Democratizarea Comunicarii Digitale, Riscuri de Securitate Si Probleme Diplomatice

Pentru a explica procesul prin care s-a ajuns la un secol digital, la răspândirea mijloacelor tehnologice de informare prin care cetățenii participă la viața politică, și prin care apar unele riscuri, am folosit o serie de noțiuni precum globalizare, securitate națională, diplomație, pe care le voi expune în acest capitol introductiv.

Globalizarea este un fenomen amplu, îndelung dezbătut, clasificat controversat, consecință a efectelor sale ambivalente.

Studiind traseul și dezvoltarea conceptului de "globalizare", se descoperă că apariția sa în limba engleză are loc în 1940, fiind însă un fenomen slab dezvoltat. Impactul a avut loc în anii '90, subliniind interdependența crescută a vieților omenești, iar efectele sale sunt mai accentuate astăzi. Ce reprezintă în fapt globalizarea? Procesul însumează legăturile dintre național și global, apropierea dintre Nord și Sud, Vest și Est.

Conform lui David Held, globalizarea este privită ca un fenomen spațial și temporal, legând într-o anumită perioadă, dintr-un punct al continentului într-un alt punct, activitățile omenești. Ceea ce este creat sau un eveniment petrecut într-un anumit spațiu geografic pot avea un impact semnificativ pentru locuitorii altei zone a globului. Aici apare ideea de interconectivitate, idee ce a căpătat amploare în secolul XXI.

Linia ce separa localul de național sau naționalul de global, devine confuză, neclară. Evenimentele ce au loc la nivel local pot avea impact la nivel global, iar ceea ce are loc la nivel global, de obicei creează efecte la nivel local.

În perioada post atacului terorist din 2001, istoricii au preconizat sfârșitul globalizării și nașterea unilateralismului american, a începutului perioadei "americanizării" lumii. Previziunea nu s-a adeverit, iar fenomenul a luat amploare.

Există o serie de teorii ce analizează fenomenul din diferite perspective. Pentru adepții teoriei hiperglobaliste, momentul ce a marcat începutul globalizării, a fost sfârșitul Războiului Rece ce a declanșat ca un efect de boomerang o serie de consecințe precum desființarea frontierelor sau răspândirea sub egida occidentalilor a valorilor democratice. Opusă acestei teorii, este cea a scepticilor, ce neagă argumentele hiperglobaliștilor. Aceștia afirmă că în comparație cu perioada Antichității sau momentele 1870-1914, fenomenul contemporan al globalizării este mult mai slab, iar interdependența este mai degrabă scăzută decât accentuată. Ceea ce subliniază veridicitatea afirmațiilor, este clivajul tot mai evident Nord-Sud.

Globalizarea se manifestă în cinci domenii importante: politic, economic, tehnologic, cultural și social. Globalizarea politică presupune extinderea și împărtășirea unor idei, valori precum drepturile omului, separarea puterilor în stat. Apariția acestei dimensiuni este atribuită sfârșitului Războiului Rece și preluării puterii de către statul american, de unde provin valorile politice dominante.

În ceea ce privește economia, la nivel global unele reguli, practici economice, sunt acceptate și împărtășite de către actorii economici ca fiind viabile, reguli precum scăderea tarifelor la frontiere.

Răspândirea unui anumit stil de viață la nivel global și luarea în amploare a fenomenului migraționist, însumează globalizarea socială.

Globalizarea tehnologică presupune răspândirea tehnologiilor de comunicații la nivel mondial. Tehnologia a facilitat transportarea dincolo de orice graniță fizică a capitalurilor, bunurilor și serviciilor. Tehnologia stă în centrul globalizării contemporane, trecând peste granițe, diminuând importanța geografiei, micșorând în mod metaforic lumea.

Globalizarea culturală are în vedere împărtășirea unor valori culturale la nivel global. Comparând claritatea și precizia cu care se manifestă globalizarea în celelalte arii, domeniul cultural este cel mai controversat, întrucât unele state aleg să își prezerve identitatea culturală, respingând valorile altor culturi. Există o opinie larg împărtășită ce face trimitere la omogenizare. În curând, fiecare spațiu nu va fi altceva decât o oglindă a oricărui alt spațiu.

Globalizarea nu a creat numai efecte benefice, precum câștigurile economice ce au dus la scăderea sărăciei în unele țări. Efectele sale pozitive au fost limitate în Africa sau America Latină, parțial din cauza protecționismului în agricultură, dar în cea mai mare parte a evidentei lipse a condițiilor și resurselor necesare dezvoltării. O mare parte din țările lumii au fost excluse din procesul globalizării: Africa, Rusia, America Latină, Orientul Mijlociu cu excepția Israelului. Gradul de participare diferă de asemenea de la regiune la regiune. Astfel, dacă Nordul Italiei este inclus în globalizare, Sudul Italiei este exclus. Globalizarea, în ciuda denumirii sale, nu este deschis tuturor statelor lumii, ci este limitat la unele regiuni.

În ciuda tuturor impedimentelor apărute și a răcirii relațiilor dintre state, procesul de globalizare nu a stopat și nu a încetinit. Din contră, acesta a luat amploare în secolul XXI, manifestându-se în toate domeniile vieții.

Un alt concept des uzitat și strâns legat de consecințele procesului de globalizare, este conceptul de securitate națională. Termenul devine vag în fața nenumăratelor riscuri, dileme, existente în secolul XXI. Cu toate acestea, este clar ce stă la originea sa. Nevoia de siguranță, de securitate a existat la om încă de la început. Acest sentiment este strict legat de instinctul de supraviețuire. Tocmai de aceea fiecare persoană renunță la anumite libertăți personale pentru a obține securitate. Cu siguranță termenul a evoluat de la apariția sa și până în prezent. Restrâns inițial la domeniul militar, astăzi securitatea națională cuprinde o serie de amenințări, multe dintre care sunt ridicate de către tehnologie și globalizare. Securitatea este nevoia de bază a omului fără de care nu își poate îndeplini celelalte datorii. Astfel, prima obligație a statului este să îi ofere protecția necesară, atât față de pericolele externe cât și de cele interne.

Termenul de securitate națională a căpătat semnificație după încheierea tratatului de la Westfalia, dar rezonanța actuală a obținut-o după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, fiind corelat cu domeniul militar. Războiul Rece, izbucnit la scurt timp, a întărit această concepție.

Într-o formă rudimentară, termenul se găsește în 1790, utilizat în Universitatea Yale. Conceptul era strict legat de izbucnirea războaielor, întrucât acesta domina la intervale regulate și pentru perioade nedeterminate. Securitatea națională însemna victoria obținută în fața dușmanilor externi. Până în anii '70, sensul a fost păstrat. După această perioadă, s-a recunoscut insuficiența sa în fața amenințărilor multiple, ce provin și din alte domenii decât cel militar, precum cel economic, social, ecologic sau politc, iar în prezent tehnologic. Termenul devine vast. Inflația a dus la apariția securității economice, iar migrația, efectul de seră, despăduririle masive, au schimbat definitiv conceptul, adăugându-i noi semnificații.

Abordând problematica securității naționale, specialiștii s-au divizat în două tabere: realiștii care o pun în corelație cu conceptul de putere, în sensul că cel care o va obține va fi capabil în mod evident să o ofere supușilor săi; și idealiștii care au legat pacea de securitate, în sensul că odată ce starea de pace domină, securitatea este garantată.

Indiferent de multitudinea opiniilor privitoare la noțiunea de securitate națională, aceasta este actuală, extinzându-se odată cu apariția de noi amenințări.

Pentru remedierea conflictelor și găsirea de soluții viabile nu paliative, a apărut diplomația, o cale de rezolvare pașnică a acestora. Studiul diplomației a fost constant de-a lungul timpului. Evenimente precum proliferarea armelor nucleare, revolte și proteste, sunt probleme ce trebuie interpretate și rezolvate.

Diplomația și-a schimbat semnificația de-a lungul timpului, evoluând odată cu acesta și adaptându-se la situații. Provocări însă vor exista întotdeauna, cu excepția faptului că astăzi prezintă un grad de complexitate ridicat. Pentru a înțelege semnificația termenului, trebuie să ne întoarcem la etimologia sa. Acesta provine din greacă, diploma și semnifică document secret sau scrisoare de recomandare.

Diplomația reprezintă instrumentul instituționalizat de comunicare între două sau mai multe state, cu scopul de a găsi soluții viabile și beneficii reciproce. Comunicarea și dialogul sunt elementele cheie ale diplomației. Comunicarea este cea care va duce la rezolvarea conflictelor pe cale pașnică, non-violentă, în asemenea mod încât să se creeze avantaje pentru toate statele implicate.

O definiție largă a diplomației ar fi: "Diplomația înseamnă crearea de relații, utilizarea de metode pașnice, între și de către actori internaționali, dintre care cel puțin unul este guvernamental." Trebuie menționat faptul că diplomația modernă nu se rezumă la actorii tradiționali, reprezentați de state, ci include printre alții, organizații religioase și non-guvernamentale.

Ceea ce înțelegem astăzi prin termenul de diplomat, cel care conduce relațiile diplomatice, a avut o semnificație diferită în anii trecuți. Inițial, acest termen era atribuit celor care arhivau documente. Mai târziu, noțiunea a căpătat o structură riguroasă, desemnând pe cei care se ocupau de documentele de stat și supravegheau relațiile internaționale. Înainte însă de a i se atribui denumirea de diplomație, această formă de rezolvare a conflictelor se găsea cu mult în trecut, menționând oratorii greci care îndeplineau aceleași misiuni, cu mai puține mijloace însă. Diplomația antică nu era instituționalizată, iar misiunile se desfășurau ad hoc. Primul Război Mondial, un eveniment major, a schimbat modalitatea de realizare a misiunilor diplomatice. Caracterul secret al acestora a fost blamat, iar atenția s-a îndreptat spre transparență și informare.

O nouă interpretare a conceptului de diplomație a apărut în secolul digital: e-diplomația, adică folosirea Internet-ului și a noii tehnologii de comunicare digitală, cu scopul de a îndeplini obiective diplomatice. În prezent, corpul diplomatic utilizează tehnologia pentru a stoca și pentru a transmite informații în timp real.

Modul clasic de stocare al informațiilor în format fizic s-a dovedit ineficient, încetinind uneori finalizarea misiunilor diplomatice, prin timpul irosit în căutarea acestora. E-diplomația, reprezintă noua cale de stocare și organizare a informațiilor în mod facil. Se estimează că aproximativ 70% din informațiile din domeniul diplomației ce se crează în fiecare an, se adună din spațiul virtual.

De asemenea, e-diplomația ajută la conectarea corpului diplomatic cu publicul. Secretarul de stat american Hillary Clinton, admitea într-un discurs faptul că ambasadorii sunt frecvenți utilizatori ai unor rețele faimoase de socializare precum Twitter, sau își crează bloguri.

Rolul diplomației clasice era de a construi un "pod" între țări, care să ducă la crearea de relații între acestea. E-diplomația facilitează această misiune, întrucât un eveniment petrecut în țara gazdă, va fi cunoscut în țara natală în timp extrem de scurt.

1.2 Apariția și evoluția Internet-ului

Internet-ul, așa cum este cunoscut și utilizat astăzi, instrument ce facilitează procesul de globalizare, a apărut în urma unui process sinuos, având la bază un proiect militar inițiat de statul american, la fel cum calculatoarele au rezultat din efortul britanicilor de a sparge codul Enigma al germanilor naziști în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Proiectul de creare a Internet-ului a îmbinat domeniul militar cu cel științific, tehnologic și a fost inovația ce a aparținut DARPA (Cercetarea Avansată a Departamentului de Apărare) a Statelor Unite ale Americii.

Ceea ce a declanșat inițierea proiectului a fost lansarea în spațiu a rachetei Sputnik de către sovietici. În acea perioadă, exista o competiție acerbă între cele două superputeri pentru a deține superioritatea în toate domeniile.

Pe de o parte exista competiția, iar pe de altă parte, a existat imboldul de a crea un sistem de comunicații care să fie invulnerabil atacurilor nucleare, iar în același timp să facă posibilă transmiterea mesajelor esențiale în orice moment, fără să fie interceptate. Prima rețea care să îndeplinească aceste scopuri, a fost numită ARPANET și a fost utilizată pentru prima oară la 1 septembrie 1969 în cadrul Universității din California, Institutul de cercetare Stanford. Sarcina inițială pentru care ARPA a fost concepută, a fost supravegherea diferitelor programe nucleare. Scopul s-a schimbat după apariția NASA (en. National Aeronautics and Space Administration), ce a preluat această sarcină. Dacă inițial conducerea investea în programe de apărare contra atacurilor nucleare și în tehnologii de detectare a rachetelor, scopurile sale s-au extins pe parcurs. Iar faptul că baza sa fizică se afla în Pentagon ce are preocupări de ordin militar, nu a însemnat că cercetarea s-a limitat strict la acest domeniu.

Rețeaua denumită ARPANET a depășit curând granițele proiectului militar și a fost oferită ca metodă de comunicare oamenilor de știință. În anii '80, ARPANET îndeplinea deja obiective științifice, iar în aceeași perioadă este renumită sub formula ARPA-INTERNET, ce va fi cunoscută astăzi doar sub numele de INTERNET.

Proiectul a fost încheiat în mod oficial pe 28 februarie 1990, iar NSFNET a preluat rolul, deși interesele comerciale ale corporațiilor private au dus la închiderea sa în aprilie 1995. Pentru o perioadă, după 1995, Internet-ul este privatizat, fără nici o autoritate superioară care să îl controleze, un număr minim de instituții intervenind pentru a modifica configurațiile tehnice. The Internet Society, o organizație formată din fondatorii Internet-ului, au preluat responsabilitatea la scurt timp. În 1998, conducerea se schimbă din nou, preluată de această dată de către IANA/ICANN, iar un an mai târziu, Internet-ul este din nou fără autoritate, conducerea nefiind preluată nici de guvernul american, nici de o corporație privată sau alt stat.

Dincolo de problema conducerii, exista concepția că tehnologia trebuia să avanseze. Modul în care funcționa tehnologia în acea perioadă nu era suficient de avansat pentru a se crea o comunicare la nivel global. Intenția inițială era de a se limita la comunicarea companiilor între ele. Primul pas în acest sens, a fost crearea unui protocol de comunicare utilizat de toate rețelele. În 1973, Robert Kahn și Vinton Cerf, doi oameni de știință, au pus bazele unui astfel de protocol. Curând, s-au creat grupuri în toate colțurile lumii, pentru a avansa o astfel de inițiativă. În unul din aceste grupuri, la Stanford, au luat naștere rețelele locale de comunicare, numite LAN, Local Area Network.

Alături de oameni de știință de origine franceză, în 1978, protocolul creat a fost împărțit în două părți: TCP, Transmission Control Protocol, ce funcționa de la gazdă la gazdă și IP sau Internet Protocol. În anii '80, TCP/IP, au reprezentat unicul mod de comunicare și singura legătură existentă între rețele.

În 1983, UNIX a luat locul TCP/IP, iar faptul că a fost înființat din fonduri publice, a deschis calea către disponibilitatea sa. În curând oamenii și-au adaptat sistemul pentru a realiza comunicarea. În aceeași perioadă, prețul calculatoarelor a scăzut iar intrarea în posesie a devenit facilă, deși Internet-ul era încă destul de greu de utilizat de către cei necunoscători. Un alt proiect a fost inițiat, tocmai pentru a remedia acest lucru. Astfel a apărut WWW- World Wide Web, un sistem de căutare a informațiilor dorite, clasificate după conținut și nu locație.

Tot cu scopul de a facilita accesul publicului larg, s-a introdus hypertext, sau HTML- Hypertext Markup Language, cu scopul de organizare a informațiilor din spațiul virtual. HTTP- Hyper Transfer Protocol, ajuta la comunicarea între motoarele de căutarea și servere. Iar pentru a căuta pe Internet, adresa standard a fost numită URL. În 1992, apare primul browser, motor de căutare, numit MOSAIC. Preluat de către o companie, a fost renumit Netscape Navigator în octombrie 1994. WWW s-a răspândit în scurt timp, utilizat până în prezent, atât de public cât și de entități private.

Căror motive se datorează inițierea și dezvoltarea acestui proiect la origine militar, care a străbătut o cale lungă, ajungând să fie utilizat de către întreaga omenire ca un mod de comunicare și informare sau chiar răspândire a informațiilor? Iar în prezent, este cea mai mare inovație și sursă conflictuală- pe de o parte benefic, pe de altă parte amenințare la adresa securității naționale. Ar putea exista o sumedenie de motive, dar unele sunt distinctive. În primul rând și cel mai evident motiv, a fost lansarea în spațiu a rachetei Sputnik de către sovietici, ce a reprezentat imboldul necesar. Competiția dar și teama, au dus la crearea unui sistem de identificare a rachetelor. Un alt motiv ar putea fi ideea și necesitatea comunicării, inițial între firme private și departamente, extinzându-se mai apoi la întreaga populație.

Indiferent de motive, însă, Internet-ul a avut cu adevărat efecte revoluționare în societate, schimbând omenirea și mai mult de atât, pavând calea spre noi inovații care nu ar fi fost posibile fără tehnologie.

1.2 Politica Internet-ului și democratizarea comunicării digitale

Apar o serie de întrebări cu privire la Internet: Există vreun stat ce controlează Internet-ul? Este acesta gestionat de Statele Unite ale Americii sau de o autoritate neutră? În ce măsură, controlul asupra rețelelor de comunicare digitală, contribuie la creșterea puterii unor state în raport cu altele? Cum va fi în viitor afectat Internet-ul de modificarea relațiilor dintre state? Unele întrebări au fost răspunse, iar asupra altora se pot forma doar supoziții.

În ceea ce privește controlul asupra Internet-ului, există o istorie îndelungată, în care diferiți actori l-au deținut. În 1998, acesta devenise un bun economic, comercial, căpătând ideea de industriabilitate. Guvernul Statelor Unite ale Americii proclama dreptul asupra rețelelor alături de firma Network Solutions. Cei ce au stat inițial la baza proiectului militar de construire, au pierdut controlul.

Exista o falsă percepție asupra autonomiei Internet-ului. Ceea ce se utilizează zilnic, este controlat și supravegheat. Spre exemplu, conexiunea la Internet necesită o adresă IP și un număr unic. O autoritate decide cine primește exact ce număr. Adresele utilizate precun punct-net sau punct-com sunt de asemenea prestabilite de către o autoritate. Totul este controlat și stabilit în cele mai mici amănunte.

Cine deține atunci controlul? Lupta pentru preluarea controlului datează de mai multe decenii și a implicat mai mulți actori. Unele dintre persoanele ce au lucrat la proiectul de concepere a Internet-ului și i-au supravegheat evoluția, au proclamat controlul, dar le-a lipsit autoritatea legală necesară și au eșuat. Să dețină atunci SUA puterea? Deși meritele sunt atribuite inginerilor care au lucrat la proiect, guvernul american a oferit fondurile necesare, legându-i pe aceștia prin contracte și obținând puterea necesară de decizie asupra politicii Internet-ului.

În anii '70 când complexitatea structurii Internet-ului era încă la un nivel scăzut, inginerii au cerut omului de știință Jon Postel să lucreze la numirea domeniilor, astăzi cunoscute ca punct-net sau punct-com. Guvernul american a încheiat un contract cu acesta, oferindu-i pentru o perioadă de timp controlul. În anii '90, după ce autoritatea sa și-a pierdut din substanță, Departamentul Apărării a oferit o parte din control firmei Network Solutions. Acest lucru, faptul că a fost preluat controlul de către o firmă destinată creării profitului, a însemnat începutul comercializării Internet-ului, taxe fiind impuse pentru înregistrarea de domenii. Și aici se găsește răspunsul la întrebarea în ce măsură controlul asupra rețelelor de comunicare digitală contribuie la creșterea puterii unor state în raport cu altele. Controlul deținut de guvernul american prin legarea de contracte, i-a permis nu numai controlul decizional, ci a dus la un boom economic. Nenumărate persoane și firme au plătit taxe pentru înregistrarea de domenii, îmbogățind prin asociere, nu numai firma Network Solutions, ci și guvernul american.

Disputa pentru controlul asupra Internet-ului nu s-a încheiat. O organizație, numită Societatea Internet-ului, formată exclusiv din părinții săi fondatori, a declanșat conflictul. Scopurile lor era de îl privatiza și de a căuta fonduri ce nu proveneau din partea guvernului. Au organizat o conferință la Geneva pentru a-și așeza cererile pe un teren solid și pentru a obține sprijin, implicând Europa în proces. Conflictul s-a încheiat în 1997, iar în 1998, guvernul american a preluat oficial controlul.

O altă discuție ce se învârte în jurul Internet-ului, se referă la democratizarea comunicării digitale și la rolul pe care îl exercită acesta în politică.

Determinarea gradului de influență pe care l-a exercitat și îl exercită Internet-ul în procesul de democratizare, este dificilă. Pentru a realiza acest pas, afirmă Evgeny Morozov, trebuie studiate drepturile omului, libertatea de expresie, gradul de transparență și corupție, proces deloc facil. Rolul mijloacelor de comunicare digitală nu a fost însă ignorat, ci a fost studiat din toate unghiurile, în principal rolul lor în mobilizarea politică a maselor, dovedind că nu a fost unul pasiv. De obicei, asupra acestui subiect, părerile se divid între supraestimarea și subestimarea, aprecierea sau scepticismul pur și moderat al rolului tehnologiei de comunicare digitală în prcesul de democratizare.

S-a prevăzut adesea că tehnologia de comunicare digitală, utilizată în mod adecvat, va duce la instituirea democrației și răsturnarea guvernelor autoritare. Ceea ce nu s-a prezis însă, a fost faptul că Internet-ul poate fi controlat și utilizat în scopuri nu tocmai pașnice. Un exemplu ilustrativ în acest sens, este cel al Arabiei Saudite, unde conexiunea la Internet a fost stabilită încă din 1994, dar accesul a fost oferit populației mult mai târziu, după ce guvernul și-a perfecționat sistemul de introducere a cenzurii și a supravegherii.

Supraestimarea puterii Internet-ului, duce la concepția că poporul nu este numai controlat, ci și că la rândul său controlează guvernul prin accesul nelimitat la informații, și prin puterea ce se obține prin cunoaștere. Se vorbește despre "e-democrația", adică guvernarea publicului prin tehnologie. Dar, există mai multe obstacole, menționând așa numita "digital divide" , granița ce separă publicul cu acces la Internet de statele ce sunt prea sărace pentru a-și permite.

La cealaltă extremă, în China, este prezent scepticismul pur. Se consideră că mijloacele de comunicare digitală nu mai pot institui democrația. Statul chinez a dezvoltat în mod ingenios un sistem de cenzură. Alături de acest stat, Iran și-a dezvoltat mecanisme de reglementare ce limitează accesul liber, ambele încălcând drepturile omului în proces. Ar fi futil, spune Diamond să acordăm meritele instituirii democrației mijloacelor de comunicare digitală. Istoria ne arată că inovațiile au produs uneori și reversul medaliei, opusul democrației. Ceea ce oferă acces publicului la informații, oferă autorităților posibilitatea de creare a metodelor de control, iar cei ce văd doar partea pozitivă pot fi numiți utopiști.

Pe de altă parte, tehnologia de comunicare digitală poate fi o unealtă puternică în expunerea abuzurilor comise de autorități și a ajutat în unele cazuri la răsturnarea regimurilor autoritare. Deși tehnologia nu a jucat rolul primordial în mobilizarea maselor în timpul revoltelor, a dus totuși la răspândirea veștilor despre acestea peste graniță. Ea a amenințat legitimitatea regimului iranian, odată ce un scurt film ce o arată pe tânăra Neda Agha Soltan căzând victimă colaterală a revoltei din Teheran, a devenit viral.

În multe cazuri, faptul că populația avea acces la mijloacele de comunicare digitală, nu a îmbunătățit situația regimului. Autoritățile au reușit să le manipuleze în favoarea lor, consolidându-și conducerea. Cazul Iranului este emblematic în acest sens. Aproximativ 10 milioane din populația sa sunt utilizatori frecvenți ai Internet-ului, iar majoritatea deține telefoane mobile. Iar în acest stat, democrația nu a fost încă instituită. Guvernul a fost mult mai eficient, prin blocarea conținutului, introducerea cenzurii și dezinformarea.

Tehnologia nu deține capacitatea de acționa autonomă și de a stopa abuzurile grave asupra drepturilor omului, sau de a pune capăt violenței și torturii. Oferă într-o oarecare măsură, posibilitatea de a le documenta și de a le răspândi spre publicul ce deține în fapt puterea finală de a acționa. Mijloacele de comunicare digitală sunt doar unelte care pot ajuta la răspândirea idealurilor democratice, dar cu siguranță nu le pot implementa.

1.2.3 Securitate și cenzură

Succesul mijloacelor de comunicare digitală în a pava calea spre democrație în unele regiuni, a dus la convingerea că acesta este singurul scop pentru care au fost create. Abordarea nu merge într-un singur sens, ea fiind ambivalentă. Aceleași mijloace folosite în scopuri democratice, pot fi folosite în mod discreționar de către autorități. Avansarea continuă a tehnologiei, a însemnat în același timp și posibilitatea creării unor moduri ingenioase de control Contradicția este evidentă: este tehnologia o cale a eliberării sau este un alt mod al statului de a își controla cetățenii?

Într-un discurs ținut la Newseum, Washington DC, secretarul de stat american Hillary Clinton, subliniază faptul că secolul XXI nu se aseamănă cu nici un alt secol în privința libertății informației. Oamenii, indiferent de origine și de spațiul geografic în care trăiesc, sunt conectați prin accesul la Internet. Libertatea de expresie în spațiul virtual trebuie garantată și salvgardată, dar ea se oprește acolo unde apar forme de incitare la ură, discriminare și terorism. Acestea sunt provocări care vin odată cu accesul nelimitat. Întrebarea care intervine este: amenințările acestea legitimează acțiunile autoritare ale guvernului? Răspunsul ar trebui să fie în mod ferm nu. Legile nu fac diferența între cei ce utilizează Internet-ul în scopuri pașnice și cei ce îl utilizează în scopuri violente.

În mod paradoxal, țările ce ar trebui să fie garante ale democrației și ale accesului liber în spațiul virtual, sunt cele care propun și pun în aplicare măsuri ce realizează contrariul, legitimându-le sub pretextul îndeplinirii securității naționale.

În Statele Unite ale Americii, există agenții care supraveghează comunicarea cetățenilor, NSA (National Security Agency), devenind un caz faimos după ce Edward Snowden a dezvăluit acest lucru.

Formele de control și cenzură sunt legate de garantarea securității naționale. Atunci când izbucnesc revolte, spațiile online unde se pot dezbate chestiuni legate de acestea, sunt blocate. "Eficiența" este uneori uimitoare. În mai puțin de 24 de ore, conținutul "dăunător" este eliminat. O astfel de situație are loc în Iran, parte pentru că i-au fost oferite mijloacele necesare de către companii vestice.

Cazul Chinei este cel mai ilustrativ în acest sens. Statul chinez și-a dezvoltat cel mai sofisticat sistem de cenzură, monitorizare și de filtrare a conținutului. Accesul la Internet este sistematic supravegheat pentru a pune capăt oricărei tentative de subminare a autorității guvernului. În protest față de această formă de abuz, Google s-a retras formal. Odată cu retragerea motorului de căutare și înlocuirea sa cu varianta chinezească Baidu, posibilitatea controlului a crescut considerabil. Fluxul de informații este controlat, Internet-ul fiind înconjurat de bariere virtuale, asemănătoare celor fizice, sistemul de control fiind numit The Great Firewall of China, făcând aluzie la o barieră fizică asemănătoare "Marelui Zid Chinezesc".

Modul de funcționare al cenzurii este extrem de subtil uneori. Atunci când unul dintre cetățeni se conectează la un site interzis, nu va apărea un mesaj ce va confirm acest lucru, ci mai degrabă va părea ca un defect tehnic, inducând utilizatorii în eroare. În fapt, cenzura este atât de strictă, încât un mesaj postat potențial ofensiv, este blocat înainte de a se răspândi.

Actul de comunicare este un drept natural și esențial ce ar trebui extins și în spațiul virtual. Acolo unde la conducere există regim totalitar, vor exista și dizidenți, iar cenzura și controlul nu sunt soluții viabile.

Societățile ce introduc controlul și cenzura pot fi descrise cel mai bine ca fiind societăți orwelliene, societăți unde nu există încredere, iar cetățenii sunt constant supravegheați de către "Big Brother", cu alte cuvinte, guvernul.

1.2.3 Hacktivism

Acolo unde există cenzură, iar opinia cetățenilor nu este auzită sau ascultată există o nouă formă de protest numită hacktivism.

"Hacktivism-ul, înseamnă îmbinarea activismului cu acțiunea de hacking, prin utilizarea non-violentă și ilegală a instrumentelor digitale pentru urmărirea de scopuri politice".

Conform definiției cuprinse în Dicționarul Oxford, o persoană numită hacktivist, este o persoană cu abilități de hacker, deși spre deosebire de acesta care poate iniția o acțiune din interesul său egoist, are scopuri mai puțin distructive. Scopurile sale sunt de obicei de natură politică și socială, căutând să promoveze cauze de acest ordin nesoluționate de către stat. Sunt persoane care au atribuit conotații peiorative termenului. În 2011, în urma unui raport asupra accesului neautorizat la unele informații, s-au atribuit hacktiviștilor, scurgeri de informații în proporție de 58%.

Atacurile lansate în spațiul virtual de către hacktivists, pot lua mai multe forme. Există DOS sau Distributed Denial of Service, ce înseamnă blocarea accesului la anumite websites. Cel care lansează atacul, suprasaturează calculatorul aflat sub atac cu cereri de informații, crescând în mod excesiv consumul de resurse, iar serverul încetinește sau se resetează. De asemenea, aceștia pot obține accesul neautorizat al unei pagini web, înlocuind conținutul existent cu unul politic. O altă formă de atac, des utilizată, este redirecționarea site-urilor, spre cele dorite de hacktivists.

Din cauza neputinței de a prevedea atacurile lansate de către hacktivists, ziarele i-au portretizat în anii '90, ca fiind persoane potențial periculoase, ce își utilizează liberul acces la Internet, pentru a prelua în mod forțat calculatorul unui alt utilizator și de a îi invada spațiul virtual privat. Până în acel moment, noțiunea de "hack" de la care a fost format termenul hacktivism, însemna utilizarea tehnologiei în moduri inedite.

O primă acțiune a activiștilor ce utilizează tehnologia, a avut loc în 2001 și aparține unui grup intitulat Electrohippies, ce au protestat împotriva unor politici implementate de către Organizația Mondială a Comerțului. Pentru a încuraja participarea cetățenilor, au creat un site, ce odată accesat, genera un email politic deja formulat către OMC.

Anonymous, grupul cel mai faimos de hacktivists ce poartă măști având imaginea lui Guy Fawkes, au acționat adeseori asupra unor companii cunoscute precum Master Card, Motion Picture Association of America, chiar și asupra bisericilor scientologice, acuzându-le de lipsa transparenței, prin lansarea de atacuri în spațiul virtual. Motto-ul acestora, după care se ghidează și ceilalți hacktivists, este: "We do not forgive. We do not forget. Expect Us". În 7 ianuarie 2003, au lansat o campanie intitualtă We The People, cerând recunoașterea DDOS- Distributed Denial Of Service, ca o formă de protest protejată de Primul Amendament.

Atacurile lansate de către hacktivists diferă de protestele tradiționale. Participanții, sunt persoane ce dețin un nivel înalt de cunoștințe în domeniul informaticii, iar manifestarea publică nu este necesară. Mai mult de atât, resursele utilizate sunt de obicei minime, aceștia având nevoie de un calculator sau telefon și de o conexiune bună la Internet.

Sancțiunile aplicate acestei forme de activism politic, sunt de obicei dure. Cea mai cunoscută formă de implementare a sancțiunilor, Computer Fraud and Abuse Act (CFA), are scopul de a interzice accesarea intenționată a infrmațiilor clasificate și de a împiedica acțiunile ce se soldează cu afectarea funcționării calculatoarelor.

Acțiunile conduse de cei ce se intitulează hacktivists, duc la violarea spațiului cibernetic personal și accesarea de informații clasificate. Atacurile lor sunt subtile, greu de detectat uneori și rezultând în compromiterea informațiilor. Formele de atac sunt precise și atrag o atenție crescută din partea publicului, care pe de o parte consideră că acestea sunt necesare întrucât suplimentează eforturile guvernului, iar pe de altă parte le blamează și le categorizează ca fiind periculoase.

1.2.4 Whistleblowers

Dacă de obicei în corporații și instituții se mizează și se pune accentul pe loialitatea și confidențialitatea angajaților, apare întrebarea: Cum se pot remedia acțiunile ilegale și dăunătoare din interior? Astfel apare termenul de whistleblowers, ce desemnează persoane ce sunt dispuse să renunțe la propria libertate pentru a expune corupția și actele ilegale.

Consultându-se dicționarele înainte de 1961, s-a descoperit faptul că termenul de whistleblowing nu exista. În Dicționarul Oxford, la acea perioadă, exista însă un concept ce se apropia ca semnificație. Whistle făcea trimitere la acțiunea de a dezvălui o informație confidențială, sau actul de a vorbi în secret. Cu toate că existau menționări vagi ale termenului, devine oficial o noțiune în 1972, prin folosirea sa în cadrul unei conferințe ce dezbătea responsabilitatea profesională. S-a folosit termenul pentru a desemna persoanele ce sunt dispuse să expună actele de corupție din interiorul instituțiilor și organizațiilor.

Astăzi, termenul este clar conturat. Inițial însă, acesta făcea trimitere la jocul de fotbal, unde arbitrul utilizează fluierul pentru a atrage atenția asupra unei acțiuni nereglementare. Se precizează că spre deosebire de arbitrul ce deține autoritatea de a pedepsi acțiunea, un whistleblower nu dispune de aceeași putere, fiind obligat să recurgă la o a treia persoană capabilă de a acționa ca intermediar.

O acțiune de expunere a corupției, trebuie să cuprindă câteva elemente esențiale, pentru a fi atribuită celor numiți whistleblowers. Trebuie să existe un individ ce este dispus să facă publice unele documente confidențiale. Informațiile trebuie transmise apoi unei persoane, care în mod necesar, nu face parte din organizația ce urmează să fie expusă și care are datoria morală de a le face publice. În mod automat, informațiile trebuie să facă trimitere la nedreptățile comise de organizație. Iar în ultimul rând, persoana care dezvăluie greșelile comise, trebuie să fie membru actual sau fost membru al organizației.

În secolul XXI, un secol digital, corupția este expusă cu ajutorul tehnologiei. WikiLeaks, organizație faimoasă cunoscută ca fiind whistleblower, expune infracțiunile și abuzurile asupra drepturilor omului. Edward Snowden, un alt whistleblower, a dezvăluit acțiunile de supraveghere în masă a cetățenilor realizate de National Security Agency (NSA), în parteneriat cu alte țări. Jeremy Hammond a publicat conversațiile online ale firmei unde lucra, dezvăluind corupția din interior.

Reacția autorităților nu a fost una favorabilă. Aceștia au fost portretizați ca fiind trădători și imprudenți și pedepsiți aspru. Julian Assange, fondatorul WikiLeaks se află în prezent la ambasada ecuadoriană din Londra, pe termen nedeterminat. Jeremy Hammond a fos condamnat la 10 ani de închisoare. Edward Snowden a fost acuzat de înaltă trădare și s-a autoexilat. Jurnaliștii ce au colaborat cu aceștia, au fost acuzați de nesupunere civilă.

Se oferă totuși protecție, doar dacă există un observator imparțial care să ateste veridicitatea informațiilor dezvăluite, necesară pentru a încuraja următoarele dezvăluiri ale corupției. În prezent, există o serie de țări care au emis legi pentru a proteja informatorii de acest gen. Există Japan's Whistleblower Protection Act (WPA), South Africa's Protected Disclosure Act (PDA). În unele țări, Codul Penal interzice pedepsirea unui whistleblower. Se oferă, ca formă de protecție, anonimitatea. Aceasta nu este neapărat necesară, dar poate reprezenta un stimulent pentru cei ce se tem se repercusiuni. De asemenea, legile de protecție se extind și la locul de muncă, interzicând hărțuirea, disciplinarea sau concedierea celor care expun corupția.

Acțiunile declanșate de whistleblowers nu au rămas fără efecte. Dezvăluirile lui Snowden au dus la votarea legii de desființare a programului NSA. S-au organizat proteste în acest scop, numind ziua "Ziua 1984", intitulată după romanul lui George Orwell 1984.

Whistleblowers consideră că stă în dreptul cetățenilor să afle informații care au potențialul de a îi afecta, accentuând necesitatea transparenței guvernului. Starea de corupție nu este și nu ar trebui să fie o stare de facto.

1.2.5 Cyberterrorism

Evenimentele din 2001 de la World Trade Center au accentuat teama oamenilor față de atacurile teroriste. Cyberterorismul, o nou formă avansată a terorismului, a apărut ca efect al dezvoltării tehnologiei. Combinând terorismul cu tehnologia, este cu atât mai dificil de detectat, iar panica este acută.

Rădăcinile terorismului din spațiul virtual pot fi trasate în anii '90, odată ce dependența de tehnologie a atins cote maxime. Studiind această nouă manifestare a terorismului prin tehnologie, specialiștii afirmau că acesta ar putea provoca mai multe pagube, decât orice formă tradițională de terorism.

Cyberterorismul este un subiect controversat și complex de abordat. În prezent, specialiștii insistă asupra faptului că nu există nici o dovadă care să ateste existența atacurilor sau utilizarea Internet-ului în scopuri teroriste. Atacurile din spațiul virtual sunt spontane și se manifestă prin afectarea serverelor, sau prin transmiterea de mesaje ce au conținut terorist. De ce sunt acestea atât de greu de identificat și de ce se susține că acestea nu au avut loc de fapt niciodată? Se presupune că Internet-ul a fost utilizat încă de la apariția sa pentru comiterea de infracțiuni. Cybercrimes, sunt fapte comune și des uzitate. Acest fapt crează dificultăți pentru specialiștii ce caută să le diferențieze de o eroare tehnică ce provoacă căderea sistemului, sau de un cyber-attack. Nu există teroriști care să își asume creditele pentru desfășurarea unui atac de acest gen.

Teama față de acest fenomen este accentuată de publicațiile media și de portretizarea sa în filmele de la Hollywood.

Această ramură a terorismului este preferată terorismului tradițional. Pentru a lansa un cyber-attack, se necesită un calculator sau un telefon și o conexiune bună la Internet. Atacul este mai presus de toate anonim și există o varietate a țintelor.

Datorită conexiunii vaste la Internet, atacurile pot avea loc de oriunde din lume, unde aceasta este optimă. Cyber-attacks se manifestă sub forma infectării calculatoarelor cu virusuri, închiderea site-urilor guvernamentale. În acest sens, un exemplu ilustrativ este cel al atacului pro israelit ce a închis site-ul Hezbollah. Gravitatea este accentuată de faptul că atacurile pot provoca rău fizic, dacă sistemul este conectat la alte infrastructuri, precum energia sau apa.

Atacurile au scopul de a exploata vulnerabilitățile guvernului și de a obține acces la informațiile miltare sau financiare. Rar, pot fi hibride, amestecând amenințările din spațiul virtual cu cele reale, cum ar fi plasarea unei bombe.

Cyberterorismul este înainte de toate un atac premeditat, cu motive ce au substrat politic, iar atacurile pot fi clasate ca fiind asimetrice, întrucât adversarul nu este nici în cunoștință de cauză și nici nu dispune adeseori de aceeași forță de ripostă.

Asemenea teroriștilor, cyberteroriștii își folosesc capacitățile pentru a intimida și a forța guvernul să le îndeplinească scopurile, fie ele politice, religioase sau ideologice. Panica este o primă metodă eficientă. Oricine poate deveni cyberterorist, atâta timp cât, în afara mijloacelor necesare pentru a lansa atacuri, deține un minim de cunoștințe în tehnolgie, minim ce i-ar permite să răspândească virusuri, să afecte integritatea informațiilor confidențiale sau să transmită publicului mesaje ce au conținut politic și care reușesc să inducă teama.

Cyberterorismul ca formă de manifestare a terorismului, nu poate fi ignorat. Cu toate că nu există încă persoane care să admită că au înfăptuit atacuri teroriste în spațiul cibernetic, cyberterorismul este o amenințare reală, o amenințare ce poate provoca daune nu numai asupra calculatoarelor și a informațiilor, ci asupra unor persoane fizice. Spre deosebire de teroriștii tradiționali ce utilizează mijloace violente și convenționale precum plasarea unei bombe, cyberteroriștii utilizează tehnologia avansată, o modalitate contemporană, mizând pe anonimitate și pe factorul de incertitudine. Ambele forme de terorism însă, caută să îndeplinească unele scopuri, înfăptuitorii lor considerând că simpla exprimare a opiniei nu este suficientă pentru îndeplinirea lor, iar mijloacele violente intervin.

1.2.6 Primăvara Arabă- Înlesnirea revoltelor prin mijloace de comunicare digitală

Mișcările de instituire a democrației și de abolire a regimurilor autocratice, ce au avut originea în Tunisia și au fost o sursă de inspirație pentru Egipt și alte state vecine, au fost clasificate sub denumirea de "Primăvara Arabă". Statele din Orientul Mijlociu au avut dintotdeauna indexul democrației scăzut, iar această serie de proteste a semnificat tentativa de instituire a valorilor democratice. În 2010, o serie de revolte au izbucnit, ca rezultat al privatizării suferite de populație. La bază au stat foametea, inegalitatea și abuzurile asupra drepturilor omului.

Rolul jucat de mijloacele de comunicare digitală în răspândirea revoluțiilor, este unul semnificativ, subliniind similitudinea suferințelor și posibilitatea de a oferi ajutor reciproc.

Spațiile fizice, de obicei spații ale manifestărilor, prezentau deja un risc pentru oricine avea opinii politice radicale. Astfel, spațiul virtual reprezenta unica soluție, existând servere ce erau inaccesibile controlului și cenzurii. Utilizate în scopuri politice de către grupuri ce aveau prea puțină sau deloc experiență în organizarea protestelor, în curând rețele cunoscute de socializare precum YouTube, Twitter și Facebook, au devenit un portal de comunicare și un mijloc de răspândire a opiniilor opuse regimului aflat la conducere.

În Tunisia, sursa izbucnirii revoltelor care mocneau deja, a fost povestea tânărului comerciant Mohammed Bouazizi, care în semn de protest față de abuzurile guvernului tunisian, s-a autoincendiat. În scurt timp, filmat fiind, evenimentul s-a răspândit, creând un impact puternic și inspirând alte popoare prinse într-un regim nedemocratic similar, să acționeze.

Neavând un alt mod de a-și exprima opiniile asupra regimului autoritar, tineri, frecvenți utilizatori ai rețelelor de socializare și bloguri, indivizi educați, au folosit resursele nelimitate ale Internet-ului pentru a pune presiune asupra propriului guvern.

Datorită utilizării excesive a site-urilor de socializare în răspândirea veștilor despre revolte, publicațiile media occidentale le-au numit "Revoluțiile Facebook" sau "Revoluțiile Twitter". În ianuarie 2011, utilizarea tehnologiei digitale atinsese punctul maxim, Twitter fiind elementul cheie în perioada revoltelor. În ziua demisionării președintelui Ben Ali, 2.200 de mesaje privind izbucnirea revoltelor, proveneau din interiorul Tunisiei, Algeria, Maroc, Egipt. 6 cuvinte erau des utilizate în conceperea mesajelor Twitter: #Ben Ali, #Bouazizi, #Economie, #Islam, #Revoluție și #Libertate. Înlocuirea președintelui Ben Ali cu Mohamed Ghannouchi, nu a reprezentat un pas înainte spre democrație, ci un regres, întrucât acesta făcea parte din vechiul regim. Curând, protestele au izbucnit din nou.

În Egipt, similar Tunisiei, un eveniment tragic a fost cel care a descătușat sentimentele de revoltă. Evenimentul este povestea unui blogger, Khaled Said, ce a fost brutalizat de către poliție ca urmare a demascării corupției. Adunându-se în piața Tahrir, oameni cu aceleași idealuri și aspirații, au răspândit discursuri despre democrație ale președintelui american Barack Obama, utilizând telefoane și calculatoare portabile. Această formă de protest a fost imortalizată într-un scurt film, devenind viral pe YouTube cu peste 600.000 de vizualizări. The Muslim Brotherhood, Frăția Musulmană, mișcare islamistă, deținea în momentul desfășurării revoltelor, nenumărate bloguri cu peste 12.000 de postări pe săptămână atât în limba arabă cât și în engleză.

Contracarând acțiunile protestatarilor, guvernele din Tunisia și Egipt au lansat acțiuni ce presupuneau arestarea utilizatorilor ce promovau revoltele și sistarea accesului la Facebook sau Dailymotion, în tentativa de a opri criticile asupra conducerii. Toate aceste interdicții nu au reprezentat în cele din urmă un impediment pe termen lung, folosirea telefoanelor mobile fiind uzuală, iar hackeri precum Anonymous, au ajutat cetățenii în a-și sfida guvernul creând programe ce le permiteau să doboare zidurile cibernetice.

Rolul tehnologiei de comunicare digitală în instigarea revoltelor, afirmă Evgeny Morozov, cunoscut critic al tehnologiei, a fost cu siguranță supraestimat. În Iran, rețelei de socializare Twitter, i s-a atribuit un rol major în timpul revoltelor, deși în mod surprinzător poporul american a fost cel care a subliniat acest lucru și nu poporul iranian.

În analiza rolului rețelelor de socializare în perioada revoltelor din Primăvara Arabă, se poate cădea în două extreme: fie în utopianism, optimism exagerat, fie în scepticism nefondat. Tehnologia de comunicare a jucat un rol în timpul desfășurării revoltelor, dar acesta a fost limitat. În mijlocul haosului, citirea sau crearea de bloguri, ar fi însemnat timp irosit. De aceea, utilizarea Twitterului ca spațiu al exprimării opiniilor, ce oferă un spațiu de 140 de caractere, a fost mai mult decât suficient. Acest lucru sugerează că revoltele ar fi fost spontane. Afirmația nu este însă veridică, afirmă Morozov. Spre deosebire de prima "Revoluție Twitter" din Moldova, aceasta a fost planificată cu atenție.

Întrebarea este: au înlesnit mijloacele de comunicare digitală desfășurarea revoltelor? Părerile sunt ambivalente. Unele susțin că da, întrucât au fost utilizate ca mijloace de a face politică și au dus la conectarea statelor la nivel internațional. Unele susțin că rolul lor a fost supraestimat, iar cetățenii au fost cei care au realizat o schimbare în regimul aflat la conducere.

Democrația a existat cu mult înainte de apariția tehnologiei de comunicare digitală, iar rolul instituirii sale nu poate fi atribuit acestora. Dacă se analizează desfășurarea revoltelor în statele din Orientul Mijlociu, se descoperă faptul că deși au avut la dispoziție mijloacele de comunicare digitală, doar Egipt și Tunisia au cunoscut o schimbare perceptibilă, președinții să, Hosni Mubarak și Zine El Abidine Ben Ali, fiind înlăturați de la conducere. În Libia însă, situația s-a înrăutățit, iar un război civil a izbucnit în curând.

Importanța rețelelor de socializare, a blogurilor, constă în faptul că a permis răspândirea opiniilor și a argumentelor nefavorabile conducerii, acțiune nepermisă în spațiul fizic. Prin postarea de clipuri și mesaje ce au devenit virale, statele implicate și-au făcut cunoscută situația la nivel internațional și au reușit să denigreze imaginea atent construită a conducătorilor săi.

1.3 Riscuri de securitate și amenințări la adresa securității naționale

Studierea și contracararea riscurilor la adresa securității naționale, ocupă un loc important printre problemele cu care se confruntă omenirea în prezent. Istoria ne învață că statele sunt incapabile să coexiste în armonie, iar dezvoltarea tehnologiei, schimbările de mediu, accentuează gravitatea problemei.

Abordând problematica securității naționale, specialiștii s-au divizat în două tabere: realiștii care o pun în corelație cu conceptul de putere, în sensul că cel care o va obține va fi capabil în mod evident să o ofere supușilor săi; și idealiștii care au legat pacea de securitate, în sensul că odată ce starea de pace domină, securitatea este garantată.

Statul a fost identificat ca obiect al securității timp de o perioadă îndelungată. Există pe de o parte amenințări care sunt evidente la adresa sa și apoi există situații ce sunt greu de încadrat. Se pot considera imigrația, o economie sau o industrie slabă, tehnologia, amenințări veritabile la adresa securității naționale? Barry Buzan răspunde afirmativ la această întrebare și le încadrează alături de alte amenințări, în cinci domenii: social, militar, politic, economic și ecologic.

Domeniul militar este clar conturat. Amenințările din acest sector sunt evidente, acute în trecut și latente, subtile în prezent. Daunele provocate afectează întreaga structură a statului: teritoriul, populația, instituțiile. Un exemplu în istorie este cel al invadării Poloniei în 1939, ce a schimbat tot ceea ce populația construise până atunci.

Amenințările de origine politică afectează în aceeași măsură ca cele din domeniul militar, structura internă a statului. O ideologie distructivă poate diviza și fragmenta teriroriul. Pakistanul și India se află în această situație, fiind amenințate de ideologiile pe care le promovează. Un contraatac este reprezentat de instituirea unei anti-ideologii, cum a fost anti-comunismul promovat de americani.

Vulnerabilitățile din domeniul economic sunt cele mai greu de identificat. Sectorul economic este în mod natural caracterizat ca fiind riscant. Incertitudinea este o stare de facto, iar competiția predomină. Echivocitatea este evidentă. Un risc poate să fie în fapt un beneficiu pe termen lung, iar riscurile pot fi rareori interceptate și prevenite. Deși importurile sau exporturile conduse în mod eronat, controlul monezilor, pot fi interpretate ca amenințări, în domeniul competitiv al economiei, rareori ridică un semn de avertizare.

Amenințările de ordin ecologic, asemeni celor economice, sunt considerate ca făcând parte din ordinea naturală și rareori ca aparținând securității naționale. Într-adevăr, seceta sau inundația pot afecta baza fizică a statului, dar sunt consecințe ale naturii și nu provocate de om.

Insecuritatea societală implică concepte de bază ale fundamentării unei societăți: valori, obiceiuri, limbi, tradiții, legate de identitatea unui grup. Preluarea unor obiceiuri, sau introducerea acestora în mod forțat, reprezintă o reală sursă de amenințare. Migrația, ca fenomen, poate duce de asemenea la imixtiunea culturilor.

Amenințările tradiționale precum cele de ordin militar, erau clare, iar consecințele lor puteau fi identificate și uneori contracarate. Amenințările prezente la adresa securității naționale, sunt mult mai dificile de identificat și clasificat. Se numesc "amenințări non-tradiționale" și au un grad de complexitate crescut. Consecință a interdependenței crescute, este incapacitatea unui stat de a face față pe cont propriu amenințărilor, solicitând sprijinul altor state.

În prezent, două caracteristici ale riscurilor de securitate predomină. În primul rând, ele depășesc granițele unui singur stat, iar în al doilea rând ele devin conectate prin procesul de globalizare.

Tehnologia, asemeni statului, reprezintă sursă conflictuală: benefică securității naționale, prin dezvoltarea și șlefuirea unor noi moduri de asigurare a acesteia, sau amenințare prin apariția cyberteroriștilor, infracțiunilor din spațiul cibernetic. Ceea ce a reprezentat invenția secolului XX, un punct forte pentru economie, este în prezent un punct slab al societății actuale.

Utilizat de grupuri ce au ca scop obținerea puterii și recunoașterea în plan internațional, Internet-ul devine o unealtă de cauzare a conflictelor. Este folosit de guverne ca o tactică de subminare a autorității altor guverne. În desfășurarea conflictului sino-american din 2001, hackerii chinezi au instigat un conflict, declarând poporului american că s-au infiltrat în aproximativ 1.000 de site-uri ale acestuia, schimbându-le conținutul, provocare ce a dus la riposta americanilor.

Cum poate afecta utilizarea tehnologiei securitatea națională, dacă acțiunile ce decalnșează riscurile au loc în spațiul virtual? Oamenii s-au temut din totdeaunea de pierderea controlului asupra propriei creații. Ceea ce a reprezentat o inovație, a ridicat curând riscuri, iar oferirea accesului liber a însemnat deschiderea cutiei Pandorei, răspândind beneficii amestecate cu amenințări.

În prezent, aria de amenințări existente la adresa securității naționale s-a extins, recunoscându-se limitarea sa la domeniul militar. Amenințări clasificate ca având riscuri ce țin de low politics, insigfiante, în secolul XXI au fost încadrate în high politics, subliniind riscurile majore ce le-ar cauza.