Democratie Si Liberalism

Cuprins

CAPITOLUL 1. Noțiunea de „democrație” de-a lungul timpului – Forme ale democrației CAPITOLUL 2. Noțiunea de „liberalism”. Doctrina liberală. Statul limitat

CAPITOLUL 3. Democrație și liberalism în România după 1989. • Statul de drept și evoluția statului politic• Președenția, parlamentul, guvernul și sistemul partidist în România după 1989.

CAPITOLUL 4. Studiu de caz- PDL

CAPITOLUL 1.

NOȚIUNEA DE „DEMOCRAȚIE” DE-A LUNGUL TIMPULUI. FORME ALE DEMOCRAȚIEI

Introducere

“Democrația este un sistem politic prost, însă cel mai bun dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum”, a afirmat cândva fostul premier britanic Winston Churchil. Democrația este un concept antic, ca formă de guvernare. În Dicționarul explicativ al limbii române democrația este definită ca fiind „o formă de organizare și de conducere a unei societăți, în care poporul își exercită (direct sau indirect) puterea”. Succint, democrația este o guvernare a poporului.

DEMOCRAȚIA este un sistem de guvernare caracterizat prin participarea cetățenilor la procesul de conducere. Acest regim politic se definește prin:

separația puterilor în stat ;

alegeri libere ;

pluralism ;

respectarea drepturilor și libertăților oamenilor ;

domnia majorității si protecția minorităților.

Cuvântul democrație a fost pentru prima dată folosit în urmă cu aproximativ 2500 ani și provine din limba greacă în care “demos” înseamnă popor, iar “kratos” înseamnă putere. Prin democrație se întelege puterea poporului, conducerea poporului de către popor. Din punct de vedere istoric, se poate afirma că democrația a apărut în Atena secolului al VI – lea înainte de Hristos și a cunoscut o dezvoltare deosebită în secolul următor, în timpul lui Pericle.

În Atena, toți cetățenii puteau lua parte, în mod nemijlocit, la adoptarea deciziilor de interes public. Exista o democrație directa . Cetatea era condusa de un Sfat și de Adunarea Poporului

Sfatul era alcătuit din 500 de membri , câte 50 de reprezentanți din fiecare trib teritorial, desemnați prin tragere la sorți, pe o perioadă de un an și pentru maximum două mandate. Pentru a deveni membru al Sfatului , o persoană trebuia sa aibă cetățenia ateniană, vârsta de minimum 30 de ani și să promoveze un examen de moralitate.

Adunarea poporului era alcatuită din chiar societatea în totalitatea ei, excepție făcând sclavii, femeile și străinii, care nu erau considerați cetățeni. Adunarea putea decide prin majoritate simplă asupra oricărei probleme de interes public. Judecățile se țineau în fața unor jurii alcătuite din 501 de membri, care luau hotărâri tot prin vot majoritar.

Democrația directă a funcționat aproximativ 200 de ani. Ea a fost posibilă deoarece în Atena numărul cetățenilor era mic, iar la întrunirile publice participau, în mod obișnuit, mai puțin de jumătate. Însă, pe măsură ce comunitățile s-au dezvoltat din punct de vedere demografic, conducerea acestora de către toți cetățenii nu a mai fost, practic, posibilă. În epoca modernă, locul democrației directe a fost luat de democrația reprezentativă. Cetățenii deleagă puterea unor reprezentanți pe care îi aleg , din rândurile lor, pentru a se ocupa de treburile publice . Alegerile legitimează dreptul reprezentanților de a decide în locul și în numele poporului.

Democrația presupune existența unor valori, precum: libertatea, dreptatea și egalitatea. Acestea reprezintă idealuri pentru care oamenii au luptat de-a lungul istoriei și în același timp, repere pe baza cărora s-au creat normele ce reglementează viața în societate.

Oamenii trebuie sa trăiască în libertate. Nu este doar un concept, este un deziderat. De aceea statul democratic garantează și promovează libertățile personale, în limite stabilite de lege. Cetățenii trebuie sa aibă dreptul la conduite și opinii proprii și în același timp, să se bucure de securitatea personală, a domiciliului si a bunurilor pe care le posedă. Ei trebuie să își poată exercita libertatea de a se exprima, precum și dreptul de a-și alege conducătorii și de a decide în problemele de interes public.

În viața de zi cu zi, acestea nu sunt ușor de realizat, pentru că, pe de altă parte, în contextul libertății de exprimare se pot confrunta valori de bază ale democrației:credințele religioase, ideile politice ale unor cetățeni pot intra în conflict cu ale altora.

Totodată, anumiți cetățeni ai societății democratice consideră că toate ideile ar trebui exprimate, indiferent de nuanță, iar cele valoroase, dezbătute și puse în practică. Există însa și opinii potrivit cărora unel idei incită la violență și ură, iar prin urmare, acestea nu ar trebui exprimate. Esența democrației o constituie participarea cetățenilor la viața publică. Aceasta înseamnă preocuparea cetățenilor pentru problemele comunității, responsabilitate, interes pentru evenimentele sociale majore dezbătute de mass-media și chiar angajarea politica.

Libertatea și dreptatea sunt valori la care au visat și au sperat generații de oameni. Pentru ca libertatea sa aibă sens si să nu se transforme în dominația celui mai tare asupra celor slabi, este nevoie de legi corespunzătoare. Libertatea are nevoie de un stat de drept puternic care să o protejeze, în care sa domnească legea, și oamenii să nu se afle la discreția conducătorilor. Ea nu înseamnă absenta autorității, ci se bazează pe aceasta. Într-un stat democratic, oamenilor le sunt recunoscute și respectate drepturile, iar autoritățile intervin atunci când se comit nedreptăți sau abuzuri.

Democrația presupune si egalitatea in drepturi a cetățenilor, a oportunităților pe care societatea le oferă, egalitatea în fața legii. O societate dreaptă și corectă asigură membrilor ei șanse egale de reușită în viață, fără privilegii și fără discriminări. Egalitatea nu înseamnă uniformitate. Oamenii se deosebesc între ei prin capacități, educație, preferințe sau priceperi. Diversitatea trebuie acceptată și respectată, pentru că este un factor important al dezvoltării societății și culturii.

Pentru ca democrația să poată funcționa în normalitate, membrii societății trebuie să dețină o cultură politică și socială specifică. În absența acesteia, democrația nu poate supraviețui, instituțiile democratice nefiind suficiente.

1.1.Semnificația cuvântului popor

Democrația etimologică este democrația concepută în semnificația originară, literală a termenului. Astfel, definiția etimologică a democrației este, așa cum arătam anterior, de domnie (autoritate) sau putere a poporului. Ce înseamnă însă noțiunea de popor?

1. Popor înseamnă, literalmente, toată lumea.

2. Popor înseamnă o parte majoră indeterminată, marea parte a mulțimii.

3. Popor înseamnă clasele inferioare.

4. Poporul ca entitate indivizibilă, ca întreg organic.

5. Poporul ca marea parte exprimată prin principiul majorității absolute.

6. Poporul ca mare parte exprimată prin principiul majorității limitate.

Prima interpretare este, se pare, cea evidentă, în mod intuitiv. Cu toate acestea, poporul format de cetățenii unei democrații nu poate include literalmente pe toată lumea. Pe baza acestei revendicări, nu a existat niciodată o democrație și nici nu este probabil că va exista. În democrațiile grecești, demos-ul nu excludea numai femeile, ci și pe cei care nu erau născuți liberi, sclavii (ei singuri formau majoritatea locuitorilor cetății). Astăzi continuăm să excludem minorii, alienații mintal, criminalii care execută pedepse în închisori, pe cei fără cetățenie și pe cei aflați în tranzit. Cât de inclusiv ar trebui și poate fi „poporul” ? Indiferent de cât de importantă ar fi această chestiune, nimeni nu a pledat încă pentru o includere totală, fără excepții. Poporul înțeles ca ,toată lumea” este o concepție ce se bazează pe forța neclarității sale denotative. Dacă „toată lumea”, fără excepție, reprezintă un criteriu care ar face imposibilă democrația, poporul ca „marea parte” sau „cei mulți” nu poate fi utilizat ca un criteriu. Poporul ca „marea parte” reprezintă o noțiune care expune imposibila cerință procedurală de a determina, cu fiecare ocazie, cât de mulți inși reprezintă poporul sau câți inși sunt suficienți pentru a constitui un popor.

1.2. Puterea poporului si puterea asupra poporului

Până în acest moment am analizat poporul, elementul cel mai simplu al problemei noastre. Când ajungem la legătura dintre conceptul de popor și conceptul de putere, între demos și kratos, încep să sporească dificultățile. De fapt, ele nu pot fi depășite printr-o abordare etimologică.

În timp ce puterea este o noțiune dificilă din perspectivă analitică, din punct de vedere istoric și în istoria gândirii politice ea nu este deloc complicată. Puterea este un concept politic, nu unul etic. De asemenea, puterea nu este libertate. Abilitatea de a ne utiliza și dezvolta capacitățile noastre umane a fost, pentru mult timp, o temă a eticii și a pătruns pe această cale în politică sub forma unui înțeles specific al libertății . Iar libertatea concepută astfel este extrem de îndepărtată de putere. Faptul că două elemente atât de diferite pot fi confundate confirmă starea de confuzie în care ne aflăm și ușurința cu care un termen eronat (prin care nu facem decât să dăm un nou nume unui concept extrem de vechi) este aclamat ca un concept inovator, dovedește că înaintăm pe un teren nesigur. Din ambele sensuri, nu este deloc inutil să subliniem că la autorii care au insistat asupra problemei conexiunilor dintre demos și kratos, puterea a fost întotdeauna forța și capacitatea de a-i controla pe ceilalți – incluzând aici și puterea de a dispune de viețile acestora și de a-i condamna la moarte.

Distincția crucială, în chestiunile legate de putere, se face între deținătorii titulari ai puterii și cei care o exercită de fapt. Puterea este, în cele din urmă, exercitarea puterii. Este evident că dreptul nominal asupra puterii nu soluționează problema suveranității poporului. Monarhiile seculare, în lupta lor cu Biserica, și-au susținut independența prin substituirea formulei „omnis potestas a Deo”, faptul că toată puterea provine de la Dumnezeu, cu „omnis potestas a populo”, faptul că toată puterea derivă de la popor, apelând astfel la o justificare democratică. Această justificare a fost utilizată de Marsilius de Padova, principalul susținător medieval al conceptului de suveranitate populară, în apărarea lui Ludovic de Bavaria și a supremației imperiale. Dar dacă Marsilius a revenit la suveranitatea populară pentru a susține imperiul în fața Bisericii, iezuiții au recurs, mai târziu, la același principiu pentru a contracara monarhia absolută și pentru a justifica dreptul de asasinare a tiranilor. Argumentul este acela că un drept titular la putere este ceva mai mult decât o atribuire nominală, decât o putere nominală.

Doctrina medievală avea ca obiectiv suprimarea sciziunii dintre puterea nominală și exercitarea puterii printr-o specificitate fictivă a reprezentării, adică prin faptul că deținătorii nominali ai puterii delegau altcuiva exercitarea acesteia. Era, într-adevăr, o ficțiune, din moment ce doctrina medievală nu prevedea un transfer real . În particular, în doctrina medievală a reprezentării, reprezentantul – persoana sau organismul căruia îi era delegată exercitarea puterii – nu trebuia să fie un reprezentant ales. În Evul Mediu și în perioada următoare, reprezentarea era o prezumție ce nu permitea nici o posibilitate de a dovedi contrariul. Prin urmare, reprezentarea putea să legitimeze – așa cum se intampla de fapt – absolutismul monarhic într-o poziție permanentă irevocabilă aparținând prin drept ereditar suveranului și descendenților săi.

Putem înțelege, așadar, aversiunea intransigentă pe care o avea Rousseau față de noțiunea de reprezentare și motivul pentru care a schimbat radical formula, substituind reprezentarea neelectivă cu principiul alegerii făegitimeze – așa cum se intampla de fapt – absolutismul monarhic într-o poziție permanentă irevocabilă aparținând prin drept ereditar suveranului și descendenților săi.

Putem înțelege, așadar, aversiunea intransigentă pe care o avea Rousseau față de noțiunea de reprezentare și motivul pentru care a schimbat radical formula, substituind reprezentarea neelectivă cu principiul alegerii fără reprezentare. Democrația lui Rousseau își alegea oficialitățile, dar nu le conferea aura reprezentativității. Pentru Rousseau, poporul nu își delega puterea și nici nu trebuia să renunțe la exercitarea puterii. Rousseau a văzut de unde venea pericolul. Cu toate acestea, soluția lui nu a fost o soluție viabilă. El însuși a recunoscut că era realizabilă numai la o scară redusă, numai pentru republicile de mici dimensiuni. Așadar, nu îi putem urma sfaturile. Dacă cel ales nu este privit ca reprezentant al celor care au votat pentru el, atunci alegerile nu fac altceva decât să creeze, în sine, un conducător absolut. Prin urmare avem nevoie și de alegeri, și de reprezentare. O alegere, în sine, nu creează un reprezentant. Papa este ales de către Colegiul Cardinalilor și, cu toate acestea, nu este în nici un fel reprezentantul alegătorilor săi. Legătura se stabilește prin expectanțele normative (adică prin amovibilitate, o expectativă sancționatoare) ale responsabilității și punerii persoanei alese în situația de a da socoteală în fața electoratului. Mai mult, alegerile trebuie, în mod special, să fie alegeri libere. Așa cum o reprezentare fără alegători nu prea are sens, nici alegerea fără libera opțiune nu poate duce la un guvern reprezentativ și devine o simplă renunțare periodică a poporului la suveranitatea de care dispune. Dacă reprezentarea anticipată nu este certă, alegerile fără opțiune sunt frauduloase.

Trebuie subliniat că „puterea poporului” este pur și simplu o expresie eliptică. Ea denotă inceputul unui proces, dar apoi îl abandonează. Pentru că puterea este exercitată asupra cuiva, iar guvernarea presupune existența celor guvernați. Puterea poporului asupra cui ? Cine sunt adresanții, cine reprezintă obiectul suveranității poporului ?

1.3.De la democrația antică la democrația modernă

În ciuda trecerii timpului și a discuțiilor despre diferența dintre democrația anticilor și cea a modernilor, sensul general al termenului nu s-a schimbat. În trecerea de la democrația anticilor la democrația modernilor, ceea ce se schimbă nu este titularul puterii politice, care este tot „poporul”, în sensul de ansamblu al cetățenilor căruia îi revine dreptul de a lua deciziile colective, ci modul de exercitare a acestui drept. Astfel, în anii în care, prin Declarațiile drepturilor, se formează statul constituțional modern, autorii Federalismului opun democrației directe a anticilor și a cetăților medievale democrația reprezentativă, singura formă populară de guvernare posibilă într-un stat de mari dimensiuni.

Unica justificare a democrației reprezentative era oferită, în mod obiectiv, de marile dimensiuni ale statelor moderne, începând chiar cu uniunea celor treisprezece colonii engleze. Acest lucru l-a recunoscut chiar și Rousseau, care era un mare admirator al anticilor și care luase astfel apărarea democrației directe, susținând că, deși „poporul englez crede că este liber, el se înșală grav; el este liber numai cât durează alegerile membrilor parlamentului; imediat ce aceștia sunt aleși, el redevine sclav, nu mai este nimic” . El era convins și că adevărata democrație nu a existat și nici nu va exista , deoarece ea necesită, înainte de toate un stat foarte mic pentru ca poporul să se poate reuni ușor; în al doilea rând, necesită existența unor obiceiuri simple, apoi o egalitate deplină în ceea ce privește condiția și averea și, în sfârșit, „puțin sau deloc lux”, de unde trage concluzia „dacă ar exista un popor de zei, el s-ar guverna democratic. Dar o guvernare atât de perfectă nu e făcută pentru oameni.”

Atât autorii Federalismului, cât și constituanții francezi erau convinși că singura guvernare democratică pe potriva oamenilor era democrația reprezentativă, acea formă de guvernare unde poporul nu ia el însuși deciziile care îl privesc, ci își alege reprezentanți care trebuie să decidă pentru el. Însă, instituind o democrație reprezentativă pierde din forță principiul guvernării populare.

De altfel, democrația reprezentativă s-a născut și din convingerea că reprezentanții aleși de cetățeni sunt în măsură să judece care sunt interesele generale mai bine decât cetățenii înșiși, considerați prea preocupați de de realizarea intereselor lor particulare.

Astfel, se interpretează ca democrația modernă este mai aproape de perfecțiune, în ceea ce privește scopul, decât democrația antică; aceasta, cu condiția ca deputatul, odată ales, să se comporte nu ca un om de încredere al alegătorilor care l-au ajutat să ajungă în parlament, ci ca un reprezentant al întregii națiuni. Pentru ca democrația să fie într-adevăr reprezentativă, era necesară interzicerea mandatului imperativ al alegătorului către cel ales, mandat care fusese caracteristic statului de caste, în care păturile sociale, corporațiile, colectivitățile transmiteau suveranului, prin delegațiile lor, cererile particulare.

Pentru a face imperativă, fie și numai în mod formal, desparțirea reprezentantului de reprezentat, constituanții francezi au introdus în constituția din 1791 interzicerea mandatului imperativ. De atunci, interzicerea adresată reprezentanților de a primi mandat imperativ din partea alegătorilor lor va deveni un principiu esențial al fubcționării sistemului parlamentar, care, tocmai în virtutea acestui principiu, se distinge de vechiul stat de caste, în care este în vigoare principiul reprezentării corporative, principiu întemeiat pe obligativitatea mandatului delegatului care era chemat, în mod instituțional, să reprezinte interesele corporației și nu se putea îndepărta de acestea decât cu riscul pierderii dreptului de reprezentare. Astfel, dreptul de a alege reprezentanții națiunii îi va reveni de acum individului ca atare, și nu membrului unei corporații. Reprezentanților li se cere să reprezinte națiunea în întregul său și ei trebuie deci să-și desfășoare activitatea și să ia deciziile fără obligativitatea mandatului.

Dacă prin democrația modernă se înțelege democrația reprezentativă, și dacă democrației reprezentative îi este inerentă eliberarea reprezentantului națiunii de individul particular reprezentat și de interesele particulare ale acestuia, atunci democrația modernă presupune atomizarea națiunii și reconstruirea ei la un nivel mai înalt și mai restrâns, care este acela al adunărilor parlamentare.

CAPITOLUL II

NOȚIUNEA DE „LIBERALISM”. DOCTRINA LIBERALĂ. STATUL LIMITAT (LIBERAL)

Liberalismul a apărut în urmă cu circa 300 de ani. A pus accentul pe promovarea libertății individuale. Este un concept ce dă naștere interpretărilor și duce la neînțelegeri vizând semnificația conceptului de „libertate” și modalitățile de promovare a acesteia. Conceptul „liberal” nu a făcut parte din vocabularul politic până la începutul secolului al XIX – lea.

Liberalismul pleacă de la concepția că ființele umane sunt indivizi raționali. De aici rezultă concluzia că oamenii pot trăi liberi și au interese pentru promovarea cărora acționează. Interesul fiecărui individ reprezintă motorul activității umane. În concepția liberală, oamenii acționează, în primul rând, pentru satisfacerea interesului propriu și apoi pentru cel general.

Liberalii acționează pentru îndepărtarea oricăror opreliști din calea activității umane (legi, condiții care se pot transforma în obstacole). De aici rezultă ideea ca statul liberal este un stat cu puteri limitate.

Premisa filosofică a statului liberal, înțeles ca stat limitat, o constituie doctrina drepturilor omului, elaborată de școala dreptului natural. E vorba de doctrina care afirmă că omul, toți oamenii fără discriminare, au în mod natural, adică independent de voința lor și independent de voința altor oameni, anumite drepturi fundamentale, precum dreptul la viață, la libertate, la siguranță, la fericire. Acestea sunt drepturi pe care statul sau cei care dețin puterea trebuie să le respecte și să le garanteze împotriva oricărei posibile încălcări din partea altcuiva. A corda cuiva un drept înseamnă a recunoaște că acea persoană are facultatea de a face sau nu ceva după bunul său plac, ca și puterea de a rezista, recurgând în ultimă instanță chiar și la forța proprie sau a altcuiva, împotriva unui eventual agresor, care are, în consecință, datoria (sau obligația) de a se abține de la orice act care ar putea, în orice mod, să interfereze cu acea facultate de a face sau a nu face.

Doctrina liberală constituie una dintre componentele esențiale ale sistemului doctrinar contemporan și deopotrivă ale gândirii politice trecute și actuale. Ca orice doctrină politică, liberalismul are propria sa evoluție, propria sa istorie. Este o istorie care trebuie deslușită și apreciată corect, întrucât de liberalism se relaționează întreg spațiul doctrinar vechi și nou.

Cunoscători ai domeniului, consideră că unele dintre ideile liberale apar și își găsesc concretizări cu mult înainte de feudalism (în societățile greacă și romană). Nu poate fi vorba însă de o doctrină în înțelesul ei modern și, în nici un caz, cu o astfel de nominație (termenul de liberal este introdus în „vocabularul politic” numai în secolul al XIX-lea), întrucât ideile și concretizările lor în spațiul politic, chiar dacă erau expresia încurajării spiritului și inițiativelor individualiste, nu au condus la conceperea unui sistem politic, social și economic clădit pe ideile liberale și care nu se putea limita oricum numai la proclamarea libertății individuale, ca unic principiu doctrinar.

S-a vorbit despre supoziția filozofică a liberalismului, deoarece el contribuie la fondarea limitelor puterii pe baza unei concepții generale și ipotetice despre natura umană. Din punct de vedere rațional, statul liberal este explicat ca rezultat al unui acord între indivizi care sunt liberi în starea inițială și acre convin la stabilirea obligațiilor strict necesare pentru o conviețuire stabilă și pașnică.

Afirmarea drepturilor naturale și teoria contractului social (contractualismul) sunt strâns legate. Ideea că exercițiul puterii politice este legitim numai dacă se bazează pe consensul celor asupra cărora ea trebuie exercitată și, implicit pe un acord între cei care hotărăsc să se supună unei puteri superioare și cei cărora le este încredințată această putere, derivă din presupunerea că indivizii au drepturi ce nu depind de instituția unui suveran, iar principala funcție a acestuia din urmă este de a permite exercitarea cît mai largă a acestor drepturi. Ceea ce reunește doctrina drepturilor omului și contractualismul este concepția lor individualistă despre societate. Conform acestei concepții individualiste, există mai întâi individul cu interesele și nevoile sale sale, iar societatea este posterioară individului. Astfel, problema statului este vazută din perspectiva puterii supușilor și nu a puterii suverane. Doctrina statului liberal este o doctrină a limitelor juridice ale puterii statale. Fără individualism nu ar exista liberalism.

Liberalismul este o doctrină a statului limitat fie în privința puterilor, fie în privința funcțiilor sale. În primul caz este vorba de statul de drept, iar în cel de-al doilea caz de statul minimal.

Prin stat de drept se înțelege, în general, un stat în care puterile publice sunt reglate de norme generale, cum sunt legile fundamentale sau constituționale și care trebuie exercitate în cadrul legilor care le reglează. Înțeles astfel, statul de drept respectă vechea doctrină a superiorității guvernării legilor asupra guvernării oamenilor.

De altfel, atunci când se vorbește despre stat de drept în cadrul doctrinei liberale a statului, trebuie făcută o specificare, și anume, constituționalizarea drepturilor naturale sau, altfel spus, transformarea acestor drepturi în drepturi protejate din punct de vedere juridic, adică în drepturi pozitive. Din acest punct de vedere, se poate vorbi despre stat de drept în sensul tare pentru a-l distinge de statul de drept în sensul slab, care este statul ne-despotic, condus nu de oamnei, ci de legi, și de statul de drept foarte slab, care este acela kelsenian, conform căruia, odată instituită ordinea juridică a statului, orice stat este stat de drept.

Din statul de drept în sensul tare al cuvântului, care este propriu doctrinei liberale, fac parte toate acele mecanisme constituționale care împiedică și opresc exercițiul arbitrar și ilegitim al puterii, și împiedică sau descurajează abuzul acesteia sau exercițiul său ilegal. Dintre aceste mecanisme, cele mai importante sunt:

a) controlul puterii executive de către puterea legislativă sau, mai exact, controlul guvernului, căruia îi revine puterea executivă, de către parlament, căruia îi aparține puterea legislativă și de orientare politică;

b) eventualul control al parlamentului, în exercițiul puterii legislative ordinare, de către o curte jurisdicțională care să judece constituționalitatea legilor;

c) o autonomie relativă a tuturor formelor și nivelurilor guvernării locale față de guvernarea centrală;

d) o magistratură independentă de puterea politică.

Mecanismele constituționale care caracterizează statul de drept au ca scop apărarea individului de abuzurile puterii. Ele sunt garanția libertății, așa-numitei libertăți negative, înțeleasă ca sfera de acțiune în care individul nu e constrâns, de cel ce deține puterea coercitivă, să facă ceea ce nu vrea sau nu e împiedicat să facă ceea ce vrea.

Există o concepție predominantă în tradiția liberală, conform cărei termenii de „libertate” și „putere” sunt doi termeni antitetici, determinând două realități incompatibile. Astfel, în raporturile dintre două persoane, extinderea puterii uneia dintre ele diminuează libertatea negativă a celeilalte, și invers, pe măsură ce cea de-a doua își lărgește sfera de libertate, scade puterea celei dintâi. Conform gândirii liberale,libertatea individului este garantată, pe lângă mecanismele constituționale ale statului de drept, și de faptul că statului i se recunosc îndatoriri limitate la menținerea ordinii publice interne și internaționale.

Pentru liberali, teoria controlului puterii și teoria îndatoririlor statului pornesc de la aceeași idee, și anume ca statul minimal este mai controlabil decât statul amximal.

În ceea ce privește individul, din punctul de vedere al liberalismului, statul este vazut ca un rău necesar. Fiind un rău, chiar dacă este necesar, statul trebuie să intervină cât mai puțin posibil în sfera de acțiune a indivizilor.

Libertatea, în sensul predominant al doctrinei liberale, este definită ca libertatea față de stat. În aceste condiții, formarea statului liberal se produce cu lărgirea progresivă a sferei libertății individului față de puterile publice, cu emanciparea progresivă a societății sau a societății civile, în sensul hegelian și marxist al expresiei. Cele doua sfere în care are loc această emancipare sunt sfera religioasă sau spirituală și sfera economică sau a intereselor materiale. Este cert ca istoria statului liberal coincide, pe de o parte, cu sfârșitul statelor confesionale și cu formarea statului neutru și agnostic în privința credințelor religioase ale cetățenilor săi și, pe de altă parte, cu sfârșitul privilegiilor și obligațiilor feudale și cu dobândirea libertății de a dispune de bunuri și a libertății schimbului, care marchează apariția și dezvoltarea societății comerciale burgheze.

Surse importante ale liberalismului se identifică în gândirea politică a filosofului și omului politic englez John Locke (1632-1704), în unele puncte programatice ale revoluției engleze din veacul al XVII-lea (inspirate din scrierile lui Locke), în orientările politice ale mișcării de eliberare a coloniilor engleze din America de Nord, în principiile proclamate de revoluția franceză de la 1789, precum și în reflecțiile politice ale lui Montesqieu (1689-1755), Adam Smith (1723-1790), Robert Malthus(1766-1834), Benjamin Constant (1767-1830), François Guizot (1787- 1874), Alexis de Tocqueville (1805-1859) ș.a.

Unul din obiectivele pe care și le propunea Locke în cele Două eseuri despre guvernare era acela de a demonstra că puterea civilă, născută pentru a garanta libertatea și proprietatea individuală, este diferită de guvernarea paternă si cea patronală.

În concepția lui Adam Smith, suveranul, conform sistemului libertății naturale, are teri sarcini:

– apărarea societății de inamici externi;

– protecția fiecărui individ față de ofensele ce-i pot fi aduse de către alții;

– grija pentru acele acțiuni publice care nu pot fi îndeplinite dacă sunt încredințate profitului privat.

Adam Smith este cel care pune bazele societății capitaliste.

La sfârșitul secolului Declarațiilor drepturilor, Wilhelm von Humboldt scria sinteza cea mai reușită a idealului liberal al statului; este vorba despre Eseu asupra limitelor acțiunii statului , în care Humbold afirma premisa individului luat în singularitatea și varietatea lui. El considera că adevăratul scop al omului este dezvoltarea maximă a facultăților sale. Astfel, Humbold ajunge la concluzia că statul nu trebuie să intervină în afacerile private ale cetățenilor , decât în cazul în care aceste afaceri reprezintă o încălcare a dreptului unuia de către celălalt. Deasemenea, el consideră că statul nu este un scop în sine, ci numai un mijloc pentru formarea omului.

Concluzionând, se poate spune că liberalismul a fost o forță torționară. În ceea ce îi privește pe liberali, aceștia se confruntă cu un set de probleme dificile, dterminate de problemele cu care se confruntă omenirea la ora catuală.

2.1. Statul de drept și evoluția statului politic

Dupa abolirea regimului dictatorial comunist a lui Nicolae Ceausescu. Romania a facut primii pasi spre constituirea unui sistem politic democratic. Procesul de democratizare a fost insa intarziat si fragilizat de violentele primului deceniu al tranzitiei, minineriadele in primal rand. Institutiile formale ale unui sistem politic democratic s-au creat inca din primii ani, insa functionalitatea lor este ingreunata de practici informale.

Echivocul in legatură cu statutul proprietătii a fost inlaturat la nivel constitutional abia in 2003, in urma modificarii Constitutiei. Justitia nu s-a constituit decat in parte ca un mecanism functional, actionand mai degraba dupa regula celui mai puternic financiar si relational, decat dupa normele juridice si dovezile prezentate.

Pe parcursul acestul capitol am analizat derularea si seminificatia unora din principalele evenimente politice care au intarziat constituirea statului de drept, precum si rolul justitiei, problema coruptiei , insa ceea ce a ramas neexplorat sunt trăsăturile esentiale ale culturilor politice ale populatiei roinanesti, care accelerează sau, dimpotriva, impiedică edificarea statului de drept.

Potrivit unui studiu sociologic clasa politică este, in genere, mai deschisa si pro-europeana decat media populatiei. Acest argument ar putea fi invocat pentru plasarea responsabilitatii pentru functionalitatea statului de drept nu numai la nivelul elitei politice, ci si la cel al administratiei, mergand pană la comportamentul simplilor cetateni. Nu se poate imagina un stat de drept pe deplin functional fără cetateni cu valori democratice, care să postă respinge utilizarea unor practici netransparente pentru obtinerea unor servicii publice, dar si sa fie in măsuri sa sanctio¬neze, prin vot, incalcarile valorilor statului de drept de către politicieni.

Întrebarea cheie este dacă Romania la sfarsitul anului 2004 are trasaturile esentiale ale unui stat de drept. Daca luam criteriile internationale care măsoara statul de drept, Romania se apropie de indeplinirea majoritatii acestor caracteristici, dar socie-tatea romaneasca nu a acumulat inca suficiente deprinderi democratice, astfel incat statul de drept sa fie pe deplin functional. (vezi tabel 1).

Analiza masuratorilor internationale asupra statului de drept indica o consolidare treptată a statului de drept in Romania, rolul esential in acest proces avandu-l integrarea europeana. Potrivit indicelui de dezvoltare a societatii civile, Romania se inscrie în aceeasi dinamica regională cu Bulgaria, existand diferente fată de statele integrate in Uniunea Europeană la 1 mai 2004. Romania se inscrie intr-o zona intermediara, procentaje mai scazute la dezvoltarea statului de drept fiind inregistrate in Balcanii de Vest si spatial ex-sovietic.

Tabel 1: indicele de dezvoltare a statului de drept 1999.2004

1999 2001 2002 2003 2004*

Romania -1,25 4,38 4,50 4,38 3,58

Bulgaria 4,13 4.13 4,00 3,88 3,25

Cehia 2,75 3,13 3,13 3,00 2,33

Polonia 1,88 1,88 1,88 2,00 1,75

Slovacia 3,13 3,00 2,63 2,63 2,08

Ungaria 2,13 2,50 2,50 2,25 1,96

Sursa: Freedom House Report, www.freedomhouse.org

* Pentru 2004 a fost introdus un nou indice – ,noua democratie", calculat ca un compus din indicele democratiei si indicele statului de drept. ** Pe o scala de la 1 la 7, 1 reprezinta cel mai înalt nivel, iar 7 cel mai scăzut nivel de dezvoltare al statului de drept.

Faptul că Romania nu este incă un stat de drept consolidat se datorează, in mare parte, existentei unei coruptii larg răspandite, care incătusează libertătile individului si drepturile lui sociale. Sistemul politic functioneaza prin mecanisme informale, corupte. Cetătenii nu au deprins inca suficiente abilităti democratice pentru a fi in măsură să sanctioneze incălcările flagrante ale principiiilor statului de drept .

Accelerarea crearii unui stat de drept functional trebuie pusă in bună măsură pe seama presiunilor externe, in primul rind din partea Uniunii Europene. Societatea romanească nu a atins maturitatea necesara pentru a realiza un echilibru intre institutii, populatia nu a deprins reflexele de a cenzura comportamentele nedemocratice ale partidelor politice, aflate la putere sau in opo¬zitie, sau de a respinge practicile netransparente din administratie si justitie.Constituirea statului de drept trebuie văzută ca un proces gradual, de acumulare a unor traditii democratice, a unor institutii complexe care să functioneze dupa principiul controlului si echilibrului. De asemenea, functionalitatea statului de drept este legată de construirea unei culturi civice a cetătenilor, care sa-i determine să lupte pentru conservarea primatului cuvantului in politică. Din aceasta perspectivă, statul de drept este un proces dinamic, care este mai mult decat respectarea formalismului juridic. Statul de drept este esenta sistemului politic democratic .

4.2. Președenția, parlamentul, guvernul și sistemul partidist în România după

1989.

Democratiile moderne se bazează pe (a) domnia majoritătii limitate ; (b) proceduri electorale ; și (c) transmiterea reprezentatională a puterii. Aceasta presupune că, in cadrul poporului ca intreg, anumiti indivizi contează mai mult, iar altii mai putin ; că pană și acei indivizi care constitute majoritatea votantă victorioasă nu exercită cu adevărat puterea. 0data ce am recunoscut această realitate, discutia noastră este transferată de la democratie etimologică și de la contextul vointei poporului la tehnicile democratiei constitutionale. Pentru a realiza o democrație , atribuirea nominală a puterii și exercitarea concretă a acesteia nu răman in aceleași maini și nici unul dintre mijloacele procedurale și instrumentale pentru realizarea democratiei ca amplu sistem politic nu sunt sugerate și nici nu sunt presupuse de către sensurile acestui termen.

Unde formula este completată, ea sună astfel: democratia este puterea poporului asupra poporului. Însă problema este atunci o cu total altă turnură; ea nu constă numai din ascensiunea puterii ci, mai mult, din coborarea acesteia. Dacă, in acest proces in dublu sens, poporul iși pierde controlul, atunci guvernarea asupra poporului riscă să nu mai aibă nimic de a face cu guvernarea de către popor.

4.2.1. Președenția Romaniei

Unul din principalele puncte programatice ale revolutiei a fost realizarea de alegeri libere, incă din Comunicatul FSN din 22 decembrie acestea fiind stabilite pentru aprilie 1990. 0 importantă trasătură a alegerilor prezidentiale din perioada 1990-2004 este aceea ca ale s-au desfasurat simultan cu cele parlamentare, datorită mandatului de patru ani atat pentru presedinte cat si pentru parlament. Simultaneitatea alegerilor prezidentiale cu cele parlamentare a avut importante consecinte politice: dependenta partidelor de imaginea si performantele electorale ale liderilor lor, acestia actionand, adesea, ca locomotive electorale; ffectuat foarte mare pus pe calitătile si imaginea candidatului la presedintie in dauna dezbaterii pe programe; personalizarea excesivă a vietii poli¬tice si transformarea partidelor după personalitatea liderului lor.

A. Primele alegeri libere: 20 mai 1990

Campania electorala din anul 1990 a avut durata de 60 de zile, fiind deschisa oficial in 19 martie . În cursa prezidentială s-au inscris trei candidati: Ion Iliescu din partea Frontului Salvarii Nationale (FSN), presedintele Partidului National Liberal, Radu Campeanu si reprezentantul Partidului National Tărănesc-Crestin si Democrat, Ion Ratiu. Rezultatul votului din 20 mai 1990 a fost urmdtorul: Ion Iliescu — 85,3%, Radu Campeanu — 10,6% si Ion Ratiu — 4,1% . Cum se explică aceste rezultate, prin prisma contextului politic si a mesajelor emise in campanie?

Prima experienta electorală de tip democratic a fost puternic marcată de mentalitatea post- totalitara si de modul in care a rezultat distributia de putere din revolutie. Electoratul nu avea o perceptie precisă nici asupra raporturilor dintre putere si opozitie, nici asupra formei pe care ar trebui să o aibă sistemul democratic. Democratic in aceasta prima fază insemna un nivel elementar, cel al alegerilor libere si corecte. Pentru ca in Romania comunistă nu a existat o forma de opozitie semnificantă, chiar si sub forma unor curente alternative in interiorul partidului comunist, pluralismul real s-a dezvoltat greu si cu specificităti fată de celelalte state post-comuniste.

În perceptie publică Ion Iliescu era cel care se identifica cu revolutie, un lider politic care a fost in fruntea miscării revolutionare, dovedind capacitate de conducere si spirit de orien¬tare politica. De cealalta parte, liderii opozitiei au fost candidati fără sanse reale din mai multe motive: 1) partidele care ii sustineau, PNL si PNT-CD, nu aveau capacitatea organizatorica si de mobilizare pe care o avea FSN, formatiune care a mostenit o bună parte din infrastructura vechiului regim (avea cele mai numeroase sedii si salariati, cea mai largă retea de filiale in teritoriu, sprijinul mass-media; 2) opozitie a mers pe o singura tema majoră, asigurarea democratiei si indepărtarea rapidă a comunistilor din viata politică. Principala acuzatie la adresa lui Ion Iliescu era că a fost comunist, prim-secretar, iar acest lucru reprezenta, pentru majoritatea romanilor, un atu, o dovadă a competentei; 3) atat Ion Ratiu cat si Radu Campeanu nu aveau capacitătile oratorice si persuasive ale lui Ion Iliescu, iar candidații opoziției nu au demonstrat electoratului că ar avea o foarte buna cunoastere a realitatilor romanesti (erau acuzati de membri ai FSN ca „nu au mancat salam cu soia”, adică nu au impărtasit in comun experienta traumatică a comunismului, precum si ca ar intentiona sa aduca „mosierii” in tară, cărora sa le restituie proprietătile; Ion Ratiu purta papion, un element vestimentar de distinctie, putin concordant cu aspiratiile egalitariste ale majoritatii romanilor); 4) dacă in presa scrisa există un pluralism, in domeniul audio-vizual FSN avea controlul, pe care i-a folosit atat pentru denigrarea liderilor opozitiei cat si pentru promovarea prioritara a mesajelor pro-FSN; 5) tipurile de legitimitate erau diferite: in timp ce Ion Iliescu aparea ca un om al faptelor, un lider al revolutiei, Ion Ratiu si Radu Campeanu aveau o legitimitate de tip ,istoric” repre¬zentad partide importante in perioada interbelica; 6) modelul de societate promovat de FSN si Ion Iliescu era unul bazat pe consens, stabilitate, liniste, chiar dacă acest lucru insemna imobilism si un ritm lent de transformare democratică. De cealaltă parte, mesajul violent in forma impotriva comunistilor si cerintele de indepartare a acestora din viata publică (in Proclamatia de la Timisoara din 11 martie 1990, la punctul 8 se cerea excluderea activistilor de partid din viata publică pentru mai bine de un decenlu ) au lasat impresia electoratului ca ar putea izbucni noi conflicte politice. Or, electoratul, epuizat dupa revolutia violenta din decembrie, dorea liniste ; 7) timpul scurs de la revolutie pană la alegeri, aproxi¬mativ 5 luni, nu a generat o masa substantială de nemultumiti fată de putere, astfel incat nu a apărut un electorat masiv care sa o penalizeze. Dimpotriva, anul 1990 a adus săptămana de lucru de 5 zile, cresterea reală a salariilor si aparitia produselor occidentale pe pieta.

In urma alegerilor din 20 mai 1990 a rezultat o puternica majoritate parlamentara a FSN (66,4%) si un presedinte cu o legitimitate politica dobandita prin vot universal. Opozitia a contestat rezultatele votului, acuzand FSN de fraudarea acestora, rapoartele observatorilor internationali au indicat faptul ca acestea au fost „libere si corecte”, chiar daca au existat numeroase nereguli si carente organizatorice semnificative (calitatea tusului si a hartiei buletinelor de vot). Alegerile din 20 mai 1990 au avut o rata de participare foarte ridicată, de 86%, procentul evidentiind atat sperantele pe care romanii si le puneau in politica, precum si un comportament electoral remanent de tip comunist, care se baza pe o prezenta obligatorie la vot.

B. 27 septembrie 1992 — alegeri in baza Constitutiei

Noile alegeri prezidentiale au avut loc intr-un context politic si constitutional radical schimbat fată de 1990. Din punct de vedere legal, alegerile din 27 septembrie 1992 s-au desfăsurat dupa adoptarea unei noi Constitutii, care reglementa durata si competentele prezidentiale, raporturile sefului statului cu celelalte institutii. Legislatia electorala stabilea conditii mai severe pentru inscrierea in cursa electorala , fiind necesare 100.000 de semnaturi (cf. Art.3, al.2). Au indeplinit conditiile necesare participării in Campania prezidentiale 6 candidati: Ion Iliescu (Frontul Democrat al Salvarii Nationale — FDSN), Emil Constantinescu (Conventia Democrată din Romania — CDR), Caius Traian Dragomir (Frontul Salvarii Nationale — FSN), Gheorghe Funar (Partidul Unitatii Nationale Romane — PUNR), Ion Manzatu (Partidul Republican), Mircea Druc (Independent).

Dar cele mai importante schimbări au fort cele din cadrul vietii politice: ruptura FSN in martie 1992 si aparitia unei coalitii a partidelor de opozitie, Conventia Democratică, cu un nou candidat, Emil Constantinescu.

După alegerile din 20 mai 1990 a urmat sfarsitul demon¬stratiei din Piata Universitătii si interventia brutală, ilegala si ilegitimă a minerilor in 14-15 iunie. Acest eveniment a determinat polarizarea societătii romanesti si aparitia unor relatii foarte tensionate intre putere si opozitie. După diminuarea ecourilor negative, interne si internationale ale mineriadei din iunie au urmat tensiunile tot mai vizibile din interiorul FSN, care au avut un prim varf de sarcina in septembrie 1991, cand Guvernul Roman a căzut in urma unei noi interventii violente si ilegale a minerilor condusi de Miron Cozma. După acest eveniment,,războiul rozelor” din interiorul FSN a devenit mai vizibil, culminand cu ruptura din martie 1992. In urma acesteia au rezultat două partide: FSN, condus de Petre Roman si FDSN, condus in mod formal de Oliviu Gherman si Adrian Năstase, dar care era un partid construit pentru sprijinirea lui Ion Iliescu, bazat pe popularitatea acestuia.

De cealalta parte a spectrului politic s-au realizat efor¬turi pentru coagularea unei opozitii democratice, bazate pe partidele istorice si asociatiile civice care le sprijineau, la care s-a adaugat formatiunea etnicilor maghiari, UDMR. La 27 iunie 1992 un colegiu compus din 67 de electori (cate cinci din formatiunile membre ale Comitetului Executiv si cate doi din celelalte) alege dupe 4 tururi de scrutin pe Emil Constantinescu drept candidat unic al CDR pentru alegerile prezidentiale (ceilalti candidati au fost, in ordinea descrescatoare a voturilor, Ion Ratiu, Nicolae Manolescu, Sergiu Cunescu si Nicu Stancescu) .

Al treilea bloc politic este cel nationalist- paseist, din care se remarca PUNR si presedintele său, Gheorghe Funar, cu o sustinere electorala regională, in Transilvania. Prin structura votantilor, PUNR era insă diferită atat de PRM cat si de Partidul Socialist al Muncii: in timp ce Vadim Tudor si Ilie Verdet atrageau voturi din exteriorul arcului carpatic, din Oltenia in principal, oameni cu venituri mici, marginalizati social, Gheorghe Funar avea un electorat preponderent educat, cu o conceptie liberală fată de rolul statului in economie dar care se impotrivea radicalilor maghiari .

După schimbarea Guvernului Roman s-a format Cabinetul Stolojan, cu largă sustinere parlamentara dar cu un mandat limitat la gestionarea treburilor curente si pregatirea alegerilor. Acesta trebuia sa organizeze alegerile in primăvara lui 1992, insă spar¬gerea FSN a determinat, la presiunea ambelor formatiuni rezul¬tate in urma sciziumi, programarea scrutinului pentru 27 septembrie, chiar daca opozitia a incercat să provoace alegeri in cel mai scurt timp posibil.

Fată de alegerile din mai 1990 imaginea publică a lui Ion Iliescu a suferit serioase lovituri: acuzatiile de a fi unul din autorii morale al mineriadei din 13-15 iunie si a indepartarii guvernului reformist condus de Petre Roman. De acum nu mai trebuia să facă fată doar atacurilor, devenite traditionale, ale partidelor din Conventia Democratiă dar si a organizatiilor civice care le sprijineau, ci si unui important lider cu legitimitate revolutionara, Petre Roman. Ion Iliescu si-a anuntat participarea la competitia electorala in 5 iunie 1992 in localitatea Jibou, jud. Salaj, cu prilejul unei adunari publice24. Programul electoral, intitulat ,Cred in schimbarea in bine a Romaniei propunea, în esentă, continuarea democratizarii si a reformei economice, realizate insa cu „moderatie si echilibru”, depasind „criza rupturilor, a rafuielilor si a abordarilor patimase”. Acest program electoral era concordant cu imaginea lui Ion Iliescu in randul electoratului său: un om echilibrat, care doreste o reforma graduală, oferind liniste, convergent cu sloganul folosit in campanie ,Un presedinte pentru linistea dumnea¬voastra!”. Acest manifest electoral avea o adresabilitate maxima pentru electoratul din mediul rural, cu atitudini mai degraba negative fată de statul minimal si economia de piata, erau cetăteni cu un capital cultural si relational redus, care doreau o tranzitie fară mari socuri sociale si culturale.

Candidatul Conventiei Democratice a devenit Emil Constantinescu, rectorul Universitatii Bucuresti, care provenea din afara partidelor membre ale coalitiei, fiind propus public pentru candidatură de Ana Blandiana la 25 mai 1992 in Cluj Oferta electorala a fost cuprinsa in ,Platforma-program a Conventiei Democratice din Romania pentru scoaterea tarii din criza prin Lege, Adevăr, Reconciliere si Reforme”. Obiectivul central al programului CDR era ,desprinderea totală a tarii de comunism”, propunand o viziune profund moralizatoare asupra politicii si societătii, cu o reforma radicală economică, sub forma unei terapii de sot. 0 tema esentială a campaniei CDR era combaterea coruptiei si acuzatiile aduse puternic pe această tema.

În dezbaterile directe dintre candidatii principali au fost lansate mai multe teme electorale: 1) Ion Iliescu impotriva lui Emil Constantinescu: Conventia este extremistă iar candidatul sau la presedintie are optiuni promonarhice, pe care si le neagă din ratiuni electorale; CDR inseamnă venirea unor ,mosnegi sclerozati in Parlament si guvern”; program politic nerealist; sugerează (la mitingul de la Cluj din 6 octombrie 1992) ca au avut loc „negocieri” cu privire la problema Transilvaniei, etc. 2) Emil Constantinescu impotriva lui Ion Iliescu: fost activist de varf al PCR; revolutia, mineriadele si evenimentele de la Tg. Mures nu au fost lămurite; blocarea reformei economice; caracterul criptocomunist al FDSN; tratatul cu URSS din aprilie 1991; cresterea somajului, etc.

Rezultatele votului au fost primite cu uimire de partidele de opozitie, chiar dacă Emil Constantinescu si-a recunoscut, cu corectitudine, infringerea după al doilea tur de scrutin. Prezenta la vot a fost mai scăzută decat la alegerile din 1990, 76,01% in primul tur si 75,9% in turul al II-lea. Îngrijorător pentru acura¬tetea desfasurarii alegerilor au fost numărul mare de voturi anulate precum si cel al voturilor pe listele speciale, peste un milion .

Esecul Conventiei, căci este vorba de un esec, pierderea a aproape 20 de procente intre alegerile locale si cele generale, poate fi explicat prin mai multi factori: 1) Ion Iliescu si FDSN au reusit să-si mobilizeze electoratul Tacut”. Tema stabilită a avut o relevanta ridicată in ffectuate crizei iugoslave si a inrăutătirii situatiei materiale a multor cetăteni ca urmare a reformelor radicale luate de Guvernul Roman; 2) ambiguitatea CDR in privinta chestiunii monarhice. Utilizarea unui discurs violent ffectuate st nu au reusit sa mobilizeze electoratul in masura asteptarii, pentru ca aceste probleme nu se aflau pe agenda reală a cetătenilor; 3) imaginea de unitate a CDR a fost puternic afectată de iesirea liberalilor din Conventia si participarea pe liste proprii; 4) inabilitati de strategie electorala, Emil Constantinescu intrand in conflict cu Gheorghe Funar, in loc să se focalizeze doar asupra lui Ion Iliescu; 5) atitudinea intransigentă a Conventiei impotriva FSN a impiedicat coagularea tuturor fortelor opozitiei pentru sustinerea in turul al II-lea a unui singur candidat;6) divizarea FSN a devenit utila campaniei lui Ion Iliescu, deoarece acesta se putea delimite de cei care eru vazuti in acel moment ca fiind prea radicali si suspectati de coruptie.

Cu aceasta legitimitate politică dobandită prin scrutin popular Ion Iliescu a functionat ca un garant al stabilitatii politice in perioada 1992-1996, pregatindu-se insa pentru cucerirea unui al doilea mandat constitutional.

C. Noiembrie 1996 —alternanta democratiăi la putere

După 1992 ideea de alternanta in cadrul vietii politice din Romania a dobandit tot mai multa consistentă. Emil Constantinescu si Conventia Democratică au pierdut alegerile din 1992, dar s-au impus ca actori semnificativi ai spectrului politic, revendicand cu tot mai multe sanse obtinerea puterii .

Pluralismul mediatic a facut un pas important fată de anul 1992, in anul 1995 fiind lansat postul ProTV, care a actionat ca un agent important al schimbarii.

Formatiunea politica de guvernamant, PDSR a fost privit tot mai mult ca un ,partid al coruptilor” iar aceasta etichetă nu putea sa nu-1 afecteze si pe Ion Iliescu, care, in ciuda numeroaselor sale apeluri impotriva fenomenului coruptiei, nu a reusit să prezinte nici un caz semnificativ al eficientei luptei impotriva acestui flagel. De asemenea, in pofida insistentelor unor consilieri politici ai lui Ion Iliescu (Iosif Boda, Paul Dobrescu), presedintele se încăpățana sa-l mentină la putere pe premierul Nicolae Vacaroiu, devenit unul din simbolurile stagnarii.

De cealalta parte a spectrului politic, Conventia Demo¬cratica a părut a fi tot mai pregătită pentru a prelua puterea, iar mesajele sale politice erau tot mai radicale si mai larg impărtăsite de căre electoratul urban si cel tanăr, dornic să se producă o schimbare radicală a politicii in Romania. Moartea lui Corneliu Coposu in 1995, presedintele PNTCD, a fost transformata de mass-media, politicienii CDR si ceea ce se autodenumea „societate civilă” intr-un simbol al renasterii nationale, ideea politica a unei societăți democratice fiind construita intr-o dimensiune mitologica. In aceasta viziune Emil Constantinescu urma sa ducă la indeplinire proiectele politice ale ,Seniorului”, dupa cum era denumit fostul presedinte al PNTCD.

PDSR a intrat in anul electoral 1996 izolat pe scena politica, ca urmare a ruperii relatiilor cu partenerii din ,patru¬laterul rosu”, PRM, PSM, PUNR. De cealaltă parte, UDMR, PSDR, apoi PAC si PL’93 ies din Conventie, dar in aceasta intra PNL. Partidul Democrat a realizat o alianta politico-electorala cu PSDR, formand Uniunea Social Democrată (USD).

Alegerile locale din 1996 au transmis un semnal impor¬tant in legătură cu directia votului, candidatii opozitiei reusind sa castige toate marile orase, iar bătălia cea mai spectaculoasa a fost la Bucuresti, unde celebrul tenisman Ilie Nastase, proaspat inregimentat politic in PDSR, nu a reusit sa-1 invinga pe mult mai putin carismaticul Victor Ciorbea din partea CDR .

Presedintele Ion Iliescu a adoptat in prima parte a anului 1996 tactica tergiversării, cerand un control asupra listelor parlamentare ale PDSR, dar pe acestea s-au regasit numerosi politiciem asupra cărora planau acuzatiile de coruptie. Ion Iliescu a acceptat să fie candidatul partidului de guvernamant la alegerile prezidentiale, dar a avut un staff de campanie separat de cel al partidului.

Pentru a cuceri puterea, opozitia s-a focalizat asupra catorva tame: Ion Iliescu nu ar avea dreptul constitutional de a mai candida pentru un alt mandat; oricine va invinge, important este sa nu mai fie Ion Iliescu; coruptia sistemica ,protejată si patronata” de Ion Iliescu; stagnarea, indepartarea de Occident/lipsa sanselor de integrare in institutiile euro-atlantice etc.

Oferta politica a lui Emil Constantinescu a fost cuprinsa in ,Contractul cu Romania” si focalizată in documentele programatice „Proclamatia de la Ruginoasa” si „Apelul Reconcilierii Nationale de la Alba Iulia”, care semnala urgenta unui nou climat moral si social in societatea rominească . Emil Constantinescu a fost untul din vectorii de mesaj care au utilizat un discurs politic plin de promisiuni, cuprinse in documentele amintite mai sus, ffectuate prin moralitate (om curajos, farm, cinstit, bun crestin) si competent. Mesajul cheie al lui Emil Constantinescu a fost cel al ,schimbarii”, definite in termem ffectuat pozitivi.

Al treilea candidat important in alegerile din 1996 a fost Petre Roman, reprezentantul USD. Acesta se afla in competitie atat cu Ion Iliescu cat si cu Emil Constantinescu si, desi o tactică simplă de campanie i-ar fi indicat ca trebuie sa-1 atace pe candidatul CDR, pentru a intra in turul al II-lea, alaturi de Ion Iliescu, tinta sa predilecta a fost presedintele in functie la acel moment. Ideea subiacenta a campaniei electorale a lui Petre Roman a fost „oricine altcineva, ffect Ion Iliescu”. In plan ideatic, Petre Roman a căutat să se ffectuate prin ideea unui nou tip de presedinte, interesat de problemele fiecarui cetătean. Petre Ronan s-a definit drept politicianul care poate ffectu tot ceea ce Ion Iliescu consideră a fi imposibil de realizat. Familia politică social-democrată a constituit o resursă electorala majoră: „Cu USD, siguranta unei vieti normale; cu USD, viitorul este aproape; USD dorea să obtină ceea ce pentru fiecare; cu USD ziua de maine este mai sigura. USD: mai intai

Soarta competitiei electorate a fost decisa insa de faptul ca PDSR a fost invins de CDR. Petre Roman si-a oferit sustinerea pentru turul al II-lea lui Emil Constantinescu, CDR si USD urmand sa participe impreuna la guvernare. Nici chiar fostii aliati ai PDSR nu mai erau solidari cu candidatul acestuia: Gheorghe Funar si-a indemnat sustinatorii sa-1 voteze pe Emil Constantinescu, iar Vadim Tudor a lasat alegatorilor sai optiunea de a vote dupa cum vor. Chiar si un om politic din stanga traditionala, socialistul Tudor Mohora, le-a cerut simpatizantilor sai să-l voteze pe candidatul CDR. Astfel, rezultatul votului din 17 noiembrie 1996 a devenit previzibil, candidatul opozitiei adunand cu peste un milion de voturi mai mut decat Ion Iliescu, realizand astfel prima alternanta prin vot la putere in Romania s-au, dupa cum se spunea in acele zile, o a doua ,revolutie democratica”.

D. 2000 — pericolul extremismului vadimist

Euforia castigarii alegerilor de catre Emil Constantinescu si de coalitiile care 1-au adus la putere (CDR si USD) a fost repede spulberata de impactul cu realitatea economică si politica internă si internatională. Erodarea credibilitatii lui Emil Constantinescu pe fondul certurilor din coalitia de guvernamant a fost insotitd de o refacere a credibilitatii lui Ion Iliescu si a PDSR, consecutiv cu o fragmentare a optiunilor politice, ca urmare a dispersarii fortelor politice.

Anuntul retragerii din competitia prezidentiale a lui Emil Constantinescu, in 17 iulie 2000 pe motiv ca a fost invins de fortele fostei Securitati a bulversat scena politică. Coalitia care a castigat.S-au inscris in competitia electorala 11 candidati, toate partidele sperand ca vor fi ajutate de candidatură la presedintie a reprezentantilor lor. Mize bataliei pentru primul tur al alege¬rilor prezidentiale, din 26 noiembrie 2000, era ocuparea celui de al doilea loc din finale cu Ion Iliescu, deoarece presedintele PDSR era creditat de sondajele de opine cu sanse mari de a castiga competitia electorală .

Structura votului pentru Vadim Tudor explică drama¬tismul situatiei politice din anal 2000. Liderul PRM a obtinut voturi foarte multe din partea electoratului tanar, din zonele cele mai bogate ale tarii, Transilvania si Bucuresti. Potrivit cercetarilor sociologice ffectuate la iesirea de la vot, 29% din votantii lui Emil Constantinescu din 1996 1-au votat pe Vadim Tudor .

Rezultatele primului tur al alegerilor prezidentiale au produs un adevarat soc in viata politica romaneasca si au trezit reactia ingrijorata o comunitătii internationale. Mobilizarea societatii impotriva pericolului extremist, anal de conjuncture chiar din partea vechilor adversari al lui Ion Iliescu, a decis soarta celui de al doilea tur de scrutin, din postura de „salvator al democratiei”, , care trebuia să realizeze schimbari importante in conduita politica fata de precedentele mandate. Iar acest mesaj politic din partea electoratului a influ¬entat activitatea prezidentiale in perioada 2000-2004 in rol de al treilea mandat prezidential al lui Ion Iliescu.

E. 2004 — alegeri cu final neasteptat, victoria lui Traian Băsescu

Alegerile din 28 noiembrie-12 decembrie 2004 au fost primele scrutine electorate la care Ion Iliescu nu mai putea candida pentru cea mai inalta functie in stat.

Campania electorala prezidentiale a avut un format de 12 candidati, care au trebuit sa strangă, fiecare, cel putin 200.000 de semnaturi pentru a se putea inscrie in competitie. Cresterea numarului de semnaturi necesare nu a avut un impact relevant, opt nu au reusit nici macar sa atinga un procentaj egal cu numarul de semnaturi.

Rezultatele finale ale scrutinului din 28 noiembrie 2004 au fost: Adrian Nastase — 40,94%, Traian Basescu — 33,92%, Cornelia Vadim Tudor — 12,57% . Turul al doilea al alegerilor prezidentiale s-a desfasurat sub imperiul contestarii rezultatelor de catre Alianta D.A. si cererea de organizare a unor noi alegeri. In urma scrutinului din 12 decembrie, cu o prezenta la vot de 55,21% din totalul alegitorilor, s-au obtinut următoarele rezultate: Traian Basescu — 51,23% si Adrian Nastase — 48,77% .

4.2.2. Parlamentul

Parlamentarismul romanesc a renăscut într-un context istoric favorabil afirmării valorilor și instituțiilor democratice.Șansa constituirii unui ffici politic fficient și reprezentativ nu a fost decat partial valorificata, prin faptul ca parlamentul romanesc este de tip repetitiv, prin bicameralismul sau simetric, pană la modificarea Constitutiei din 2003. Reprezentativitatea formală a Parlamentului a fost dusa la limitele sale maximale, numarul de parlamentari fiind superior mediei europene, raportate la numarul de cetăteni reprezentati.

Acestor conditii structurale initiate l-i s-au adaugat, rand pe rand, metehnele clasei politice, rezultatul pentru democratie fiind acela ca Parlamentul este considerat, in mare parte, nerepre¬zentativ. Există o fracture socială intre guvernanti si guvernati, care se manifestă prin absenteism, dezinteres pentru problemele publice, care pun in discutie eficienta guvernarii democratice.

Institutia parlamentari a avut un rol pozitiv in instituirea si consolidarea democratiei, jucand rolul unui mecanism de control al conflictelor, specifice unor societăti in tranzitie. Crizele au fost rezolvate, o parte din ele, prin intermerdiul negocierilor parla¬mentare, nu prin violenta strazii. Parlamentul a jucat rolul unei institutii de socializare politică pentru elitele politice emergente, fiind locul in care s-au consacrat cariere politice. De asemenea, Institutia parlamentari a indeplinit functia de legitimare a elitelor politice si partidelor, mai ales in prima fază a tranzitiei, cand exista un vid de legitimitate .

Analiza activitAtii parlamentare indica o preeminenta a puterii executive ca agent al initierii legilor. Situatia din Romania nu este insft o exceptie, putand fi incadrata in procesul istoric al declinultil puterii parlamentare. Acest proses este o extensie logics a democratizarii pariamentarismultii68. Puterea parlamentelor este diminuată de specializarea procesului politic, in paralel cu cea a societății. Totusi, Parlamentul in ciuda erodarii puterii sale, ramane in inima procesului politic din multe democratii.

Guvernul, justitia, presedentia si partidele politice sunt principalele institutii a caror perceptie influenteaza evaluarea socială a Romaniei. Un nivel sporit al încrederii in aceste institutii atrage după sine o perceptie pozitiva asupra gradului de consolidare a democratiei. Scaderea increderii in institutille centrale ale sistemului politic (parlament, presedintia, guvern) determină proiectarea sperantelor electoratului spre institutii traditionale de autoritate in spatiul public, biserica si armata A doua forma de manifestare a frustririlor sociale fată de ealitatea democratiei este orientarea spre liderii cu mesaje de tip autoritar-populist. Mesajul populist in Romania are functia de a compensa in plan psihologic, pentru o parte a cetătenilor, slabiciunile sistemului democratic, promitand inlocuirea dezbaterilor cu decizia autoritarității, a institutiilor si mecanismelor deliberative cu cele executive, a relativismului democratic cu omnisciența dictatoriala.

Situatia din Romania nu constitute o exceptie, iar modelul credibilitatii in institutiile politice poste fi regasit in restul statelor post-comuniste si, in anumite forme, in Occident. In urma cercetărilor sociologice sistematice din Europa occidentală din anii 70 s-a descoperit existenta unei neincrederi accentuate in institutiile politice, in primul rand in parlament, precum si fluctuatia sa pe parcursul unui ciclu electoral . Ulterior, cercetarile sociologice extinse de tipul eurobarometrelor nu au facut decat sa argumenteze si să nuanteze concluziile studiilor din anii ‚70. Potrivit lui Mattei Dogan”, descoperirea cea mai semnificativa este că absenta increderii nu este mai frecventa in straturile sociale inferioare. Dimpotriva, spiritul critic privind instificientele si scaderile institutiilor se dezvolta in straturile cu un bun nivel de educație. Explicatia acestei situatii tine de mecanismele psihologiei sociale, elitele intelectuale si profesionale dezvoltand o atitudine critică fată de clasele politice, considerindu-se superioare acesteia in plan moral si profesional.

Reactia de aparare a sistemului democratic fată de scaderea increderii in institutiile politice a fost aparitia unei teme publice importante: reformarea sistemului parlamentar. S-au făcut numeroase cercetari sociologice care să determine atitudinea opiniei publice fată de diverse variante de reorganizare a sistemului politic. Folosim concluziile Barometrului de opine publice din noiembrie 2001 pentru a sintetiza evaluarile opiniei publice fată de aceasta problemă: numarul parlamentarilor este considerat prea mare de aproape 70% din repondenti si doar 38% sunt pentru mentinerea sistemului bicameral; peste 54% din subiectii anchetei se pronunta pentru un scrutin de tip uninominal in raport cu doar 20% care au preferat sistemul pe liste .

Abilitatea politicienilor din Romania a făcut să apară un populism al votului uninominal, considerat a fi solutia salvatoare pentru toate racilele clasei politice. In fapt, sistemul electoral majoritarist, bazat pe votul uninominal, nu este decat un meca¬nism dintr-un ansamblu mai amplu de institutie ale sistemului politic care trebuie modificate pentru a imbunătăti performantele si reprezentativitatea democratiei. Pericolul votului uninominal intr-o societate polarizată, care secretă frustrări adanci, sensibilă la mesajele populiste, este „manelizarea politicii”, in sensul in care personaje publice avand o notorietate ridicata datorită expunerii publice sau mediatice incep să aibă ambitii de reprezentare politice. Dacă este vorba de schimbarea sistemului electoral, atunci solutia ar fi echilibrarea cerintelor de stabilitate cu cele de reprezenta¬tivitate. Or, acest lucru nu il poate oferi decat un sistem electoral mixt, care să combine reprezentarea cat mai fidelă a optiunilor politice existente la un moment dat in societate, cu necesitatea constituirii unor majoritati democratice stabile.

Problema esentiala este dacă erodarea increderii in institutie, in special in ceea ce priveste parlamentul ca institutie centrală, pune in pericol legitimitatea sistemelor politice de tip democratic. Întrebarea este cu atat mai semnificativă prin prisma succeselor miscărilor extremiste, xenofobe din Europa.Documentatia existentă la ora actuala nu permite pronuntarea unei concluzii transante in legătură cu iminentul pericolelor pentru democratic, amenintări venite din partea unor lideri carismatici cu mesaj radical si orientare etnocentrică

Întrebarea cheie este cat de mult poate scadea nivelul increderii fară a submina bazele democratiei? Experienta occidentală din anii ‚90, dar si cea romaneasca, au aratat ca problemele coruptiei, a lipsei de transparenta in luarea deciziilor, a sărăciei au afectat puternic increderea in institutiile politice centrale. Lar Parlamentul este cel mai vulnerabil deoarece este o institutie vizibila, dar considerată a fi ineficientă.

4.2.3. Guvernul

Guvernele romanești au parcurs la fel ca și cele din estul Europei post-comuniste, un proces gradual de transformare, adesea anevoios, de la instituții cu rol strict tehnic- administrativ, aflate sub controlul riguros al birocrației de partid, la cabinete care exercită puterea executivă, aflată in raport de control si echilibru cu puterea democratică reprezentata de Parlament.

Un al doilea proces important pe care au trebuit să-1 parcurga guvernele statelor in tranzitie este acela al transformării dintr-o inalta birocratie cu rol tehnic in servicii publice, adica aflate in serviciul si sub controlul cetătenilor. Transparentizarea activi¬tatii guvernelor Romaniei este un proces relativ recent, aflat incă in plina desfasurare. Aceasta se referă la procedurile numirii si revocarile, la model de actiune cotidian, la sursele si dimensiunea averilor ministrilor la inceputul si sfarsitul mandatului, la combaterea conflictului de interese. Drumul de la obscuritate la transparentă a fost destul de greu de parcurs, presiunile cele mai importante venind dinspre exteriorul sistemului politic national: Uniunea Europeană si societatea civilă .

Cea mai importantă problemă a guvernărilor post-comu¬niste este lipsa de transparentă in gestionarea si controlul resurselor. Desigur, cheltuielile bugetare sunt publice si sunt aflate sub control parlamentar prin Legea bugetului. Problema nu este numai tehnică, ci tine de filosofia constructiei statului in tranzitie. Or, administratia s-a focalizat asupra obiec¬tivului colectarii resurselor și mentinerii controlului asupra populatiei, adică a stabilitătii si linistii sociale. Resursele publice au fost folosite, adesea, in scopul perpetuării si imbogatirii elitelor ajunse la putere, criteriile de alocare a avutiei nationale fiind obscure.Guvernele Romaniei au fost dominate de fluiditate organizationala, cele mai supuse schlinbarilor fiind ministerele de coordonare economică si privatizare. Au existat ministere ale Privatizării, Reformei, Economiei, Dezvoltarii si Prognozei, infiin¬tate, desfiintate si reinfiintate inainte ca angajatii lor sa se lamureasca prea bine care le sunt atributiile. De asemenea, in anumite domenii există suprapuneri de atribuții care fac raspun¬derea neclara si duc la o păguboasă concurentă intre institutii pentru,,stăpanirea” unui domeniu. Deoarece memoria institutio¬nala a respectivelor institutii a fost destul de fragilă, crearea fluxurilor de informatii si coordonare intre institutii a fost dificil de realizat.

0 caracteristică importantă a guvernelor Romaniei in perioada 1990-2004 este dorinta acestora de a domina majoritătile parlamentare. Instrumentul cel mai important au fost ordonantele de urgentă, tendinta accentuandu-se intre 1997 si 2003, pană la reglementarea mai precisă in Constitutia revizuită a modului de utilizare a acestora. In relatiile cu Presedintia, gradul de independenta a cunoscut schimbari destul de importante, de la cabinetul prezidentializat condus Nicolas Vacăroiu, la premierii Petre Roman, Radu Vasile si Adrian Nastase care au dorit sa-si afirme independenta.

Demnitatea ministerială este preponderant masculină, Romania neavand un prim-ministru femeie. Cabinetele tranzitiei sunt „mature”, media de varstă la intrare in cele opt guverne fiind de 50 de ani . Cel mai tanăr a fost Guvernul Isărescu (48,31 ani), iar cel mai in varstă guvernul provizoriu (56 am).

Cel mai important partid guvernamental a lost FSN, care a guvernat Romania direct in perioada 1990-1992 sau prin partidele rezultate in urma sciziumi: PDSR, 1992-1996; PD, 1996-2000; PSD, 2000-2004. Un alt partid important prezent in mod direct la guvernare a fost PNL, cu ministri atat in cabinetul Stolojan cat si in guvernarea Conventiei Democratise. Restul partidelor parlamentare au fost prezente la guvernare doar intr-un singur ciclu electoral.

Prezenta UDMR la guvernare a dat sistemului politic o mai mare stabilitate, in masura in care un clivaj existent in societatea romanească putea deveni sursă de conflict. Formatiunea politică reprezentativă a etnicilor maghiari s-a manifestat la guvernare (1996-2000) intr-un mod aproape identic cu partidele doctrinare din interiorul coalitiei de guvernamant, in sensul exercitării de două ori a potentialului de santaj. Nuanta apare din faptul ca UDMR s-a manifestat ca un actor gradualist- moderat intr-un dublu sens: atat in interiorul coalitiei de guvernamant, cat si in raport cu radical-conservatori maghiari. Această moderatie a taberei pro- guvernamentaliste din UDMR poate fi explicată prin teama de a nu fi transformata in „tap ispăsitor” de restul parti¬delor. Consecinta politica a prezentei la guvernare a UDMR a fost cresterea nemultumirii maghiarilor fată de conducerea Uniunii, deoarece s-a vazut că participarea la exercitarea puterii centrale nu a determinat cresterea calitatii vieti” pentru intreaga comunitate. Prezenta indirecta la guvernare dupa anul 2000 prin sustinerea guvernului minoritar al PSD a meritat predictibilitatea actiunilor Uniunii, aceasta dorind sa fie cat mai aproape de exercitarea puterii. In conditiile manifestarii tendintelor de con- centrare a sistemului partidist, importanta UDMR a crescut, deve¬nind un actor cheie in constituirea unor majoritati guvernamentale.

4.2.4. Sistemul partidist

Constituirea sistemului pluripartidist a fost un eveniment important al primei etape din drumul societatii romanesti spre democratic. Si sistemul partidist din Romania a fost lovit de „bolile copilariei" care afecteaza democratiile emergente. Dintre simptoamele acestei boli, intalnite in majoritatea statelor post-comuniste, trei s-au manifestat cu acuitate. In primul rand, sistemul partidist a cunoscut in perioada 1990-'91 o mare expansiune in sens numeric, ajungandu-se la inregistrarea a peste 150 de partide politice, cu denumiri dintre cele mai diverse si exotice . Era normal sa se intample acest lucru după cinci decenii de dictatura in care libertatea de asociere politică a fost suspen¬data. Fenomenul s-a manifestat si in alte state, de exemplu Polonia avea inregistrate peste 200 de formatiuni politice. In baza Legii partidelor politice nr. 27 din 1996 a avut loc o „a doua nastere" a sistemului pluripartidist, numarul partidelor inscrise in mod legal fiind redus la 50, ca urmare a conditiilor pe care trebuiau să le indeplineasca. Acest aspect cantitativ nu este pană la urma important decat in măsura in care el ne furnizeaza indicii impor¬tante despre geneza sistemului partidist. Mai multe constatari cu titlu rezumativ cred ca sunt importante: 1) sistemul partidist romanesc s-a dezvoltat avand la baza doua radacini, pe de-o parte FSN, din care s-au născut partidele de stanga, iar pe de alta partidismul interbelic, din care au apărut,,partidele istorice"; 2) factorul personal, ambitiile si orgoliile unor persoane, au determinat multiplicarea sistemului partidist pană la dimensiunile evocate anterior. Expansiunea pluripartidismului s-a datorat si sciziunilor frecvente; 3) dupa 1996 sistemul partidist a urmat o tendinta de concentrare, fuziunile prin absorbtie fiind foarte numeroase in spatiul extraparlamentar, partidele incercand sa-si unească fortele pentru a putea intra in parlament. Electoratul a devenit insa tot mai selectiv, astfel incat solutia partidelor extra¬parlamentare a fost să accepte disolutia in partidele cu reprezentare in parlament.

A doua „boală a copilariei” pluripartidismului romanesc este lipsa relevantei orientărilor doctrinar-ideologice. Procesul de cristalizare a sistemului partidist in jurul unor doctrine clasice a fost dinamizat de factori exogeni partidelor politice: presiunea societatii civile, a mass-media in special, si nevoia de afiliere la familiile politice europene. Treptat, s-au cristalizat familiile politice care aveau corespondentă in Occident: social democratie, liberalism, nationalism, crestin democratie, ecologism. Partidele nu sunt insa doar ele responsabile pentru eclectismul lor ideologic. Societatea nu a fost suficient de exigentă, pentru a determina prin votul cetatenilor limpezirea optiunilor .

0 altă caracteristică a vietii politice in tranzitia, pe care analistii au considerat-o ca boala a copilăriei democratiei, dar care ulterior s-a dovedit a fi una dintre trasăturile marcante ale siste¬mului politic in democratiile consolidate, a fost rolul de locomotive al liderului politic al partidului. Partidele s-au structurat in jurul unui lider puternic, cu mare personalitate si carisma. Dependenta partidelor de liderii lor, candidatii la Presedintia Romaniei, a determinat un dezinteres fată de dezbaterile cu caracter doctrinar, ceea ce a contat, in final, fiind capacitatea de a aduce voturi de care respectivii lideri si mobilizarea organizatorica in Campania electorală. Această componentă, a personalizarii actiumi politice, a favorizat, cu precadere, formatiumle politice social democrate constituite in jurul liderului Ion Iliescu (FSN, PDSR), dar si PRM, dependent de prestatia politică a lui Corneliu Vadim Tudor.Excesiva personalizare a vietii publice a determinat un grad sporit de impredictibilitate a scenei publice, aliantele sau fuziunile dintre partide fiind realizate, in prima parte a tranzitiei, nu atat pe criterii doctrinara, cat in functie de antipatiile sau rivalitătile dintre diversi lideri. Personalizarea vietii politice a avut ceea ce este o calitate foarte importanta, dar alegerile pe liste au mărit puterea inaltei birocratii de partid, care avea ultimul cuvant in aranjarea listelor electorate.

Manifestarea partidocratica cea mai blamabilă este clientelismul politic, exprimat intr-un dublu sens: politizarea sistemului administratiei publice cu oameni impusi dupa criterii politice, de ,algoritm" sau de simpla apartenenta politică la un partid și promovarea cu predilectie a acelor membri de partid care se afla in relatii de patron-client cu birocratia de partid. Evident, o astfel de organizare a sistemului public, prin parazitarea politica, nu putea sa nu determine o reactie de adversitate a societatii impotriva establishment-ului politic, acuzat pe bună dreptate de coruptie. Preeminenta apartenentei la diferite grupuri politice in fata criteriilor profesionale este una din cauzele importante ale increderii scazute a cetatenilor in partidele politice. Clientelismul politic a insemnat si mărirea dimensiumlor aparatului de stat, fiind necesare cat mai multe posturi pentru a raspunde ,obligatiilor" sau presiunilor politice. In conditiile in care responsabilitatea, de la cea a simplului functionar, pană la cea ministeriala, trece ,pe la partid", ideea de serviciu public, in folosul cetateanului, a prins cu greutate rădăcini. De aceea, reforma sistemului administratiei publice nu poate fi durabila dacă nu se schimba relatiile dintre partide si societate, pentru a deveni cu adevărat mai transparente.

Intr-un sens mai larg, sistemic, stabilizarea sistemului partidist inseamnd trecerea de la factionalism si fluiditate către maturitatea poliarhică ' care este caracterizata de predictibili¬tatea reprezentării intereselor din societate si de modul in care acestea se constituie.

Sisteme de partide

În fiecare țară, numărul de partide, raporturile dintre ele, precum și locul lor în cadrul regimului politic formează un sistem de partide.

Prin sistem de partid se înțelege “ansamblul partidelor în interacțiune într-un sistem politic dat”. Expresia “sistem de partide” desemnează configurația organizațiilor politice, care corespund unui regim dat; această configurație fiind considerată în general prin numărul și importanța lor, prin regulile pe care ele le aplică și a trăsăturilor pe care le datorează acestui tip special de interacțiune .

Cea mai răspândită clasificare a sistemelor de partide distinge: monopartidismul sau partidul unic, bipartidismul (dualismul) și multipartidismul.

O altă clasificare de asemenea interesantă, este cea care cuprinde partidele pragmatic pluraliste și cele revoluționar centralizatoare.

Monopartidismul se caracterizează prin existența unui singur partid care polarizează toate celelalte forțe politice și sociale sau chiar le încorporează, specific regimurilor politice totalitare și care, de regulă, personifică puterea, o individualizează.

Motivul lipsei altor partide poate fi foarte diferit: interzicerea expresă prin Constituție a înființării altor partide sau enumerarea limitativă a condițiilor în care se poate exercita dreptul de asociere; suspendarea sau scoaterea în afara legii a unor partide; unificarea mai multor partide într-un singur partid etc .

Monopartidismul se poate exprima și sub forma partidului dominant sau ultra-dominant. În prima variantă, pe fondul unui pluripartidism decorativ sau al existenței altor organizații politice și profesionale, un partid – chiar fără intenția de a deține în exclusivitate puterea – își surclasează rivalii pe perioade îndelungate, tinzând ca el singur să se identifice cu națiunea.

Acest sistem prezintă avantajul de a asigura stabilitatea guvernamentală. El are însă multe dezavantaje, în afara monotoniei politice, neexistând concurența partidele de opoziție ajungând să fie simple grupuri de interese.

Bipartidismul este sistemul în care puterea politică este dispusă electoral (democratic) de către două partide având baze sociale și forță politică echivalente. Nu contează dacă alături de acestea există și alte forțe politice, mai mult sau mai puțin semnificative .

Efectul acestui sistem îl constituie alternanța la putere, chiar dacă ea se produce la intervale relativ mari.

Se numește sistem multipartidist, sistemul în care există mai multe partide cu forță aproximativ egală care își dispută în funcție de opțiunea electoratului, locul și rolul de partid de guvernământ. Esențial este că acestea să fie aproximativ la fel de puternice.

Alături de aceste partide pot exista alte numeroase formațiuni politice mai mici, reprezentate sau nu în parlament. Practic acestea nu au acces, la exercitarea puterii deoarece nu au o bază socială largă.

PARTIDUL NAȚIONAL LIBERAL ÎN SISTEMUL DE PARTIDE ȘI ÎN SISTEMUL POLITIC AL ȚĂRII NOASTRE

III.1 Renașterea Partidului Național Liberal

PNL a fost oficial fondat la 24 mai 1875, când un grup de liberali, printre care Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, A.G. Golescu, Gh. Vernescu, Tache Anastasiu, au pus bazele formațiunii politice care avea să marcheze istoria României moderne. Originile mișcării liberale trebuie însă căutate cu mult mai devreme, în perioada pașoptistă, momentul 1875 constituind doar instituționalizarea și coagularea unor grupări care existau deja pe scena politică.

După 1866 liberalii au jucat practic rolul principal în procesul de modernizare a României. Primul președinte al Partidului Național Liberal a fost Ion C. Brătianu. În 1877, în timpul guvernării liberale, România și-a proclamat Independența. PNL a contribuit semnificativ la dezvoltarea și reformarea societății românești, fiind primul partid care a pledat, în 1892, pentru introducerea sufragiului universal. În toată această perioadă, liberallismul a devenit fundamentul ideologic pe care s-a construit România modernă, iar liberalii au acționat sub principiul „Prin noi înșine!" care este și astăzi deviza Partidului Național Liberal.

La finele Primului Război Mondial România și-a împlinit obiectivul național al Marii Uniri, în timp ce la putere se afla tot un cabinet liberal. De altfel, PNL s-a aflat la guvernare aproape neîntrerupt între 1914 și 1919 (cu excepția perioadei martie – noiembrie 1918). Perioada interbelică a fost una prolifică pentru România și pentru liberali, care au promovat reforma agrară, organizarea administrativă unitară, o nouă legislație electorală și măsuri de refacere a economiei. Liberalii s-au aflat la putere în perioada 1922-1928 (cu o mică întrerupere între martie 1926 și iunie 1927) și apoi în intervalul 1933-1937. Activitatea PNL a fost suspendată între 1938 și 1944, când a fost reluată doar pentru o scurtă etapă.

După cel de-al Doilea Război Mondial regimul comunist a stopat progresul României în termeni de construcție democratică. Instaurarea unui sistem totalitar a însemnat abolirea pluralismului politic și dizolvarea partidelor politice democratice, inclusiv a PNL, care și-a încetat activitatea în noiembrie 1947. Mulți dintre fruntașii liberali au murit în închisorile comuniste, plătind cu viața credința în principiile democratice și valorile liberale, în vreme ce alții au fost fortați să ia calea exilului. Timp de aproape 50 de ani, liberalii din exil, mulți dintre ei foști lideri ai studenților și tineretului PNL, au continuat să-și promoveze ideile și crezurile și au păstrat viu spiritul PNL.

În 1989, după căderea comunismului, o parte dintre aceștia s-au întors în țară pentru a reorganiza și reconstrui Partidul Național Liberal, cărora li s-au alăturat personalități din țară. Printre cei care au repus bazele formațiunii liberale s-au numărat Dan Amedeo Lăzărescu, Nicolae Enescu, I.V.Săndulescu, precum și Radu Câmpeanu, primul președinte postcomunist al PNL. În primele zile ale anului 1990, PNL s-a reînregistrat ca partid politic și a început o nouă etapă din existența sa politică.

În anii ‘90 mișcarea liberală a experimentat o perioadă relativ tumultoasă, caracterizată prin sciziuni succesive, fragmentări și tentative de unificare. Toate au făcut parte din procesul de construcție instituțională a PNL, care a reușit să aducă sub sigla sa nu doar grupările care se revendicau din zona liberalismului, ci s-a impus ca pol de centru-dreapta pe scena politică din România. Procesul reunificării liberale a început sub președinția lui Mircea Ionescu – Quintus. Ca parte a Convenției Democratice, alianța opoziției unite, PNL a participat la coaliția de guvernare din perioada 1996-2000, deținând portofolii importante în cabinet, precum finanțele și economia pentru o perioadă sau cel al justiției.

După 2001 PNL și-a întărit poziția absorbind și alte partide considerate compatibile ideologic și și-a continuat procesul de consolidare organizatorică internă, extinzându-și baza locală și sporindu-și forța filialelor din teritoriu. În 2003 PNL a devenit parte a Alianței Dreptate și Adevăr – Alianța DA PNL-PD, iar după alegerile parlamentare din 2004, președintele PNL de atunci, Călin Popescu-Tăriceanu, a devenit primul premier liberal al României după căderea comunismului. În timpul guvernării PNL, România a atins un nivel de dezvoltare economică fără precedent, sub impulsul unor politici liberale, incluzând reducerea fiscalității, încurajarea inițiativei private și a investițiilor. Din punct de vedere politic, forța electorală a PNL l-a transformat într-unul dintre cele 3 partide mari din România.

În 2009, senatorul Crin Antonescu a devenit președintele PNL și a adus formațiunea politică la cel mai mare scor din ultimele două decenii. De asemenea, Crin Antonescu a fost, după Radu Câmpeanu în 1990, primul liberal care a intrat în competiția prezidențială, în 2009. Programul lui Crin Antonescu din 2009 s-a intitulat „România bunului-simț." În 2010, ca recunoaștere a performanței politice, Crin Antonescu a fost reconfirmat în funcția de președinte, iar moțiunea pe care a prezentat-o Congresului PNL – „Prin noi înșine, acum!" – a devenit documentul programatic al PNL.

În 2011, Partidul Național Liberal a format alături de Partidul Conservator (PC) Alianța de Centru Dreapta (ACD). Aceasta și-a unit mai departe forțele cu Partidul Social Democrat, punându-se astfel bazele Uniunii Social Liberale (USL), proiectul politic al opoziției unite.

III.2 Opțiuni ideologico-doctrinare și programatice ale Partidului Național Liberal

Partidul Național Liberal din România a apărut ca și o formațiune politică în 1864, condus fiind de Dumitru și Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti și frații Golescu, participanți activi la Revoluția de la 1848 din Țara Românească. Privind lucrurile din optică oarecum partizană putem remarca fără a greși că a face un istoric al Partidului Național Liberal este echivalent cu a face istoria dezvoltării politice, sociale și economice a României de la apariția acestui partid până la sfârșitul perioadei interbelice și aceasta deoarece trebuie sa avem în vedere faptul că nu există vreun act mai important care să se fi săvârșit pentru organizarea statului român fără ca P.N.L. să fi luat parte la înfăptuirea lui.

Curentul care a dus la apariția Partidului Național Liberal pe scena politică din țara noastră este liberalismul, care poate fi definit, foarte “pe larg” ca fiind un mod de gândire politică apărut în epoca de descompunere a instituțiilor feudale si de ascensiune a burgheziei.

Liberalismul punea în centrul societății individul, teorie care a fost susținută până la primul război mondial.

În Europa occidentală, liberalismul s-a dezvoltat concomitent cu ascensiunea orașelor și a burgheziei, cu lupta acesteia, inclusiv a profesiunilor liberale, împotriva privilegiilor nobiliare și a restricțiilor din calea comerțului și industriei.

În cadrul acestei realități social-economice ia naștere o nouă ideologie politică specifică apărută în rândul intelectualității și al unor exponenți ai mișcărilor contestatare, ai revoltelor și ai revoluțiilor din Europa occidentală.

Principatele Române și Transilvania, deși aflate într-un spațiu de dominație externă a unor imperii absolutiste: Austria, Turcia și Rusia, sunt și ele prinse de unda de șoc a seismului politic și ideologic al Europei occidentale. Deși aici burghezia și locuitorii orașelor în general, purtători ai liberalismului erau dezorganizați marile schimbări europene nici aici nu rămân fără ecou.

Acesta se resimt în rândul unor cărturari, dar și al unei părți a boierimii care receptează îndeosebi idei luministe și raționaliste, aparținând lui Rousseau, Voltaire, Klopstock, Leibniz, Fénelon, Descartes, Locke etc. Influența filozofiei luminilor survenea în cele doua principate și prin intermediul Școlii Ardelene.

Revoluția din Țara Românească constituie un apogeu al înfăptuirilor românești din 1848. “Constituția” – cum era intitulat programul în 22 de puncte proclamat la Islaz și consacrat la București la 9 si 11 iunie – preconiza un regim liberal-democrat bazat pe un șir de libertăți individuale și de grup, precum și pe abolirea unor privilegii social-economice, asigurând emanciparea și împroprietărirea clăcașilor.

Prin instituțiile concepute se tindea spre o forma de stat republicană, cu o riguroasă separație a atribuțiilor politice, dar cu un corp legiuitor rezultat din votul universal.

Prin propaganda politica erau răspândite o serie de noțiuni liberale chiar în rândul maselor populare.

Următoarea schimbare în conduita liberală survine în etapa următoare a luptei pentru unire, declanșată efectiv după ce Poarta și Puterile Garante, prin Convenția din 7/19 august 1858, elaborau un așezământ constituțional pentru Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei. Liberalismul politic, în ciuda principiilor generale formulate prin Convenție, era atenuat de o lege electorală cenzitară în care accentul era pus pe marea proprietate, favorizându-se astfel conservatorismul.

Liberalismul radical promovat de Ion C. Brătianu și C.A. Rosetti se izbea de o puternică contestație conservatoare. Dar, susținuți de presa și de manifestații publice, liberalii atacau puternic autoritarismul și reacționarismul, difuzând, totodată, concomitent cu ideile liberal-constituționale, pe acelea de reformă socială.

Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, liberalismul parcurge două etape distincte de afirmare. Între anii 1859–1864 el se definește și se întregește în toate direcțiile de acțiune. După 2 mai 1864, când se înfăptuia o domnie personală, Cuza impunea un fel de tutelă politico-instituțională, suprimând presa autonomă, grupurile și reuniunile politice. Dar dacă liberalismul politic se cantonează în cercuri relativ restrânse, cel intelectual și cultural se dezvoltă fără nici o restricție. Tot astfel, sub raport economic, societatea românească se află sub impactul liberei inițiative și al concurenței, acestea împingând-o într-un accelerat proces de dezvoltare. Situația aceasta permitea cristalizarea și aprofundarea unor concepte specifice economiei de piață.

Dezvoltarea și, într-o oarecare măsură, geneza liberalismului românesc ar trebui privită în funcție de această tensionare tot mai accentuată a raportului dintre organizarea de stat și aspirațiile care existau la începutul epocii moderne. Liberalismul nu poate fi privit doar ca ideologie sau politică “de clasă”, ci ca principal curent de gândire și acțiune al celei mai dinamice părți a elitei românești.

Factorul care dădea unitate liberalilor era doctrina politică. Ea era inspirată din principiile revoluției franceze dar cu deosebire din practica liberalismului occidental. Aceeași doctrină se întemeia pe tradițiile național – culturale și politice.

O trăsătură caracteristică a liberalismului este naționalismul. Cei mai avântați liberali, radicalii, se numesc ei înșiși partid național. Ca atare, ei se identifică cu interesele majore ale poporului român în raport cu dominația străină sub forma suzeranității otomane și protectoratului rusesc, dar și cu aceea a impunerii numeroșilor străini din economie sub jurisdicția românească. Deși apare drept prima trăsătură specifică încă de la finele secolului al XVIII-lea, naționalismul dobândea noi întregiri. Printre acestea, în prim plan se află ideea dobândirii suveranității depline a statului român, sub raport politic și economic, precum și desăvârșirea unității în spațiul etnic.

Promovând naționalismul, constituționalismul și pluralismul politic, doctrina liberală se interferează în aceste aspecte cu cea conservatoare. Însă în timp ce liberalii vor să extindă principiile de libertate și egalitate până la baza societății, conservatorii se limitează la vârful acesteia, inclusiv al elitelor intelectuale.

Liberalii își propuneau să emancipeze masele populare de orice servitute, înzestrându-le totodată cu drepturi politice. De aici ideea lor de extindere a drepturilor electorale. Curentul liberal sub Cuza este un tot doar ca tendință politică, sub forma unor idei relativ similare în unele probleme fundamentale, dar neomogen din cauza coexistenței diferitelor nuanțe, unele chiar opuse.

Ceea ce le dădea liberalilor o deplină unitate consta în admirația față de modelul occidental de organizare instituțional-politică. Semn de unitate era și hotărârea de a imprima procesului de dezvoltare politică un ritm rapid, considerat singura modalitate de sincronizare europeană. Promovarea liberalilor la guvernare până la 24 ianuarie 1862 a fost sporadică și neconcludentă din cauza incapacității de a alcătui majorități datorită nu numai legii electorale restrictive și dezbinărilor dintre ei, ci și lui Cuza care concepea a conduce țara în afara partidelor politice.

După abdicarea silită a lui Cuza din 11 februarie 1866, radicalii lui Ion C. Brătianu și moderații lui Ion Ghica, precum și o parte a conservatorilor se dedică unei febrile activități de făurire a unui regim politic monarhic – constituțional. Ca un rezultat al acestei activități, 18 noiembrie 1868 a apărut pe scena politică românească un guvern de centru, format din conservatori moderați și liberali moderați.

Conducătorii acestui guvern erau Dimitrie Ghica (care deținea externele și Lucrările publice) și Mihail Kogălniceanu (ministru de Interne). Ei trebuiau sa constituie axul unui guvern alcătuit din oameni moderați, luați atât din stânga cât și din dreapta spectrului politic , ambii având menirea de a liniști temerile Puterilor Garante privitoare la o eventuală politică externă de întregire a suveranității statale.

Se convenise inițial cu domnitorul Carol I ca respectiva schimbarea guvernului să fie doar o schimbare de personalități, noilor miniștri promițându-li-se sprijinul corpurilor legiuitoare cu majorități radicale.

Acest guvern nu avea o bază parlamentară proprie, corpurile legiuitoare fiind dominate de elementele radicale. Din acest motiv, președintele camerei devenea I.C. Brătianu, fostul ministru “principal” înlăturat. Acesta promisese guvernului sprijin parlamentar cu condiția să îi fie urmată politica. În cameră, la finele lui dec. 1868 survenise un conflict între minoritatea aflată la putere și majoritatea îndepărtată din guvern.

Contradicțiile dintre corpurile legiuitoare și guvern provoacă dizolvarea Camerei și organizarea de alegeri în martie 1869, conduse de ministrul de interne, Mihail Kogălniceanu. El a considerat că acest prilej era favorabil concretizării unui plan al său, anume acela de a întemeia un partid politic care să ralieze toate elementele moderate din țară, organizându-le ca o forță politică importantă menită să neutralizeze atât liberalismul radical cât și conservatorismul retrograd. Kogălniceanu reușise să-și asigure o majoritate în cameră, dar nu a zdrobit complet opoziția, lăsându-i și acesteia un anume rol de jucat.

Poziția importantă dobândită în Cameră de acești moderați părea să indice că M. Kogălniceanu va folosi împrejurările pentru a constitui în jurul lui un mare partid liberal. El încerca să realizeze o alianță cu “roșii”, să-și extindă baza politică, constituind astfel un veritabil partid liberal cu care să guverneze țara. Carol I însuși îl considera pe Kogălniceanu omul capabil să aducă unitate în tabăra liberală prin excluderea radicalismului și înclinațiilor revoluționare dovedite de fruntași ca I.C. Brătianu și C.A. Rosetti, fapt pentru care sprijinea eforturile lui de a constitui un partid care să guverneze cu prudență și moderație.

Având în vedere ponderea foarte mică din cadrul Camerei, liberalii radicali au recurs la organizarea unei vii opoziții extraparlamentară, demonstrând că reprezentau o forță politică greu disociabilă. I.C. Brătianu și C.A. Rosetti, folosind reuniunile politice și presa, raliază în jurul lor nu numai partizani politici, dar creează o stare de spirit de nemulțumire în cercuri largi ale opiniei publice, inclusiv în cadrul armatei.

Observând acest lucru, Kogălniceanu încercă să și-l apropie pe Ion Ghica în vederea eliminării elementelor conservatoare din guvern. De data aceasta însă, Ghica refuză o colaborare care să nu îi aibă în vedere și pe radicali.

În ianuarie 1870, prin revenirea în cameră a lui I.C. Brătianu și C.A. Rosetti se părea că și radicalii aspirau spre o fuziune liberală, într-un moment când contradicțiile dintre elementele conservatoare din guvern și cele liberale atingeau apogeul. Aceste neînțelegeri au dus la schimbarea guvernului, în fruntea celui nou format fiind numit A.G. Golescu, guvern care a rezistat doar de la 3 februarie până la 20 aprilie 1870, fiind înlocuit de unul compus dintr-o formațiune de tineri conservatori avându-l în frunte pe moderatul M.E. Epureanu.

Exceptând Senatul, unde se asigurase o majoritate conservatoare, noua Cameră era dominată din punct de vedere numeric de liberali. Numai că ambițiile și rivalitățile fruntașilor liberali din principalul corp legiuitor al țării erau atât de puternice încât au exclus o platformă comună de guvernare.

Deoarece guvernul Epureanu nu reușise să-și găsească o majoritate în Cameră, la 14 decembrie 1870 își prezintă demisia. A urmat formațiunea guvernamentală condusă de Ion Ghica, impusă domnitorului de corpurile legiuitoare și reprezentând o coaliție a tuturor tendințelor din Cameră. Ion Ghica a părăsit puterea în martie 1871, urmându-i un guvern conservator care va guverna țara până în 1876, aruncându-i pe liberali în opoziție.

Roșii, fracționiștii, adepții lui M. Kogălniceanu și partizanii lui Ion Ghica – cele patru grupări distincte aparținând curentului liberal – dovediră atunci că erau animate de aceeași dorință. Deși reduși la neputință în corpurile legiuitoare, liberalii radicali mai ales își făceau simțită prezența în instituții sau în eșaloane inferioare ale puterii. Alungați din corpurile legiuitoare, din consiliile comunale și din unele instituții, liberalii își intensificau activitatea în direcția constituirii de structuri organizatorice în diverse centre importante ale țării. I.C. Brătianu, M. Kogălniceanu, Ion Ghica și N. Ionescu, fruntașii celor patru grupări politice liberale, manifestau o voință ardentă de fuziune organizatorică.

Momentul constituirii partidului

Un moment decisiv de raliere liberală l-a constituit campania pentru alegerile parlamentare din aprilie 1875. Încă de la 4 ianuarie 1875, liberalii alcătuiseră un Comitet Central Electoral, cu scopul de coordona activitatea politică în întreaga Românie. Campania politică a liberalilor coalizați nu le-a adus rezultatele scontate în Parlament. Rămași în opoziție, liderii lor s-au convins că, pentru succesul politic, trebuia să se mai facă un pas înainte spre a se ajunge la fuziune. La 24 mai 1875, Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, A.G. Golescu, Gh. Vernescu, Tache Anastasiu, C. Fusea, Al. Candiano-Popescu, Anastase Stolojan, Gh. Chițu, C.G. Peșacov și N.C. Furculescu, printr-un program întărit de semnături puneau bazele Partidului Național Liberal.

Programul menționat, publicat la 4 iunie 1875 în “Alegătorul liber”, nu era o expunere de principii doctrinare, ci o consemnare a unor obiective concrete din perspectiva unei succesiuni guvernamentale. Se accentua astfel dezvoltarea “bunei stări a claselor muncitoare” prin ocrotirea muncii și avutului acestora, combaterea legii tocmelilor agricole spoliatore pentru țărănime, împroprietărirea însurățeilor de la sate și a “mahalagiilor” din orașe, dezvoltarea învățământului public, autonomie comunală.

Reuniunile de la Mazar Pașa depășeau cadrul unor contacte dintre parlamentarii liberali, aceștia vizând crearea unei atmosfere favorabile în opinia publică pentru ca, prin presiune, să se forțeze îndepărtarea conservatorilor de la putere.

Liderii liberalismului român deschiseseră, între timp, în coloanele “Românului” o listă de adeziune la partidul constituit. La 5 iunie se insera numele a 25 de membri care alcătuiau Comitetul director. În ordine alfabetică aceștia erau: V. Arvanezu, D. Berindei, Pană Buescu, Ion C. Brătianu, Dumitru Brătianu, dr. Nae Calinderu, Dimitrie Cariagdi, Ion Câmpineanu, M.C. Epureanu, Nicolae Fleva, Mihail Pherekyde, Ion Ghica, Dimitrie Gianni, A.G. Golescu, C. Grădișteanu, M. Kogălniceanu, Al. Lupescu, C. Nacu, Remus Opran, Pache Protopopescu, C.A.Rosetti, Eugeniu Stătescu, Dimitrie A. Sturdza, George Vernescu.

Numele menționate reprezintă principalele nuanțe liberale care sub raport organizatoric se bazau îndeosebi pe structurile partidului radical al lui I.C. Brătianu și C.A. Rosetti. În lunile iunie și iulie 1875 rețeaua de organizații liberale se diversifica și întindea în întreaga țară, afiliindu-se grupului central inclusiv fracționiștii lui Nicolae Ionescu.

În titulatura partidului se îngemănau două concepte, național și liberal, care expuneau însuși sensul dezvoltării societății și statului român. Termenul “național” semnifica continuarea procesului de recuperare identitară nu numai sub raportul întregirii statului în atributele suveranității și independenței depline, ci și sub acela al dezvoltării economice, culturale, intelectuale și educaționale. Cuvântul “liberal” exprima natura regimului social – economic și politic instituțional bazat pe proprietate și libertate, prin căutarea permanentă a unui echilibru între diferitele clase ale societății.

Denumirea partidului reprezintă deci o chintesență istorică a două curente de gândire politică românească din care s-a întrupat statul român modern, ele contopindu-se și regăsindu-se in ideologia și practica unui partid care, după 1866, a devenit vehiculul politic al procesului de modernizare a României. S-a ajuns la promovarea la cârma țării a guvernului M.C. Epureanu, cu Kogălniceanu la externe, Gh. Vernescu la interne, I.C. Brătianu la Finanțe, Gh. Chițu la Culte și instrucțiune Publică, colonelul Slăniceanu la Război.

Guvernul liberal era o expresie a coaliției de la Mazar Pașa, în care președintele de Consiliu, Manolache Costache Epureanu, un conservator moderat, avea rolul de garant al unei tranziții line dinspre conservatorismul cu multe înfăptuiri restaurator-regulamentare spre un liberalism ponderat. Prin acest guvern România intra într-o fază decisivă a dezvoltării sale social-economice și politic-instituționale.

Perioada interbelică

Liberalii au continuat, în schimb, să joace un important rol politic, reprezentând în practică cel mai puternic partid politic al perioadei interbelice. Ei au condus neîntrerupt din 1914 și până în 1919 (cu o scurtă întrerupere între martie-noiembrie 1918), când, asemenea altor partide liberale europene, au pierdut alegerile organizate de ei pe baza votului universal. După o scurtă perioadă de organizare și de extindere în teritoriile nou alipite, liberalii s-au reîntors la putere, cârmuind cu autoritate între 1922-1928 (cu o întrerupere între martie 1926 și iunie 1927) și 1933-1937. Perioada 1922-1926 a fost probabil epoca celor mai mari succese liberale, guvernul lui Ion I. C. Brătianu rezolvând cu pricepere problemele dificile ale organizarii noului stat întregit, ale unificării celor 4 regiuni, atât din punct de vedere administrativ cât și cel legislativ; au fost de asemenea anii refacerii economice și ai aplicării reformelor; s-a adoptat o nouă constituție. Se poate socoti că, în 1926, Partidul Liberal se află în culmea puterii și influenței sale, încheindu-și o misiune istorică începută în 1848.

Perioada comunistă

Activitatea PNL a fost suspendată între 1938 și 1944, an în care și-a reluat activitatea, doar până la dizolvarea de către comuniști în noiembrie 1947. Membrii partidului au urmat să fie închiși la Sighet, Aiud, Jilava, Gherla, Botoșani, Râmnicu Sărat, sau în lagărele de muncă propagandistă de la Bicaz sau Canalul Dunăre-Marea Neagră.

PNL s-a implicat în istoria sa în mai multe evenimente ce aveau să devină semnificative pentru România, în special obținerea independenței în 1877, construirea Regatului României în 1881, războiul de reîntregire națională (crearea României Mari) în 1918, reforma agrară în 1921 și relansarea economică după criza mondiala din 1929 – 1933.

III.3 Rolul Partidului Național Liberal în sistemul de guvernare și administrare a țării.

Îndelungata istorie a Partidul Național Liberal se confundă exceptând perioada comunistă cu destinele României moderne. De numele „dinastiei“ Brătienilor se leagă și nașterea României Mari. De numele PNL rămân, de asemenea, legate momentele ulterioare actului unic de la 1 Decembrie 1918, perioadă în care noul stat național cunoaște profunde transformări sociale și economice.

Curentul care a dus la apariția acestui partid pe scena politică din țara noastră este liberalismul, care poate fi definit, foarte “pe larg” ca fiind un mod de gândire politica apărut în epoca de descompunere a instituțiilor feudale si de ascensiune a burgheziei. În Europa occidentală, liberalismul se dezvoltă concomitent cu ascensiunea orașelor si a burgheziei, cu lupta acesteia, inclusiv a profesiunilor liberale, împotriva privilegiilor nobiliare și a restricțiilor din calea comerțului și industriei. Acestui fundal social-economic al începuturilor lui i se asociază o ideologie politică specifică apărută în rândul intelectualității și al unor exponenți ai mișcărilor contestatare, ai revoltelor și ai revoluțiilor din Europa occidentală. Începute în secolele al XVI-lea și al XVII-lea în Țările de Jos și Anglia, schimbările revoluționare atingeau apogeul în Franța care, la 1789, deschidea o întreaga epocă de abolire a vechiului regim feudal la scara continentului, un proces care include și războaiele napoleoniene, transformate în instrument de expansiune a noilor idei.

Marea guvernare liberală (iulie 1876 – martie 1888)

Marea guvernare liberală (1876-1888) reprezintă o perioadă sinonimă cu punerea în practică a programului de modernizare a societății românești. Au fost adoptate măsuri importante de natură economică și legi precum cea privind responsabilitatea ministerială, organizarea camerelor rurale, organizarea învățământului și a armatei.

Tot în acea perioadă, diplomația românească a reusit sa obțină recunoașterea internationala a noului stat independent român. S-a proclamat regatul, s-a reglementat succesiunea la tron, s-a votat legea domeniilor regale. În 1884, liberalii au reușit să modifice Constituția și să impunî reducerea numărului de colegii electorale de la 4 la 3. În anul urmator, Biserica Ortodoxă Română s-a proclamat autocefala, adica independentă în raport cu Patriarhia de la Constantinopol.

Cea mai mare realizare din timpul marii guvernări liberale a fost proclamarea și cucerirea Independenței de Stat a României, în cursul anilor 1877-1878. Acest fapt deosebit i-a permis guvernării liberale să desfășoare în anii următori o politică externă mai dinamică și mai apropiată intereselor sale. Recunoașterea internațională a independenței oferea noi perspective României pentru afirmarea drepturilor ei politice în Europa.

În anul 1881 Ion C. Crătianu și guvernul său au hotărât proclamarea României ca regat, act înfăptuit în luna martie, fără un prealabil consimțământ al puterilor europene, iar în 1883 România adera la Tripla Alianță.

Lunga guvernare liberală (1876-1888) a impus o politică economică adecvată, exprimată în primul rând prin protecția și încurajarea industriei, dezvoltarea tuturor ramurilor sale, o participare condiționată a capitalurilor străine, un tarif vamal protecționist, o politică financiară echilibrată și prudentă. Sintetizată în cunoscuta lozincă “Prin noi înșine”, exprimată și înainte de 1877, aceasta devine, după cucerirea independenței de stat, deviza partidului, dar și o armă de luptă împotriva conservatorilor. I. G. Duca, în perioada interbelică, definea deviza “Prin noi înșine” din perioada interbelică ca o politică economică națională, care nu este o politică de exclusivism și de șovinism, care nu este o politică care să îndepărteze participarea capitalurilor străine, dar care este o politică care vrea, în primul rând, să dezvolte forțele economice ale țării prin propriile noastre mijloace.

“Prin noi înșine” s-a concretizat în timpul marii guvernări liberale printr-o politică vamală protecționistă, prin încurajarea industriei naționale –acțiune în care un rol deosebit de important revine legii din 1887 – prin stabilirea unor condiții restrictive pentru capitalurile străine, prin înființarea Băncii Naționale (1880), prin răscumpărarea căilor ferate și organizarea apoi a Direcției Generale a C. F. R. (1883), prin

Legea organizării Monetăriei Statului (1885).

Statul român avusese în Ion C. Brătianu, “Vizirul”, cum era numit în epocă atât de prieteni cât și de adversarii politici, un cetățean devotat intereselor sale. În decursul acestor 12 ani de guvernare, instituții fundamentale moderne fuseseră așezate ca puncte de sprijin pentru viața financiară și economică a României.

Epoca marilor succese liberale.

Partidul National Liberal in primul deceniu interbelic 1918-1928 P.N.L. era, în esență, exponentul burgheziei industriale și bancare a cărei putere economică s-a întărit considerabil după primul război mondial.

El stăpânea, în fapt, Banca Națională a României și alte instituții financiare, avea puternice poziții în majoritatea marilor întreprinderi industriale. Președintele partidului a continuat să rămână I.I.C. Brătianu, iar dintre fruntași se distingeau Vintilă Brătianu, Al. Constantinescu, Gheorghe Mârzescu, dr. C. Anghelescu, I.G. Duca, Ion Th. Florescu. Organul central de presă era „Viitorul”.

Acest partid, cu o puternică bază economică, dispunând de un mănunchi de cadre temeinic pregătite, exercitând o influență covârșitoare asupra regelui Ferdinand, a reușit să se adapteze cu ușurință realităților postbelice, să fie promotorul unității statale și al reformelor agrară și electorală. Până la sfârșitul anului 1926 – când este întemeiat Partidul Național Țărănesc –, P.N.L. nu a avut un rival pe măsură, dominând cu autoritate scena politică a României în primul deceniu interbelic. Nu întâmplător perioada 1918-1928 a intrat în istorie sub denumirea de „decada brătienistă”.

În primii ani de după război, P.N.L. a lansat un Manifest-program în care se pronunța pentru aplicarea reformei agrare și a celei electorale, descentralizarea administrativă, impozit progresiv pe venit, dezvoltarea învățământului, largi drepturi pentru muncitori (ziua de lucru de 8 ore, minimum de salariu, contracte colective de muncă, ocrotirea muncii femeilor, asigurări sociale), îmbunătățirea situației funcționarilor ș.a.

Cetățenii îi priveau însă cu neîncredere pe liberali, deoarece nu puteau uita reticențele lor în realizarea reformelor, precum și greșelile de guvernare din timpul războiului. Criza de popularitate va fi reflectată în alegerile parlamentare din noiembrie 1919, când, deși a beneficiat de sprijinul aparatului de stat, n-a obținut decât 103 din cele 568 mandate în Adunarea Deputaților, iar în cele din mai-iunie 1920 doar 16 mandate din 383.

Importante categorii sociale cu orientare de stânga, care înainte de război urmaseră P.N.L., s-au îndreptat spre noile partide, în special spre Liga Poporului și spre Partidul Țărănesc. Atenția electoratului, dornic de ceva nou, s-a îndreptat spre cei care promiteau o nouă politică, un nou curs. Lumea era sătulă de vechile partide și de vechii politicieni. Criza prin care trecea P.N.L. îl determină pe un fruntaș liberal să declare, în martie 1920, că: „Trebuie să schimbăm totul: și obiceiul, și tactica, și programele electorale de până acum. Să organizăm partidul cu comitete de acțiune pe sate, pe comune, circumscripții și județe dacă vrem să mai obținem ceva”.

Dificultatea de adaptare la noile realități politice a fost depășită de P.N.L. începând cu anul 1922, moment în care conducerea acestuia a trecut la refacerea și înființarea de noi organizații locale și județene în conformitate cu cerințele votului universal.

În acest fel, P.N.L. va deveni cel mai bine organizat dintre partidele politice, fapt ce a permis liberalilor ca la alegerile parlamentare din 1926 să depună candidaturi pe tot cuprinsul țării. De asemenea, acțiunea de reorganizare a partidului a fost dublată de revizuirea în bună parte a ideologiei și a programului.

În noiembrie 1921, Congresul P.N.L. a adoptat un nou program politic care preconiza: elaborarea unei noi Constituții, unificarea administrativă și legislativă, refacerea și dezvoltarea economică a țării, stabilizarea financiară, limitarea penetrației capitalului străin în economia României și aplicarea doctrinei „prin noi înșine”, înlăturarea abuzurilor comise cu prilejul aplicării reformei agrare, dreptul țăranilor de a folosi pădurile pentru lemne de foc și construcții ușoare, impozit progresiv pe venit, îmbunătățirea situației clasei muncitoare, dezvoltarea învățământului, lichidarea analfabetismului, egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor, indiferent de naționalitate. În același timp, P.N.L. se pronunța pentru „înfrățirea socială”, declarându-se adversar hotărât al mișcărilor revoluționare.

Revenind la putere în ianuarie 1922, P.N.L. a urmărit constant ridicarea economică și politică a țării. În scopul extinderii organizației la scara întregii țări, P.N.L. a fuzionat în ianuarie 1923 cu Partidul Țărănesc din Basarabia, condus de Ion Inculeț și cu Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, prezidat de Ion Nistor.

De asemenea, a reușit să atragă în rândurile sale o serie de oameni politici din Transilvania și Banat, între care Alexandru Lapedatu, Aurel Cosma și Avram Imbroane. În timpul guvernării 1922-1926, premierul Ionel Brătianu a insistat în mod special asupra organizării și unificării statului național român, a principiilor care trebuiau să stea la temelia noii Constituții a țării, a necesității de a se aplica doctrina economică „prin noi înșine”, a căilor de dezvoltare a regimului democratic, a mijloacelor de apărare a păcii și integrității teritoriale a României.

Astfel, P.N.L. a contribuit decisiv la crearea cadrului legal de desfășurare a vieții economice și social-politice a țării în perioada interbelică prin adoptarea mai multor măsuri, printre care: decretul-lege pentru reforma agrară (decembrie 1918), Constituția din 1923, legea minelor din 1924, legea pentru unificarea administrativă din 1925, legea electorală din 1926 etc. De asemenea, guvernul liberal a acționat pentru recunoașterea actelor de unire din 1918 și a avut un rol important în consolidarea sistemului de alianțe care s-a aflat la baza politicii externe a României în perioada interbelică.

Guvernarea Tăriceanu

Așa cum am arătat în cuprinsul lucrării partidul național liberal și-a încetat activitatea în era comunistă revenind pe scena politică din România după revoluția din 1989.Guvernările postdecembriste au cuprins și partdul național liberal însă până în prezent doar guvernul condus de Călin Popescu Tăriceanu poate fi considerat drept unul liberal

În 2007, România a avut o creștere economică de 6% (în condițiile unui an foarte dificil marcat de secetă), iar în 2008 creșterea economică a fost de 7,9%.

Guvernarea liberală a fost o guvernare a investițiilor. Atragerea investițiilor a fost rezultatul creării unui climat economic stabil, deschis și competițional, prin limitarea intervenției statului în economie și încurajarea inițiativei private. În perioada 2005 – 2008 România a înregistrat cea mai mare rata de creștere a investițiilor străine din întreaga Uniune Europeană.

În această perioadă s-a realizat un volum de investiții străine de peste 2 ori mai mare decât în întreaga perioadă 1991 – 2004. În 2008, volumul investițiilor străine a fost de 8,5 miliarde de euro, de peste 4 ori mai mare decât în anul 2010 (aproximativ 2 miliarde de euro).

Este evident că in timpul guvernării Tăriceanu investitorii aveau încredere în economia românească, lucru care nu se mai întamplă în guvernarea următoare. Guvernul liberal a convins mari companii precum Nokia sau Ford să investească în România.

Pentru guvernul liberal, creșterea calități vieții și eradicarea sărăciei a fost o prioritate. Rata sărăciei severe înregistrată în România s-a redus de la 5,9% în 2004 la 3,5% în 2008.

Această reducere s-a datorat preocupării guvernului Tăriceanu pentru creșterea veniturilor și sprijinirea persoanelor aflate în dificultate. În perioada 2004 – 2008, câștigul salarial mediu brut a crescut cu 116,3%, de la 818 lei în 2004 la 1769 lei în 2008.

Pensiile au crescut în timpul guvernării Tăriceanu. În 4 ani, valoarea punctului de pensie a crescut de la 286,9 lei la 732,8 lei (creștere de peste 2,4 ori). În același interval de timp, puterea de cumpărare a pensiilor a crescut cu 110%.

Guvernul liberal a creat locuri de munca, în perioada 2005 – 2008, numărul mediu de salariați a crescut cu 585.000 de persoane. Rata șomajului era în anul 2008 printre cele mai mici din Europa. La sfârșitul guvernării liberale erau 376.000 de șomeri, rata somajului fiind 4,1%.

În timpul guvernului Tăriceanu, din ce in ce mai mulți români au dobândit o proprietate și și-au dotat-o corespunzător. În anul 2008, au fost înmatriculate de 3 ori mai multe autoturisme decât în 2010.

Guvernarea liberală a acordat o atenție deosebită satului românesc. În perioada 2005 – 2008, multe dintre satele românești și-au schimbat înfățisarea. Au fost realibitate, modernizate sau asfaltate drumuri de interes local și drumuri județene. Au fost puse în practică programe pentru alimentarea satelor cu apă și pentru canalizare. În jur de 2500 de sate au beneficiat de pe urma acestor programe. În această perioadă au fost construite zeci de școli noi și au fost modernizate câteva sute.

A fost modernizate și echipate dispensare medicale în zonele rurale si au fost încurajați și sprijiniți medicii pentru a veni să trăiască în zonele rurale, astfel încât populația satelor românești să beneficieze de asistență medicală corespunzatoare.

Guvernarea Uniunii Social Liberale

Vom prezenta în continuare realizările U.S.L. în scurta perioadă de guvernare dar mai ales principalele obiective ale acesteia, referindu-ne îndeosebi la rolul Partidului Național Liberal în cadrul acestei alianțe.

Venirea la guvernare a U.S.L. și implicit a P.N.L. se întâmplă într-un moment dificil din punct de vedere economic atât național cât și internațional. Criza mondială, problemele cu care se confruntă Grecia, împrumutul acordat de Fondul Monetar Internațional României, precum și recesiunea națională sunt numai câteva probleme la care trebuiesăse gasească soluții.

Strategia fiscal-bugetară ține seama de constrângerile care decurg din manifestarea crizei economice dar, în același timp, nu sacrifică obiectivele pe termen mediu și lung ale societății și economiei românești.

În perioada imediat următoare este necesară asigurarea stabilității macroeconomice și sustenabilitatea datoriei publice. Acestea se vor realiza potrivit planului de guvernare prin administrarea eficientă a sistemului de venituri, ajustareara rațională și prioritizarea transparentă a cheltuielilor și prin schimbarea comportamentului administrației publice.

Fiscalitatea este subordonată principalului obiectiv, respectiv dezvoltarea economică. Viziunea fiscală trebuie să fie calitativă, să stimuleze initiațiva și să răsplătească spiritul antreprenorial.Politica fiscală trebuie să fie stabilă și predictibilă. Stabilitatea politicii fiscale înseamnă păstrarea aceleiași tendințe în ce privește politica fiscală.

Se va urmări decătre guvernanți simplificarea șireducerea fiscalității. Pentru a realiza acest lucru, politica fiscală va fi completată de un set cuprinzator de politici care se adresează următoarelor aspecte:

a) arhitectura instituțională trebuie să tindă către statul minimal, destinat furnizării de servicii publice de calitate pentru cetățeni

b) supunerea voluntară la impozitare – creșterea ponderii economiei fiscalizate în dauna economiei naturale și a economiei subterane;

c) fluxurile financiare administrarea lor se va informatiza integral astfel încât să permită creșterea eficienței politicilor publice.

Astfel din punct de vedere fiscal-bugetar obiectivele guvernării sunt următoarele:

1. Stoparea declinului economic și reluarea creșterii economice astfel încât în anul 2012 Produsul Intern Brut real să-l depășeasca pe cel al anului 2008

2. Crearea unui cadru favorabil mediului economic.

3. Reforma fiscală va urmări:- raționalizarea/simplificarea sistemului de taxe și impozite, urmărindu-se reducerea treptată a presiunii fiscale (în special a impozitarii directe) și lărgirea bazei de impozitare;- creșterea colectării veniturilor bugetare;- reducerea evaziunii fiscale.

4. Crearea de noi locuri de muncă .

5. Consolidarea fiscală, astfel încât deficitul bugetar să coboare la 3% din PIB.

6. Reforma bugetului public se va realiza prin: prioritizarea transparentă a cheltuielilor publice,redimensionarea rolului statului prin restructurarea administrației publice și eliminarea risipeiși creșterea eficienței în utilizarea banilor publici.

7. Bugetarea multianuală și prioritizarea investițiilor publice la nivel national.

8. Eficientizarea sistemului de management și control pentru absorbția rapidă a fondurilor europene.

9. Managementul responsabil al datoriei publice.

O altă problemă pe care guvernarea U.S.L. promite că o rezolvă este cea a justiției, domeniu în care reforma este necesară.

Programul politic în domeniul justiției vizează respectarea efectivă a drepturilor și libertăților individuale, reluarea dialogului și cooperării reale între puterile statului, între autorități și partenerii sociali/profesionali și, poate cel mai important din perspectiva garantării domniei legii, restabilirea prestigiului și autorității magistraților, și a puterii judecătorești în ansamblul său.

Principalele direcții arătate de către Partidul Național Liberal în reformarea justiției sunt:

1. Reașezarea în normalitate a raporturilor dintre autoritatea judecătorească și celelalte autoritățiale statului.

Președintele trebuie să redevină un mediator în raport de autoritatea judecătorească,respectând autonomia acestei puteri a statului.

Guvernul trebuie să redevină un partener al autorității judecătorești, care să asigure în principal finanțarea corespunzătoare a sistemului judiciar , să nu obstrucționeze punerea în aplicare a hotărârilor judecătorești prin Ordonanțe de Urgență, să adopte actele normative privind organizarea și funcționarea autorității judecătorești după consultarea efectivă a magistraților și altor profesii implicate în actul de justiție. Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să fie consultat în cadrul procedurii de elaborare și adoptare a proiectelor de acte normative în relația cu puterea judecătorească de către puterea executivă și cea legislativă, pe baza unui aviz în privința proiectelor de acte normative care interesează activitatea sistemului judiciar.

2. Independența justiției.

Aceasta trebuie să reprezinte o garanție pentru justițiabil cu privirela calitatea și corectitudinea actului de justiție și trebuie să se traducă în garanții efective de naturăadministrativă și financiară, în respect și tratament egal din partea celorlalte puteri în stat. ConsiliuluiSuperior al Magistraturii trebuie să i se acorde mijloacele instituționale și materiale prin care să fiegarantul independenței reale a magistraților. Desigur, independența puterii judecătorești nu trebuie săreprezinte un privilegiu al magistraților și nu se traduce doar prin prerogative, ci și prin responsabilitatecorelativă, ceea ce înseamnă că trebuie studiate mijloacele prin care magistrații vor fi reponsabilizați profesional și pecuniar în exercițiul activității lor.

3. Resursele umane – principalul mijloc de îmbunătățire a funcționării jutiției.

Justiția estefăcută de oameni, prin oameni. In primul rând, trebuie urmărită aducerea tuturor profesiilor juridiceimplicate în actul de justiție, la statutul, condiția și valoarea care le este intrinsecă într-o democrație ca formă de guvernământ a statului de drept, prin raportare la cele mai bune practici internaționaleși la standardele europene. Buna funcționare a justiție presupune respect reciproc între reprezentanțiiprofesiilor juridice și respect al societății întoate aceste profesii deopotrivă. Calitatea actului de justițieeste direct proporțională cu calitatea pregătirii tuturor celor care exercită profesii juridice reglementate.

.Compatibilizarea și chiar posibilitatea unificării formelor de pregătire profesională amagistraților și avocaților constituie o premisă pentru asigurarea unei practici unitare și va reducecosturile presupuse de desfășurarea acestor activități separat.

În al doilea rând, este evidentănevoie de personal în justiție, ceea ce implică nu doar creștereanumărului de magistrați, notoriu încărcați cu un număr de cauze ce răpește inevitabil din calitateasoluțiilor pronunțate, ci și punerea la dispoziția magistraților a unui personal auxiliar suficient, constând în grefieri, dactilografi, consultanți, consilieri și experți. Pentru eficientizarea gestionării bugetelorinstanțelor, instituirea funcției de manager de instanță ar putea fi o soluție.In anul 2009 au fost aproximativ 4.000.000 de dosare pe rolul instanțelor, gestionate cu oschemă de personal nesemnificativ modificată față de nivelul anului 1989. Schemele de personal pentruinstanțe și parchete vor fi dimensionate în funcție de volumul de activitatea al magistraților și pe bazanormării activității personalului auxiliar din instanțe și parchete.

4. Finanțarea sistemului judiciar – principala responsabilitate a Ministerului Justiției.

Independența justitiei și asigurarea resursei umane de calitate nu se pot realiza în absența unei finanțăricorespunzătoare. Rolul fundamental al ministerului fiind buna organizare și administrare a puterii judiciare ca serviciu public, este clar că principala sarcină a ministrului trebuie să constea în asigurareafondurilor pentru exercitarea adecvată a acestui rol.Guvernul, prin Ministerul Justiției, trebuie să se transforme în veritabil partener al justiției, iarfinanțarea este principala cale. Taxele judiciare de timbru plătite de justițiabili sunt astăzi orientate înspre primari, înspre autoritățile publice locale. Această situație este nu doar inoportună, ci profund nelegală.

5. Continuarea procesului de reformă legislativă, pentru ca legea în România să fie modernă, stabilă și predictibilă.

In exercitarea atribuțiilor ministerului privind politica și reforma legislativă, prinpromovarea și avizarea proiectelor de acte normative relevante pentru domeniul justiției în sens larg,ministerul joacă un rol cheie în crearea și primenirea cadrului normativ intern.Modificările legislative trebuie să fie predictibile, sustenabile, iar ordinea normativă trebuie să fie durabilă .

6.Descentralizarea deciziilor administrativ-financiare și raționalizarea cheltuielilor în justiție.

Puterea Judecătorească are nevoie, complementar față de reașezarea profundă ce va fi generată prinadoptarea noilor coduri și de sustenabilitatea financiară, de o gestionare eficientă a resurselor materiale, în contextul în care acesta este un aspectele criticat constant de Comisia Europeană în rapoartele demonitorizare periodice. În prezent, deciziile administrative și financiare sunt luate la nivel central,rolul decizional al entităților vizate – instanțele – fiind minim. Deciziile de gestiune la nivel central îngreunează îmbunătățirea administrării resurselor, cel puțin, dar nu numai cu privire la suficiențanumărului de judecători și personal auxiliar, a dotării adevate a sediilor, a asigurării de echipamentfuncțional care să permită ca audierile să aibă loc și ca hotărârile să fie înregistrate, publicate etc.

7. Increderea în justiție și îmbunătățirea imaginii acesteia.

Toate sondajele arată, de ani buni,o pondere extrem de scăzută a încrederii cetățenilor în justiție. Accesul la justiție este destul de scump,durata proceselor lungă, lumea justiției este una diferită, caracterizată prin limbaj juridic inaccesibil justițiabililor și, nu în ultimul rând, prin faptul că actorii justiției au un numitor comun – roba neagră.Toate aceste realități stau la baza perceperii justiției ca un lung cortegiu al insatisfacțiilor.

O altă problemă esențială a României este sistemul educațional.Subfinanțarea acestuia, slaba pregătire a cadrelor didactice precum și numeroasele schimbări de ordin structural făcute într-un timp foarte scurt au dus educația din România în prag de colaps.

Guvernarea U.S.L. nu a debutat chiar cu dreptul în acest domeniu fiind deja la a treia nominalizare a ministrului educației.

Politica educațională promovată de către PNL pleacă de la faptele existente și de la evaluările făcutede cetățeni – cadre didactice, elevi, studenți, părinți, beneficiari ai educației, sindicate, organizații – șiconstă în promovarea unei abordări sistematice, sincronizată cu experiența și nevoile țarii noastre și cupracticile unor țări de referință.

Axul politicii educaționale a PNL este garantarea demnității cadrului didactic. Valoarea și demnitateacadrului didactic pot deveni și în România centrul de coagulare al unei reforme cuprinzătoare șicompetente a educației.

Astfel principalele obiective aleactualei guvernări sunt:

1. Recunoașterea valorii și redarea demnității cadrului didactic prin reorganizarea pregătiriipentru profesia de dascăl; asigurarea juridică și consolidarea socială a autonomiei profesionale aeducatorului; aplicarea recunoașterii salariale a formării continue; fluidizarea mobilității personalului didactic; refacerea succesiunii naturale a generațiilor în posturi didactice și de cercetare științifică;sprijinirea, prin politici distincte, a personalului didactic din zonele rurale; refacerea interesului noilor generații pentru profesia de cadru didactic; folosirea personalului didactic și a cercetătorilor științifici, în afara oricărei discriminări de vârstă, conform valorii profesionale a fiecăruia și reperelor, europene actuale. Acestea vor fi posibile prin garantarea unui parcurs de carieră pentru corpulprofesoral prin coroborarea legislației specifice cu cea a muncii, cea a salarizării în scopul asigurăriipredictibilității pe parcursul activității profesorilor. Această necesitate este primul pas pentrupăstrarea profesorilor performanți în școli și repoziționarea socială a acestora;

2. Asigurarea egalității de șanse și modernizarea adecvată a infrastructurii sistemului educațional.

Egalitatea de șanse reprezintă o prioritate și de aceea trebuie eliminat decalajul care diferențiază înmod dramatic mediul rural de cel urban; de asemenea trebuie clarificat cadrul de educație specificăpentru copiii cu nevoi de educație speciale; o necesitate specială este și flexibilizarea curriculumului în scopul asigurării de noi oportunități pentru elevii supradotați. În ceea ce privește infrastructuraeste nevoie de modernizare pentru asigurarea compatibilității între noile informații și mijloacelede transmitere a acestora. Deși problema infrastructurii de bază a școlii rămâne o prioritate publică,scopul final este acela de a aduce și păstra elevii cât mai mult timp în contact cu școala și noilecunoștințe;

3.Educația ca premisă a dezvoltării prin extinderea serviciilor educaționale; sporirea suporturilorsocietății pentru educație; relansarea educației pentru valori morale, civice, estetice; sporireaimpactului educației în economie, administrație, cultură.

4.O societate a învățării prin conceperea și organizarea școlarizării, studiilor, educației, a formăriicontinue ca sistem de cuprindere pe scară mare a populației în forme și niveluri diversificate de învățare; dezvoltarea structurii didactice corespunzătoare; aplicarea unei educații timpurii la nivelulexperienței internaționale; aplicarea unei noi politici a tineretului; aplicarea unei politici a sportuluisincronizată cu secolul actual. Un element esențial pentru dezvoltarea durabilă a societății va fieducația permanentă, ca program prioritar de educație a adulților pe toată durata vieții

5. Funcționarea pe principiul subsidiarității.

Efectuarea descentralizărilor chibzuite și reale; profilareaautonomiei instituționale a școlilor, a liceelor și consolidarea autonomiei universităților, conformpracticilor europene; extinderea posibilităților de inițiativă și de decizie la fiecare nivel; creareacadrului răspunderii pentru performanțe conform practicilor din sistemele subsidiarității .

O altă problemă cu care se confruntă guvernarea social liberală este sistemul de sănătate

Viziunea liberală asupra sistemul românesc de sănătate rămâne în continuare orientată către:

– Realizarea unui sistem integrat pentru îmbunătățirea indicatorilor sanitari: sănătate, sport,protecția consumatorului, siguranța alimentului, factori care contribuie la o abordare integrată a sănătății publice;

– Restructurarea modului de finanțare prin renunțarea la forma actuală a asigurărilor sociale desănătate, la birocrația Casei Naționale de Asigurări Sociale de Sănătate și introducerea finanțării pentru pachetul de bază de servicii medicale din bugetul național, a unei contribuții de solidaritateși dezvoltarea asigurărilor private sub forma de conturi personale de sănătate;

– Organizarea și funcționarea unui sistem sanitar cu efect social pentru cetățean și liberal pentrupersonalul medical.

Principalele ținte pentru atingerea efectelor preconizate ale reformei sunt: îmbunătățirea indicatorilorsanitari, creșterea finanțării la un nivel care să asigure sustenabilitatea sistemului și la nivelul medieieuropene , asigurarea demnității cetățeanului și a medicului, reformarea consecventă, corectă, eficacea elementelor sistemului de sănătate.

Urmare a schimbării de abordare sistemică se preconizează asigurarea următoarelor efecte:

– Servicii medicale de bază în mod permanent, la nivel calitativ satisfăcător pentru toți cetățenii;

– Prevenție la orice vârstă și programe naționale de sănătate eficiente;

-Medicamente compensate și gratuite pentru toți cei care au nevoie potrivit prescripțiilor medicaleși bugetului sănătății;

-Administrarea în regim de acumulare a fondurilor de asigurări private de sănătate;

-Infrastructură medicală modernă și performantă, atât în spitale cât și în ambulatoriu;

-Salarii și condiții de munca decente pentru personal în vederea descurajării emigrării și fenomenuluiplăților informale;

– Servicii medicale complementare și suplimentare prin dezvoltarea sistemului de asigurări private de sănătate.

Am evidențiat unele obiective ale actualei guvernări. Acestea pe lângă altele din domeniile agriculturii, protecției sociale , culturii, transporturilor, turismului etc., ar trebui puse în aplicare în guvernarea U.S.L.

Însă experiențele guvernărilor trecute ne fac inevitabil să ne gândim că obiectivele teoretice vor suporta mai multe modificări până a fi puse în practică. Totodată se ridică întrebarea câte din obiectivele prezentate de către Partidul Național Liberal vor fi îmbrățisate și de către partenerii de guvernare social democrați.

CONCLUZII

Tranziția politică din România s-a produs prin înlocuirea sistemului politic comunist bazat pe un partid unic, cu un sistem politic democratic modern, bazat pe pluripartidism și pe alegeri libere, în care toate instituțiile statului, politice și administrative au fost reconstruite pentru a se adapta noului sistem de putere.

Contestat foarte mult de presa occidentală dar și de cea naționala, sistemul democratic românesc a reușit să depășească momente importante în care partidul aflat la putere a pierdut alegerile pe care le organizase, producându-se rotația la putere într-un mod firesc. Asimilarea unui sistem democratic suficient de funcțional pentru ca aceste instituții politice și administrative să existe a reprezentat o dovadă prin care mulți analiști sau chiar sociologi au legitimat-o drept reală a faptului că tranziția politică luase sfârșit.

Legitimarea sau dorința de continuitate și legitimare a noului sistem politic a apărut firesc în procesul de aderare la structurile Uniunii Europene precum și la NATO. Cu toate că devenise funcțională din punct de vedere democratic și a sistemului politic, România era de multe ori considerată o societate care are fluctuații majore între democrație și haos, pigmentate de tendințe autoritariste.

Elementul comun al evoluției societății și economiei a fost faptul că aceste procese de tranziție au fost coordonate politic. A fost practic vorba inițial de tranziția interna a sistemului politic românesc spre democrație și apoi de tranziția sistemului politic spre structurile instituționale ale Occidentului, precum și de cadrul dat de către tranziția economiei și a societății către economia de piață și către societatea care a rezultat din acest proces, societate care este intr-o continuă dinamică și astăzi.

Schimbarea post-decembristă a României nu s-a datorat neapărat unei evoluții naturale a societății ci pentru că majoritatea acestora au fost impuse prin intermediul coordonării politice. Coordonarea politică a tranziției s-a realizat prin intermediul partidelor politice, care indiferent sub ce formă s-au grupat, au impus schimbările instituționale care au dominat direcțiile de acțiune.

Clasa politică s-a erijat în principalul actor al tranziției postcomuniste. În cadrul clasei politice, cel mai important rol l-au avut întotdeauna guvernanții și mai puțin parlamentarii. Guvernanții au fost la rândul lor ajutați, presați, sprijiniți, direcționați, corectați și impulsionați de o suită extinsă de alți actori, de la tehnocrația economica și administrativă la intelectuali angajați politic, de la societatea civilă românească și francizele ei occidentale din România până la diplomația străină etc.

Avem toate motivele să credem că și în continuare, majoritatea schimbărilor importante din societate se vor realiza tot sub coordonarea clasei politice. A existat în ultima perioadă o retorică a dominării acestei clase de către capitalul străin sau autohton, dar această problemă merită dezbătută separat.

Clasa politica românească a rămas factorul activ al transformărilor din societate dar se mișcă într-un context în care trebuie să țină seama de doi factori esențiali de care depind supraviețuirea ei dar și șansele de realizare ale obiectivelor tranziției: populația României și comunitatea internațională a lumii occidentale, considerată dezvoltată și democratică prin excelență. Evaluarea tranziției și a momentelor sale cheie s-a făcut mai ales prin aprecierile comunității internaționale, asta deoarece, la nivel intern nu a existat niciodată un acord asupra a ceea ce s-a realizat și ce nu în cadrul întregului proces.

În anul 2000, sistemul de partide se decantase suficient de mult pentru ca întregul peisaj să nu cuprindă mai mult de 5-6 partide importante. Alegerile democratice din anul 2000 au fost cele care au readus la putere PSD (fostul PDSR sau FDSN) în detrimentul pierderii alegerilor de către CDR. După alegerile din 2000, principalele partide politice din România erau: PSD, PNL,PD, UDMR și PRM.

Remarcabil pentru anul 2000 a fost că în turul al II-lea la alegerile prezidențiale s-au întâlnit președintele PDSR, Ion Iliescu, primul președinte post-decembrist al României, și surpriza Corneliu Vădim Tudor, președintele partidului extremist România Mare (de extremă dreapta sau stânga, în funcție de punctele programatice dar naționalist prin definiție). Ca partide parlamentare, PSD a fost urmat de PRM, care devenise brusc al doilea partid în stat. Pe fondul disipării forțelor care se considerau de centru sau de centru-dreapta sau centru-stânga, pe fondul lipsei de lideri puternici pentru aceste partide, PRIVI devenise, într-un moment când criza economică atinsese proporții majore, unul din principalele partide ale României.

Înainte de anul de referință 2000, guvernul Ciorbea se prăbușea la 30 martie 1998, ca urmare a unei lungi agonii politice declanșate de conflictul cu PD, început într-un interviu luat lui Traian Băsescu, pe atunci ministru al transporturilor, publicat în decembrie 1997 în cotidianul “Evenimentul Zilei „.

Înlocuitorul lui Ciorbea a fost Radu Vasile, și el membru al PNȚCD, dar care avea legături de apropiere cu mai multe forțe politice. Nici noul guvern nu a reușit să demareze cu hotărâre reformele economice necesare, iar acțiunile care au fost începute, cum sunt cele legate de disponibilizarea personalului din minerit, una din cele mai puțin rentabile ramuri economice susținute de către stat, au rezultat crize sociale majore, cum a fost încercarea minerilor de a veni la București la începutul anului 1999 pentru a răsturna Guvernul.

Noiembrie 2004. Coaliția de partide stânga-dreapta PD_PNL, prezente la alegeri sub sigla Alianța Dreptate și Adevăr, reușește să formeze un guvern denumit de dreapta. Cel mai important joc îl face președintele socialist Traian Băsescu, care impune majoritatea printr-un acord cu UDMR și ruperea din alianța de stânga PSD-PUR.

Alianța de guvernare stânga-dreapta PD-PNL se rupe în 2007. PD trece de la stânga la dreapta eșichierului politic, transformându-se din formațiune socialistă într-una populară. Prin votul altui partid de stânga, PSD, guvernul de dreapta PNL-UDMR supraviețuiește pana în 2008.

Decembrie 2008. în urma unor aranjamente agreate de președintele de dreapta Traian Băsescu, este atrasă spre guvernare alianța politică de stânga PSD-PC. Printr-un vot al reprezentanților naționali, formațiunea de stânga PSD agreează o colaborare cu formațiunea de dreapta PD-L.

Prim-ministru este desemnat Theodor Stolojan, la fel ca în octombrie 1991. Atunci a fost ales de un președinte de stânga, acum este opțiunea unuia de dreapta, Traian Băsescu.

Acest aranjament politic ne demonstrează un fapt indubitabil: indiferent de evoluțiile sau involuțiile ultimilor 18 ani, singurul rezervor puternic de politicieni a fost și rămâne Frontul Salvării Naționale. în apropierea termenului proclamat de Silviu Brucan pentru deșteptarea națiunii române, politica românească face o buclă completă. Se reîntoarce la FSN, prin alianța conjuncturală a fraților politici despărțiți în 1992 prin cearta dintre tătuc și fiul risipitor.

Ceea ce a rămas la fel e însă necunoscută numită România. Cea care nu a ieșit la vot și care nu mai face diferența dintre dreapta și stânga. România care așteaptă ca justiția, școala și spitalul să-și merite numele. O țară care măcar de o monstruoasă coaliție eficientă să mai aibă o dată parte… dar, nu a fost cazul!

Ultimele alegeri redeschid și califică în același timp un ciclu al crizei în democrația româneasca.

El a început, în mod oarecum neașteptat, odată cu 1 ianuarie 2007, data oficială a europenizării României. Din 1990 până în 1996, statul român a căutat o a treia cale, între capitalismul japonez și cel suedez. Opțiunea s-a făcut pentru acumulările național-cleptocrate. în exterior privirea spre Occident s-a împiedicat mereu, dar și degeaba de zidul Kremlinului. După 1996 a început era democraturii.

Trăsături: consolidarea structurilor de putere și bogăție ale reprezentanților fostului regim, sub fațada prooccidentală mai sincer -neputincioasă a regimului Constantinescu, mai profesionist-mimetică decât a regimului Iliescu -Năstase. Acceptarea survolului avioanelor americane de intervenție în fosta Iugoslavie din 1999, a fost semnalul includerii României pe harta alianțelor euroatlantice. Alternativa ar fi putut fi extinderea conflictelor din Balcanii de Vest înspre Balcanii de Est, cu pierderea României și Bulgariei în ținutul gri al derivelor manipulate de Moscova. Occidentalizarea a fost efectul unor interese majore ale occidentalilor mai mult decât al performanțelor politicienilor români între 2000 și 2007.

Această evoluție fericită a presupus eforturi interne, pragmatism, un imens qui pro quo de recuperare din partea guvernanților, dar nu neapărat și înnoirea societății românești și a eșafodajului instituțiilor interne ale democrației.

Societatea a rămas polarizată între sat și oraș, între puținii bogați și mulțumiți și restul populației nemulțumite, alienate și în căutarea „salvatorilor” providențiali. O bună parte a populației active și tinere și-a găsit salvarea în locurile de muncă și de studii din străinătate.

Un posibil rezervor de înnoire a democrației politice a fost expatriat prin șansa libertății de a călători. Indivizii cei mai întreprinzători s-au salvat, dar societatea a pierdut. în țară, o clasă de mijloc onestă a rămas minoritară, intrând mai degrabă în logica așa-zisei „democrații a coproprietarilor” de care vorbesc sociologii.

E vorba de asocierea oamenilor care se aseamănă, care trăiesc și muncesc în același mediu și care fac experiența democrației prin separarea de politică. Acești oameni funcționează în teritorii sociale, nu în democrația politică reprezentativă. Ei nu votează și nu sunt votați, ci vor liniște și progres, în casele lor ipotecate, în așteptarea vacanțelor în Grecia și a joburilor mai bine plătite multinaționale.

În acest fel resursele politice nu au crescut, nu și-au schimbat semnul, practic, de la începutul anilor 1990 până azi. Aceeași oameni, aceleași interese, aceleași instrumente de competiție economică și politică, cu aceeași pondere a confreeriilor arbitrare și netransparente.

Diferența dintre partidele mari, de dreapta și de stânga, a scăzut la rândul ei. Aflăm din presa acelor zile că în ultimii doi ani PDL a pierdut 16% din voturile bucureștenilor, PSD a câștigat 12%, Și asta se întâmpla în teritoriul românesc cel mai conservator prooccidental din 1989 încoace!

Ultimele alegeri confirmă acest proces de refuz al democrației participative, la nivelul societății, de omogenizare ideologică și comportamentală a politicienilor, dublată de războiul steril și continuu între partide și lideri, pe fundalul creșterii decalajului între promisiunile întregii clase politice și realitatea unei țări abandonate.

În refuzul masiv al participării, politicienii ar trebui să vadă nu atât oboseala și indolența alegătorilor, cât retragerea lor premeditată dintr-o zonă agesiv-neproductivă. Poate că criza îi va readuce în România nu doar pe căpșunarii descurcăreți, ci și pe studenții cu idei noi.

Poate că sistemul politic gripat are nevoie de o schimbare de matrice, care să elimine posibilitatea personificării excesive a puterii, dar și fracționarea programată a energiilor într-un parlament confuz.

Un alt partid apărut pe scena politică după revoluția din 1989 este Partidul Democrat Liberal.

Pentru a defini într-o manieră cât mai simplă ceea ce înseamnă Partidul DemocratLiberal, am extras câteva principii fundamentale aflate la baza creării acestui partid, principii truvabile în Programul Politic al P.D.L.

Astfel, Partidul Democrat Liberal, ca partid popular, este o entitate politică deschisă tuturor cetătenilor români care împărtăsesc valori si curente politice de sorginte democrată de centru, liberală si crestin-democrată.

Partidul Democrat Liberal se situează programatic în partea de centru-dreapta a spectrului politic.Obiectivul principal al Partidul Democrat Liberal este dezvoltarea prosperă a societătii românesti democratice prin promovarea valorilor si principiilor libertătii, responsabilitătii si solidaritătii.

Partidul Democrat Liberal are ca scop asigurarea unui climat politic si social favorabil dezvoltării personalitătii umane, a creativitătii si progresului, prin îmbinarea valorilor morale ale binelui comun, ale justitiei, ale corectitudinii între partenerii de dialog social, cu ideile liberalismului de dreapta, generatoare de bunăstare. O bunăstare bazată pe legea morală care asigură fiecărui om posibilitatea de a valorifica sansele de fericire personală si de participare la proiectele si beneficiile comune ale societătii, în deplină armonie cu ceilalti.
Scopul Partidul Democrat Liberal este si acela de a sprijini si a pregati cetătenii României pentru noile provocari ale perioadei post tranzitie.

Partidul Democrat Liberal îsi propune să valorifice sansa integrării tării în structurile europene si euro-atlantice, ca o conditie a cresterii standardului de viată al cetătenilor si a întăririi statului de drept.

Partidul Democrat Liberal sustine, atât în plan intern cât si international, acea formă de capitalism care îsi dovedeste eficienta prin satisfacerea intereselor sociale ale cetătenilor români. În acelasi timp Partidul Democrat Liberal sustine ca România, în calitate de membru al Uniunii Europene, trebuie să devină un jucător important si demn în procesul constructiei europene.

Partidul Democrat Liberal pune în centrul actiunii sale omul. Egalitatea de sanse, si nu nivelarea valorilor în scopul creării de oligarhii, este scopul pe termen mediu si lung al partidului. Partidul Democrat Liberal consideră că este nevoie de asumarea fermă a despărtirii de trecutul comunist.

Partidul Democrat Liberal sprijină dezvoltarea legăturilor cu românii de pretutindeni pentru păstrarea si afirmarea identitătii nationale, lingvistice si religioase, cu respectarea legislatiei statelor ai căror cetăteni sunt.

Partidul Democrat Liberal sustine protejarea minoritătilor, indiferent de natura acestora si respectarea drepturilor individuale ale tuturor membrilor societătii, indiferent de optiunile sau originea lor socială sau etnică.

La nivel doctrinar, Partidul Democrat-Liberal este un partid de centru, republican, cu doctrină populară europeană modernă ale carei principii sunt: o economie de piață eficientă, umană, solidară, servicii publice moderne, performante, protecție socială extinsă, activă și bine orientată, în acord cu o justiție independentă, accesibilă, securizantă.

Partidul Democrat este un partid pragmatic, modern, reformator, un partid cu experienta guvernarii, pregatit pentru provocarile acesteia, un partid care reprezinta si promoveaza vointa politica, interesele si dezideratele unor largi categorii sociale.

Partidul Democrat Liberal este succesorul Frontului Salvării Naționale, al Partidului Democrat, al Partidului Democrat al Muncii, al Partidului Unității Social Democrate ,al Frontului Democrat Român, al Partidului Alianța Națională Română, al Partidului Pensionarilor și Protecției Sociale și al Partidului Liberal Democrat, partide cu care P.D.L. a fuzionat prin absorbție.

Apărut ca o largă mișcare de masă în timpul Revoluției din decembrie 1989, F.S.N. își începe existența documentară la 23 decembrie 1989 prin declarația program redactată de Consiliul F.S.N. Ca organ provizoriu al puterii de stat, F.S.N. a format Guvernul provizoriu condus de Petre Roman.

La 11 mai 1993, F.S.N. fuzionează prin absorție cu Partidul Democrat, schimbându-și denumirea în Partidul Democrat, înregistrat ca persoană juridică prin decizia nr. 13 din 23 mai 1993 a Tribunalului Municipiului București.

Alegerile locale și generale din anul 2000 găsesc Partidul Democrat în cea mai mare pierdere de imagine. Uzura datorată guvernării este cu atât mai adâncă cu cât toți membrii Consiliului Politic au ocupat posturi de miniștri. Dacă partidul reușește un 7% în alegerile parlamentare, Petre Roman abia aduna 3% din voturile exprimate pentru presedenție. Partidul Democrat trece în opoziție.

Inițiativa lui Traian Băsescu de a candida pentru presedinția P.D. a fost singura modalitate de a relansa partidul. Victoria în alegerile pentru primăria Capitalei din anul 2000 îl legitimează pe Traian Băsescu drept cea mai populară și mai credibilă personalitate a Partidului Democrat.

Pe 4 octombrie 2004, datorită deteriorării stării de sănătate a președintelui PNL, Theodor Stolojan, Traian Basescu preia, în ultimul moment, campania pentru prezidențiale, devenind candidatul Alianței PD-PNL la cea mai înaltă funcție în stat.

Alianța “Dreptate și Adevăr PNL –PD”. obține 31,33 % din voturile exprimate în alegerile legislative din noiembrie 2004. Partidului Democrat îi revin 20 de mandate de senator și 48 de mandate de deputat. Traian Basescu, îl înfrânge în turul doi, la 12 decembrie 2004, pe reprezentantul P.S.D., Adrian Năstase, devenind Președintele României.

La începutul anului 2012, PDL se confruntă cu cele mai numeroase și mai violente proteste de stradă din ultimii 20 de ani îndreptate împotriva Guvernului condus de Emil Boc și Coaliția PDL-UDMR-UNPR. Protestatarii cer demisia Guvernului, a Președintelui Traian Basescu și organizarea de alegeri generale anticipate. După o perioadă lipsită de reacții și evidente lipsuri în ceea ce privește comunicarea unei opinii oficiale atât a Președintelui cât și a Premierului,acesta din urmă îl demite pe Ministrul de Externe Teodor Baconski care enunța-se câteva remarci ofensatoare la adresa celor din stradă.

Aceasta demitere nu are efectul scontat de a liniștii masele de oameni din strada ci dimpotrivă trezește și mai multă nemulțumire acestora. În final, Emil Boc își prezintă demisia sa și a întregului Guvern, Președintele nominalizează un înlocuitor pentru Boc iar noul Executiv este instalat, la limită de majoritatea fragilă din Parlamentul lipsit de membrii opoziției care refuză să participe, în finalul lunii februarie. Protestatarii continuă să ceară demisia Președintelui și alegeri anticipate.

Însă problemele pentru PDL nu se opresc aici, iar situația devine cu adevarat îngrijorătoare. Încep dezertările în masă din partid datorate în special politicii agresive și lipsei de dialog între conducerea centrală și organizațiile locale din teritoriu care mai reclamă și diferite disfuncționalități în comunicarea cu membrii acestora. Prima plecare sonora din PDL este aceea a lui Sorin Frunzăverde, Președinte al CJ Caraș-Severin și Prim-Vicepreședinte al partidului,unul din membrii fondatori ai vechiului PD.

Acesta și-a justificat demisia prin faptul că actuala linie a partidului este una lipsită de coerență și viziune iar conducerea de partid acționează fără strategii clare și într-un mod disperat fără o consultare prealabilă a tuturor factorilor de decizie din partid.

Liderii PDL îl critică pe acesta acuzându-l chiar de trădare și traseism politic unii membrii mergând până al face "gunoi" pe fostul "greu" al partidului.

Frunzăverde este urmat de aproape toți primarii PDL din Caraș-Severin dar și de alți lideri locali importanți ai partidului din organizații județene precum Buzău, Neamț, Ilfov, Olt, etc. și care se înscriu in partidele componente ale Uniunii Social Liberale.

Șirului continuu de plecări i se adaugă demiterile membrilor care au avut și continuă să aibă poziții contrare liniei generale prestabilite precum cea a europarlamentarului Cristian Preda care s-a opus nominalizării lui Silviu Prigoană ca soluție de compromis pentru candidatura la Primaria Generală, acesta din urma solicitând expres și obținând demiterea din partid a lui Preda care a catalogat propunerea pentru Capitală a lui Prigoana drept o jignire adusă Bucureștenilor.

Disensiuni puternice au aparut si intre PDL si partidele din Coalitia guvernamentala respectiv UNPR si UDMR datorate si aici dezertarilor membrilor UNPR dar si dezideratelor UDMR care obliga PDL ca in schimbul sustinerii Guvernului Mihai Razvan Ungureanu acestia sa obtina diferite pozitii si avantaje care sa serveasca Uniunii in perspectiva campaniei electorale care se apropie.

Aflat în plin proces de disoluție prin masivele dezertări în derulare și demiterile intempestive ale propriilor membri, PDL este în picaj în ceea ce privește încrederea și opțiunea de vot a cetățenilor care invinovățesc guvernarea de slăbirea puterii de cumpărare a oamenilor prin măsurile de scădere a salariilor bugetarilor și lipsa totală de strategii pentru relansarea economiei și crearea de noi locuri de muncă. Conform celor mai favorabile sondaje de opinie, PDL ar obține între 10 și 15% din voturi la alegerile din acest an pierzând categoric în fața USL care ar obține peste 55-60%.