezvoltare) folosește un singur indicator pentru a deosebi așezările rurale de cele urbane, și anume: numărul locuitorilor/km2. Sunt considerate așezări rurale acelea în care densitatea populației nu depășește 150 loc./km2.

La nivelul UE, densitatea medie a populației este de 115 loc./km2, criteriul folosit pentru departajarea satelor de orașe fiind densitatea de până la 100 loc./km2. În Ungaria, o așezare este considerată rurală dacă nu are statut urban, sau are statut urban dar numărul locuitorilor este sub 10.000 loc.

În țara noastră statutul unei așezări este reglementată prin lege, indiferent de mărimea demografică sau densitatea populației.

„Satul reprezintă cu adevărat o unitate socială românească organică. Tot ce ne aparține mai deplin și este crescut mai viu în sat se află. Minunea istorică a poporului românesc în fața căreia istoricii străini și români stau nedumeriți o pot afla tot aici. Vechea noastră civilizație este o civilizație sătească, despre care putem spune că o fost odată cu neamul” .

În trecut, termenul „sat” avea mai multe înțelesuri, pe care i le-a conferit limba țărănească, înțelesuri care ne dau o imagine complexă despre ceea ce reprezenta vechiul sat. Era nu numai o organizație teritorială, ci și una socială și spirituală a unor colectivități devălmașe, așadar mult mai mult decât un simplu organ administrativ. Pentru cuvântul „sat” (care, conform definiției din DEX, provine din lat. „fossatum” – „loc întărit cu șanț”, deși unii cercetători susțin că termenul a evoluat din lat. „satus”, care înseamnă „semănătură”, dar și „neam”, „seminție”) sunt folosiți și alți termeni în vorbirea țărănească.

După cum arată Henri H. Stahl, în terminologia „obiceiului pământului” sinonimele și omonimele sunt foarte curente, limbajul juridic popular fiind „folcloric prin esența lui, multiplu ca înțelesuri, bogat și pitoresc, dar imprecis și echivoc, după cum viu și veșnic variat este însuși fenomenul social pe care îl exprimă.”

„Satul” poate fi sinonim cu „obștea”, care reprezenta organul său administrativ de conducere, astfel, în loc de „obște”, țărănii foloseau deseori cuvântul „sat”: „l-a ales satul”, „l-a judecat satul”, „s-a supărat ca văcarul pe sat” (văcarul avea un rol important în viața satului, fiind mandatarul obștii ales pentru diferite treburi de interes general, cea mai importantă fiind tragerea la sorți prin care se hotăra distribuirea echitabilă, pe grupuri familiale, a parcelelor de teren). Deseori, termenii „sat”, „obștea satului” și „obștea” sunt folosiți cu sens similar. „Obștea”, referindu-se la populația satului („noi, toată obștea satului”, „am făcut parte și la obștea celor săraci”), mai era numită și „ceată”, „droaie”, „cemetie”, „steag”, „popor”, „neam”. Cu sensul de adunare generală a obștenilor, era numită și cu alți termeni, unii foarte expresivi: „sobor, săbor, zbor”, sau, în Moldova, „grămada satului”. 

Ca formațiune teritorială, satul este și o „vatră de sat”, adică o aglomerare de locuințe: „în capul satului”, „la marginea satului”, „la un corn de sat”. Cuvântul însemna și întregul teritoriul aflat în stăpânirea sătenilor, hotarul satului sau trupul de moșie. Satul nu este numai organ administrativ și patrimoniu, ci și populația: „am hrănit tot satul”, „a fost de față tot satul”, satul fără oameni fiind numit „sat sterp”. El reprezintă, în sens mai larg, un sistem de conviețuire socială, expresia „satul lui Cremene” semnificând lipsa unei organizări sociale, un loc în care oricine poate face ce vrea.

Același cuvânt exprimă și ideea de „opinie publică”, „gura satului”, „ce știe satul”. Comunitatea rurală se manifestă prin inter-cunoaștere, toți oamenii se cunosc între ei, tot satul merge la biserică, participă la jocul de duminică, sunt comentate evenimente locale, sunt exprimate judecăți, care trec de la o casă la alta etc. Astfel, gura satului, ca mod de manifestare a opiniei publice, are o funcție etică și axiologică . 

Cuvântul „sat” implică și ideea de statornicie: „a face sat cu cineva” (a intra în tovărășie cu cineva) sau, cum spune B. P. Hașdeu, unele neologisme „nu putură să facă sat în limba românească”.

Toate aceste înțelesuri ne dau o imagine destul de completă a ceea ce însemna satul: o organizare a vieții sub toate aspectele complexe pe care le implică orice societate umană. Ele reflectă, de asemenea, și faptul că satul se supunea unei conștiințe colective, reprezentată de obște, legătura cu obștea fiind foarte strânsă, și se conducea după cutumele statornicite prin tradiție. Țărănii se adunau în obște pentru a hotărî și aplica cele cuvenite, care corespund tradiției, și nu unor opinii schimbătoare, individuale, sau unei rațiuni individuale (supusă mai ușor transformării), ceea ce asigura statornicia, integrarea firească într-o rânduială. Deciziile luate prin votul direct al membrilor erau influențate de grupul celor „buni și bătrâni”, care se bucurau de autoritate datorită vârstei, experienței, respectului câștigat.

În vechea civilizație sătească, obștea funcționa ca o democrație țărănească directă, iar pentru stabilirea unei astfel de orânduiri democratice nu a fost nevoie de intervenția pluralismului, obștea creând „o omogenitate de voință care făcea conceptul de «consens» inutil”. Reprezentarea celor conduși de către conducători era maximă , iar organizarea democratică era posibilă tocmai datorită supremației tradiției, care unea oamenii și crea o strânsă solidaritate. Astfel se explica de ce, de-a lungul timpului, obștea a constituit o formă de rezistență a poporului român, reușind de multe ori să se împotrivească aservirii feudale sau unor influențe străine nocive.

Tipuri de așezări rurale după mărimea demografică

Mărimea demografică a așezărilor rurale constituie o particularitate importantă, întrucât semnalează indirect raporturile reciproce dintre populație și mediul înconjurător și constituie unul dintre elementele de bază în aprecierea gradului lor de viabilitate. Numărul populației devine un criteriu într-adevăr realist în evaluarea viabilității satelor numai în condițiile încadrării acestora între limitele teritoriale ale unor arii omogene, sau apropiate sub aspectul funcționalității, a gradului de dotare.

Așezările din spațiul geografic românesc au fost grupate (conform grupelor de mărime din literatura de specialitate) în:

– așezări mici și foarte mici (sub 500 locuitori); foarte mici (sub 100 loc.);

– așezări mijlocii (500-2000 locuitori), cu subgrupa mijlocie inferioară (500-1.000 loc.) și

mijlocie superioară (1.000-2.000 loc.);

– așezări mari (2.000-4.000/5.000 locuitori);

– așezări foarte mari (peste 4.000/5.000 locuitori).

Geografia umană – aspecte teoretice și metodologice

Analiza geografică complexă a județului Vrancea la nivel structural, funcțional și evolutiv a fost realizată prin prisma relațiilor cauzale și a corelațiilor spațiale.

Detalierea realității geografice a impus utilizarea unor surse informaționale diversificate (geografice, istorice, arheologice, economice, etnografice, etc.), care au susținut și completat o continuă revenire pe teren. Printre procedeele de actualitate utilizate se regăsesc ancheta geografică, utilizată în identificarea dimensiunilor socio-culturale a calității vieții, sau prelucrarea statistico-matematică a datelor. Un element prioritar în demersul analitic l-a constituit interpretarea spațială a faptelor geografice, sprijinită pe reprezentări cartografice. Materialele cartografice, numeroase, se doresc sinteze ale textului, explicite și relevante în același timp. Întreaga problematică abordată a fost transpusă cartografic, harta fiind gândită ca punct de pornire, cheie de interpretare și ca finalitate, contribuind în mod direct, la parcurgerea demersului întreprins.

Aspecte de geografie umană au fost desprinse din studiile valoroase cu tematică în acest sens, dar cu referiri la spații geografice, de cele mai multe ori, foarte ample. Lucrările de referință au fost cele avându-l ca autor pe V. Cucu, creatorul unei adevărate școli în domeniu, printre care Geografia populației (1981), România. Geografie umană (1995), Geografia așezărilor rurale (2000).

Primele preocupări legate de geografia umană se conturează în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, când apar o serie de monografii de sate și când se întocmesc dicționarele geografice pe județe (1888-1898). Satele, ca așezări dominante numeric și demografic, sunt analizate îndeosebi prin prisma unor informații statistice. Se abordează îndeosebi originea satelor, tipurile de sate după structură, textură, formă, repartiție în teritoriu, rolul mediului geografic în formarea și organizarea rețelei de așezări. În a doua jumătate a sec. al XX-lea abordările se diversifică și se afirmă conceptul de complex rural, privit ca o realitate social-teritorială în care vatra, moșia, populația și activitățile acesteia trebuie analizate în strânsă corelație (colectiv de autori, 1983, Geografia României, vol. I).

Pot fi amintite lucrări ale unor cadre universitare din colectivul de Geografie Umană din Cadrul Facultății de Geografie, Universitatea din București: Așezarea rurală – componentă principală a peisajului geografic românesc (G.Erdeli, M.Cândea, 1984), Podișul Mehedinți. Geografie Umană (G.Erdeli, 1992), Tendințe actuale în geodemografia României (G.Erdeli, 1993), Regiunea și ariile de interferență regională (I.Ianoș, 1994), Carpații Meridionali în sistemul montan românesc. Studiu de Geografie Umană (M.Cândea, 1996), Forme de organizare administrativ-teritoriale ale spațiului geografic românesc (G.Erdeli, 1997), Starea actuală a satului românesc. Particularități geodemografice (G.Erdeli, 1999), Restructurarea economică și fenomenul migrației în România (I. Ianoș, 1999), Sisteme teritoriale (I.Ianoș, 2000), Geografia Populației (G.Erdeli, L.Dumitrache, 2001), Spațiul geografic românesc. Organizare, amenajare, dezvoltare ( M.Cândea, F. Bran, 2001) etc.

Pentru abordarea aspectelor de calitate a vieții, sunt de menționat sursele informaționale: Indicatori și surse de variație a calității vieții (C.Zamfir, și colab., 1987), Demografie și statistică socială ( V.Sora, I. Hristache, C. Mihăilescu, 1996).

Caracteristici ale Munților Trăscău sunt redate și în lucrări de sinteză regională ale autorilor: Roșu Al., 1980, Valeria Velcea și Al. Savu, editată în 1982, în lucrările fundamentale Geografia României – Geografia Fizică, vol. 1 (1983); Geografia României – Geografia Umană și Economică, vol. 2 (1984), Geografia României, vol. 3, precum și în Atlasul Național (1972-1979), ce analizează atât caracteristicile fizico-geografice cât și cele economico-sociale.

Un studiu recent asupra populației așezărilor umane și economiei din România a fost realizat de G.Erdeli și V. Cucu în anul 2005: România. Populație. Așezări umane. Economie.

Problematica turistică a fost abordată în lucrările: Potențialul turistic al României (G.Erdeli; I.Istrate, 1996), Geografia turismului ( P.Cocean, 1996), România – potențial turistic și turism ( M.Cândea, G.Erdeli, T.Simion, 2001).

O categorie aparte de materiale consultate în elaborarea prezentului studiu a constituit-o dicționarele și ghidurile ce conțin informații cu caracter complex: istoric, populație, așezări, economie. Pot fi menționate în acest sens: Marele dicționar geografic al României (1898, 1902), Enciclopedia geografică a României vol. I-III (Ghinea D., 1996, 1998). Pentru explicarea și înțelegerea termenilor și noțiunilor geografice pot fi amintite Dicționarul de Geografie Umană (Erdeli G. și colab., 1999), Dicționarul de Geografie Fizică ( M.Ielenicz și colab., 1999).

Scurt istoric al cercetărilor științifice în județul Vrancea

Prin caracteristicile deosebite ale cadrului natural și social, regiunea Vrancei, s-a aflat în atenția a numeroși oameni de știință și cultură încă din cele mai vechi timpuri, evidențiind frumusețea acestor locuri și profunzimea sufletească a oamenilor. Ținutul Vrancei, a constituit și în perioada contemporană, un permanent subiect de studiu pentru studenți sau cercetători experimentați, care s-a materializat într-un bogat volum de informații, publicate fie sub forma unor articole cu referire la diferite unități geografice din cadrul județului Vrancea, fie în lucrări cu caracter general.

Necesitatea unei analize detaliate din perspectiva spațială și deterministă a elementelor naturale (dar în special climatice) și antropice care influențează dezvoltarea si repartiția învelișului vegetal natural și a celui cultivat, a determinat elaborarea prezentei lucrări.

Încă din secolul trecut, dar mai ales în secolul nostru, această zonă a fost studiată de oameni de știință din diverse domenii (geologi, geografi, istorici, etnografi s.a.). Rezultatele cercetărilor efectuate de aceștia s-au materializat în lucrări cu o tematică foarte variată care oferă informații bogate despre elementele cadrului natural și social economic.

Printre primele informații asupra unor elemente de geografie fizică și umană de pe teritoriul Vrancei, sunt cele cuprinse în scrierea lui Miron Costin „Cronica Țărilor Moldovei și Munteniei”, (1677) și în cea a lui Dimitrie Cantemir ”Descripțio Moldavae”, redactată se pare în 1716, în care, autorul arată că “în Muntele Vrancea, în Ținutul Putnei se află pășune bună”, variația cadrului natural din bazinul Putnei fiind vestită.

În a doua jumătate a secolului XIX (1869) Ion Ionescu de la Brad, oferea date asupra fizionomiei regiunii și proceselor de modelare a acesteia, în lucrarea sa “Agricultura română din judeciu Putna”.

Monumentul ridicat în fața școlii din Soveja, amintește de profesorul universitar Simion Mehedinți (1868-1962), fiul acestor plaiuri, întemeietorul geografiei moderne românești.

Având în vedere tema acestei lucrări dar și relația strânsă care există între vegetația spontană și cultivată cu toate elementele cadrului natural și a celui economic, vom enumera în continuare o serie de lucrări cu caracter selectiv, din mai multe domenii de cercetare, realizând astfel o imagine de ansamblu asupra stadiului de cercetare din teritoriul analizat.

Numele " Vrancea " este pentru prima dată atestat documentar într-un act scris în latină, datat 2 iulie 1431, sub denumirea VARANCHA, explicată de cercetători în general prin sanscrisul vrana – " munte ", ori prin vechiul slav vranu – " corb ". Ambele etimoane, ca și altele mai puțin acceptate, duc la geografia regiunii: " întunecimea codrilor ", respectiv " defileu ", " frângere a Carpaților ".

Primele descrieri geografice ale regiunii, din secolul XX, aparțin lui Emm. de Martone și se referă la evoluția rețelei hidrografice, la nivele de eroziune și la terasele ce însoțesc văile ce străbat regiunea. Ca urmare a complexității sale litologice, structurale și tectonice, regiunea de la

Curbura Carpaților s-a aflat în atenția a numeroși geologi.

În domeniul geologiei cercetări importante în această regiune, au realizat I. Dumitrescu (1936), V.Mutihac, L.Ionesi (1975), care semnalează prezența flișului carpatic ce se “suprapune” peste zona miopliocenă corespunzând, în general, contactului Carpați – Subcarpați. În 1973, H. Grumăzescu studiază Subcarpații dintre Câlnău și Susița, din punct de vedere geomorfologic.

O analiză complexă a seismicității, fenomen caracteristic acestei zone, este inclusă în lucrarea (1985) “Cutremurele din Vrancea”, în cadrul științific și tehnologic, semnată de L.Constantinescu și D.Enescu.

Primele referiri asupra reliefului sunt prezente în lucrările lui Emm. de Martonne și G. Vâlsan, la care se adaugă rezultatul investigațiilor efectuate de St. Mateescu (1927, 1930), care, deși geolog, este preocupat de aspecte privind relieful și în special de cele de ordin geomorfologic. De asemenea, un studiu deosebit de important, cu privire la hazardele naturale din Carpații și Subcarpații dintre Trotus și Teleajen, a fost realizat în anul 2005, de către D. Bălteanu si colaboratori, lucrare de referință în ceea ce privește impactul fenomenelor de risc asupra spațiului rural din acest sector, în care se încadrează și județul Vrancea.

Cea dintâi abordare complexă a reliefului și a cadrului uman al regiunii studiate, aparține lui N. Al. Rădulescu (1937) și se intitulează “Vrancea- geografie fizică și umană”. Această lucrare a fost reeditată de Asociația Personalului Didactic ,,Simion Mehedinți” din Focșani, în anul 2005.

Studii importante au fost realizate, de asemenea, de către V. Tufescu (1973), A. Nordon (1933), cu privire la suprafața de eroziune medie carpatică, denumită în Munții Vrancei “platforma plaiurilor înalte” de către N. Al. Rădulescu, deoarece se identifică în plaiurile cu pășuni alpine ca cele din Munții Giurgiu (1520-1600m), iar V. Tufescu o numește “Suprafața Sboina Frumoasă”.

Suprafața carpatică de bordură a fost studiată în Munții Vrancei de St. Mateescu (1927), care a numit-o “Peneplena Musa-Monteoru-Frumoasele” și ulterior, N. Al. Rădulescu (1937) o denumeste “Platforma plaiurilor mijlocii” considerând-o de vârstă ponțiană, identificând-o la 1400-1500m, dar coborând la 1100m uneori. A. Nordon (1933), descrie această suprafață de bordură în toți Carpații Curburii.

Deși cu caracter mai general, lucrarea “Relieful României” (Gr. Posea, N. Popescu, M. Ielenicz-1974), oferă date prețioase cu privire la relieful complex din cadrul Județului Vrancea. Studii recente cu privire la cunoașterea regiunii montane de la Curbură, au fost realizate în domeniul geomorfologiei de către M.Ielenicz (1984), Cioacă A. (1985), Mihaela Dinu (1987). Agresivitatea fenomenelor naturale sau antropice asupra versanților din Subcarpați, este evidențiată de către M. Ielencz (2000) în studiul ,,Sisteme de modelare a versanților în Subcarpații de Curbură si impactul manifestării lor asupra peisajului”, publicat în revista Geo-Carpathica, nr.1.

Referiri asupra cadrului natural, din regiunea aleasă spre cercetare, se află și într-o serie de lucrări de sinteză precum “Carpații Sud-Estici”(V. Mihăilescu, 1963), ,,Geografia României” (Al. Rosu, 1980), “Geografia Carpaților si Subcarpaților” (Valeria Velcea, Al. Ungureanu, 1987), ,,Geografia României” , vol. I, III, IV,V (1983, 1987,1992, 2005), ,,Subcarpații României” (M. Ielenicz, Ileana Pătru, Mioara Ghincea, 2003), ,,Munții Vrancei”- un ghid geografic si turistic realizat de către Fl.Roman (1989); ,Țara Vrancei, studiu geografic”, realizat de Jenica Sava și Bogdan Dumitrel Sava (2007), ce urmărește analiza complexă a regiunii prin prisma diferențierilor de peisaj, activităților antropice, originalitatea spațiului de habitat.

Aspecte de ordin climatic pot fi desprinse din lucrările lui N. St. Mihăilescu (1969), Octavia Bogdan, Niculescu Elena (1990, 1999), Octavia Bogdan, Elena Mihai, Niculescu Elena (1974) în lucrarea “Clima Carpaților si Subcarpaților dintre Teleajen si Slănicul Buzăului”, I. N. Bordei (1979, 1980, 1988). De asemenea, se remarcă o serie de lucrări cu caracter general, dar care abordează și o parte din relieful zonei alese spre a fi studiată, cum ar fi “Influența reliefului asupra principalelor caracteristici ale climei” (Bâzâc Gh. 1980) “Geografia României” (vol. I si III, 1983, 1987), “Geografia Carpaților si Subcarpaților” (Valeria Velcea- 1982).

Apecte de ordin hidrologic au constituit subiectul cercetării pentru I. Ichim (privind transportul aluvionar), Liliana Zaharia (1994, 1996) cu privire la regimul scurgerii lichide, aluviuni în suspensie în bazinul Putnei precum și studiul hidrologic complex ,,Resursele de apă din Bazinul Putnei (1999)”, F.Roman (1995), precum și într-o serie de lucrări cu caracter de sinteză hidrologică, din care menționăm “Râurile României- monografie hidrografică” (1971), „Geografia apelor României” (Ujvari I., 1972).

În ceea ce privește elementele de ordin fitologic si edafic se remarcă articolul “Solurile din bazinul superior si mijlociu al Putnei” (C. Chiriță si colab. 1958), și o serie de lucrări cu caracter general, precum “Geografia solurilor României” (N. Florea si colab. 1968), “Biogeografia României” (R. Călinescu si colab., 1969), „Geografia României” (vol. I si III, 1983, 1987).

În 1955, S. Pascovschi, V. Leandru si S. Purcelean, efectuează studiul tipurilor de pădure din bazinul superior și mijlociu al râului Putna, abordând și probleme de ordin metodologic necesare stabilirii tipurilor de pădure din zona colinară și montană, în vederea reconstituirii arboretelor conform condițiilor staționare specifice. Al. Beldie,Gh Dihoru (1967), realizează o lucrare despre asociațiile forestiere și de pajiști din Munții Vrancei, pentru satisfacerea necesităților economice ale producției forestiere și pastorale, iar M. RăvăruN și D. Mititelu (1958), studiază pajiștile naturale din bazinul Putnei și Susiței. Tot în anul 1967, Al. Beldie studiază răspândirea endemismelor și elementelor dacice din flora României, cu privire si la speciile cunoscute din Munții Vrancei.

Climent Horeanu (1980-1986), publică, atât singur cât și împreună cu colectivul Muzeului de Stiințe Naturale din Focșani, o serie de articole cu privire la vegetația și flora din câteva rezervații naturale din Vrancea (Cenaru, Dălhăuți, Cheile Tisiței, Reghiu-Scrutaru și Lepsa-Zboina), precum și date referitoare la unele specii de arbori ocrotiți ca monumente ale naturii din Municipiul Focșani și din județul Vrancea, inclusiv unele specii de floră și faună. Ana-Maria Coroi, M. Coroi (1997-2001), publică 13 articole cu referire la flora și vegetația din bazinul râului Milcov.

O lucrare cu caracter monografic, ce cuprinde referiri atât asupra cadrului natural cât și a celui social-economic, este cea realizată de N. St. Mihăilescu, V. Macovei, intitulată „Valea Putnei” cu privire specială asupra Vrancei (1970). Tot în 1970, H. Grumăzescu și Ioana Ștefănescu au realizat lucrarea monografică „Județul Vrancea”. Urmează o serie de studii complexe asupra Subcarpaților, ce sunt reprezentate de teza de doctorat a lui H. Grumăzescu (1973) – ,,Subcarpații dintre Câlnău si Susița. Studiu geomorfologic”, și lucrarea realizată de Ioana Ștefănescu (1972) -„Subcarpații dintre Susița-Zăbrăuț și Buzău. Studiu geografico-economic”.

Studii recente cu privire la anumite aspecte ale vieții sociale, activitățile tradiționale, populația și originea acestora, transformări recente ale satelor, etc., au fost realizate de către oameni ai locurilor, oferind astfel informații prețioase asupra acestor aspecte. Se remarcă: ,,Negrilestii Vrancei” (Costică Neagu, 2005), ,,Cârligele”(Ionel Budescu, 1979, 2004), ,,Năruja, inima Vrancei” (Titel-Toader Chirilă, 2005), ,,Monografia comunei Dumitrești” (Nicolae Giurcă, 2002), ,,Jaristea, vatră de istorie și podgorie românească” (Cezar Cherciu, 2007), ,,Comuna Popesti, tradiție și continuitate în podgoria vrânceană” (Petre Abeaboeru, 2007), ,,Tulnici, centrul Vrancei istorice” (Ștefan Neagu, 2008), Istorie intr-un pahar de vin … Monografia comunei Cotesti, judetul Vrancea (Cioară Maria, 2013), Efectele migratiei asupra tinerilor (studiu la nivelul comunitatii Vulturu, Vrancea) (Romelia Calin, Radu Gabriel Umbres, 2006), Cum s-a stins Tara Vrancei – Nereju, sat din Vrancea (Paul H. Stahl, 2009), s.a..

Menționăm, de asemenea, prin valoarea deosebită a informațiilor pe care le conține, studiul lui I. Conea “Vrancea-geografie istorică, toponimie și terminologie geografică”, apărută postum (1993). Prin frumusețea peisajelor naturale și prin trecutul istoric, Munții Vrancei au

constituit obiectul unor interesante descrieri, menite să atragă turiști din toate colțurile țării. În acest sens, se remarcă P. Decei (1977), Pasere D. (1987), Roman F. (1989), Bănățeanu T., Stoica G. (1988).

Din cele prezentate se poate constata un volum destul de bogat de materiale informative, referitoare la zona Vrancei. Cu toate acestea însă, informațiile complexe și sintetizate despre interdependența factorilor climatici cu vegetația spontană și cultivată din județul Vrancea sunt reduse, motiv pentru care am ales să ne aducem contribuția la completarea acestor informații.

Capitolul II. Poziția geografică

2.1 Poziția geografică și limitele fizico-geografice a județului Vrancea

Situat în partea Sud , Sud – Est a României, cuprins între coordonatele geografice 45°23 ´ și 46°11 ´ latitudine nordica și 26° 23´ și 27° 32´ longitudine estică, se învecinează cu județul Bacău, la nord, județul Buzău, la sud – vest, la est cu județele Vaslui și Galați și județul Covasna la vest, județul Vrancea se întinde pe 4857,03 km2 reprezentând 2 % din suprafața țării, ocupând locul 30 pe țară ca suprafață și locul 7 ca suprafață rurală.

Fig. 1 – Harta județului Vrancea

Sursa: https://pe-harta-ro/vrancea/

Aflată la o răscruce geografică, Vrancea constituie o legătură între marile zone ale Carpaților Orientali și Meridionali, Câmpia Siretului și Câmpia Dunării. Unitățile majore de relief care definesc poziția județului Vrancea sunt: Munții Vrancei, ce ocupă treimea vestică, sectorul Subcarpatic cuprins între Zăbrăuț și Râmnicu Sărat în arealul central și Culoarul și Câmpia Siretului, ce acoperă treimea răsăriteană. În aceste limite județul reprezintă 2% din suprafața țării.

Fig. nr. 2 – Harta fizică a României

Sursa: https://pe-harta-ro/vrancea/

Rețeaua de localități cuprinde doua municipii, Focșani și Adjud, orașele Odobești, Panciu, Mărășești și 67 de comune cu 331 sate. Aceste localități sunt distribuite în proporție de 53% în zona de șes și 47% în zona de deal și munte.

2.2. Transporturi și telecomunicații

Prin poziția sa în teritoriu, Vrancea se afla de-a lungul celor mai importante artere rutiere și feroviare care fac legătura între sudul țării, respectiv capitala și nordul Moldovei . Unele dintre ele se racordează la magistralele rutiere sau feroviare europene, care leagă sud-estul Europei sau Orientul, de nord –vestul Europei.

Județul Vrancea totalizează 1783 Km de drumuri publice din care 209 Km drumuri naționale,drumuri județene 1031 Km și comunale 543 Km.

Cele mai reprezentative căi rutiere de comunicații ale județului sunt:

E 85 Giurgiu – București -Buzău -Focșani – Bacău – Suceava – Siret ( aproximativ 90 Km pe teritoriu județului ) importantă cale de acces sau de tranzit, parte a magistralei europene care leagă sud – estul Europei sau Orientul de nordul și nord – vestul Europei.

DN 11 A Adjud- Onești, continuând cu DN 12 A (Onești-Comănești-Pasul Ghimeș-Miercurea Ciuc) sau cu E 577 (Onești-Pasul Oituz-Tg.Secuiesc-Brașov), artere transcarpatice care leagă cele două provincii istorice Moldova și Transilvania (circa 4 km pe teritoriul județului);

DN 2 Buzău-Focșani-Bacău-Suceava-Siret, suprapus, pe teritoriul județului cu E 85;

DN 2 D Focșani-Tulnici-Odjula-Tg.Secuiesc, urmărește Valea Putnei, 96 km pe teritoriul județului (limita-vf.Mușat-1503 m), importantă arteră de legătură cu Transilvania, iarna se circulă mai greu, arareori este blocat din cauza condițiilor meteorologice (înzăpeziri);

DN 24, suprapus pe teritoriul județului cu E 581 (Tișița-Cosmești-Tecuci-Bârlad-Albița), se desprinde din E 85 la Tișița și face legătura cu punctul de frontiera Albița, pe Prut-146 km (10 km pe teritoriul județului)

Rețeaua de cale ferată este de 172 km, din care 102 km linii de cale ferată electrificată.

Tabel 1. Rețeaua de cale ferată

Drumurile publice/ km

Sursa : prelucrare personală

2.3. Așezarea geografică a așezărilor rural

Pe harta de mai jos sunt prezentate așezările rurale: Ruginești, Păunești și Movilița.

Fig. nr.3 – Harta așezărilor rurale din județul Vrancea

Sursa:https://pe-harta-ro/vrancea/

Ruginești

Comuna Ruginesti se află în extremitatea de nord a județului, la limita cu județul Bacău, la vest de orașul Adjud, pe ambele maluri ale Domoșiței, și pe malul drept al Trotușului, emisarul Domoșiței. Este deservită de șoseaua județeană DJ119C, care duce înspre vest la Popești (unde se termină în DN2).

Localitatea se află situată în nordul județului Vrancea, la o distanță de 50 km de municipiul Focșani și 10 km de municipiul Adjud.

Coordonate : 46° 2' Nord, 27° 6' Est

La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna făcea parte din plasa Șușița a județului Putna și era formată doar din satul de reședință, cu 1278 de locuitori. În comună existau două biserici și o școală mixtă cu 78 de elevi. La acea vreme, pe teritoriul actual al comunei mai funcționau, în plasa Răcăciuni a aceluiași județ, și comunele Anghelești și Copăcești.

Comuna Anghelești avea 520 de locuitori ce trăiau în 129 de case, și o biserică.Comuna Copăcești avea în compunere satele Copăcești și Slobozia, cu 732 de locuitori ce trăiau în 193 de case, și aici existând o biserică ortodoxă.

Anuarul Socec din 1925 consemnează toate cele trei comune în plasa Caregna a aceluiași județ, alcătuirea lor păstrându-se. Comuna Ruginești avea 1413 locuitori, comuna Anghelești avea 670, iar comuna Copăcești  880 locuitori.

În 1931, comunele Ruginești (cu satele Ruginești și Văleni) și Copăcești (cu satele Copăcești și Slobozia) au devenit comune suburbane ale comunei urbane Adjud .

În 1950, comunele au trecut la raionul Adjud din regiunea Putna, apoi (după 1952) din regiunea Bârlad și (după 1956) din regiunea Bacău. Comunele Anghelești și Copăcești au fost în timp desființate și incluse în comuna Ruginești, care a fost trecută în 1968 la județul Vrancea.

Păunești

Comuna se află în nord-estul județului, aproape de limita cu județul Bacău, pe malul stâng al râului Carecna. Este traversată de șoseaua județeană DJ205H, care o leagă spre est de Pufești (unde se intersectează și se termină în DN2) și spre sud de Movilița și Panciu.

Coordonate: 46° 2' Nord, 27° 6' Est

Prima mențiune a localității este din 1551 când este amintită „poiana Păunești”. Primii locuitori au defrișat pădurea din zona centrală a comunei străbătută de un pârâu numit „Valea Caselor”. Locuitorii au fost țărani liberi sau răzeși și ei au ocupat dealurile din jur, astăzi numite Bostănești, Novăcești și Surlea. La acestea s-a adăugat zona Scurtă (la început numită Bârnova, după numele unui schit din secolul al XVII-lea afiliat la mănăstirea Bârnova din Iași). La nord se află satul Viișoara, denumirea anterioară fiind de Bou sau Slobozia Boului.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna făcea parte din plasa Șușița a județului Putna și avea în compunere satele Bou și Păunești, cu o populație de 3662 de locuitori. În comună funcționau trei biserici și o școală mixtă cu 181 de elevi (dintre care 16 fete). Anuarul Socec din 1925 consemnează comuna drept reședință a plășii Caregna a aceluiași județ, având în compunere satele Bou și Păunești și cătunul Bârnova, având împreună 3500 de locuitori.

În 1950, comuna a trecut în administrarea raionului Adjud din regiunea Putna, apoi (după 1952) din regiunea Bârlad și (după 1956) din regiunea Bacău. Satul Bou a primit în 1964 denumirea de Viișoara, iar comuna a fost transferată în 1968 la județul Vrancea, în componența actuală.

Movilița

Movilița este o comună în județul Vrancea, Moldova, România, formată din satele Diocheți-Rediu, Frecăței, Movilița (reședința) Trotușanu și Văleni.

Comuna se află în zona de nord-est a județului, la nord-est de orașul Panciu, pe malul stâng al râului Zăbrăuți. Este traversat de șoseaua județeană DJ205H, care îl leagă spre sud-vest de Panciu și spre nord de Păunești și Pufești (unde se termină în DN2). La Movilița, din acest drum se ramifică șoseaua județeană DJ205J, care duce spre sud tot la Panciu, pe o rută ce trece Zăbrăuțiul mai în aval ca prima.

Prin comună trece și calea ferată Mărășești-Panciu, pe care este deservită de stația Diocheți.

Coordonate: 45° 57' Nord, 27° 6' Est

La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna făcea parte din plasa Șușița a județului Putna și avea în compunere satele Chețcani, Frecăței, Movilița și Trotușanu, având în total 2008 locuitori. În comună funcționau trei biserici și o școală mixtă cu 18 elevi. La acea vreme, pe teritoriul actual al comunei, mai funcționa în aceeași plasă și comuna Diocheți, cu satele Diocheți, Bolotești și Sperieți, populația acestora fiind de 1071 de locuitori ce trăiau în 302 case. În comună funcționau două biserici.

Anuarul Socec din 1925 consemnează cele două comune în plasa Zăbrăuți a aceluiași județ; Diocheți avea 1106 locuitori în satele Chițcani, Diocheți, Rediu și Sperieți, iar Movilița avea în satele Frecăței, Movilița și Trotușanu, 1900 de locuitori.

În 1950, cele două comune au fost transferate raionului Panciu din regiunea Putna, apoi (după 1952) din regiunea Bârlad și (după 1956) din regiunea Galați. În 1964, satul Sperieți-Chițcani (rezultat anterior din comasarea satelor Sperieți și Chițcani și trecut la comuna Movilița) a luat numele de Zăbrăuți. În 1968, cele două comune au fost trecute la județul Vrancea, comuna Diocheți fiind imediat desființată și inclusă în comuna Movilița; satul Zăbrăuți a fost desființat și inclus în satul Movilița.

Capitolul III. Potențialul de habitat al cadrului natural

3.1. Geologia

Din punct de vedere geologic, zona județului Vrancea aparține platformei Moesice, alcătuită din două etaje structurale:

unul inferior ce corespunde fundamentului cristalin

unul superior ce corespunde cuverturii sedimentare.

Șisturile cristaline, împreună cu o parte din învelișul lor sedimentar sunt străpunse de roci eruptive în cea mai mare parte acide (porfire) și de roci bazice. Fundamentul de șisturi cristaline este de vârstă mai veche decât Ordovicianul, probabil Precambrian. Cuvertura sedimentară din Platforma Moesica începe cu Silurianul și se termină cu Cuaternarul.

Prin lacune cu caracter regional, sedimentele s-au separat în mai multe cicluri de sedimente după erele geologice în care s-au depus de la Ordovician – Carbonifer până la Cuaternar. Partea bazală a Cuaternarului este reprezentată de pietrișuri, nisipuri și lentile argiloase, rezultat al depunerii materialului transportat de vastele conuri de dejecție din zona carpatică de curbură. Peste acestea este suprapus relieful caracteristic depozitelor fostelor albii respectiv pietrișuri și nisipuri cu grosimi cuprinse între 3 și 7 m în zona de câmpie. După migrarea albiilor, aceste sedimente au fost acoperite de depozite loessoide de natură deluvială-proluvială cu grosimi cuprinse între 2 și 8 m.

Teritoriul județului Vrancea corespunde celei mai active zone seismice din Români. Răspândirea focarelor de cutremure pune în evidență existența a două zone:

Prima zonă în triunghiul Vrâncioaia – Tulnici – Soveja, unde se produc cutremure la adâncimi, variind între 80 și 160 km, legată de curbura arcului carpatic.

A doua zonă în regiunea de câmpie dintre Râmnicul Sărat, Măreșești și Tecuci, unde cutremurele sunt mai puțin adânci .

Seismele cu epicentrul în Vrancea au la origine tectonică, fiind provocate de deplasările blocurilor scoarței sau alte părți superioare a învelișului. Despre gradul ridicat de seismicitate din această zonă există dovezi documentare încă din secolul al XVII – lea.

Regiunea Vrancea este o regiune seismică complexă de convergență continentală, cu cel puțin trei unități tectonice în contact: placa Est – Europeana si subplăcile Intra – Alpina și Moesica . Activitatea seismică cea mai puternică din România se concentrează la adâncimi intermediare de 60-200 km, într-o placa subdusă veche, aproape verticală. Generarea a 1 – 6 evenimente de magnitudine Mw > 7.0 pe secol, într-un volum focal foarte restrâns, implică un nivel înalt al deformării active (~3.5×10-7 / an) în domeniul subcrustal care nu se regăsește în deformarea crustei.

Din punct de vedere geologic, Munții Vrancei sunt munți de încrețire. Situați în partea de vest a județului, ei sunt alcătuiți din următoarele subunități:

Culmi si masive muntoase ce provin din fragmentarea platformei de eroziune de 1700 m, alcătuită din gresii dure. La baza unor povărnișuri sau în culmi secundare, apar fie alterate de gresii calcaroase semidure cu marne relativ mai moi, complexe litografice care favorizează alunecările de teren. Din aceasta categorie fac parte culmile Lacauți (1772 m), Giurgiu (1720 m) și Zboina Frumoasă (1657 m) sau masivele izolate cu aspect de măguri, cum sunt masivele izolate Goru (1783 m) și Pietrosu (1658 m).

Culmi si masive muntoase ce provin din fragmentarea platformei de eroziune de 1500 m.

Ele formează o centura lata de 12 km in jurul masivelor muntoase, clasificate în :

culmi muntoase alcătuite din gresii dure cum sunt Astragalul Mare – Mușat , Mușa Mare, Pietrele ;

culmi muntoase alcătuite din gresii dure alternate cu menilite, sișturi disolitice, marne bituminoase din conglomerate și din alternante de marno-argile, gresii calcaroase, gresii silicioase, marno – calcare cum sunt : Muntele Arișoaia (1715 m), Muntele Verdele (1499 m), Muntele Paiașele (1530 m) ;

culmi muntoase alcătuite din marno-calcare rigide cum ar fi Muntele Coza (1530 m) ;

masivele izolate cu aspect de măguri alcătuite din gresii dure, alternante cu menilite, sisturi disolidice, marne bituminoase, conglomerate, gresii calcaroase, calcare, gresii silicioase, marno-calcare cum este Muntele Zburatura ;

masive muntoase cu aspect de pinteni, alcătuite din gresii calcaroase semidure ce alternează cu marne relativ moi, cum ar fi Muntele Mardanului.

Culmi și masive muntoase ce provin din fragmentarea platformei de eroziune de 1300m – sunt situate în partea nordică și estică a unității muntoase. Altitudinea acestora oscilează între 1250 si 1380m, și au o alcătuire litografică foarte variată.

culmi muntoase alcătuite din gresii dure cum sunt: Muntele Coada Lepșii, Culmea Zboina și Clabuc ;

culmi muntoase alcătuite din gresii dure si alternante de gresii calcaroase semidure cum este Muntele Laposul ;

culmi muntoase alcătuite din marno – argile , calcare , gresii calcaroase semidure cum este Muntele Furul (1417m) ;

culmi muntoase alcatuite din gresii dure , calcare si intercalatii de gresii , cum este Muntele Zboina Neagră (1400 m);

culmi muntoase alcătuite din gresii dure , conglomerate , marne bituminoase , cum este Muntele Via Draci;

masive muntoase izolate cu aspect de măguri alcătuite din gresii calcaroase, marno-calcare si conglomerate cum ar fi Tisarul Mare (1265 m).

Culmi si masive muntoase ce provin din fragmentarea platformei de eroziune de 1100m.

Culmi muntoase ramificate, alcătuite din marno-calcare rigide, marne, marne argiloase gresii calcaroase, calcare din menilite, șisturi disolidice și marne bituminoase, așa cum este masivul Fetele Mari (1000-1400 m);

masive muntoase izolate cu aspect de măguri, alcătuite din gresii dure, menilite, șisturi disolidice, marne bituminoase, din gresii calcaroase cu intercalații de marne și marne nisipoase precum Tiua Neagra, Tiua Golasa, Locoteilor, Veghiu lui Bucur ;

masive muntoase cu aspect de pinteni alcătuite din gresii dure, calcare cu intercalații de gresii, conglomerate și marne, din gresii calcaroase cu intercalatii de marne si marne nisipoase (Frumoasele Mari, Chinusului, Pieptul Mic, Arsura, Urloaia), fie din gresii dure, menilite, șisturi disolidice, marne bituminoase, gresii calcaroase cu intercalații de marne și marne nisipoase (Muntele Scaldatoarelor, Piatra Alba, Piscul Gresului, Dealul Piatra Roșie, Muntele Misinei și Muntele Hisinei), fie din marnoargile cu intercalații de gresii calcaroase, marnocalcare, calcare și conglomerate cum ar fi : Dealul Negru și masivul de la nord de Dealul la Porcarie.

În zona culmilor montane sunt formate goluri de păduri create prin defrișări forestiere, avalanșe de pietriș sau zone aride pe care nu crește vegetație decât foarte redusă, formându-se luminișuri masive (goluri) având următoarele descrieri:

– Golul Argintăria din zona localităților Nereju-Nistorești, în suprafață de 100 ha, cu o altitudine de 1200m, amplasat pe versantul ondulat cu o panta medie de 20-25° cu accesibilitate pe drumuri si amenajări forestiere din punctul Argintăria.

– Golul Misina, situat în zona localității Nistorești cu o suprafață de 10 ha, la o altitudine de 1000m pe versant ondulat cu o pantă medie de 20-25°, cu accesibilitate pe drumuri și amenajări forestiere din punctul Izvoarele Narujei.

– Golul Mordanul, situat în perimetrul comunei Nistorești, în suprafață de 100 ha, la altitudinea de 1600m, amplasat pe versant ondulat cu o pantă medie de 15°, cu accesibilitate pe drumuri și amenajări forestiere din punctul Mordanu (calamitat).

– Golul Arișoara, din zona montană a comunei Nistorești în suprafață de 120 ha, situat la o altitudine de 1500m, amplasat pe versant ondulat cu pante de 15-20°, cu accesibilitate pe drumuri și amenajări forestiere din punctul Zăbăluța.

– Golul Lăcăuți, amplasat în zona Nistorești – Comandau în suprafață de 10 ha, la o altitudine de 1700-1770m, amplasat în panta cu denivelări și ondulații între 5 -10°.

– Golul Zburătura, situat în zona montană Tulnici în suprafață de 10 ha, la o altitudine de 1600m, în panta de 15 – 20°, cu accesibilitate pe drumuri și amenajări forestiere din punctul Vârful Narujei – Tișița.

– Golul Lapos situat în zona Nereju în suprafață de 270 ha, altitudinea de 1100m, în pantă de 20°, cu accesibilitate pe drumul amenajat din punctul Lapoș.

– Golul Păișele, amplasat în zona Nistorești, în suprafațăa de 5 ha, la o altitudine de 1500m, în panta de 20°, cu accesibilitate pe drumuri și amenajări forestiere din punctul Izvoarele Narujei.

– Golul Buniu, situat în zona montană Tulnici, in suprafațăa de 50 ha, la altitudinea de 1000m, cu suprafața ondulată și în pante de 10 -20°, cu accesibilitate pe drumuri forestiere din punctul Lepșa.

– Golul Clăbuc – Zboina, amplasat în zona montană de 1300m a comunelor Soveja și Tulnici, cu formațiuni ondulate și în pante între 15-20°, în suprafață de 100 ha, cu accesibilitate pe drumuri și amenajări forestiere.

– Golul Goru, amplasat în zona Naruja, în suprafață de 250 ha, altitudinea 1700m, cu pante de 20°, acces pe drum forestier din punctul Zabala.

– Golul Furu, amplasat în zona Vintilească – Nereju în suprafață de 250 ha, la altitudinea de 1100m, pe versant ondulat, în panta de 5 -10°, acoperit cu pătura erbacee, cu accesibilitate din punctele Furu și Zirna Mica, pe drumuri forestiere.

– Golul Cota 1001, amplasat în zona Jaristea – Scanteia, în suprafață de 50 ha, la altitudinea de 1000m, versant în pantă medie de 10 – 20°, acoperit cu pătura erbacee, cu accesibilitate pe drumul amenajat din punctul satul Scânteia pana la releul T.V. de la cota 1001.

– Golul Poiana Stoichi, situat în zona Andreiașu, în suprafață de 10 ha, la altitudinea de 800m, cu panta înclinată de 15°, cu accesibilitate pe drumul comunal Mociaru – Neculele.

– Golul Giurgiu, situat în zona Nereju, în suprafață de 300 ha. la altitudinea de 1600m., în pantă de 15°, cu accesibilitate pe drumul amenajat din punctul forestier Zabala.

– Golul Pietrosul, aflat în zona Naruja, în suprafață de 60 ha., la altitudine de 1300m, în pantă de 15°, cu accesibilitate pe drumul amenajat din punctul Naruja – Balosul.

– Golul Verdele, situat în zona Naruja, cu suprafață de 1000m., cu pante de 15°, cu acces pe drumul amenajat din punctul Valea Narujei.

– Golul Coza, situat pe raza satului Coza, comuna Tulnici, cu suprafata de 150 ha., la altitudinea de 1100m., cu pantă de 20°, cu acces pe drumuri amenajate din punctul Aluna – Coza.

Depresiunea Lepsa, se află la punctul de confluență a râului Putna cu pârâul Lepșa. Ea este rezultatul eroziunii laterale intense a Putnei și a pârâului Lepsa, atât în stadiul actual cât și în stadiile anterioare.

Depresiunea Gresu, care s-a format în urma declanșării a două porniri de teren: una pe versantul drept al Putnei , alta pe cel stâng, pe povârnișurile Petrei Albe și Piscul Gresului.

Depresiunea submontană este situată între povârnișurile estice ale munților Vrancei și dealurile vestice. Ea este compartimentată în trei sectoare diferite din punct de vedere morfologic.

Sectorul nordic între aliniamentul Tulnici – Negulești la sud și limita nordică a teritoriului spre nord.

Sectorul central, între Valea Putnei și dealurile Tipau -Tojanului.

Sectorul sudic, între acestea și partea de nord și povârnișul vestic al culmii subcarpatice longitudinale în abruptul zonei montane.

Sectorul sudic este situat între Valea Putnei și Valea Sușitei. Este alcătuit din două șiruri de culmi, unul vestic, mai înalt, masiv și continuu (Rachitosul Mic – 891m, Dealul Teiuș – 827m, Dealul Frăsinet – 647m) și unul mai estic, mai puțin masiv, mai fragmentat, cu altitudinea mai mică ( Dealul Hagiului – 650m, Scaune – 753m., Radului – 759m., Ghergheluș – 851m., Cerdac -760m., Dealul lui Bataraga – Sipotel – 564m.).

Sectorul central, situat între Valea Putnei și curmătura Reghiului, este cel mai îngust și mai scurt, dar mai înalt decât sectorul nordic. El are o culme deluroasă principală, masivă (culmea Jaristea – 693m., Dealul Ursului, Muntele Raiuti – 959m.), din care se desfac către vest alte două : Dealul Porcărețelor (787m.) sâși Dealul Hijmei (648m.).

Sectorul sudic: situat intre Valea Reghiului și limita sudică a județului, are o dimensiune mare. Este alcătuit din culmea Ursoaia (777m) și dealul Cheia (814m), la nord de Valea Fetigului, iar între acestea și Valea Milcovului sunt : Dealul Rachitas cu aspect de măgura, Dealul Conacului și Dealul Gurbăneasa (913m). La est de acest șir sunt dealuri cu direcția transversală: Curmătura (709m), Dealul Gorunului (744m) – situat la nord de Valea Motnaului Mare – precum și Măgura cu Făgetul Roșu (915m) spre sud. Între Valea Pârâului Roscan și cea a Pârâului Păcurei sunt culmile Orbu (701m), Dealul Suflețelului (717m), Dealul Stâna lui Ghiolpan (845m), Vârful Lacului (827m), Dealul Blajinului (717m).

Depresiunea interdeluroasă – este alcătuita din două trepte principale:

– o treapta înaltă, din dealuri, în mare parte transversale față de linia de structura și văile principale: Susita, Putna, Milcovul;

– o alta, reprezentată prin depresiuni, poduri, larg dezvoltate pe Valea Putnei și Milcovului.

La sud de cumpăna apelor, între bazinul Milcovului și Ramnei, predomină o serie de culmi prelungi pe direcția nord – vest – sud – est a căror altitudine variază între 400 – 700m, din care se desprind culmi secundare, ce coboară treptat către văile cursurilor de apă (Ramna și Râmnic).

La nord de Depresiunea Putna – Susita se află culmea Usturoiu – Coada Văii Babei (625 – 790m.) și Dealul Mare (505 – 710m.). Din aceste culmi, se desprinde către depresiunea interdeluroasă , Măgura Odobești (996), situată între Valea Putnei și a Milcovului.

La est de Valea Siretului, teritoriul județului Vrancea cuprinde și o mică porțiune din extremitatea sudică a Podișului Bârladului.

La nord de inseuarea de la Odobasca, această formă de relief constituie planul de racordare între câmpia și dealurile estice, în timp ce spre sud ia contact cu dealurile sud – est.

Glacisul constituie zona cu eroziuni accentuate până la apariția la zi , pe alocuri, a unor suprafețe structurale din pietrișuri cimentate.

Treapta cea mai de jos de pe teritoriul județului Vrancea este Câmpia Siretului. Ea se întinde între glacisul subcarpatic și râul Siret. Altitudinea variază între 20 și 125m, este înclinată de la vest către est și de la nord către sud.

Câmpia înaltă, situata între glacios și o linie ce trece pe la Mărășești, Vânători și Tataranu și de la est de Ciorăști, are o altitudine de 70m în nord și 35m în sud. Câmpia joasă se întinde de la linia Mărășești, Vânători și Tataranu și de la est de Ciorăști până la albia Siretului și are altitudinea de 30-35m, în partea de nord, și 20-30m în cea de sud.

Această câmpie are aspectul unei suprafețe netede, ușor învăluită datorită prezenței unor conuri aluvionare, între care câmpia formează depresiuni locale, cu exces de umiditate (balta Voetin, Lacul Negru, aria de la est de Caiata, etc.), datorită adâncimii reduse la care se află stratul de apă. La nord de Valea Susitei, aspectul câmpiei reprezintă forma unei prisme în trepte ce coboară către lunca Siretului, iar in apropierea orașului Adjud, la terasele Siretului se adaugă terasele Trotușului.

3.2. Relieful – elemente de favorabilitate în dezvoltarea așezărilor

Relieful major al teritoriului județului Vrancea este foarte variat atât din punct de vedere al altitudinii si al formei, cât si din punct de vedere al originii si vârstei lui.

Ceea ce caracterizează relieful acestui teritoriu, din punct de vedere altimetric, este dispunerea sa în trepte ce coboară de la vest către est, influențând în același sens dispunerea principalilor parametri climatici.

Privită mai în amănunt, variația altitudinală a reliefului este mai complexă, în cadrul fiecărei forme principale de relief existând de asemenea mai multe trepte altitudinale. Variația originii, altitudinii, formei, alcătuirii interne si vârstei principalelor forme de relief determină diferențierea, în cadrul teritoriului, a mai multor unități și subunități de relief. Aceste unități, care se eșalonează în ordinea înălțimii și vechimii de la vest la est, sunt:

Munții Vrancei

Dealurile subcarpatice

Câmpia Siretului.

Istoria geologică a Munților Vrancei se implică prefacerilor multiple, petrecute în decursul a peste 140 milioane de ani, cât înglobează timpul derulat de la finele mezozoicului până în prezent. Ea se leagă intim de evenimentele care au generat cutarea depozitelor sedimentare acumulate în medial marin, exondarea treptată a catenelor și constituirea lanțului carpatic. Într-un cuvânt, Munții Vrancei sunt creația orogenezei alpine, manifestată însă cu intensități temporale și spațiale diferite, punctate de faze de paroxism sau, dimpotrivă, de imobilitate relativă a scoarței.

Dată fiind apartenența la Carpații Orientali, caracteristicile dominante ale structurilor geologice și complexelor litologice sedimentare – proprii Munților Vrancei – se înscriu unității de fliș. Cum însă aceasta s-a realizat în două perioade deosebite din punct de vedere cronologic, s-au individualizat subunitatea flișului cretacic (mai vechi și dispus către baza cuverturii sedimentare) și subunitatea flișului paleogen (mai tânăr și dispus în partea superioară a cuverturii sedimentare). Diferențierile privesc atât caracteristicile petrografice ale sedimentelor acumulate, cât și trăsăturile de ordin tectono-structural. În acest din urmă caz, se apreciază că flișul cretacic a fost împins (deversat) către răsărit, acoperind (șariind) flișul paleogen. Mișcările ulterioare de ridicare (epirogenice pozitive) au permis agenților denudaționali sa îndepărteze, parțial, formațiunile mai tinere (paleogene) și, astfel, să se constituie ceea ce, în geologia teritoriului, poartă denumirea de semifereastră tectonică Putna – Vrancea. În cadrul acesteia, poziția depozitelor cretacice este anormală, ele situându-se peste formațiunile paleogene. Considerate laolaltă, formațiunile cretacice și paleogene din alcătuirea Munților Vrancei se remarcă prin eterogenitate petrografică, o mare diversitate de structuri și o tectonică “vie”, actuală – elemente reflectate din plin în aspectele generale sau de detaliu ale reliefului. Substratul abundă în așa-zise faciesuri litologice, purtând amprenta rocilor preponderente din alcătuirea depozitului geologic respectiv. Răspândirea cea mai largă o au gresiile cu ,,familiile" lor numeroase și diverse, de la “gresia de Kliwa" și de “Tarcău", la gresii calcaroase, gresii curbicorticale, gresii micacee, gresii glauconitice, gresii cu cromatică verzuie și albă etc., în alternanță sau intercalate cu marnocalcare, marnocalcare bituminoase, marne, calcare cu silicifieri, radiolarite roșii, șisturi, șisturi disodilice, șisturi marnoase, șisturi bituminoase, conglomerate, conglomerate cu elemente verzi, menilite etc. Toate acestea sunt dispuse în strate cu grosimi variabile și au o structură cutată, aproximativ paralelă, orientată pe aliniamente majore cu direcție generală nord-est – sud-vest.

Prin faptul că unele areale sunt mai omogene sub raportul alcătuirii geologice (cum este cazul stratelor predominant gresoase aparținând pânzei de Tarcău, relieful este slab fragmentat, mai unitar, cu forme largi și prelungi, conforme în parte cu liniile structurale principale. Așa se explică masivitatea culmilor muntoase îndeosebi din extremitatea apuseană a Vrancei, cele de pe rama nordică și cele ce formează cumpăna apelor Zăbala – Mișâna. Dimpotrivă, acolo unde se impune “mozaicarea" litologică ori alternanța repetată a faciesurilor cu durități diferite și supuse intens forțelor tectonice (situație particulară ,,semiferestrei Putna – Vrancea"), relieful este puternic fragmentat, atât în plan cât și în profil, “tânăr", cu creste proeminente și vârfuri secundare semețe, cu turnuri, colți și multe alte microforme zvelte. Astfel se înfățișează sectorul central-nordic al Munților Vrancei, delimitat la nord de Putna și la sud de valea Bălosu.

Pe lângă aceste aspecte, formațiunile geologice sunt afectate sensibil de deformări tectonice: falii, flexuri, decroșări etc. Unele linii de fracturi se evidențiază în peisaj prin povârnișuri ori abrupturi, care mărginesc creste propriu-zise. Tot de tectonică sunt legate și mișcările seismice actuale, deosebit de frecvente în zona Vrancei. Acestea își au originea în marile energii degajate de dinamica unor microplăci litosferice ce se conjugă în fundamentul Carpaților Curburii. De fapt, activitatea tectonică a întregului edificiu muntos vrâncean se face remarcată și prin mișcări actuale lente, pozitive, cu intensitate cuprinsă între 2,0 și 4,0 mm/an. Ridicarea este “răspunzătoare" de adâncirea tuturor văilor (frecvent, cu 300-400 m), de formarea sistemelor de chei (caracteristica văilor din sectorul central-nordic), de ,,încătușarea" meandrelor, impulsionând totodată eroziunea fluviatilă, care a “selecționat" rocile după duritatea lor, creând serii de cataracte, repezișuri, “săritori" și cascade.

Sub raport altimetric, Munții Vrancei au înălțimi mai mari de 1100 m, culminând la 1785 m în vârful Goru. Nivelul altitudinal mediu de 1500 în poate fi generalizat la întreaga suprafață, el înglobând marea majoritate a liniilor orografice prelungi, numeroase culmi secundare și “umerii" detașați în partea mijlocie a versanților. Acest nivel este dominat de numeroase vârfuri care se apropie sau depășesc cu puțin 1600 m, cele mai înalte (puține la număr) trecând de 1700 în altitudine. Pe lângă Goru, alte exemple ni le oferă Lăcăuți (1777 m), Arișoara (1 725 m) și Giurgiu (1 721 m). Priviți în ansamblu, Munții Vrancei sunt alcătuiți din două flancuri montane, cu orientări opuse și extindere diferită: unul răsăritean și altul apusean. Ele se îmbină pe un aliniament major ce se întinde între Muntele Lepșa (1390 m), la nord, și Culmea Pietrele Înșirate (1476 m), la sud.

Flancul răsăritean – înglobând mare parte a teritoriului muntos – este prelung (12-18 km) și coboară de la altitudinea maxima de 1 785 m la mai puțin de 1100 în vârfurile Tigănașu, 1075 m și Țiua Golașă, 1 071 m). Între aliniamentul major de îmbinare a celor două flancuri și baza muntelui, amplitudinea reliefului este cuprinsă între 685 și 714 m. Local, însă, diferențele de înălțime depășesc 800 m, ceea ce relevă un grad sporit al fragmentării reliefului.

3.3. Distribuția așezărilor în funcție de unitățile de relief

Dispus în trepte dinspre vest spre est, cuprinde Munții Vrancei (cu depresiunile intramontane Greșu și Lepșa ), Dealurile Subcarpatice și Câmpia Siretului Inferior, mărginită de Podișul Moldovei ( Colinele Tutovei ) la nord – est și Câmpia Râmnicului la sud – est .

Munții Vrancei sunt munți de încrețire, alcătuiți din culmi ce provin din fragmentarea platformei de eroziune de 1700 m.

Dealurile Subcarpatice, depresiunile colinare și dealurile de podiș, cuprind dealurile înalte vestice ( două șiruri între Valea Putnei și Valea Șușitei) depresiuni intradeluroase ( transversal sau de-a lungul văilor Șușiței, Putnei și Milcovului, precum și la cumpăna apelor între bazinul Milcovului și Râmnei ) , dealurile înalte estice ( între cursul superior al pârâului Zăbrăuți și Valea Râmnicului, dominate de Măgura Odobeștilor – 966 m ) , glacisul subcarpatic, care face legătura între Dealurile Subcarpatice.

Câmpia Siretului Inferior și Câmpia Râmnicului se înclină spre est până la altitudinea de 20 m, la confluența Râmnicului Sărat cu Siretul .

Câmpia Siretului reprezintă treapta cea mai de jos de pe teritoriul județului și se întinde între glacisul subcarpatic și râul Siret, cu suprafața înclinată de la vest la est și altitudinea cuprinsă între 20 m și 125 m.

Câmpia înaltă situată între glacis și o linie ce trece pe la Mărășești, Vânători, Milcovul, Tătăranu și la est de Ciorăști, are o altitudine de 70 m în nord și 35 m în sud . Ea are aspectul unei suprafețe netede , ușor învălurită datorită prezenței unor conuri aluvionare între care câmpia formează depresiuni locale , cu exces de umiditate (bolta Voetin , Lacul Negru , aria de la est de Căiata) datorate adâncimii reduse la care se află stratul de apă.

La nord de Valea Șușiței, aspectul câmpiei reprezintă forma unei prisme în trepte ce coboară către Lunca Siretului, iar în apropierea Adjudului , la terasele Siretului se adaugă cele ale Trotușului.

Câmpia joasă se întinde pe linia Mărășești, Vînători , Tătăranu și de la est de Ciorăști până la albia Siretului, altitudinea ei fiind de 35 – 50 m în partea de nord și 20 – 30 m în cea de sud. Este caracterizată printr-o suprafață relativ netedă , înclinată în aceeași direcție de scurgere a Siretului și este traversată de numeroase albii, meandre și depresiuni cu exces de umiditate, separate între ele prin grinduri teșite.

3.4. Clima și influența sa asupra așezărilor umane

Caracteristicile elementelor climatice influențează în mare măsură organizarea și desfășurarea activităților antropice prin repartiția și modul de utilizare a terenurilor, modul de dispunere a gospodăriilor în spațiu, precum și formarea și distribuția resurselor de apă pe teritoriul bazinului.

Caracteristicile morfometrice ale reliefului, în special hipsometria, energia de relief, densitatea fragmentării și declivitatea sunt importante atât în organizarea naturală a spațiului, cât și în cea dirijată, antropică. Prin poziția sa, teritoriul județului Vrancea se găsește la contactul dintre regiunea cu clima continentală și regiunea cu clima de munte. Ca urmare el este cuprins între două tendințe :

tendința continentală, care își face simțită efectele în partea estică a lui

tendința montană, simțită în special în partea lui vestică.

Dispunerea reliefului în trepte ce coboară către est, deschide larg spațiu în primul rând influențelor est – continentale, dar în același timp și climatului nordic și sudic. Câmpia are o temperatură medie anuală mai mare de 9°C, iar munții între 2-6°C. Circulația diferitelor mase de aer, de la o perioadă la alta, determină schimbări nepericuloase ale stării vremii, tocmai datorită faptului că teritoriul județului este deschis maselor de aer de proveniența și cu proprietăți diferite, format mare de 400mm.

Analiza elementelor climatice principale se bazează pe datele de la principalele stații meteorologice din : Lăcăuți (altitudinea 1777 m), Tulnici (altitudinea 571 m), Odobești (altitudinea 141 m) și Focșani (altitudinea 58 m) cu perioade diferite de analiză.

Analiza temperaturilor medii lunare, anuale și multianuale înregistrate la principalele stații meteorologi ce scoate în evidență că diferențele altitudinale influențează și repartiția temperaturilor medii lunare (Fig.3.1.) și anuale, ele crescând de la vest spre est, de la 1,2°C la stația Lăcăuți, 8,5°C la stația Tulnici, la contactul dintre Subcarpați și Carpați, 10,3°C la Odobești în zona glacisului piemontan și 10,6°C la stația Focșani, în plină câmpie , amplitudinile termice scăzând însă de la est la vest, de la 24,3°C (Focșani) la 17, 8°C la stația Lăcăuți.

Fig.4 – Temperaturi medii lunare

Relieful determină însă o repartiție inegală de precipitații. Astfel, în Câmpia Siretului – treapta de relief cea mai joasă – cantitatea de precipitații este mai mică de 600mm, în regiunea dealurilor subcarpatice nu depășește decât local 800mm, pe când în regiunea montană această cantitate ajunge până la 1200mm. Intervalul cel mai ploios este mai – iunie, iar cel mai secetos decembrie – februarie cu prelungiri până în luna martie. Căderile de precipitații în cantități mai mari de 30mm în 24 ore sunt foarte frecvente pe raza județului.

Cea mai scăzuta temperatură a fost de – 28° C pe data de 13.01.1985, iar cea mai ridicată de + 38,5° C pe data de 07.07.1988. La precipitații, cea mai mare cantitate în 24 ore a fost de 83,7 l / m. 17317u2024r p. în 05.10.1992, iar anul cel mai ploios din anii de referință a fost 1976, cu 7410 l/ m.p.

Din punct de vedere climatic, teritoriul administrativ al Județului Vrancea, fiind situat aproape la distanță egală între ecuator și pol, beneficiază de un climat temperat-continental, cu influențe pregnante ale estului, nordului, vestului și sudului continentului european.

În cazul Județului Vrancea, variabilitatea mare a formelor de relief generează cele mai importante trăsături climatice, dimensionând spațiul său climatic. Dispunerea reliefului în trepte altitudinale, paralelismul acestora pe direcția generală nord-sud, deschiderea puternică a formelor majore spre est (Munții Vrancei, ulucul depresionar submontan, apoi culmea dealurilor înalte vestice și cele intramontane, dealurile înalte estice și sud-estice, urmate de glacisul subcarpatic și terminând la est cu Câmpia Râmnicului și cea a Siretului inferior) conferă tot atâtea particularități climatice și topoclimatice spațiului geografic analizat.

Dintre acestea amintim:

-climatul montan bine evidențiat, cu două subtipuri: cel al culmilor și masivelor muntoase înalte

ale Munților Vrancei, respectiv climatul culmilor și masivelor muntoase joase. Acesta se remarcă

prin temperaturi mai scăzute, umezeală ridicată și cantități mai bogate de precipitații, frecvența mare a fenomenelor meteorologice periculoase, înghețuri și brume timpurii de toamnă și târzii de

primăvară, precum și inversiuni de temperatură, depuneri de gheață pe conductorii aerieni, ninsori viscolite etc.;

– tipurile climatice ale domeniului subcarpatic pe de o parte a dealurilor înalte și a depresiunilor submontane, și pe de altă parte a dealurilor joase și depresiunilor intradeluroase, se remarcă prin durate diferite ale sezoanelor reci și calde în condițiile de adăpost orografic, cu umezeală mai puțin accentuată și precipitații contrastante etc.;

– prezența fenomenului de foehn, generat de încălzirea adiabatică a maselor de aer care coboară forțat, în timpul advecțiilor maselor de aer vestice pe versanții estici ai culmilor joase, dar continui și bine închegate ale Carpaților de Curbură și dealurilor subcarpatice. În timpul manifestărilor foehale temperatura aerului crește rapid, umiditatea aerului scade, având ca efect reducerea frecvenței precipitațiilor, reducerea amplitudinii variației coordonatelor termice etc.;

– climatul de culoar de vale și de luncă a Siretului caracterizat prin fenomene de arșiță și uscăciune, temperaturile cele mai ridicate din arealul de interes în timpul verii, viteze ridicate ale vântului, viscole și înzăpeziri frecvente în timpul iernii.

Dispunerea reliefului în trepte, ce coboară către est, deschide larg spațiu, în primul rând, influențelor est – continentale dar în același timp și climat nordic și sudic. Totodată, Carpații de curbură au funcția unui deversor natural pentru masele de aer vestice. Influența reliefului este predominantă în traseul izotermelor.

La câmpie temperatura medie anuala este mai mare de 9 ° C, la dealurile subcarpatice, inclusiv glacisul subcarpatic, se înregistrează temperaturi între 6 si 9 ° C, la munte între 2 și 6 ° C, iar pe culmile cele mai înalte ale Munților Vrancei -1 și 2 ° C.

Luna cea mai caldă, iulie, are temperaturi medii de 22 ° C și precipitații medii sub 35 mm, iar luna cea mai rece, ianuarie, sub 0 ° C și 144 mm.

Prima zi cu îngheț apare în regiunea muntoasă și a dealurilor înalte în jurul datei de 1 octombrie, în regiunea dealurilor joase în jurul datei de 11 noiembrie, iar la câmpie în jurul datei de 21 octombrie . Ultima zi de îngheț, în zona de câmpie este în jurul datei de 11 aprilie, în zona dealurilor în jurul datei de 21 aprilie, iar în zona munțior se înregistrează în jurul datei de 1 mai. Numărul mediu al zilelor cu brumă, într-un an, este de 75.

Durata anuală de strălucire a soarelui este, în medie, de 2081 ore, mai mare în lunile mai – septembrie, când media lunară depășește 200 ore și mai redusă în lunile noiembrie –ianuarie, când durata scade sub 100 ore.

Precipitațiile atmosferice prezintă variații importante de la un loc la altul, atât datorită altitudinii cât și a circulației diferite a maselor de aer.

Valorile medii ale precipitațiilor înregistrate la cele cinci stații meteorologice ( Soveja, Tulnici, Năruja, Nereju și vârful Lăcăuți ) confirmă faptul că ele sunt mai abundente în zona de sud – vest a județului :

Soveja – 700 mm/an;

Tulnici 700 mm/an ;

Năruja 782 mm / an;

Nereju –852 mm/an ;

Vârful Lăcăuți – 1068 mm/an .

Numărul zilelor cu ninsoare este în regiunea muntoasă cuprins între 40 – 80 zile, în regiunea deluroasă 20 – 40 zile și sub 20 zile în regiunea de câmpie. Stratul de zăpadă se păstrează între 80 – 120 zile la munte, 60 – 80 zile în zona deluroasă și 40 – 60 zile în zona de câmpie. Grosimea stratului de zăpadă variază la stațiile meteorologice, în medie fiind de 120 cm la Tulnici , 150 cm la Nereju , 235 cm la Lăcăuți și circa 50 cm la Soveja.

Vânturile dominante sunt cele de NV – SE, sunt canalizate pe culoarul Siretului și sunt vânturi uscate generatoare de temperaturi extreme. La începutul verii, mase de aer cald se deplasează dinspre Africa spre nord, determinând o vreme caldă și cu precipitații reduse. Dinspre nord – vest și nord vânturile aduc o vreme rece și umedă. Efectul de fohn este prezent în toate anotimpurile , dar cu frecvență mai mare iarna. Vitezele medii anuale variază între 2,0 și 4,0 m/s la Focșani și între 5,6 și 10,1 m/s pe culmile muntoase .

Viiturile și inundațiile catastrofale din bazin au drept cauză principală precipitațiile cu grad accentuat de torențialitate, precum și alte caracteristici ale bazinului hidrografic: permeabilitatea solului, pantele albiei și a versanților, forma și suprafețele bazinelor de recepție, etc. Dintre cauzele antropice, pe lângă cele legate de distrugerea voluntară a barajelor hidrografice, a digurilor sau a altor amenajări hidrotehnice, cele mai însemnate sunt despăduririle iraționale care favorizează amplificarea acestor fenomene hidrologice.

3.5. Resursele de apa

Rețeaua hidrografică a județului Vrancea aparține în totalitate râului Siret (706 km, din care 596 pe pământ românesc) și afluenților săi de pe dreapta din această zonă. El străbate teritoriul județului pe o lungime de aproximativ 110 km, având un curs meandrat și o luncă largă.

Afluenții mai importanți pe care îi primește pe dreapta sunt Trotușul, Șușița, Putna, Râmnicul – Sărat. Dintre apele județului, cea mai importantă este Putna, care izvorăște din zona centrală a Munților Vrancei, străbătând toate formele de relief.

Rețeaua hidrografică a județului Vrancea măsoară 1756 Km cursuri de apă codificate cu

următoarele sub-bazine hidrografice principale :

Tabel 2. Rețeaua hidrografică a județului Vrancea

Sursa : prelucrare personală

O caracteristică generală a râurilor o constituie marea variație a scurgerii în cursul aceluiași an, dar și de la un an la altul. Sunt recunoscute în acest sens lungi perioade secetoase ce alternează cu altele deosebit de ploioase, când debitele râurilor ating valori de zeci și sute de ori mai mari decât cele medii multianuale, provocând inundații.

Cursurile de apă sunt împărțite pe trepte de altitudine în :

bazine superioare ( amonte de localitățile Cîmpuri,Tulnici , Reghiu și Tulburea ):

bazine mijlocii ( aval de limita trasată mai sus și amonte de localitățile Panciu, Vidra, Golești și Râmnicu Sărat )

bazine inferioare ( aval de localitățile Panciu, Vidra, Golești și Rîmnicu Sărat până la confluență cu emisarul principal)

3.5.1. Apele subterane

Datorită condițiilor climatice impuse de altitudinea reliefului, de poziția geografică în cuprinsul Carpaților de Curbură, Județul Vrancea deține condiții prielnice organizării unei rețele hidrografice dense. Caracteristicile cantitative și calitative ale resurselor de apă din bazinele hidrografice montane sunt influențate într-o măsură apreciabilă de structura, litologia, tectonica fiecărei unități geologico-morfologice.

Astfel, în regiunea montană alcătuită din roci dure și semidure (în sistemul de clasificare a rocilor după gradul de forare și perforare, alcătuit de Comitetul Geologic, aceste roci aparțin în majoritate grupelor "tare" și "foarte tare"), slab permeabile, infiltrația este redusă, iar apele din precipitații se scurg cu ușurință pe versanți, contribuind la alimentarea râurilor.

Datorită substratului dur și impermeabil, apele pătrunse în depozite coluviale, deluviale

și proluviale alimentează și ele organismele hidrografice, care în acest sector bazinal, se caracterizează prin debite bogate și relativ constante. În același timp, roca, în gradul ei de rezistență, reprezintă un factor de "control al aluviunilor" care impune relațiile dintre debitele lichide și solide ale râurilor.

În bazinul montan al râului Putna, de și energia cinetică a cursurilor de apă este mare și scurgerea bogată, cantitatea de aluviuni în suspensie este în general redusă (3,8 t/ha la Tulnici), din cauza rezistenței sporite la eroziune a rocilor. Studiile hidrogeologice pun în evidență în această zonă prezența unor strate acvifere întinse și relativ bogate în toate zonele structurale. Bilanțul hidrologic este peste tot pozitiv. Pânzele freatice, mai puțin cele de adâncime, participă în proporție de 30% în alimentarea rețelei hidrografice superficiale. Deși precipitațiile prezintă elementul principal în alimentarea râurilor, totuși în zona montană alimentarea subterană prezintă

o mare importanță.

În anumite condiții, apele subterane se îmbogățesc cu anumite săruri, că pătând o anumită

concentrație (0,5 g/1), calitatea apelor minerale. Foarte multe izvoare conțin ape mineralizate puternic, îndeosebi cu sulf, carbonați și compuși cu fier. Astfel de 42 izvoare minerale pot fi întâlnite la baza versanților care străjuiesc Cascada Putnei, la baza versantului cu expoziția nordică a culmii Porcului (confluența pârâului Tișița cu Putna), pe valea pârâului Mișina, la vărsarea pârâului Pietricica etc.

3.5.2. Apele de suprafață

Resursele de apă de suprafață din spațiul hidrografic Siret reprezintă cca 17% din volumul total al resurselor de apă ale țării. Acestea sunt formate, în principal, din râul Siret și afluenții săi și  într-o măsură foarte redusă din lacuri și bălți naturale.         

Cursurile de apă sunt  împărțite pe trepte de altitudine în:

bazine superioare (amonte de localitățile Cîmpuri, Tulnici, Reghiu și Tulburea);

bazine mijlocii (aval de limita trasată mai sus și amonte de localitățile  Panciu, Vidra, Golești și Rîmnicu Sărat);

bazine inferioare (aval de localitățile Panciu, Vidra, Golești și Rîmnicu Sărat până la confluență cu emisarul principal).

Exceptând râul Siret care formează limita estică a județului, râul Putna este principalul colector care străbate teritoriul de la vest către est pe o distanță de cca. 144 km. Suprafața bazinului său, care se extinde pe toate cele trei trepte de relief este de 2742 km din care 31 % aparțin sectorului montan care drenează aproape în exclusivitate flancul răsăritean al Munților Vrancei.

Din ambele părți ale bazinului, dar în special pe partea dreaptă, Putna primește un număr mare de afluenți, dintre care cei mai importanți sunt Zabala, cu o lungime de 64 km și un bazin de 559 kmp, Ramna, cu o lungime de 56 km și o suprafață bazinală de 358 kmp, Leica care drenează zona de câmpie și are o suprafață a bazinului de 172 kmp, și Milcovul care drenează zona subcarpatică și are un bazin de 498 kmp . În afara de aceștia Putna mai primește în zona montană o serie de afluenți direcți (Tișița, Coza, Stogu, Babovici, Valea Mărului, Greșul, Lepșa), cea mai mare parte dintre aceștia străbătând ariile protejate din zona montană a județului Vrancea. Dintre aceștia cei mai importanți afluenți sunt:

Tișița, cu o suprafață a bazinului de 54 km, se formează din unirea Tișiței cu Tișița Mică, care își adună apele din masivele Zburătura și Condratu, fiecare modelându-și un sistem de chei foarte adânci (până la 700 m). Pârâul Tișița izvorăște de la o altitudine de 1577 m. întreg cursul are o lungime de 18 km și o pantă medie de 9 m/km.

Coza, cu un bazin de recepție de 51 km , se formează din pârâul Mioarele și pârâul Toader, delimitând la sud muntele Coza. Confluența cu Putna are loc pe teritoriul comunei Tulnici, la aproximativ 450 m. Bazinul montan al râului Putna se formează din două noduri orohidrograftce. Cel mai important se plasează în sectorul central al crestei apusene vrâncene și este reprezentat prin culmea Lăcăuți-Arișoaia, de unde se orientează radiar râurile Putna și Zăbala. Al doilea se individualizează pe creasta mediană și este dat de extremitatea nordică a culmii Păișele, de unde se ramifică Năruja și pârâiașele aparținând cursurilor superioare ale Putnei, Tișiței și Nărujei.

După confluența cu Naruja și Zabala, Putna primește pe partea dreaptă un alt afluent care drenează o arie protejată. Este vorba de pârâul Bozu a cărui bazin hidrografic este declarat în totalitate rezervație naturală de interes paleontologic.

Zăbala are o suprafață bazinală totală de 546 km2 și se formează din îngemănarea Arișoaiei cu Zăbala, iar aceasta din urmă cu Mârdanu, pâraie ce se organizează pe versantul sudic al muntelui Arișoaia.

Din întreaga lungime a Zăbalei (aproximativ 65 km), sectorului montan îi revin cca. 40 km, sector în care străbate aria protejata Caldarile Zabalei și colectează apele pârâului Goru care drenează partea estică a rezervației naturale cu același nume. În aval de confluenta cu Nauja, se varsă și afluentul de stânga, Pârâul Vaslui care drenează rezervația naturală Algheanu, străbătută de pârâul sărat cu același nume. Pârâul Algheanul este alături de pârâul Sarii unul dintre cursurile de apa care spală masive de sare ”la zi” Năruja are un bazin propriu cu o suprafață totală de 174 km, este cel mai scurt curs principal (30 km) și are o densitate a rețelei hidrografice de l,2 km/km2. Panta medie a bazinului este destul de mare (29 m/km). Cei 15 km, cât îi revin sectorului superior al râului Năruja, se desfășoară până în punctul "Dulghina Bradului" și se orientează pe direcția N V-SE. Pârâul Naruja străbate aria protejată Pădurea Verdele în sectorul amonte de confluență cu pârâul Misina. Pe cursul pârâului Mișina, afluent al râului Năruja, se găsesc numeroase rupturi de pantă , printre care se afirmă "Cascada Bou" cu o cădere de 7-8 m arie protejata de tip mixt legiferată sub denumirea de Cascada Misina.

Raul Milcov beneficiază de aportul a nouă afluenți importanți, dintre care patru în zona subcarpatică (Reghiu, Milcovelu, Arva și Groza) și cinci în zona de câmpie (Valea Seca, Dalgovul, Pietroasa, Dalhautiul, Arghintul). Raul Milcov și afluenții acestuia drenează suprafețele ariilor protejate Pădurea Cenarul, Reghiu-Scruntaru, Focul Viu de la Andreiașul de Jos (în zona subcarpatică) iar în zona dealurilor înalte estice, pârâul Dalhauți drenează aria protejată cu același nume.

Un număr redus de afluenți primește în zona de câmpie și râul Ramna, care se varsă în râul Putna la limita ariei protejate Lunca Siretului, în amonte de trupul de pădure Dumbravița. Partea sudică a județului Vrancea este drenată de râul Ramnic, care primește ca afluenți de pe suprafața județului Vrancea, pârâul Motnau, Pârâul Furului și Pârâul Cotatcu.

Râul Ramnic adună apele pâraielor care drenează suprafețele ariei protejate Poiana Muntiorul. Partea nordică a județului este drenată de Susita. Lung de 68 km, acest curs de apă care traversează ca și Putna cele trei trepte de relief, are un bazin hidrografic destul de întins, a cărui suprafața depășește 410 kmp.

Variația condițiilor climatice de la o treaptă de relief la alta a determinat o variație a regimului scurgerii medii multianuale în aceiași direcție. Astfel în depresiunile submontane, scurgerea medie multianuala este de 5-10l/s/kmp cu o creștere către regiunea montană până la 10-20l/s/kmp. Valorile scurgerii medii multianuale scad în aria depresionară la 2-5 l/s/kmp ajungând în dreptul glacisului subcarpatic la valori de 1-2l/s/kmp. O ușoară creștere se constată în zona dealurilor înalte estice, unde valorile revin la 2-5l/s/kmp .

Primăvara și începutul verii se scurge 10-20% din volumul anual de apa. Cele mai mici cantități 3-7% se scurg in intervalul de toamnă – iarnă. Uneori scurgerea de primăvară reprezintă 50/din volumul anual. Durata acestora, precum și volumul debitelor tranzitate sunt proporționale cu mărimea bazinelor individuale, cu suprafața împădurită și pantă. În sezonul de iarnă, scurgerile lichide pe rețeaua de albii sunt minime (de până la 29%) și pe alocuri nule, datorită stocării apei în formațiuni de gheață ce pot forma adesea poduri extinse.

Fluctuațiile resurselor de apă ale râurilor se desfășoară între două momente extreme, reprezentate prin viituri și secete. „Considerate riscuri naturale sau hazarde, în funcție de efectul lor, aceste fenomene pot denumi dezastre sau catastrofe” care provoacă dezechilibre mai mari sau mai mici în funcționalitatea sistemelor geografice. În aceste condiții, una dintre cele mai plăcute probleme care se impun între preocupările specialiștilor din domeniul hidrologiei și a construcțiilor hidrotehnice, este aceea de a cunoaște

caracteristicile viiturilor și ale secetelor. Această necesitate rezidă din scopul general al analizei oricărui fenomen de risc, și anume estimarea probabilității de producere în vederea optimizării sistemelor de siguranță prin adoptarea măsurilor corespunzătoare de prevenire și minimalizare a efectelor Lacurile Peisajul vrâncean, remarcabil prin complexitate și abundentă elementelor

diferite care trădează multitudinea de factori determinanți în geneza și evoluția acestuia, este întregit de existența lacurilor. Abordarea subiectului impune selectarea lacurilor după anume criterii și analiza lor diferențiată. O prima categorisire este cea care împarte lacurile după originea lor in naturale și respectiv, antropice. La rândul lor, fiecare dintre acestea cuprind subcategorii în funcție de repartiția geografică și de treaptă de relief căreia i se suprapun. Lacurile naturale. În arealul montan al județului, remarcabile sunt Lacul Negru, Lacul fără Nume, Lacul de pe Palcau, toate, lacuri formate în cuvete închise prin baraj natural în urma unor alunecări masive ale sectoarelor de versanți.

Trăsăturile comune ale acestora sunt date de originile similare, de alimentarea directă prin râurile al căror curs îl blochează alunecarea și de adâncimile și suprafețele relativ reduse. Din exemplele enunțate, Lacul Negru este unul aparte prin caracterele speciale ale cuvetei, modului de evoluție, habitatele și speciile pe care le cuprinde. Însă, având în vedere starea de protecție în care se înscrie, toate acestea, alcătuiesc subiectul unui capitol aparte.

O subcategorie în cadrul acestora o formează lacurile cu existenta temporară. In cazurile alunecărilor masive de pe cursurile pâraielor Tisita, Zabala, Strmba lacurile sunt efemere, fiind prezente în peisaj doar în urma fenomenelor de alunecare corelate cu perioada de precipitații abundente, sau cel mult câțiva ani după acestea. În intervale de timp direct proporționale cu volumul și consistenta materialelor care obturează cursul, barajul cedează sub acțiunea apelor și lacul dispare parțial sau total. În majoritatea cazurilor fenomenele se reiau cu amplitudini dependente de energia versanților și de intensitatea factorilor declanșatori, determinând reactivarea alunecărilor, obturarea văii și reapariția lacurilor.

Celorlaltor trepte de relief le este caracteristica lipsa lacurilor de origine naturală. Lacurile de câmpie, deși unele se suprapun unor vechi sectoare de albi părăsite, sau belcigelor, nu mai păstrează configurația inițială a reliefului, aceasta fiind transformată prin intervenții antropice, în cea mai mare parte.

Se constată o creștere a numărului de lacuri și bălți, de origine antropică, odată cu reducerea altitudinii. Este evidentă abundența lacurilor în treapta joasă de relief în comparație cu cele înalte. Toate lacurile de origine antropică se suprapun treptelor dealurilor, piemontului, câmpiei

Fig. 5 – Harta rețelei hidrografice a României

Sursa: profudegeogra.wordpress.com

și luncilor. Singura excepție este dată de acumularea de dimensiuni reduse, situate, la Gresu, pe valea Putnei, în aria montană. În treapta dealurilor și în cea piemontana sunt :

Lacul Motoc, în zona Racoasa;

Lacul Mosinoaia, pe Valea Zabrautiului;

Lacul din zona Podu Lacului – Odobasca

Lacul Domnului – pe terasa înalta a Slimnicului.

Grupa din zona orașului Panciu, situate pe valea Sușitei sau a afluenților, cuprinde patru amenajări. Către sud, în apropierea localității Garoafa, se află două amenajări, iar alta, pe valea Râmnicului, la Dumbrăveni. În câmpie, suprafețe considerabile au bălțile de la nord de Focșani, la Mândrești și Golești. Se adaugă cele de la Slobozia Cioprasti, Milcovul, Oreavu, Tataranu, Ramniceni, Voetin, Lacul Negru de la Balesti, balta Balesti si cea de la Salcia Veche Mihălceni.

În Lunca Siretului, de la nord către sud, se succed amenajările hidroenergetice de la Siscani, Călimănesti și Pădureni. Din amonte către aval, în albia Siretului sunt amenajările din zona Adjud Boloscani, cele de la Domnești, Doaga, Mircești –Biliesti-Suraia, Nanești și Olaneasca-

Maicănești.

O schimbare majoră asupra potențialului ecologic și implicit a exploatării biologice din arealele protejate Pădurea Neagră și Pădurea Merișor – Cotul Zatuanului a fost indusă odată cu realizarea lacului de acumularea Ciușlea–Movileni de pe râul Siret.

După realizarea barajului, impactul acumulării a crescut semnificativ prin impunerea unui nou curs al râului Siret. Ecluzele sunt orientate către S-V, astfel încât apelor uzinate, sunt împinse cu putere către malul drept pe care îl erodează, reducând astfel suprafața ariei protejate Pădurea Merișor – Cotul Zătuanului cu cca. 300 mp /lună.

3.6. Componentele biopedogeografice

Importanța organismelor vii în cadrul ecosistemelor forestiere este foarte mare, deoarece prin intermediul lor se realizează schimburi complexe de materie și energie, precum procesele de sinteză și de descompunere a materiei organice, pe baza energiei solare captate de plante. Aceste ecosisteme reprezintă o barieră în fața fenomenelor negative de natură climatică, hidrologică, dar și antropică. Totodată, terenurile acoperite cu vegetație sunt protejate împotriva eroziunii, apa din precipitații fiind reținută în proporții mari.

Degradarea continuă a peisajului biopedogeografic nu a fost cauzată exclusiv de om, procesele de modelare actuală s-au produs cu o intensitate foarte mare, provocând dezechilibre în cadrul elementelor care alcătuiesc ansambluri teritoriale distincte.

Etajarea reliefului de la vest la est, de la 1785 m la sub 20 m a impus și o etajare pe verticală a componentelor biogeografice în strânsă concordanță cu caracteristicile solurilor și a parametrilor climatici. Astfel, pe teritoriul județului Vrancea se diferențiază mai mult etaje biogeografice începând cu cel subalpin, până la cel de luncă, cu asociații vegetale și faunistice naturale păstrate doar în spații mai greu accesibile și în cele protejate de lege, influența umanizării făcându-se simțită atât în sectorul montan și subcarpatic, pe versanții cu pante mai domoale unde în locul suprafețelor forestiere au apărut pășunilor și fânețele din nevoia populației de a extinde suprafețele agricole, dar mai ales în sectorul de câmpie unde pajiștile naturale au fost desțelenite integral făcându-se loc culturilor agricole.

Etajul subalpine corespunde treptei montane înalte , 1650-1750 m. Aici se întâlnesc pășunile subalpine ce caracterizează mai ales vârfurile Goru, Lăcăuți, Giurgiu, Pietrosu, Zboina Frumoasăși unde întâlnim asociații vegetale alcătuite din păiuș (Festuca ovina ssp. Sudetica, Festuca supina, Festuca rubra), firuță (poa violacea),afin (vaccinium myrtillus), merișor (vaccinium vitis-idea), ienupăr (juniperus communis) ș.a.. Doar pe Vf. Goru se mai

întâlnește jneapănul (Pinus mugo).Consecința subtituirii pădurilor pe cale antropică este apariția golurilor din interiorul spațiului forestier ocupate cu asociații vegetale ce constituie pajiștile montanecu țăpoșică (Nardus stricta), firuță, păiuș, ștevia (Rumex alpinus) –în jurul stânelor, ș.a.

Etajul pădurilor de conifere caracterizează treapta montană mijlocie,unde predomină pădurile de molid (Picea abies), brad (Abies alba) și pin silvestru (Pinus sylvestris), în special pe versanții cu expoziție vestică. Insular se dezvoltă molidișuri pure (picea excelsa), brădete sau pinete pe văile superioare ale Putnei, Zăbalei, Năruja, Mișina.

Etajul pădurilor de amestec de fag și rășinoase are o extindere deosebită pe versanții cu altitudini de la 600 m până la 1300-1400 m, fiind prezent atât în sectorul montan (în special pe versanții răsăriteni), cât și în sectorul subcarpatic. Ca specii, predomină fagul (fagus silvatica) în asociație cu paltinul (Acer platonoides), carpen (carpinus betulus), gorunul (Quercus petraea) iar spre partea superioară și pe văi cu molidul și bradul. Pădurile de făgete pure se extind între 400 m și 1400 m sub formă insulară (în Carpați și Subcarpații Interni) și de asemenea între 300 și 800 m se mai pot întâni și gorunete pure (Dealurile înalte subcarpatice, baza versanților montani).

Etajul pădurilor de stejar au ocupat suprafețe extinse în arealul subcarpatic,fiind defrișate în cea mai mare parte, în special în prima jumătate a secolului XX. În prezent există suprafețe restrânse, sub forma pădurilor de amestec (fag și gorun) în dealurile ubcarpatice interne, iar în părțile inferioare ale versanților subcarpaților estici și glacisului piemontan se întâlnesc pâlcuri de stejar pedunculat (Quecurs robur).

Fig. 6 – Pădure de stejari

Sursa: http://www.stejarmasiv.ro/stejarul-in-mitologie/padure-stejar-toamna

Pe culmile teșite ale versanților, pe podurile de terasă și treimea inferioară a versanților, pădurile au fost înlocuite cu pajiști secundare, iar în depresiunile unde aflorează brecia sării sunt prezente plantele halofile (Festuca pseudorina și Cynodon dactylon).

Etajul silvostepei caracterizează sectorul inferior,de la glacisul piemontan până în

dreptul luncilor din apropierea confluenței cu Siretul, dar și aici asociațiile vegetale primare fiind înlocuite în cea mai mare parte cu culturi agricole, locul lor fiind luate de pajiștile secundare. Au mai rămas pâlcuri de stejar pedunculat, brumăriu și pufos (la contactul cu regiunea subcarpatică) iar în apropierea orașului Focșani se remarcă stejăretul de terase și interfluvii . În stratul ierbos se remarcă păiușul (Festuca valesiaca), colilia (Stipa joannis, S. capillata), rogozul (Carex praecox), ș.a. Dintre arbuști, abundenți sunt păducelul (Crataegus monogyna), măceșul (Rosa canina), lemnul câinesc (Ligustrum vulgare).

Alături de vegetația zonală, în luncile râurilor și pe terenurile afectate de sărăturare se mai întâlnesc asociații vegetale azonale, precum pădurile și pajiștile de luncă, respectiv asociații vegetale halofile. În pădurile de luncă predomină aninul alb (Alnus incana), iar la altitudini mai reduse se asociază cu aninul negru (Alnus glutinosa), sălciile (Salix alba, S. Fragilis), plopii (Populus alba) și mai rar stejarul.

Capitolul IV. Populația si resursele umane

4.1 Vechimea și continuitatea locuirii

Constituirea nucleului de populație vrâncean a fost strâns legată de accesibilitatea, protecția naturală și resursele oferite de spațiul montan carpatic. Una dintre aceste vechi populații, ale cărei urme de locuire coboară până în Paleoliticul Superior, a ocupat cele mai propice terenuri de pe cursurile superioare ale Putnei, Zăbalei și Șușiței. Mărturii peste timp stau descoperirile arheologice de la Bârsești și Tichiriș, care atestă folosirea focului și a uneltelor din os, piatră și silex, oase de animale

Vatra permanentă de locuire încă din preistorie, pe pământul Vrancei au existat toate culturile materiale întâlnite pe teritoriile locuite azi de români. În zona Vrancei s-a dezvoltat cea mai veche cultura neolitica– Criș (circa 5000 i.Hr.), identificată într-un mare număr de localități, dintre care amintim: Cândești, Bontești, Muncelu, Bârsești etc. și urmează culturile Boian, ce apar în neoliticul timpuriu (Gugești, Cândești) și Cucuteni (neolitic), prezența pe teritoriul județului Vrancea în peste 43 de stațiuni arheologice (Pădureni, Mănăstioara, Domnesti, Bontesti, Carligele, Tifesti, Barsesti). Cultura Monteoru (epoca bronzului) este și ea prezentă în aproximativ 30 de stațiuni arheologice (Fitionesti, Pădureni, Străoane, Crucea de Sus, Satul Nou, Vizantea etc.). Epoca fierului, Hallstatt și La Tene este atestata în așezările de la Pădureni, Bontești, Cândești, Barsești și Mănăstioara. Triburile Carpilor sunt prezente pe pământurile de azi ale Vrancei prin descoperirile de la Vartescoiu, Padureni și altele. Descoperirile arheologice de tip Dridu (sec. VIII-XI) de la Martinesti, Oreavu, Dragosloveni, Campineanca, Budesti confirmă continuitatea în aceasta vatra de locuire. Creștin-ortodocșii de la formarea întregului neam, locuitorii acestor meleaguri au făcut față expansiunii catolicismului de pe văile Putnei și Milcovului, Episcopatul Cumanilor (înființat aici în 1227, cu reședința în “Civitas Mylcoviae”) fiind distrus de tătari în timpul invaziei din 1241.

În spațiul rural s-au descoperit prin săpături arheologice, urme de locuire încă din preistoric, fapt ce relevă că localitățile de aici au o vechime mult mai mare, decât cea atestată de documente. Atestările documentare au apărut abia în secolul al XV-lea, în acte legate de hotărnicii, danii sau hrisoave domnești.

O civilizație neîntreruptă s-a desfășurat aici, încă de pe vremea când piatra și lutul alcătuiau principalul material din care omul primitiv își făcea obiectele casnice și locuia în colibe adâncite și semiadâncite (îngropate pe jumătate în pământ). Primele descoperiri arheologice au fost efectuate de Vasile Pârvan (1926), în localitatea Bonțești (comuna Cârligele) ,unde s-a organizat prima dată un șantier arheologic descoperindu-se mai multe niveluri de locuire din neolitic și bronz. Cercetările au fost continuate de către Grigore Anițescu, în același an, în localitatea Vârteșcoiu, unde s-a descoperit pentru prima dată Cultura carpică. De atunci și până în prezent siturile arheologice s-au înmulțit descoperindu-se mai multe tipuri de obiecte, putându-se stabili permanența conviețuirii unor populații sau popoare în acest spațiu. Putem adăuga, pentru împlinirea tabloului acestei excepționale ceramici, prezența figurinelor feminine – ca o ilustrare a existenței cultului fecundității și fertilității, precum și pe cea a figurinelor zoomorfe, apărute fără îndoială, în mijlocul unei populații pentru care creșterea animalelor devenise o preocupare cu o largă răspândire.

Nivelul Paleolitic superior (Gravettian –acum 35000-24000 ani) s-a descoperit în șantierele arheologice de la Bârsești, Vitănești (Țifești), Colacu, – cu obiecte din piatră și silex, unelte, vârfuri de săgeți din os ș.a. Neoliticul timpuriu (Cultura Criș) s-a descoperit la Bonțești (Cârligele), Cândești, Bârsești- reprezentat prin ceramică decorată cu motivul „spic de grâu”, fapt ce demonstrează activitățile agricole ale populației. În Neoliticul târziu apar și obiecte mai mari, în care erau depozitate cerealele, precum chiupurile sau cele în care se prelucrau –râșnițele, reprezentative pentru Cultura Cucuteni (în siturile de la Bonțești și Palanca-Urechești., Andreiașu de Jos, Beciu-Vârteșcoiu, Bordești ).

Săpăturile arheologice au scos la iveală peste 120 de așezări și necropole din epoca bronzului, începând cu bronzul timpuriu, continuând cu bronzul mijlociu –Cultura Monteoru și Cultura Nouă pentru bronzul târziu, în special la Cândești, Terchești (Urechești), Vârteșcoiu, Andreiașu de Jos, Bordești, Dragosloveni (Dumbrăveni), Gugești. Din epoca fierului (prima vârstă -Hallstatt) relevant este complexul Ferigele (sec. VI-V î.Hr.) de la Cândești și Bârsești, în care specifice sunt topoarele din fier, vârfurile de săgeți și fibulele din bronz. Tot din epoca fierului, perioada Latene, s-au identificat obiectele geto-dacice de la Cândești și Palanca –Urechești.

Cultura Dridu (sec-VIII–XI d. Hr.)reprezintă perioada de început a evului mediu perioadă în care se extind vetrele de sat, se dezvoltă activitățile economice, în special agriculta și

meșteșugurile. Se descoperă cuțite de plug la Budești, fusaiole din ceramică la Câmpineanca, împungătoare din os la Cândești, la Mera, Dumbrăveni.

Fig. 7 – Cioburi ceramică- cultura Dridu

Sursa: prelucrare personală

În perioada Evului Mediu apar și primele atestări documentare ale satelor pe baza unor acte, hrisoave, danii și hotărnicii. În sectorul de câmpie, în această perioadă specifice sunt descoperirile aparținând Culturii Dridu în preajma Focșaniului, la Câmpineanca, Gugești, Răstoaca, Slobozia Ciorăști, populația ocupându-se cu precădere cu agricultura, păstoritul și viticultura.

Practicarea agriculturii a fost posibilă datorită organizării social-economice superioare în obști sătești autonome, care, spre deosebire de cele ale migratorilor, rămase până târziu gentilice erau constituite teritorial pe criteriul proprietății private libere și al proprietății comune. Spre sfârșitul secolului al XIV-lea, după formarea statelor centralizate Moldova și Țara Românească, satele încep să fie mai des consemnate de documente, deși aveau hotarele fixate cu mult timp înainte, documentele scrise care se referă la hotarele satelor „unde au fost din veac”relevând vechimea și continuitatea populației. La mijlocul secolului al XV-lea se constată gruparea satelor pe văi și apar de asemenea și târgurile de vale ce vor juca un rol foarte important în traficul comercial local și internațional.

Sursele vechi, fie că este vorba despre documente cartografice, toponimie, etnografie sau literatură constituie un prețios material informativ pentru cel care vrea să descifreze devenirea respectivei regiuni. Primul savant care a scris despre Vrancea este Dimitrie Cantemir, în a sa Descriptio Moldaviae (scrisă în 1714 la cererea Academiei Regale din Berlin și publicată în Olanda în 1737).

Pentru prima dată denumirea Vrancei (Vrancha) este atestată într-un document din 2 iulie 1431, desemnând „Țara Împădurită” sau „ Țara Neagră”. Alte documente datate 0 iunie 1443 și din 8 august 1445 mențin aceste denumiri.

Viața statornică a locuitorilor de la Curbura Carpaților a reprezentat un factor de intensificare a legăturilor dintre locuitorii de pe ambele maluri ale Milcovului, conferind orașului Focșani situat la frontiera dintre Moldova și Muntenia, începând de la sfârșitul secolului al XVI-lea , un important rol economic determinat de procesul afirmării conștiinței unității de neam și de limbă.

Intensificarea relațiilor economice și social- culturale dintre provinciile românești în întreaga epocă feudală a determinat înflorirea unor așezări ale Ținutului Putnei ca Târgul Putnei (Boloteștii de astăzi), Adjudul Vechi ( atestat documnetar în 1433), Domnești ( atestat în 1626), Odobești (sec XVII).

Concomitent cu Târgurile, continuă consolidarea obștilor sătești din Țara Vrancei, mai des menționate documentar fiind acelea ale satelor Negrilești ( atestat în 1585, depozitarul unor numeroase variante ale Mioriței) și Bârsești, legat și prin fapte și prin legendă, de Ștefan cel Mare de lupta pentru apărarea libertății țării, prin participarea locuitorilor lui la bătălia de la Războieni. Drept răsplată, spune legenda marele domnitor dăruie feciorilor Vrîncioaiei câte un munte corespunzând structurii originare a Vrancei.

Hotarul cu Ardealul a fost întărit de Grigore Ghica la 10 ianuarie 1736, după cel făcut de vornicul de Vrancea, Miron Dima împreună cu vrâncenii pe de o parte și pe de altă parte cu baronul Vail. Din document reiese că hotarul era pe cumpăna apelor „după cum merge vârful muntelui și se scurg apele spre Țara Moldovei”.

La începutul secolului al XIX-lea, Vrancea vădește momente vizibile în înviorarea economică mai ales în urma înlăturării monopolului turcesc asupra comerțului exterior al Țării Române și activizării portului Galați, spre care se îndreptau principalele prouse agricole și manufacturiere realizate în această zonă.

Cererea crescândă de mărfuri a atras după sine schimbări profunde în economia agrară, în comerț și în producția manufacturieră, făcând tot mai mult loc noilor relații de producție capitaliste, care se loveau de persistența vechilor rânduieli feudale. Acest lucru explică masiva participare a focșănenilor și a țăranilor din jur la revoluția din anul 1848.

Evenimentele care au urmat anului 1848, intensificarea luptei pentru unire, în perioada 1848-1856 au creat condiții prielnice manifestării pregnante a năzuinței maselor populare de realizare a unității naționale, care vedeau în unire și împlinirea unor deziderate de ordin social.

Un moment deosebit în istoria Vrancei îl constituie perioada Unirii de la 1859, orașul Focșani si Milcovul legându-și numele de acest măreț act pentru totdeauna. De aici destinul și istoria l-au propulsat pe Ion Roata de la Câmpuri, un țăran bătrân, ales membru al Divanului (un fel de parlament), care a fost direct implicat in Unirea Principatelor în 1859, pe înalta scenă a vieții politice.

Faptele, înțelepciunea și spiritul de dreptate l-au așezat pe acest țăran vrâncean între marile personalități ale vremii. Dubla alegere a lui Al. I. Cuza ca domn a fost primită la Focșani cu entuziasm, aici redactându-se primul proiect de Constituție a României. Însuși domnitorul Al. I. Cuza a prețuit orașul Focșani, pe care l-a si unit printr-un decret, la 10 iunie 1862. (" Ambele parți ale orașului, de dincolo si de dincoace de Milcov, vor forma în viitor un singur oraș, care va fi reședința județului Putna").  

Primul Război Mondial e însemnat în istoria Vrancei cu litere de aur. Europa a repurtat primele victorii asupra Germaniei imperialiste. Aici s-au desfășurat, din Zboina Neagra și până în Valea Siretului, la Doaga, luptele eroice din vara anului 1917, care au culminat cu marea bătălie de la Mărășești din 6 august 1917, unde trupele germane au suferit o amara înfrângere. Legământul " Pe aici nu se trece " i-a facut pe bravii ostași români de nezdruncinat. Armata I româna, condusa de generalul Eremia Grigorescu, a plătit scump succesul obținut, pierzând peste 480 de ofițeri și peste 27.000 de soldați și gradați. Victoria a avut însa un puternic ecou în toata lumea.

4.2 Evoluția numerică a populației

Dăruind culturii și științei românești și europene nume de răsunet, în perspectiva secolului al XXI-lea, județul Vrancea constituie legătura dintre Carpații Răsăriteni și Sudici, dintre Câmpia Siretului și Câmpia Dunării; politico – administrativ se află la întâlnirea provinciilor istorice Moldova, Țara Românească și Transilvania; spiritual – artistic se întâlnește cu zonele etno – folclorice ale Râmnicului, Țării Bârsei și Văii Trotușului.

Sintetizându-i datele existenței și dăinuirii sale, marele istoric Nicolae Iorga îl definea ca o „imagine în mic a României Mari”, iar marele geograf Simion Mehedinți ca „pământul cel mai însemnat pentru viața statului nostru … vadul cel mare al apelor și șleaul cel mare al drumurilor ce se îndreaptă de la Cetatea Carpaților spre Marea Neagră”.

  În decursul istoriei sale, cu toate schimbările survenite, așezarea județului a respectat, în mare, cadrul inițial având ca elemente definitorii culmile munților spre apus și Valea Siretului spre răsărit.

La 1774, Ținutul Putnei era format din nouă ocoale: Polocin, Răcăciuni, Lunca, Zăbrăuți, Șușița, Vrancea, Gârlele, Milcovul de Sus și Milcovul de Gios.Între anii 1774 – 1803, Ocolul Polocinului a trecut la Ținutul Tecuci, iar Ocolul Ghilieștilor a trecut de la Tecuci la Ținutul Putnei.

În anul 1835, Ținutul Putna era format numai din cinci ocoale: Răcăciuni, Zăbrăuți, Vrancea, Gârlele și Biliești. Satele celor patru ocoale care au fost desființate între anii 1816 și 1835 au intrat în componența ocoalelor vecine.

Prin Legea comunală de reorganizare administrativă din 2 aprilie 1864, subîmpărțirea avea denumirea de plasă.

În anul 1908, județul Putna era împărțit în 13 plase, care peste un an se reduc la zece. În anul 1912 s-a revenit la împărțirea clasică cu cinci plase având reședințele la Adjud, Panciu, Odobești, Vidra și Suraia. În timp, s-au mai adăugat două plase: Caregna, cu reședința la Păunești și Zăbala, cu reședința la Năruja.

În anul 1943, existau șase plase (Adjud, Focșani, Odobești, Panciu, Năruja, Vidra), cu cinci comune urbane și 83 rurale.

La 8 septembrie 1950, noua organizare administrativ – teritorială a țării după model sovietic a creat 14 regiuni. Fostul județ Putna a devenit regiunea Putna cu șase raioane (Adjud, Focșani, Năruja, Panciu, Tecuci și Vidra).

În anul 1952, regiunea Putna se desființează și se crează regiunea Bârlad, la care trec raioanele: Focșani, Panciu, Tecuci, Năruja și Vidra. Raionul Adjud cu comunele Păunești, Ruginești, Pufești, Homocea, Corbița, Boghești, Tănăsoaia, Urechești, Coțofenești și Sascut trec la regiunea Bacău.

În anul 1958 se desființează și regiunea Bârlad, iar raioanele Focșani, Panciu și Tecuci trec la regiunea Galați. Raionul Adjud a trecut în întregime la regiunea Bacău. În aceeași perioadă s-a desființat raionul Năruja, iar în anul 1960 raionul Vidra, care cu unele mici excepții, ambele trec în întregime la raionul Focșani.

Cu ultima organizare administrativ – teritorială (Legea nr. 2 din 16 februarie 1968), prin care s-a revenit la vechea împărțire pe județe, Vrancea și-a recăpătat actualul nume, teritoriul său extinzându-se spre sud și sud – est prin încorporarea unei părți din fostul raion Râmnicu Sărat (se desființează regiunea Ploiești și apare județul Buzău) de la care au fost încorporate localitățile: Bălești, Chiojdeni, Ciorăști, Dumitrești, Jitia, Sihlea, Tâmboiești, Slobozia Bradului și Vintileasca. Alte patru localități au fost alipite de la județul Bacău: Boghești, Corbița, Homocea și Tănăsoaia. De la raionul Brăila (fosta regiune Galați) s-au alipit comunele Măicănești și Râmniceni. Cu noua sa configurație se învecina cu județele: Vaslui la nord – est, Galați la est, Brăila la sud – est, Buzău la sud și sud – vest, Covasna la vest și Bacău la nord.

4.2.1. Evoluția numerică a populației în sec. XX –lea și începutul sec. XXI

Populația județului a crescut într-un ritm mediu anual de 0,9% în perioada 1930-1956, 0,7% în perioada 1956-1966 și 0,5% în perioada 1966-1979. Ritmul mediu de creștere pe țară în perioada 1967-1977 a fost de 1,2%.

Deși sporul natural numai în perioada 1966-1979, a fost de 70342 persoane, ritmul mediu anual de creștere este inferior celui înregistrat pe total țară din cauză că în aceeași perioadă sporul migrator a fost negativ, înregistrându-se cu 22648 mai mult plecați din județ decât sosiți.

Creșterea populației cu 22461 locuitori în 1979 față de 1966 a avut loc în primul rând ca urmare a sporului natural determinat de o natalitate medie de 21,0 născuți vii la o mie de locuitori și de scăderea mortalității generale.

Cu populația înregistrată la recensământul din 1977, județul Vrancea se situează pe locul 33 între județele patriei, deținând 1,7% din populația totală a României.

Ca urmare a politicii partidului nostru de dezvoltare armonioasă a tuturor județelor și localităților țării, printr-o amplasare cât mai rațională și echilibrată a forțelor de producție în teritoriu, în județul Vrancea au avut loc mutații privind creșterea populației urbane prin atragerea unei părți a forței de muncă eliberată ca urmare a procesului continuu și rapid de mecanizare și chimizare din agricultură, din industrie, construcții și din alte ramuri neagricole.

La recensământul din 5 ianuarie 1977, populația din mediul urban deținea 27,6% din populația totală, față de 19,5% în anul 1966. Cele mai mari creșteri au fost înregistrate în municipiul Focșani, a cărui populație a sporit în aceeași perioadă de 1,6 ori.

În timp ce populația urbană a crescut, populația rurală a scăzut în perioada 1966-1979 cu 15 621 locuitori, reducându-se în același timp ponderea în totalul populației de la 80,5% în anul 1966 la 70,7% în anul 1979.

Transformări spațiale au avut loc nu numai în mediul urban ci și în cel rural. O bună parte din populația activă a satelor a intrat în rândurile categoriilor de personal de la oraș, făcând fie naveta, fie mutându-și cu timpul domiciliul în comune mai apropiate de municipiu și orașe.

Tabel 3. Evoluția populației în județul Vrancea

(Sursa: http://www.vrancea.insse.ro)

Evoluția numerică a populației în județul Vrancea, în sec. al XX-lea, în funcție de reperele constituite de recensăminte, s-a caracterizat prin: un maxim demografic de393408 locuitori, atins în anul de recensământ 1992, în anul 2006 populația județului fiind de 393023locuitori.

Față de acest maxim, atins în anul 1992 se poate aprecia că, pe ansamblu, populația a crescut în prima jumătate de secol, în timp ce în a doua jumătate a scăzut, aspect confirmat și de rata de creștere.

Fig.8- Reprezentarea grafică a evoluției populației din județul Vrancea

Fig.9 – Evoluția populației din județul Vrancea în perioada 1930-2012

Numărul populației a cunoscut în timp o dinamică diferită condiționată de factorii naturali de habitat, de continuitate a locuirii în spațiu, de condițiile istorice, economice, politice și sociale ce au acționat diferit de la o etapă la altă dând naștere la disparități și evoluții inegale.

4.2.2. Populația din Ruginești, Păunești și Movilița

Populația în Ruginești

Conform recensământului efectuat în 2011, populația comunei Ruginești se ridică la 3.497 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 4.444 de locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români (94,14%).

Pentru 5,03% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută.

Componența etnică a comunei Ruginești

Români (94.13%)

Necunoscut (5.03%)

Altă etnie (0.82%)

Fig. 10 – Reprezentarea grafică a componenței etnice a comunei Ruginești

(Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_Ruginesti,_Vrancea)

Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (93,48%). Pentru 5,03% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.

Componența confesională a comunei Ruginești

Ortodocși (93.48%)

 Necunoscută (5.03%)

 Altă religie (1.48%).

Fig.11- Reprezentarea grafică a componenței confesională a comunei Ruginești

(Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_Ruginesti,_Vrancea)

Populația din Păunești

Analizând  comparativ  denumirea  altor  așezǎri,  putem afirma cǎ numele comunei provine de la o persoană, un bǎtrân întemeietor al satului, așa cum reiese și din legende. Cercetătorii care s-au ocupat de numele localităților au arătat că „relațiile strânse dintre antroponime și toponime sunt evidente”, aducând, ca argument, „mulțimea numelor de așezări în – ești, care toate sunt legate de nume de persoane”.

În ceea ce privește geneza comunei, numele ei explică cel mai adesea modul de apariție, cercetǎtorii identificând mai multe categorii de toponime. Existǎ sate formate în locuri adăpostite, izolate (Poiana), sate formate prin acțiunea omului asupra mediului (Jariștea, Runc). Unele toponime  indicǎ existența unui „bătrân” întemeietor al satului (Negrilești, Bârsești), și credem că această situație este valabilă și pentru comuna Păunești. Alte situații întâlnite sunt  „roirea” unei familii sau grup de familii în afara vetrei satului (Rădulești) sau sate alcătuite din săteni veniți din altă parte (Chiojdeni, Rucăreni, Sârbi). Există, de asemenea, așezǎri denumite după activitatea economică dominantă a locuitorilor (Rudari, Șindrilari, Varnița) sau  ca urmare a unor acțiuni și stări sociale (Slobozia Ciorăști-din țărani eliberați din rumânie de C-tin Mavrocordat, în sec. al XVIII-lea).

Pentru Viișoara, denumită anterior Bou, explicațiile nu sunt la fel de clare, cel puțin pânǎ în momentul de fațǎ. Putem vorbi despre o așezare al cărui nume provine de la un strămoș  întemeietor. Este posibil ca numele sǎ provinǎ de la bouri sau zimbri. Ca argument, se aduce existența unor toponime vechi ca „Plaiul Bourilor”, în Vrancea ( lângǎ apa Rǎiuțului), și „La Bour”, lângǎ Viișoara, amintind de perioada când aceste animale se mai gǎseau în zonǎ.

Există, însă, unele  nume de familii diferite de cele din Păunești, ba chiar diferențe de comportament sau trăsături de caracter, care par sǎ indice un aport de populație venit din altǎ zonǎ, pânǎ în prezent neprecizatǎ. La o identitate proprie a viișorenilor au contribuit și poziția mai izolatǎ fațǎ de Pǎunești, dar și faptul cǎ satul avea primar propriu în anii 1928-1930, iar în rest avea un delegat propriu în Consiliul comunal. Între unii tineri din cele douǎ sate și astǎzi se perpetueazǎ un conflict pentru „marcarea teritoriului”, care a dus la numeroase conflicte, personale dar mai ales de grup, concretizate în violențe verbale și fizice. Deși nu se mai folosesc astăzi, poreclele erau un semn al deosebirilor: păuneștenii erau pentru cei de la Bou „cărbunari” (domnenștenii le spuneau „gojgari”), iar viișorenii de astăzi erau „alintați” de păuneșteni drept „mierlari”.

Pǎuneștii, ca sat, sunt formați astǎzi din patru sectoare: Bostǎnești, Novǎcești, Scurta și Surlea. Primele douǎ își au numele de la familiile numeroase care poartǎ aceste nume: Bostan și Novac. Bostǎneștii sunt menționați de mai bine de un secol, în vreme ce Novǎcești sunt o denumire relativ recentǎ. Scurta, parte a satului aflatǎ spre sud-est, s-a numit anterior Bârnova, iar acest nume a derivat de la o mǎnǎstire înființatǎ, la finele secolului al XVIII-lea (despre care astǎzi nu se mai știe nimic), ulterior devenitǎ metoc al mǎnǎstirii Bârnova- Iași. În zonǎ s-au stabilit mai târziu câteva familii  de clǎcași din comuna Scurta – Bacǎu (azi Orbeni), care au fost împroprietǎrite în 1879. Numǎrul lor este, probabil, de cca. 16, pentru cǎ aici, conform unei statistici din 1897, au primit pǎmânt trei fruntași, cinci mijlocași și opt pǎlmași, singurii împroprietǎriți din comunǎ, pentru cǎ restul erau „rǎzeși vechi”. Noii veniți au schimbat și numele cǎtunului (ce se pǎstra încǎ la 1937, cum s-a putut vedea pe harta prezentată anterior), astfel  ajungându-se la numele actual al acestui sector al satului. De remarcat că vechiul nume, Bârnova, a fost uitat deplin.

Conform recensământului efectuat în 2011, populația comunei Păunești se ridică la 5.898 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 6.724 de locuitori.

Majoritatea locuitorilor sunt români (92,68%). Pentru 7,17% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută.

Componența etnică a comunei Păunești

Români (92.67%)

Necunoscută (7.17%)

Altă etnie (0.15%)

Fig. 12 – Reprezentarea grafică a componenței etnice a comunei Păunești

(Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_Paunesti,_Vrancea)

Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (92,13%), iar pentru 7,17% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.

Componența confesională a comunei Păunești

Ortodocși (92.13%)

 Necunoscută (7.17%)

 Altă religie (0.69%)

Fig.13 – Reprezentarea grafică a componenței confesională a comunei Păunești

(sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_Paunesti,_Vrancea).

Populația în Movilița

Conform recensământului efectuat în 2011, populația comunei Movilița se ridică la 3.183 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 3.962 de locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români (96,57%). Pentru 3,23% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută.

Componența etnică a comunei Movilița

Români (96,57%)

Necunoscută (3.23%)

Altă etnie (0.18%)

Fig.14 – Reprezentarea grafică a componenței etnice a comunei Movilița

(Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_Movilita,_Vrancea)

Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (94,96%), iar pentru 4,2% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.

Componența confesională a comunei Movilița

Ortodocși (91.61%)

Ortodocși de rit vechi (4.8%)

Necunoscută (3,23%)

Altă religie (0.34%)

Fig. 15 – Reprezentarea grafică a componenței confesională a comunei Movilița

(sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_Movilita,_Vrancea).

4.2.3. Analiza comparativă a populației din Ruginești, Păunești și Movilița

Conform datelor de la recensământul din anul 2002 și cel din 2011, în urma analizării datelor reiese o scădere a populației în așezările rurale Ruginești, Păunești și în Movilița în anul 2011 față de anul 2002.

Fig.16 – Reprezentarea grafică a analizei populației din perioada 2002-2011 în Ruginești, Păunești și Movilița.

Densitatea populației

Plecările masive din spațiul rural s-a reflectat în diminuarea valorii densității medii generale a populației de la 72,3 loc./kmp în 1966 la sub 70 loc./kmp în perioada 1885-1956, valoarea minimă fiind de 54,1 loc./kmp în 1930. Creșterea valorilor bilanțului natural și a celui migrator în favoarea ruralului, precum și ultimele schimbări de limite administrative au produs alte schimbări în densitatea medie generală a populației, valorile crescând după anul 2004 -2005 la 80,9 loc./kmp.

Densitatea medie a populației

Densitatea populației reprezintă numărul de persoane pe unitate de suprafață, măsurându-se în general în persoane pe kilometru pătrat, obținându-se prin împărțirea numărului de locuitori la suprafață în kilometri pătrați;

D = P / S ( locuitori / km² )

unde:
D – densitatea populației;
P – populația;
S – suprafața teritoriului.

Tabel 4 – Populația și densitatea populației în județul Vrancea

(Sursa: http://www.vrancea.insse.ro)

Tabel 5 – Populația pe sexe și medii în județul Vrancea în perioada 2000-2009

(Sursa: http://www.vrancea.insse.ro)

Densitatea medie a populației în Ruginești, Păunești și Movilița

Densitatea medie a populației în Păunești este de 80,07%, urmată de Movilița cu densitatea medie de 63,66% și apoi de cea din Ruginești de 55,18%.

Tabel 6 – Densitatea medie a populației în Ruginești, Păunești și Movilița

(Sursa: http://www.vrancea.insse.ro)

4.4. Mișcarea naturală

Populația rurală dintre valea Trotusului si valea Zabrautului reprezintă componenta esențială a spațiului și principalul factor de presiune asupra componentelor mediului înconjurător și transformare a acestora. Resursele umane din spațiul rural au cunoscut de-a lungul timpului perioade de dinamică pozitivă sau negativă în funcție de condițiile istorice, politice, administrative economice.

Sporul natural la nivelul regiunii analizate are valori ce se înscriu într-o evoluție descendentă, datorată în principal scăderii masive a natalității (43,99%), dar și creșterii mortalității (11,11%).

Tabel 7 – Mișcarea naturală a populației pe medii

(Sursa: http://www.vrancea.insse.ro)

1) Date provizorii ce urmează a fi rectificate ( inclusiv seria recensitară precedentă) după publicarea rezultatelor finale ale Recensământului Populației și Locuințelor 2011.

2) Rate provizorii calculate cu populația rezidentă (stabilă) la 20 octombrie 2011 – Recensământului Populației și al Locuințelor.

Notă: Născuții-vii din anul 2012 nu includ născuții-vii din străinătate. Decesele din anul 2012 nu includ decesele produse în străinătate.

Numărul populației a cunoscut în timp o dinamică diferită condiționată de factorii naturali de habitat, de continuitate a locuirii în spațiu, de condițiile istorice, economice, politice și sociale ce au acționat diferit de la o etapă la altă dând naștere la disparități și evoluții inegale.

4.4.1. Evolutia natalității

Creșterile sau descreșterile ratelor natalității pe unități administrative sunt în general direct proporționale cu populația medie a comunelor și implicit cu numărul femeilor de vârstă fertilă. Lipsa banilor, a unei locuinte, nesiguranța locului de muncă, grijile, fac ca de la an la an numărul nașterilor să scadă semnificativ.

Natalitatea judetului Vrancea este în continuă scădere, de mai bine de 20 de ani. Dacă în 1990, Vrancea număra un număr de 6020 de nascuți, în 2010 sunt doar 3845, ceea ce înseamnă o scădere de 36 de procente. La nivel național “natalitatea a scăzut cu valori cuprinse între 18% și 50%. Una dintre posibilele explicații, pentru scăderea natalității, pare să fie săracia în care România se zbate dar și faptul că mulți tineri au plecat din țară și și-au întemeiat familii pe meleaguri străine.

Astfel, valorile înregistrează variații de la o valoare maximă de 19,9‰ pentru comunele din județul Vrancea, dar în comunele mici au valori minime de 2,8 – 5,5‰ :Păunești, Ruginești,

Movilița.
4.4.2. Evolutia mortalitatii

Începând cu a doua jumătate a secolului XX, îmbunătățirea condițiilor de viață și a sistemului sanitar au contribuit la diminuarea ratei mortalității din acest punct de vedere, dar au intervenit cauzele naturale provocate de îmbătrânirea populației în evoluția acestui indicator. Valoarea medie a ratei mortalității pentru întreaga perioadă (1966-2011) la nivelul comunelor: Păulești, Ruginești și Movilița este cuprinsă între 11,5- 12,4 ‰, conform datelor oferite de INSSE.
4.4.3. Evoluția bilanțului natural

Din analiza multianuală a valorilor ratei natalității și a mortalității în perioada 1966-2011, se constată diferențieri spațiale impuse de scăderea ratei natalității și creșterea ratei mortalității, valori ce se reflectă și în valorile bilanțului natural ce prezintă o descreștere continuă, de la valoarea de 7,9‰, până la valorile negative de -4,4‰ în anii 2004 și 2006 și de -6.8‰ în 2011. Dacă în 1966 o singură comună din județul Vrancea prezenta valoare negativă (-2,5‰), ponderea acestora a crescut anual (Tabel 8), în anul 2006, 90% dintre comune înregistrau valori negative ale bilanțului natural și doar patru comune valori pozitive (printer care se numără Ruginești, Păulești și Movilița).

Tabel 8 – Dinamica naturală a comunelor din județul Vrancea

(Sursa: http://www.vrancea.insse.ro)

4.5 Mișcarea migratorie

Din punct de vedere al migratiei interne, se remarca faptul ca Vrancea a redevenit în 2002 o destinație atractivă de schimbare a domiciliului și atragere a populației din alte județe, după ce în perioada 1997-2000 plecările din județ depășeau semnificativ sosirile (în perioada 2002- 2005 sporul migrației interne în judet a fost pozitiv, datorită influxului de populație în mediul rural; anul 2006 înregistrează un mic sold migrator negativ).

4.5.1. Evoluția plecărilor

Evoluția plecărilor de populație din cadrul zonei studiate au produs modificări esențiale în structura pe grupe de vârstă.

Tabel 9 – Evoluția plecărilor

(Sursa: http://www.vrancea.insse.ro)

Fig.17- Reprezentarea grafică a evoluției plecărilor

Sursa: INSSE Vrancea

4.5.2. Evoluția sosirilor

Evoluția sosirilor de populație din cadrul zonei studiate au produs modificări esențiale în structura pe grupe de vârstă.

Tabel 10 – Evoluția sosirilor

(Sursa: http://www.vrancea.insse.ro)

Fig.18 – Reprezentarea grafică a evoluției sosirilor

4.5.3. Bilanțul migratoriu

Bilanțul migratoriu reprezintă indicatorul demografic ce rezultă din diferența dintre sosirile înregistrate într-un anumit teritoriu și plecările din același teritoriu pe o durată de timp. Sinteza analizei la nivel de județ și înprofil teritorial privind plecările și sosirile din județul Vrancea , indică faptul că bilanțul migratoriu s-a menținut la valori negative în perioada 1966-1992, când rata plecărilor a depășit valoarea ratei sosirilor și are tendință de menținere a valorilor pozitive după 1992, chiar dacă valoarea acestuia a scăzut din anul 2004 în 2006.

4.5.4. Migrația pentru muncă în străinătate

Circa 39% din populația activă a județului Vrancea se află la munca în Occident. Cei mai mulți dintre vrânceni s-au orientat către Italia, nu mai puțin de 30.000 dintre aceștia fiind cantonați în zona Romei. O altă zonă populată preponderent de români este și Torino, unde o treime din populație este reprezentată de persoane venite din țara noastră. În total, în Italia sunt aprope 60.000 de vrânceni. În afară de "cizma" italica, vrâncenii mai sunt plecați la muncă în Spania, Anglia, Israel, Belgia și Germania. În total, circa 70.000 de urmași ai Babei Vrâncioaia sunt constructori în Italia sau căpșunari în Spania. Cei mai mulți dintre vrânceni au plecat în Italia la începutul anilor '90. Spre deosebire de vrâncenii plecați la muncă în Spania, Italia sau Israel, care prestează munci în general necalificate sau brute, cei plecați în alte țări din Occident cum ar fi Anglia, Belgia, Olanda, Irlanda sau Germania au găsit de muncă în domenii de vârf.

Fig.19 – Domeniile în care lucrează cei plecați în străinătate

(Sursa: Fundația SOROS România)

4.6 Structura populației

4.6.1. Structura populației pe grupe de vârstă

Tabel 11 -Structura populației pe grupe de vârstă

Fig. 20 – Reprezentarea grafică a structurii populației pe grupe de vârstă

Structura pe vârste a populației poartã amprenta specificã unui proces de îmbãtrânire demograficã, marcat, în principal, de scăderea natalității, care a determinat reducerea absolută și relativă a populaþiei tinere (0-14 ani) și de creșterea ponderii populației vârstnice (de 60 ani și peste). În anul 2011 comparativ cu 1 ianuarie 2009, se remarcã reducerea ponderii populației tinere (de 0-14 ani) de la 15,2% la 15,0% și creșterea ponderii celei vârstnice (de 60 ani și peste), de la 19,7% la 20,8%. Populația adultã (15-59 ani) reprezintã 64,2% din total, în scădere fațã de 1 iulie 2009. În cadrul populației adulte a crescut ponderea grupelor de vârstã 35-39 ani, 40-44 ani, 55-59 ani și a scăzut cea din grupele de vârstã 15-19 ani, 20-24 ani, 30-34 ani, 45-49 ani și 50-54 ani. În cazul grupei de vârstă 25-29 ani ponderea s-a păstrat constantă.

4.6.2 Indicele de îmbătrânire demografică

Îmbătrânirea demografică reprezintă un proces care presupune schimbarea structurii pe vârste a unei populații, prin creșterea importantă a proporției vârstnicilor în populația totală, în detrimentul proporției tinerilor, ca tendință fermă și de lungă durată, cu numeroase implicații în toate sferele activității umane.

Îmbătrânirea populației este un fenomen mondial. Conform datelor ONU, proporția populației de vârsta a treia se va mări, pe termen lung, chiar în regiunile unde natalitatea este superioară ratei de reproducere. Cauzele scădererii numărului de locuitori tineri și creșterea ponderii persoanelor de vârsta a treia (peste 60 de ani) sunt scăderea natalitații în țările dezvoltate și în cele emergente (în curs de dezvoltare) și creșterea speranței de viață ca urmare a progreselor medicale și a ameliorării calității vieții.

Îmbătrânirea demografică reprezintă în esență un joc de ponderi în ceea ce privește compoziția unei populații pe cele 3 grupe mari de vârstă: „tânără”, „adultă” și „vârstnică”. Creșterea numărului absolut al persoanelor vârstnice, oricât de mare ar fi acesta, dacă este urmată de creșteri similare și în rândul populațiilor tinere și adulte, nu conduce la un proces de îmbătrânire demografică.

De asemnea, îmbătrânirea demografică reprezintă o tendință fermă și de lungă durată de evoluție a colectivităților umane și nu un anumit nivel conjunctural, la un anume moment de timp, cu numeroase implicații în toate sferele activității umane. Îmbătrânirea populației este un fenomen mondial. Conform datelor Organizației Națiunilor Unite, proporția populației vârstnice se va mări, pe termen lung, chiar în regiunile unde rata natalității este superioară ratei de înlocuire.

Tabel 12 – Indicele de îmbătrânire a populației

Indicatori de dependență demografică, la ultimele trei recensăminte

4.6.3 Structura populației pe sexe

Tabel 13 – Structura populației pe sexe, Vrancea în perioada 2000-2011

(Sursa: INSSE Vrancea)

Fig. 21 – Reprezentarea grafică a populația pe sexe în mediu rural din Vrancea

1 ) Date provizorii ce urmează a fi rectificate (inclusiv seria recensitară precedentă) după publicarea rezultatelor finale ale Recensământului Populației și Locuințelor 2011

4.6.4. Piramida structurală a vârstelor

Analiza comparativă pe cele două recensăminte (1992, 2011) a evidențiat creșterea segmentului de populație adultă și îmbătrânită din 1992 până în 2011 și o relativă revigorare a grupei foarte tinere în 1992, dar cu efecte în 2011, ca urmare a scăderii natalității. Astfel, în perioada intercenzitară, fenomenul de îmbătrânire a populației este cel mai relevant. Creșterea numărului populației feminine cu vârste între 15 și 34 de ani (de vârstă fertilă) oferă totuși un grad de optimism în ceea ce privește revigorarea populației rurale.

Fig. 22 – Piramida vârstelor populației rurale din județul Vrancea

4.7. Structura etnică

Conform datelor din recesământul din 2002 și cel din 2011, compoziția etnică a populației României nu a înregistrat modificări esențiale. Proporția majoritară este susținută de români, ponderea rămânând de 99,85% urmată de maghiari, romi și germani. Structura etnică a populației din județul Vrancea, la recesământul din 2011 este prezentată în tabelul de mai jos.

Vatră de străveche populare românească, cu o comunitate obștească deosebit de activă și selectivă, Țara Vrancei și-a păstrat structura etnică a populației mono-națională de-a lungul secolelor. Există 4 comune în cadrul cărora toți locuitorii s-au declarat români.

Tabel 14 – Populația pe structură etnică – recesământ 2011

Sursa: prelucrare personală

Fig. 23 – Reprezentarea grafică a structurii entice a populației din

Movilița, Păunești și Ruginești

Spre deosebire de alte județe, în care populația rromă este chiar mai numeroasă, în Vrancea există o foarte acută conștientizare a situației acestei minorități. Toate autoritățile publice care au fost consultate în acest proces au putut descrie foarte exact problemele cu care se confruntă comunitatea, iar în județ există proiecte destinate să îmbunătățească situația acestei comunități, cu sprijin Phare sau din alte surse de finanțare.

4.8. Structura confesională

Structura confesională a populației reflectă legătura indisolubilă creată de-a lungul istoriei între poporul român și creștinism, care provine probabil din faptul că etnogeneza românească s-a produs în aceeași perioadă în care a pătruns și creștinismul în această parte a Europei. La recensământul din 2002 creștinii ortodocși dețineau cel mai mare procent din populația Țării Vrancei, respectiv 96,58%.

Tabel 15 – Populația pe structura confesională – recesământ 2011

Sursa: prelucrare personală

Fig. 24 – Reprezentarea grafică a populației pe structură confesional a populației din

Movilița, Păunești și Ruginești

4.9. Structura lingvistică

În studiul geografic al populației, limba vorbită reprezintă un aspect care trebuie luat în considerare deoarece aceasta constituie un element de identificare și diferențiere a unor anumite grupe de populație.

Subdialectul moldovean caracterizat prin:

– vocalele e, i și diftongul §a trec în ă, î, a, după consoanele s, z, ț, s, j : săc, sămn, săngur, sáră, zîd, zámă, țăs, înțăp, jăli, rașănâ etc.;

– trecerea lui ă final la â : mámâ, frumoásâ, cásâ etc.;

– închiderea lui e neaccentuat, medial și final, la i : lápti, fimé¯i, féti, distrámâ, disfác etc.;

– trecerea lui ă protonic la a : magár, marár, barbát, batrân, batút, tacút etc.

– transformarea diftongului ¯a în ¯e : bă¯ét, încu¯ét, tă¯ét, mu¯ét etc.;

– conservarea lui î etimologic în â : câni, mâni, pâni;

– fenomenul palatizării labiatelor, care împarte subdialectul moldovean în două arii:

– cu labialele palatizate în stadiile p > Û, b > Ý, f > Þ, v > y, m > æ, în jumătatea sudică;

– cu labialele palatizate în stadiile: p > Û, b > Ý, f > ú, v > û, m > æ în nord;

– păstrarea nealterată a dentalelor urmate de e, i,: deál, dipárti, frînti, denți, négru, neágră etc.

– trecerea africatelor prepalatale è, > în X, p : Xápâ, Xînâ, pémi, péni etc.

– pronunțarea p pentru > în : poc, pug, pudic, cât și pentru >dîn, sînpi, plînpi, etc.

Subdialectul moldovean se vorbește în nord-estul teritoriului dacoromân, în Moldova și Bucovina, cuprinzând județele Bacău, Botoșani, Galați, Iași, Neamț, Suceava, Vaslui și Vrancea.

Capitolul V

APLICAȚII METODICE

Capitolul 5.1. Valorificarea cunoașterii orizontului local prin redactarea unei discipline opționale

In clasele VI- VIII programele școlare nu fac referire la orizontul local, deși la acest nivel ar exista cele mai multe posibilități de dezvoltare a unor activitati de cercetare a orizontului local.

Am socotit necesar realizarea unui opțional destinat orizontului local, care sa faciliteze atât învățarea acestuia, cât și cercetarea, pe parcursul unui an școlar a elementelor de baza, referitoare la acest orizont.

Formele organizatorice ar fi :

activități de studiere a geografiei pe baza observației directe a orizontului local;

realizarea unor portofolii tematice care să acopere varietatea orizontului local;

participarea cu elevii la cercuri științifice, unde să prezinte studii, proiecte care fac referire la o tematică care include și elemente ale orizontului local.

Capitolul 5.2. Poziția curriculum-ului la decizia școlii (C.D.Ș.) in contextul reformei

curriculare

Începand cu anul școlar 1995, disciplinele opționale constituie o categorie distinctă în cadrul schemei disciplinelor școlare, alături de cele obligatorii.

În mod concret, introducerea opționalelor este impusă de necesitata atingerii următoarelor obiective ale reformei învățămantului românesc:

-stimularea motivației elevilor pentru învățare;

-accentuarea caracterului practic-aplicativ al programelor școlare;

-socializarea precoce a elevilor și creșterea eficienței acțiunilor individuale înserate în structurile socio-profesionale;

-adaptarea curriculum-ului la condițiile locale și regionale, in armonie cu resursele umane și materiale ale școlii ( sursa: edituraedu.ro/didactice/…/Curriculum,%20geografie%20optional).

-asigurarea raporturilor încrucișate intre diferite discipline și arii curriculare, favorizând interdisciplinaritatea și complementaritatea diferitelor conținuturi școlare.

Conținutul C.D.Ș. este elaborat in concordanță cu prevederile curriculumului național.

Structura si conținuturile opționalelor pot avea următoarele direcții;

– derivarea dintr-o disciplină studiată;

– teme sau capitole ale unei discipline (care nu se regăsesc în programa din trunchiul comun)

– discipline din aceeași familie a unei arii curriculare, dar care nu se regăsește in arie;

Aceste categorii (teme/discipline) sunt cuprinse generic sub titulatura de curriculum la decizia școlii.

Capitolul 5.3. Proiect de opțional pentru anul școlar 2014-2015

Denumirea opționalului: „Păunești – oameni și locuri”

Tipul de opțional: optional la nivel de disciplină

Disciplina: Geografie

Perioada de desfășurare: 1 an ( 1 oră/ saptămăna)

Clasa: clasa a VII-a

Unitatea școlară: Școala Gimnazială Păunești

Profesor: Enache Mihaela

5.3.1 Notă de prezentare

Curriculum-ul opțional “ Păunești-oameni și locuri” se adresează elevilor din învațămăntul preuniversitar din clasa a VII-a, elevii fiind dornici să cunoască, alături de informatiile din programa oficială, căt mai multe date despre geografia locală și a orizontului apropiat localitătii.Opționalul își propune familiarizarea elevilor cu aspectele geografice din orizontul apropiat, precum și dezvoltarea de capacități,deprinderi, de-a cerceta și întocmi referate,toate cu scopul de-a cunoaște cât mai bine localitatea natală.

Opționalul are în vedere actualizarea evoluții fenomenelor naturale, apoi problematica actuala a vieții sociale si economice.

Programa cuprinde:

competențe generale și specifice;

valori și atitudini, cu exemple deactivități de învățare;

conținuturi;

resurse materiale și procedurale;

aplicații și modalități de evaluare ;

bibloografie orientativă.

Noțiuni de orizont apropiat și orizont local

Ca disciplina de învățare, geografia are un rol deosebit în formarea și educarea elevilor.Învățarea modernă nu se limitează la cunoașterea și asimilarea de cunoștințe, ci se bazează pe dezvoltarea gândirii, formarea atitudinii și comportamentului, promovarea personalității elevului. Foarte multe exemple, ce se regasesc într-un număr mare de lecții, demonstrează că natura și oamenii se află într-o continuă tramsformare, datorită dinamicii și autodezvoltării proprii într-un proces permanent.

Geografia cuprinde în sfera ei de cercetare procese și fenomene care se desfășoară pe un spațiu deosebit de larg.

Interesul cercetării orizontului local pentru învățarea geografiei a reprezentat întotdeauna un punct de plecare în proiectarea învățării acestei discipline.

Predarea geografiei în școala începe cu geografia locului natal care ajută pe baza unor observații directe, formarea la elevi a unor noțiuni elementare pentru studierea geografiei la clasele următoare. La clasa a V-a, programa revizuită se axează mult pe raportarea elementelor geografice la situația concretă a orizontului local. Posibilități de corelare a geografiei cu orizontullocal există în clasa a VIII-a, Geografia României presupunând și o astfel de abordare.

Orizontul imediat este situat în imediata apropiere a elevului și constituie o imagine familiară zilnică, locul în careîși desfășoară activitatea ( școală, sala de clasă, locuința).

Obiectele care compun acest orizont , pot fi percepute direct vizual care pot fi atinse.

Orizontul apropiat reprezintă spațiul situat în jurul orizontului imediat și care este parcurs zilnic.

În cazul comunelor Ruginești, Păunești și Movilița orizontul apropiat este reprezentat de toată localitatea.

Orizontul local are o extensiune mai mare , reprezentând spațiul în jurul localității natale care corespunde unei asocieri de unitați geografice, cuprinzând trei componente majore:

componente fizice- naturale: relieful, substratul geologic, solul, aerul,apa;

componente biotice- vegetația și fauna;

componente sociale- locul pe care îl ocupă omul în cadrul orizontului local.

5.3.2. Competențe generale ale predării geografiei în orizontul local

– Situarea corectă în timp și spațiu;

Perceperea și reprezentarea orizontului local;

Observarea și descrierea elementelor din mediul geografic local;

Descrierea corectă a mediului înconjurătoar;

Descrierea fenomenelor din orizontul local;

Valori și atitudini

Competențele generale și specifice care se formează în urma parcurgerii opționalului, are

la bază și promovează următoarele valori și atitudini:

Atitudinea pozitivă față de natură, cunoaștere și societate;

Curiozitate pentru explorarea naturii, din imediata vecinătate;

Respectul pentru diversitatea naturală și umană cât și pentru trecutul și prezentul localității;

Conservarea și ocrotirea mediului de viață din orizontul local;

Competențe specifice și activități de învățare

1. Situarea corectă în timp și spațiu.

Sursa: www.didactic.ro

2.Observarea și descrierea elementelor mediului geografic local; sesizarea relațiilor dintre elementele componente ale mediului.

3. Cunoașterea și utilizarea unor elemente de limbaj specifice geografiei cu aplicabilitate în planul geografiei locale.

4. Crearea și dezvoltarea unui comportament favorabil ameliorării relațiilor om-mediu înconjurător.

5.3.3. Proiectarea anuală și pe unitați de învățare

Conținuturi

Introducere în studiul opționalului 1 oră

Capitolul I

Cadrul natural al comunei 7oră

I.1 Așezarea geografică 1 oră

I.2 Geologia 1 oră

I.3 Relieful din orizontul local și apropiat 1 oră

I.4 Clima din zona comunei Păunești 1 oră

I.5 Hidrografia din orizontul local și apropiat 1 oră

I.6 Vegetația, fauna și solurile din Păunești 2 ore

Capitolul II

Consideratii social- istorice cu privire la apariția și dezvoltarea localității 7 ore

II. 1 Originalitatea și vechimea localității 2 ore

II. 2 Comuna Păunești în epoca modernă și contemporană 1 oră

II. 3 Păunești,după anul 1990 1 oră

II. 4 Viața culturală a comunei 1 oră

II. 5 Amenajarea teritoriului; planul comunei 2 ore

În semestrul I : 15 ore predare- învățare; 3 ore evaluare = 18 ore

Capitolul III

Dinamica populației din Păunești în decursul timpului 6 ore

III. 1 Mișcarea naturală a populației 1 oră

III. 1 Natalitatea și mortalitatea 1 oră

III. 1 Sporul natural 1 oră

III.2 Mobilitatea teritorială a populației 1 oră

III.3 Evoluția numerică a populației în perioada modernă și contemporană 1 oră

IV.4 Bilanțul total al populației 1 oră

Capitolul IV

Structura populației comunei, după anul 1990 6 ore

IV.1 Structura populației pe grupe de vârstă și sexe 2 oră

IV.2 Structura etnică și confesională 2 oră

IV.3 Structura profesională a populației 1 oră

IV.4 Nivelul de pregătire profesională al populației 1 oră

Capitolul V

Ocupațiile locuitorilor din Păunești 3 ore

V.1 Ocupațiile tradiționale 1 oră

V.2 Probleme economice actuale 1 oră

V.3 Probleme edilitare ; poluarea în comuna Păunești și împrejurimi 1 oră

În semestrul II : 15 ore predare- învățare; 2 ore evaluare = 17 ore

Exemplificarea executării proiectării didactice la disciplina opțională “Oameni și locuri” , am efectuat-o întocmind un proiect didactic, însoțit de desfășurarea activităților.

PROIECT DE LECȚIE

DATA: 6 mai 2015

CLASA: a VIIa C

DISCIPLINA: Geografie

SUBIECTUL: Mobilitatea teritorială a populației în comuna Păunești

TIPUL LECȚIE: mixtă (de însușire de noi cunoștințe și de fixare și evaluare a celor dodândite)

Competențe generale

– Cunoașterea și înțelegerea fenomenelor și proceselor geografice;

– Raportarea realității geografice la un suport grafic și cartografic;

– Dobândirea unor deprinderi de lucru pentru pregătirea permanentă;

Competențe specifice

Precizarea, în cuvinte proprii, a sensului termenilor geografici de bază;

Identificarea principalelor elemente socio-umane reprezentate pe un suport cartografic;

Aplicarea cunoștințelor și deprinderilor învățate;

Utilizarea metodelor simple de investigare (observarea, analiza, interpretarea)

Obiective operaționale: La sfârșitul lecției toți elevii vor fi capabili:

Cognitive:

-să definească noțiunile legate de mobilitatea populației;

-să enumere tipurile de migratii existente in comuna Păunești,

-să sistematizeze informațiile existente;

Motorii:

-să localizeze corect pe hartă noțiunile studiate;

-să realizeze grafice pe baza datelor prezentate;

-să interpreteze corect graficele și hărțile existente;

Afective:

-să manifeste interes, curiozitate ștințiifică pentru noțiunile studiate;

-să prezinte sensibilitate față de mobilitatea populației

Strategii didactice:

Metode didactice: conversația euristică, observarea,comparația, expunerea și explicația,

lucrul cu harta.

Mijloace didactice: Harta fizica a României, harta judetului Vrancea, reprezentări

grafice, fișe de lucru.

Resurse: clasa de elevi.

Forme de organizare: frontală, individuală.

Bibliografie:

Ghidul metodologic de aplicare a programei de geografie- clasa V-VIII, Editura Aramis

Ilinca,N.,- Didactica geografiei, Editura Corint, București, 2000.

Ilinca,N., Mândruț, O.- Elemente dedidactică aplicată a geografiei, București,2006

Desfășurarea lecție

Anexa 1

FIȘĂ DE EVALUARE

Nume…………………………. Clasa……………………….

Prenume…………………….. Data………………………..

Completați propozițiile de mai jos cu afirmațiile corespunzătoare: 3 puncte

Migratiile interne reprezintă……………………………………….. .

Migrațiile externe reprezintă………………………………………. .

Navetismul reprezintă………………………………………………… .

Bifează cu X varianta corectă: 2 puncte

Cauzele migrațiilor internaționale sunt:

-economice;

-naturale;

Deplasările temporare pot fi :

-definitive;

-sezoniere;

3 puncte

Taie cuvintele nepotrivite pentru enunțurile următoare:

Navetismul reprezintă o deplasare zilnică/periodică.

Imigrarea are loc atunci cănd o persoană vine dintr-o țară/continent.

Emigrarea are loc atunci cănd o persoană pleacă dintr-o țară/continent.

Din oficiu se acordă 2 puncte.

Timp de lucru: 10 minute

Anexa 2

Chestionar mobilitatea populației în comuna Păunești

Familia – exemplu M.I. (Murgoci Ion) – se vor folosi inițialele.

Câți membri are familia (părinți și copii)? – ……………………………………………………………

Câți membri ai familie au lucrat în străinătate? – …………………………………………………….

Câți membri ai familiei lucrează în prezent în străinătate? – ……………………………………..

În ce țări lucrează? (exemplu – din doi copii se va nota: 1 Italia, 1 Spania)

…………………………………………………………………….

În ce domenii lucrează în străinătate? (exemplu – din 2 copii, 1 construcții, 1 șofer)

6.Câți membri ai familiei s-au stabilit în altă localitate/zonă din România?

În ce domenii lucrează în țară?

8. Ce motive i-au determinat pe membrii familiei să plece din comună?

–

–

–

9. Câți membri ai familiei au revenit definitiv în comună?

10. Care este motivul revenirii?

Note

– se va face instruirea elevilor care vor completa chestionarul;

– fiecare elev va completa trei chestionare, pentru trei familii;

5.3.4. Optimizarea procesului educativ prin metode alternative de evaluare- valorificarea activității desfășurate cu elevii

Evaluarea trebuie concepută nu numai ca un control al cunoștințelor sau ca mijloc de măsurare obiectivă, ci ca o cale de perfecționare care presupune o strategie globală a formării. Operația de evaluare nu este o etapă supraadăugată ori suprapusă procesului de învățare, ci constituie un act integrat activității pedagogice. Evaluarea constituie o ocazie de validare de justificare a secvențelor educative, a componentelor procesului didactic și un mijloc de delimitare, fixare și intervenție asupra conținuturilor și obiectivelor educaționale.

Pentru valorificarea activității desfășurate cu elevii am ales ca metode alternative de evaluare portofoliul.

Portofoliul a fost denumit de Carol Mezo, Leon și Pearl Paulson( M. Dulamă,2000) ca fiind o colecție de lucrări ale elevilor, alcătuită cu scopul de a indica eforturile, progresele și rezultatele acestora. Colecția ar trebui să evidențieze participarea elevilor la selectarea temelor, criteriile de selecție, judecățile de valoare despre conținutul sistematizat și opinia despre conținut.

Portofoliul este un instrument complex de evaluare integratoare, ce include experiența și rezultatele relevante obținute prin celelalte forme de evaluare și care oferă posibilitatea de a emite o judecată de valoare pe baza unui ansamblu de rezultate ale unei persoane. Portofoliul permite urmărirea, conform unor obiective concrete și criterii stabilite, a progresului înregistrat de elev în achiziția cunoștințelor într-un interval mare de timp, (semestru, an școlar) și formarea unor capacități ori competențe prin analizarea materialelor elaborate într-un interval de timp.

Realizarea unui portofoliu are multiple avantaje pentru elevi:

Conștientizarea valorii muncii personale;

Încurajarea muncii independente;

Dezvoltarea capacității de autoevaluare.

Portofoliul unui elev poate cuprinde:

– Teste de cunoștințe;

– Chestionare;

– Referate pe anumite teme;

– Eseuri, recenzii, rezumate etc.

Pentru elaborarea unui portofoliu complex și particularizat propunem fiecărui elev un subiect anume privind orizontul local și apropiat, o secvență de timp în care le va satisface acesta. În acest caz portofoliul cuprinde: date statistice, fotografii, hărți, etc.

Prin intermediul acestor produse profesorul evaluează:

Capacitatea de documentare și de procesare a informației;

Capacitatea de prezentare a propriul produs,etc.

Portofoliul poate să includă și proiectul ca metodă și instrument de evaluare.

CONCLUZII

Factorii naturali au creat premisele umanizării teritoriului dintre valea Trotusului și valea Zăbrautului încă din cele mai vechi timpuri. Relieful, prin elementele sale caracteristice (masivitate, orientare, pante, altitudine), a avut un rol primordial, mai ales în trecutul istoric, în dezvoltarea așezărilor umane.

Funcția de delimitare a reliefului vrâncean a fost una evidentă, fiind subliniată de numeroși cercetători. Respectând etajarea reliefului, și celelalte componente ale cadrului natural sunt dispuse în concordanță cu altitudinea.

Străveche arie de locuire – cu urme ale activităților umane datând încă din preistorie – Țara Vrancei și-a păstrat peste veacuri un nucleu de populație relativ stabil, care a știut să-și conserve multimilenar identitatea și specificitatea. Spațiul mental vrâncean autentic, deși supus unor transformări, mai ales începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, și-a dovedit reziliența, mai ales prin păstrarea datinilor și obiceiurilor tradiționale. Rețeaua așezărilor rurale, precum și locuințele și amenajările sezoniere sau temporare (stâne, sălașe, colibe, cabane etc.) reprezintă un element stadial în evoluția habitatului rural, de la formele cele mai simple, arhaice, până la așezările zilelor noastre, puternic diferențiate ca mărime demografică, funcție economică și grad de modernizare. Satele au evoluat în timp și spațiu sub acțiunea hotărâtoare a legilor economico-sociale și sub influența geografică specifică marilor unități naturale, în cadrul cărora s-au dezvoltat, înfățișându-se azi ca o „sinteză” vie și deosebit de originală.

Văile râurilor au, în raport cu celelalte două arii de convergență umană – ținuturile de contact și interfluviile – prioritatea în comasarea și concentrarea aglomerărilor rurale, fapt pus în evidență chiar și de o sumară analiză a hărții, pentru motivul întemeiat din punct de vedere geografic că, valea este o pluritate de paralelisme ale potențialului de habitat. Mai mult decât aceasta, atât în ariile carpatice și subcarpatice, cât și în acelea de podișuri și câmpii, râurileTrotus și Zăbrăut au creat în lungul văilor pe care le străbat cadre geografice cu potențial cvasiidentic de habitat: facilități în practica agriculturii pe lunci și terase, pe baza accesului la pânzele freatice, captate ușor cu mijloace simple de săpare a puțurilor, folosirea deopotrivă a râurilor ca surse de hrană și căi de comunicație, în folosirea drumurilor ce însoțeau cursurile de apă etc.

Aceste atribute comune ale cadrului natural oferit de văi demonstrează de ce, cu toate diferențierile de ecologie naturală a marilor diviziuni geografice, de care satul a ținut în mod obiectiv seama, procesul umanizării naturii lor și al organizării teritoriale a spațiului construit a îmbrăcat, în multe aspecte, forme identice sub raportul amenajării spațiului pentru vatră.Predominarea satului de vale, nu numai sub raport numeric, dar și ca potențial economic și participare la diviziunea geografică a muncii, dă trăsătura fundamentală a rețelei vetrelor rurale din țara noastră, în cadrul văilor satele sunt mai numeroase către obârșii, unde puterea de a satisface cerințele sociale este mai mică, și scad numeric spre zonele de confluență ale râurilor, unde extensiunea spațială și puterea economică a terenului au dus la formarea unor mari concentrări rurale.

În capitolul de metodică am încercat să subliniez rolul metodelor, strategiilor și tehnicilor activizante în predarea și învățarea noțiunilor și conceptelor din geografia orizontului local și apropierea în cadrul unei discilpine opționale.

Interesul cercetării orizontului local pentru învățarea geografiei reprezintă un punct de plecare în proiectarea învățării acestei discipline. Cercetarea geografică efectuată în orizontul local cu elevii contribuie la creșterea calității cunoștințelor, elevii dobândind capacități sporite de a-și folosi cunoștințele în situații noi, de a stabili relații cauzale și de a-și însuși un vocabular geografic legat de realitatea înconjurătoare.

Evaluarea constituie un act integrator activități pedagogice, ea are ca scop formarea elevilor pentru a-și descoperi capacitățile și limitele, oferindu-le informații care permit luarea deciziilor referitoare la programul viitor. Evaluarea prin metode alternative cum ar fi : referatul, portofoliul contribuie la formarea deprinderilor de analiză și cercetare, de sinteză, generalizare și abstractizare. Se urmărește, astfel, formarea unui sistem de cunoștințe și noțiuni geografice cât mai complet și la un nivel științific corespunzător.

Profesorul de geografie formează la elevi convingerea că protecția naturii și prin ea a culturii, nu așteptăm numai o soluție tehnică, ci și una morală. Cercetarea mediului din orizontul local cu elevii, permite îmbogățirea bagajului de cunoștințe, sesizarea legăturilor reciproce dintre fenomene dar și redactarea unei lucrări mai ample pe o anumită temă, de aceea, am socotit necesară constituira unei discipline opțional pentru clasa a VII-a, cu numele „ Păunești-Oameni și locuri”, care să faciliteze atât învățarea cât și cercetarea elementelor de bază referitoare la orizontul local, opționalul are în vedere actualizarea evoluției fenomenelor naturale și problematica actuală a vieții sociale și economice, toate privite într-o strânsă legătură.

Educația intelectuală a elevilor pentru a percepe orizontul local se referă la ansamblul transformărilor careau loc la nivelul proceselor intelectuale, memorie, observare, analiza, sinteza, gândirea convergentă și divergentă. Învățarea geografiei trebuie să contribuie la exersarea și dezvoltarea spiritului de observație, operativitatea gândirii,creativitatea gândirii și imaginației creatoare. Personalitatea elevului nu se poate forma decât în armonie cu valorile pe care școala le promovează. Însușirea valorilor culturale conduce la formarea de sine, ca individualitate, însuflețită de conținuturi spirit.

Bibliografie

Apostu, Aurora, Șantiere arheologice vrâncene în CronicaVrancei, vol. I, Muzeul Vrancei, Editura DMPress, Focșani, 2000;

Constantinescu-Mircești, C.D., Stahl, H,H, Documente vrâncene, Cărți domnești, hotărnicii, răvașe și izvoade, vol I, Tipografia Bucovina, I.E, Toronțiu, București III, 1929;

Cerghit,I., Vlăsceanu, L., Didactică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990;

Cerghit,I., Perfecționarea lecției în școala modernă, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1993;

Crișan, Alexandru,Curriculum școlar-ghid metodologic, Institutul de științe ale Educației, București, 1995;

Dimitrie F. Caian, Istoricul orașului Focșani, 1910 ( www. bjvrancea.ro);

Dulamă, M.E., Didactica geografică, Editura Clusium,Cluj-Napoca, 1996;

Ernest Bernea, Civilizația română sătească, Editura Vremea, 2006;

Frățilă Vasile, Studii de toponimie și dialectologie, Timișoara, Editura Excelsior-Art, 2002;

Golu,P.,Verza, E., Zlate,M., Psihologia copilului, E.D.P., București, 1995;

Henri H. Stahl, Satele devălmașe, vol. II, ediția a doua, revăzută, Editura Cartea Românească, București, 1959/ 1998;

Horia Grumăzescu; Ioana Ştefănescu, Județul Vrancea, Editura RSR,1970;

Ion Cornea, Om și natura, geografia pentru toți, Editura Casei Scoalelor, 1937;

Ion Filipoiu, Originea cuvântului „sat” – o nouă ipoteză, 2005;

Ilinca, N., Didactica geografică, Editura Corint, București, 1995;

Joiță,E., Ilie,V., Frăsineanu, E., Pedagogie- Educație și Curriculum, Editura Universitaria, Craiova, 2003;

Liviu Roman, Păunestii Vrancei, intre păduri si apre, Editura Terra, Focsani, 2011;

Mândruț, O., Orizontul local în învățarea geografiei. Programe postuniversitare de conversie profesională pentru cadrele didactice din mediul rural-specializarea Geografie, Proiectul pentru Invățământul rural,M.E.C., 2007,

Robert Badouin, Economie Rurale ,Editura A Colin, Paris, 1971;

Roman Liviu-Iulian, Păuneștii Vrancei, între păduri și ape, Editura Terra, Focșani, 2011;

Roman, Florin , Munții Vrancei, Ghid touristic, București,1989;

Traian Vedinaș , „Gura satului”, în Ilie Bădescu și Ozana Cucu-Oancea (coord.), Dicționar de sociologie rurală, Editura Mica Valahie, București, 2004;

Valdimir Dumitrescu, La station Prehistorique de Bonțești Dacia, III-IV; 1927-1932, București, 1933;

Vlăduțiu Ion , Etnografia românească, editura Științifică, București, 1973;

Zaharia, Liliana, Resursele de apă din bazinul Putna. Studio de hidrologie, Editura Universității București, 1999;

Zăvoianu Florea, În  volumul Sisteme  Informatice de evidență cadastrală, Volumul 1, Surse de date pentru evidența cadastrală, pag.  85-104, Editura Conpress, UTCB , 2004;

Zăvoianu, I., Dragomirescu, Ș., Asupra terminologiei folosite ȋn studiul fenomenelor naturale extreme, SC Geogr., XLI, București, 1994;

*** Carta Europeană a Spațiilor Rurale (Reglementarea CE nr. 1296/1996);

*** Fișe demografice 1968-1979, în arhiva D.J.S. Vrancea, Ediția 1980;

*** Fundația SOROS România

***Geografia României, vol. III, 1987;

***Geografia României, Vol. IV, 1992;

*** Geografia României, Vol. V, 2005;

*** Județele patriei, Vrancea, Monografie, Editura sport-turism, București, 1981;

*** Materiale și cercetări arheologice, vol III, 1955;

*** Monografia Județului Putna, Focșani, 1943, pag 21-32;

*** Recensământul Populației și al Locuințelor 2002

*** Rezultatele finale ale Recensământului din 2011

*** www. wikipedia.ro, „Comuna Ruginești în Anuarul Socec al României-mari”. și “Comuna Păunești în Anuarul Socec al României-mari”. Biblioteca Congresului SUA. Accesat la 24 februarie 2014.

*** www. wikipedia.ro, Lahovari, George Ioan (1902). „Ruginești”. Marele Dicționar Geografic al Romîniei. București: Stab. grafic J. V. Socecu

*** www. wikipedia.ro, Lahovari, George Ioan (1898). „Anghelesti, com. rurala”. Marele Dictionar Geografic al Romîniei., Bucuresti: Stab. grafic J. V. Socecu.

*** www. wikipedia.ro, Lahovari, George Ioan (1901). „Păunesti, com. rurala.”. Marele Dicționar Geografic al Romîniei. București: Stab. grafic J. V. Socecu

*** www. wikipedia.ro, Lahovari, George Ioan (1901). „Movilița, com. rur., în jud. Putna”. Marele Dicționar Geografic al Romaniei. București: Stab. grafic J. V. Socecu

Bibliografie

Apostu, Aurora, Șantiere arheologice vrâncene în CronicaVrancei, vol. I, Muzeul Vrancei, Editura DMPress, Focșani, 2000;

Constantinescu-Mircești, C.D., Stahl, H,H, Documente vrâncene, Cărți domnești, hotărnicii, răvașe și izvoade, vol I, Tipografia Bucovina, I.E, Toronțiu, București III, 1929;

Cerghit,I., Vlăsceanu, L., Didactică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990;

Cerghit,I., Perfecționarea lecției în școala modernă, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1993;

Crișan, Alexandru,Curriculum școlar-ghid metodologic, Institutul de științe ale Educației, București, 1995;

Dimitrie F. Caian, Istoricul orașului Focșani, 1910 ( www. bjvrancea.ro);

Dulamă, M.E., Didactica geografică, Editura Clusium,Cluj-Napoca, 1996;

Ernest Bernea, Civilizația română sătească, Editura Vremea, 2006;

Frățilă Vasile, Studii de toponimie și dialectologie, Timișoara, Editura Excelsior-Art, 2002;

Golu,P.,Verza, E., Zlate,M., Psihologia copilului, E.D.P., București, 1995;

Henri H. Stahl, Satele devălmașe, vol. II, ediția a doua, revăzută, Editura Cartea Românească, București, 1959/ 1998;

Horia Grumăzescu; Ioana Ştefănescu, Județul Vrancea, Editura RSR,1970;

Ion Cornea, Om și natura, geografia pentru toți, Editura Casei Scoalelor, 1937;

Ion Filipoiu, Originea cuvântului „sat” – o nouă ipoteză, 2005;

Ilinca, N., Didactica geografică, Editura Corint, București, 1995;

Joiță,E., Ilie,V., Frăsineanu, E., Pedagogie- Educație și Curriculum, Editura Universitaria, Craiova, 2003;

Liviu Roman, Păunestii Vrancei, intre păduri si apre, Editura Terra, Focsani, 2011;

Mândruț, O., Orizontul local în învățarea geografiei. Programe postuniversitare de conversie profesională pentru cadrele didactice din mediul rural-specializarea Geografie, Proiectul pentru Invățământul rural,M.E.C., 2007,

Robert Badouin, Economie Rurale ,Editura A Colin, Paris, 1971;

Roman Liviu-Iulian, Păuneștii Vrancei, între păduri și ape, Editura Terra, Focșani, 2011;

Roman, Florin , Munții Vrancei, Ghid touristic, București,1989;

Traian Vedinaș , „Gura satului”, în Ilie Bădescu și Ozana Cucu-Oancea (coord.), Dicționar de sociologie rurală, Editura Mica Valahie, București, 2004;

Valdimir Dumitrescu, La station Prehistorique de Bonțești Dacia, III-IV; 1927-1932, București, 1933;

Vlăduțiu Ion , Etnografia românească, editura Științifică, București, 1973;

Zaharia, Liliana, Resursele de apă din bazinul Putna. Studio de hidrologie, Editura Universității București, 1999;

Zăvoianu Florea, În  volumul Sisteme  Informatice de evidență cadastrală, Volumul 1, Surse de date pentru evidența cadastrală, pag.  85-104, Editura Conpress, UTCB , 2004;

Zăvoianu, I., Dragomirescu, Ș., Asupra terminologiei folosite ȋn studiul fenomenelor naturale extreme, SC Geogr., XLI, București, 1994;

*** Carta Europeană a Spațiilor Rurale (Reglementarea CE nr. 1296/1996);

*** Fișe demografice 1968-1979, în arhiva D.J.S. Vrancea, Ediția 1980;

*** Fundația SOROS România

***Geografia României, vol. III, 1987;

***Geografia României, Vol. IV, 1992;

*** Geografia României, Vol. V, 2005;

*** Județele patriei, Vrancea, Monografie, Editura sport-turism, București, 1981;

*** Materiale și cercetări arheologice, vol III, 1955;

*** Monografia Județului Putna, Focșani, 1943, pag 21-32;

*** Recensământul Populației și al Locuințelor 2002

*** Rezultatele finale ale Recensământului din 2011

*** www. wikipedia.ro, „Comuna Ruginești în Anuarul Socec al României-mari”. și “Comuna Păunești în Anuarul Socec al României-mari”. Biblioteca Congresului SUA. Accesat la 24 februarie 2014.

*** www. wikipedia.ro, Lahovari, George Ioan (1902). „Ruginești”. Marele Dicționar Geografic al Romîniei. București: Stab. grafic J. V. Socecu

*** www. wikipedia.ro, Lahovari, George Ioan (1898). „Anghelesti, com. rurala”. Marele Dictionar Geografic al Romîniei., Bucuresti: Stab. grafic J. V. Socecu.

*** www. wikipedia.ro, Lahovari, George Ioan (1901). „Păunesti, com. rurala.”. Marele Dicționar Geografic al Romîniei. București: Stab. grafic J. V. Socecu

*** www. wikipedia.ro, Lahovari, George Ioan (1901). „Movilița, com. rur., în jud. Putna”. Marele Dicționar Geografic al Romaniei. București: Stab. grafic J. V. Socecu