Democratizarea Si Drepturile Omului In Africa

=== cuprins 54783 ===

Democratizarea si drepturile omului in africa

Studiu de caz –RWANDA-

Capitolul 1.Democratia. Aspecte generale

1.1 definitie aspecte generale

1.2 Aparitia si evolutia istorica a democratiei politice

Capitolul 2. Drepturile omului. Aspecte generale si istoric

2.1 DEFINITIA DREPTURILOR OMULUI SI EVOLUTIA ACESTORA PE PLAN INTERNATIONAL

2.2 REPERE ISTORICE

2.3 CONCEPTUL DREPTULUI NATURAL

2.4 ACTE SI DECLARATII PRIVIND DREPTURILE OMULUI

2.5 ETAPA MODERNA A DREPTURILOR OMULUI

2.6 DECLARATIA UNIVERSALA A DREPTURILOR OMULUI

CAP 3. DEMOCRATIZAREA ȘI DREPTURILE OMULUI ÎN AFRICA

3.1 CARACTERISTICI GENERALE ALE CONTINENTULUI AFRICAN

3.2 ISTORIA CONTINENTULUI

3.3 Inceputurile democratiei in africa

3.4 Democratia si drepturile cetatenesti in Africa

3.5 Drepturile omului în Africa

CAPITOLUL 4. RWANDA – STUDIU DE CAZ

4.1 RWANDA – O IMAGINE DE ANSAMBLU

4.3 ce s-ar fi putut face

60 pagini

=== Democratizarea si drepturile omului in africa 2008 ===

Democratizarea si drepturile omului in africa

Studiu de caz –RWANDA-

Capitolul 1.Democratia. Aspecte generale

1.1 definitie aspecte generale

Motto:
"Odata cu Revolutia Franceza democratia a incetat sa mai fie doar un cuvant literar si a devenit parte a vocabularului politic." Ernest Weekley

Democratia este o forma de organizare si conducere politica a societatii prin consultarea cetatenilor, tinand cont de vointa acestora, de interesele si aspiratiile de progres ale tarii. Este guvernarea de catre popor, puterea suprema revenind poporului si fiind exercitata direct de el sau de catre reprezentantii alesi conform unui sistem electoral liber.

Ca forma de organizare si conducere politica a societatii, democratia presupune doua parti: conducatori si condusi (guvernanti si guvernati), prin consens intre cele doua parti. Detinatorii puterii politice, indiferent care ar fi apartenenta lor de grup social, trebuie sa reprezinte vointa majoritatii poporului.

Democratia este un tip de regim politic dar si un mod de viata. Ea este produsul societatilor dar este si producatoare de viata si de stiluri colective de existenta. Studiul democratiei cuprinde un ansamblu de legi care guverneaza viata colectiva, sentimentele sociale, emotiile etc.

 Un element important al democrației este constituția. Acest document, votat de către popor prin referendum organizat în mod liber, reglementează drepturile și libertățile individului într-un stat și definește limitele puterii a conducătorilor aflați în diferite funcții din stat și din guvern, definește politicile fundamentale și stabilește structura, datoria și puterea guvernului.

Lumea democratiei este astazi raspandita in spatiul geo-politic. Democratia moderna s-a intemeiat in societatea capitalista prin conceptele de: libertate, egalitate a sanselor, recunoasterea drepturilor omului, minimum de interventie a statului, maximum de autonomie. Mecanismele care ajuta democratia sa lucreze s-au realizat treptat. 

Democratia s-a regasit, de-a lungul istoriei sale, sub doua forme: democratie directa si democratie reprezentativa. In prima varianta, de democratie directa, toti cetatenii puteau participa la luarea hotararilor de interes public, fara a se folosi de reprezentanti alesi sau numiti. Acest sistem este practicabil doar in cadrul unor societati cu un numar restrans de membrii. Atena Antica a fost prima democratie din lume care s-a condus pe acest principiu.

Societatile moderne, numeroase si complexe de astazi se ghideaza, insa, dupa principiul democratiei reprezentative. In acest tip de democratie reprezentativa, cetatenii aleg reprezentanti oficiali care iau hotarari politice, elaboreaza legi si administreaza programe spre binele public.

Toate democratiile reprezentative sunt sisteme in care hotararile publice sunt luate conform opiniei majoritatii cetatenilor. 

Pentru ca in mod real societatea sa se bazeze pe o organizare si pe o conducere politica democratica, trebuie sa se respecte anumite reguli sau principii de baza.

1.2 Aparitia si evolutia istorica a democratiei politice

Problema formei de guvernamant, a mecanismelor detinerii si exercitarii ei, a principiilor si valorilor pe care aceasta se intemeiaza, a grupurilor si claselor sociale ce pot participa la actul conducerii sociale a constituit o tema permanenta de meditatie si disputa in gandirea si practica vietii sociale, ea fiind prezenta inca din antichitate.

In societatile din antichitate, in special in cea greceasca ateniana, disputele politice in jurul puterii privind detinerea si exercitarea ei au generat doua grupari social-politice distincte, aristocratia si democratia, precum si doua din cele mai importante forme de guvernamant ale acestei societati, aristocratica si democratica.

Primele conceptii teoretice si practice in legatura cu democratia dateaza inca din antichitatea ateniana, din secolul al VI – lea inainte de Hristos, de unde deriva si sensul etimologic al termenului demos-popor si kratos-putere, autoritate, adica detinerea si exercitarea puterii de catre popor.

Sensul etimologic al democratiei, de guvernare a poporului de catre acesta, continutul sau social-politic, nu a fost acelasi in toate perioadele si societatile, el a cunoscut o evolutie continua in functie de formele si principiile in care acesta si-a gasit intruchiparea, de natura sistemului social, de valorile pe care acesta s-a intemeiat, de acceptiunea data notiunii de popor si insasi democratiei.

O prima analiza teoretica despre democratie o realizeaza Aristotel1 in lucrarile sale Politica, Etica si Constitutiile. Dominat de ideea realizarii Binelui general, el asociaza guvernamantul cu Constitutia, considerandu-le lucruri identice, de aceea, spune el, este suficient sa cercetam cine si in folosul cui guverneaza, pentru a sti ce fel de guvernamant are statul respectiv si ce constitutie ii corespunde.

Întrucât Binele suprem se află dincolo de bunurile particulare, omul trebuie să se mulțumească cu obținerea a ce e mai bine posibil și să nu pornească în căutarea unui absolut iluzoriu. Fericirea rezidă, în ultimă instanță, în activitate.

Omul este destinat prin natura sa nu numai pentru a trăi o existență biologică, ci și pentru bine și pentru fericire. Fericirea presupune o independență maximă față de constrângerile materiale pe care individul este incapabil să o obțină singur și care nu este pe deplin realizată decât în comunitatea politică.2

In Politica, vorbind despre formele de guvernamant, Aristotel considera democratia o forma impura, fiind identica sau aceeasi cu demagogia. O asemenea apreciere a lui Aristotel asupra democratiei isi are explicatia in conceptia pe care o da notiunii de popor si cetatean. Pentru el notiunea de cetatean nu era echivalenta cu totalitatea locuitorilor adulti dintr-o comunitate sociala, ci ea se rezuma la proprietari, numai acestia puteau intruni calitatile de cetatean, iar poporul era format din cetatenii proprietari. Cetatenii proprietari bogati dau oligarhia, iar cei saraci demosul-democratia. De aici, si confuzia pe care o face Aristotel intre democratie-sinonima cu saracia sau demagogia si oligarhia cu bogatia. Iata cum rezuma el acest fapt: “Ceea ce distinge in mod esential democratia de oligarhie este saracia si bogatia; oriunde puterea este in mana bogatilor este oligarhie; oriunde puterea este in mana saracilor, este demagogie”.

Fiind asimilata cu saracia si demagogia, democratia apare pentru Aristotel o forma de guvernamant impura sau corupta la fel ca tirania.

Asa cum a fost conceputa si aplicata, democratia ateniana a avut o serie de limite, cum ar fi:

-ea era aplicata in cadrul unei comunitati mici-oras, cetate, rezumandu-se la Atena si zonele limitrofe. Sfera ei de manifestare, de cuprindere a fost mai mult teoretica decat practica, ea nefiind o forma de guvernamant a practicii politice. Democratia nu era un fenomen, un proces permanent, ci ea alterna cu formele totalitare, dictatoriale.

-in actiunea ei practica, democratia ateniana se baza pe egalitatea reala a cetatenilor, data de proprietate, fiind conceputa si bazata pe proprietate. Ea avea o sfera relativ ingusta de cuprindere a vietii sociale, inclusiv a notiunii de popor, importante segmente ale acestuia, sclavi, femei, oameni liberi care efectuau munci fizice erau exclusi din cadrul sau si deci si de la exercitarea puterii;

-alegerea magistratilor, a celor ce urmau a exercita functiile publice se facea prin tragere la sorti, fapt ce ii diminuau din forta, capacitate, eficienta, intrucat unii din cei desemnati puteau sa nu aiba nici o inclinatie sau competenta in exercitarea functiilor, facand astfel din democratie o forma de guvernamant ineficienta, incapabila de a rezolva in cele mai bune conditii problematicile vietii sociale.

Cu toate aceste limite, democratia sclavagista ateniana care a fost cea mai reprezentativa pentru aceasta perioada istorica, avea sa conserve principii de baza pentru conturarea democratiei moderne si a caror valabilitate s-a pastrat si astazi si nu pot lipsi din continutul acesteia, cum ar fi: egalitatea tuturor cetatenilor in exercitarea puterii; alegerea reprezentantilor puterii; posibilitatea revocarii acestora, etc.

In feudalism, ca urmare a dominarii sale de absolutismul monarhic si de dogma teologica, democratia a cunoscut o perioada de regres. Ca forma de guvernamant si guvernare ea dispare, ceea ce se mentine fiind numai anumite elemente, aspecte de democratism, acestea fiind prezente in cadrul obstilor satesti sau a republicilor orasenesti. Nici sub aspect teoretic, democratia nu a cunoscut evolutii remarcabile in perioada feudala, abia in secolul al XVII-lea, odata cu descompunerea acestei formatiuni sociale si afirmarea reprezentantilor dreptului natural si a tezei contractualiste, cel putin conceptual, teoretic, democratia realizeaza progrese. Prin continutul laic al dreptului natural si promovarea conceptiei de egalitate intre oameni, a dreptului participarii tuturor cetatenilor la actele conducerii sociale, democratia cunostea o consolidare a continutului si a statutului sau.

La randul sau, teoria contractualista, prin modul de concepere a constituirii statului- un contract incheiat intre cetateni si autoritate pe baza bunei intelegeri- dar mai ales prin posibilitatea si legitimitatea inlaturarii acestuia in cazul cand autoritatea nu-si indeplineste obligatiile contractuale, fapt ce echivala cu inlocuirea puterii, face ca democratia sa constituie deja o alternativa politica de guvernare, de impunere a ei de catre cetateni, de popor.

Adevarata dezvoltare atat din perspectiva conceptual, teoretica, dar mai ales din perspectiva practicii politice, o va cunoaste democratia politica odata cu societatea moderna capitalista, cu elaboratele doctrinar politice ale acesteia, liberalismul, conservatorismul sau social-democratia. In noile conditii democratia este identificata cu principiul suveranitatii poporului, exprimata in dreptul sau de a desemna si controla guvernarea natiunii, care este realizata de pe principii si valori noi.

O asemenea concepere a democratiei venea in intampinarea aspiratiilor si intereselor noii clase sociale burghezia, a conceptiilor acesteia de restructurare si reorganizare pe baze si principii noi, democratice a puterii si a vietii politice.

Primele state democratice moderne sunt Marea Britanie si S.U.A., unde s-a trecut la separarea puterilor in stat si la alegerea conducatorilor. In Anglia, in 1689, conform Declaratiei drepturilor, puterea a fost incredintata unui parlament ales in mod liber de cetatenii cu drept de vot, iar in S.U.A., in 1787, a fost adoptata prima constitutie moderna. In secolele urmatoare, sistemul democratic s-a extins in numeroase tari, indiferent de forma lor de guvernamant.

Statele actuale au milioane de locuitori, de aceea adunarea tuturor cetatenilor, pentru a dezbate diferite probleme si pentru a lua decizii cu privire la intreaga societate a devenit, practic, imposibila.

Cetatenii deleaga puterea unor reprezentanti pe care îi aleg , din randurile lor, pentru a se ocupa de treburile publice . Alegerile legitimeaza dreptul reprezentantilor de a decide in locul si in numele poporului.

In viata de zi cu zi, desi democratia este cea mai buna forma de guvernamant dintre cele existente, si ea este departe de a fi perfecta deoarece pe terenul libertatii de exprimare se pot confrunta valori de baza ale acesteia: credintele religioase, ideile politice ale unor cetateni pot intra in conflict cu ale altora.

Capitolul 2. Drepturile omului. Aspecte generale si istoric

2.1 DEFINITIA DREPTURILOR OMULUI SI EVOLUTIA ACESTORA PE PLAN INTERNATIONAL

Drepturile omului reprezinta principalele conditii care permit fiecarei persoane sa-si dezvolte si sa-si foloseasca intr-un mod cat mai eficient calitatile : fizice, intelectuale, morale, socio-afective si spirituale. Ele decurg din inspiratia – tot mai mare – a omenirii la o viata in care demnitatea si valoarea fiecaruia este respectata si protejata.

Desi problematica “Drepturile Omului” pare sa fie o chestiune specifica secolului XX, ea nu este totusi absolut noua in istoria umanitatii. Ideea de “drepturi ale omului” isi are radacinile inca in cele mai vechi timpuri cum ar fi anul 300 i.Hr. in filosofia istorica greco-romana intemeiata de Zenon. Acesta contura ideea ca fiecare individ este indreptatit sa pretinda recunoasterea propriei sale demnitati si respectarea lui ca persoana.

In ceea ce priveste expresia garantarii libertatilor, primul document relevant il constituie Magna Charta Libertatum1 din 1215, prin care nobilimea engleza a reusit sa impuna respectarea privilegiilor ei de catre rege.

A fost urmata de alte documente ca: “Pettition of Rights” (1628) si “Habeas Corpus Act”2(1679) in Anglia, care urmareau ingradirea absolutismului monarhic si afirmarea libertatii individului iar in S.U.A. de “Bill of Rights”1 (Virginia 1776) si Declaratia de independenta a S.U.A. de la 4 iulie 1776.

Aceste documente se bazau pe conceptiile filosofice privind libertatea personala si libertatea politica a filosofilor englezi moderni. Revolutia franceza de la 1789 a propus un alt document important: Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului.

Insa cele mai importante documente au aparut in perioada post-belica, ca expresie a vointei nationale de aparare a drepturilor omului:

Declaratia Universala a Drepturilor Omului2 (ONU – 10 dec. 1948)

Conventia privind prevenirea si pedepsirea genocidului (9 dec. 1948)

Conventia Europeana privind protectia drepturilor omului si apararea libertatilor fundamentale (4. nov. 1950) cu Protocolul aditional din 20 martie 1952.

Pactul international privind drepturile cetatenesti si politice (19. dec. 1966)

Documente finale ale Conferintei de la Helsinki (1. aug. 1975)

Una dintre cele mai importante realizari ale Consiliului Europei este Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Acest tratat international defineste drepturile si libertatile inalienabile ale fiecaruia dintre noi si obliga statele la garantatarea acestor drepturi pentru fiecare dintre cetatenii lor. Mai mult, el instituie un sistem international de protectie: statele si (in anumite conditii) persoanele particulare pot sesiza institutiile de la Strasbourg in cazul violarii Conventiei.

De la greci incoace, omenirea n-a incetat sa trudeasca pentru a formula ceea ce azi numim drepturile individului. La inceput, stradaniile au fost mai curand filosofice. Mai tarziu, celebrele Habeas Corpus si Bill of Rights (1679, 1689 – in Marea Britanie), Declaratia de independenta a Statelor Unite (1776) si, mai ales, Declaratia franceza a drepturilor omului si cetateanului (1789) au facut cu adevarat istorie, mai ales la scara nationala. Ororile savarsite in cel de-al doilea razboi mondial au convins totusi, omenirea, ca trebuie sa faca, impreuna, ceva. Dreptul unui stat (suveran) de a dispune cum pofteste de propriii cetateni a inceput sa fie pus sub semnul indoielii: regimurile care si-au tratat barbar "supusii" se dovedisera, prea adesea, periculoase pentru alte tari si pentru pacea mondiala.

Astfel a fost conceputa, in 1948, Declaratia Universala ce formula drepturile universale si indivizibile ale persoanei umane, un ideal conceput pentru intreaga omenire drept baza si cadru pentru toate progresele planuite pentru mai tarziu.

Declaratia este un cod complet al demnitatii umane: dreptul la viata, la libertate, la libertatea de constiinta si de exprimare, prezumtia de nevinovatie, interzicerea torturii, dreptul la libera circulatie, dar si dreptul la un trai decent, la munca, la educatie, la concedii platite si asistenta medicala etc.

Nici o tara membra a Natiunilor Unite nu a votat impotriva Declaratiei Universale. S-au abtinut "blocul sovietic" si Arabia Saudita. Faimosul Andrei Visinski1 a comentat sec, in chiar ziua adoptarii: "E o colectie de fraze pioase".

Declaratia Universala si-a dovedit, decenii la rand, totala neputinta. Serialul ororilor a continuat cu inversunare. Au fost necesare doua decenii pentru formularea pacturilor privind drepturile politice, civile, economice, sociale si culturale si aproape 30 de ani pentru ratificarea lor.

Abia in anii '70, ONU a fost autorizata sa cerceteze (mai intai, cu "discretie") incalcarile flagrante si persistente ale drepturilor omului. Mai aspru cu cei mici (Cuba, de pilda) si bland cu cei mari (China), Comitetul pentru drepturile omului si alte organisme au inceput totusi sa-si intre in functie. De pedepsit, insa, crimele impotriva umanitatii, genocidurile, etc. n-au fost pedepsite decenii la rand, desi lumea a cunoscut sute de conflicte sangeroase in care primele victime au fost civili nevinovati.

Ar fi nedrept, insa, sa fie trecut sub tacere ceea ce s-a realizat totusi, efectiv, in acea vreme, in privinta drepturilor omului. Mustrarea Comitetelor ONU a avut un oarecare efect mai ales in tarile cele mai democratice: Olanda si Canada si-au modificat legislatiile, Japonia a imbunatatit situatia prizonierilor etc. America a fost criticata zdravan – dar cu mai putin succes – pentru abuzuri ale politiei sau mentinerea pedepsei cu moartea.

Mult mai eficient s-a dovedit, insa, un organism regional – cel mai celebru dintre toate – Consiliul Europei. Infiintat in 1953 si inzestrat cu o Curte pentru drepturile omului (Strasbourg), faimosul Consiliu a impus numeroase puneri la punct legislative in Germania, Franta, Marea Britanie sau Austria.

Incheierea razboiului rece parea sa puna capat epocii in care progresele in privinta drepturilor omului erau rezervate "premiantilor". Optimismul dezlantuit dupa caderea Zidului din Berlin a fost doar in parte indreptatit. Secolul XX a continuat sa-si etaleze atrocitatile: genocid in Rwanda, purificarea etnica in Bosnia, maceluri si torturi in Somalia, Cecenia sau Sri Lanka.

Disparitia marilor confruntari ideologice n-a facut comunitatea internationala cu mult mai obiectiva in condamnarea celor mai grave incalcari ale drepturilor omului. Interesele militare si economice au trecut, mai departe, inaintea celor morale in infierarea "selectiva" a regimurilor vinovate si disculparea prea grabita a altora.

Sfarsitul razboiului rece a prilejuit, insa, o noua revolutie daca nu in legislatia internationala, cel putin in interpretarea acesteia. Parafrazand celebra formula a "suveranitatii limitate", inventata de Brejnev1, am putea spune ca anii '90 au adus la rampa "suveranitatea conditionata".

"Neamestecul in treburile interne" a incetat sa mai fie un scut impenetrabil. Pe de o parte, pentru curmarea unor catastrofe umanitare au avut loc interventii armate (riscante, mult discutate si, uneori, cu eficienta indoielnica) in nordul Irakului, Somalia, Rwanda si Bosnia. Pe de alta parte, in '93, respectiv '94, prin decizia Consiliului de Securitate, au fost instituite doua Tribunale internationale pentru fosta Iugoslavie si Rwanda, insarcinate sa judece autorii crimelor impotriva umanitatii si ai genocidului. Sapte persoane au fost deja condamnate, alte circa 40 de procese sunt in desfasurare. Multi juristi si politicieni cu greutate ai sfarsitului de secol sunt convinsi ca atat crimele de razboi cat si cele impotriva umanitatii intra sub jurisdictia internationala, oriunde s-ar petrece si oricine le-ar savarsi.

"Cazul Pinochet"2 a incins spiritele la Santiago si nu numai. Multi se intreaba deja: dupa ce tribunalul de la Haga vrea cu inversunare capul lui Karadjici3, dupa batalia pentru judecarea fostului dictator chilian, cine urmeaza din randurile "marilor sefi"?"Dreptul la ingerinta" si aducerea in fata tribunalelor internationale a celor suspectati de crime impotriva umanitatii starneste controverse aprinse. Sunt contestate autoritatea acestor tribunale, coerenta si gradul de acoperire a legislatiei internationale, amestecul geo-politic in "punerea pe rol" a proceselor si formularea verdictelor. Mai mult, continua – mai aprige ca oricand – acuzatiile ca "noua ordine juridica internationala" nu este altceva decat o forma de imperialism a democratiei liberale din statele prospere occidentale impotriva altor culturi care au cu totul alte valori, incompatibile cu aceasta (valori asiatice, de pilda, sau cele ale fundamentalistilor islamici). Exista, poate, cate un sambure de adevar in aproape toate aceste contestari si acuzatii. Dar nu-i mai putin adevarat ca exista nu doar fundamentalism, ci si moderatie – si inca bine reprezentata – in toate culturile ne-occidentale.

Ca si in 1948, cand propunerile pentru Declaratia Universala au fost surprinzator de asemanatoare indiferent din ce cultura sau sistem social au provenit, exista mai multe lucruri care leaga diferite culturi decat cele care le fac ireconciliabile.

Nici budistii, nici musulmanii moderati si nici macar fundamentalistii nu si-au exprimat, in fond, solidaritatea cu Pol Pot, unul dintre cei mai mari criminali ai tuturor timpurilor, care s-a bucurat de imunitate pana la sfarsitul zilelor dupa ce regimul sau a masacrat o treime din populatia Cambodgiei.

Un amestec variabil de critici, monitorizare, proteste diplomatice, sanctiuni, compromisuri, demagogie si gafe istorice impinge totusi – lent, ezitant dar constant – drepturile omului in avanscena vietii internationale. Influenta acestora asupra problemelor globale ramane, totusi, destul de neinsemnata. Ca intotdeauna in ultima jumatate de secol, actiunea guvernelor e dictata in primul rand de interese economice si militare iar cancelariile acuza vehement si trec la fapte sau tac malc mai mult dupa calcule egoiste decat dupa norme morale (sau legale) universale. Cel mai adesea "principialitatea" guvernelor in acest domeniu este rezultatul fie al presiunii opiniei publice interne, fie al comunitatii internationale. Organizatiile neguvernamentale – intre care cea mai faimoasa si "internationalizata" este Amnesty International1 – sunt, probabil, in mod firesc, militantii cei mai statornici si mai activi ai drepturilor omului.

Balbaielile si progresele lente ale punerii in aplicare ale drepturilor omului in lumea larga explica poate, macar in parte, relativa apatie care inca staruie, in aceasta privinta, in randul opiniei publice. Jocurile cinice ale puterilor mai mari sau mai mici care au drept paravan Declaratia Universala starnesc si ele, adesea, lehamite.

Dar daca astazi drepturile omului inflacareaza prea putin oamenii din multe tari ale lumii, principala explicatie consta, mai curand, in faptul ca o anumita parte a prevederilor Declaratiei Universale sunt, pentru mai bine de o jumatate din omenire, inaccesibile.

Educatia, sanatatea, dreptul la o existenta decenta – acele drepturi care nu se pot obtine in tribunale, fie ele internationale – raman doar o aspiratie pentru miliarde de oameni.

<<Comunismul a facut caz de ele, fara ca subiectii sai sa se bucure in fapt de asemenea prevederi ale Declaratiei de acum 50 de ani. Azi, aceste drepturi pot fi evocate fara suspiciuni ideologice. Insusi Pierre San‚ secretarul general al Amnesty International atrage atentia ca "modernizarea in mars fortat a unor tari in curs de dezvoltare din America Latina, Asia si Europa de Est se face, adesea, in dispretul celor mai elementare drepturi ale populatiei defavorizate"2. Dl San‚ nu poate fi suspectat de "nostalgii comuniste". Nu poate fi suspectat nici ministrul de externe francez Hubert Vodrine care avertiza, recent: "In multe regiuni ale lumii, dramele iau nastere din cauza imploziilor structurilor statului, care elibereaza toate formele ancestrale de ura intre grupuri umane si lasa sa se dezlantuie crima organizata. Sa nu uitam niciodata ca, in sintagma Statul de drept, primul cuvant este Statul".

Daca statul-dictator nu vrea, prin insasi natura sa, sa-si trateze cu respect cetatenii, statul in degringolada nu poate si nu ii mai pasa de respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Statul "implodat" favorizeaza, de altfel, vidul care poate deschide calea statului-dictator. Si intr-un caz si in celalalt, prima victima e cetateanul, care e agresat in loc sa fie aparat si care devine prizonierul liberului arbitru al autoritatilor sau, dupa caz, al unor forte paralele cu acestea.

Dezamagirile si nelinistile romanilor nu sunt singulare. Abuzurile impotriva drepturilor omului continua, inclusiv dupa '96 (ultimul raport pentru Romania al lui Amnesty International confirma aceasta situatie), increderea in justitie este in scadere, "dreptul la ingerinta" tulbura multi dintre cetatenii nostri, crescuti in traditia suveranitatii nationale intangibile. Si, mai presus de toate, romanii sunt exasperati ca drepturile economice si sociale, inscrise in Declaratia universala, sunt la fel de iluzorii daca nu mai iluzorii decat in vremea comunismului>>.1

Exasperarea nu este, insa, un sfetnic bun. Fata de Drepturile omului oamenii se comporta, adesea, precum cu o haina veche, uitata intr-o debara: nimeni nu mai da doi bani pe ea pana cand altcineva nu pune ochii pe ea. Haina cea veche si dispretuita isi recapata, abia atunci, valoarea.

2.2 REPERE ISTORICE

Pentru a putea intelege fenomenele referitoare la aparitia si evolutia conceptului drepturilor omului, trebuie sa privim aceasta dezvoltare prin prisma evenimentele care s-au produs de-a lungul etapelor istorice parcurse de omenire. Pentru aceasta incursiune istorica e necesar sa apelam la evolutia gandirii filozofice, procesului de cunoastere, aptitudini ce sunt caracteristice omului, care reprezinta o fiinta inzestrata cu ratiune.

In acest proces vom apela la ajutorul istoriei care este stiinta trecutului umanitatii si, mai exact, la cel al istoriei obiective care este stiinta evenimentelor, precum si la cel al istoriei comprehensive care studiaza legile generale (economice, socio-logice, politice etc.) care guverneaza miscarea generala a evolutiei.

Omul, chiar de la aparitia sa a fost inzestrat cu morala, iar morala este stiinta care pune problema menirii omului in lume si raspunde la intrebarea:"Ce trebuie sa fac?"

Nu o ultima importanta in determinarea comportarii omului in societate o are, doctrina religioasa care a avut si are un impact puternic asupra comportamentului uman. Religia este in sine o forma de viata, iar filozofia este un mod de a intelege. Legea divina a stabilit si un comportament egal intre oameni, prin introducerea respectului fata de Dumnezeu, care i-a creat.

Deci, oamenilor, chiar de la aparitia lor, constient sau inconstient, le-a fost caracteristica tendinta de a cunoaste cat mai mult, de a se realiza si de a obtine cat mai multe libertati si drepturi.

Omenirea a tins sa se afirme prin obtinerea de cunostinte, dobandind astfel posibilitatea de a se debarasa de intunericul nestiintei, transformand cunostintele sale in drepturi materiale. Iar in tot cursul istoric de dezvoltare a omenirii o lege era urmata de alta lege mai buna si mai completa. In fapt, desi drepturile omului sunt considerate universale, desi toti oamenii se nasc egali si se bucura de drepturi egale, nu toti au aceleasi posibilitati sa-si reclame si sa-si exercite drepturile la nivelul corespunzator, astfel exista tendinta de a se crea inegalitati, de a se afirma drepturile unor grupuri in dauna altora, de a exclude unele comunitati de la exercitarea deplina a drepturilor omului.

Convingerea că oamenilor, in calitatea lor de oameni, li se cuvin anumite drepturi apare inca din timpurile stravechi si parcurge intreaga istorie a gandirii sociale. Inca din societatile cele mai vechi exista o divizare in drepturi si obligatii. Cineva avea o putere mai mare, cineva avea mai mari obligatii. Exista si o divizare a muncii si a bunurilor. Fiecare avea rolul sau in comunitate. Fara indoiala ca existau si legi, unele scrise, altele nescrise. Cu toate acestea, primele lucrari scrise au ajuns la noi din timpuri nu atat de vechi.

In Grecia antica la Hesiod1 (700 i.e.n.) in lucrarea "Munci si zile” au aparut primele idei privind "legalitatea naturala". La randul lui, Pericle2 (495-429 i.e.n.) afirma: "Din punct de vedere al legilor, toti, fara a considera deosebirile private, se bucura de egalitate pentru accesul la demnitati; fiecare dupa modul cum se distinge, obtine o preferinta fondata pe merit, nu pe clasa."

O contributie deosebit de importanta in aparitia progresiva a conceptiei unui ansamblu universal si etern de reguli si valori a avut-o Platon3 (427-347 i.e.n.), care a stabilit o neta distinctie intre idei si cultura sau traditie. Aceasta conceptie apare foarte limpede si in lucrarea lui Protagoras, unde se profeseaza o adevarata credinta a naturii universale, comune oamenilor cu diferentiere intre phusis (natura) si nomos (conventie)."Voi toti care sunteti prezenti – scria Platon – va consider pe toti ca fiind parinti, apropiati, cetateni dupa natura, daca nu chiar dupa lege (Phusis nomos).”

Am putea spune ca ganditorii din Grecia antica au fost, intr-un anumit mod, pionierii teoriei dreptului natural de mai tarziu.

In Roma antica, filosofii si-au pus si ei, deseori asemenea intrebari, gasind raspunsuri care intr-o oarecare masura reflectau acelasi continut de idei si conceptii. Amintim aici lucrarile lui Cicero1 (106-43 i.e.n.) "Despre Republica", "Despre regi", "Despre obligatii", pe cele ale lui Titus Lucretius2 (99-55 i.e.n.) „Despre natura lucrurilor”, precum si pe cele ale lui Seneca3, toate marcate puternic de ideea dreptului uman.

Concluzia care se desprinde din ideile umaniste ale inteleptilor din antichitatea greaca, ebraica etc. este aceea ca ele se refereau, cu precadere, la egalitatea si libertatea oamenilor liberi, nu si a sclavilor.

Filosofii antici din Egipt, Babilon, India si China au dat de asemenea, diferite explicatii cu privire la fiinta umana. La locul si rolul ei in societate, fapt ce demonstreaza ca problematica legata de om era prezentata in sistemele de drept respective, facandu-se referire, in special, la puterile regilor, ale imparatilor, la regulile pentru supusi etc. Urmand dezvoltarea istorica a societatii omenesti, in Evul Mediu, filosofii crestini au incercat sa dezvolte ideile de promovare egala a conditiei umane, pornind de la Decalog (cele 10 porunci) si enuntand pe aceasta baza anumite drepturi fundamentale.

Biserica crestina a stabilit chiar o ierarhie a diverselor surse de drept in materie. Aceasta ierarhie, dupa Sf. Toma d'Aquino4 (1225-1247), acorda pozitia dominanta dreptului divin, pe cea secunda dreptului natural, iar in al treilea rand se situa dreptul pozitiv, adica normele uzuale ale relatiilor din societate. El sustinea ca individul este in centrul unei ordini sociale si juridice juste, insa legea divina are preeminenta absoluta asupra Dreptului laic, asa cum este definit de imparat, rege sau print.

Dincolo de aceste rigori ale scolasticii asupra conditiei umane, manifestarile de libertate nu au putut fi stavilite, chiar daca adesea, cei care le propovaduiau erau considerati in tagma ereticilor si, nu de putine ori, condamnati de inchizitie la moarte, gandirea lor libera fiind considerata o crima.

În secolele urmatoare, in special secolele XV si XVI, marcate de epoca Renasterii, se produc serioase mutatii. Astfel, au aparut o serie de miscari prin care se proclama libertatea constiintei si se cerea socializarea proprietatilor.

2.3 CONCEPTUL DREPTULUI NATURAL

În secolele XVII si XVIII, rationalistii vor pune, in mod progresiv, bazele stiintifice ale doctrinei drepturilor individuale ale omului, fundamentand teoria dreptului natural definindu-l ca etern, insa nesupus unei ordine divine. "Dreptul natural – afirma Hugo Grotius1 – este intr-o asemenea masura imuabil, incat nici Dumnezeu mi-l poate schimba".

Stoicii greci (Seneca, Marc Aureliu, Epictet) au fost primii care au elaborat notiunea unui drept natural, conform careia legile stabilite de om sunt replici imperfecte ale unui Drept etern si imuabil aplicabil Cosmosului si ansamblului, iar legea laica nu are valoare decat daca corespunde legii universale. Individul se considera ca fiinta umana, egala cu ceilalti intr-o fraternitate umana universala.

Din ideile rationaliste se va dezvolta ulterior teoria contractului social, care se fondeaza pe principiul presupus irefutabil, ca orice contract social trebuie sa fie respectat. Raporturile intre puterea de stat si indivizii care se afla sub jurisdictia sa sunt considerate ca fiind fondate pe un contract social, pe care nici una din parti nu l-ar putea modifica, fara consimtamantul celeilalte parti.

Cel care a avut un rol determinant in evolutia acestei scoli de gandire a fost filosoful german Johannes Altius (in junil anului 1600), insa nu se va putea vorbi niciodata de o adevarata si completa istorie a drepturilor omului fara a se sublinia contributia majora adusa de Jean Jacques Rousseau2, care in lucrarea "Contractul social" aparuta in 1762 sustinea "ca omul este nascut liber, dar pretutindeni este in lanturi". Pentru apararea persoanei si a omului el preconiza contractul social prin care omul pierde libertatea sa naturala si dreptul nelimitat de a-si insusi tot ceea ce il tenteaza, castigand in schimb libertatea civila si proprietatea a ceea ce poseda".

Un moment deosebit de important il constituie aparitia lucrarilor lui Thomas Hobbes3 "Apararea puterii si regelui", "Despre cetateni", "Dumnezeu nemuritor", care afirma ca, in esenta, oamenii sunt egali in ceea ce priveste facultatile fizice si spirituale si aceasta egalitate trebuie sa fie recunoscuta, el preferand astfel cele doua principale teorii ale dreptului omului din epoca si anume; teoria dreptului natural si cea a contractului social.

Un alt adept de seama al teoriei dreptului natural si contractului social a fost John Locke1 care in lucrarile sale "Primul tratat despre Guvern" si "Al doilea tratat despre Guvern" isi exprima pozitia fata de drepturile naturale ale omului, facand referire la viata sociala, incercand sa dea o explicatie raportului cetatean-societate.

Adept al dreptului natural, Montesquieu2 are meritul de a fi contribuit direct la pregatirea ideologica a Revolutiei franceze din 1789. El este primul filosof care a afirmat, in lucrarea "Despre spiritul legilor", ca lumea este supusa unor legi obiective, in intelesul cel mai larg – asa cum sustine el – ele sunt raporturile necesare care deriva din natura lucrurilor si in acest sens, tot ceea ce exista are legile sale.

In gandirea sa despre om, el defineste libertatea unui individ ca fiind "un drept de a face tot ceea ce ingaduie legile", iar mai departe argumenteaza ca, daca un cetatean ar face ce legile ii interzic "el nu ar avea libertatea pentru ca si ceilalti ar putea sa faca la fel".3

Aceasta filozofie are un caracter realmente progresist, deoarece, referindu-se la componente esentiale ale societatii moderne, afirma: "dupa cum oamenii au renuntat la independenta lor naturala pentru a trai sub ascultarea legilor politice, ei au renuntat si la comunitatea naturala a bunurilor pentru a trai sub ascultarea legilor civile ", sustinand in concluzie ca primele legi reprezinta libertatea, iar cele din urma proprietatea.

Daca am face o sinteza a ideilor referitoare la drepturile individului din epoca Renasterii, precum si din secolul al XVIII-lea, am putea spune ca, potrivit acestora fiintei umane i-ar reveni doua categorii de drepturi, prima derivand din dreptul natural, cealalta din contractul social incheiat, corespunzator celor doua ipostaze in care se afla: de om si cetatean.

Teoria dreptului natural enunta cum trebuie organizate relatiile umane, asa incat aceasta organizare sa decurga in mod rational din natura omului (conciliaza dreptul sau natural cu respectul, cu libertatea individuala etc., cu necesitatea naturala si cea a vietii sociale).

2.4 ACTE SI DECLARATII PRIVIND DREPTURILE OMULUI

Printre primele documente oficiale in legiferarea drepturilor omului pot fi citate "Magna Charta Libertatum", "The Petitions of Rights" "Habeas Corpus Act", "Bill of Rights" si "Declaratia drepturilor omului si cetateanului".

Evenimentul care a fundamentat bazele teoriilor de mai departe asupra protectiei omului avea sa se petreaca in Evul Mediu odata cu aparitia unui document remarcabil "Magna Charta Libertatum" (19 iunie 1215), pe care au obtinut-o baronii si episcopii englezi revoltati impotriva regelui Ioan fara de Tara. Cele 63 de articole consacrau de fapt, drepturile feudale, libertatile Bisericii si ale oraselor impotriva abuzurilor regelui.

Acest document a avut o dubla semnificatie:

a) el avea forma unui contract intre partida regelui si cea a baronilor, contribuind astfel la teoria contractului social;

b) continea anumite norme23 care, cateva secole mai tarziu, au inspirat documente ca "The Petition of Rights "(7 iunie 1628), adresata regelui de catre parlament24, si "Habeas Corpus Act", lege impusa de parlamentul englez la 26 mai 1679, considerata ca a doua constitutie a Angliei, dupa "Magna Charta".

Ideile lui John Locke au fost transpuse in Anglia, pe plan juridic, in ''Petitia drepturilor (An Act Declaring the Rights and Liberties of the Subject and Settling the Succession of the Crown)" (1628) si Bill-ul drepturilor (1689), prin care se sustinea, in principal, suprematia parlamentului, dreptul la alegeri libere, libertatea cuvantului, dreptul la eliberarea pe cautiune, interzicerea pedepselor cu cruzime, obligatia de a se comunica imediat unui detinut motivele arestarii, dreptul de a fi judecat de un tribunal cu juriu s.a.

Prima consacrare a drepturilor omului intr-un document oficial a aparut peste ocean, in America, in focul razboiului de independenta, dus de coloniile engleze impotriva Coroanei.

Astfel, in mai 1776, in statul Virginia, a fost adoptata "Virginia Bill of Rights" (Declaratia drepturilor statului Virginia) in care se afirma; ''toti oamenii sunt de la natura in mod egal liberi si independenti si au anumite drepturi inerente naturii lor, adica dreptul la viata si libertate, precum si mijlocul de a dobandi si conserva proprietatea si de a urmari sa obtina fericire si siguranta".

In acelasi an, la 4 iulie, la Philadelphia, se adopta "'Declaratia de independenta" a Statelor Unite ale Americii care, in cel de-al doilea alineat prevedea: "toti oamenii se nasc egali, cu anumite drepturi inalienabile, printre care viata, libertatea si dreptul la cautarea fericirii". De asemenea, se sublinia faptul ca acestea nu au un caracter declarativ, ci ca in statele uniunii s-au constituit guverne a caror autoritate emana de la consimtamantul celor guvernati, iar daca forma de guvernare devine distructiva, poporul are dreptul s-o schimbe sau s-o inlature.

Aceste guverne au datoria sa asigure drepturile mentionate si tot aici erau consemnate lucruri deosebit de importante privind independenta judecatoreasca, subordonarea militarilor puterii civile, libertatea comertului, dreptul de a fi judecat de un tribunal cu jurati.

Aceasta declaratie nu a fost inclusa in Constitutia americana, care a fost adoptata in 1787,ci a fost adaugata, ca amendament la aceasta, in anul 1789.

Documentul juridic cel mai important si care a reusit sa releve intr-o forma moderna problema drepturilor si libertatilor omului, a fost adoptat la 26 august 1789, in perioada Revolutiei franceze, prin "Declaratia drepturilor omului si cetateanului".

Titulatura acestei declaratii a fost elaborata de prima comisie special desemnata de Adunarea constituanta a Revolutiei franceze si reflecta in mod clar viziunea dualista conturata in randul ideologilor iluministi, inspirata din teoria dreptului natural (drepturile omului) si din teoria contractului social (in drepturile cetateanului).

Caracterul progresist al acestui important document rezulta, de fapt, din toate articolele sale, care, in esenta, contin prevederi privind: egalitatea in fata legii a tuturor persoanelor, siguranta si rezistenta la opresiune, dreptul de a participa direct sau prin reprezentanti la elaborarea legilor ca expresie a vointei generale; garantii cu privire la retinere, arestare si acuzare; prezumtia de nevinovatie; libertatea cuvantului si a presei.

Declaratia, in articolul 17, proclama proprietatea ca fiind un drept sacru si inviolabil. O subliniere importanta este si aceea ca libertatea consta in "a putea face tot ceea ce nu dauneaza semenului "(art. IV).

Revolutia franceza de la 1789, dar mai ales ideile inscrise in declaratia si in Constitutia adoptata, privitoare la ocrotirea omului, au avut o influenta pozitiva asupra multor popoare din Europa deoarece nici restauratia, nici guvernele conservatoare care au urmat nu au putut elimina ideile care au stat la baza acesteia, ele fiind incorporate in legislatiile statelor respective.

Declaratia din 1789 va fi mai tarziu adaptata in Constitutia belgiana din 1831 si aplicata sub aceasta forma in Spania, Portugalia, Grecia, Italia, Romania, Serbia si Bulgaria.1

2.5 ETAPA MODERNA A DREPTURILOR OMULUI

Doar dupa al doilea razboi mondial a fost posibil sa se acorde o noua dimensiune reglementarilor de protejare ale drepturilor omului. Grozaviile acestui razboi n-au lasat, probabil, nici o fiinta umana indiferenta. Atunci, comunitatea internationala a declarat ca doar justitia si-ar putea spune cuvantul in privinta actelor savarsite in timpul acestui razboi inuman. Tribunalul de la Nurmberg a fost o prima etapa cruciala, care a emis un verdict fara echivoc atrocitatilor.

El a plasat drepturile omului la un nivel mai inalt si a stabilit un precedent ireversibil anuland toate scuzele superficiale cu privire la un comportament abominabil.

Vorbind despre drepturile omului, consideram ca principalul tratat care nu are un continut specific, dar care a generat o multitudine de masuri pe plan international in aceasta materie, il constituie Carta O.N.U. care ocupa in dreptul international un loc deosebit si fara de care, practic, nu se poate concepe istoria si evolutia dreptului international. Carta prevede mentinerea pacii si securitatii internationale, dezvoltarea relatiilor de prietenie intre natiuni si realizarea cooperarii internationale in solutionarea problemelor internationale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, in promovarea si incurajarea respectarii drepturilor omului si libertatilor fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba, sau religie.

Declaratia Universala a Drepturilor Omului adoptata de catre Adunarea Generala a O.N.U. la 10 decembrie 1948 reprezinta un text de compromis intre ideile liberale si teoriile socialiste si care merge mai departe decat documentele existente anterior la acest capitol. Acest document dezvolta cu adevarat dimensiunea universala a drepturilor omului, dimensiune sustinuta si propagata de juristul francez Rene Cassin1, care a exclus alte calificari posibile, inclusiv cea de ''internationala". Lista drepturilor si libertatilor cuprinse in Declaratie reprezinta un standard comun pentru toate popoarele.

De la adoptarea Declaratiei Universale, m 1948, m cadrul ONU au fost adoptate un sir intreg de documente internationale referitoare la drepturile omului, care se refera la genocid, discriminare rasiala, apartheid, refugiati, apatrizi, drepturile femeii, sclavie, casatorie, copii, tineri, straini, tortura si tratament degradant etc.

In 1966 au fost adoptate doua pacte asupra drepturilor omului: Pactul international al drepturilor economice, sociale si culturale, si Pactul International al drepturilor civile si politice.

Conform articolului 62 al Cartei O.N.U., Consiliul economic si social (ECOSOC) poate sa faca recomandari in scopul promovarii respectarii drepturilor omului si libertatilor fundamentale, precum poate sa infiinteze si comisii in domeniile economic si social pentru protectia drepturilor omului (att.68).

Un organism important asupra protejarii drepturilor omului, cu un mandat specific, este Inaltul Comisariat al Natiunilor Unite pentru Refugiati, infiintat la 1 ianuarie 1951, pentru a ajuta milioanele de refugiati si persoane deplasate din Europa. in prezent ICNUR se ingrijeste de soarta a circa 14 milioane refugiati raspanditi in intreaga lume.

Comitetul drepturilor omului al ONU fost creat dupa intrarea in vigoare, la 23 martie 1976, a Pactului international al drepturilor civile si politice.

Un alt organ ce are m atentia sa permanenta respectarea drepturilor fundamentale este Inaltul Comisariat al Natiunilor Unite pentru Drepturile Omului.

Pot fi mentionate si alte organe care se ocupa la niveluri diferite de chestiuni ce tin de drepturile omului – Consiliul de Securitate, Consiliul de Tutela, Comisia de Drept International, Curtea Internationala de Justitie. In cazuri speciale sunt create Curti de Justitie speciale; Curtea Penala internationala pentru fosta Iugoslavie, pentru Rwanda.

La nivel regional, odata cu intrarea in vigoare a Conventiei Europene a drepturilor Omului la 3 septembrie 1953 a fost creat unul din cele mai remarcabile mecanisme in cadrul Consiliului Europei, care implica raspunderea reala a statului fata de persoana, careia I-a fost violat un drept sau altul. La acest document important au aderat toate statele membre ale Consiliului Europei.

Pentru respectarea in ansamblu a drepturilor, in ultimul timp s-a inceput o campanie de subscriere la un alt instrument al Consiliului Europei – Carta sociala europeana, care are ca obiect drepturile economice si sociale.

Avand in vedere influenta tot mai mare a Uniunii Europene asupra sortii Continentului European, in ultimul Tratat de la Amsterdam s-au introdus noi prevederi referitoare la: a) drepturile fundamentale; b) drepturile consumatorilor si protectia cetatenilor c) dreptul la informare.

Odata cu intensificarea proceselor de democratizare in tarile Europei de Est si Centrale, multe evenimente au fost studiate sub un alt unghi, facandu-se o alta analiza, mai minutioasa, lansandu-se o adevarata campanie mondiala de informare asupra drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului. Prin vointa proprie sau determinate de situatii conjuncturale, guvernele devin tot mai mult preocupate de activizarea si dezvoltarea unei culturi a drepturilor omului in sistemul educational oficial.

În etapa contemporana de promovare si propagare a drepturilor fundamentale, un rol aparte il au caile de comunicare in masa: mijloacele tehnice de transmitere si receptionare a informatiei, difuzarea informatiei prin presa, televiziune, radiodifuziune, carti, iar in ultimul timp un rol tot mai important il au Internetul si CD-ROMurile.

In scopul minimalizarii lezarii drepturilor omului, in cadrul mai multor organizatii internationale guvernamentale si ne-guvernamentale se depun eforturi considerabile prin elaborarea instrumentelor cat mai eficiente in scopul respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale, se efectueaza monitorizarea privind respectarea acestor drepturi de catre state. Sunt create un sir de miscari voluntare si, ceea ce este destul de important, sunt create mecanisme interstatale privind protectia drepturilor si libertatilor fundamentale.

2.6 DECLARATIA UNIVERSALA A DREPTURILOR OMULUI

La 10 decembrie 1948, Adunarea Generala a O.N.U. a adoptat si proclamat Declaratia universala a drepturilor omului, al carei text il publicam mai jos. Dupa acest act istoric, Adunarea Generala a recomandat statelor membre sa nu precupețească nici unul din mijloacele care le stau la dispozitie pentru a publica in mod solemn textul Declaratiei si "pentru a face astfel ca el sa fie distribuit, afisat, citit si comentat, in principal in scoli si in institutii de invatamant, indiferent de statutul politic al tarilor sau teritoriilor".

Preambul:1

Considerand ca recunoasterea demnitatii inerente tuturor membrilor familiei umane si a drepturilor lor egale si inalienabile constituie fundamentul libertatii, dreptatii si pacii in lume,

Considerand ca ignorarea si dispretuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care revolta constiinta omenirii si ca faurirea unei lumi in care fiintele umane se vor bucura de libertatea cuvantului si a convingerilor si vor fi eliberate de teama si mizerie a fost proclamata drept cea mai inalta aspiratie a oamenilor,

Considerand ca este esential ca drepturile omului sa fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul sa nu fie silit sa recurga, ca solutie extrema, la revolta impotriva tiraniei si asupririi,

Considerand ca este esential a se incuraja dezvoltarea relatiilor prietenesti intre natiuni,

Considerand ca in Carta popoarele Organizatiei Natiunilor Unite au proclamat din nou credinta lor in drepturile fundamentale ale omului, in demnitatea si in valoarea persoanei umane, drepturi egale pentru barbati si femei si ca au hotarat sa favorizeze progresul social si imbunatatirea conditiilor de viata in cadrul unei libertati mai mari,

Considerand ca statele membre sau angajat sa promoveze in colaborare cu Organizatia Natiunilor Unite respectul universal si efectiv fata de drepturile omului si libertatile fundamentale, precum si respectarea lor universala si efectiva,

Considerand ca o conceptie comuna despre aceste drepturi si libertati este de cea mai mare importanta pentru realizarea deplina a acestui angajament,

Adunarea generala proclama:

Prezenta Declaratie Universala a Drepturilor Omului, ca ideal comun spre care trebuie sa tinda toate popoarele si toate natiunile, pentru ca toate persoanele si toate organele societatii sa se straduiasca, avand aceasta declaratie permanent in minte, ca prin invatatura si educatie sa dezvolte respectul pentru aceste drepturi si libertati si sa asigure prin masuri progresive, de ordin national si international, recunoasterea si aplicarea lor universala si efectiva, atat in sanul popoarelor statelor membre, cat si a celor aflate sub jurisdictia lor.

Articolul 1

Toate fiintele umane se nasc libere si egale in demnitate si in drepturi. Ele sunt inzestrate cu ratiune si constiinta si trebuie sa se comporte unele fata de altele in spiritul fraternitatii.

Articolul 2

Fiecare om se poate prevala de toate drepturile si libertatile proclamate in prezenta declaratie fara nici un fel de deosebire ca, de pilda, deosebirea de rasa, culoare, sex, limba, religie, opinie politica sau orice alta opinie, de origine nationala sau sociala, avere, nastere sau orice alte imprejurari. In afara de aceasta, nu se va face nici o deosebire dupa statutul politic, juridic sau international al tarii sau al teritoriului de care tine o persoana fie ca aceasta tara sau teritoriu sunt independente, sub tutela, neautonome sau supuse vreunei alte limitari de suveranitate.

Articolul 3

Orice fiinta umana are dreptul la viata, la libertate si la securitatea persoanei sale.

Articolul 7

Toti oamenii sunt egali in fata legii si au, fara nici o deosebire, dreptul la o egala protectie a legii. Toti oamenii au dreptul la o protectie egala impotriva oricarei discriminari care ar viola prezenta declaratie si impotriva oricarei provocari la o asemenea discriminare.

Articolul 14

In caz de persecutie, orice persoana are dreptul de a cauta azil si de a beneficia de azil in alte tari. Acest drept nu poate fi invocat in caz de urmarire ce rezulta in mod real dintr-o crima de drept comun sau din actiuni contrare scopurilor si principiilor Organizatiei Natiunilor Unite.

Articolul 15

Orice persoana are dreptul la o cetatenie. Nimeni nu poate fi lipsit in mod arbritar de cetatenia sa sau de dreptul de a-si schimba cetatenia.

Articolul 17

Orice persoana are dreptul la proprietate, atat singura, cat si in asociatie cu altii. Nimeni nu poate fi lipsit in mod arbitrar de proprietatea sa.

Articolul 18

Orice om are dreptul la libertatea gandirii, de constiinta si religie; acest drept include libertatea de a-si schimba religia sau convingerea, precum si libertatea de a-si manifesta religia sau convingerea, singur sau impreuna cu altii, atat in mod public, cat si privat, prin invatatura, practici religioase, cult si indeplinirea riturilor.

Articolul 28

Orice persoana are dreptul la o oranduire sociala si internationla in care drepturile si libertatile expuse in prezenta declaratie pot fi pe deplin infaptuite.

Articolul 30

Nici o dispozitie a prezentei Declaratii nu poate fi interpretata ca implicand pentru vreun stat, grupare sau persoana dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a savarsi vreun act indreptat spre desfiintarea unor drepturi sau libertati enuntate in prezenta declaratie.

Acestea sunt doar cateva dintre articolele Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, printre cele mai importante, ce sunt insa incalcate de majoritatea statelor africane, din mai multe motive: saracie, subcultura si prezenta regimurilor nedemocratice.

Dupa cum vom vedea mai departe aceste incalcari provoaca diverse conflicte si numeroase victime. Un tulburator exemplu in acest sens il constituie genocidul din Rwanda.

CAP 3. DEMOCRATIZAREA ȘI DREPTURILE OMULUI ÎN AFRICA

3.1 CARACTERISTICI GENERALE ALE CONTINENTULUI AFRICAN

Africa este al doilea continent ca mărime de pe Terra și cel mai populat după Asia. În Africa se găsește Nilul, cel mai lung fluviu din lume și Sahara, cel mai mare deșert din lume. Cel mai înalt punct al continentului este Muntele Kilimanjaro din Tanzania (5.895 m), iar cel mai jos punct este lacul Assal situat în micuța țară Djibouti (156 m sub nivelul mării).

Africa are o suprafață de 30,244,050 km² incluzând și insulele adiacente, ocupă 20,3% din suprafața terestră a planetei. Cu peste 800 de milioane de locuitori în 54 de țări, Africa este gazdă a unei șeptimi din populația totală de pe glob.

În Africa își are originea rasa umană, de-a lungul văii Marelui Rift African ce traversează Etiopia și Kenya fiind descoperite acolo cele mai vechi schelete ale înaintașilor oamenilor de azi.

Numele Africa a fost introdus în vocabularul vestic de către Romani, care foloseau denumirea Africa terra – "pământul Afri-lor" (plural, sau "Afer" singular) – pentru partea nordică a continentului, provincia Africa, cu capitala la Cartagina, localizată în Tunisia contemporană, în nordul Saharei.

Africa este un continent al contrastelor:

– al pădurii ecuatoriale, luxuriante și de nepătruns, dar și al întinselor pustiuri, în care nu întâlnești, pe zeci și sute de km pătrați nici un arbore și în care nu cade, ani la rând, nici o picătura de ploaie;

– al unora dintre cele mai mari bogății de pe glob, dar și a celor mai multe țări sărace, cu un nivel de trai al populației mult scăzut;

– continent care se înscrie în aria antropogenezei (cu cele mai vechi fosile cunoscute ale strămoșilor omului) și unde au apărut câteva dintre cele mai vechi și strălucite civilizații ale antichității (egipteană, nubiană, axumită, feniciană, ș.a.), dar și ultimul care a devenit liber, cele mai multe țări africane dobândindu-și independența abia în ultimele decenii ale secolului al-XX-lea.

– continentul care a plătit cel mai scump tribut sclaviei, dar care în prezent are cea mai puternică forță de regenerare, înregistrând cea mai ridicată pondere a tinerilor în totalul populației.

Africa este singurul continent situat simetric față de Ecuator. După realizarea Canalului Suez, continentul african este înconjurat numai de ape. Țărmurile continentului sunt puțin crestate măsurând circa 28000km.

În ceea ce privește latura economică a Africii, ea se axeaza pe agricultură și pe exploatarea minelor de aur, diamant, etc. Astfel, în aproape toate țările din Africa agricultura continuă să fie cea mai importantă activitate economică, în ciuda expansiunii industriei și serviciilor și a importanței din ce în ce mai mari a acestor activități.

Agricultura este o ramură cu un caracter dualist, utilizând atât tehnici rudimentare, tradiționale, cât și tehnici moderne, de mare randament. În Africa există un amestec de forme de proprietate și de sisteme de exploatare a terenurilor, determinate de condițiile naturale, dar și de cele sociale. Coexistă în acest continent sistemul citemené (agricultura itinerantă) cu plantațiile intensive sau păstoritul nomad cu fermele zootehnice moderne.

Agricultura însumează aproximativ 1/6 din produsul intern brut al Africii, în timp ce industria însumează cam 1/3 iar serviciile in jur de jumătate.

În ciuda faptului că este continentul cu cel mai mare procent din populația activă ocupată în agricultură, Africa nu produce destul pentru a își hrăni populația. Motivele sunt multiple, unul din cele mai importante este sporul natural mare, alt motiv este pierderea forței de muncă din agricultură datorată exodului rural, populația fiind atrasă de orașele mari. Exportul de produse agricole nu are prioritate mare și investițiile în tehnologie agricolă modernă lipsesc. Multe țări din Africa trebuie să importe alimente de bază și necesită ajutoare.

Cele mai importante recolte exportate sunt: de cafea, bumbac, boabe de cacao, arahide, palmieri de ulei, tutun.

Cerealele sunt mai puțin cultivate în Africa decât în celelalte continente, pentru că cer agrotehnici mai pretențioase. Deosebit de avantajoase se dovedesc a fi deltele fluviului Niger, unde apele prezintă două creșteri de nivel la intervale ce corespund perioadei de maturizare a orezului, favorizând obținerea destul de facilă a două recolte pe an.

Cu toate că are la dispoziție o diversitate de plante de cultură(mei, porumb, orez, grâu, manioc, igname, dovleac, etc.), populația rurală africană suferă încă de malnutriție, atât datorită lipsei cantităților necesare de hrană, cât și datorită monoalimentației. Sărăcia țăranului african este determinată de câteva trăsături ale agriculturii practicate în cea mai mare parte la un nivel tehnologic rudimentar. Beneficiile foarte reduse ale țăranilor africani, care formează majoritatea populației active, nu pot susține bugetele statelor prin impozite pe venitul agricol.

3.2 ISTORIA CONTINENTULUI

Africa este cel mai vechi teritoriu locuit de pe pământ, rasa umană avându-și originea pe acest continent. Începând cu secolul 19, dar mai ales pe parcursul secolului 20, diverși antropologi au descoperit fosile și alte dovezi ce atestă prezența în Africa a unor specii umanoide acum 7 milioane de ani.

De-a lungul perioadei preistorice, în Africa nu au existat state organizate, continentul fiind locuit de grupuri de vânători/culegători, organizate în structuri tribale, precum Khoi și San (cunoscuți și sub numele de boșimani). Majoritatea urmașilor de azi ai boșimanilor trăiesc în Botswana și Namibia, iar limba vorbită de ei, este considerata cea mai veche limbă ce a supraviețuit până azi.

Înregistrarea scrisă a istoriei începe în Africa în jurul datei de 3300 î.Hr, odată cu dezvoltarea civilizației egiptene. Alte civilizații puternice ce apar în Africa în această perioadă sunt Imperiul Axumit din Etiopia, regatul Nubian, Cartagina, regatele Sahel-ului (Ghana, Mali, Songhai) și Marele Zimbabwe.

Primele avanposturi comerciale europene sunt înființate în Africa de catre portughezi începând cu 1482, principalele mărfuri comercializate fiind aurul, fildeșul, mirodeniile și sclavii. Odata cu descoperirea Americii, comerțul cu sclavi ia avânt, această practică barbară fiind abolită abia în secolul XIX.Tot atunci începe o cursă febrilă de colonizare a Africii de către națiunile europene, cea mai mare parte a continentului (cu excepția Etiopiei) intrând sub stăpânirea Angliei, Franței, Olandei și a celorlalte puteri coloniale.

Statele africane încep să-și câștige suveranitatea la mijlocul secolului XX, astfel că azi în Africa se găsesc 52 de state independente, ale căror granițe au fost însă trasate în perioada colonială.

Odata cu procesul de colonizare începe și fenomenul de introducere a valorilor și modelului de viața european. Această perioadă durează de la mijlocul secolului XIX până spre ultimele decenii ale secolului XX, periodă în care satatele africane reușesc rand pe rând să iși câștige independența. Perioada aceasta este una destul de tulbure din istoria Africii, și este caracterizată prin diferite conflicte, războaie de toate felurile sau chiar atrocități, motivele fiind diverse: diferențe culturale, etnice, religioase, dar și încercări de scăpare de sub dominația europeană. Astfel procesul de instalare a democrației și de implementare a drepturilor cetățenești s-a dovedit a fi și încă mai este, un drum anevoios și plin de probleme.

3.3 Inceputurile democratiei in africa

Pentru continentul african, secolul al XIX-lea a fost unul al contrastelor și revoluțiilor.

Inceputul si sfârsitul veacului au fost marcate de calamitati ecologice majore, provocate de îndelungate perioade de seceta. La începutul secolului XIX, societatile autohtone erau aproape toate înca independente (cu exceptia unor contoare precum Capetown, în sudul continentului, Luanda, în Angola, Saint-Louis, în Senegal).

In nord, lumea musulmana traversa o perioada de criza. Popoarele de pe coasta de vest nu fusesera niciodata atât de slabite de comertul cu scalvi peste Atlantic. Estul Africii continentale era pe punctul de a fi colonizat de catre Sultanatul Oman. In sud, populatia xhosa fusese deja împinsa dincolo de "frontiera" de catre colonistii olandezi.

In perioada 1820-1850, cu pretul unor numeroase ajustari politice, religioase, economice, societatile africane au reusit în cea mai mare parte sa se redreseze. In secolul precedent începusera deja sa apara formatiuni nationale, precum micile regate inter-lacustre (Rwanda, Burundi, Ankole, Uganda…), statul zulus de la Chaka si vecinii sai din est, mai putin cunoscuti, Nguni, regatul Abomey (specializat în comertul cu sclavi), regatul Ashanti, cetatile-stat din delta Nigerului, situate în vest. Si nu este un fapt întâmplator acela ca, în secolul XIX, societatile africane s-au aflat în culmea puterii lor, chiar daca a trebuit ca ele sa negocieze, de-a lungul coastelor continentului, cu invadatorii europeni.

La jumatatea secolului trecut a fost înregistrata o faza de acalmie ecologica, ceea ce a favorizat si o importanta crestere a populatiei. La rândul sau, sporul demografic a servit drept catalizator politic, deoarece a înlesnit raspândirea impetuoasa a grupurilor de cuceritori, precum Peuli în vest, sau Nguni, în Africa australa. Dar, o jumatate de veac mai târziu, o noua redresare se va dovedi imposibila din cauza "imperialismului colonial", care s-a manifestat prin pierderea aproape generalizata a autonomiei sociale si a independentei politice. Pentru africani, secolul XIX, care începuse cu o serie de clarificari fundamentale, avea sa se termine printr-o drama.

In tot acest rastimp, spectaculoase rasturnari de situatie transformasera societatile africane.

De la nord la sud si de la est la vest, totul decurgea mult mai limpede decât lasa sa se întrevada istoria fiecarei societati în parte. Din Maroc în Niger, din Senegal în Arabia, din Niger la Cairo si de la Atlantic în Zanzibar, legaturile erau stabilite prin miscarea oamenilor, prin pelerinaje, economie, schimburi politice si culturale.

Putem face o comparatie cu perioada 1885-1940 (prima parte a secolului XX colonial), dar si cu primii 20 de ani de independenta (caracterizati prin existenta regimurilor militare si a partidului unic), când s-au înregistrat o izolare în interiorul frontierelor coloniale si o regresie destul de generalizata a inventivitatii, o trasatura caracteristica a societatilor anterioare (desi trebuie evitata tendinta de a înfrumuseta aceste societati). Schimbarile la nivel mondial au facut ca Africa sa devina domeniul prin excelenta al sclaviei. Aceasta situatie a condamnat-o sa ramâna la remorca economiei capitaliste "moderne".

Secolul XIX a fost secolul sclaviei si al comertului intern cu sclavi, comert intensificat de suprimarea "pietei atlantice" (declarata ilegala între 1807 si 1815, prin vointa guvernului britanic).

Interzicerea comertului cu sclavi peste Atlantic si introducerea elementelor capitaliste nascute din revolutia industriala europeana au dus la o acumulare interna a fortei de munca servila, ceea ce a condus, în mod paradoxal, la reducerea locala a productiei sclavagiste. Astfel, sclavii au devenit un atu important pentru noile imperii cuceritoare, care s-au dezvoltat aproape pe tot continentul.

Patrunderea europenilor, pâna în 1870-1880 – cu exceptia colonizarii Algeriei (începând din 1830), Egiptului si a Africii de Sud – s-a redus la câtiva indivizi, aparent inofensivi, indivizi ce pareau mai curând aducatori de vesti bune: marfa si cuvinte întelepte.

Misionarii au fost prezenti îndeosebi în zona portului Luanda, zona cucerita de portughezi înca din secolul XV. Aproape peste tot în jurul punctelor comerciale fortificate ale întreprinzatorilor europeni, s-a dezvoltat o societate "creola", cu puternice radacini în trecutul local.

Dar abia în secolul XIX, odata cu sfârsitul comertului cu sclavi catre continentul american, misionarii crestini au putut cu adevarat sa înceapa activitatea spre interiorul continentului african.

Aceasta munca de transformare a mentalitatilor a debutat dupa 1820. Era dusa în special de misionari protestanti, prezenti chiar în inima Africii, inclusiv în tinutul Tswana, la marginea desertului Kalahari. Cu toate acestea, numarul noilor adepti al crestinismului a ramas neînsemnat pâna la sfârsitul secolului.

In ciuda unei diferente majore între Africa de Nord(islamica) si Africa neagra, asemanarile dintr-o parte si alta a Saharei sunt numeroase. Structurile sociale si politice analoge bazate pe jocul complex al ierarhiei si înrudirii; începuturile unei economii bazate pe comertul cu marfuri, care îl depaseste pe cel cu sclavi; în sfârsit, contactele si schimburile comerciale si culturale mai intense ca niciodata.

Scara valorilor sociale s-a diversificat. S-au împletit valorile vechi, adesea exacerbate (aristocratii religioase, sefi, ierarhiile de subordonare, sclavia) cu activitati în plin avânt, ce îmbracau forme noi: caravanieri, hamali, vânatori, soldati, producatori de tot felul de bunuri primare pentru export, care înlocuiau în mod avantajos exportul de sclavi cu exportul de grâu si ulei de masline în nord, grâu si lâna în sud, ulei de palmier sau arahide în vest, nuci de cajou sau cuisoare în est.

Aceste transformari au favorizat în Africa neagra, dar si în Africa de Nord, mai ales, dar nu numai în orasele portuare, dezvoltarea unei vieti urbane de tip nou, înca putin reprezentativa, dar care a exercitat totusi o influenta determinanta asupra mediului înconjurator si asupra evolutiei diferitelor culturi.

Contaminarea capitalista de tip occidental a devenit perceptibila pe întregul continent, de la revolutia egipteana a lui Mehmet-Ali, pâna la asezarile manufacturiere yoruba din Nigeria. Aceasta prezenta a fost deosebit de precoce si de puternica în Africa australa, datorita descoperirii în ultima treime a secolului a zacamintelor de minereuri pretioase (aur în Rhodesia si în Randul sud-african, diamante la Kimberley).

Prin urmare, evolutia lumii de dincolo de Africa a jucat un rol de catalizator în transformarile accelerate din interiorul continentului negru. Aceste transformari nu trebuie însa privite (ceea ce s-a facut prea adesea) numai în raport cu economia occidentala, înainte si dupa revolutia industriala, chiar daca aceasta a jucat un rol important.

Sfârsitul oficial al exportului de sclavi dincolo de Atlantic, începutul exploatarii la scara internationala a materiilor prime cautate de industriasii europeni, expeditia lui Bonaparte în Egipt, fondarea oficiala a primelor colonii – Sierra-Leone în 1807, Colonia Capului în 1815, Algeria în 1830 -, au introdus schimbari decisive.

In secolul XIX, mai mult chiar decât în tot restul istoriei lor, africanii au fost nevoiti sa faca fata la doua probleme majore: sa-si organizeze supravietuirea împotriva unui mediu dificil în ansamblul sau si marcat de o seceta îndelungata, rezistând totodata cât mai eficient solicitarilor si agresiunilor exterioare, venite din zone mai favorizate ale lumii.

Africanii au fost nevoiti sa gaseasca raspunsuri la aceste solicitari. Au facut-o cautând sprijin în patrimoniul mostenit, cu o remarcabila capacitate de inovare, care ar putea fi explicata, în parte, si prin lungul lor trecut de obisnuinta a asimilarii culturale. Aceasta demonstreaza forta sincretismelor care au lucrat de veacuri. In fond, poate ca secolul XIX a fost cel care a înregistrat cele mai mari încrucisari culturale cunoscute de societatile africane, într-un moment în care ele pastrau iluzia ca, la fel ca multe alte civilizatii de-a lungul istoriei, ar putea utiliza ele însele foloasele îmbogatirii culturale într-un viitor apropiat.

A doua jumatate a secolului XIX a înregistrat, aproape peste tot, nasterea sau împlinirea unor sisteme politice, desigur de jaf, dar "moderne" din anumite puncte de vedere, în orice caz întotdeauna novatoare: cel al marilor negustori, la curent cu metodele pietei mondiale, dar si cel al sefilor de razboi, a caror putere se baza pe un comert la mare distanta, complex, dar totdeauna fondat pe dezvoltarea interna a sclaviei.

Era vorba de un fel de modele coloniale interne, atât în Africa Orientala, cu dominatia Sultanatului de Zanzibar (fondat la 1840, urmasul Sultanatului Oman), sau cele ale marilor negustori de sclavi din interiorul continentului (Mirambo din Tanzania, Msiri din Katanga, Tippo Tib din Congo Superior, Rabah), cât si în Africa de Vest, sub forma imperiilor razboinice al lui Hadji Omar sau cel al lui Samori. Ele au prefigurat ravagiile imperialismului colonial european.

In ajunul imperialismului occidental, spre 1885, data Conferintei internationale tinute la Berlin, care a permis puterilor europene sa-si reglementeze diferendele privitoare la continentul negru, toate regiunile Africii, fie ca era vorba despre coastele Maghrebului, despre coastele vestice ale continentului, si Etiopia, imperiul Zanzibar, inima Africii negre sau despre sudul continentului, strivit între colonistii buri si cei britanici, cunoscusera în decursul secolului mutatii majore.

Incepand cu anii 1870-1880, colonianismul s-a accentuat datorita tendintelor manifestate de statele puternice si datorita mai multor factori favorabili .

Unul dintre acesti factori a fost de ordin demografic. Intre 1815 si 1914 ,mai mult de 50 de milioane de oameni au migrat in afara continentului european .

Considerentele economice au jucat insa un rol determinant .Revolutia industriala a generat o nevoie crescanda de resurse materiale si de noi piete de desfacere. S-a adaugat exigenta rentabilizarii capitalurilor acumulate in urma cresterii economice. Colonianismul a fost totodata o modalitate de rezolvare a constrangerilor si a tensiunilor sociale generate de polarizarea accentuata a unei societati bulversate de urbanizare si de exodul rural.Sub aspect politic,colonianismul manifestat la sfarsitul sec al XIX-lea a coincis cu o epoca de afirmare a nationalismului. Franta vedea in expansiunea coloniala o compensatie pentru umilinta infrangerii in razboiul din 1870-1871. In Italia si in Germania recent unificate, sentimentul national trebuia consolidat prin succese coloniale.

Expansiunea europeana a mai fost impulsionata si de preocupari de natura strategica manifestate de multe din marile puteri.

Luarea in stapanire a noilor teritorii a fost precedata si insotita de sporirea cunostintelor geografice. Gratie unor initiative particulare sau unor societati si institute de geografie, in aceasta epoca au fost organizate numeroase expeditii si calatorii.

In plus, s-a desfasurat o intensa activitate misionara, datorata mai ales concurentei dintre misiunile protestante si catolice.

Competitia colonialista a statelor europene declansata dupa 1880 a vizat, pentru inceput, zona Marii Mediterane, a carei importanta economica si strategica a sporit dupa inaugurarea Canalului Suez. A urmat Africa, la a carei cunoastere au contribuit expeditiile lui Livingstone si Stanley si apoi zona Extremului Orient.

Constituind baze de aprovizionare navale si aeriene, colonii de exploatare, de populare sau mixte, noile teritorii au fost din punct de vedere politico-administrativ obiectul unor politici de asimilare sau de asociere in grade si forme diferite cu structurile institutionale ale metropolei.

Colonii sau semicolonii, toate au suferit socul civilizator al lumii europene.

În 1914, imperiile europene din Asia și Africa erau puternice, iar administratorii imperiali erau siguri că fac o treabă bună aducând civilizația în rândul popoarelor pe care le stăpâneau. În Imperiul Britanic, controlul exercitat de ,,țara mamă’’ a fost înlocuit cu autoguvernarea proprie – o implicare mai mare sau mai mică în dirijarea propriilor afaceri – în comunități în care coloniștii albi se aflau în majoritate. Dintre acestea, Canada, Africa de Sud, Australia și Noua Zeelandă deveniseră deja cunoscute sub numele de dominioane, ceea ce însemna că acestea sunt parteneri independenți în cadrul imperiului.

După Primul Război Mondial, coloniile Germaniei și Turciei, care fuseseră înfrânte au fost împărțite între aliați, însă nu au devenit posesiuni absolute. În schimb acestea au devenit tutele ale Ligii Națiunilor.

Al doilea Razboi Mondial a zgduit marele imperii pina la temelii. Dupa1945, in mod intentionat putrile coloniale s-au retras lasand in urma multe state independente. In 1914 imperiile europene din Asia, Africa erau puternice, iar administratorii imperiali erau siguri ca fac o treaba buna aducand civilizatia in rindul popoarelor ce le stapaneau.

Stăpânirea colonială părea să dureze mult în Africa, unde economia era în general mai puțin dezvoltată, iar conflictele dintre triburi adesea divizau populația. Multe colonii nu aveau nici o origine geografică sau etnică coerentă, de vreme ce granițele lor erau niște simple linii drepte trasate de negociatori în numele puterilor europene rivale pe timpul ,,Luptei pentru Africa’’ din anii 1880. Naționalismul avea o influență puternică doar în rândurile grupurilor relativ restrânse de intelectuali negri și angajați civili.

Totuși, aceste două grupuri au devenit treptat active în anii 1950, iar atitudinile autorităților și a populațiilor africane au început să se schimbe. În Kenya, britanicii au distrus societatea secretă Mau Mau, care a desfășurat o campanie teroristă împotriva coloniștilor albi care ocupau pământurile cele mai fertile; însă acest conflict nu era tipic. În 1957, campania politică militantă de tip occidental, condusă de Kwane Nkrumah, a determinat Marea Britanie să recunoască independența Coastei de Azur, devenită cunoscută sub numele de Ghana.

Orice iluzie a Marii Britanii de a fi o putere mondială a fost spulberată de criza Canalului de Suez din 1956, când Marea Britanie și Franța s-au folosit de un război israeliano-egiptean pentru a reocupa Canalul de Suez, fiind apoi forțate să se retragă umilitor sub presiunea SUA. Cuvintele ,,imperialism’’ și ,,colonialism’’ au ajuns să desemneze abuzul unui sistem de dominație învechit.

De asemenea, devenea clar că decolonizarea nu afecta interesele economice ale Marii Britanii în Africa. Prin urmare, discursul din 1960 al primului ministru britanic Harold Macmillan în care acesta vorbea despre ,,vântul schimbării’’ care bătea prin Africa, a anunțat intenția Marii Britanii de a se retrage de pe continentul african. Acest vânt al schimbării era prezent și în Jamaica, precum și în multe alte insule colonizate din Caraibe.

Pentru Franța, decolonizarea a fost un proces mai dureros. Ea a renunțat la protectoratele asupra Marocului și Tunisiei fără prea multe dificultăți, în 1956, dar Algeria și alte colonii conduse direct, făceau practic parte din Franța. Și mai important era că în Algeria existau peste un milion de oameni cu strămoși francezi – coloniștii – care nu doreau să se despartă de Franța, respingând totodată ideea de a deveni o minoritate într-un stat dominat de arabii musulmani. Revolta naționalistă arabă ce a izbucnit în 1954 s-a transformat într-o luptă sălbatică care a fost atât revoltă colonială cât și război civil.

Adaptându-se la evenimentele în curs Belgia s-a retras și ea din Congo în 1960, fără o pregătire prealabilă, fapt pentru care țara a intrat imediat într-un război civil dur și de lungă durată.

O singură putere colonială a refuzat să cedeze: Portugalia, condusă de un regim de tip fascist, s-a unit cu coloniile ei africane (Guineea, Angola, Mozambic) împotriva forței gherilelor. Abia după succesul revoluției din 1974 din Portugalia, independența coloniilor sale a fost rapid obținută.

Ca și în Algeria, existența unor minorități largi în Africa de Sud a complicat decolonizarea acesteia. În Rhodesia de Sud independența a fost declarată de albii aflați la conducere, în pofida guvernului britanic. În ciuda asprelor embargouri comerciale internaționale, Rhodesia a supraviețuit până când economia sa zdruncinată a generat noi negocieri și transformarea Rhodesiei ,,albe’’ în multirasiala Zimbabwe.

Africa de Sud nu a fost o colonie, dar societatea dominată de albi era o moștenire colonială. De asemenea, ea avea propria sa colonie: aflat în trecut sub dominație germană, sud-vestul Africii a fost încredințat Africii de Sud de către Liga Națiunilor. Acesta a devenit independent abia în 1990 sub numele de Nambia, când au avut loc schimbări majore în Africa de Sud.

Impactul colonialismului – din punct de vedere politic, economic, lingvistic și cultural – a fost și este imens. Fostele imperii europene au dispărut, însă câteva zone restrânse păstrează încă legătura cu o ,,țară mamă’’ îndepărtată. Și acestea sunt încă adesea disputate.

3.4 Democratia si drepturile cetatenesti in Africa

In momentul de fata, Africa nu se bucura de o imagine buna in Europa. In Kenya, alegerile "aranjate" au declansat nemultumirea cetatenilor. In Africa de Sud, instalarea populistului Jacob Zuma la conducerea Congresului National African a creat tensiuni politice. Printre altele, aceste evenimente creeaza impresia ca pina si statele-model ale Africii se afla in pericolul de a involua – fara a mai lua in discutie tari precum Sudanul, Somalia sau Republica Democratica Congo.

"Tragedia Africii este ca africanul nu a intrat suficient de mult in istorie. Taranul african, care din timpuri indepartate traieste in ritmul anotimpurilor si al carui ideal este sa se afle in armonie cu natura, cunoaste doar intoarcerea infinita a timpului structurata de o repetare nesfirsita a acelorasi gesturi si cuvinte. In acest stil de gindire nu este loc pentru aventura umanitatii sau pentru ideea de progres… Aceasta este problema Africii" a declarat Nicolas Sarkozy.

O situatie des intalnita pe continentul african este problema cetateniei si in unele cazuri existenta unei false democratii ce a dus in cele mai multe randuri la perpetuarea si propagarea starii de conflict deja existenta de pe vremea colonialismului.

Negarea completă a cetățeniei de drept pentru persoane și grupuri in Africa a declanșat violențele politice. În multe cazuri, aceste conflicte au încetinit, procesul de democratizare, care este esențial pentru scoaterea Africii din sărăcie și pozitionarea ei mai ferm pe calea stabilității și a dezvoltării durabile. Acest eșec al democratizarii are implicații la nivelul guvernării naționale, regionale și chiar globale.

În timpul valului curent de democratizare, in timpul procesului electoral liderii statelor africane se foloseau de diferite mijloace de opresie in vederea blocarii celor mai periculosi contracandidatii, pentru a-si prelungii dictatura. Cele mai cunoscute exemple ale acestei practici sunt descalificare fostulului presedinte al Zambiei Kenneth Kaunda și a fostului prim ministru Alassane Dramane Ouattara din Coasta de Fildeș la alegerile prezidențiale din 1996 și , respectiv, 2000. Pentru ca unul a fost un parinte fondator si celalalt a avut funcția de șef de guvern în timpul venerabilului Félix Houphouet-Boigny, noile regimuri s-au simțit obligate să recurgă la violari constituționale pentru a justifica excluderea lor din viata politica, pe argument de cetățenie.

În cazul celui din Zambia, i s-a adus ca acuza faptul că parintii lui Kaunda au migrat de la
Malawi, pe vremea când ambele țări au fost colonii britanice. Din cauza ca parintii lui nu au fost indigeni din Zambia, i-a fost interzis sa mai candideze pentru scaunul prezidential, pe care l-a ocupat pana atunci douăzeci și șapte de ani (1964-1991).

Ivorienii au fost mai minutiosi si completi în argumentele lor juridice. Conștienti de complexitatea juridica a apartenentei indigene de o anumita entitate teritorială a căror granițe politice au fost modificate și care a fost casa a milioane de imigranți, ei l-au exclus pe Ouattara de la cursa pentru prezidentiale, nu pentru că el nu a fost un cetățean sau ca a avut dubla naționalitate, dar, pe motiv că în trecut "si-a insusit” o altă naționalitate, avand si un pasaport diplomatic din Burkina Faso.

Urmarile violente a acestor acte de excluziunii, motivate politic, sunt bine cunoscute. Represiunile de stat ale suporterilor lui Kaunda si climatul general de violenta a dus la numeroase decese, inclusiv a fiului unui fost presedinte. În Coasta de Fildeș, excluderea lui Ouattara a condus la un boicot al alegerilor prezidentiale din partea partidului sau politic și la actele de purificare etnică de ambele parti, politic / religios, separati intre nord si sud si intre creștini și musulmani.

Criza s-a propagat si s-a transformat intr-un război civil, a cărui soluție este numai implicarea forțelor de menținere a păcii din Franța si a Comunității Economice a Statelor din Africa de Vest (ECOWAS), precum si a Organizației Națiunilor Unite.

Mai defavorizant pentru democratizare decat obisnuinta populatiei cu o conducere tradiționala rudimentara este manipularea politica a noțiunilor de excludere pe principiu de cetățenie, întărită de concurența pentru resursele limitate și oportunitatile socio-economice în situații de criză. Două din cele mai convingatoare cazuri în acest sens, care, de asemenea, reprezinta și o provocare la nivel regional si global, sunt genocidului din Rwanda din 1994 și purificarea etnică din Zair, aflat sub conducerea lui Mobutu1 1992-1994.

În cazul Rwanda, regimul HUTU- POWER a avut initial un program de guvernare anti-Tutsi in baza celui din 1959 si care era unul evident discriminatoriu la adresa minoritatii tutsi, dupa independența din1962.

Minoritatior Tutsi din Rwanda le-au fost negate drepturile cetatenesti depline, iar celor aflati in exil, din Uganda, Congo, Tanzania, și din altă parte le-a fost interzisa revenirea in Rwanda.

Sub conducerea exilatilor Tutsi din Uganda, dintre care unii erau sustinatori importanti ai lui Yoweri Museveni2, ai Miscarii Nationale de rezistență (NRM) si ai Fortei de Aparare Populara din Uganda (UPDF), Frontul Patriotic din Rwanda (RPF) a lansat o campanie militara asupra capitale Kigali în octombrie 1990. Eforturile regionale si pan-africane de a pune capăt războiului civil rezultat, au culminat cu Acordul de la Arusha din 1993, care a impartit puterea intre regimul hutu, minoritarii tutsi si moderatii hutu.

Opunandu-se radical acestui acord, extremistii HUTU aflati la conducere au facut tot ce le-a stat in putere pentru a-l submina. Propaganda lor de ura pentru a mentine Rwanda ca o republica hutu in care tutsi nu aveau drepturi cetatenesti depline, coroborata cu o situatie de inrautatire economica a dus la declansarea genocidului. David Newbury1 a identificat două mari interdependente și variabilele care au contribuit la violență.

Prima a fost sacderea drastica a pretului cafelei, produsul principal de export din Rwanda, lucru care a amplificat si mai mult criza economica si a facut ca numarul somerilor sa creasca.

Cel de-al doilea motiv a fost numarul din ce în ce mai mare de șomeri tineri, in sectoarele economice tradiționale dar și moderne.

În sectorul modern, oportunitățile de educație și locurile de muncă erau limitate. În domeniul tradițional, lipsa terenurilor și lipsa de bani a făcut dificila, dacă nu chiar imposibila stabilirea tinerilor ca fermieri, si astfel, indeplinirea minumului de necesitate pentru a se casatorii. Astfel, nemaiavand ce face si fara sperante de viitor tinerii tutsi s-au inrolat in Frontul Patriotic din Rwanda (RPF), pe cand tineretul hutu, mai numeros, era vulnerabil la propaganda anti-tutsi, iar multi dintre ei s-au inscris in “trupele mortii“.

Genocidul a fost planificat si efectuat de catre agentiile statului si chiar si de grupuri paramilitare, cum ar fi Interahamwe2. Acesta a fost prezentat in propaganda oficiala sub forma unei datorii civile impotriva strainilor. Dupa cum spunea si Philip Gourevitch3, "Treaba ucigasilor nu era vazuta ca si crima in Rwanda, ci pur si simplu era legea zonei si fiecare cetatean era responsabil pentru administrarea ei." Cei vizati pentru a fi omorati nu erau perceputi ca si cetateni, defapt nu erau vazuti nici ca fiinte umane, astfel ucigasii se justificau intr-un fel prin faptul ca ei nu considerau ca extermina oameni, ci insecte.

In Republica Democratica Congo (DRG), refuzarea cetateniei congoleze, persoanelor de origine din Rwanda a fost strans legata in primul rand de influxul necontenit de populatie Hutu si Tutsi ca rezultat al conflictului dintre cele doua grupuri din Rwanda si Burundi, dar si ca urmare a competitiei pe care o initiau cu bastinasii pentru pamant si oportunitati economice.

Migratiile dinspre Rwanda spre DRG se faceau de secole. Cu o buna mobilitate sociala si o puternica solidaritate intre ei, rwandezii si-au castigat bogatie si putere in detrimentul bastinasilor predominant in zona Masisi din nordul Kiwului.

Resentimentele nationale au dus la legea nationalitatii din 1981 care a anulat decretul prezidential al lui Mobutu din 1972, prin care le garanta imigrantilor din Rwanda si burundi cetatenie congoleza, celor care traiau in DRG din 1950. Dupa aceea Mobutu a manipulat sustinatorii antirwandezi din estul Congo pentru a incuraja epurarea din nordul Kiwului si apoi a incercat expulzarea minoritatii tutsi din Congo in 1996.

Rwanda a privit acest lucru ca pe o oportunitate de a declansa un razboi in DRG in 1996 si respectiv 1998 sub pretextul prevenirii unui nou genocid. De fapt, razboiul din 1996 era indreptat impotriva taberelor de refugiati din sudul si nordul Kiwului, tabere ce au servit ca baze pentru armata regimului anterior si pentru Interahamwe.

Pe de alta parte razboiul din 1998 a fost unul de distrugere si jaf, pentru care securitatea din Rwanda si Uganda a fost considerata doar un pretext pentru invadatori.

In mod similar, epurarea etnica din Katanga1 isi are radacinile in mobilitatea sociala si prosperitatea imigrantilor din Kasai2. Desi nimeni nu pune la indoiala faptul ca ambele grupuri sunt congoleze, sustinatorii katanganezilor autentici afirma inca din 1958 ca bogatiile provinciei li se cuvin doar urmasilor lor si ca doar ei ar trebui sa se bucure si sa profite de ele si sa fie astfel favorizati in detrimentul altor congolezi.

In perioada1992-1994 regimul Mobutu a incercat sa exploateze sentimentele anti-kasai pentru a divide si a slabi miscarea democratica. Rezultatul a fost o curatare etnica, aproximativ un million de Kasaieni au fost expulzati din orasele unde familiile lor traiau de la inceputul secolului XX.

Mai numeroase decat razboaiele etnice sunt cazurile de violenta intercomunitara plecata de la negarea drepturilor cetatenesti pentru minoritati. Ca si conflictele regionale si nationale, violenta inter comunitara are un efect negativ asupra procesului democratizarii. Dezvoltarea unui guvern local, cu adevarat democratic si alimentarea unei culturi democratice pentru participare, toleranta si respect pentru diversitate si egalitate, toate acestea sunt impiedicate intr-un mod drastic de o lipsa a drepturilor cetatenesti integrale pentru toti locuitorii.

Multe violente pornesc de la conflicte bazate pe identitate intre diferite grupuri (nationale, religioase, regionale, etnice, etc.) sau fractiuni etnice (cum ar fi clanurile) mai presus de controlul economic, politic sau social. Accesul la pamant sau la alte resurse reprezinta un alt motiv al acestor confruntari care sunt agravate de saracia tot mai mare din randul africanilor si de scaderea in potential a statului. Disputele teritoriale sunt des intalnite, mai cu seama intre pastori si agricultori si apar in acele zone unde granitele comune sunt ori prea greu de stabilit, ori sunt contestate.

Majoritatea cazurilor de violentă intercomunitară împlică naționalități din aceeași țară dar mai sunt ți cazuri de confruntări între locuitorii unei țări și imigranți sau refugiați care sunt obligați să se “bucure” de mai puține drepturi decât cetățenii țării respective, de exemplu în ianuarie 2002 a fost trimisă poliția și armata in zona rezidențiala Joe Slovo din Milnerton, Africa de Sud, pentru a pune capăt luptelor dintre locuitorii de acolo și refugiații angolezi. Revoltă locală împotriva refugiaților – fenomen ce se întampla peste tot în Africa – era din cauza că ei considerau că străinii le fura femeile și locurile de munca. In acest caz străinii aveau de partea lor dreptul internațional, ei fiind inregistrați ca și refugiați in mod legal. Nu erau cetățeni sud-africani dar era clar că drepturile lor ca refugiați erau ignorate.

În interiorul unor state neglijarea drepturilor cetățenești pentru minorități a declanșat rebeliuni împotriva intereselor anumitor grupuri sau a companiilor multinaționale (Shell, Chevron, Mobil). Minoritatea etnică din delta Nigerului care a fost nedreptățită de statul Nigerian, este un bun exemplu in acest sens. Regimul militar s-a concentrat pe exploatarea de petrol in detrimentul altor sectoare ale economiei – mai mult de 90 % din veniturile din export ale Nigeriei provin din petrol. De milioane de dolari nu beneficiază însa oamenii de rând de unde este extrasă această bogăție. Mai mult, pe lângă faptul ca ei rămân in săracie nu se mai pot bucura nici de conditiile de dinainte de exploatare din cauza poluării apei, aerului si a solului. Cum spunea un lider al comunității locale : “Noi, stăpânii deltei Nigerului, am devenit sclavii ei…suntem oprimați și o să luptăm in continuare până la ultimul om”. Din păcate, in loc să facă front comun împotriva opresorilor, minoritățile se omorau deseori intre ele, în disputele nesfârșite pentru resursele locale.

Există însă și cazuri de luptă împotriva grupărilor dominante și cel mai bun exemplu este conflictul dintre minoritătile indigene nigeriene, din regiunea Middle Belt și grupul dominant HAUSA-FULANI. Majoritatea violențelor ce apăreau în această zonă din 1999 au fost catalogate drept ostilități religioase intre crestini si musulmani. Cu toate acestea violențele sunt de suprafață și ascund o ruptură mult mai mare între minoritățile care au acceptat crestinismul de pe vremea coloniștilor si HAUSA-FULANI de factură islamică. Controversată impunere a sharia de catre guvernanții din statele nordice, violează in mod clar drepturile crestinești ; cu toate acestea majoritatea conflictelor de azi sunt din cauza repartizării puterii politice și a resurselor.

Sunt de asemenea cazuri de violență intra-comunitară care apar din disputa pentru pământ și căpetenie. Factorul esențial este problema identității, și anume : cei care au pământ și putere sunt considerați a fi născuți liberi și băștinași ai teritoriului aflat in dispută, iar pe de altă parte celor care le sunt refuzate drepturile cetățenești se spune că au fost în mare parte la origine migratori sau sclavi.

În această categorie intra conflictul Ife-Modakeke din sud-vestul Nigeriei și conflictul Dagomba-Kokomba din nordul Ghanei. Deoarece drepturile comunităților asupra pământului sunt încredințate conducatorilor tradiționali ca reprezentanți ai strămoșilor, recunoașterea titlului de căpatenie în zonele în care două sau mai multe grupuri concurează pentru pământ, a reprezentat o sursă majoră de conflict. În cazul Ife-Modakeke, deși ambele grupuri erau de etnie Yoruba, acest lucru nu a impiedicat ca acest conflict să devină unul violent de acest lucru profitând candidații politici rivali din zona Osun.

Acestea si multe alte confruntări similare se învart în jurul problemei cetățeniei și a implicațiilor asupra vieții politice și economice contemporane. În aceste cazuri, persoanele marginalizate luptă pentru dreptul grupului de a se emancipa și de a ieși din „bandajul” relațiilor sociale existente de pe vremea precolonialismului și a colonialismului.

Crearea unor forme de conducere sau guvernare locală separată și acordare de drepturi asupra pămîntului populatiilor băștinașe și nu numai, este o posibilă soluție. Lăsând la o parte problematica dintre grupuri (de exemplu foștii sclavi versus oamenii liberi, sau străini versus indigeni) nu exista nici un motiv pentru care persoanelor care au locuit in aceeasi zonă timp de mai multe decenii sau chiar secole, să le fie refuzate drepturile politice si economice.

Națiunile Unite nu au redactat încă legi privind drepturile persoanelor bastinașe de a-și păstra pământurile strămoșești, dar acest lucru nu ar trebui să împiedice statele in vederea luării de măsuri pentru rezolvarea conflictelor intr-un mod cat mai pașnic. Mai mult si mai important, ar trebui să li se asigure minorităților drepturile politice și economice in concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului.

3.5 Drepturile omului în Africa

Drepturile omului în Africa au fost implementate odata cu perioada colonizării și deci ele sunt existente, numai că sunt trecute pe un plan secund și sunt deseori incălcate și totodată necunoscute de oamenii de rand.

Situația drepturilor omului în Africa este, în general, tratate corespunzător, și este văzută ca o zonă de maximă atenție de către guvernul ONU și de observatorii non-guvernamentali.

Guvernele democratice par să se raspândească, deși nu sunt încă în majoritate. De asemenea, multe națiuni au recunoscut, cel puțin formal, drepturile fundamentale ale omului pentru toți cetățenii, deși, în practică, acestea nu sunt întotdeauna recunoscute, și și-au creat organe judiciare independente.

Abuzurile excesive ce vizează drepturile omului încă mai apar în mai multe părți din Africa, adesea sub supraveghere de stat. Cele mai multe astfel de încălcări au loc din motive politice, de multe ori ca un efect secundar al razboaielor civilez. Țări importante ce au probleme cu respectarea drepturilor omului sunt de exemplu Sudan, Coasta de Fildeș și multe altele. Printre incalcări se numară execuțiile fară proces, mutilările si violurile.

Comisia Africană pentru Drepturile Omului și ale Popoarelor este un organism internațional care caută să ofere monitorizare supranațională și să asigure drepturile cetățenilor din Africa. Aceasta se va orienta după dreptul internațional în domeniul drepturilor omului și ale popoarelor și mai ales după reglementările din diverse documente africane din domeniul drepturilor omului și ale popoarelor, precum și după Carta Organizației Națiunilor Unite, Carta OUA, Declarația Universală a Drepturilor Omului, și după alte documente emise de Națiunile Unite și statele africane în domeniul drepturilor omului și ale popoarelor, precum și după hotărârile diverselor organisme speciale ale ONU, din care statele semnatare ale acestei Carte fac parte.

Organizația Unității Africane (O.U.A.), devenită Uniunea Africană din 2002. Data de 25 mai celebrează semnarea (in 1963) acordurilor de creare a O.U.A. si respectiv Ziua Mondiala a Africii, zi in care tarile africane sunt invitate sa organizeze activitati destinate sa apropie popoarele africane, sa intareasca increderea lor in integrare si sa popularizeze idealul uniunii continentului. Este in acelasi timp ocazia de a reflecta asupra numeroaselor  probleme carora trebuie sa le faca fata africanii, dar si restul tarilor in relatia si perceptia lor asupra acestui continent .

Baza juridica si legala pe care este intemeiata Organizația Unității Africane o constituie Carta africana a Drepturilor Omului, protocolul de semnare fiind urmatorul:

«Țările africane membre ale Organizației pentru Unitate Africană (OUA), în continuare numite state părți semnatare ale ”Cartei africane (banjul) ale drepturilor omului și ale popoarelor”,

Ținând cont de Hotararea Nr.115 (XVI) a celei de-a șaisprezecea Ședințe Ordinare a Șefilor de Stat si de Guvernr din 17-20 iulie 1979 de la Monrovia , de elaborarea unei Carte Africane a Drepturilor Omului si a Drepturilor Popoarelor, care să prevada, printre altele, si organe pentru promovarea si protectia drepturilor omului si ale popoarelor;

Ținând cont de Carta OUA, conform căreia »libertatea, egalitatea și demnitatea constituie țeluri supreme în vederea îndepliniri dorințelor îndreptățite ale popoarelor africane;

Reiterând promisiunile solemne din articolul 2 ale mai sus menționatei Carte, de a înlătura toate formele de colonilialism din Africa, de cooperare, de coordonare și de intensificare a eforturilor pentru ameliorearea nivelului de trai al popoarelor africane, respectând prevederile Cartei Națiunilor Unite și ale Declarației Universale a Drepturilor Omului;

Având în vedere forța tradițiilor și valorilor civilizației africane, care ghidează după drepturile oamenilor și ale popoarelor;

Fiind conștiente de faptul că drepturile fundamentale ale omului provin din trăsături inerente omului, ceea ce justifică pretențiile de protejare ale acestor drepturi de către mediul național și internațional și că realitatea și respectarea drepturilor popoarelor garantează în mod necesar și drepturile omului;

Fiind conștiente că beneficierea de drepturi și libertăți implică și asumarea de obligații;

Încredințate fiind că dreptului de dezvoltare trebuie să i se acorde o atenție deosebită, că drepturile cetățenești și politice nu trebuie despărțite de drepturile economice, sociale și culturale, atât în conținuturile cât și în caracterul lor universal, și că satisfacerea drepturilor economice, sociale și culturale este o garanție pentru ca oamenii să poată beneficia de drepturile civile și politice;

Fiind conștiente de angajamentul luat în vederea eliberării totale a Africii, ale cărei popoare mai luptă încă pentru demnitatea și independența lor reală, luându-și angajamentul să înlăture colonialismul, neocolonialismul, apartheidul, sionismul precum și bazele militare străine care reprezintă o agresiune, în plus și de înlăturare a oricărei forme de discriminare, pe criterii rasiale, etnice, de culoare a pielii, de sex, limbă, religie sau vederi politice;

Reafirmând respectarea principiilor drepturilor și libertăților oamenilor și popoarelor care sunt cuprinse în declarațiile, convențiile și celelalte documente OUA, a mișcării nealiniaților politic și a Organizației Națiunilor Unite;

Fiind ferm convinse de necesitatea apărării și promovării drepturilor și libertăților omului și popoarelor și subliniind rolul pe care l-au jucat în mod tradițional aceste drepturi și libertăți pe teritoriul Africii, am căzut de acord asupra următoarelor:

– Statele membre ale OUA, semnatare ale acestei carte, recunosc drepturile, obligațiile și libertățile conținute în prezentul act și se oblligă să ia măsurile necesare pentru îndeplinirea lor.

– Fiecare are dreptul să se bucure de drepturile și libertățile recunoscute și oferite de această Cartă, fără deosebire de rasă, etnie, culoare a pielii, sex, limbă, religie, opinii politice sau de altă natură, origine națională sau socială, avere sau alt criteriu.

– Toți oamenii sunt egali în fața legii.

– Toți oamenii au dreptul la aceeași protecție prin lege.

– Fiecare om are dreptul la viață și integritate corporală. Nimănui nu îi poate fi luat acest drept în mod samavolnic.

– Fiecare are dreptul să-i fie respectată demnitatea si recunoscută personalitatea. Orice forme de exploatare, tortură, tratamente crude și neomenești sunt interzise.

– Fiecare are dreptul la libertate și securitate personală. Nimeni nu poate fi privat de această libertate, indiferent de motivele și condițiile stabilite prin lege. Indeosebi, nimeni nu poate fi arestat sau ținut în închisoare în mod abuziv.

– Fiecare are dreptul la audiere legală. Aceasta cuprinde:

a) Dreptul la protecție legală în fața instanțelor naționale competente ce vin să apere persoana în cauză în fața actelor de încălcare a drepturilor omului prin acorduri, legi, reglementări și drepturi de cutumă;

b) Dreptul la prezumția de nevinovăție până când culpa i-ar fi stabilită de o instanță competentă;

c) Dreptul la apărare, care include dreptul de a fi apărat de un avocat liber ales;

d) Dreptul de a primi o sentință de la un complet de judecată imparțial, într-un interval de timp limitat.

– Nimeni nu poate fi condamnat din cauza unei acțiuni sau fapte, care la vremea comiterii ei nu era prevăzută de lege. O pedeapsă care la momentul faptei nu era prevazută nu poate fi aplicată. Pedeapsa este personală și nu poate fi aplicată decât făptașului.

– Libertatea de conștiință, de alegere a profesiei și liberă exercitare a religiei sunt garantate. Nimeni nu poate fi împiedicat din exercitatea acestor libertăți nici măcar pe motive de siguranță și de ordine publică.

– Fiecare are dreptul la informație.

– Fiecare are dreptul, în limitele legii, să-și spună și să-și răspândească opinia.

– Fiecare are dreptul, în limitele legii, la liberă asociere.

– Nimeni nu poate fi obligat, conform obligației de solidaritate stabilită în articolul 29, să intre într-o asociere.

– Fiecare are dreptul să se adune liber cu alții. Exercitarea acestui drept poate fi îngradită numai de limitările legale care vizează interesul siguranței naționale și publice, sănătății publice, bunelor moravuri, și a drepturilor și libertăților altora.

– Toți cei care se găsesc în mod legal pe teritoriul unei țări au dreptul să se deplaseze liber în această țară.

– Fiecare are dreptul să părăsească orice țară, inclusiv pe cea proprie. Această lege poate fi limitată numai prin legi care vizează siguranța natională, ordinea și siguranța publice, sănătatea publică și bunele moravuri.

– Fiecare are dreptul să solicite și să primească azil politic în alte țări cu condiția ca acesta să nu contravină legilor în vigoare din țara respectivă sau tratatelor internaționale.

– Un străin care se gasește în mod legal pe teritoriul unei țări membre a acestei Carte nu poate fi deportat decât pe baza unei decizii legale.

– Deportarea în masă a străinilor este interzisă. Prin aceasta se înțelege deportarea unor grupuri naționale, rasiale, etnice sau religioase.

– Fiecare cetățean are dreptul să participe în mod liber la conducerea afacerilor publice ale statului său, fie direct, fie prin reprezentanți aleși în mod liber și respectând prevederile legale.

– Fiecare cetățean are drept egal de acces la funcțiile publice din țara sa.

– Fiecare are drept de acces la serviciile și infrastructura publică sub atenta respectare a egalității tuturor oamenilor în fața legii.

– Dreptul la proprietate este garantat. Imixtiunea este permisă numai în interesul public sau în interesul bunăstării publice și trebuie să fie conformă cu prevederile legilor de expropiere.

– Fiecare are dreptul să muncească în condiții drepte și legale, fiind remunerat în mod echitabil, și având dreptul la o remunerație egală cu munca prestată.

– Fiecare are dreptul la sănătate fizică și psihică la cel mai înalt nivel posibil.

– Părțile semnatare ale acestei Carte vor lua măsurile necesare pentru a proteja sănătatea popoarelor sale și de a se asigura că fiecare va primi asistență medicală în caz de boală.

– Fiecare are dreptul la educație.

– Fiecare poate lua parte nestingerit la viața culturală a comunității sale.

– Este datoria statului să prezerve și să promoveze moralitatea și valorile tradiționale ale comunității.

– Familia este celula de bază a societății. Statul trebuie să o protejeze și să vegheze la sănătatea și moralitatea ei.

– Statul este obligat să sprijine familia ca garant al valorilor tradiționale ale societății.

– Statul trebuie să se asigure că orice discriminare a femeii va fi înlaturată, și că drepturile cuprinse în tratatele și declarațiile internaționale ale femeilor și ale copiilor vor fi protejate.

– Bătrânii și persoanele cu handicap au dreptul la măsuri de ajutor deosebite potrivit necesităților lor fizice și morale.

– Toți oamenii sunt egali, ei beneficiază de aceeași atenție și au aceleași drepturi. Supremația unui popor asupra altuia nu poate fi legitimată.

– Toate popoarele au dreptul la existență. Ele au dreptul de netăgăduit și de necontestat la auto-determinare. Ele decid liber asupra statutului lor politic, îngăduind dezvoltarea economică, socială și culturală după o politică liber aleasa.

– Popoarele care trăiesc într-un regim colonial sau de oprimare au dreptul să se elibereze din lanțurile dominației straine prin toate mijloacele recunoscute de comunitatea internațională.

– Toate popoarele au dreptul să fie sprijinite pe timpul luptei lor de eliberare, politic, economic și cultural de către toate țările semnatare ale acestei Carte.

– Toate popoarele dispun în mod liber de bogățiile și resursele naturale ale țărilor lor. Ele exercita acest drept exclusiv în interesul exclusiv al populației țării. In nici un caz nu este admisa privarea unui popor de acest drept.

– In cazul în care un popor este privat de ceva în mod samavolnic, acesta are dreptul legal de a cere returnarea propietății sale și unei despăgubiri echitabile.

– Libertății de a dispune în mod liber de bogatiile și resursele naturale îi urmeaza obligația de promovare a cooperării economice internaționale pe baza respectului reciproc, a schimbului echitabil și a principiilor drepturilor popoarelor.

– Statele semnatare ale acestei Carte au dreptul de a dispune liber de bogățiile și resursele naturale în vederea consolidării unității și solidarității africane.

– Statele semnatare ale acestei Carte vor înlătura toate formele monopolurilor economice externe, ca toate popoarele din stat să poată trage foloase depline de pe urma resurselor lor naturale.

– Toate popoarele au dreptul la o dezvoltare economică, socială și culturală proprie, care să țină cont de libertatea și identitatea lor, precum și de participarea egală la moștenirea comună a omenirii.

– Statele sunt obligate, singure sau în solidaritate, să garanteze dreptul la dezvoltare.

– Toate popoarele au drepul la pace natională și internațională. Relațiile dintre state se orientează după principiul solidarității și prieteniei, care sunt subliniate în mod expres în Carta OUA.Pentru a consolida pacea, solidaritatea și relațiile de prietenie, țările semnatare ale acestei Carte garantează următoarele:

a) cei ce beneficiază de drept de azil potrivit art. 12 al Cartei nu trebuie sa fie implicat în activități subversive împotriva patriei lor.

b) țările acestora nu vor fi folosite ca bază pentru activități subversive sau teroriste îndreptate împotriva unui popor sau a unei țări semnatare a acestei Carte.

– Toate popoarele au dreptul la un mediu ambiant satisfacator și propice pentru dezvoltarea lor.

– Statele semnatare ale acestei Carte sunt obligate să promoveze și să asigure drepturile și libertățile conținute în Cartă prin educație, cursuri și publicatii și să vegheze mai departe ca aceste drepturi, libertății dar și obligații să fie înțelese.

– Statele semnatare ale acestei Carte sunt obligate să asigure independența justiției și să permita crearea și ameliorarea instituțiilor naționale, cărora să le fie încredințată promovarea și protejarea drepturilor si libertăților cuprinse în această Cartă.

– Fiecare are obligații față de familie și de societate, față de stat și de alte comunități recunoscute de de lege, precum și față de comunitatea internațională.

– Fiecare își va exercita drepturile și libertatile ținând cont și de drepturile celorlalți oameni, de siguranța colectivă, de moralitate și de interesele comune.

– Fiecare este obligat să-și trateze semenii cu considerație, fără discriminare și să întrețină cu aceștia relații bazate pe toleranță, precum și pe promovarea, prezervarea și consolidarea respectului reciproc.

– Fiecare mai are, în plus, obligația:

1. să protejeze dezvoltarea armonioasă a familiei și de a se strădui să mențină coeziunea acesteia; să își onoreze părinții și să îi întrețină dacă aceștia nu o pot face singuri;

2. să-și servească comunitatea națională prin punerea la dispoziție a puterilor sale fizice și intelectuale;

3. să nu pericliteze securitatea țării al cărei cetățean este sau în care se află la un moment dat;

4. să păstreze și să consolideze solidaritatea națională și socială, îndeosebi când cea din urmă este amenințată;

5. să păstreze și să consolideze independența națională precum și integritatea țării sale și să își aducă aportul la apărarea ei;

6. să lucreze după puterile și capacitățile sale și să-și plătească impozitele în folosul societății;

7. în relațiile cu ceilalți membri ai societății, să păstreze și să consolideze valorile culturale africane pozitive în spiritul toleranței, al dialogului și cooperării și, în general, să contribuie la promovarea moralității societății;

8. să-și aduca cea mai bună contribuție la promovarea și prezervarea unității africane, întotdeauna și în toate domeniile. »1

Multe dintre aceste articole nu sunt respectate, mai ales in tarile africane, lucru care duce deseori la aparitia conflictelor si violentelor interetnice.

Printre cele mai grave crime de drept internațional se numara crimele contra umanitații, crimele de război, genocidul si putem spune ca in niciuna din declaratiile solemne, actele sau convențiile privind urmărirea si pedepsirea crimelor de război si a crimelor contra umanitații nu au fost prevazute limite de timp iar pedepsirea efectivă a crimelor de război si a crimelor contra umanitații este un element important in prevenirea unor astfel de crime, in protectia drepturilor omului si a libertăților fundamentale, de natura sa incurajeze increderea, sa stimuleze cooperarea intre popoare si sa favorizeze pacea si securitatea internațională.

Aplicarea, in ceea ce priveste crimele de război contra umanitații, a regulilor dreptului intern referitoare la prescripția pentru crime de drept comun, îngrijorează profund opinia publică mondială, întrucât împiedică urmărirea si pedepsirea persoanelor responsabile de aceste crime.

In acest sens a fost adoptată la 9 decembrie 1948de catre Adunarea Generala a Organizației Națiunilor Unite, Convenția pentru prevenirea si pedepsirea crimelor de genocid.

«Partile contractante,

considerând ca Adunarea Generala a Organizației Națiunilor Unite, prin rezoluția sa din 11 decembrie 1946, a declarat ca genocidul este o crima la adresa dreptului ginților, in contradicție cu spiritul si scopurile Natiunilor Unite si pe care lumea civilizata il condamnă,

recunoscând că in toate perioadele istoriei genocidul a produs mari pierderi umanității,

convinse că pentru a elibera umanitatea de un flagel atât de odios cooperarea internațională este necesară, Hotărăsc cele ce urmează:

– Parțile contractante, confirmând ca genocidul comis atât in timp de pace, cât si in timp de razboi, este o crimă de drept internațional se angajeaza sa-l prevină si să-l pedepsească.

– In prezenta Convenție, genocidul se referă la oricare dintre actele de mai jos, comise cu intenția de a distruge, in totalitate sau numai in parte, un grup național, etnic, rasial ori religios, cum ar fi:

-omorârea membrilor unui grup;

-atingerea grava a integritatii fizice sau mentale a membrilor unui grup;

-supunerea intenționata a grupului la condiții de existența care antrenează distrugerea fizică totală sau parțială;

-măsuri care vizează scăderea natalitații in sensul grupului;

-transferarea forțata a copiilor dintr-un grup intr-altul.

Vor fi pedepsite urmatoarele acte:

-genocidul;

-ințelegerea in vederea comiterii genocidului;

-incitarea directă și publica la comiterea unui genocid;

-tentative de genocid;

-complicitatea la genocid.

– Persoanele care au comis genocid vor fi pedepsite indiferent că sunt conducători, funcționari sau particulari.

– Părțile contractante se angajează să ia, in conformitate cu constițutiile respective, măsurile legislative necesare pentru asigurarea aplicarii dispozițiunilor prezenței Convenții și mai ales să prevadă sancțiuni penale eficace care să afecteze intr-adevăr persoanele vinovate de genocid sau de unul dintre actele enumerate mai sus.

– Persoanele acuzate de genocid sau de unul dintre celelalte acte enumerate mai sus vor fi trimise in fața tribunalelor competente ale statului pe teritoriul căruia a fost comis actul sau in fața Curții Internaționale de Justiție care va fi competenta fața de acelea dintre parțile contractante care i-au recunoscut jurisdicția.

– Genocidul și celelalte acte enunțate la articolul 3 nu vor fi considerate crime politice in privinta extrădarii. Parțile contractante se angajeaza in acest caz sa acorde extradarea conform legislației lor si altor tratate in vigoare.

– Orice parte contractantă poate sesiza organele competente ale Organizației Națiunilor Unite pentru ca acestea sa ia, conform Cartei Națiunilor Unite, măsurile pe care le consideră adecvate pentru prevenirea si impiedicarea actelor de genocid sau a oricarui act enumerat mai sus.

– Diferendele dintre parțile contractante relativ la aplicarea, interpretarea sau executarea prezentei Convenții, inclusiv la raspunderea unui stat in materie de genocid sau unul dintre celelalte acte enumerate mai sus vor fi supuse Curții Internaționale de Justiție la cererea uneia dintre parțile implicate in diferend.

– Orice parte contractantă va putea, in orice moment, printr-o notificare adresata Secretarului General al Organizației Natiunilor Unite, să extindă aplicarea prezentei Convenții la orice teritoriu sau la oricare dintre teritoriile cărora le conduce relațiile externe.

– O cerere de revizuire a prezentei Convenții va putea fi formulata oricând de catre oricare parte contractantă prin intermediul unei notificări scrise adresate Secretarului General.
Adunarea Generala va hotări asupra măsurilor care urmeaza a fi luate in legatură cu această cerere.»

După cum am observat mai sus fundamentul juridic există pentru prevenirea si pedepsirea crimelor de genocid, insa aplicarea legilor se face intr-un mod cat se poate de defectuos. Un caz semnificativ si tulburator in acelasi timp, il reprezinta situatia în care se află cele doua etnii din Rwanda si consecințele acesteia.

CAPITOLUL 4. RWANDA – STUDIU DE CAZ

4.1 RWANDA – O IMAGINE DE ANSAMBLU

Rwanda (uneori Ruanda) esto o țară în est-centrul Africii, în zona Marilor Lacuri. Capitala este Kigali. Rwanda se învecinează la sud cu Burundi, în est cu Tanzania, în nord cu Uganda și în vest cu Republica Democrată Congo. Are o suprafate de 26.338 km.p. si o populatie de 9,9 milioane locuitori (Iulie 2007) dintre care Hutu (Bantu) – 84%, Tutsi (Hamitic) – 15%, Twa (pigmei) – 1%. Limbile oficiale sunt : Kinyarwanda, franceza, engleza si Swahili, folosita in centrele comerciale.

Relieful este reprezentat de un podis inalt inclinat spre Est si strabatut de munti vulcanici Muntii Karisimbi, Muntii Virunga. Resurse naturale sunt reprezentate de aur, minereul de cositor, minereul de tungsten, gazul metan, etc.

Nu are ieșire la mare, iar clima este temperată cu două sezoane ploioase, februarie – aprilie, noiembrie – ianuarie, fiind moderată in munți. Este imparțita in 5 provincii, având ca formă de guvernare Republica prin Parlamentul bicameral, Senatul cu 26 de scaune, 12 sunt selectati de consiliul local, 8 de președinte, 4 de Organizația Politica, odata la 8 ani; Camera Deputaților cu 80 de scaune, 53 de membri sunt selectați prin vot popular, 24 alesi de institutiile locale, 3 alesi de tineret si organizatiile cu handicap, alegerile având loc o dată la 5 ani.

Înainte de a fi colonizată, Rwanda a fost locul unui sitem politic complex ce avea la bază monarhia. Pământul ruandez a fost locuit încă de la început de către tribul twa. Urmează apoi o perioadă de migrații, în urma cărora, populția twa este masificată si absorbită de triburile bantu, iar in secolele XV, XVI patrund pe teritoriu pastorii tutusi, care devin patura politica hegemona.

În 1895, Rwanda devine provincie germană, păstrându-și sistemul de organizare.

Dupa primul război mondial, Rwanda trece sub administrare belgiană cu mandat din partea Națiunilor Unite. Sub administrația belgiană, lucrurile încep să se schimbe. Pastrând în mare vechile forme de organizare, belgienii au facut totuși câteva schimbări în structurile de conducere ale Rwandei. Aceste schimbări vor constitui o cauză importantă a genocidului ruandez. Astfel, coloniștii belgieni se vor folosi de etnicii tutsi pentru a domina populația formată în cea mai mare parte din etnici hutu. Membrii etniei tutsi vor primi toate posturile în administrația Rwandei.

Printr-o politica de taxare ridicată și de folosire a muncii băștinașilor pusă la cale de către autoritățile belgiene, etnicii tutsi își vor asigura dominația asupra Rwandei. Din această cauză, etnicii hutu, defavorizați vor alege calea refugiului, emigrând în statele învecinate pentru a scăpa de sistemul opresiv. După al doilea război mondial, Rwanda a devenit teritoriu aflat sub tutela ONU administrată de către Belgia.

In 1975 se creeaza Mișcarea Revoluționară Națională pentru Dezvoltare, partid unic de guvernamânt, iar in 1978 se adopta prin referendum o noua constitutie, care prevedea reînființarea Adunarii Naționale.

Cu trei ani inaintea proclamarii independenței de stat (obtinuta la 1 iulie 1962 in fața Belgiei), grupul majoritar etnic (Hutu) a inlaturat regimul regelui Tutsi (etnia minoritara).

In anii 1990, copiii si nepotii refugiaților tutsi din țările vecine au constituit grupul rebel, intitulat The Rwandan Patriotic Front (RPF), condus de Paul Kagame, care a declanșat razboiul civil intern.

Acest război a provocat puternice tensiuni între cele doua grupuri etnice (hutu si tutsi), culminând cu genocidul din aprilie 1994. După cum se stie, in acest razboi, au fost ucisi cca 800 de mii de tutsi si hutu (moderati), iar alte 2 milioane de personae hutu s-au refugiat in țarile vecine.

Reconcilierea naționala se dovedește, totuși greu de realizat, fapt confirmat de existența inca a unor extremiști (hutu) care nu agreaza prezența dominanta inca in structurile puterii de la Kigali a reprezentanților tutsi.

In prezent președintele Republicii Rwanda este Paul Kagame (din 22 aprilie 2000). A fost reales la 25 august 2003, in cadrul primelor alegeri democratice generale, cand a obtinut 95,05% din voturile exprimate.

In baza prevederilor Constițutiei, adoptate la 26 mai 2003, in Rwanda funcționeaza pluralismul politic. Dintre partidele politice existente, sunt de mentionat:

– Centrist Democratic Party (PDC), condus de Alfred Mukezamfura;

– Social Democratic Party (PSD), condus de Vincent Biruta;

– Democratic Popular Union of Rwanda (UDPR), condus de Adrien Rangira;

– Islamic Democratic Party (PDI), condus de Andre Bumaya;

– Liberal Party (PL), condus de Prosper Higiro;

– Rwandan Patriotic Front (RPF), condus de Paul Kagame

Rwanda, țara cea mai dens populata din Africa, este o tara rurala cu cca. 90 % din populație angajată in agricultură (in principal pentru subexistentă). Dispune de puține resurse naturale si o industrie slab dezvoltata.

Principalele ramuri economice sunt agricultura si industria, contribuind cu 39,9 %, respectiv 20,3 % la formarea PIB (2006).

In agricultură, principalele culturi sunt de cafea, ceai, pyrethrum, banane, fasole, sorg si cartofi. Cresterea de animale este tradiționala. Industria produce ciment, săpun, mobilă, pantofi, obiecte din mase plastice, textile, tigari, prelucrează produse agricole, produce bauturi răcoritoare (pe scara redusa).

În ultimii zece ani, Rwanda a inregistrat progrese substanțiale in stabilizarea si dezvoltarea economiei desi starea de săracie s-a mentinut la un nivel ridicat (60 % din populatie trăind sub limita de săracie). Veniturile din export inregistrate anual sunt modeste, Rwanda confruntându-se cu lipsa de valută necesară implementării programelor si proiectelor sale de dezvoltare si reducere a saraciei. Fiind clasata printre cele mai sărace si indatorate tari ale lumii, Rwanda continua sa primească ajutoare financiare de la FMI si BM.

Genocidul din 1994 a decimat structurile economice de baza, influențand abilitatea regimului de la Kigali de atragere de învestitori străini. In ultimii ani, eforturile guvernului rwandez au fost direcționate spre stabilizarea si reabilitarea unor sectoare economice de bază, realizându-se unele progrese.

Pe fondul reformei politice din anul 2003, Rwanda beneficiază de sprijin din partea unor organisme economice internaționale, in primul rând Banca Mondiala si Fondul Monetar Internațional.

Rwanda este membră in cadrul unor organizații regionale si internaționale, cum ar fi OMC, unde are drepturi depline.

Rwanda face parte din grupul țărilor ACP (African, Caribbean and Pacific states) iar cadrul juridic de desfăsurare a relațiilor cu U. E. se desfăsoară in cadrul Acordului de Parteneriat de la Cotonou semnat între țările ACP și EU. (Cotonou Partnership Agreement) la 23 iunie 2000.

Cele trei obiective majore ale acordului sunt: incurajarea dezvoltării economice si sociale, integrarea graduală a țărilor slab dezvoltate in economia mondiala si reducerea si eradicarea saraciei, UE fiind unul dintre partenerii comerciali ai Rwandei.

In timpul oribilului genocid din Rwanda, mass-media rwandeza a jucat un rol important in sprijinirea sau crearea unei atmosfere pentru a remedia teribila suferinta umana rezultata. Un raport detaliat din partea observatorului drepturilor omului din 1999 a anchetat modul in care a fost posibila aceasta campanie de ucidere in masa, folosind marturii si documentatii de la o multitudine de surse. „cel putin 800 de mii de oameni au pierit in genocidul din Rwanda” scria in raport. Si cel mai probabil ca aproape trei sferturi din ei erau de etnie Tutsi. De asemenea, mii de Hutu erau macelariti doar din cauza ca se opuneau macelului si celor din spatele lui.

Dar una dintre problemele ce privesc intreaga tragedie este felul in care a fost dezvaluita de catre unele surse media din tarile occidentale. Genocidul era de regula atribuit ca o actiune specifica triburilor stravechi. Cu toate acestea „acest genocid nu a fost o iesire incontrolabila de furie a unor persoane consumate de o ura tribala straveche.” El a fost de fapt rezultatul gandirii constiente a unei conduceri moderne pentru niste dusmanii mai vechi si din dorinta de a pastra puterea pentru ei. Acest grup mic privilegiat, a invrajbit majoritatea impotriva minoritatii pentru a contracara o pozitie politica in crestere. Apoi vazand succesul RPF-ului pe campul de lupta si la masa negocierilor, acesti cativa detinatori de putere au transformat strategia separarii etnice intr-un genocid. Ei credeau ca exterminarea in masa ar fi readus unitatea Hutu sub conducerea lor si i-ar fi ajutat sa castige razboiul, sau macar sa-si imbunatateasca sansele de a realiza o pace mai favorabila. Au preluat controlul statului si s-au folosit de mecanismele acestuia si de autoritate pentru a-si realiza planurile in ceea ce priveste macelul.

Poate nu exista un caz mai concludent decat Rwanda in uciderea in masa, in care, istoria coloniala si intagrarea economica, combinate, au duc la un genocid. De asemenea, este un caz în care cauzele uciderii au fost ascunse cu atenție de catre sursele guvermnamentale si jurnalistice din Vest si au învinuit în schimb victimele si ura dintre triburile antice.

O țara de marimea Belgiei, cu o populatie de 7 milioane de locuitori (destul de bine populată în conformitate cu cele mai multe rapoarte desi Belgia suportă peste 10 de milioane de persoane), Rwanda s-a confruntat în 1994,cu unul dintre cele mai grave genocide ale secolului al XX-lea. Aproximativ 800000 de oameni, cei mai multi, dar nu exclusiv Tutsis, au fost sacrificați de conducerea HUTU. Contrar mass-mediei și altor rapoarte de guvern, genocidul a fost rezultatul pozitiei politice si economice a Rwandei in sistemul capitalist al lumii. A implicat factori monetari ca istoria colonială, prețul cafelei, politica Bancii Mondiale si a Fondurilor Monetare Internaționale, interesul global al națiunilor din Vest, in special Franța, interesul agențiilor internaționale de ajutor si atitudinea vestului cu privire la Africa (Shalom 1996).

În Rwanda zona a fost dominată de consiliul vânătorilor (TWA) inca din anul 1000 e.n. Primi HUTU au început să se stabilească în zonă, cu ferme și un clan bazat pe monarhie, astfel ajungand sa ii domine pe TWA. In jurul secolului al-XVII-a noi imigranți din „Cornul Africii”, crescătorii de vite Tutsi au venit si, si-au organizat propria monarhie. HUTU și Tutsi au fost ceva bazat pe distictia dintre clase, decat ceva bazat pe diferentele psihice.Tutsi erau tipul dominant, care controlau averea cum ar fi vitele, în timp ce HUTU au fost, fără avere și nu erau legati de putere. Dar, oamenii ar putea trece de la a fi HUTU, la a fi Tutsi, și invers, în funcție de avere și de statutul lor. În plus, casatoriile intre ei nu au fost mai puțin frecvente, și puterea a fost atinsa de către ambele grupuri.

"Când germanii au preluat controlul in zonă, după Conferința de la Berlin din 1884 si-au aplicat ideile rasiste și au presupus că, în general, inaltii conducatori Tutsis erau lideri mai naturali, in timp ce Hutu au fost destinati să ii serveasca. În consecință, germani au crescut influenta Tutsi."

Deoarece Drepturile Omului supravegheau de asemenea, in detaliu, istoria revizuita a fost scrisa de catre europeni.

Pentru ca europenii au crezut că Tutsi semanau mai mult cu ei, decat ceilalti locuitori ai Rwandei, au găsit rezonabil sa ii presupuna mai aproape de europeni în ierarhia de evoluție și, prin urmare, mai aproape de ei, din punct de vedere al abilitatiilor. Considerandu-i pe Tutsi mai capabili, au găsit-o logică pentru ca Tutsi sa conduca HUTU și TWA asa cum ar fi fost rezonabil pentru europeni să conduca africanii. Nestiind contributia "HUTU" la construirea Rwandei, europenii au văzut numai că domnitorul a acestui impresionant stat și multe din anturajul lui imediat au fost Tutsi, care i-a lasat să presupuna faptul că instituțiile complexe au fost create exclusiv de Tutsi.

Nu este surprinzator, ca Tutsi au primit cu bucurie aceste idei despre superioritatea lor, care au coincis cu propriile convingeri. În primii ani de domnie coloniala, poetii si istoricii din Rwanda, în special cei din curtea de judecată, au rezistat furnizand informatii europenilor despre trecutul Rwandei. Dar, deoarece acestea au devenit conștienți de favoritism european pentru Tutsi, târziu în anii 1920 și începutul anilor 1930, ei au văzut avantajul în furnizarea de informații care să întărească această predispoziție. Ei au furnizat date clerului european și mediului academic care au scos la iveala primele istorii scrise ale Rwandei. Colaborarea a dus la o sofisticata și convingătoare, dar inexacta istorie, care simultan a servit interesele Tutsi si a validat presupunerile europene. În conformitate cu aceasta situatie, vanatorii și consiliul TWA au fost primii și singurii rezidenți din zona. Cei cativa cultivartori HUTU mai avansati au ajuns apoi, sa curete padurea si sa ii inlocuiasca pe TWA. In continoare, capabilii, daca nu chiar cruzii Tutsi din nord au coborat și si-au utilizat superioarele lor abilitati politice si militare pentru a-i cucerii pe mult mai numerosii, dar mai putin inteligentii HUTU. Această istorie mitică a continuat concretizand ,, ipoteza Hamitica,, o teoorie de atunci la moda, ca un superior "Caucasoid" rasă din Africa de nord-est, a fost responsabil pentru toate semnele ale adevaratei civilizatii ale Africii ,,Negre,,. Această versiune denaturată despre trecut, a spus mai multe despre atmosfera intelectuală din Europa în anii 1920,decât despre inceputurile istoriei Rwandei. Terminata în Europa, s-a întors în Rwanda, unde a fost predata in scoli si in seminarii. Atat de mare a fost respectul celor du Rwanda pentru educatia europeana, incat aceasta defectuasa istorie a fost acceptata de catre HUTU care au avut de suferit din cauza ei, ca si, de Tutsi care au ajutat la crearea ei si erau pe acle sa profite de pe urma ei. Oamenii din ambele grupuri au învățat să ii vada pe Tutsi ca si câștigători, iar HUTU ca invinsi in orce mare context din istoria Rwandei.

Produsul final al tinerei colaborari Rwando-Europene a ramas neprovocata pana in anii 1960, cand o noua generatie de carturari, atat straini cat si rwandani au inceput sa se intereseze despre bazele presupunerilor. Ei au convins alti carturari sa accepte o noua versiune a istoriei Rwandei care a demonstrat o mult mai echilibrata participatie a etniilor cu HUTU Si Tutsi in creearea statului, dar au avut mai putin succes in transmiterea ideilor in afara cercului universitar. Chiar și în anii 1990, multi Rwandezi si straini au continuat sa accepte eronata istorie formulata in anii 1920 si 1930.

După înfrângerea Germaniei în primul război mondial, Belgia a preluat controlul colonial, intensificand separarea dintre HUTU si Tutsi ,, prin institutionalizarea doctrinelor rasiste.

Ei au inlocuit toti conducatorii Hutu cu Tutsi, au eliberat carti de identitate etnică, astfel, repartizarea între HUTU și Tutsi a devenit mult mai rigida decât a fost înainte de controlul colonial.

Human Rights Watch, de asemenea, a observat acest lucru:

Chiar de înregistrare a grupurilor etnice, sub formă scrisă, importanța lor și de îmbunătățire a schimbat caracterul lor. Ne mai fiind flexibile și amorfe, categoriile au devenit atât de rigide si permanente, incat unii europeni contemporani au inceput sa se refere la ei ca fiind”caste”. Elita conducatoare, foarte mult influentata de ideile europene si fiind beneficiari de o delimitare clara fata de alti locuitori ai Randei, au accentuat din ce in ce mai mult separarea dintre etnii si presupusa lor superioritate. Între timp HUTU, oficial, exclusi de la putere, au inceput sa experimenteze solidaritatea celor oprimati.

Belgienii, de asemenea, au dat elitei Tutsi responsabilitatea de a colecta taxesi de a-si administra un sistem justitiar.

Conducatorii Tutsi au utilizat această nouă putere acordata Belgia, pentru a obține pamanturile HUTU. Cu toate acestea, exceptand averea si statutul conducatorilor Tutsi, rata medie a situației financiare a Hutu și Tutsis a fost de aproximativ aceeași.

Ambele grupuri au fost subiectele durei administrari belgiene, munca fortata fiind ceva comun, taxele au crescut, iar faptul ca taranii erau batuti de colonistii belgieni a devenit o practica standard.

Mai mult, conducatorii coloniali au transformat economia, cerand taranilor sa treaca de la activitatiile lor de subzistenta sau de cultura a produselor alimentare, la exportareaculturilor, cum ar fi cafeaua.

Productia de cafea a avut ca efect extinderea suprafetei de teren arabil, deoarece, cere un sol vulcaniccare nu putea fi folosit si pentru altceva, in special nu pentru produse alimentare sau semenaturi.

Dupa cum vom vedea, aceasta a avut consecințe vaste și va contribui la cauzele care au precipitat genocidul.

Ideea infrangeri administratiilor coloniate ar fi dus la libertate, astfel a avut si ea efectele ei, deoarece fostele puteri coloniale s-au jucat cum au vrut cu etniile Hutu si Tutsi:

Campania etniei Tutsi de infrangere a conducerii coloniale din anii 1950 insemna ca Belgia a incepus sa favorizeze mai mult pa Hutu deoarece credeau ca ei sunt mai usor de controlat. Belgienii au început să înlocuiască conducatorii Tutsi cu HUTU.

"În 1959, când s-au declansat conflictele dintre Hutu si Tutsi belgienii au dat voie etniei Hutu sa de-a foc caselor Tutsi."

Mai mult, "Belgienii le-au permis conducatorilor HUTU sa de-a o lovitura, și astfel independența a fost acordata pentru Rwanda pe 1 iulie, 1962."

Oriunde de la 10000 la 100000 Tutsis au fost uciși cu violenta in numele independenței, în timp ce aproximativ de la 120000 la 500000 părăsit țara pentru a tarilor vecine, cum ar fi Burundi și Republica Democrată Congo (RDC). De acolo, gherilele Tutsi pun la cale raiduri in Rwanda.

În Rwanda, conducatorii HUTU au stabilit cotele etnice ale Tutsi pentru limitarea accesului acestora la educație și in slujba guvernului.

Mai mult de atat lipsa unui raspuns internaional la masacrul din 1993 din Burundi i-a lasat pe extremistii rwandezi sa creada ca ar putea omori in numar mare oameni si scapa nepedepsiti.

Mai multe tehnici propagandistice erau folosite de oamenii din cercul lui Habyarimana cum ar fi radioul (un instrument puternic dat fiind faptul ca 60 % din populatie era analfabeta) pentru a denunta incercarile de pace dintre guvern si RPF, astfel incitand lumea la mai multa ura. Actele de violenta impotriva Tutsi au crescut si dupa ce presedintele Burundi, tara vecina, a fost ucis intr-o incercare de lovitura de stat a ofiterilor armatei Tutsi. Hutu erau nerabdatori sa omoare Tutsi iar ca raspuns RPF a inceput sa omoare Hutu. Rezultatul a fost: 50 de mii de tarani morti dintre care putin mai multi Tutsi decat Hutu.

In timp ce Habyarimana continua sa negocieze cu opozitia sub presiunea internationala de a ajunge la o intelegere, avionul sau (un cadou de la presedintele Frantei, Mitterrand) a fost doborat, omorandu-l pe el si pe toti ceilalti pasageri aflati la bord, inclusiv primul ministru, deoarece numele lor erau trecute pe „lista neagra”. Dupa aceea trupele de ucigasi au inceput sa omoare pe toti Tutsi pe care-i intalneau in cale, astfel incitand si toti civilii sa ia parte la omoruri. Extremistii Hutu au pus un guvern interimar favorabil genocidului. Cu toate acestea, chiar daca era foarte clar pentru toata lumea ca genocidul a fost orchestrat de autoritatile statului, jurnalistii si secretarul general al ONU caracterizand insa macelul ca fiind un masacru de ambele parti, Hutu omorau Tutsi dar si Tutsi omorau Hutu. Crescute intr-un stereotip occidental in care africanii erau vazuti ca niste salbatici, anumite persoane importante caracterizau genocidul ca fiind „o lupta tribala intre niste oameni care nu erau cunoscatori ai culturii occidentale.”

Atata timp cat omorurile puteau fi caracterizate ca si violente interetnice, tarile europene ale caror actiuni au dus la aceste situatii si ale caror politici economice au agravat violentele, puteau sa se debaraseze de conflict. Conducatorii SUA si ai Europei faceau tot posibilul sa nu pronunte cuvantul „genocid” pentru ca daca ii spuneau astfel ar fi trebuit sa intervina militar asa cum este prevazut in Conventia Natiunilor Unite impotriva genocidului. Abia mai tarziu, dupa cateva luni si dupa ce mai mult de 800 de mii de Tutsi erau morti, liderii guvernelor occidentale au inceput sa accepte ideea ca a fost un genocid.1 Dupa cum spunea un observator al drepturilor omului, marile puteri nu au actionat desi stiau ce se intampla. Rwandezii care au organizat si efectuat genocidul trebuie sa-si asume toata responsabilitatea pentru el. Dar genocidul oriunde in lume are implicatii asupra tuturor. Mai mult guvernele si oamenii de peste tot care aveau puterea dar au esuat in a preveni si stopa aceasta campanie de omoruri, isi impart rusinea si vinovatia acestor crime. In plus, staff-ul ONU impreuna cu alte trei guverne straine care au fost implicate intr-un mod direct in Rwanda trebuie sa-si asume consecintele; U.N. pentru ca nu a reusit sa ofere informatii si indrumari adecvate membrilor Consiliului de Securitate, Belgia pentru retragerea trupelor cat mai in graba si pentru ca a influentat decizia U.N. de a-si retrage total trupele, Statele Unite pentru ca au pus ca prioritate salvarea banilor in locul salvarii vietilor si pentru ca a intarziat trimiterea de trupe si Franta pentru ca a continuat sa sustina un guvern partas la genocid. In contrast cu lipsa de reactie a actorilor majori pe scena internationala, cativa membri nepermanenti ai Consiliului de Securitate si care nu aveau legaturi traditionale cu Rwanda, au fortat mana U.N. de a trimite trupe pentru a-i salva pe Tutsi de la exterminare. Insa, pe de alta parte, toti membri Consiliului de Securitate au criticat staff-ul U.N. pentru ca a permis reprezentantilor unui guvern vinovat de genocid sa ia parte la acest Consiliu, teoretic dedicat pacii.

In fata unor costuri pentru operatiuni de pace tot mai mari staff-ul si membri U.N. nu doreau doar succes ci succese cu costuri scazute (esecul din Somalia, cativa ani inainte). Dorinta de a economisi a S.U.A. si a altor trei state a dus la trimiterea unei forte de interventie care era doar o treime din cat a fost recomandata initial si cu un mandat cu atributii evident mai scazute decat era specificat in acordul de pace. Membri fortei de mentinere a pacii au propus o divizie mai mica pentru apararea drepturilor omului, care ar fi putut stopa ostilitatile impotriva Tutsi, dar nu erau destule fonduri pentru aceasta idee si astfel s-a renuntat la ea.

Si Belgia a vrut sa economiseasca bani. Desi era destul de ingrijorata in legatura cu situatia din Rwanda contribuind astfel cu trupe la forta trimisa, nu a fost in stare din punct de vedere material sa trimita un batalion intreg de 800 de oameni cat i s-a cerut initial si a trimis doar jumatate. Locurile ramase goale pana la completarea batalionului au fost umplute de trupe din celelalte tari care erau mai slab pregatite si echipate, formand astfel o forta ce era mai slaba decat daca ar fi fost un intreg batalion belgian.

Cum pregatirile pentru un viitor conflict in februarie 1994 avansau, belgienii erau destul de ingrijorati de deteriorarea situatiei si au cerut un mandat mai puternic dar au fost contracarati de S.U.A. si Regatul Unit care refuzau in continuare vreo masura in plus ce ar fi crescut costurile operatiunii. Preocuparea pentru economii a avut prioritate chiar si in timp ce macelul era in desfasurare. Cand a doua operatiune de mentinere a pacii a fost lansata, statele membre U.N. nu s-au inghesuit sa contribuie cu echipamentul necesar trupelor. Guvernul S.U.A. a fost ridiculizat din cauza ca i-au trebuit sapte saptamani sa obtina aprobarea pentru personal armat dar pe de alta parte nici alte tari nu au fost mai presus. De exemplu Marea Britanie a trimis doar 50 de camioane.1

Documente desecretizate ale S.U.A. au aratat contrarul celor spuse de ei. Se pare ca stiau de genocidul ce se prevedea dar au hotarat sa nu faca nimic.

Aceste documente aratau ca dovezile despre un inevitabil genocid circulau in general cu mult inainte sa inceapa macelul. Sutele de pagini de material indicau faptul nu numai ca oficialii S.U.A. stiau ce se intampla dar si ca au ales intentionat sa nu foloseasca cuvantul „genocid”, pentru ca in acest caz erau obligati sa intervina.

Raportul „Human Rights Watch” despre implicarea marilor state este unul graitor si in acelasi timp tulburator.

Dupa primele zile de la inceperea crimelor, politicienii S.U.A., ai Belgiei si ai Frantei stiau ca minoritarii Tutsi sunt omorati doar pentru ca sunt Tutsi. Generalul Dallaire (comandantul U.N. de mentinere a pacii) a confirmat aceasta informatie printr-o telegrama trimisa sediului U.N. la 8 aprilie 1994.

Relatarile de ultima ora ale jurnalistilor aflati la fata locului mentionau faptul ca omorurile sa faceau pe baza de etnie. Uciderea in acelasi timp a Hutu ce se opuneau macelului si a Hutu Power a complicat putin situatia dar nu a schimbat natura genocidului, ea fiind una indreptata impotriva Tutsi si in orice caz omorurile cetatenilor Hutu au scazut drastic dupa cateva zile. Dat fiind felul in care se efectuau crimele, date fiind masacrele anterioare asupra Tutsi, data fiind propaganda care cerea exterminarea lor, data fiind pozitia politica a persoanelor aflate la conducerea guvernului interimar, observatorii trebuie sa-si fi dat seama ca se afla in fata unui genocid.

Stiau dar nu spuneau. Guvernul S.U.A. s-ar putea sa fi fost singurul care si-a avertizat oficialii sa evite folosirea cuvantului „genocid”, dar nici oficialii si politicienii altor state nu foloseau acest termen. Poate unii isi pastrau in acest fel pozitia de neutralitate, dar altii sigur au evitat cuvantul din cauza implicatiilor morale si imperativelor legale ce tineau de acesta.

In loc sa denunte raul si sa explice public ce era de facut pentru a-l sfarsi, conducatorii nationali si internationali au dat vina pe natura confuza a situatiei, pe haos si pe anarhie. Dupa o prima rezolutie ce a descris foarte clar conflictul, Consiliuil de Securitate a lansat declaratii timp de cateva saptamani in care preciza ca natura violentelor si identitatea criminalilor este necunoscuta. Secretarul general vorbea despre genocid ca fiind un dezastru natural si a caracterizat rwandezii ca oameni pieriti intr-o calamitate.

Cativa politicieni nu puteau trece de vechile clisee, cum a fost cazul unui oficial al Consiliului National de Securitate al S.U.A., care a descris genocidul ca fiind „omoruri tribale”, o explicatie pe placul presedintelui Bill Clinton, pe cand vorbea despre originile problemelor din rwanda care erau considerate a fii dusmanii tribale in iunie1998. Urmand aceeasi idee, un consilier al presedintelui francez Francois Mitterrand a sugerat ca macelul este o practica obisnuita intre africani si nu este usor de eradicat. Alti diplomati, mai la curent cu evenimentele au promovat ideea unui stat esuat, ignorand toti indicatorii,aratau ca statul rwandez era excelent in a face ce doreau conducatorii. Nu erau in stare sa diferentieze Rwada de Somalia,cu toate ca cele 2 cazuri aveau putine in comun, in afara faptului ca se gaseau pe acelas continent African. Majoritatea jurnalistilor au exploatat ororile dar nu au facut nici un pic de efort sa inteleaga fenomenul in profunzime.

Totusi un profesor de economie, Michel Chossudovsky, a afirmat ca S.U.A. are motive strategige si economice in Africa Centrala, iar obiectivul Washingtonului este de a indeperta Franta si de a-i discredita guvernul (care sustinea guvernul lui Habyarimana) si de a instala un protectorat Anglo-American in Rwanda sub conducerea generalului Paul Kagane. Washingtonul nu a facut nimic in mod intentionat pentru a preveni masacrul etnic. Daca este adevarat asta inseamna ca Franta, Belgia si S.U.A. au la randul lor mainile patate de sange. Mai mult, Michel Chossudovsky a facut putina lumina si in razboiul dus de S.U.A. in Irak (2002-2003). Acolo Franta si Belgia impreuna cu Germania s-au opus vehement invaziei. Se cam stie ca isi aveau propriile interese in Irak. Va mai trece mult timp pana cand istoricii vor dezvalui daca acesta a fost chiar un mare joc intre puteri, un joc jucat pe chieltuiala altor persoane.

Este interesant de notat cum diferiti lideri si elita statelor importante referindu-se la perioada coloniala si imperiala, ce a dus la crearea unui sistem european centralizat, continuau sa se gandeasca la credintele si vechile stereotipii, specifice acelei perioade. Daca aceasta atitudine este motivul lipsei de raspuns sau nu, pare greu de spus, dar faptul ca a fost folosita ca justificare pentru reactia greoaie, ofera o imagine despre cum anumite probleme globale sunt explicate si intelese in general.

Genocidul s-a incheiat doar cand RPF a infrant guvernul rwandez si a preluat controlul tarii. Dar elita Hutu s-a folosit de transmisiunile radio pentru a instala frica in acei Hutu care s-au hotarat sa ramana spunand ca vor suporta represalii si razbunari din partea populatiei Tutsi ce se intorcea si din partea fortelor RPF. Ca rezultat un milion de Hutu au fugit din Rwanda si au ajuns in tabere de refugiati din tarile vecine. Aproximativ 80 de mii de Hutu au murit mai apoi din cauza epidemiilor de holera aparute in campus. Abia cativa ani mai tarziu, prin 1996, cand RPF a instalat un guvern de reconciliere au inceput sa se intoarca.

Raportul Human’s Right Watch contine detalii despre evenimentele petrecute in timpul omorurilor. La sectiunea propaganda a raportului, de exemplu se gasesc analize amanuntite despre cum mass-media din Rwanda a fost folosita si a jucat un rol important in genocid si despre cum a fost implementata propaganda in diferite feluri.

Readucerea in discutie a genocidului nu a fost un lucru usor pentru rwandezi. A fost infiintat un tribunal pentru a-i judeca pe criminali. Cu toate acestea, sistemul judiciar precar nu a fost capabil sa faca fata numarului imens de oameni acuzati ca au participat la acele incalcari grave ale drepturilor omului (aproximativ 100 de mii de oameni).

Consiliului de Securitate U.N. i-a fost cerut sa asiste si astfel a aparut Tribunalul rwandez pentru crime. Acest tribunal putea sa-i ancheteze doar pe cei mai importanti suspecti, astfel ca un sistem juridic traditional al comunitatii, cunoscut sub numele de gacaca, care de regula judeca disputele si ofensele minore folosind sistemul judiciar oficial, a fost stabilit intre aproximativ 11 mii de curti comunitare pentru a judeca crimele de nivel minim. Judecata pornea de la trei aspecte:

recompensarea celor care-si recunosteau vina prin reducerea pedepsei

respectarea aspectului traditional al regretului

despagubirea victimelor printr-un fond de compensatie

In ciuda interesului raspandit si a progresului inregistrat au existat cateva ingrijorari. De exemplu, teama de o manipulare politica a sistemului gacaca de catre liderii tutsi din guvernamant si elite. Mai mult de atat existau si victime care, surprinzator, nu doreau sa ia parte la procese. Un membru al comisiei gacaca spunea insa ca din punctul de vedere al conducerii nu exista alternative. „Pentru a participa la gacaca si pentru a accepta reconcilierea trebuie sa-i accepti amaraciunea pentru ca a tolera pe cineva care ti-a omorat familia reprezinta o pilula mare de inghitit si credem ca o pilula amara este de regula cea care vindeca.”

Sistemul gacaca era vazut de detinuti ca unul corect si potrivit pe cand tribunalul era privit cu scepticism. Detinutii erau revoltati din cauza faptului ca ei primesc pedepse mai grele (inclusiv pedeapsa cu moartea) decat cei care i-au pus sa omoare.

Interesant de vazut este si faptul ca unii oameni considera drept cauza a genocidului suprapopularea, chiar daca, privind mai atent, observam ca Rwanda, cu o suprafata ca a Belgiei, are o pupulatie cu trei milioane mai mica. Este des intalnita teoria cum ca suprapopularea ar fi fost principala cauza a degradarii mediului, a foametei, a saraciei si a razboiului, dar mai degraba, cum spun si specialistii, acestea ar fi mai curand niste rezultate ale geopoliticii si economiei decat ale suprapopularii.

Una din cauzele colapsului economic initiat de tarile occidentale a fost modificarea structurala. Astfel s-a contribuit la teribilului rezultat. Ajustarile structurale politice au pus presiune pe tarile din lumea a treia, ducand astfel la aparitia problemelor economice, politice si sociale pe intreg globul.

Cazul Rwandei a fost un exemplu atat privind modul in care mass-media a fost folosita pentru a influenta prin propaganda ura si implicit genocidul, cat si felul in care intelegerea problemelor explicate tipic in termeni simplisti, neglijand cauzele mai profunde, poate contribui la cauzarea de incidente in alte parti ale globului.

4.3 ce s-ar fi putut face

Dacă e ceva mai rău decât genocidul în sine este conștientizarea faptului că nu trebuia să se întâmple. Adevărul crud, dureros și simplu este că genocidul nu era inevitabil și că era relativ simplu de stopat inainte de 6 aprilie 1994 si apoi de minimalizat eventualele distrugeri ce ar fi apărut în urma genocidului. Dupa cum spunea un expert „Acesta a fost genocidul cel mai usor de prevenit”.

Conspiratorii poate că păreau a fi formidabili in termeni locali dar de fapt ei erau in număr mic, modest înarmati si substantial dependenti de lumea exterioara. In acele câteva ocazii cand lumea a protestat împotriva repetatelor incalcari ale drepturilor omului, abuzurile in mare parte se calmau chiar daca si numai temporar. Acest lucru a fost documentat in amanunt.

Paradoxal, de fiecare dată cand lumea internațională tempera ultima revolta, marea puterea de impunere a Hutu Power. De vreme ce nimeni nu a fost pedepsit pentru masacre sau pentru încălcari ale drepturilor omului, iar guvernul Habyarimana a rămas colectorul cel mai important de ajutor străin, iar nimeni nu cerea un sfărșit la agitatiile tot mai mari impotriva populatiei Tutsi, de ce sa nu creada radicalii Hutu ca pot scapa nepedepsiți?

Liderii complotului erau interesați de caștiguri. Chiar si un zvon ca viitoare ajutoare sau arme nu vor mai veni, a fost luat foarte în serios. Astfel de amenințări au fost lansate cu succes pentru a-l forta pe Habyarimana sa semneze acordul de la Arusha. Aceste amenintari rareori erau in legatura cu abuzurile la drepturile omului sau persecutiile pe motive etnice, iar atunci cand existau acestea nu erau luate in calcul, reflectand realitatea că drepturile omului nu erau prea bagate in seama in multe guverne straine.

Mai mult de atat multi straini erau orbiti de credinta lor ca multipartidismul era un leac pentru toate problemele Rwandei. Atrocitațile asupra Tutsi erau văzute ca accidente violente aparute dupa razboiul civil. Se spera ca odata cu sfarșitul războiului civil si cu semnarea tratatului de la Arusha, violentele etnice se vor termina automat. In urmărirea pacii era necesar să se rămană pe poziții. Retragerea ajutorului era vazuta astfel ca fiind neproductivă. Putini s-au preocupat sa invețe ceva din esecul de la Arusha si anume că nu conta nici o întelegere atata timp cat mai exista Hutu Power. Exact aceleasi greseli de analiza au fost facute repetat pe intreaga perioada dintre aprilie si iulie cand Consiliul de Securitate si Secretariatul Națiunilor Unite au considerat a fi prioritar sfarsitul razboiului civil in defavoarea sfarșitului genocidului. Cand presedintele Nigeriei a spus ca prea multa atenție se acorda opririi focului si prea putina genocidului, acesta nu a fost luat in seama. Ancheta propusa de secretarul general al O.N.U. Kofi Annan, in 1999, pentru a investiga implicarea O.N.U. in genocid, a criticat intreaga organizatie pentru ”aceasta scumpă eroare de judecată”.

Acesta este un caz clar de diplomatie eronată din partea Comunitații Internaționale. Cum a concluzionat mai tarziu departamentul de operațiuni pentru menținerea pacii „o necunoastere fundamentala asupra naturii conflictului…a contribuit la presupuneri politice false si aprecieri militare eronate”. Membri Consiliului de Securitate au ignorat complet atat realitatea situatiei cat si pledoaria disperată a agențiilor non-guvernamentale care strigau adevarul pentru cei ce voiau sa-i asculte.1In schimb răspunsul reflexiv a fost o cerere de incetare a focului si de incepere a negocierilor, lucru care a coincis perfect cu țelurile si strategiile ucigașilor. Anihilarea Tutsi ar fi continuat în timp ce războiul dintre armate facea o pauza iar negocierile erau in impas. In realitate, orice încetinea marsul RPF spre victoria militară era un cadou pentru Hutu Power. In cele din urmă doar victoria ei a oprit genocidul si i-a salvat pe acei tutsi rămași in viața in iulie. Rwanda se poate considera norocoasă pentru ca armistițiul militar, singura inițiativa consistentă urmarită de comunitatea internațională, nu a fost realizat. Ar fi fost nevoie doar de informație prompta pentru a răspunde corespunzător. S-ar putea sa fi fost si faptul că la inceput mass-media nu și-a dat seama de amploarea genocidului, dar aceasta nu este si scuza conducătorilor lumii. Relatările martorilor nu lipseau, fie de la rwandezi, fie de la persoane expatriate de catre Crucea Rosie, observatori ai drepturilor omului, Comitetul S.U.A. pentru refugiați, si alții. Săptămana de săptămână rapoarte trimise direct din Rwanda spre agentiile guvernamentale si internaționale arătau magnitudinea măcelului si se observa clar că acesta nu era un război tribal ci o exterminare gândită de oficialii guvernamentali si liderii militari. Pe langa acestea, agentiile arătau si cum puteau fi salvați oamenii, unde se ascundeau si ce pasi trebuiau facuți pentru a fi salvați. Cu toate acestea lumea nu a facut nimic. Consiliul de Securitate O.N.U. a preferat sa-și micsoreze prezența decât sa și-o amplifice.

Raspunsul cel mai necesar si evident era o fortă militară internațională serioasă care sa-i oprească pe ucigasi. „Omorurile ar fi putut fi prevenite dar ar fi fost nevoie de o voința internațională pentru a accepta costurile unei intervenții.”2

Dupa cum s-a văzut, aceasta forța a fost trimisă inainte de 6 aprilie si după aceea a dispărut cu desăvârsire. Teoretic oricare autoritate recunoscută era de părere ca o forța mai mare, mai bine echipată si cu un mandat bine pus la punct ar fi putut juca un rol critic, posibil sa dea in vileag toata conspirația sau măcar să-i faca pe conspiratori sa-și modifice sau chiar sa-și anuleze planurile reducând astfel semnificativ numărul morților. Era cert că o intervenție a U.N. in orice moment după începerea genocidului ar fi avut un rol foarte important in oprirea omorurilor.

Dellair a sustinut faptul că majoritatea omorurilor ar fi putut fi prevenite doar cu 5 mii de militari si mandatul potrivit. In 1998 mai multe institutii americane au decis sa testeze argumentul lui Dellair. Acestea voiau să vadă ce impact ar fi avut o intervenție militară internațională. 13 lideri militari au abordat problema iar un raport bazat pe prezentarile lor cat si pe ale altor cercetatori a fost adus in fata comisiei. Concluzia a fost clara. „…o forta armata de 5 mii de oameni trimisă in Rwanda cândva intre 7 aprilie si 21 aprilie 1994, ar fi schimbat semnificativ rezultatul conflictului…forțe antrenate si echipate corespunzator ar fi putut inăbusi violențele dinăuntrul și din jurul capitalei prevenind astfel extinderea spre zona rurală si crearea condițiilor necesare stoparii razboiului civil dintre RPF si RGE.”

Desigur acesta a fost un exercitiu strict teoretic si este usor sa vorbești dupa ce faptele s-au petrecut. Pe de alta parte toate indica spre o analiza cat se poate de obiectiva si bine documentata. Oricum un lucru este cert faptul ca o intervenție in oricare din lunile masacrului ar fii dus la salvarea a sute de mii de oameni.

Decât să răspundă pe masură, s-a întamplat chiar opusul; s-au speriat de uciderea căștilor albastre belgiene si de retragerea trupelor belgiene rămase. La exact 2 saptamani dupa inceperea genocidului – dupa presiuni facute de Belgia si Anglia pentru retragerea completa si dupa ce s-a facut public faptul ca exista intr-adevar un genocid de mare amploare – Consiliul de Securitate a luat o decizie uimitoare si anume aceea de a reduce numarul de oameni, pana la un efectiv de 270 de oameni.

Astazi pare aproape imposibil de crezut. Comunitatea internationala de fapt a ales sa abandoneze populatia tutsi din Rwanda chiar in momentul in care erau exterminati. Dar chiar si acesta nu era sfarsitul. Secretariatul Natiuniilor Unite i-a comandat generalului Dallair faptul ca trupele ramase nu vor lua parte in nici un fel la protectia cetatenilor rwandezi. Spre lauda lui Dallair, acesta a reusit sa retine trupe aproape dublu decat era autorizat, si astfel ei au fost capabili sa salveze vietile a aproximativ 20-25000 de rwandezi in timpul genocidului.

Intr-un fel, faptul ca a fost posibila salvarea a mii de vieti cu 500 de oameni, face ca deciziile U.N. si ale Belgiei sa fie cat se poate de deplorabile. A iesit la iveala, ceva evident si anume ca aveau o considerabila autoritate Castile Albastre, chiar si dupa 6 aprilie, atata timp cat purtau steagul U.N. Rwuandezii erau in siguranta atata timp cat se adunau sub protectia Natiunilor Unite. Abia dupa ce trupele acestora au plecat, a inceput macelul. Un exemplu cutremurator in acest sens este cazul de la scolala tehnica oficiala din Kingali, unde o suta de soldati belgieni au tinut hoardele de criminali la distanta. Odata cu retragerea trupelor pe o poarta, pe cealalta intrau criminalii. In cateva ore cei 2 mii de tutsi care s-au adapostit acolo pentru protectie erau morti.

Exceptand cazul in care deliberat au fost omarati 10 Casti Albastre, experientele au aratat ca si o mana de trupe U.N. putea oferii protectie celor ce cautau adapost fara risc. Aceasta „putere a prezentei” nu era de subestimat. Chiar si asa cand Franta a trimis 500 de soldati pentru a evacua cetatenii francezi din zona, in 8 si 9 aprilie, trupelor U.N. le-a fost ordonat – de catre secretariatul ONU din N.Y. – sa-i ajute pe francezi pentru a-si evacua cetatenii straini in detrimentul protejarii rwandezilor aflati in pericol. Acest lucru nu poate fii descris decat ca un mod pervers de a folosii resursele limitate ale U.N. Fara indoiala, strainii fara vina erau amenintati de o conflagratie cu care nu aveau nici o legatura. Acest lucru era valabil si in cazul tutsi dar acestia au fost abandonati rusinos de catre Castile Albastre.

La fel de neasteptate au fost si indicatiile primite de Dallair. Acestea par să nu fi fost luate in calcul până a fi documentate de către raportul de anchetă Carlsson, totusi acestea par sa aiba o extraordinară semnificație. "Ar trebui să faceti toate eforturile pentru a nu va compromite imparțialitatea sau sa acționati în afara mandatului dumneavoastră,"a declarat Kofi Annan în 9 aprilie, "dar va puteti exercita discreția dumneavoastră de a face așa ; aceasta ar trebui să fie esențial pentru acest evacuarea cetățenilor străini. Acest lucru nu ar trebui, repet nu ar trebui, sa se extinda la o posibila participare la lupta, cu excepția auto-apărării. " Acest dublu standard, ne pare a fi scandalos. Astfel de instrucțiuni nu au fost vreodată date la Dallaire in legatura cu protejarea civililor nevinovati din Rwanda. Niciodată nu a fost intentionat în mod explicit ca Blue Helmets ar trebui să protejeze astfel de civili.