Democratie si constructie [620521]

Democratie si constructie
institutionala in Romania

Cuprins:

Introducere
Capitolul I Democratia – preci zari terminologice
1.1 Democratia directa si specificul ei
1.2 Democratia modern a si m ecanismele procesului deciz ional

Capitolul II Constructie institutionala in Romania
1.1 Evolutia institutiei parlamentare
1.2 Relatia legislativ -executiv
1.3 Sistemul de partide si cel electoral

Capitolul III Studiu de caz – Ultimele alegeri prezidentiale din Romania
1.1 Transparenta decizionala
1.2 Comparatie intre campaniile Pont a-Iohannis
1.3 Balanta de putere institutionala la momentul actual

Concluzii si perspective
Bibliografie
Anexe

1. Democrația – precizari terminologice

Democrația reprezintă singura formă de regim politic care permite participarea minorităților la
viața politică. Trecerea de la un regim la altul presupune o perioadă de tranziție care este caracterizată
evenimente precum schimbări societale masive, dezvolt are econ omică, fluctuația elitelor. Pentru a
înțelege democrația modernă, consider că este eminamente necesar să facem o incursiune în traseul
evolutiv al acesteia. În capitolul ”Democrația directă și specificul ei”, ideea generală în jurul căreia
gravitea ză întreaga analiză de specialitate, o con stituie faptul că sistemul democrației reprezentative este
alcătuit pentru a ajusta comportamentul statului în fața inegalității, încă din cele mai vechi timpuri, și
această capacitate trebuie înțeleasă și adoptată .
Termenul de democrație a apărut acum aproximativ două mii patru sute de ani în urmă în Grecia
Antică, neavând conotație politică la vremea respectivă. El însemna, foarte simplu, domnia sau puterea
poporului, domnia majorității. Trăsătura esențială a demo crației își are obârșiile în Atena, acolo unde
cetățenii au participat pentru prima dată la procesul decizional necesar gestionării problemelor existente
în comunitate, participarea activă fiind un drept și o obligație. ”Constituția (…) este numită democ rație
deoarece puterea nu este în mâinile unei minorități, ci aparține întregului popor”, afirma Pericle, om
politic de seama al Atenei1.
”Democrația este, cred, singura mare sau META discurs care poate în mod legitim să formeze și
să delimiteze discursurile concurente ale epocii contemporane. Ideea de democrație este importantă
deoarece nu reprezintă doar o valoare între multe altele, cum sunt libertatea, egalitatea și dreptatea, ci

1 Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, București 2006, p . 153

este valoarea care poate face legătura și poate intermedia raporturile concurente prescriptive…
democrația nu presupune acordul asupra unor valori diferite. Mai degrabă ea sugerează un mod de a
pune în legătură valorile între ele și de a lăsa deschisă rezol varea conflictelor de valori participanților la
dialogul politic.”2
David Held, profesor de politologie și sociologie la Open University, în Maria Britanie, a
cercetat natura democrației și a perspectivelor acestora ca o replică la opera lui Fukuyama, car e susținea
că ”sfârșitul istoriei” va surveni atunci când ”democrația liberală” va fi singura formă legitimă de
guvernare în relațiile internaționale. În opinia lui Held, democrația oferă mijloacele prin care ar fi posibil
să se reunească cele mai bune asp ecte ale liberalismului și marxismului. El le reduce pe fiecare la un mic
număr de elemente -cheie, pentru a scoate în evidență modurile în care ele apar ca incompatibile.
Liberalismul este ostil puterii statului și accentuează importanța diversității centr elor de putere în
societate, punând accent pe cele economice. Marxismul, pe de altă parte, este ostil concentrării puterii
economice și proprietă ții private asupra mijloacelor de producție.
Rețeta lui Held pentru regândirea proiectului democratic în anii ’ 90 este similară cu cea oferită
pentru depășirea liberalismului și marxismului la jumătatea anilor ’80. Elementele -cheie ale modelului
său de democrație cosmopolită sunt următoarele3:
1. Ordinea globală care constă în rețele de putere multiple și suprapus e, economice, sociale și
politice.
2. Tuturor grupurilor și asociațiilor le sunt atribuite drepturi de autodeterminare, specificate de
un angajament la autonomie individuală și de un mănunchi specific de drepturi. Acesta din urmă este
constituit din drept uri în interiorul și de -a lungul fiecărei rețele de putere. Împreună, aceste drepturi
reprezintă bazele unei ordini legale generatoare de putere – o „lege democratică internațională“.
3. Elaborarea și asigurarea respectării legii pot fi dezvoltate în aces t cadru la o varietate de locații
și niveluri, împreună cu o extindere a influenței instanțelor regionale și internaționale în monitorizarea și
controlul autorității politice și sociale.
4. Sunt adoptate principii legale care delimitează forma și scopul a cțiunilor individuale și
colective din interiorul organizațiilor și asociațiilor statului și societății civile. Anumite standarde sunt
specificate pentru tratamentul tuturor și niciun regim politic ori asociație civilă nu le poate încălca în
mod legitim.

2 Davi d Held, Modele ale democrației , Ed. Univers, București, 2000, p. 30.
3 David Held, Liberalism, Marxism, and Democracy, în Theory and Society , nr. 22, 1993, p. 274

5. Ca urmare, principiul relațiilor non -coercitive guvernează soluționarea diferențelor, deși
folosirea forței rămâne o opțiune colectivă de ultimă instanță în fața at acurilor tiranice țintind eradi carea
legii democratice internaționale.
6. Prezervarea autodeterminării, crearea unei structuri comune de acțiune și păstrare a valorilor
democratice sunt prioritățile colective generale.
7. Principiile determinate ale justiției sociale derivate de aici presupun un modus operandi al
producției, distribuției și exploatării resurselor care trebuie să fie compatibil cu procesul democratic și
cu un cadru comun de acțiune.
Datorită faptului că depășește dezacordurile reale cu privire la anumite valori politice, Held
consideră că democrația este cel mai bun ”metadiscurs”. Conform presupunerii sale, el consideră că
oamenii ”rezonabili” vor cădea de acord asupra procedurilor imparțiale de a decide rânduirea valorilor
politice în absența unui consens semnificativ. Referitor la aceste valori, George Crow der, se raporta
astfel: ”Simplul fapt că valorile sunt ”plurale” prin aceea că nu există nici o unitate de măsură comună
pentru aprecierea lor, ne spune că trebuie să alegem, dar nu ne spune și ce să alegem. Nu ne oferă niciun
motiv să nu îmbrățișăm valori care au, prin ele însele sau în combinație cu altele, implicații meschine.
Nu avem niciun motiv, ca plurali tăți, din punct de vedere filozofic, să nu preferăm ordinea și ierarhia
libertății și egalității.“
C. B. Macpherson a articulat un cadru pentru cri tica pasivității și utilitarismului concepțiilor
liberal democratice dominante și pentru o concepție alternativă mai activă asupra democrației. Este o
măsură a cât de mult s -a schimbat discursul intelectual în ultimii douăzeci de ani, încât astăzi reflecți i
despre natura umană par învechite. Cu toate acestea, analiza lui Macpherson a teoriilor politice în
funcție de faptul dacă ele asumă natura ființelor umane ca primordial achizitiv consumatoare de bunuri
sau primordial dezvoltatoare și e xercitatoare de ca pacități, rămâ ne o modalitate folositoare de orientare a
teoriei politice democratice.
Perspectiva individualismului posesiv privește inevitabil procesul politic ca pe o competiție
pentru bunuri rare, în care dorința competitorilor pentru acum ulare nu cun oaște limite. Dacă î nsă, binele
uman se redefin ește ca dezvoltarea și exercitarea capacităților, teoria democratică ia o turnură cu totul
diferită. Justiția distributivă devine numai un mijloc pentru binele mai larg al lib ertății pozitive, care este
el însuși un bine social deoarece se realizea ză în c ooperare cu ceilalți. Libertatea este oportunitatea de a
dezvolta și exercita capacitățile persoanei, iar democrația ce tățeniei activ angajate este atât o condiție câ t

și o expresie a unei astfel de libertăți4. Interesul lui Macpherson pentru capacități este similar cu cel al
lui Sen, menționat mai devreme, și este motivat similar de convingerea că înțelesul libertății a r trebui să
fie aprofundat în p ractica și teoria politică.
Unii dintre cei mai recenți teore ticieni ai politicului, iau ca o valoare fundamentală noțiunea
extinsă a libertății, ca absență a dominației și capacitatea pozitivă de auto realizare și auto determinare.
Egalitatea poate fi cel mai bine înțeleasă ca fiind compatibilă cu libertatea în acest înțeles, mai degrabă
decât în înțelesul restrâ ns, de obicei bazat pe proprietate al libertății, ca liber de ingerință. Ca atare, o
latură a teoriei democratice contemporane este preocupată de articularea condițiilor cetățeniei
democratice autentice.
Nu se poate aștepta exercitarea virtuți lor democrației participative din partea oamenilor care su nt
profund privați și care su nt grav vulnerabili în fața amenințărilor și coercițiilor din procesul politic. Prea
adesea bogăția sau proprietatea funcțione ază ca ceea ce Michael Wlazer denumea bunurile “dominante”:
inegalitățile din aceste relații economice vor genera inegalități în oportunități, putere, influență și în
putințele de fixare a propr iilor scopuri. Un angajament atâ t de serios față de democrație presup une
măsuri sociale care limitează gradul inegalit ății de clasă și garantează întâ mpinarea nevoilor tuturor
cetățenilor 5Cei mai mulți dintre cei care teoretizează relația dintre egalitate politică și socială, și
democrație, s -au concentrat asupra unor prob leme de clasă. Au fost însă și unii care, sub influența
analizelor 50 feministe, au observat nevoia de a adresa problemele de diviziune a muncii pe bază de sex,
pentru a susține egalitatea și participarea politică 6.
Democrația definește un regim în care d emosul dobândește o capacitate colectivă de a genera
schimbări în spațiul public. Astfel nu e doar o problemă de control al unui spațiu public, ci una
referitoare la puterea și capacitatea colectivă de a acționa în cadrul respectivului spațiu și, într -adev ăr, de
a reconstitui spațiul public prin acțiune. Cel mai clar simptom al faptului că o majoritate a cetățenilor nu
își asumă răspunderea pe care o au într -o democrație este tocmai polarizarea excesivă pe criterii de
simpatii electorale. Prea mulți oameni cred că lumea se sfârșește nu atunci când ei nu se implică în viața
cetății , ci atunci când candidatul taberei opuse obține o funcție publică de autoritate. Cu alte cuvinte,
votul nu este doar despre acordarea unui rol, ci despre abordarea întregii puteri pe care omul respectiv o
deține.

4 Macpherson 1873, cf. Carens 199 3, Teoria Democratiei
5 Bay 1981; Green 1985, Cunningham 1987, Cohen și Rogers 1983, Political Teory, partea VI
6 Green 1985 , Walzer 1982, Mansbridge 1991, Political Teory, partea VI

Studiile de specialitate din domeniul științelor politice despre democrație surprind modul în care
țările, guvernele încearcă să se îndepărteze tot mai mult de sistemele autoritare, orientându -se spre
democrație. Termenul de “democrație” este larg dezbătut de demo crați și sociologi. Deși înț eles ca tip și
nivel diferit de la o țară la alta, democrația are un numitor comun în toate lucrările de specialitate : ea
este legitimă atun ci când toți cetățenii benefici ază de materiale psihologice și sociale, precum și de
punerea în practică a drepturilor.
Eric Liu, Citizen University, explică în lucrarea sa7 „Why Ordinary People Need to Understand
Power”, că puterea are o conotație negativă, machiavelică, în conștiințele oame nilor. Când spunem
putere, în opinia sa, totul capătă substrat peiorativ. Mai mult, când vorbim despre putere, mulți dintre noi
plasează responsabilitatea pentru exercițiul ei în afară, făcând atribuiri externe: „Cărțile sunt aruncate /
Lumea merge înainte / Am încredere în cei de la putere / Forțe oculte controlează oricum totul,
implicarea e inutilă8” (Paul Olteanu, „Mi -e scârba sau despre implicarea tinerilor în politică”). Dacă
facem un brief asupra celor mai sus menționate, se observă faptul că puterea este cedată voluntar, iar
prin cedarea voluntară a puterii, cetățenii se situează, în afara democrației.
Cei 25 de ani de tranziție au schimbat societatea, valorile și structura de putere. Unele grupuri și –
au pierdut din influență, altele au câștigat. La începutul anilor `90, imediat după Revoluție, tehnocrația
economico -industrială autohtonă era redutabilă. La fel și sindicatele și grupurile socioprofesionale
precum minerii. Funcționarii fostului partid comunist se regrupaseră cu succes. Canalele mass -media
publice erau factorii cei mai influențați ai opiniei publice. Astăzi, în democrație, se discută despre baroni
locali, procurori, investitori străini, moguli și prelați, semn că structura de putere a societății s -a
schimbat. Tranziția în societatea româ nească a presupus o tensiune fundamentală între modernizare și
de-modernizare. Rezultatul nu este neapărat un stat mai democratic sau modern, ci mai degrabă un
sistem multipartidist și un sistem constituțional viabil9.
Modernizarea presupune construcția un ei autorități centrale legitime și eficiente. Aceasta
guvernează într -o comunitate politică delimitată de granițe, menținând o infrastructură instituțională
uniformă și o birocrație înzestrată cu proceduri și resurse, așa cum le descrie Max Weber. Statul ș i
administrația publică se autonomizează în raport cu grupurile de rudenie sau clientelare și reprezintă

7 Eric Lu, Why Ordinary People Need to Understand Power , prezentare video din 10 noiembrie 2014 pe pagina web
TED Talks ; http://www.ted.com/talks/eric _liu_why_ordinary_people_need_to_understand_power

8 Paul Olteanu, Mi-e scârbă sau despre implicarea tinerilor în politică , accesat în data de 10 martie 2016 pe blogul
lui Paul Olteanu: http://www.paulolteanu.ro/2012/06/mi -e-scarba -sau-despre -implicarea -tinerilor -in-politica /
9 Alfred Bulai, Mecanismele electorale ale societății românești , Ed.Paideia, co l. “Științe sociale”, București, 1999

„interesul public” definit de instituțiile reprezentative și executive. Cum spunea Fukuyama, iese de sub
„tirania verișorilor”. În variantele democrati ce ale modernizării, universalizarea votului, pluralismul
politic si partizan, asigură un echilibru de forțe și absență relativă a coerciției. Puterea executivă se
secularizează și se îmblânzește cu ajutorul parlamentelor locale și centrale și prin dezvolt area partidelor
cu rădăcini sociale puternice, ale căror funcții principale devin reprezentarea cetățenilor, selectarea
candidaților, formularea programelor politice și guvernarea. În variantele autoritariste ale modernizării,
statul și elita politică tran sformă forțat societatea și economia. Oricare ar fi varianta modernizării,
aceasta a mers în direcția integrării sociale, a suprapunerii și coordonării sferelor de interacțiune umană –
economică, politică, culturală și socială. Autoritatea politică își asuma rolul de motor al dezvoltării
economice și sociale și agent de redistribuire a resurselor, ținta fiind creșterea bunăstării generale, dar și
eliminarea inegalităților care amenința stabilitatea regimurilor și viabilitatea statelor.
Un stat modern și democ ratic presupune existența unei administrații publice puternice și
autonome față de grupurile clientelare10: o participare cetățe nească crescută și relevantă, un pluralism
politic real, atât la nivel local cât și central, sisteme administrative integrate car e pot gestiona și dezvolta
infrastructura socială, instituții viabile care asigură temperarea inegalităților.
În tranziția ultimilor 25 de ani, în România s -a construit o elită politică locală și centrală care s -a
„naturalizat” prin accesul permanent la r esurse, împiedicarea accesului grupurilor alternative și
cooptarea în jocul de putere a unor instituții sociale precum presa, biserica sau grupurile de afaceri.
Această elită a sufocat democrația și, în ultimă instanță, dezvoltarea economică și socială.
Partidele politice s -au făcut și s -au desfăcut cu mare viteză, și -au schimbat orientarea politică
literalmente peste noapte și odată ajunse la guvernare, au luat măsuri care nu au avut nici o legătură cu
orientarea pe care au afișat -o. Familiile politice eur opene sunt construite pe principii gumilastice, astfel
încât, nu este de mirare că, de exemplu, în doctrina creștin -democrată putem întâlni partide din Turcia și
Albania, state musulmane, membre ale Organizației Islamice. S -a încetățenit, din păcate, mai a les
convingerea funestă că un om de afaceri de succes este, automat, un bun politician. Aceasta, în ciuda
evidenței că, istoric vorbind, primii politicieni democrați au fost intelectuali, nu oameni de afaceri și
sistemul de valori al omului de afaceri este structural diferit de cel al omului politic.
Din punct de vedere istoric, este evident că nici în Europa, nici în România, primii politicieni
democrați, cei care au pus bazele acestui sistem și i -au configurat doctrina, nu au fost oameni de afaceri.
În ce le două partide istorice ale Regatului României, cel liberal și cel conservator, de exemplu, oamenii

10 Gh.Teodorescu, Putere, autoritate și comunicare politică , Ed.Nemira, București, 2000 , p. 59

de afaceri nu ocupau poziții în primele două eșaloane de putere11. Nici conducerile executive, nici
organele politice de vârf nu conțineau întreprinzători, deși Partidul liberal era, prin definiție, partidul
burgheziei. El milita pentru ca burghezia să devină clasa dominantă politic în societate, dar era condus
de intelectuali. Brătienii erau mici moșieri care -și administrau averea personală. C.A.Rosetti era lider
sindical iar componenții „ocultei” serveau în instituții publice. La fel stăteau lucrurile și la conservatori
unde, în afara unor mari moșieri care aveau orgoliul de a -și administra proprietățile funciare, conducerea
era alcătuită din intelectuali și profesiuni liberale. Oamenii de afaceri erau, desigur, membri de partid și
e indubitabil că, în special liberalii, aveau un contingent numeros de întreprinză tori în rândurile lor.
Structura psihologică și de conduită a omului de afaceri este radical difer ită de cea a omului
politic, de asemenea. Piața nu este o structură democratică, iar conducerea unei organizații economice
nu este o îndeletnicire democratică. În guvernarea democratică nu există cerere și ofertă. Rolul și
funcțiile statului, indiferent de natura lui – minimal, social, oricare ar fi el – sunt altele decât cele ale
entităților economice.
În democrație, omul politic trebuie să se dedice apărării legii în întregul ei, să protejeze
minoritatea atunci când este la putere, să poarte grijă celor defavorizați, fie și cu prețul unui randament
general mai scăzut și să urmărească interesul public, chiar și atunci când acesta merge împotriva celui
personal12.
Sistemul de partide românești pare unul echilibrat și divers. Au acces în parlament numeroase
partide care participă și la guvernare. Regula guvernării este cea a coalițiilor, ceea ce poate asigura
reprezentarea unor grupuri sociale diverse. Aproape toate partidele s -au instituționalizat, cel puțin în
sensul supraviețuirii în lipsa liderului fondat or și al schimbării cel puțin o data a conducerii. Dincolo de
aceste caracteristici, partidele românești traversează o stare de criză de model și performanță. Partidele
actuale sunt supraviețuitoarele tranziției, purtând cu ele semnele compromisurilor unei perioade de
distrugere și reinventare. Partidele românești au apărut și s -au dezvoltat după 1990 nu ca organizații de
masă, ci ca vehicule electorale pentru acces la decizie. Nici PDSR -ul, cel mai bine organizat partid al
tranziției, nu s -a dezvoltat part icipativ, excelând mai mult în organizare ierarhică a birocrației interne.
Dimensiunea pragmatic -doctrinară a fost de asemenea secundară, contând mai mult pe dimensiunea
mediatică. Un alt dezechilibru inițial, care s -a agravat în timp, a fost și instituțio nalizarea în guvernare și

11 Dhal ,Robert , Democratia și criticii ei , Iași, Institutul European , 2002, pp. 48 -54
12 Institutul Român de Evaluare și Strategie, citat de Digi24 pe site -ul propriu de Ști ri, accesat la data de 17 ianuarie
2016
http://www.digi24.ro/Stiri /Digi24/Actualitate/Politica/Sondaj+IRES+Klaus+Iohannis+a+crescut+in+topul+increderi
i+romanilor

executiv, mai degrabă decât în instituțiile reprezentative. Această instituționalizare tip cartel a asigurat
supraviețuirea și accesul la resurse, dar nu menținerea unei organizații viabile cu legături cu societatea.
În paralel, p artidele românești au împins constant granițele mai adânc în sectorul administrativ, până la
niveluri care, în mod obișnuit, aparțineau funcționarilor. Acest lucru a creat niște politici care au fost
populate cu persoane fidele și/sau dependente.
Administr ația publică românească a suferit, la rândul ei, în tranziție. În loc să se transforme într –
un instrument viabil al guvernării democratice, a căzut victima competiției dintre partide și a lipsei de
proiecte de modernizare. A devenit o instituție timorată, slab finanțată și slab profesionalizată. Integrarea
în Uniunea Europeana a fost o gură de oxigen pentru administrația publică. Programele de dezvoltare
instituțională și instruire s -au generalizat în ultima perioadă de aderare. Din păcate, acestea au fost
limitate după 2007, iar criza financiară și politica de austeritate au impus administrației un parcurs
regresiv.
Este în general acceptat că „secolul scurt”, așa cum a fost numit secolul XX – a fost marcat de
două confruntări majore. Prima a fost lupta din tre democrație și alternativele sale, cu liberalismul
înfruntând fascismul, național -socialismul și marxism -leninismul13. A doua s -a concentrat pe competiția
dintre capitalism și alternativele sale, aici punând față în față liberalii cu socialiștii, respect iv comuniștii.
Aserțiunea care rezultă de aici: capitalismul democratic este forma cea mai bună de organizare societală
și, din momentul în care Occidentul a adoptat -o, a intrat într -o fază de armonie și prosperitate.
Adevărul este însă unul parțial pentru că se scapă din vedere faptul că, istoric vorbind,
democrația și capitalismul au fost la început în conflict. Un element indispensabil pentru victoria lor de
mai târziu a trebuit să fie, așadar, descoperirea unui mod prin care cele două să poată exista îm preună. În
practică, asta a însemnat voința de a folosi puterea politică pentru a proteja cetățenii de ravagiile unei
piețe atotputernice.
Faptul că se ignora această realitate, s -ar putea să fie din cauza unei confuzii de termeni pe care
suporterii drepte i o perpetuează până în ziua de astăzi. Spre finalul secolului XIX și începutul secolului
XX, mulți socialiști au adoptat eticheta de „social -democrați” pentru a se diferenția de alți socialiști care
respingeau democrația.

13 Przeworsky, Adam; Michael Alvarez; José Anton io Cheibub & Fernando Limongi, What Makes Democracy
Endure? , in Journal of Democracy, Vol. 7, Nr. 3, 1996, pp. 39-55

1.1 De mocrația directă și specifi cul procesului ei

Ideea de democrație stă la baza so cietății moderne. În subcapitolul 1, ”Democrația directă și
specificul ei ”, am investigat direcțiile semnificative din dezvoltările contemporane ale teoriei
democrației. Totodată este analiz ată capacitatea explicativă și predictivă a teoriilor democrației în a
furniza modele de cunoaștere a evoluțiilor democrației în lumea contemporană. De asemenea, sunt
surprinse critici și provocări la care este expusă, în general azi din diverse d irecții democrația.
Informațiile furnizate în acest capitol oferă o cunoaștere detaliată a paradigmelor și conceptelor prin care
se definește realitatea democratică și ajută la exersarea capacități analitice în evaluarea unor domenii
curente, precum: calitatea de mocrației, alternativele designului instituțional, consecințele sociale ale
democrației sau implicațiile regimurilor anterioare, nedemocratice asupra statului și formei democrației.
În secolul V înaintea erei noastre, Atena a apărut ca un oraș -stat, polis printre puterile rivale
grecești. Dezvoltarea sa extraordinară și stilul de viață democratic avut o importanță majoră asupra
procedurilor decizionale. Începând cu 800 până în 500 î.Hr., așezări urbane de cetățeni s -au format încet
în lumea grecească: multe , mici și, de cele mai multe ori, comunități restrânse de -a lungul teritoriului14.
Aici s -a dezvoltat, pentru prima oară, o civilizație întemeiată pe libertatea colectivităților umane de a le
guverna și pe dreptul fiecărui membru al acestor colectivități de a participa la hotărârile obștii. Această
libertate a eliberat și spiritul omenesc, încât lumea greacă a dezvoltat o civilizație înnoitoare, a cărei
moștenire stă la baza culturii europene.15 Atena a fost una dintre cele mai importante cetăți grecești.
Așezată în Peninsula Atica, aproape de mare, într -o regiune cu pământ pietros, dar bogată în argint,
marmură și argilă, Atena a fost nu numai promotorul democrației, dar și un important centru
meșteșugăresc și marinăresc.
Inițial, aceste orașe au fost tipic c ontrolate de diferite conduceri locale dar, mai târziu, după
conflicte violente, au ajuns să fie controlate de clanuri și ierarhii tribale. Dezvoltarea democrației în
Atena a format o sursă centrală de inspirație pentru politica modernă. Idealurile sale po litice, egalitatea
dintre cetățeni, libertatea, respectul pentru lege și justiție au modelat gândirea politică de -a lungul
vremii. Idealurile și scopu rile democrației ateniene au devenit lait -motiv, repere ale procesului

14 cf. Findey, 1960 -1973, Anderson, 1977, pag.29 -44
15 Bichman, E; Neagu, V; Georgian, L; Nuțu C, Istoria Universală , Ed.Didactică și Pedagogică, București, p.76

democratic dintotdeauna. În secolul al V -lea î.e.n., în majoritatea orașelor grecești, dar mai ales în
Atena, s -au dezvoltat agricultura, meșteșugurile și comerțul. La Atena, în atelierele meșteșugărești se
lucrau vase și statuete din ceramică, frumos desenate și colorate, țesături de in și lână vopsite cu purpură,
arme, armuri, vase și podoabe de metal, obiecte de piatră și marmură. Ele erau vândute și în alte țări.
După războaiele cu perșii, flota ateniană a sporit foarte mult. În Pireu, portul care servea Atena, veneau
și plecau corăbii î ncărcate cu mărfuri, cu amfore mari pline cu grâu, vin, ulei.16
Ca urmare a creșterii comerțului și meșteșugarilor a sporit numărul sclavilor. Sclavii proveneau
din piraterie, războaie și comer ț sau în urma unor infracțiuni. Erau însă și sclavi din naștere. În epoca de
înflorire a Atenei, aproape toate cetățile aveau târguri de sclavi. Cele mai vestite târguri de sclavi erau la
Atena, Bizanț, Insula Delos, Milet. Sclavii erau folosiți de stat și de particulari și munceau în ateliere,
mine, pe corăbii, în con strucții. În Atena existau sclavi pedagogi, muzicanți, dansatori, funcționari etc.
Masa mare a sclavilor făcea însă munci necalificate (căratul mărfurilor și materialelor, vâslit, învârtitul
roților etc.). Cea mai grea situație o aveau sclavii din mine. Mu nceau în genunchi sau culcați pe spate, cu
unelte simple, ”mulți dintre ei mureau de munca peste măsură de grea”.17
După războaiele greco -persane, în Atena au reî nceput luptele între democrați, susținătorii
demosului și aristocrați. Pe la jumătatea secolulu i al V -lea î.e.n. au învins democrații, conduși de Pericle,
unul dintre cei mai mari oameni politici ai Antichității.18 În timpul său, democrația a ajuns la cea mai
mare înflorire. Adunarea poporului a căpătat cel mai important rol în stat. La ea participau toți cetățenii
care aveau vârsta de 20 de ani și ambii părinți atenieni. Pericle a creat și alte organe de conducere
democrate, slăbind astfel puterea aristocraților. A hotărât ca funcționarii să fie trași la sorți și unele
funcții să fie plătite, ca să p oată ajunge la treburile obștești și oamenii mai săraci din demos. Spre a
educa pe cetățeni, Pericle a hotărât să se plătească din fondurile statului participarea acestora la
spectacole. Vreme de 15 ani la rând, Pericle a fost ales în calitate de membru al colegiului celor 10
strategi.19
Mare orator, bun organizator și comandant militar, foarte instruit și înzestrat cu o minte clară și
ascuțită, Pericle a contribuit, prin calitățile sale excepționale și priceperea de a -și alege colaboratori
pricepuți, la în tărirea statului atenian și la înflorirea culturii. Era prieten cu oamenii învățați și artiștii cei
mai mari ai vremii sale, care se întâlneau și discutau în casa sa. A fost sufletul cetății sale, făcând din

16 Ibidem2
17 Bichman, E; Neagu, V; Georgian, L; Nuțu C , Istoria Universală , Ed.Didactică și Pedagogică, București, p.77
18 Andreea Lupșor, Atena clasică între democrație și sclavagism , 2011, accesat la data de 10.02.2016 ,
http://www.hist oria.ro/exclusiv_web/general/articol/atena -clasic -ntre-democra -ie-i-sclavagism
19 Lascu N., Daicovici H., Crestomație pentru istoria universală veche. partea II, Grecia antică . București, 1963

Atena ”școala întregii Elade”.20 Pentru vremea ac eea, democrația ateniană era cea mai înaintată formă de
conducere din lume, fiindcă toți cetățenii aveau dreptul să ia parte la conducerea statului. Democrația
ateniană nu dădea însă drepturi femeilor, străinilor și sclavilor.
Cetățenii greci care se ocupa u cu agricultura lucrau cu unelte inferioare – adesea chiar din lemn
(plug). Pământul fiind sărăcăcios se importau multe produse (cereale, carne, piei, lemn) din colonii și
din alte țări. În schimb, grecii produceau ulei de măsline, vin, fructe. Atelierele meșteșugărești, de obicei
mici, în care munceau proprietarul cu doi sau trei sclavi, produceau obiecte frumoase (vase pictate,
trepieduri, oglinzi, stofe) căutate în toate țările. E xistau în secolul al V -lea – al IV-lea î.e.n. și câteva
ateliere mari cu z eci de sclavi. În porturi se construiau corăbii, erau ateliere pentru arme și depozite.
Portul Pireu, cel mai vestit din Grecia, era legat de Atena prin așa -zisele ”Ziduri lungi”. Era străbătut de
străzi, avea cheiuri și hale. Corăbii încărcate cu amfore p line cu ulei, vin și grâu, cu stofe, sare, pește și
foarte mulți sclavi intrau și ieșeau ziua și noaptea. Strigătele negustorilor care -și lăudau marfa, forfota
cumpărătorilor făceau ca Pireul să fie foarte animat.21
Moștenirea atenienilor nu a fost acceptat ă în totalitate și a fost criticată de marii gânditori greci
care au examinat ideile și cultura lor, incluz ând pe Thucydides, 460 -399 i.en, Platon, 427 -347 i.en și
Aristotel, 384 -322 i.en . Lucrările lor conțin unele dintre cele mai provocatoare și durabil e lecții ale
limitelor teoriilor democrației care au fost scrise. Izvoarele istorice care vizează această cultură
înfloritoare, cum ar fi fragmente scrise și descoperirile istoricilor și arheologilor, sunt aspecte analizate
în lucrarea de față.
Principiul guvernării era principiul unui stil de viață, al participării directă. Acesta a fost bazat pe
ceea ce numea Pericle ca fiind ”discuții adecvate”, discursuri libere și nerestricționate, garantate de
”isegoria”, un drept egal de a vorbi în adunarea suverană22. "Invenția democrației" nu este opera
secolelor recente, ea fiind, în mod cert, de origine greacă.
Numărul în creștere al orașelor independente s -a bucurat de un câștig substanțial la apariția
sclavagismului. Acesta a fost începutul unei economii bazate pe sclavi în minerit, agricultură și alte
industrii bazate pe meșteșugărit. Realitatea prezentată a permis o înflorire a civilizației grecești urbane.
Cetățenii liberi ieșeau în evidență în fața sclavilor muncitori23.

20 Ibidem4, p.78
21 Arend Lijphart, Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare în treizeci și șase de țări , Ed.
Polirom, Iași, 2000, p.38
22 cf. Finley, Athenian Fleet, 1978 pp 18 -19
23 cf.Anderson 1974, pag. 36 -37

Atenienii se mândreau cu o viață polit ică liberă și deschisă în care cetățenii se puteau dezvolta și
puteau să își scoată în evidență competențele. Era recunoscut clar faptul că nu oricine avea capacitatea
de a conduce și comanda, de exemplu, armata ateniană și flota: diferențele în abilități și merit erau
recunoscute. Când Pericle a proclamat mândru că ”orașul nostru este un model pentru greci”, se referea
mai ales la o formă de viață în care ”fiecare cetățean, în toate aspectele vieții, este capabil să se
recunoască pe sine însuși ca fiind st ăpânul său”24.
Cetățenii greci iu beau viața publică. La Atena, câ nd erau liberi, cetățenii se adunau în piața
publică (agora), unde aveau loc târguri și erau expuse diferite produse, animale și sclavi. Tot aici aveau
loc discuții aprinse despre politică, a rtă, sport. Adeseori, filosofii își expuneau ideile discutând cu
cetățenii, poeții își declamau versurile, iar oamenii politici făceau propaganda ideilor lor. În Atena,
majoritatea oamenilor liberi știau carte. Până la șapte ani, copiii erau educați de mam ă. Băieții între
șapte și cincisprezece ani învățau în școli cu pedagogi scrisul, cititul, socotitul și recitare a de poezii –
poemele homerice. Pentru a deveni buni soldați făceau gimnastică și exerciții de lupte. Apoi mergeau la
gimnaziu, unde se ocupau c u exercițiile fizice și purtau discuții cu filosofii și gânditorii greci, cele mai
renumite școli fiind în Atena. Fetele erau educate de mame și de obicei învățau muzica și dansul. În
Sparta, educația era aspră și se făcea ca într -o tabără militară. Spre d eosebire de cetățenii greci, sclavii
trebuiau să muncească și duceau o viață grea, pe când cetățenii liberi puteau să se dedice vieții politice și
activităților culturale. Grecii erau politeiști, socotind pe zei asemănători oamenilor, dar mai puternici,
mai mari și mai frumoși, și mai ales nemuritori. Principalii zei ai grecil or erau: Zeus, părintele zeilor ,
Atena, zeița iscusinței și a războiului, Artemis, zeița pădurilor, a vânătorii și a Lunii, Afrodita, zeița
frumuseții și a dragostei, Dionyssos, zeul v inului, Apollon, zeul l uminii, al Soarelui, al artelor . În cinstea
zeilor, grecii au ridicat altare, temple și au organizat mari serbări religioase. La început, aceste serbări se
rezumau la îndeplinirea cultului religios. Treptat, li s -au adăugat în treceri literare, artistice, muz icale și
sportive. Cât țineau serbările, războaiele încetau, se declara armistițiu general. Aceste serbări au atras pe
grecii din toate părțile. Cele mai vestite întreceri, jocurile olimpice, erau organizate în patru ani la
Olimpia , în Pelopones. Grecii credeau că zeii cunosc viitorul și că unii dintre ei, mai ales Apollon, îl
prezic oamenilor. Serbările religioase aveau o mare importanță în Atena. Întruniți la astfel de
manifestări, grecii și -au dat seama că vorbesc aceeași limbă, au aceleași credințe, tradiții și cultură,
aspecte ce au contribuit la unitatea lumii grecești.

24 Tucidide, Războiul Pe loponesian , pp. 7 -8, articol in engleza history.com

Esența democrației ateniene se datora faptului că datorită libertății de care se bucurau cetățenii,
aceștia s -au obișnuit treptat să gândească și să se exprime liber. Participând la alcătuirea legilor și la
viața cetății, ei au ajuns să se gândească la legile întregului univers și să încerce să le descopere.
Călătoriile pe mare, cunoașterea unor noi ținuturi le -au lărgit orizontul, spiritul de observație și
curio zitatea.
Evoluția politică a Atenei a fost clară până la începutul secolului al VI -lea, moment în care
cetatea devenise puternică prin eliberarea individului de servituțile patriarhale. Atenienii se considerau
ca fiind toți autohtoni, ceea ce însemna că la ei nu exista o rasa dominantă, nici o rasă aservită, cum erau
iloții la spartani. Treptat, clasele populare au intrat în conflict cu oligarhia opresiva. Țăranii, care riscau
să-și piardă libertatea din pricina datoriilor, negustorii cărora nici măcar aver ea nu le îngăduia drepturi
politice, și alții, au cerut publicarea legilor care erau ținute în secret de Eupatrizi, obținând astfel
numirea unui themistes însărcinat cu această funcție. Lucrurile nu s -au îmbunătățit îns ă, iar Cilon a
încercat să se așeze ca tiran pe Acropole fără niciun succes.
Definită ca un tip de regim de monopol politic, democrația a fost văzută catastrofal la început, ca
un "accident" tranzitoriu prin care populația își impune tirania (Platon), caracterizată ulterior ca "noțiune
ce nu există" 25, deoarece exercitarea nelimitată a libertății duce la creșterea inegalității, iar încercarea de
a întrona egalitatea, riscă să compromită libertatea, apoi ca un regim "aristocratic atenuat" prin sis temul
de alegeri 26 și care se întreține prin sp eranțele pe care le lansează, dar pe care din ce în ce mai puțin le
poate satisface într -o lum e atât de complexă 27, precum și ca o democrație deliberativă, un concept
evaluat mai puțin prin natura formală a instituțiilor și extinderii dreptului de vot, cât , mai ales, prin
calitatea dezbaterii publice 28. Istoria a oscilat între doi poli: dictatură și democrație sau, după cum
afirmă unii analiști care au identificat și un important element comun: dictatură și corupție și democrație
plus corupție, deoarece dem ocrația a adus, din păcate, la suprafață o corupție care preexista. De când a
apărut Statul – de la cetățile antice până la birocrațiile contemporane, adevărul a depins de puterea
constituită. Democrația intrând în istorie prin Atena, și -a croit drum cu di ficultate, în ritm diferit și
modalități diverse în funcție de societatea care o prefera și apare în momentul actual, ca singurul sistem

25 Sartori Giovanni, Teoria Democrației Reinterpretată , Iași, Polirom, 1999 , p 48
26 Manin, Bernard; Stein, Elly (1987), On legitimacy and political deliberation , Political Theory, vol.15, no.3,
p.338 -368
27 Zolo, D., Democracy and Complexity: a realistic aproach , Polity
28 Habermas, Jürgen. 1984. Reason and the Rationalization of Society, Volume 1 of The Theory of Communicative
Action, English translation by Thomas McCarthy. Boston: Beacon Press (originally published in German in 1981)

politic și social viabil. J. J. Rousseau afirma că, dacă ar exista un popor de zei, aceștia s -ar guverna
democratic, o guvernare însă, atât de perfectă, nepotrivindu -se oamenilor.
Cetățenia ca un întreg a fost cheia suveranității Atenei: Adunarea. Adunarea se făcea de 40 de ori
pe an și era formată din 6000 de cetățeni. Un consiliu format din 500 de persoane avea responsa bilitatea
de a organiza și propune deciziile publice. Organizarea socială a Atenei cuprindea: cetățenii (bărbați
peste 20 ani divizați în aproximativ 100 de subclase organizaționale, adunarea /ecclesia (6000 cetățeni,
minim 40 întâlni ri/an), Consiliul Celo r Sute: bărbați de peste 30 de ani, 10 generali militari –magistrate,
judecători, Comitetul celor 50 (ghida și făcea propuneri consiliului) și președintele comitetului care era
ales pentru o singura zi.
În democrația elenă, cetățenii se recunoșteau între e i ca fiind liberi și egali. Poporul care era
"suveran" nu coincidea cu populația cetății – sclavii fiind de trei ori mai numeroși, iar femeile, persoane
libere, nu contau decât în comediile lui Aristofan29. De aceea cetățenii cetăților elene erau înspăimânt ați
de exil din cauza "dezumanizării" pe care o implica, fiind o trecere în "neantul ne -cetățeniei". Referitor
la libertatea și egalitatea propovăduită, pentru a se asigura un cvorum de 6.000 cetățeni la un miting din
Ecclesia, unii cetățeni suportau să fi e literalmente aduși legați de pe stradă. O anticipare a "obligației de
a fi liber" a lui Rousseau și a "obligației de a fi fericit" în regimurile totalitare. Dar, în același timp, orice
cetățean avea deschisă o acțiune în justiție, foarte redutabilă "eisa ggelie"30.
În limba elenă, "kratos" înseamnă puterea care dispune de mijloace de constrângere și aparține
"celor mai buni", percepuți ca atare. Dar și această percepție era relativă. Astfel, Alcibiade a obținut
comanda armatei în Sicilia nu pentru că era un comandant de oști experimentat, ci pentru reputația de a
fi câștigat un concurs la Jocurile Olimpice. În privința democrației organizate de Pericle în Atena ca o
formă de guvernare în care poporul își exercită suveranitatea, aceasta a fost supusă unor cri tici foarte
acide formulate de marii gânditori contemporani. Astfel, Platon, pe lângă faptul că afirma că democrația
înseamnă "conducerea de către incompetenți", considera că aceasta este constant amenințată de către
demagogie, care poate distruge structur ile cetății cu consecința instalării anarhiei. Politica democratică
sedusă prin frumoase discursuri nu poate avea orizont, afirma el, pentru că este oricând la îndemâna
demagogilor care, în afara abilității de manevrare a mulțimii, nu au capacitatea de a m enține ordinea,
justiția, iar prin denaturarea adevărului transformă politica în mascaradă. Nici Socrate nu credea că
democrația ar putea aduce domnia justiției deoarece dreptul de a face orice, beția libertăților, alăturate cu

29 Victor Ionescu, Izabella Tur za, “Democra ție: vis și realitate ”, 2003
30 Guy Hermet, La Démocratie, un exposé pour comprendre, un exposé pour réfléchir , Paris, Flammarion, 1997

concupiscența reprezintă o b oală care deschide calea servituții și în cele din urmă a tiraniei. Tranziția de
la democrație la tiranie se face prin apariția unui lider popular care știe să exploateze antagonismele
dintre bogați și săraci. Socrate făcea aluzie directă la tiranul din Si racuza pe care poporul l -a salutat
inițial ca pe un campion al libertății, ca în final, același popor, să constate că a ajuns în sclavie. Tucidide
era de părere că măreția democrației, atât de lăudată, din timpul lui Pericle, nu s -a datorat influenței
mulțimii, ci prudenței acestui om de stat, care a căutat să mențină poporul pe calea înțelepciunii și a
rațiunii. Tirania este o formă de guvernare care face cel mai puțin caz de libertate, iar în libertatea este
absolută, dar numai a unuia singur.31 Dreptul ro man dominat și el de ideea cetățeniei "cives romanus"
era departe, chiar în timpul Republicii, de a avea ceva comun cu regimul democratic. Mai mult, au fost
mari gânditori printre care Seneca, ce au demonstrat cum unii oameni pot emite admirabile precepte
asupra virtuții, îndeletnicindu -se în același timp cu practici foarte dubioase. Pe baza recunoașterii
superiorității celor ce exercită puterea, era justificată și inferioritatea celor conduși, într -o ierarhie bazată
pe principiul "coexistenței". Ca să devi nă însă, naturală, se impunea recunoașterea superiorității încă de
la naștere.
Exclusivismul democrației antice vorbește despre inovațiile extraordinare ale democrației
ateniene ce aveau legătură în mare parte cu exclusivismul său. Polisul clasic era marca t de unitate,
solidaritate, participare și drept de cetățenie restricționat. Statul era implicat activ în viețile cetățenilor,
dar îngloba doar o mică parte din populație.
Democrația ateniană a primit și o serie substanț ială de critici din partea pretențio șilor vremii, așa
cum s -a menț ionat mai sus. Unul dintre ei este Platon care incriminează democrația în ”Republica”.
Explicația acestei realități constă în faptul că tinerețea lui Platon a fost umbrită de războiul peloponez,
care s -a încheiat cu înfrânger ea Atenei. Deziluzionat de înfrângerea orașului și de standardele scăzute
ale conducerii, moralitate și lege, care au culminat cu procesul și moartea lui Socrate în 399 î.en., Platon
a ajuns la concluzia că, controlul politic trebuie pus în mâinile unei mi norități (Lee 1974). În ceea ce
privește democrația, Platon s -a inspirat în esență, din experienț a sa în Atena. Orașul stat atenian avea
trăsături comune cu Roma republicană.
Consolidarea democrației în timp s -a produs printr -o eliminare treptată a "ierar hiilor naturale",
prin conștientizarea faptului că plasarea privilegiilor înaintea meritului este un fel de păcat originar care
destramă o națiune ce poate fi, astfel, abandonată legilor unei "mediocrații" și nu unei "meritocrații".
Filosofia politică care începe să conceapă originea convențională a autorității, nu o mai putea face fără

31 Victor Ionescu, Izabella Turza, “ Democra ție: vis și realitate ”, 2003

declararea egalității naturale a oamenilor. Are loc astfel o profundă transformare a mentalității colective
prin liberarea legăturilor medievale și, o dată cu precizarea rap orturilor cu divinitatea, prin retragerea
acesteia în afara lumii sensibile, omul devine subiect, centru de referință. A fost poate pasul cel mai
important pe calea egalității condițiilor care, după cum afirma Hannah Arendt, este una dintre condițiile
principale ale Justiției, dar și una dintre cele mai îndrăznețe, întrucât cu cât condițiile sunt egale cu atât
mai puțin pot fi explicate diferențele reale dintre indivizi, și pe cale de consecință să se poată demonstra
că toți indivizii sunt egali între ei.
Mai târziu, în ceea ce privește comunismul marxist, s ocialismul revoluționar îi are ca părinți
fondatori pe Karl Marx, 1818 -1883 și pe prietenul său Friedrich Engels, 1820 -1895.32. Nici unul dintre
ei, ca de altfel mai toț i ”novatorii sociali” din epocă, nu aparținea claselor sărace și nici nu manifestase
de la început serioase înclinații socialiste. Marx – care până în 1844 fusese unul dintre tinerii filosofi ai
stângii hegeliene – considera chiar că socialismul și comunismul sunt niște doctrine prea materia liste.
Engels, la rândul său, era un antreprenor în industria textilă care știa să se bucure de rafinamentele vieții
îmbelșugate pe care i -o permitea averea. Cu timpul, însă, cei doi se vor transforma în teoreticienii
socialismului revoluționar, at ât din c onsiderente filosofice, cum este cazul lui Marx , cât și datorită
înțelegerii condiției mizerabile a clasei muncitoare, în cazul lui Engels .33
Realitățile primei jumătăți a veacului al XIX -lea, marcate de conflicte sociale, de luptele politice
ale burgheziei împotriva monarhiilor absolutiste și de mișcările naționale pentru independență și unitate ,
au generat în mintea tânărului Marx întrebarea : cum poate fi schimbată ordinea socială profund injustă a
prezentului ?, trecând de la umanismul democrat al stângi i hegeliene contemplative la socialismul
revoluționar, gânditorul german va critica filosofia care, în opinia sa, nu făcuse nimic pentru a schimba
cu adevărat lumea : ”Filosofii n -au făcut decât să inter preteze lumea în diferite manier e, dar ceea ce
contea ză este a o transforma”, afirma în ”Tezele despre Feuerbach”. Pentru a face din gândire un
instrument al practicii sociale, Marx a demarat o analiză a mecanismelor economice, sociale și politice
care stau la baza devenirii istorice a umanității. In cadrul acestor mecanisme, procesul muncii, al
producției, a fost considerat elementul esențial pentru înțelegerea tuturor relațiilor sociale.

32 Relația dintre cei doi gânditori soc ialiști este bine surprinsă, în integralitatea ei, într -o lucrare a lui Terence Ball și
a lui Richard Dagger:”Parteneriatul lor era în multe privințe unic. Fiecare era puternic unde celălalt era slab.”
(Ideologii politice și idealul democratic, Polirom, Ia și, 2000, p.150)
33 Grație amantei sale care îi era angajată în fabrica de la Manchester, Engels a putut cunoaște viața dificilă a
proletariatului. În 1844, el a realizat o profundă analiză sociologică a mediilor proletare, în celebra lucrare Situația
clase i muncitoare din Anglia

Pentr u a răspunde trebuințelor sale, omul utilizează diferite mijloace de muncă. Aceste mijloace
caracterizează o perioadă istorică determinată : ”Ceea ce distinge o epocă economică de alta este mai
puțin ceea ce se produce, cât mijloacele prin care se produce”, spunea Marx în primul volum al
Capitalului . In procesul muncii, oamenii își organizează colaborarea în cadrul așa -numitelor raporturi
de producție , care reprezintă distribuirea indivizilor în diversele activități specifice producției de bunuri
materiale și de servicii. Procesul product iv generează în același timp bunuri economice , obiecte și
prestații și raporturi sociale . Structura economică a unei societăți cuprinde, pe de o parte, raporturile
dintre oameni și natură, adică procesul muncii, prin care oamenii transformă în folosul lor divers e
elemente ale mediului natural , iar pe de altă parte relațiile dintre indivizii angajați în procesul producției.
In cadrul raporturilor de producție, oamenii sunt distribuiți după o schemă inegalitară : unii
posedă mijloace economice care îi plasea ză în poziția de dominație, iar alții, lipsiți de asemenea
mijloace, sunt nevoiți să suporte dominația/. Această stare de lucruri a apărut în viața colectivităților
umane de îndată ce productivitatea muncii a făcut posibilă realizarea de bunuri în surplus față de
necesarul supraviețuirii. In limbaj economic, marxist, inegalitatea s -a născut atunci când progresul
tehnologic și diviziunea socială a muncii au permis apariția plusprodusului . Când munca unui număr
oarecare de indivizi a fost suficientă pentru a satisface trebuințele tuturor membrilor colectivității, unii
dintre oameni au putut fi degrevați de activitatea productivă, dedicându -se altor tipuri de activități.
Subzistența lor depindea de însușirea plusprodusului. Iar această ”confiscare” a plusprodus ului realizat
de cei care munceau realmente pentru realizarea de bunuri a fost justificată tocmai de faptul posesiei
mijloacelor de producție.
Pentru Marx, orice formațiune istorică sau orice tip de orânduire socială, începând cu comuna
primitivă , continuâ nd cu sclavagismul și feudalismul și terminând cu capitalismul , se întemeiază pe o
anumită bază economică sau pe un mod de producție.
Ordinea inegalitară generată în interiorul oricărei societăți de relațiile de producție se
concretizează în existența a do uă clase antagoniste : stăpânii de sclavi și sclavii – în antichitate,
nobilimea și iobagii – în orânduirea feudală ; capitaliștii și proletariatul – în societatea modernă
capitalistă. Indiferent de epocă, o clasă domină grație statutului său economic de p roprietar al
mijloacelor de producție, iar cealaltă este dominată și exploatată. Din acest motiv, ”istoria tuturor
societăților de până azi este istoria luptelor de clasă. Omul liber și sclavul, patricianul și plebeul, nobilul
și iobagul, meșterul breslaș și calfa, într -un cuvânt asupritorii și asupriții se aflau într -un permanent

antagonism, duceau o luptă neîntreruptă, când ascunsă, când fățișă, o luptă care se sfârșea de fiecare dată
printr -o prefacere revoluționară a întregii societăți sau prin pieirea claselor aflate în luptă.
În epocile mai îndepărtate ale istoriei, găsim aproape pretutindeni o împărțire completă a
societății în diferite stări, o scară variată de poziții sociale. În Roma antică, găsim patricieni, cavaleri,
plebei, sclavi, în Evul Mediu : feudali, vasali, breslași , iobagi și, pe lângă aceasta, mai în fiecare din
aceste clase găsim trepte distincte.
Societatea bur gheză modernă, ridicată pe ruine le societății feudale, nu a desființat antagonismele
de clasă. Societatea întreagă se scindează din ce în ce mai mult în două tabere dușmane, în două mari
clase direct opuse una alteia: burghezia și proletariatul.”34
Bazei economice din orice orânduire îi corespunde o anumită suprastructură , adică un complex
de instituții, de ideologii și de moduri de gândire prin care societatea își apără, își explică și își justifică
distribuția inegalitară a averii și a puterii. În cadrul suprastructurii , există totuși unele elemente, ideatice
în special, care contestă ordinea politică și economică a societății. Co ntestarea vine totdeauna din partea
acelor membri ai societății care nu sunt mulțumiți de condiția lor în raporturile de producție.
În opinia lui Marx, trecerea de l a o formațiune istorică la alta se realizează ca urmare a acutizării
contradicțiilor dintre forțele materiale de producție și relațiile sociale de producție. Spre deosebi re de
Hegel sau de Saint -Simon, care considerau că schimbarea se p roduce prin intermediul ideilor , Marx
afirma că baza economică a societății constituie fermentul schimbării: ”M odul de producție al vieții
materiale condiționează, în genere, procesul vieții sociale, politice și spirituale. Nu conștiința oamenilor
le determină existența, ci dimpotrivă, existența lor socială le determină conștiința. Pe o anumită treaptă a
dezvoltăr ii lor, forțele de producție materiale ale societății intră în contradicție cu relațiile de producție
existente sau, ceea ce nu este decât expresia juridică a acestora din urmă, cu relațiile de proprietate. (…)
din forme ale dezvoltării forțelor de prod ucție, aceste relații se transformă în cătușe ale lor. Atunci
începe o epocă de revoluție socială.35 Aceeași idee este exprimată și de către Engels în Anti-Duhring :
”…cauzele ultime ale oricăror prefaceri sociale și revoluții politice, nu trebuie căutate în mintea
oamenilor, în înțele gerea tot mai mare a adevărului etern și a dreptății, ci în schimburile care au loc în
modul de producție și de schimb. Ele nu trebuie căutate în filosofie, ci la economia epocii respective”.36

34 Karl Marx, Friederich Engels, Manifestul Partidului Comunist , Ed. Nemira, București, 1998, pp.10 -11
35 Marx, Contribuții la critica economiei politice , în: Marx, Engels, Lenin, Despre dialectică, vol.2, Ed. Minerva,
1978, p.62
36 Engels, Anti-Duhring , Ed. Politehnică, București, 1966, p.269

Dezvoltarea societății omenești p rin acumularea permanentă a condițiilor materiale apte să
declanșeze – în anumite intervale – revoluții sociale este interpretată de clasicii socialismului
revoluționa r dintr -o perspectivă istorico -economică, ce pune accentul pe ideea că istoria umană este , în
fapt, un destin implacabil. Cursul istoriei nu poate fi modificat nici pe baza rațiunii, nici a bunelor
intenții ale utopiștilor. De aceea, Marx considera că știința socială nu poate să ajungă decât la
cunoașterea și înțelegerea cursului istoriei. Pe baza unei asemenea cunoașteri, ea va ajunge la concluzia
că trebuie să acționeze în sensul istoriei, și nu împotriva lui. ”Chiar dacă o societate a descoperit legea
naturală a dezvoltării sale – spune Marx în Capitalul -, ea nu poate nici să sară peste an umite faze
naturale ale dezvoltării, nici să le desființeze prin decrete. Dar ea poate sî scurteze și să ușureze durerile
facerii.”
Odată cu apariția claselor antagoniste, a luat naștere statul – instituție menită să apere și să
mențină sistemul dominației de clasă. deși își are originea în societate, statul se separă de aceasta,
devenindu -i tot mai străin. Deși pare reprezentantul întregii comunități, el este în fapt reprezentantul
clasei dominante. În aceste condiții, statul devine principala miză politic ă a tuturor revoluțiilor sociale.
Toate schimbările de regim politic, din antichitate și până la monarhiile parlamentare burgheze,
n-au făcut altceva decât să întărească și să perfecționeze mecanismul statal. După fiecare revoluție, statul
a devenit mai ef icient în apărarea intereselor clasei dominante. Revoluția proletară, însă, atunci când se
va produce, va avea sarcina de a sfărâma structurile clasice ale statului. După preluarea puterii politice,
clasa muncitoare va colectiviza mijloacele de producție ș i va aboli alienarea etatică, deschizând calea
spre societatea comunistă. În acea fază superioară a evoluției sociale, va dispărea subordonarea
individului față de diviziunea muncii. Nu va mai exista vreo opoziție între munca intelectuală și cea
fizică, ia r principiul repartiției va fi următorul: ”De la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi!”.
Proiectul comunismului creionat de Marx și Engels era cel puțin la fel de utopic precum proiectele lui
Owen și Fourier. Spre deosebire de acestea, însă, comun ismul ”clasicilor materialismului dialectic și
istoric” trebuia să se realizeze printr -o metodă revoluționară, nu prin una gradual -reformistă.
Revoluția socială avută în vedere de Marx pentru depășirea capitalismului este marcată, în
istorie, d e o nuanță profetică istorică , dar și de o ambiguitate în ceea ce privește maniera ei de
desfășurare. Marxismul provine de la o axioma că o adevărată ”lege naturală” a istoriei face inevitabilă
trecerea de la capitalism la socialism, întrucât proprietatea privată cap italistă asupra mijloacelor de
producție intră în contradicție cu caracterul social al producției. Depășirea acestei contradicții și
instaurarea unei n oi ordini sociale și economice, în care producția să aibă la bază o asociație liberă ș i

egalitară a celo r ce muncesc, necesită o revoluție al cărei rezultat să fie societatea fără clase . Din
scrierile lui Marx, se pot desprinde, însă, două maniere de înfăptuire a acestei revoluții. Prima este una
radicală și violentă, așa cum e sugerată în Capitalul : ”Centra lizarea mijloacelor de producție și
socializarea muncii ajung la un punct în care devin incompatibile cu învelișul lor capitalist. Acesta este
sfărâmat. Proprietății private capitaliste i -a sunat ceasul. Expropriatorii sunt expropriați”. Ulterior, Marx
nu exclude posibilitatea unei căi pașnice și moderate de înfăptuire a revoluției sociale, în condițiile în
care burghezia nu se va opune prin mijloace violente instalării proletariatului în poziția de clasă
conducătoare. Cele două maniere de înfăptuire a revo luției i -au inspirat pe socialiștii de după Marx, care
au optat f ie pentru calea insurecțională, comuniștii , fie pentru calea re formistă, social -democrații.
Odată cu evoluția condițiilor economico -sociale din a doua jumătate a secolului al XIX -lea,
concepția marxistă cu privire la revoluția socială care să conducă de la capitalism la socialism a
înregistrat o schimbare semnificativă. Astfel, ”concepția inițială a marxismului (…) prezicea că revoluția
va veni ca rezultat al presiunii crescânde a cap italismului asupra muncitorilor, și nu ca rezultat al
presiunii crescânde a unei mișcări muncitorești tot mai eficace asupra capitaliștilor.”37 Deci, inițial s -a
conceput revoluția ca rezultat al pauperizării crescânde a clasei muncitoare, în contrast cu îm bogățirea
nemeritată a capitaliștilor. Ulterior, Engels va proiecta un alt scenariu: în sistemul democrației burgheze,
proletariatul organizat profesional și politic va obține poziții amenințătoare pentru clasa dominantă. În
aceste condiții, capitaliștii v or fi nevoiți să stăvilească prin metode nedemocratice și violente avansul
politic al clasei muncitoare. Acesteia din urmă nu îi va mai rămâne decât să răspundă la violențele
burgheziei.
În oricare dintre cele două situații, ajungerea la revoluție este pre cedată de accederea
proletariatului la conștiința de clasă, adică la înțelegerea condiției sale servite și la dorința de a o depăși
prin orice mijloace. Muncitorii vor fi capabili să -și dea seama ei înșiși că mizeria existenței lor drept
cauză socială și politică bazată pe inegalitate, o ordine care face ca cei care nu muncesc să -și aproprie
plusprodusul și să perpetueze exploatarea. Vor mai în țelege, de asemenea, că statul, cu întregul său
sistem instituțional și juridic, apără privilegiile capitaliștilor , iar dacă se vrea ca aceste privilegii să
dispară, statul însuși trebuie distrus. Pentru ca proletariatul să parvină mai curând la conștiința de clasă,
teoriei socialismului revoluționar îi revenea rolul de ferment ideologic, de îndreptar al mișcării
munc itorești.

37 Karl Popper, Societatea deschisă și dușmanii ei , vol.2, Ed. Humanitas, București, 1993, p.175

La aproximativ un secol după apariția operelor politice ale filosofilor englezi, pe fondul criticii
iluministe la adresa despotismului, Jean -Jacques Rousseau va readuce în discuție problema naturii
umane și a originii formelor politice, pentru a demonstra că singurul guvernământ care poate să afirme
că este legitim este acela al poporului suveran.
Antropologia politică a lui Rousseau pleacă de la postulatul că omul din starea de natură nu este
un lup pentru aproapele său, așa cum sugerase Hobbes. Nimeni nu e mai timid decât omul natural care,
înzestrat fiind cu calități ce îl ajută să trăiască fără unelte și alte accesorii artificiale, viețuiește singuratic,
fără să simtă nevoia tovărășiei altor ființe și fără a -și dori toate nimicurile pe care noi le considerăm în
prezent indispensabile. Oamenii din starea de natură, ”neavând între ei niciun fel de relație morală, nici
îndatoriri cunoscute, nu puteau fi nici buni, nici răi, și nu aveau nici vicii, nici virtuți.”38 Nu puteau fi
catalogați drept buni sau răi, virtuoși sau vicioși, pentru că nu știau ce este bunătatea și virtutea .
În opinia lui Rousseau, Hobbes a înțeles că starea de natură este caracterizată de o preocupare
deosebită a omului pentru propria sa conservare, dar nu a acceptat că tocmai a ceastă stare este propice
păcii și securității. Căci oamenii începuturilor, ghidându -se după instinctul de conservare, fiind puțin
numeroși și răspândiți pe spații întinse, aveau relații sporadice, rareori conflictuale. Numai înmulțirea
speciei și vitregii le naturii i -au forțat să acționeze din ce în ce mai mult în comun, pentru a produce
bunurile care să -i pună la adăpost de hazardul climei. Așa s -a conturat o adevărată necesitate naturală a
trecerii de la viața solitară la colectivitatea permanentă, încep ând cu familia și terminând cu societatea
organizată politic.
Descriind evoluția speciei umane – Rousseau arăta că: ”Cea mai veche dintre toate societățile –
și singura naturală – este familia. Dar nici copiii nu rămân legați de părinți decât atât timp câ t au nevoie
ca să -și asigure viața. De îndată ce această nevoie încetează, legătura naturală se dizolvă”39, fiecare
recăpătându -și libertatea care este proprie naturii sale. Totuși, se poate presupune că, la un moment dat,
oamenii au întâmpinat niște obstac ole care nu le -au mai permis nici să trăiască izolați, nici doar în
comunitatea restrânsă a familiei.
Familia a fost, de bună seamă, prima uniune voluntară, contractuală, care s -a creat în scopul unei
utilități comune. În cadrul acesteia, specifică este le gătura sentimentală dintre părinți și copii. Cât
privește, însă, comunitatea umană ce nu are la bază rudenia, este de presupus că ea a rezultat dintr -o
agregare a forțelor mai multor indivizi. ”Această sumă de forțe nu se poate naște decât cu concursul mai

38 Rousseau, Discours sur l ’origine et les fondements de l ’inegalite parmi les hommes , ed. cit., p. 210
39 Rousseau, Du contract social , Gallimard, Paris, 1964, p.174

multora: dar forța și libertatea fiecărui om fiind primele instrumente ale conservării sale, cum le va
angaja el fără a -și dăuna și fără a neglija grija față de sine, pe care și -o datorează?”40 Întrebarea vizează
maniera în care omul natural intră în socie tatea civilă și ea denotă îngrijorarea filosofului cu privire la
riscurile pe care le presupune un astfel de pas. Cum va reuși omul să rămână la fel de liber ca înainte,
dar să beneficieze și de avantajele unei stări care presupune, în esența ei, constrâng erea și limitarea
libertății? Clauzele contractului social se pot reduce la una singură: înstrăinarea totală a fiecărui asociat,
cu toate drepturile sale, în favoarea întregii comunități. Doar în acest fel condițiile vieții în societate vor
fi identice pen tru toți și niciun membru nu ar avea vreun interes să comită nedreptatea, căci ea l -ar afecta
și pe dânsul, ca asociat. Punându -și drepturile și voința individuală sub suprema autoritate a voinței
generale, omul participă la crearea unei persoane colective , a unui corp moral numit odinioară cetate, iar
astăzi purtând numele de republică sau stat.
După cum spune Rousseau, natura îi așezase pe oameni, dintru începuturi, în rând cu toate
celelalte animale, oferindu -le și lor posibilitatea de a supraviețui în m ijlocul pericolelor: ”Singur, leneș și
mereu având somnul ușor ca animalele care, gândind puțin, dorm – pentru a spune așa – tot timpul în
care nu gândesc. Propria sa conservare fiindu -i aproape unica grijă, facultățile sale cele mai exersate
trebuie să fi fost cele care au ca obiect principal atacul și apărarea”.41 Trecerea de la starea de civilizație,
deși privită ca un ”derapaj” al naturii umane, are totuși meritul de a fi produs o schimbare remarcabilă în
esența omului. În pofida renunțării la unele avan taje provenite din natura sa, individul dobândește o
înnobilare a sufletului, devenind o ființă morală și rațională. Ordinea socială pe care o construiește, deși
nu este înscrisă în natura sa, trebuie privită ca ”un drept sacru, care stă la baza tuturor ce lorlalte”.42 Dar
pe lângă dimensiunea moralității, elementul fundamental al acestei ordini, scopul ei îl reprezintă
proprietatea.
Cum ajung să facă oamenii din raporturile de proprietate fundamentul vieții sociale aflăm din
Discursul pe care Rousseau l -a scris în 1754, publicându -l un an mai târziu. Demonstrația filosofului
francez are ca punct de plecare starea de natură, o stare a precarității mijloacelor de satisfacere a
trebuințelor, tocmai pentru că trebuințele însele nu se multiplicaseră și nu se rafi naseră, ca în cazul
omului așa -zis ”civilizat”. Atâta vreme cât oamenii s -au mulțumit cu adăposturile, hainele și merindele
pe care le puteau procura sau produce prin efort individual, ei au trăit liberi. De îndată ce și -au dorit
lucruri pe care nu le pute au produce decât prin acțiunea conjugată a mai multora și când au voit să

40 Ibidem, p.174
41 Rousseau, Discours sur l ’origine et les fondements de l’inegalite parmi les homes , pp.181 -182
42 Rousseau, Du contract social , p.174

posede mai mult decât le era necesar pentru a supraviețui, a apărut necesitatea muncii, s -a instalat
inegalitatea și apoi s clavia.43
În opinia lui Rousseau, o astfel de schimbare în m odul de viață s -a produs ca urmare a inventării
metalurgiei și agriculturii: ”Pentru poet, aurul și argintul, dar pentru filosof fierul și grâul l -au civilizat
pe om și au dus la pierzanie genul uman”.44 Descoperind – accidental probabil, odată cu erupția v reunui
vulcan – că pământul ascunde în el metalul, care este o materie net superioară pietrei în construirea
uneltelor, unii oameni au început să se ocupe în mod dominant de producerea și prelucrarea metalelor.
Dar acești oameni trebuiau în același timp să -și procure alimentele necesare subzistenței, așa că ei au
procedat la un schimb economic: unelte și arme contra hrană. Uneltele și armele au făcut posibilă
producerea de către un singur individ a unei cantități mai mari decât necesarul pentru o singură
persoană. Din cultivarea pământului, a apărut necesitatea împărțirii lui și a protejării recoltei. Iar ”din
proprietatea odată recunoscută, au apărut primele reguli de justiție: căci pentru a da fiecăruia ceea ce
este al său, trebuie ca fiecare să poată avea ceva. În plus, începând oamenii să -și îndrepte privirile spre
viitor și văzând cu toții că au câte ceva de pierdut, nu era niciunul care să nu fi avut a se teme de
represaliile corespunzătoare nedreptăților pe care le -ar fi putut face altuia”45. Pe scurt, din muncă s -a
născut proprietatea, iar aceasta din urmă a necesitat mijloace de protecție, altele decât forța fiecăruia de
a-și apăra bunurile.
Apariția proprietății nu înseamnă în mod automat și instaurarea inegalității. Aceasta a apărut ca
urmare a difer ențelor naturale dintre oameni: cei mai puternici, mai abili și mai ingenioși au putut să
producă mai mult și mai repede, intrând în jocurile schimbului cu un avantaj. Diferențele naturale s -au
cuplat astfel cu cele produse de ”diviziunea muncii”. Din star ea de independență în care trăise în mod
natural, omul s -a trezit într -una de dependență față de semeni, indiferent că era bogat sau sărac, căci
bogatul avea nevoie de serviciile altora, iar săracul de protecție. În acest joc al dependențelor, fiecare a
încercat să -i facă pe ceilalți să muncească în favoarea sa. Fiecare a încercat să -și sporească averea pe
seama altuia. Așa a apărut conflictul de interese, î mpreună cu invidia și ambiția de a fi mai puternic.
Creșterea averii, care la început nu putea fi rep rezentată decât de pământuri și turme, a presupus
în mod necesar expansiunea teritorială, fie în defavoarea celor slabi, care nu puteau să își lucreze
pământul, fie în defavoarea altora, oarecum înstăriți, dar care nu aveau suficiente mijloace de a riposta .

43 Ideea aceasta nu era nouă: anticul Socrate descrisese exact în aceiași termeni ”istoria” nașterii guvernământului, în
Scrisoarea XC către Lucilius. Rousseau expune, însă, un scenariu mai detaliat, pigmentat cu elemente de economie
și drept, care dau senzația că lucrurile chiar trebuie să se fi petrecut astfel și într -un timp îndepărtat
44 Rousseau, Discours sur l’ inegalite , p.232
45 Ibidem, p.234

Așa s -a ajuns la tulburarea egalității și a echilibrului în privința dreptului de proprietate. Bogații uzurpau
proprietățile săracilor, iar aceștia din urmă răspundeau cu jaful și distrugerea. Dreptul primului ocupant
era nesocotit de dreptul celui mai t are, accentuându -se astfel starea conflictuală și insecuritatea generală.
Rousseau spune că, în această situație mizerabilă, oamenii trebuie să se fi gândit la modalitatea ce mai
potrivită de a se pune la adăpost de violență și de pierderea proprietății, m ai ales cei bogați vor fi fost
preocupați de acest lucru și, la un moment dat, vor fi ajuns la concluzia că protecția fiecăruia în parte și a
tuturor laolaltă depinde de instituirea unor reguli cărora să li se supună deopotrivă cei puternici și cei
slabi, bogații și săracii. Regulile trebuiau să fie garantate și aplicate de o putere supremă, cu rol de
arbitru. Instituirea acestei puteri însemna, însă, pierderea de către om a libertății sale naturale. Totuși,
sacrificarea unei părți a libertății era prețul n ecesar pentru garantarea celei care îi rămânea, la fel cum
luptătorul rănit își pierde brațul sau piciorul cangrenat, pentru a -și salva restul trupului.
Toată istoria nașterii inegalităților poate fi rezumată astfel: dorind lucruri pe care nu le putea
obține prin mijloace proprii și cu un minim de efort, omul a intrat în relații de dependență mutuală cu
semenii. Munca depusă în producerea bunurilor a necesitat delimitarea proprietății. Însă munca și
dreptul primului ocupant nu au putut să împiedice manifest area dreptului celui mai tare. Pentru aceasta a
fost necesară instituirea normelor: ”Aceasta fu, sau trebuie să fi fost, originea societăților sau a legilor,
care dădură piedici noi celui slab și forțe noi celui bogat, care distruseră fără cale de întoarce re libertatea
naturală, fixând pentru totdeauna legea proprietății si a inegalității. Dintr -o nedreaptă uzurpare, făcură un
drept irevocabil, și în folosul câtorva ambițioși supuseră de acum înainte întreg genul uman la muncă, la
servitute și la mizerie”.46 Analizând esența statului în raport cu proprietatea și explicând originea
acestuia prin necesitatea instituirii unui drept al proprietății, Rouss eau face din stat instrumentul ordinii
inegalității: statul nu apare și nu durează decât pentru a sanctifica i negalitatea dintre oameni.
Filosofia politică modernă a ajuns să facă din dre pturile naturale ale oamenilor, în special din
egalitate, libertate și proprietate, pilonii definirii esenței umane și să explice totodată mecanismele prin
care, într -un mod parad oxal, omenirea și -a negat propria natură tocmai prin a și -o putea însuși mai bine.
Ideile referitoare la egalitatea și la libertatea naturală a oamenilor au ajuns în secolul al XVIII -lea un bun
câștigat al conștiinței europene. Provenind inițial dintr -un efort speculativ, aceste idei și -au dobândit
treptat calitatea de adevăruri cu fundament empiric. Enciclopediștii47 le vor fixa în Dicționarul lor

46 Rousseau, Discours sur l’ inegalite , p.239

47 La mijlocul secolului al XVIII -lea filosofi de talia lui Diderot, d `Alembert, Rousseau sau Voltaire au încercat să
răspândească luminile cunoașterii și să impulsioneze utilizarea liberă a rațiunii de către toți oamenii, publicând

contribuind la formarea unei maniere specifice de a gândi raportul dintre natura umană și geneza
politicului. U n secol mai târziu, spiritul pozitivist va contesta toate aceste achiziții ale filosofiei politice,
încercând să înlocuiască scenariile produse de imaginație cu teorii rezultate din observație.

1.2 Democrația modernă și mecanismele procesului decizional

Epoca modernă, pe lângă mulțimea determinativelor sale din sfera economiei, a științei și a
spiritului, este în primul rând un timp al individualității și al libertății. În jurul ideilor de individ și de
libertate, filosofii moderni au elaborat prima ma re ideologie, care avea să conducă la abolirea Vechiului
Regim al monarhiei absolutiste și la crearea unei noi ordini politice bazate pe drept, pe statul minimal și
pe egalitatea de principiu a șanselor tuturor indivizilor în atingerea scopului lor esenția l numit ”fericire”.
Termenul de liberalism provine din latinescul ”liber”, de la care au derivat conceptele de
libertate și de liberal. Acestea, din unghiuri diferite, vor contura existența modernității, opunând -o
tuturor ideilor și practicilor medievale, cate făcuseră din om o ființă predeterminată, supusă destinului și
înglobată în comunitatea creștină. Termenul de libertate a fost folosit încă de la începutul epocii
moderne pentru a desemna acea condiție a individului care, deși trăind sub autoritatea po litică, are
dreptul natural la un segment de viață privat ă în care nimeni să nu se ameste ce. Conceptul de liberal
apare în limbajul modernității ceva mai târziu, prin jurul anului 1800, desemnând o grupare
parlamentară din Spania, liberales . Pe la 1840, te rmenul se încetățenește în Anglia, odată cu
transformarea numelui Partidului Whigs în Partidul Liberal. Același concept avea în epocă și o
semnificație mai puțin politică : liberalul era considerat acel individ educat și tolera nt, adevăratul
gentleman cu d eschidere culturală și cu o atitudine pozitivă față de lume.
In acest capitol voi face o incursiune în ideologia liberală construită în jurul acestor concepte și
voi încerca să explic ce este libertatea și cum a fost privită în strânsă relație cu determinativele naturii
umane.

celebra Enciclopedie ou Dictionnaire raisonne des sciences, des arts et des metiers. Articolele politice ale
Enciclopediei îi în vățau pe oameni că: ”Egalitatea naturală sau morală este fondată pe constituția naturii umane,
comună tuturor oamenilor, care se nasc, cresc, subzistă și mor în aceeași manieră. (…) Rezultă din acest principiu că
toți oamenii sunt în mod natural liberi ș i că rațiunea n -a putu să -i facă dependenți decât pentru fericirea lor”.

Tradiția analizei liberalismului în sp ațiul european accentuează două dimensiuni ale ace stei
ideologii : una economică, reprezentată de piața liberă ș i alta politico -instituțională, constând în statul
minimal bazat pe constituț ionalism și separația puterilor . Depășind acest dualism economico -politic, ce
acoperă, desigur, planuri esențiale ale doctrinei, Pierre Manent consideră că este totuși necesar să privim
originile și sensul liberalismului în legătură cu marea problemă teologico -politică ce a stat în fața
Occidentului începând din secolul a l XVIII -lea.48 Problema teologico -politică ar putea fi exprimată
succint în felul următor : cum anume a fost posibilă edifica rea unui stat tolerant, neutru, care să nu
impun ă o credință sau o opinie anume și care, în plus, să fie un garant și un arbitru în societatea
franceză? Potrivit autorului francez, liberalismul s -a născut pornind de la o revendicare de libertate a
conștiinței și s -a edificat în interiorul efortului de reconstrucție democratică a soci etății și a instituțiilor
politice moderne.
Pentru a -și justifica idealurile și proiecțiile instituționale, liberalismul a apelat la câteva ”invenții
fondatoare”.49 In primul caz, este vorba despre starea de natură , contractul social , piața liberă și statul
minimal . Cât privește distincția fondatoare, aceasta vizează sfera publică și sfera privată .
Forma dominantă a democrațiilor în secolul XXI, a fost democrația liberală sau democrația
constituțională. Actualmente, democrațiile constituționale au ca alterna tivă democrația directă sau
democrația participativă. În urma acestei realități, democrația constituțională poate fi raportată prin
operaționalizarea celor doi termeni care o compun.
Dacă socialiștii voiau puterea politică pentru ca să desființeze proprie tatea privată și să o
folosească la eradicarea sărăciei, doctrinarii liberali vor prefera un stat cu minime atribuții, menit să
garanteze doar egalitatea șanselor, adică egalitatea juridică a indivizilor. O asemenea egalitate era
perfect consonantă cu idee a binelui public. Economistul englez Adam Smith afirma în acest caz că
există o convergență predestinată între interesele personale ale întreprinzătorilor ș i interesul public.
Formulând aș a-numita teorie a ”mâinii invizibile”, el spunea că proprietatea și capitalul nu acționează
doar în avantajul intereselor particulare, ci și în cel al interesului general. In lucrarea ”Avuția națiunilor”,
Smith afirma : ”În mod obișnuit, individul nu intenționează promovarea interesului public și nici nu știe
cât contribui e la această promovare. Atunci când preferă să sprijine activitatea indigenă, iar nu pe cea
străină, el urmăreș te propria lui siguranță. Î ndrumând acea activitate în așa fel încât să producă cea mai
mare valoare posibilă, el este condus de o mână invizibil ă ca să promoveze un scop ce nu face parte din

48 A. Lalande, Vocabulaire technique et critique de la philosophie , Presses Universitaires de France, Paris, 1991
49 Adrian -Paul Iliescu, Liberalismul între succes și iluzii , Ed.All, Bu curești, 1998

intenția lui. Urmărindu -și interesul său, individul promovează adeseori internetul societății, mai eficient
chiar decât atunci când intenționează să -l promoveze”50
Binele public nu presupune, așadar, desființar ea proprietății private și egalizarea economică a
cetățenilor. Pe piața liberă, individul producător va lucra inevitabil atât pentru sine, cât și pentru
societate. Dar existența pieței libere nu este de conceput în condițiile în care statul se comportă aut oritar,
împiedicând cetățenii să -și urmărească interesele. De aceea, tot Adam Smith spunea că ”Pentru a aduce
un stat din starea de barbarie la cel mai înalt grad de belșug, nu este nevoie de multe alte lucruri decât de
pace, impozite ușoare și o împărțire rezonabilă a dreptății. Restul vine de la sine, în virtutea cursului
natural al lucrurilor.51 Statul liberal va avea drept funcție doar sup ravegherea legalității, nepermiț ând
nici unui cetățean să -și exercite libertatea încălcând -o pe a altora. Atâta vreme cât individul respectă
legile dreptății, el trebuie lăsat liber să -și utilizeze priceperea și capitalul uman pentru binele său.
Începuturile epocii moderne, cu dezvoltarea sistemului economic al pieței libere și cu revoluția
industrială, a atras după sine nașterea societății de masă. In contextul masificării societății, au început să
se schimbe tot mai mult pattern -urile raporturilor dintre stat și societate, precum și cele ale relațiilor
interindividuale. Viața publică și cea privată, ca și relațiile dint re ele, și -au modificat mult conținutul,
mijloacele și finalitățile. Filosoful francez Benjamin Constant a sesizat printre primii caracteristicile
procesului de masificare a societății și pericolele ce rezultau de aici în planul vieții publice. El arăta că
cetățeanul modern nu se mai simte suveran în exercitarea drepturilor politice, așa cum cetățeanul polis –
ului antic. In opinia sa, diferența dintre libertatea anticilor și libertatea modernilor constă în modul
diferit de înțelegere a raportului dintre dome niul public și domeniul privat. Cetățeanul Greciei antice
resimțea caracterul privativ al vieții private în sensul că ea se reducea la trebuințele biologice și
economice ale familiei. Evadând din acest foaier, cetățeanul își dobândea libertatea doar în via ța publică.
Așadar libertatea cetățeanului antic era una trăită prin participarea la treburile cetății, o libertate
colectivă și directă . Ideea drepturilor individuale ale omului nu -și făcuse încă apariția. Libertatea
modernă nu mai are nimic în comun cu e xercițiul civic din restrânsa colectivitate a cetății. După ce
aproape două milenii de politică așezaseră practica guvernământului pe coordonatele autorității și ale
supunerii, idealul de libertate al modernului nu mai privea recuperarea statutului de deci dent pentru
cetățeanul de rând, ci doar ”salvarea” unui segment de viață privată la imixtiunile statului. Cu alte
cuvinte, libertatea va presupune dreptul individului de a nu fi subordonat voinței altuia, ci doar legii,

50 Adam Smith, Avuția națiunilor, în Adrian -Paul Iliescu și Mihail -Radu Solcan (editori): Limitele puterii, Ed.All,
București, 1994, pp.39 -40
51 Ibidem, p.41

care este aceeași pentru toți, indif erent de statutul economic, social și cultural și de poziția în r aport cu
autoritatea guvernantă . Astfel, de prin secolele XVII -XVIII, în climatul spiritual al raționalismului și
iluminismului, începe un proces de emancipare a individului de sub tutela aut orității, fie ea laică sau
ecleziastică. Individul va revendica tot mai insistent dreptul la libertate în spațiul vieții sale private.
Democrație .52, democrația se definește drept o „formă de organizare și de conducere a unei
societăți , în care poporul își exercită, direct sau indirect, puterea”. Există două forme acceptabile de
democr ație: democrația participativă, în cadrul acesteia, cetățenii sunt chemați să voteze asupra oricărei
decizii importante; democrați a ateniană este un exemplu aici și democrația reprezentativă, în cadrul
acesteia, cetățenii își aleg reprezentanți care să decidă pentru ei; reprezentanții sunt aleși / realeși la
termene regu late. Indiferent de forma ei, în cadrul democrației, deciziile se iau conform regulilor
majorității.
Constitu ționalitate . Așa cum ne -a arătat definiția noastră, cetățenii trebuie să fie egali în fața legii
și, mai mult, trebuie promovate interesele tuturor în mod egal. Problema este, cum am văzut deja, că a
supune orice decizie regulii votului majoritar comportă un risc maxim: majoritatea își va promova
propriile interese și va încerca să impună minorităților propriul ei stil de viață. Ca atare este nevoie de o
constituție care să protejeze drep turile de baza ale individului, așa-zisele drepturi „liberale”, precum
dreptul la viață, la muncă, la libertatea opiniei și a întrunirilor, la libertatea pra cticării propriei religii,
etc. Cu alte cuvinte, ele nu pot fi supuse votului populației, sau al reprezentanț ilor acesteia. În acest fel,
drepturile liberale constituie limita sistemului democratic. Din acest motiv, democrația
constituțională se mai numește și democrație liberală . Un exemplu: dreptul de a practica propria religie,
fiind garantat de constituție, implică faptul că niciodată nu vom putea merge să votăm, de e xemplu, ca
celelalte confesiuni să își piardă dreptul de exis tență în statul nostru liberal sau constituțional –
democratic. Și Sartori, este la fel de explicit asupra distincției dintre democrație și democrație liberală.
El considera că trebuie izolat liberalismul de democrație, pentru că liberalismul cheamă la libertate și
democrația la egalitate. Combinarea libertății cu egalitatea, în opinia autorului menționat, este sarcina
sistemelor liberal democratice. Sartori nu lasă nici o îndoială că propriul său punct de vedere este liberal
democratic. El crede că a sa concepție nu contrazice teoria clasică și nu o înlocuiește, fiind mai degrabă
o extensie și o completare a ei. De fapt, încercarea lui Sartori este una de reconciliere a tradițiilor clasice
și empirice, prin insistarea asupra ideii că atât descrierea cât și prescrierea, prescripția, sunt ambele
esențiale pentru înțelegerea democrației.

52 Dicționarul explicativ al Limbii Române

Creație a modernității filosofice și politice, l iberalismul se înscrie cu succe s în seria ”narațiunilor
totaliza toare”53 pe care, începând mai cu seamă din a doua jumătate a secolului trecut, gândirea socială
și politică le supune unui exercițiu critic marcat de consecvență, atunci când nu urmărește de -a dreptul,
diminuarea până la dispariție a semnificațiilor lor co nceptuale. În mod evident, gândirea liberal se află în
relație cu fiecare dintre aceste proiecții ale modernității. Calificată ca o ideologie particulară, ea se
fundamentează pe anumite presupoziții de natură epistemică, configurează instrumente ale progre sului,
asumând uneori o raportare ambiguă, de la un autor la al tul, față de idea de revoluție și propune un
anumit tip de constructive a realității sociale.
Pentru gândirea teoretico -socială și politică, postmodernitatea54 a însemnat, înainte de toate,
obligația unei reevaluări serioase a presupozițiilor sale. Paradoxul ce rezultă din această situație este dat
de realitatea că – așa cum sugerează Gerald Gaus – pe parcursul secolului trecut și în zorii acestui
mileniu liberalis mul a avut mai curând un succes ideologic decât unul doctrinar -filosofic sau teoretico –
politic. Dacă atunci când s -a prezentat public în sensul unui produs ideologic, liberalismul a reuș it să
propună strategii acționar e care au marcat evoluția lumii occidentale, în momentul în care a rev endicat
statutul de doctrină filosofică ori pe acela de teorie politică, s -a lovit de propria sa configurație
antinomică, rămânând ”suspendat” în zona dezbaterilor academic fără sfârșit. Din punct de vedere
epistemologic, situația expusă pe urmele lui Gaus devine explicabilă în măsura în care acceptăm
definirea pozitivă a ideologiei, înțelegând că, fiind o figură central a imaginarului propriu oricărei
societăți, ideologia are drept funcție esențială asigurarea integrării unei comunități și conferirea unei
identități sociale.55
Calea spre democrația liberală, ca tip de societate, în care se realizează conjuncția dintre voința
de libertate a individului cu guvernarea poporului de către el însuși a fost deschisă de filosofii sec. XVII
și XVIII. Ca doctrină poli tică a fost puternic influențată de S. de Sismondi, 1773 – 1842 , istoric și
economist elvețian, care, după ce a ridicat economia la rang de morală, a subliniat necesitatea
intervenției puterii sociale, a statului, întrucât fericirea economică a oamenilor tr ebuia să devină
adevărata preocupare a oamenilor politici. Liberalismul, în vocabularul politic englez de la începutul
secolului al XIX -lea, indica atitudinea partizanilor schimbărilor constituționale sau reformei

53 Șandru, Daniel, 2014, Ipostaze ale ideologiei în teoria politică , Ed. Polirom
54 Anumiți comentatori subliniază sensul pronunțat cultural al termenilor ”postmodernism” și ”postmodernitate”
55 Bernard P. Dauenhauer, Paul Ricoeur: The promise and risk of politics, Rowman&Littlefield, Lanham, MD , 1998,
p.215

democratice. Era un reformism mai mult sau mai puțin moderat care se opunea conservatorismului și
mai apoi comunismului și fascismului.56
Doctrina liberală însă, iniț ial, a fost concepută mai mult pentru a justifica diferențierea elitei
politice de restul națiunii.57 Liberalii se considerau o nouă a ristocrație, a rațiunii și talentului pe de o
parte, dar pe de altă parte dependenți de moștenirea votului cenzitar au săpat, neintenționat, o prăpastie
între proclamarea universalității drepturilor individuale și limitele aplicării ei în practică. Adversa rii
politicii liberale au combătut -o, de la început, considerând -o o "doctrină egoistă" care se manifestă într –
un "spirit de rezistență" la încercările de lărgire a democrației. Așa se explică de ce meritul pentru
fundamentarea drepturilor publice a fost a tribuit tradiției doctrinei republicane, care este și azi la baza
drepturilor publice în Franța. Autenticul liberal era profund atașat principiilor constituționale, apărător al
înaltelor valori de toleranță, de progres, încrezător în rațiunea și inteligenț a umană și luptător pentru
respectarea libertăților personale.
Așa cum indică Gerald Gauss, deși secolul XX poate fi considerat, într -un sens larg, unul al
liberalismului58, acest cur ent de gândire nu s -a impus în sens doctrinar -filosofic ori teoretico -politic
pentru că a etalat, în pofida producției intelectuale remarcabile, aceeași preeminență antinomică.
Principalele construcții antinomice care au însoțit gândirea liberal ă din modernitate și până astăzi,
demonstrând că aceasta nu este nici o filosofie doc trinară coerentă, nici o teorie politică unificatoare,
sunt, în viziunea autorului amintit, aceea dintre propensiunea individualist și cea colectivistă, aceea
dintre viziunea constructivistă cu privire la social și cea anti -constructivist ă și aceea dintre caracterul
raționalist și cel sceptic. În ceea ce privește prima antinomie, aceasta este vizibilă în contextual orientării
înspre marile teme ale liberalismului modern, și anume cele referitoare la ”natura societății”, la ”natura
sinelui” și la ”greutatea relative a drepturilor și pretențiilor individului și societății”. Evoluția sinuoasă și
contradictorie a modului în care au fost tratate aceste problem în interiorul curentului de gândi re liberal
– fără a preciza nea părat distincțiile asumate de istoria id eilor pol itice cu privire la liberalism, anume
acela dintre liberalismul clasic și neoliberalismul etatic și neoliberalismul doctrinar – relevă faptul că, de
la Bentham și Spencer până la Hobson și Keynes, ajungând mai târziu până la Popper, Buchanan ori
Tullock, antinomia individualism -colectivism a fost mereu prezentă, fără a fi soluționată. Societatea a
fost considerate fie o sumă a voințelor individuale, fie o organizare a întregului, natura sinelui a fost

56 Pîrvulescu, Cristian, 2002, Politici și instituții politice , Bucuresti: Ed.Trei
57 Ibidem29
58 Teoreticianul subliniază că ”secolul XX a fost, în mod surprinzător, un secol liberal. Aparent, liberalismul a învins
socialismul, rivalul care i -a atras, dar i -a și îngrijorat pe Hobhouse și Dewey.

tratată fie din persp ectiva individului care po ate a lege independent, liber de orice constrângere socială,
fie din aceea a limitelor pe care cadrul comunitar le impune în plan individual, iar problema relației
dintre drepturile individuale și responsabilitățile sociale s -a înscris fie pe direcția indiv idualismului
moral, fie pe aceea a binelui comun.59
Relativ la cea de a doua antinomie, aceasta rezultă din faptul că, fiind o proiecție intelectuală a
modernității, liberalismul este legat, în chip indisolubil, de raționalitate. Plecând de aici, gândirea l iberal
s-a aflat în permanent în situația tensionată de a încerca să armonizeze pretențiile legate de necesitatea
schimbării sociale și, implicit, de cea a progresului umanității prin apel la rațiune și cele care vizau
imposibilitatea unor cunoașteri ”tota le” a realității socio -politice și economice. Ce a rezultat de aici a
fost o nouă scindare intelectuală, aceea între susținătorii teoriei ordinii spontane și cei ai ordinii
intenționale a societății”.
A treia antonimie implică ten siunea contradictorie dint re raționalism și sc epticism cu privire la
valori și scopuri. În primul caz, teoreticienii liberali care au îmbrățișat punctual de vedere raționalist,
printre aceștia numărându -se Hobhouse, Bosanquet sau Dewey ori, în contemporaneitate, William
Galston și George Sher, au ajuns la concluzia că rațiunea poate contribui la atingerea perfecțiunii umane,
inclusiv prin deciziile referitoare la ce este bine pentru indivizi. În cel de -al doilea caz, gânditori precum
Hobbes și Locke sau, în secolul XX, Ludwig von Mi ses și Edward Westermarck au susținut că rațiunea
umană este limitată și că, prin urmare, natura subiectivă a judecăților cu privire la valori și scopuri
trebuie recunoscută. Având în vedere acest cadru antinomic de dezvoltare a liberalismului d e la apariț ia
sa și până în prezent, dile ma supraviețuirii acestei ideologii fiind pur și simplu îndreptățită.
Democrația liberală este o formă a democrației ajunsă în scenă după două milenii de la dispariția
ei din versiunea ateniană. În accepția liberală, fiecare individ este distinct de ceilalți, inasimilabil, având
prioritate față de societate și chiar față de moralitate, care rămâne centrată pe menținerea independenței
și a dorinței de a trăi în pace cu ceilalți. Liberalism reprezintă, prin urmare, un punct de v edere diferit de
experiența ateniană care se baza pe comunitate, satisfăcând numai marginal aspirațiile individuale. Noul
liberalism respectă drepturile individuale, dar le definește în termeni sociali, stabilind o balanță
"sănătoasă" între individ și soci etate. Abia în a doua jumătate a secolului al XX -lea s -a admis în
Occident că democrația liberală devenise victimă a excesului de liberalism care privea individul ca
valoare supremă în ordinea politică, ajungându -se în poziția de a nu mai reprezenta putere a tuturor, ci o
simplă succesiune.

59 Ibidem, pp.16 -20

Articolul ”Studii, opinii, informări”60 surprinde faptul că era nevoie de subtilități extreme
pentru rezolvarea complexității echilibrului de menținut între partidele politice, instituțiile publice și
private, între autoritate și libertate încă din cele mai vechi timpuri. Aspectul cel mai negat iv a fost însă
incapacitatea cronică de soluționare a problemelor economice și sociale. În asemenea circumstanțe, s -a
impus necesitatea adaptării democrației liberale la ceea ce în prezent definește democrația economică și
socială un nou tip de democrație care, în principal, repune în discuție o serie de drepturi tradiționale
dobândite. Astfel, printre altele, drepturile individuale care nu mai sunt considerate ca absolute ci
relative, ele putând fi restrânse sau chiar încălcate, în anumite condiții, de căt re stat, în interesul general.
Noua "soluție liberală" apare pe de o parte, pe fondul disputei creării miturilor și ideologiilor în politică
ce pot subjuga spiritele inclusiv ale celor care le -au creat, iar pe de altă parte, în combaterea unui așa -zis,
sub-marxism care denunță iluzia democrației, a pieții libere, a liberalismului prin discursuri în care
obscuritatea ține loc de filosofie. Liberalismul respinge că ar fi un mit și recunoaște că nu este nici
ideologie, ci o simplă metodă care favorizează atât eficacitatea economică cât și solidaritatea socială,
împăcând pasiunile colective cu cele individuale. Prin concentrarea asupra realităților prin mijloacele de
observație actuale, limitate, puse la dispoziție de științele umaniste imperfecte, gândirea libe rală
recunoaște că nu mai poate apărea ca scop, ci un simplu instrument în serviciul demnității marelui
număr. Puse față în față cele două versiuni posibile ale organizării sociale, analizate de Hayek, ordinea
"decretată" – supusă unor principii ideologice și ierarhice impuse de sus de preoți, regi, dictatori,
tehnocrați – și ordinea "spontană" ca rezultat constatat al experienței umane pune în evidență modestia ce
ar trebui să caracterizeze gândirea liberală, negarea oricărui absolutism, oricare dintre sol uții putând fi
apărată cu tenacitate, dar cu convingerea că totul este relativ. Michel Maffesoli susține că
individualismul – ca expresie teoretică a modernității – începe să se estompeze în favoarea unor forme
comunitare. Dacă până nu demult dobândirea id entității reprezenta un punct culminant al educației,
asistăm în prezent la o trecere de la identitate la identități multiple, un fel de renaștere a unor forme
"tribale de existență". În acest cadru "afinitățile elective" ale unui număr destul de însemnat, transformă
omul politic sau economic în "homo aesteticus" format pe emoții împărtășite.
Liberalismul în secolul XX a cunoscut o divizare ideatică, provocată de atitudinea diferită a două
grupări liberale față de problemele de problemele pe care le provocare industrializarea. Din a doua
jumătate a secolului al XIX -lea, datează astfel diferențierea a două curente liberale:61

60 Articolul ”Studii, opinii, informări” face parte din cadrul Buletinului de informare legislativã nr. 1/2003
61 Idelologii politice contemporane , Prof.Univ.Dr. Cristian Bocancea, Univ. Petre Andrei, Suport de curs, p.42

Așadar, liberalismul neoclasic susținea că statul trebuie să se comporte doar ca un ”paznic de
noapte”: el are ca sarcină proteja rea persoanei și a proprietății private, precum și supravegherea regulilor
liberei competiții între indivizi; statul nu trebuie să facă opere de caritate, nu trebuie să se preocupe de
soarta săracilor și nu trebuie să impună mecanisme egalitare, altfel spu s, să nu intervină în mersul
natur al al competiției dintre oameni.
Liberalismul bunăstării credea că statul are nu numai sarcina garantării liberei competiții între
indivizi, ci și datoria de a promova egalitatea șanselor. Pentru acest curent ideologic, ră mânea valabilă
ideea că statul nu trebuie să se amestece în viața private. Dar în plus, credea că libertatea este
obstrucționată deseori nu atât de imixtiunea statului, cât de lucruri precum sărăcia, lipsa de educație,
boala etc., lucruri de care indivizii nu sunt totdeauna răspunzători. Pentru a înlătura aceste obstacole din
calea libertății, statul ar trebui să intervină: el ar trebui să organizeze școli și spitale publice, să
reglementeze condițiile de muncă, astfel încât toată lumea să o ducă bine.
Invențiile și distincția fondatoare din ideologia liberal au proiectat în politică o nouă ordine
constituț ional, aptă să protejeze viața private, libertatea de acțiune economică și libertatea de conștiință.
Pe temeiurile doctrine liberale, statele Occiden tului modern își vor organiza si stemul de autoritate
potrivit principiului separației puterilor, iar cetățeanului îi vor da posibilitatea de a participa la sinteza
Binelui public atât prin acțiunea economică a liberei întreprinderi, cât și prin gestul politic a l votului
universal.
În ceea ce îl privește pe Sartori , acesta definește democrația ca „un sistem politic în care
influența majori tății este asigurată de minorități elective și com petitive, căreia îi este încredințată.” .În
aspectul său normativ, democrați a este echivalată cu egalitatea.
Democrația participativă presupune mecanisme prin care luarea deciziilor cu privire la
problemele comunității se face prin implicarea cetățenilor. Sugestiile și reclamațiile cetățenilor trebuie
luate în considerare de către decidentul politic, indiferent dacă este de acord sau nu cu cele exprimate de
aceștia.62 Democrația participativă include pe trei paliere participarea cetățenească la procesul de luare a
deciziilor publice, participarea cetățeanului la administrarea banulu i public și consultarea publică a
societății civile. Eficiența democrației participative presupune respectarea simultană și obligatorie a
principiilor informării, consultării și al transparenței luării deciziilor63. Conceptul de participare
cetățenească are la bază necesitatea consultării cetățenilor și exprimarea de către aceștia a opiniilor în

62 Sartori Giovanni, Teoria Democrației Reinterpretată , Iași, Polirom, 1999 pg 53
63 Ibidem32, p.74

legătură cu deciziile care se adoptă la diferite niveluri și de care ei pot fi afectați în mod direct sau
indirect64.
Importanța participării cetățenești în activită țile și deciziile administrației publice locale decurge
din faptul că aceasta conferă calitate guvernării, implicit fiind stimulată atragerea de resurse la nivel
local și utilizarea eficientă a acestora iar pe termen lung impulsionarea dezvoltării economic e locale. O
accepțiune generală a participării o oferă Giovanni Sartori, evidențiind nevoia implicării la un nivel mai
mult decât formal: „Corect înțeleasă, participarea este a lua parte personal, într -un mod voit, autoactivat.
Participarea nu înseamnă, p rin urmare, numai „a fi parte din” simplul fapt de a fi impli cat într -o
împrejurare oarecare și cu atât mai puțin o stare involuntară de „a fi făcut parte din”. Considerând
această definire generală a participării și un inventar de definiții ale participări i cetățenilor putem spune
că, prin prisma temei abordate, participarea cetățenilor este o activitate voluntară, neremunerată, având
drept scop influențarea directă sau indirectă a reprezentanților aleși la nivel local sau național și a
deciziilor acestora, exercitarea presiunii pentru a genera reacție din partea sistemului, precum și
articularea și promovarea activităților, intereselor și a deciziilor individuale sau ale grupului la care
individul aderă. Prin influențare se înțelege atât influența anterioar ă adoptării unei legi sau politici
publice cât și contestarea ulterioară și modificarea unei legi sau politici existente care nu mai reprezintă
interesele celor afectați. Pornind de la tipologia lui Russel J. Dalton, considerată cea mai elaborată, vom
considera împărțirea participării voluntare a cetățenilor în trei categorii: participare convențională,
participare de protest și participare neconvențională. Prin participare convențională se înțeleg acele
forme de implicare considerate conforme cu natura dem ocratică a regimului politic, participarea de
protest cuprinde acele forme de participare directă, în condiții definite de public și cu respectarea
cadrului legal și instituțional iar participarea neconvențională se manifestă prin acele forme de
participar e care nu respectă legile, care încalcă drepturile și libertățile celorlalți sau care atentează la
stabilitatea sistemului guvernamental. Participarea convențională a cetățenilor la luarea deciziilor într -o
democrație cu tradiție este un proces care presup une parcurgerea anumitor etape și cel puțin două
niveluri de participare65.
Primul nivel al participării este informarea, care presupune eforturi atât din partea cetățenilor, cât
și din partea administrației locale. Administrația publică este datoare să em ită informații către cetățeni
privind activitatea și planurile sale pentru ca aceștia să poată înțelege direcțiile prioritare ale politicii

64 Ghidul monitorilor pentru buna guvernare , Societatesa Academică din România, august 2004
65 G.Almond, S.Verba, Cultura ci vică, CEUPRESS, Ed. Du Style, București, 1996, pp. 73 -90

administrative a aleșilor locali. Al doilea nivel se referă la consultarea cetățenilor, aceasta fiind acțiunea
autor ităților pentru identificarea necesităților cetățenilor, pentru evaluarea priorităților unor acțiuni sau
colectarea de idei și sugestii privind o anumită problemă. Participarea cetățenească presupune existența
unor premise: administrația locală este deschi să spre implicarea cetățenilor în activitatea complexă a
procesului de guvernare, informațiile de interes local sunt transferate permanent de la administrație la
cetățeni, există modalități eficiente prin care administrația culege informații de la cetățeni și cetățenii
informați își onorează obligația de a participa ca parteneri egali în activitățile administrației, deoarece
înțeleg problemele. Participarea cetățenească reprezintă combinația acestor premise legate de informație,
comunicare și implicare în r elația care se stabilește între administrație și cetățeni, iar activitățile
administrației sunt dezvoltate și susținute în așa fel încât să corespundă cât mai mult posibil nevoilor și
dorințelor cetățenilor.
Giovanni Sartori consideră că modelul democrație i propus de Rousseau este “o monumentală
democrație imobilă, o democrație care ar fi făcut cele mai puține demersuri legislative posibile (…) El
desconsideră reprezentativitatea, dorea o democrație directă și pe cât posibil, unanimă (…) Rezultatul a
fost, evident, un corp static, o democrație menită să blocheze transformarea și inovarea, iar nu să le
promoveze”. Teoria lui Rousseau în privința democrației, în care voința generală acționează ca un tot
unitar, prezintă numeroase probleme de interpretare, fapt ce a făcut cu putință ca filosoful francez să fie
revendicat atât de doctrine cu accente totalitare, cât și de unele cu valențe emancipatorii, liberale.
În zilele noastre se face referire la cele mai multe regimuri liberale din lume, fie prin a le numi
regimuri liberale, fie, mai al es, pur și simplu democrații. În prezent liberalismul, înțeles ca guvernare
constituțională și limitată, domnia legii și protecția dreptur ilor individuale este aproape in variabil asociat
cu democrația, înțeleasă ca selecție a of icialităților guverna mentale prin sufragiu universal .66 Spiritul
politic liberal, ce încă din secolul XVII a fost un element fundamental al civilizației europene, a început,
din cauza unor neșanse istorice67 , să fie disociat de termenul de “liberalism” – văzut ca desemnând o
doctrină politică specifică – și atașat conceptului de “democrație”. Giovanni Sartori identifică anumite
evenimente nefericite pentru soarta cuvântului liberalism, care au dus la o anumită folosire mai restrânsă
a acestuia, deși la nivel principial lucrurile nu au stat deloc astfel. Un prim neajuns istoric al
liberalismului a fost faptul că, deși în realitate el a existat încă de la constituirea modernității europene,

66 Marc F. Plattner, “De la liberalism la democrație liberală”, în Revista română de științe politice, vol. II, nr. 1,
2002, p.109
67 Giovanni Sartori, Teoria democrației reinterpretată , Editura Poliro m, Iași, 1999

cuvântul liberalism este o apariție destul de târzie, la început de sec ol XIX68. “Prima neșansă a fost,
spuneam, nașterea târzie, prea târzie. Nu era prea târziu pentru că termenul s -a conturat după ce
liberalismul (până atunci nedefinit) își dovedea avantajele (…) ci mai ales, pentru că în acel moment
istoria începuse să evol ueze foarte rapid, atât de rapid încât liberalii nu au reușit să recupereze lunga
perioadă de timp pierdută între nașterea clandestină și botezul oficial”69.
Libertatea și egalitatea a sunt cele două mari axe ale construcției democratice. Suveranitatea
pune deja problem aproape insolubile, dar dificultățile ei pălesc în comparație cu cele ale ”însoțitorilor”
săi. Este aproape inutil să încercăm să definim libertatea și egalitatea: sunt concept extensibile la infinit.
Luate în sens absolut, ele ating utopia70. O stare desăvârșită de libertate sau de egalitate nu va exista
niciodată, și încă și mai puțin, o sinteză completă a celor două. Așa cum observa deja Kant, istoria se
prezintă ca o progresivă cucerire a libertății. Beneficiem în zilele noastre de facilita te de mișcare,
spațială și socială totodată, și de o gamă de opțiuni care pun într -o lumină nu prea strălucitoare libertățile
de altădată. Dar cum orice acțiune presupune o ”reacțiune”, libertatea este însoțită de constrângere.
Trăim într -o lume mai liberă și mai constrângătoare. Nici o structură socială n -ar putea fi construită
exclusive pe libertate. Cu cât libertatea e mai mare, cu atât mai importante sunt și mijloacele puse la
lucru pentru a o îngădui.71
Epoca modernă a avut vocația de a disciplina indiv idul și de a -l organiza social. Țăranul Evului
Mediu era mai puțin liber și mai liber totodată. Statul modern, liberal și democratic, este mai puternic
decât statul absolutist. El dispune de o capacitate mult superioară aceluia de a organiza, de a conduce, de
a manipula, de a supraveghea, de a acționa. Omul aspiră la libertate, dar în același timp se și teme de ea.
Căutarea aceasta se adresează mai mult individului decât omului social. Tandemul ”libertate -egalitate”
funcționează într -un fel cu totul special . În doză restrânsă, cele două principii se susțin reciproc. În
absența oricărei libertăți, egalitatea nu ar fi decât o formă de sclavie, sc lavii fiind egali între ei. În
absența oricărei expresii de egalitate, libertatea i -ar zdrobi pe cei mai puternici. Dar, pe măsură ce cresc
dozele, intervine un fel de respingere. Iar în doză maxima, unul dintre cele două pincipii ar sfârși prin a -l
înghiți complet pe celălalt. În condițiile unei libertăți fără limite, orice urmă de egalitate ar dispărea. O
lume liberă n-are nici cea mai mică șansă de a deveni egalitară, așa cum credea greșit Marx. Egalitatea

68 Carpinshi, A ; Mihăilescu, B.C, Științe politice, vol.V, Univ. Al.I.Cuza, Iași, 2009
69 Idem
70 Boia, L , Mitul democrației , Ed.Humanitas, 2003, p.21
71 Idem, p.37

nu e data, ci impusă. Dacă ar fi posibil să se construiască o societate pe deplin egalitară, aceasta ar
elimina complet libertatea.72
Libertatea a însemnat pentru ce tățean, la început, dreptul pur și simplu de a -și folosi inteligența
cu care era înzestrat. Prin democrație a înțeles, ulterior, posibilitatea de a pune în practică această
inteligență a sa și a tuturor, în folosul societății73. Privită astfel, mișcarea pol itică, o succesiune de
diferite forme de conștiință74 spre democrație, apare ca un vector al istoriei, o luptă între Spirit și Forță,
o mare aventură a omenirii, o călătorie în timp75, nu fără sfârșit, dar în mod sigur spre o destinație încă
necunoscută, dat orită ambiguităților și dificultăților de punere în operă. Așa se și explică de ce nici la
ora actuală nu există o definiție unanim acceptată a democrației76.
Democrațiile liberale sunt tipuri de regimuri care promovează politicile cele mai favorabile
minorităților etnice și altor grupuri marginale. Spre deosebire de statele din alte tipuri de regimuri,
democrația liberală, de obicei, se bucura de legitimitate și susținere populară pentru construcția statului.
Democrațiile sunt caracterizate prin incluziune, voința de a negocia și a face compromisuri, competiție
instituționalizată pentru influența și o arie extinsă de libertăți civile garantate prin legi. Prin natura lor
democrațiile liberale sunt mai preocupate de drepturile omului și drepturile minorităților naționale, decât
sunt statele din alte tipuri de regim. Statele democratice, nu numai că permit reprezentarea intereselor
minorităților naționale,dar le ș i sprijină să facă eforturi substanțiale pentru acomodarea lor cu celelalte
politici impuse. Democrațiile sunt sisteme politice caracterizate prin pluralism în afacerile politice,
sociale și economice. Democrațiile sunt destul de flexibile, astfel încât să poată permite reprezentarea
unui grad ridicat de interese și abordări politice, activități societale, organizații și scopuri economice,
fără interferența statului. Însă, democrația nu presupune, de la sine, egalitatea între grupurile etnice
dominante și cele marginale. Puterea de rezolvare a conflictelor în cadrul democrațiilor mature sta în
flexibilitatea lor de a permite grupurilor dezavantajate să -și articuleze interesele prin intermediul
mobilizării politice. Democrațiile recunosc grupurile minoritare ca entități corporale, cu drepturi care le
permit menținerea identității lor distincte culturale, educaționale și lingvistice. Libertatea unei societăți
nu poate fi garantată decât atunci când autoritatea statală este separată pe domenii autonome. Această
afirmație constituie esența teoriilor politice contemporane. Separația puterilor este cea care deosebește în

72 Ibidem42
73 Jean François Revel, La tentation totalitaire, Paris, 1976
74 Francis Fukuyama, La fin de l'Histoire et le dernier Homme, Paris, Flammarion, 1992, p. 85
75 John Dunn, The unfinished journey, London, Oxford University Press, 1993
76 Ronald Dworkin, Freedom's Law, London, Oxford University Press, 1991, p. 10

mod fundamental democrația liberală de dictatură. Într -o dictatură, întreaga autoritate decizională revine
unui singur individ sau partid. Aici nu există controlul puterii, ceea ce face că indivizii să fie expuși
abuzurilor deținătorilor puterii. În acest sens Montesquieu, părintele teoriei separației puterilor a spus:
"Totul ar fi pierdut dacă aceeași persoană sau același grup de oameni influenți – nobili sau simpli
cetățeni, ar deține controlul asupra tuturor celor trei puteri: puterea de a emite legi, de a executa deciziile
și de a da verdicte juridice."
Concepția conform căreia un sistem politic este democratic presupune, în multiple perspective
științifice, asocierea respectivului sistem cu valorile și practicile liberale. Democrația este considerată,
de foarte multe ori, o etichetă care înglobează, în mod necesar, o bună parte din principiile liberale.
Termenii de “democrație” și “democrație lib erală” sunt considerați, în acest context, ca fiind sinonimi,
fără a se ține seama de posibilele deosebiri dintre noțiunea de “democrație” ca gen și cea de “democrație
liberală” ca specie.77
Având în vedere premise pentru ca libertatea să aibă un sens pract ic și să nu se transforme în
dominația celui mai puternic asupra celui mai slab, este nevoie de legi care să oprească voința arbitrară.
De aceea este necesară existența unui stat de drept, în care să domnească legea, pentru ca cetățenii să nu
se afle la bu nul plac al conducătorilor, iar libertatea să fie, astfel, protejată.
În mod cert, existența libertății nu presupune absența autorității, ci protejarea valorii de libertate
care trebuie să se bazeze pe autoritatea statului. Astfel, într -un stat democratic, oamenilor le sunt
recunoscute și respectate drepturile. Cetățenii sunt egali în drepturi și în fața legii. Singura deosebire
dintre oameni este aceea legată de capacități, educație, preferințe sau priceperi. O societate democrată,
dreaptă trebuie să asigu re tuturor cetățenilor ei șanse egale de reușită în viața, fără nici un fel de
discriminare.
În explorarea78 conceptului democrației deliberative și a analizei definițiilor acesteia se constată
câteva aspecte și trăsături comune. Astfel, democrația delibera tivă reprezintă o procedură democratică
de luare a deciziilor de către toți cetățenii afectați de acestea. În acest proces cetățenii se bucură de
libertate și egalitate de statut sau cel puțin acesta este un deziderat. Deciziile sunt luate prin propunerea
de soluții și formularea de argumente pro și contra iar acestea trebuie să fie accesibile și ușor de înțeles
pentru toți cei implicați. Deliberarea cu privire la temeinicia argumentelor are ca rezultat asumarea

77 Mattei Do gan, apud Robert E. Goodin, Hans -Dieter Klingemann (cood.), Manual de știință politică , Polirom, Iasi,
2005, pp.98 -119
78 V. Țuțui, Democrația deliberativă, vol. „Concepte și teorii social -politice”, Editura Institutul European, Iași, 2011,
p. 9-37

soluției care are sprijinul celor mai multe a rgumente, acceptată de majoritatea participanților. Astfel
acesta nu este un simplu proces de agregare a opiniilor cetățenilor ci cu transformarea lor urmare a
interacțiunii deschise. Mai mult rezultatele deliberării au stabilitate relativă, putând fi revi zuite în
deliberări ulterioare astfel încât să răspundă cât mai bine nevoilor și intereselor cetățenilor, respectiv
comunității. Teoriile deliberative au abordări diferite79 și în ceea ce privește domeniul sau actorii
implicați în deliberare: dacă aceasta a r trebui să aibă loc doar între reprezentanții aleși sau este necesară
și participarea cetățenilor, dacă forumurile deliberative ar trebui să fie constituite doar din instituții
neguvernamentale sau este de interes și includerea unor structuri ale societăț ii civile. La acestea se
adaugă obiecții legate de justificarea procedurii deliberative, respectiv în ce măsură procesul de
argumentare publică poate oferi legitimitate sau corectitudine deciziilor democratice. Dincolo însă de
diferențele de opinii, elemen tul constant este implicarea cetățenilor într -o formă sau alta în deliberările
referitoare la viața economică și socială a comunității de care aparțin.

79 Idem, p. 12 -14