Democratie, Comunism, Tranzitie
Cuprins
Argument…………………………………………………………………………..p.3
Capitolul I -DEMOCRAȚIA
I.1 Accepțiuni acordate conceptului de democrație……………………………………………p.4
I.2 Ce se înțelege prin majoritate…………………………………………………………………….p.8
I.3 De ce este preferabilă democrația? Principalele obiecții………………………..p.9
I.4 Paradigma poliarhiei la Robert Dahl……………………………………………p.13
I.5 Considerații privind guvernământul democratic al SUA……………………….p.19
Capitolul II-COMUNISMUL
II.1. Premisele instaurării comunismului.Revoluția bolșevică……………………..p.36
II.2 Totalitarismul comunist de la Lenin la Gorbaciov……………………………..p.59
II.2.a. Teroarea ca expresie a patologicului…………………………………….…..p.70
II.2.b.Sfârșitul terorii. Momentul Gorbaciov……………………………….….……p.91
Capitolul III-TRANZIȚIA
III.1.Generalitate și specificitate.Comunismul în România…………………………p.100
III.2. Influența psihohologică a comunismului………………………………………p.108
III.3. Dictatura ceaușistă. Spectacolul absurdului ………………………………….p.115
III.4. Aprecieri privind caracterul Revoluției Române……………………….……..p.126
III.5. Ieșirea de sub comunism.Tranziția perpetuă…………………………………..p.128
Capitolul IV-Relația elite culturale elite politice. Analiză de conținut…………..p.167
IV.1. Materialul supus analizei de conținut…………………………………………p.167
IV.2. Analiza propriu-zisă……………………………………………………………p.196
Concluzii…………………………………………………………………………….p.203
Bibliografie………………………………………………………………………….p.204
ARGUMENT
Viitorul poate fi cunoscut. Dincolo de valențele futurologice care i se pot acorda acestei asumpții, ea se bazează pe un fapt relativ (dezirabil) cotidian.
Dezvoltarea instituțiilor democrației în România post-decembristă – internalizarea practicilor democratice, apariția societății civile, maturizarea partidelor politice – sunt de natură să ofere o imagine favorabilă și, întrucâtva, ce poate fi înscrisă lesne într-o axă a normalității, aspect care poate conduce la potențialitatea previziunii grosso modo a evenimenelor viitoare precum și la elaborarea unei strategii coerente care să înlesnească împlinirea lor.
Studiul de față are ca obiectiv inteligibilizarea complexului conjunctural ce a avut drept consecință starea de fapt a României și distingerea trăsăturilor specifice ale diferitelor sisteme politice prin care țara noastră a trecut sau spre care se îndreaptă.
Fără a cădea în extrema naționalistă, am încercat să extrag câteva principii explicative valabile înțelegerii contextului trecut și actual din analiza și prelungirea raționamentelor regăsite în cursul lecturii bibliografice. De altfel, acest studiu își propune, pe lângă prezentarea argumentelor diverșilor specialiști într-o problemă sau alta, deducerea unor inferențe în prelungirea argumentelor inițiale, în scopuri comprehensive .
Pentru a ințelege mai bine prin ce se caracterizează democrația și comunismul, am ales ca ideal – tipuri SUA și U.R.S.S., respectiv Rusia, iar tranziția am încercat să o ilustrez și cu câteva exemple ale celorlalte țări ce împărtășesc (sau au trecut prin) situații întrucâtva asemănătoare țării noastre. Ultimul capitol tratează raportarea elitelor la tipul de regim politic guvernant, raport pe care am încercat să-l deduc prin specificarea conținului latent al discursurilor rostite de diverși intelectuali, respectiv cu ajutorul analizei de conținut.
Prezentarea unor situații sau stări de fapt din spațiul american sau sovietic ar putea părea hazardate, la o primă privire. Cu toate acestea, este necesar să cunoaștem, în mod teoretic și practic, caracteristicile democratice în țara ce a ajuns cel mai departe în acest sens precum și aprofundarea resorturilor ce au făcut posibilă apariția și extinderea utopiei comuniste în spațiul sovietic.
Capitolul I
DEMOCRAȚIA
I.1 Accepțiuni acordate democrației
Contestate sau acceptate, principiile democratice și-au făcut loc în istorie, democrația fiind unul din cele mai vehiculate concepte, atât ca extensie temporală cât și ca număr al celor care îl folosesc.
Etimologic, termenul derivă din limba greacă ('demos'-popor, 'cratos'-putere), reprezentând, așa cum s-a instalat în imaginarul social și în limbajul specialișilor, 'dominația majorității asupra minorității'.
Izvoarele a ceea ce numim astăzi democrație sunt sintetizate de Robert Dahl în lucrarea Democrația și criticii ei ca fiind următoarele: "Grecia clasică cu categoriile sale privind 'egalitatea tuturor cetățenilor îndreptățiți să vorbească în adunarea conducătoare (isegoria) și egalitatea în fața legii (isonomia)'; 'o tradiție republicană venită mai mult de la Roma și statele-cetăți italiene din Evul Mediu și Renaștere decât de la statele-cetăți din Grecia; ideea și instituțiile guvernării reprezentative și logica egalității politice".
Până la urmă, se pare că ceea ce a determinat apariția democrației în contextul socio-politic antic grecesc a fost reprezentat de o mutație în sfera militară: de la alcătuirea trupelor exclusiv din formațiuni compuse din membrii clasei aristocratice ce-și puteau permite întreținerea unui car de luptă la "celebra clasă a hopliților, războinici infanteriști, înfățișați pe nenumărate vase grecești", astfel că alcătuirea socială ce era imaginea fidelă a organizării militare a trebuit să sufere o modificare, o dată cu descoperirea importanței clasei hopliților in conflicte armate.
Giovanni Sartori în lucrarea Teoria democrației reinterpretată sublinia faptul că "structura democrației constă în idei și idealuri formate și selectate de curentul început în Grecia antică și transmis selectiv prin cuvinte (concepte) ce reprezinta memento-uri ale experiențelor".
Referințe la democrație se regăsesc și în opera lui Aristotel, care, distingând între diferite tipuri de guvernare (democrație, aristocrație, monarhie alături de regimurile derivate din acestea: demagogia – 'dominarea săracilor cu înlăturarea bogaților', oligarhia – 'dominarea politică a bogaților' și tirania – 'guvernământul unuia singur ce domnește peste o asociație politică'), menționează că "este democrație acolo unde suveranitatea o au toți oamenii". Dată fiind libertatea de exprimare, regimul democratic poate cădea pradă cu ușurință stimulării demagogice, putând fi orientat într-un sens sau altul de actori cu scopuri mai mult sau mai puțin recesive.
Distingând între democrație, monarhie și despotism, Montesquieu acorda fiecărui regim câte o trăsătură distinctivă: în aceeași ordine 'virtutea', 'onoarea' și 'teama'.
O distincție importantă este între democrație, așa cum o vedeau și practicau anticii și modelul practicat astăzi. Astfel, în primul caz, participarea la dezbateri era strict condiționată de calitatea de cetățean, la rândul ei limitată la un număr de indivizi mult redus față de dimensiunea reală a statului-cetate. Așadar, s-a pus problema dacă democrația modernă este o reflectare (simultan identificare) a celei din vechime. În acest sens, diverși autori propun aproximativ aceeași grilă interpretativă. "Democrația anticilor nu este democrația modernilor. Prima era restrânsă la un oraș, directă și indiferentă față de individ, cealaltă este de mărimea unei națiuni, reprezentativă și preocupată de individ (liberală)" ține să arate G.Sartori. Același autor avertizează asupra capcanei de a atribui realităților antice concepte moderne: a considera "sistemul grecesc ca fiind un stat democratic ar constitui o eroare terminologică; "stat provine din latinescul status, grecii trăind lipsiți de stat".
Între trecutul antic și prezentul postmodern, diferențele nu puteau să nu apară. Interesant de văzut este cum apreciau anticii libertatea și dacă există asemănări/deosebiri cu modul în care este aproximată de contemporaneitate. Recursul la teoria formulată de Benjamin Constant este inevitabil. Paradigma libertății la antici/moderni se relevă ca fiind următoarea: "la antici, libertatea consta în exercitarea colectivă, însă directă a mai multor părți din întreaga suveranitate; a delibera, în piața publică, asupra războiului și păcii, a vota legi, a enunța hotărâri, a pune sub acuzare sau a achita. Individul, aproape în mod constant suveran în afacerile publice, este sclav în relațiile particulare", fiind prizonier al multiplelor tabu-uri.
Câteva considerații sartoriene sunt menite să obnubileze idealul democrației antice grecești; este arhicunoscut faptul că atenienii se ocupau în majoritatea timpului cu dezbaterea publică în interiorul agorei (mă refer la cei care aveau statut de cetățeni), fapt ce introducea distorsiuni în urmărirea beneficiului propriu concomitent cu amplificarea virtuților civice; ceea ce se câștiga într-o parte se pierdea în alta, fiind astfel departe de a fi un ideal: "hipertrofierea politică din Grecia antică a generat atrofierea economică, cu cât mai perfectă era democrația cu atât mai săraci erau cetățenii". De aici și până la considerarea, în pofida ideii încetățenite, a atenienilor ca fiind 'sclavi' ai democrației nu a mai fost decât un pas.
'Societate de tip închis', Grecia antică suferea de câteva disfuncționalități. "Democrația ateniană nu respecta individul, avea tendința de a-l suspecta", ceea ce denotă maniera holistă de interpretare a raporturilor intrasocietale, și, probabil, preocuparea de a ține cetățenii ocupați în centrul polis-ului pentru ca nu cumva să aducă atingere intereselor sale. Consecvenți acestei abordări, am putea afirma că "prăbușirea democrației antice a fost pe cât de memorabilă, pe atât de desăvârșită".
Așa cum reiese din analiza dahliană, democrația în accepțiune ateniană ar fi trebuit să îndeplinească șase condiții:
1."Cetățenii trebuie să aibă interese îndeajuns de armonioase ca să poată împărtăși și să acționeze în numele unui puternic simț al binelui general, care nu se află într-o contradicție evidentă cu scopurile și interesele lor personale;
2.Cetățenii trebuie să fie foarte omogeni în privința caracteristicilor care, altfel, ar duce la conflicte și dezacorduri flagrante binelui public;
3.Numărul cetățenilor trebuie să fie destul de mic, ideal chiar mai mic decat cei 40-50.000 de atenieni ai lui Pericle…din trei motive: a) ca să evite eterogenitatea și lipsa de armonie rezultat; b) ca cetățenii să-și cunoască bine orașul și concetățeni și c) cetățenii să se poata strânge laolaltă pentru a servi drept conducători suverani ai cetății;
4. Reunirea laolaltă pentru a hotărî în mod direct legile și direcțiile politice;
5.Participarea activă la administrarea orașului;
6.Autonomia deplină a statului-cetate din punct de vedere politic, economic și militar…democrația fiind legată de virtuțile cumpătării și nu de ale belșugului".
"Potrivit criteriului grecesc al libertății, grecii erau liberi, iar noi nu am poseda această calitate; civis-ul trăia pentru civitas, și nu invers. Cetățeanul și cetatea erau legați inextricabil prin interese vitale", arăta același G.Sartori, iar diferite aprecieri din aceeași lucrare par să vină în sprijinul aserțiunilor de mai sus: "orașul poate fi liber, iar cetățenii în sclavie" sau : "a revendica 'libertatea Antichității' înseamnă a revendica, fie și necugetat, lipsa libertății".
În ce a constat mutația suferită de modernitate? De ce nu s-a continuat linia conformă idealului antic și aprobat de Jean-Jacques Rousseau, de pildă? Răspunsul la aceste întrebari ține de modul de abordare al conflictului, latent sau manifest, la nivel declarativ sau belicos. Justificarea oferită de G.Sartori este de natură să limpezească mai bine: "democrațiile modernec, ideal chiar mai mic decat cei 40-50.000 de atenieni ai lui Pericle…din trei motive: a) ca să evite eterogenitatea și lipsa de armonie rezultat; b) ca cetățenii să-și cunoască bine orașul și concetățeni și c) cetățenii să se poata strânge laolaltă pentru a servi drept conducători suverani ai cetății;
4. Reunirea laolaltă pentru a hotărî în mod direct legile și direcțiile politice;
5.Participarea activă la administrarea orașului;
6.Autonomia deplină a statului-cetate din punct de vedere politic, economic și militar…democrația fiind legată de virtuțile cumpătării și nu de ale belșugului".
"Potrivit criteriului grecesc al libertății, grecii erau liberi, iar noi nu am poseda această calitate; civis-ul trăia pentru civitas, și nu invers. Cetățeanul și cetatea erau legați inextricabil prin interese vitale", arăta același G.Sartori, iar diferite aprecieri din aceeași lucrare par să vină în sprijinul aserțiunilor de mai sus: "orașul poate fi liber, iar cetățenii în sclavie" sau : "a revendica 'libertatea Antichității' înseamnă a revendica, fie și necugetat, lipsa libertății".
În ce a constat mutația suferită de modernitate? De ce nu s-a continuat linia conformă idealului antic și aprobat de Jean-Jacques Rousseau, de pildă? Răspunsul la aceste întrebari ține de modul de abordare al conflictului, latent sau manifest, la nivel declarativ sau belicos. Justificarea oferită de G.Sartori este de natură să limpezească mai bine: "democrațiile moderne sunt legate și condiționate descoperirea faptului că dezacordul, diversitatea și părțile nu sunt incompatibile cu ordinea socială și bunăstarea corpului politic", relevând în același timp un paradox: "până în secolul al XVll-lea, diversitatea a fost considerată sursa de discordie și dezordine, cauzând prăbușirea statelor, iar unanimitatea era privită ca fundament necesar pentru orice organizare socială. După secolul XVlll, atitudinea opusă a câștigat teren și unaimitatea a fost privită cu suspiciune".
Atitudinea mai-sus menționată are în centrul său o respingere flagrantă a alterității, a celui/celor ce gândesc/acționează diferit față de o normă general acceptată. Însă, în plan epistemologic, se impune atenție în distingerea dintre contextul apariției și contextul argumentării.
Multora din apologeții libertății antice, care nu țin cont de noile câștiguri în domeniul politico-social, li se poate replica, în acceași lungime de undă cu G.Sartori că ''noi, și nu grecii, am descoperit cum se construiește un sistem politic bazat pe concordia discors, pe consensul discordiei".
Simultan, a nega 'virtuțile' democrației de tip atenian (în primul rând implicarea directă în dezbateri și luarea deciziilor, deși sunt autori care contestă acest lucru, efectuând un calcul simplu și ajungând la concluzia că un reprezentant al orașului-cetate ar fi ajuns să 'participe' efectiv preț de …mai puțin de o secundă – la 20.000 cetățeni, o întrunire de cinci ore, timp acordat în mod egal ) și cărora li se poate replica, dincolo de neajunsurile evidente ale acestui tip de guvernare, faptul că nu importă atât 'guvernarea' propriu-zisă, despuiată de orice considerente – și care se reflectă mai degrabă ca decizie arbitrară – ci participarea directă la problemele 'agorei' și sentimentul auto-satisfacției individuale răsfrânt asupra tuturor membrilor (știind că este parte–componentă a fiecărei decizii). A recuza însă în manieră ultimă considerațiile privind democrația ateniană înseamnă a nega noi înșine dreptul la alteritatea opiniei, și a nega totodată toate câștigurile realizate în 2500 de ani ("am experimentat creștinismul, umanismul, Reforma, liberalismul, cum am putea avea același idealuri ca grecii?) am fi asemeni anticilor, fără nuanță peiorativă. Chiar inferiori.
"Ceea ce înțelegem noi prin democrație nu este ceea ce înțelegea un atenian în timpul lui Pericle"; acestuia "democrația din vremea noastră i s-ar părea a fi departe de democrație, în primul rând din cauza consecințelor asupra vieții politice și a instituțiilor politice, ale trecerii de la micul stat–cetate, mai intim și mai participativ, la giganticele forme de guvernământ, mai impersonale și mai indirecte, din ziua de azi".
În concepția lui Robert Dahl, democrația a suferit, din punct de vedere al extensiei, două modificări: prin trecerea de la "ideea și practica guvernării de catre cei puțini la ideea și practica guvernării de către cei mulți", transformare esențială, căreia îi culegem roadele și prin permutarea "ideei democratice de la statul-cetate la statul națiune".
I.2. Ce se înțelege prin majoritate
"A pune semnul egalității între "domnia majorității' și democrație este o eroare. Domnia majorității reprezintă întotdeauna o domnie a majorității limitate".
Giovanni Sartori consideră și impune spre analiză considerarea vechiului raport antagonic majoritate guvernantă – minoritate obedientă sub un alt aspect, cel al 'majorității limitate' care reprezintă, de fapt "domnia restrânsă a majorității ce respectă drepturile minorității", iar principiul constitutiv al acestei guvernări este cel care "susține că nici un drept al unei majorități nu poate fi absolut"(nelimitat). O altă modificare truvabilă la același autor se referă la procedurile de guvernare specifice modernității, în speță raportul dintre stat și cetățean, relație ce ar trebui privită sub semnul "statului în slujba cetățeanului, și nu cetățenii în slujba statului, guvernul există pentru popor și nu invers".
Ceea ce trebuie bine interiorizat este specificitatea guvernării democratice sub auspiciile dominației majorității, și anume faptul că "dreptul majorității de a decide nu reprezintă totodată și dreptatea majorității", acesta fiind un aspect important în vederea acceptării naturii umane failibile.
Ar fi interesant de urmărit mutațiile intervenite în urma abordării naturii guvernământului din acest punct de vedere în comparație cu idealul grecesc al conducerii publice sub specia consensului. Transformările ar putea fi urmărite sub aspectul unei difuziuni/diviziuni a puterii care nu mai este înțeleasă ca aparținând unui singur grup; al acceptării și considerării unor puncte de vedere distincte, și, probabil ceea ce este cel mai important, în conștientizarea riscului la care sunt expuși diriguitorii de a greși, fiind forțați astfel la o aprofundare a diferitelor modalități de acțiune înainte de a lua o decizie.
I.3 TEORIA SISTEMULUI DEMOCRATIC
Glorificată sau criticată, democrația nu se oferă necondiționat. Din contra. "Ea poate fi justificată numai pornind de la premisa că oamenii obișnuiți sunt în general pregătiți să se autoguverneze", acesta este unul din postulatele de bază fără inteligibilizarea căruia aproximarea ideilor/practicilor democratice este inutilă. Și imposibilă.
Robert Dahl apreciază că principalele condiții necesare existenței procesului democratic sunt reprezentate de: "participarea efectivă, egalitatea votului în etapa decisivă, înțelegerea luminată (șanse corespunzătoare și egale de descoperire și validare a opțiunii asupra hotărârii ce trebuie adoptată), controlul asupra agendei (controlul exclusiv al oportunității de a decide cum vor fi incluse problemele pe agenda ce cuprinde dezbaterile care trebuie soluționate prin intermediul practicilor democratice), includerea în cadrul demos-ului a tuturor membrilor adulți ai societății, mai puțin persoanele în tranzit și cele dovedite a fi incapabile din punct de vedere psihic".
Una din problemele dificile este cea a includerii în demos, mai exact a persoanelor capabile să participe la dezbaterea și adoptarea deciziilor publice. În Grecia antică, erau excluși din deciziile polis-ului sclavii, copiii și femeile, ceea ce făcea oarecum posibilă existența cetății (dacă toți indivizii ar fi luat parte la dezbaterile publice, în fiecare azi, ar fi fost periclitat cadrul ontologic-economic al polis-ului).
Robert Dahl se pronunță în favoarea unei cuprinderi cât mai largi a unui număr cât mai mare de indivizi în cadrul procesului democratic, pentru a anula efectele indezirabile ivite ca urmare a nereprezentării intereselor instituindu-se astfel un motiv în plus de frustrare a categoriilor marginalizate, din moment ce un "demos restrâns este puțin probabil să protejeze interesele celor excluși".
Arend Lijphart în lucrarea Modele ale democrației.Forme de guvernare și funcționare în 36 de țări distinge între două modele democratice: "modelul Westminster și modelul consensualist". Primul, în concepția autorului mai-sus citat s-ar defini prin: "1.concentrarea puterii în cabinete monocolore și cu majoritate simplă; 2.dominația cabinetului; 3.sistem bipartidist; 4.sistem electoral majoritar și disproporțional; 5.pluralismul grupurilor de interese; 6.guvernarea centralizată și unitară; 7.concentrarea puterii într-un legislativ unicameral; 8.flexibilitate constituțională; 9.absența controlului constituțional; 10.banca centrală controlată de stat".
Menționând că "în locul concentrării puterii în mâinile majorității, modelul consensualist încearcă să împartă/disperseze/restrângă puterea printr-o varietate de căi", Lijphart propune acest model trasându-i astfel competențele: "1.împărțirea puterii în executive de coaliție; 2.echilibrarea puterii între executiv și legislativ; 3.sistem multipartidist; 4.reprezentare proporțională, 5.corporatismul grupurilor de interese; 6.guvernare federală și descentralizată; 7.bicameralism puternic; 8.rigiditate constituțională; 9.controlul constițutional; 10. independența băncii centrale". Principalele semne de întrebare în legătură cu acest model se pot referi la primul punct. În condițiile mult discutatei 'ferocități' economice a actorului postmodern, este posibilă gruparea mai multor persoane în cadrul aceleiași organizații ce ar avea drept scop administrarea rezervelor și bogăției naționale? Acest lucru ar fi identic cu renunțarea fie și temporară la urmărirea beneficiului personal în folosul celui public. Presupunând că actorii sociali nu sunt toți egoiști, se poate vorbi totusi de o coaliție de guvernământ ținând cont și de interogația anterioară? Acest lucru ar echivala nu doar cu sacrificarea intereselor pecuniare ci și cu conlucrarea, în numele unui deziderat și a unor rezultate incerte, cu alți indivizi aparținând unor asociații/partide politice care împărtășesc Weltanschauung-uri diferite, și cu care unii membri dintr-o categorie vor avea destule de disputat?
Chiar și revenind cu precizări suplimentare referitoare la modelul consensualist în lucrarea Democrația în societățile plurale, A.Lijphart (clarificări ce se referă la : 1.guvernarea de către o mare coaliție a liderilor politici ai tuturor segmentelor semnificative din societatea plurală, 2. veto-ul reciproc sau regula majorității convergente care servește drept protecție suplimentară a intereselor vitale ale minorității, 3. proporționalitatea ca standard principal al reprezentării politice, numirilor în funcții publice și alocării fondurilor publice și 4. un grad înalt de autonomie pentru fiecare segment în administrarea afacerilor interne), nu rezolvă în totalitate problemele ridicate; pe lângă acestea, însuși Lijphart fiind de părere că sunt unele probleme nerezolvate, cum ar fi cele legate de posibilitatea ca "guvernarea de către marea coaliție să însemne că ritmul de luare al deciziilor poate fi lent; veto-ul reciproc implica pericolul ca procesul de luare a deciziilor să fie blocat, proporționalitatea să ducă la selectarea membrilor pe baza apartenenței la un grup în dauna meritului individual, ceea cepoate duce la ineficiență administrativă sau ca autonomia segmentală să…necesite multiplicarea unităților guvernamentale-administrative și stabilirea a numeroase facilități diferite pentru segmente diferite, ceea ce ar face din democrație un tip de guvernare costisitor". Ba mai mult, precizările 2. și 4 tind să confirme, fiecare în parte, faptul că există cel putin interese proprii dincolo și împreună cu cele publice și că orice societate este divizată în diverse tabere, care pot sau nu, fi si adverse.
Din această perspectivă ce se apropie întrucâtva de teoria 'pasagerului clandestin' (M.Olson), problema pare insolvabilă și ea ține de optica abordării chestiunii în cauză care poate fi identificată în cadrul unei societăți cu un grad insuficient de dezvoltare a 'culturii civice' (G.Almond & S.Verba), fiind tributară viziunii 'homo homini lupus'. Totuși, Robert Dahl a furnizat răspunsul la aceste interogații în următorul sens: în cazul oricărei propuneri sprijinite de o majoritate, dacă propunerea este adoptată, atunci fiecare cetățean va obține cel puțin același beneficiu pe care îl va pierde orice cetățean din cadrul minorității. Conform acestei ipoteze, "regula majoritatii ar maximiza, în mod necesar, beneficiul mediu al legilor la nivelul tuturor cetățenilor", sau , ceea ce e și mai important, "cetățenii care pierd în urma unei dispute, pot spera să câștige la următoarea. Cu alte cuvinte, nu există majorități permanente sau minorități permanente". Așadar, privită din acest unghi, situația își găsește rezolvarea doar prin conștientizarea la nivel general și individual a faptului că nu e neapărat nevoie ca cineva să piardă în cadrul procesului democratic. De multe ori, interesele sunt aceleași , mijloacele de atingere a lor diferă.
Așa cum menționam, ceea ce importă în cadrul regimului democratic este substanța din care sunt alcătuiți cetățenii, interiorizarea normelor (depinde ce norme!) în cadrul socializării primare/secundare și raportarea ulterioară la diferitele probleme individuale/societale. Astfel, democrația reclamă un anumit tip de actori sociali angajați în perimetrul unei "comunități civice care ar presupune cetățeni activi, înzestrați cu spirit civic, relații politice de egalitate și o țesătură socială a încrederii și cooperării". Aceasta este esența guvernării democratice și reprezintă în mare parte răspunsul interogațiilor care este dezirabilă nu doar pentru că nu presupune coerciție decât în limitetele asigurării supraviețuirii societății, în sensul normativității sociale, sau măcar în cea mai mare parte, acceptate (aceasta fiind o definiție prin negare) ci și pentru ca furnizează condițiile apariției unei culturi democratice veritabile și în viitor.
Însă contribuția esențială lijphartiană se referă la 'veto-ul minorității' care, în opinia sa "ar trebui adăugat la principiul marii coaliții de guvernământ și care ar putea oferi o garanție deplină a protecției politice", și ceea ce el denumește "autonomia segmentală ce determină regula majorității: guvernarea minorității de către ea însăși în domeniile care o privesc exclusiv". În acest sens, vechea dispută, majoritate dominantă – minoritate supusă ar dispărea, făcând loc consensului si armoniei.
Umând aceleiași argumentații, se poate aserta, contrar reproducerii clișeului dominanți-dominați, cum că, "cu cât sunt mai mari speranțele membrilor unei minorități politice în accederea la majoritatea de mâine, cu atât mai acceptabilă li se va părea regula majorității" iar aceasta este posibil să "obțină un sprijin mai mare din partea partea mebrilor minorităților dacă ei sunt siguri ca deciziile colective nu vor pune niciodată în pericol real elementele de bază ale modului lor de viață, în chestiuni legate de religie, limbă , securitate economică, etc".
R.D.Putnam (coord) sintetizează astfel relația dintre stat si cetățeni în cadrul procesului democratic: "democrația le dă cetățenilor dreptul de a adresa guvernului petiții prin care să încerce să atingă diferite scopuri individuale sau sociale și are nevoie de o competiție onestă între diferitele forme ale interesului public. O bună guvernare este mai mult decît o arenă în care să intre puncte de vedere concurente sau un birou de administrare a nemulțumirilor: ea trebuie să facă într-adevăr ceva. Un guvern democratic nu ia doar la cunoștință cererile cetățenilor săi ci acționează efectiv pentru a le satisface", subliniind astfel virtuțile cooperării, înțelegerii și acțiunii.
I.4. De ce este preferabilă democrația? Principalele obiecții aduse sistemului democratic
Robert Dahl tranșează în manieră categorică principalele avantaje ale sistemului democratic în raport cu alte tipuri de dominație: "promovează libertatea sub forma autodeterminării individuale și colective, promovează dezvoltarea umană și este cel mai sigur mod prin care ființele umane își pot proteja/promova interesele".
Analizând democrațiile moderne, Sartori subliniază că ele au la bază "domnia majorității limitate, proceduri electorale și transmiterea reprezentațională a puterii", menționând în aceeași lucrare și avantajele sistemului reprezentațional ca fiind "reducerea puterii și controlul efectuat de popor, prin schimbarea persoanelor aflate la putere". Dar unul din 'punctele tari' ale democrației este sugerată de aserțiunea sartoriană conform căreia "obiectivul unei democrații trebuie să fie transformarea puterii în autoritate, a solicita în loc de a comanda". Alături de această transmutare, ceea ce caracterizează democrația și o singularizează este că "nimeni nu se poate alege pe sine și nu se poate investi singur cu puterea de a conduce și nimeni nu își poate aroga singur puterea necondiționată și nelimitată".
Practic, o caracteristică esențială a procesului democratic (ce nu poate ființa în alte sisteme decât cu riscul/prețul descompunerii) este capacitatea de "îmblânzire a coerciției violente".
Sistemul democratic ar fi, în concepția teoreticienilor săi, "singurul capabil să protejeze individul în fața persoanelor cărora le este încredințată puterea".
Cercetările efectuate de specialiști ai științelor politice, valorizează, în ceea ce privește regimul demmocratic, printre altele, efectele benefice ale conflictului și acceptarea criticii constructive, câteva din cuceririle epocii moderne.
Astfel, Robert Dahl în lucrarea "Poliarhiile. Participare și opoziție", asuma că "dezvoltarea unui sistem politic care să permită existența unor relații de opoziție, de rivalitate sau de concurență între guvern și opozanții săi reprezintă un element important al democratizării", avertizând totodată că înființarea și extinderea "unui sistem de contestare publică nu este neapărat echivalentă cu o democratizare deplină"; dar, putem spune, este unul din germenii ce permit apariția democrației mai ales în spații ce nu au beneficiat de această libertate a exprimării. Preluând și aplicând paradigma conflictului așa cum a fost elaborată de Karl Popper în Mitul contextului asupra teoriei democrației putem aserta că divergențele spațiului public, exprimate prin cuvinte, conduc la transcendența ideilor, la depășirea clivajelor și elaborarea unor idei și viziuni noi, care ar putea fi discordante cu cele anterioare; totuși, ar fi idei progresiste izvorâte din incubația (psihologic, incubația este unul din stadiile spre creație) concepțiilor dezvoltate în spațiul public, între actori, prin dezacord. Aceeași concepție și la Dahl: "conflictul politic și nu armonia reprezintă marca statului democratic modern".
Ceea ce frapează este apelul frecvent, în găsirea unei explicații plauzibile asupra existenței sistemului democratic, al diverșilor specialiști la definiția prin negare: majoritatea lor asertează nu că democrația ar fi ceva anume ci că…democrația nu este ceva, că ea se delimitează de celelalte prin trăsături ce aparțin altor regimuri nu prin ceea ce îi este caracteristic democrației.
Definiri precum: "singura alternativă la compromis, ca principiu auto-suficient ce animă politica democratica este o dictaturăîn genul Hitler sau Stalin", "prima condiție a democrației este de a nu fi desăvârșită" sau "democrația nu suprimă defectele ființei umane, nici defectele alegătorilor, nici pe cele ale aleșilor. Ea are, însă, cel puțin, meritul de a nu le interzice manifestarea calităților nici unora, nici celorlalți, vin să fortifice afirmația.
Raymond Aron în Democrație și totalitarism clasifica adversarii ireductibili ai regimurilor constituțional-pluraliste în patru categorii: 1.tradiționaliștii (prin anamneza unui regim trecut); 2.privilegiații de natură economică (ce tocmai prin malversațiunile lor se opun instaurării cadrului legal); 3.lumpenproletariatul (defavorizați ai legilor economice ale concurenței, legi care din momentul intrării în vigoare, nu le vor asigura șanse egale) și masele populare ce visează la o societate fără clase". Cât privește sistemul grupurilor de conducători ostili principiilor democratice, R.Aron îi categorisește în: "puri (grup de inspirație nobilă ce refuză luarea în considerare a ameliorării condițiilor materiale prin subvenții, prime, alocații); violenți (ce urăsc compromisurile, negocierile) și utopici – cei care, fiind conștienți de imperfecțiunile regimului democratic vor să-l transforme". În ce anume, nu prea știu nici ei, de vreme ce se află în stadiul oniric.
Criticile adresate democrației sunt numeroase și sunt sintetizate cel mai bine de R.Dahl, care le grupează în susținătorii anarhismului și în adepții protectoratului. Dezvoltarea pe scurt a acestor două curente precum și contraargumentele dahliene pot clarifica mai bine situatia democrației.
Teoria filosofică a anarhismului susține că, "întrucât toate statele sunt coercitive, iar coerciția este prin definiție nefastă, statele sunt la rândul lor nefaste și ar trebui înlocuite cu asociații voluntare", acesta este postulatul de bază al adepților anarhiei ('an'+ 'archos'- 'fără conducător', în limba greacă), așa cum este prezentat de Dahl.
Ceea ce nu au în vedere acești critici ai sistemului democratic, în concepția dahliană este un fapt elementar: acela că "toate statele sunt coercitive", într-un fel sau altul, în marje diferite. Argumentul decisiv constă în faptul că fie și prin dizolvarea statului/sistemului democratic, coerciția ar fi folosită, poate într-o măsură mai mare "fie de răufăcători, fie de cei ce li se opun", și astfel s-ar ajunge la "dominația unei bande de indivizi răufăcători asupra membrilor unei asociații".
Preluând și ducând la exces definiția weberiană a statului ca "deținător al monopolului violenței legitime", unii critici ar putea eticheta sistemul democratic drept coercitiv în esență, aceasta putând fi o accepțiune irefutabilă, din moment ce se sprijină pe o definiție unanim acceptată. Și ar putea avea 'dreptate'. Cu câteva obiecții. Acestea pot privi natura imprevizibilă (cel puțin în manieră negativă indivizii umani își dau măsura deplină a facultăților practice) specific umană. Și, dacă afirmăm caracterul schimbător al ființei umane, putem asuma și că, în genere, indivizii urmăresc, în diverse moduri, o existență din ce în ce mai bună. Așadar, nu putem considera esența umană ca fiind statică din punct de vedere evolutiv și astfel pretinsa infailibilitate a definiției este pusă sub semnul întrebării, dacă nu subminată. Aceste considerații sunt menite să obnubileze credința în natura nefastă a democrației dintr-o perspectivă ontologică. Strict administrativ, Dahl propune ca și contraargumente următoarele chestiuni: în ce privește instituțiile coercitive – armata sau/și poliția – se consideră că "un stat democratic le poate elimina sau reduce la maxim (cazul Japoniei sub ocupație militară americană, în 1947, care, sub influența tot mai mare pe care o căpătase armata, a decis să o desființeze)" pe când regimurile despotice, având drept caracteristică teama, nu-și pot reduce aceste efective, din motive lesne de înțeles; în plus, "este foarte probabil ca un stat democratic să disperseze controlul asupra forțelor militare și polițienești, si, printr-o multitudine de conduceri locale (Marea Britanie și SUA)"; de asemenea, chiar și în cazul existenței acestor structuri poate fi identificată "o mare probabilitate ca indivizii ce le compun să împărtășească orientări civile democratice asemănătoare cu ale populației de rând". Îar ceea ce este esențial este că, "într-o țară democratică, militarii de profesie nu numai că primesc mai întâi o educație civilă, și deci împărtășesc convingerile civile privind legitimitatea ordinii constituționale…, dar simțul obligației de a se supune conducerii civile alese constituțional este întărit de codul profesional al condiției de militar".
În cadrul unei culturi ce se dorește a fi sau este democratică este imposibilă refutarea unor opinii divergente, cum sunt obiecțiile la adresa regimului 'guvernării celor mulți', în mod brutal; de aceea ele pot îndeplini rolul unor asumpții cu valoare euristică ce ne pot ajuta în rezolvarea problemelor ridicate: ceea ce contează este argumentația într-un sens sau altul. Adversarii existenței statului par să uite un lucru: dacă statul nu ar fi existat, securitatea/existența lor ar fi putut fi pusă serios la îndoială; existența unei structuri organizate, ce controlează violența inter-individuală este prețul plătit pentru a exista.
De altfel, Dahl a rezumat astfel contraargumentele:
"1.În absența unui stat este foarte posibil să existe forme de coerciție extrem de indezirabile;
2. Într-o societate fără stat, s-ar putea ca unii asociați să dispună de suficiente resurse pentru a crea un stat opresiv;
3.Un anumit grad de control social, suficient ca să evite crearea unui stat, presupune ca o asociație să fie cât se poate de autonomă, foarte mică și unită prin legături multiple;
4.Crearea unor astfel de asociații pe scară semnificativă în lumea de azi pare ori imposibiliă ori indezirabilă" ceea ce conduce la ipoteza "creării mai degrabă a unui stat satisfăcător decât la încercarea existenței într-o societate lipsită de stat".
Dacă libertatea este unul din bunul cel mai de preț al omului, o posibilă guvernare prin intermediul protectorilor ar reuși să-l deposedeze: "Într-un sistem ideal de protectorat, numai conducătorii pot exercita una dintre libertățile fundamentale, aceea de a participa la concepera legilor care vor fi obligatorii pentru individ și comunitate". Cât despre un grup de indivizi ce ar putea guverna, acesta pornește de la premisa că "oamenilor obișnuiți le lipsește pregătirea ncesară guvernării, și astfel, o minoritate ce ar poseda virtuți și cunoștințe superioare…poate fi descoperită și creată", acesta fiind traseul redat în mod simplist și care amintește de 'ingineria sociala’ combătută de K.Popper, către dominația unui protectorat omniscient. Acestui principiu, în care se încadrează multe din 'rătăcirile' unor intelectuali de seamă, Dahl îi opune o întrebare pe cât de simplă/banală pe atât de convingătoare care pornește exact din punctul lăsat de apărătorii protectoratului: "nu le este greu, chiar imposibil multora dintre noi, să ia în considerare binele altora – atunci cum ar putea decide protectorii?", știut fiind faptul că "extraordinarele pretenții ce se cer a fi satisfăcute teoretic de protectori, sunt aproape imposibil de realizat în practică". sau prin deconstruirea arsenalului teoretic al cel care susțin, pe filieră platoniciană, existența unei științe regale: Dahl susține că nu există așa ceva, iar guvernarea lăsată pe seama unor specialiști poate fi catastrofală, dacă admitem că este imposibil de acoperit/cunoscut o foarte mare parte a disciplinelor, ceea ce conduce la ignoranța așa-zișilor specialiști în acele domenii, și deci, la neputința luării unor decizii, posibil vitale, în acest sens.
"O democrație imperfectă este o nenorocire pentru oamenii săi, un regim autoritar este o monstruozitate. Dacă prudența recomandă o strategie de tip 'maximin'- alege alternativa cea mai bună dintre toate relele, atunci experiența seculului XX pledează cu putere împotriva ideii de protectorat".
Probabil că explicația dorinței instaurării unui regim bazat pe protectori (care poate foarte ușor aluneca spre tiranii ale unuia singur ca urmare a unor lupte intestine pentru putere în cadrul instituției protectorale, imediat ce vor fi fost corupți în sensul redat de Lordul Acton: 'puterea corupe iar puterea absolută corupe la modul absolut', ca urmare a constientizării 'gustului puterii', într-o formulă vulgară), rezidă în dorința recesivă din inconștientul fiecărui om formulă oarecum nietzscheeană) de a conduce, deoarece, "atunci când condițiile nu sunt egale (și nu ar putea fi de vreme ce un grup restrâns guvernează o populație de mii/zeci de mii de indivizi), și "când oamenii sunt diferiți, există câțiva indivizi foarte luminați, foarte puternici datorită inteligenței lor și o gloată ignorantă și extrem de limitată", foarte ușor de condus.
În plus, așa cum nota ironic același Dahl, "în cazul nefericit al unui dezacord, cum vor putea adopta hotărârea ce urmează a fi luată – prin regula majoritatii?", iar dacă ar dori să guverneze, așa–zișii regi-filosofi, nu "ar mai putea ajunge la cunoașterea adevărului"; asta dacă sunt consecvenți și caută cu adevărat cunoașterea ultimă a principiilor cosmo- sociogonice – sau măcar o aproximare peste medie, a lor. Dacă au însă interese absconse, atunci nu posedă virtuțile necesare pentru a guverna.
În continuarea opoziția ideii de protectorat poate fi adusă în discuție remarca lui Alexis de Tocqueville: "Geniile cele mai profunde si mai mari din Grecia și Roma nu au putut niciodată ajunge la ideea atât de generala și de simplă, privind similitudinea dintre oameni și dreptul egal pe care îl are fiecare din naștere, la libertate: ei s-au străduit să dovedească faptul că sclavia există în natură și că va exista întotdeauna".
Un argument irefutabil în acceptarea principiilor democratice este avansat de Horia -Roman Patapievici în Politice; conform eruditului român, "dacă acceptăm că majoritățile nu sunt mai competente decât minoritățile să decidă ce este adevărul, atunci trebuie să acceptăm că nici minoritățile nu pot revendica acest drept".
"În cel mai bun caz, viziunea democratică poate oferi speranța …că, prin angajarea în guvernare, toți oamenii, și nu doar câțiva, să poată învăța să acționeze ca ființe umane responsabille din punct de vedere moral".
Raymond Aron opune argumentului grupului surprins de el sub titulatura de machiavelieni (V.Pareto, G. Mosca, J.Burnham) care susțin ideea "caracterului oligarhic al unei democrații (oligarhie reunind bancheri, industriași, etc), contraargumentul următor: este de neconceput existența unui regim care să nu fie într-o anumită masură oligarhic. Esența politicii este că deciziile trebuie luate pentru, nu de către colectivitate". Dar, ceea ce este decisiv este faptul că aceste decizii nu trebuie considerate a fi exclusiv apanajul membrilor 'oligarhiei'; avantajul democrației este că în cazul adoptării unei decizii nefavorabile, curentul de opinie ce dorește modificarea sa își poate exprima și chiar impune convingerea. La modul 'ideal-tipic', putem afirma că deciziile sunt luate chiar de către colectivitate iar explicația este următoarea: pentru a fi aleși, membrii acutalei sau viitoarei 'oligarhii' trebuie să prezinte 'programul administrării' (formulare în manieră contemporană românească), iar perspectivele cele mai avantajoase din punctul de vedere al populației vor fi alese, propulsând inițiatorul lor la putere, de unde rezultă că deciziile majore sunt luate de către colectivitate (nerespectarea lor atrăgând frustrarea socială, deci posibilitatea legală a înlocuirii elitelor guvernante luată tot în urma unei decizii a colectivității). Și, ca o continuare a ideii mai-sus menționate, R.Aron specifică ceea ce la Tocqueville ilustra egalitatea de oportunități, sub speciae legii: "faptul că membrii personalului politic al unei democrații reprezintă o parte a elitei politice, dar nu se situează mai presus de cei mai de seamă industriași, savanți, intelectuali, afaceriști". Această convingere l-a condus pe R.Aron să afirme, în manieră churchilliană ("democrația este cea mai rea guvernare, cu excepția tuturor celorlalte") cum că "regimurile constituțional-pluraliste sunt oligarhice la fel ca toate regimurile, dar mai puțin decât majoritatea regimurilor cunoscute".
Un argument decisiv ce conduce la căderea în desuetitudine a unei guvernări deținute de o castă de inițiați este adus de Tocqueville; "o putere centrală, oricât de luminată ne-am închipui-o, nu poate cuprinde singură toate aspectele mărunte din existența unui popor", poate și pentru simplul fapt că dorește să guverneze în chip satisfăcător (să-i acordăm această circumstanță), va căuta să îndeplinească cele mai multe deziderate societale, "pierzând astfel din vedere legătura generică ce unește indivizii în cadrul general al genului uman, riscând astfel să nu aibă în vedere decât anumiți oameni, și nu omul în general".
"Poporul se poate înșela, sau poate fi înșelat: el trebuie deci să aibă dreptul, la date fixe, de a-și corecta greșelile, alegând alți oameni. Obligația re-consultării regulate a opiniilor alegătorilor, cu o periodicitate stabilită prin lege, constituie una din bazele democrației", asuma Jean-Francois Revel.
Pascal Bruckner propune o viziune paradoxală asupra sistemului democratic "care poate stârni ura: deoarece contracarează aplecările cele mai spontane ale ființei umane de a zdrobi, de a-i aservi pe ceilalți, având totodată două defecte; pentru reacționar, promovează egalitatea, ridicând inferiorul și coborându-l pe cel superior iar pentru revoluționar ea–i privează pe oameni de speranța că se va sfârți cu nedreptatea, cerându-le să respecte verdictul normelor, ea promițând mult dar anulând la infinit împlinirea acestor promisiuni. Ambivalența mesajului ei constă în faptul că propovăduiește moderația și revolta. Revolta împotriva abuzurilor, a ticăloșiei și moderația în necesitatea de a corecta aceste abuzuri". Chiar si din jocul terminologic, apanaj al marilor scriitori, se pot deduce câteva trăsături esențiale pentru înțelegerea procesului democratic. Fiind singurul tip leadership-ial care respectă individualitatea umană în sine, spiritului democrației îi sunt (sau ar trebui să-i fie) străine derapajele către arbitrar.
Specificul democrației constă în deplina libertate de expresie, ceea ce duce la apariția unor 'efecte perverse' (R.Boudon) a unor contradicții ce fac ca "trăsătura pe care numai democrația modernă să o aibe în istoria universală de a zămisli copii și bărbați ce detestă regimul social și politic în care s-au născut, urăsc aerul pe care-l respiră, deși trăiesc din el, iar altul nu au cunoscut", așa cum nota Francois Furet, un exeget al comunismului metamorfozat în apologet al democrației (paradoxal? Nu!, în condițiile modernității, în care nevoia de specializare ține de fapt de transdisciplinaritate). În spiritul asumpției furetiene, Tzvetan Todorov adresează în lucrarea Memoria răului,ispita binelui, două reproșuri democrației: "Primul ține de fragilizarea legăturii sociale; societatea democratică este 'individualistă', dacă ea asigură autonomia persoanelor, o face cu prețul a ceea ce constittuie însăși existența lor, interacțiunea socială în spațiul public se restrânge și este în pericol; în beneficiul sferei private hipertrofiate, societatea este amenințată de atomizare. Conservatorii profețesc că statele democratice vor fi populate de singuratici nefericiți. A doua caracteristică este dispariția valorilor comune (societatea democratică este 'nihilistă'); această situație a debutat cu despărțirea statului de biserică și va sfârși prin a anula orice reper comun al indivizilor, fiecare va putea alege propriile valori fără să-i pese de ceilalți". Aceste remarci nu trebuie interpretate ca stigmatizări ale sistemului democratic, ci ca relevări ale unor imperfecțiuni inerente. În al doilea rând, apar paradoxale, mai ales dacă ne gândim că aparțin unui intelectual de origine din sfera ex-sovietică (Bulgaria) ce cunoștea rezultatul tentativei de creare a unei societăți perfecte. Cred că ceea ce nu este menționat este tocmai aspectul ce ne desparte de animalitate: contractul social cu prelungirea sa, cadrul legal. Incrementalismul societal este indezirabil – și avem exemplul societății sovietice – ceea ce face legitime orientarea indivizilor și către alte scopuri, nu doar cele presupuse a fi corecte de către o elită anume. Argumentul conservatorist nu este serios: dacă sovieticii nu doar că au prognozat, dar au și întreprins eforturi susținute în vederea edificării unui nou tip societal și nu au reușit (deși se poate asuma faptul nivelării relativ generale a conștiințelor și impunerea unui mod specific-administrativ de existență, societatea fără clase, deci dispariția statului în ultima etapă nu a fost realizată, și probabil, nici dorită vreodată), cum de pot prevedea conservatorii (deci cei prin definiție reticenți la schimbare, posibil chiar și în cazul unor descoperiri științifice indubitabile), să previzioneze exact destinul omenirii? Cât despre presupusul nihilism, acesta ține (cu precădere în regimul democratic – ceea ce pare să fi omis Todorov), de libertatea percepută ca libertate relativă, în sensul de a nu aduce atingere intereselor celorlalți; deci, chiar dacă nu i-ar păsa de ceilalți, există cadrul legal ce îl obligă măcar să nu aducă prejudicii celorlalți. În sprijinul celor de mai sus, Ralf Dahrendorf asumă că: "dacă vrem să avansăm și să ne îmbunătățim pe noi înșine și condițiile în care oamenii trăiesc pe această planetă trebuie să acceptăm perspectiva dezordonată, antagonistă, inconfortabilă, dar nobilă și dătătoare de speranțe a orizonturilor deschise".
Democrația, căutând să-și amelioreze condițiile, ceea ce sugerează că nu este desăvârșită, se metamorfozează într-o structură cu un grad de integrare și acceptare mai inalt; interesant de este observat că toate celelalte tipuri de guvernământ, evoluând liber, tind către idealul democratic, și nu invers.
Una din aserțiunile ce ilustrează raportul inextricabil dintre cetățean (implicat activ, nu doar luat ca individ) este furnizată de Jean-Francois Revel care ține să ne amintească faptul că "dacă numai democrația îi permite omului să se nască liber, numai omul liber îi permite democrației să dureze".
I.5 Paradigma poliarhiei la Robert Dahl.
În concepția lui R.Dahl, democrația nu a existat niciodată în spațiul mundan, fiind un construct euristic; ceea ce noi numim democrație, Dahl denumește 'poliarhie' specificând că "nici un sistem din lume nu este pe deplin democratizat, poliarhiile fiind acele sisteme din lumea reală care se apropie de idealul democratic, ele putând fi concepute ca regimuri relativ (dar incomplet) democratizate, fiind substantial popularizate și liberalizate, adică au devenit cuprinzătoare și pe deplin deschise contestării publice".
Ca aproximare a idealului democratic, poliarhia poate fi privită sub diverse aspecte:
"a) ca rezultat istoric al eforturilor de democratizare și liberalizare a instituțiilor politice ale statelor-natiune; b) ca tip distinctiv de ordine/regim politic, diferit în aspectele lui importante nu numai de sistemele nedemocratice, ci și de democrațiile pe scara mică de la început; c) ca sistem de drepturi politice sau d) ca set de instituții necesare procesului democratic pe scară mare".
Diferența dintre poliarhie și regimurile democratice inițiale (cea ateniană, de pildă), constă
în "uluitoarea extindere a drepturilor individuale ce a avut loc în cadrul regimurilor poliarhice".
Instituțiile poliarhiei, în număr de șapte, o disting de celelate regimuri de dominație:
conducători aleși;
alegeri libere și corecte
sufragiu cuprinzător;
dreptul de a candida în alegeri;
libertatea exprimării;
informații alternative;
autonomie asociațională.
Pentru a se instaura, 'poliarhia' are nevoie de câteva condiții, care pot fi aplicate și situației României: "transformarea unui regim hegemonic într-o poliarhie este de preferat să se producă fără scindări de durată sau dubii serioase privind legitimitatea noului regim, nefiind oportună instalarea regimului poliarhic în cazul în care o mare parte a cetățenilor contestă legitimitatea politicii concurențiale, și acest lucru e cel mai probabil să se întâmple atunci când trecerea se realizează printr-un razboi civil sau o revoluție, în care cei ce susțin legitimitatea vchiului regim sunt învinși, dar rămân încorporați noilor structuri"; în ce privește intervalul temporar "cel mai probabil acesta va fi un proces lent și de durată, care se măsoară în generații", singura șansă în vederea îngustării timpului necesar saltului fiind "căutarea unui sistem intern de securitate mutuală".
Paradigma poliarhică, așa cum se prezintă la Dahl, dincolo de câteva semne de întrebare (exista societăți care să fi trecut de la un regim la altul fără a fi fost divizate? Nu sunt legitime dubiile în legătură cu un regim ce vrea să se instaureze, care este cvasi-necunoscut, iar subiecții au experiențe traumatizante datorate fostului regim hegemonic? Până unde ar trebui să meargă îndoielile pentru a fi considerate 'dubii serioase'? Care ar trebui să fie durata în care oamenii să pună la îndoială viabilitatea noului sistem?) care țin mai mult de terminologie și de avatarurile traducerii decât de substanță, prezintă un interes deosebit, îndeosebi prin instituția contestației și prin trasarea condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru a spera la instaurarea poliarhică.
Proces dezirabil, poliarhia își atrage criticile (datorită punctelor sale forte!, libertarte a expresiei, un slab nivel coercitiv, libertatea asocierii) și poate derapa ușor către alte forme de dominație, nedemocratice, în momentele de început ale introducerii ordinii sale specifice, aflată în concurență cu regimuri hegemonice. Caracterizate prin ceea ce Harry Eckstein numea 'clivaje segmentale', tipurile de dominație hegemonică fac și mai dificilă apariția sistemului poliarhic, care și așa întâmpină serioase probleme, dificultăți ce nu au o amploare comparabilă cu cele ivite în alte tipuri de guvernare, dar care figurează ca atare, iar opinia publică le sancționează ca avându-și originea în incompetența guvernanților.
Dacă ar fi să ne referim la situația României (ce nu a avut în timpul și odată cu prăbușirea comunismului un sistem bine pus la punct de responsabilizare socială), putem înțelege, măcar parțial, de ce procesul de instaurare al democrației întâmpină serioase probleme, plecând de la afirmația lui R.Dahl: "în cazul unei societăți ce are deja un regim ce permite contestarea publică, inegalitățile acute sporesc șansele de instaurare a unei hegemonii, în locul unei politici concurențiale. Poliarhiile sunt extrem de vulnerabile, când e vorba de consecințele unei inegalități acute"; așadar, nu doar că ne aflăm într-o situație dificilă, dar ar trebui să fim mulțumiți cu faptul că încă suntem pe calea cea bună (definită prin inexistenta hegemoniei qua .tip de regim opresiv par excellence).
Constantă a preocupărilor specialiștilor din diverse domenii, deconstruirea paradigmelor ce au stat mult timp la baza modului de viață al unor largi categorii de subiecți nu putea să lipsească din domeniul științei politicului, segment al organizării vieții sociale. După Robert Dahl, mult-trâmbițatele valorizări exclusiviste ale democrației de tip atenian, ca model ideal pentru lumea antică, și ale celei de tip american, ca exempul demn de urmat în modernitate, nu au fost în totalitatea lor întruchipări ale principiilor democratice, ci partial, au reprezentat expresia "dominației hegemonice îndreptate asupra sclavilor în Atena, și populației de culoare în SUA".
Buna-credință a actanților în cadrul unui regim democratic este esențială pentru desfășurarea în condiții optime a activităților individuale. Ceea ce importă este că, dacă cetățenii nu fac dovada abilităților de comunicare-acțiune în intervale satisfăcătoare, este minat însăși suportul democratic al statului; o dată schimbată forma de guvernământ într-una ce nu are aceleași virtuți cu cea precedentă, multe din eforturile ce pot fi facile într-un sistem se pot dovedi zadarnice și mult mai anevoioase în celălalt. La rigoare, se poate aproxima că suntem 'damnați' să trăim conform normativității democratice. "Poliarhia presupune o comunicare bilaterală sau reciprocă și aceasta întâmpină dificultăți dacă oamenii nu au încredere în ceilalți". Se poate ivi interogația: cum ar trebui să (re)acționeze actorii sociali astfel încât să nu aducă atingeri majore intereselor celorlalți? Probabil că răspunsul la această întrebare decisivă pentru funcționarea principiilor democratice ține de modul de raportare la celălalt, așa cum este perceput în cultura respectivă, aceasta însemnând acceptarea sau nu a alterității.
Desigur că putem asuma, în manieră pragmatic-utilitaristă cum că individul uman își urmărește mai degrabă beneficiul propriu decât cel public. Dar, în primul rând, nu putem extrapola acest principiu asupra tuturor societăților, în al doilea rând, procedând în manieră egoistă, individul își subminează existența, iar în al treilea, acțiunile practice depind în mare măsură de 'spiritul timpului' (E.Morin), înțelegând prin aceasta itinerariul stabilit de intelighenție. Or, dacă elitele politice/culturale (referința este la cele responsabile în majoritatea lor, evitând excepțiile dezatruoase) s-au socializat în condiții democratice sau cel puțin conștientizează avantajele acestui sistem, este foarte probabil ca ele să dorească să imprime societății același mod de (inter)acțiune.
Condiții favorabile poliarhiei
Practic, apariția instituțiilor poliarhice în cadrul unei societăți trebuie să țină seama de câteva condiții esentiale: "dispersarea sau neutralizarea mijloacelor de coerciție violentă, existența unei societăți ce întrunește atributele pluralității, dinamismului și modernității (societatea PDM), omogenitatea din punct de vedere cultural (sau eterogenă dar nedivizată în subculturi puternice și distincte; sau în acest caz indezirabil, este necesar aranjamentul consociațional al liderilor in vederea aplanarii conflictelor), predispoziția culturii politice către idealul democratic și lipsa imixtiunii ab extra a unei puteri ostile poliarhiei".
R.Dahl, preluând cercetările efectuate de Coppedge și Reinicke, efectuează următoarea taxonomie:
Clasificare a 168 de țări, în perioada 1981-1985
Tipul A: regim nedemocratic (RND) cu libertatea de expresie limitata, ce practica represiunea aproape totala a organizatiilor sau a mass-media, dar nu a ambelor.
Tipul B: regim nedemocratic cu libertatea de expresie limitata, ce exercita un control aproape total asupra organizatiilor si a mass media, dar nu asupra ambelor
Tipul C: regim nedemocratic cu libertate de expresie limitata, ce exercita un control aproape total asupra mass-media si un control total asupra organizatiilor;
Tipul D : regim nedemocratic cu libertate de expresie limitata, ce exercita un control total asupra organizatiilor si a mass-media
Sursa: Coppedge si Reinicke, date nepublicate, apud Robert Dahl, Democratia si criticii ei, p.33
I.6 Considerații privind guvernământul democratic în SUA
Definirea aristotelică a democrației ca 'guvernare a săracilor' poate părea contradictorie dacă îi mai adăugăm și asumptia tocquevilleeană conform căreia în America, "săracii sunt cei care au cuvântul hotărâtor și de obicei, își rezervă cele mai mari avantaje ale societății". (Cum e posibil ca într-o țară bogată să guverneze săracii? Și, mai ales, dacă dispun de cele mai mari avantaje, de ce mai există săraci? Așa ar putea să sune interogațiile adresate). Cred că răspunsul la aceste întrebări se ascunde în spatele vulgarizării vechiului clivaj: o clasă puțin numeroasă a elitei privilegiate/majoritatea supușilor dominați cu un standard de viață inferior. Așadar, distincția 'dominanți-oprimați' este de natură să explice în bună măsură aspectul supus discuției. În plus, teoretizările ulterioare privind sărăcia (relativă-absolută, praguri în funcție de care se poate vorbi de sărăcie, v. Analizele lui Cătălin Zamfir – Politici sociale în România) sunt într-o mai mare măsură clarificatoare. Dacă acceptăm că "fără accidente trecătoare care să infirme regula, cei mai mulți oameni acceptă din timpuri imemoriale să se lase guvernați de un număr mic", fără a considera acest principiu de factură negativă implicit, atunci putem afirma că este normal ca 'săracii' (majoritatea) să se implice în treburile politice.
După Tocqueville, mentalul americanilor este de așa natură impregant de idealul democratic încât "principiul suveranității poporului nu este tăinuit sau inoperant… este recunoscut prin moravuri și proclamat prin legi; se dezvoltă în mod liber și ajunge la consecințele sale ultime fără a întâmpina obstacole în calea sa".
Un fapt fundamental al concepției americane despre guvernare se află în modul specific de percepție a acesteia, respectiv: "când un american se gîndește la problema înființării unui guvern, nu se îndreaptă spre crearea autorității și acumularea puterii ci mai curînd spre limitarea autorității și împărțirea puterii".
Instaurarea cadrului democratic în Lumea Nouă s-a sprijinit pe câteva 'circumstanțe atenuante': "americanii au o stare socială și o constituție democratică dar nu au avut o revoluție democratică. Ei au sosit pe pământul pe care-l ocupă tot așa cum îi vedem acum", dar, ceea ce este foarte important este faptul că democrația americană este urmașă a celei din Anglia secolului al XVII-lea, așa cum menționează Huntington în lucrarea Ordinea politică a societăților în schimbare. Acest fapt, al preexistenței instituțiilor democrației, coroborat cu posibilitatea opțiunii și cu inexistența unor avantaje individuale – transmise ereditar – au condus la constituirea modelului american
Printr-un soi de 'nuditate originară' colonizatorii (ceea ce numim astăzi poporul american) au avut de ales (fapt nu lipsit de importanță, libertatea alegerii ca element constitutiv-fundamental al democrației) sub ce formă de guvernământ vor exista. În acest punct, analizele lui Tocqueville pun accentul pe egalitatea de condiții: "marele avantaj al americanilor este de a fi ajuns la democrație fără să fi avut de suferit revoluții democratice și de a fi fost născuți liberi în loc să devină liberi", astfel, etapele evoluției fiind depășite, democrația s-a instituit relativ ex nihilo. Totodată, această remarcă ilustrează importanța sublinierilor dahliene cu privire la instituirea poliarhică în condiții pașnice, fără a trebui acoperite cu ajutorul principiilor democratice eventualele diviziuni sociale resentimentare. De asemenea, "egalitatea îi pune pe oameni unii alături de alții fără ca între ei să existe o legatură comună".
Raporturile societale din cadrul democrației americane sunt ilustrate sugestiv de Tocqueville: "egalitatea dezvoltă în fiecare om dorința de a judeca totul singur, în toate lucrurile; ea îi dă gustul pentru concret și real", astfel încât, "fiecare, închipuindu-se pe sine, îi vede imediat pe toți ceilalți". Această remarcă surprinde adecvat condiția sine qua non a limitarii comportamentelor surprinse sub forma 'pasagerului clandestin' (Mancur Olson).
Probabil că încă una din condițiile ce au ajutat democrația să se instaureze este dat de specificul teritoriului american așa cum se dezvăluia primilor colonizatori: necunoscut și de necuprins. În aceste condiții fiind mult mai improbabilă instaurarea unui tip de guvernare despotic; este cunoscută înclinația holistică a regimurilor tiranice, de imixtiune în cadrul tuturor sferelor tuturor indivizilor. Or, pentru a supravegehea un popor întreg răsfirat pe un continent necunoscut ar fi fost nevoie de un arsenal administrativ impresionant care ar fi erodat repede "brațul amenințător al principelui" (după formula lui Montesquieu). A încerca să-i țină grupați pe toți în limitele unui teritoriu redus pentru a-i controla mai lesne, ar fi însemant lupta regimului hegemonic împotriva uneia din cele mai mari forțe din istorie: dorința de schimbare specific umană.
Un alt mare avantaj al americanilor este, în concepția tocquevilleeană, arderea etapelor evolutive (reușind să nu 'experimenteze' și alte regimuri politice) prin faptul că "au ajuns la democrație fără a fi avut de suferit revoluții, născându-se astfel egali, fără a fi avut nevoie să devină egali".
Dată fiind egalitatea de condiții, se pare că acest lucru conduce la un grad mai înalt de coeziune și solidaritate socială, "toți cetățenii fiind independenți si slabi, devin toți neputincioși și slabi dacă nu învață să se ajute singuri", ceea ce duce le conștientizarea valorii celuilalt și acceptarea lui de pe poziții egale; "fiecare om având nevoie de semenii săi, fiind la fel de slab ca și ei, și, știind că nu poate obține sprijinul lor decât cu condiția de a le fi el însuși de ajutor, va descoperi fără dificultate că, pentru el, interesul particular se confundă cu cel general". Iată rezolvarea oferită de francezul sosit pe tărâm american pentru a studia mediul penitenciarelor care a ajuns să descrie libertatea și articularea intereselor individuale într-o strategie profitabilă pentru societate.
Această egalitate a condițiilor coroborată cu libertatea de asociere și dorința unui trai mai bun duc la bunăstare prin valorizarea muncii, singurul mijloc de a atinge așa ceva "deoarece nu există bogății ereditare, fiecare muncește ca să trăiască, sau a muncit ori s-a născut din oameni care au muncit. Ideea muncii, ca o condiție necesară, firească și cinstită a umanității se impune în întregime spiritului uman".
Existența instituțiilor administrative este înlesnită de reflectarea sinelui în celalalt, de nivelul încrederii intrasocietale: "americanii au venit egali pe pământul pe care îl ocupă. N-au avut niciodată de distrus privilegii din naștere, nici averi. În mod firesc, nu resimt nici un fel de ură unii față de alții. Se supun de bunăvoie administrației exercitate de semenii lor deoarece nu îi urăsc, nici nu se tem de ei".
Dezirabilă în ambele 'tabere' (atît în cea a elitelor, care doresc uniformizarea socială dimpreună cu reducerea diferențelor semnificative în scopul unei facile guvernări cît și în cea a maselor, care visează reducerea avantajelor primilor), egalitatea nu este lipsită de primejdii: "ea produce două tendințe: una îi duce pe oameni la independență și îi poate împinge brusc către anarhie, cealaltă duce pe un drum mai lung, mai ascuns, dar mai sigur, către servitute".
Pentru Samuel Huntington, esența vieții politice americane constă în Crezul American definit prin următoarele elemente (formulate de James Bryce): "1.individul are drepturi sacre; 2.sursa puterii politice este poporul; 3.toate guvernămintele sunt limitate de drept și popor; 4.guvernarea la nivel local este preferată celei la nivel național; 5.majoritatea este mai înțeleaptă decât majoritatea; 6.cu cât se guvernează mai puțin cu atât mai bine".
Multe din obiecțiile aduse sistemului democratic vizează slaba pregătire teoretică a indivizilor, preocupați mai degrabă de câstiguri ("gustul pentru bunăstare este o caracteristică proeminentă a vremurilor democratice"), dacă se poate cât mai facile, decât de însușirea valorilor culturale. Interesant de observat este că, deși promovează valorile democrației americane, analiștii acesteia (Tocqueville, Huntington) nu omit descrierea 'viciilor'.
Contrariat, primul dintre ei afirma, încă de de la jumătatea secolului al XIX-lea că "nu există în lumea civilizată o țară care să se ocupe mai puțin de filosofie decât Statele Unite", în timp ce 'moderatul' ("Ciocnirea civilizațiilor"?) Huntington se limita, diplomatic, la "constatarea precarității gândirii politice în America".
Așa cum este descris de Tocqueville în unele din aspectele sale, regimul democratic pare că subzistă doar printr-un miracol. "În țările democratice cele mai familiarizate cu regimul reprezentativ, se întâmplă adesea ca un număr mare din cei care fac parte din aceste adunări să nu fi reflectat dinainte suficient la modul în care e bine să acționeze. Motivul e că la aceste popoare, viața publică constituie arareori o carieră. Se intră uneori din întâmplare, se iese curând. E un drum care se traversează, nu se urmează", este una din butadele tocquevilleene care subliniază natura paradoxal-ontică a sistemului american.
Pe de o parte avem un câștig al epocii moderne (criteriul reprezentării), de alta câțiva indivizi ce mai degrabă disturbă decât acționează. Și acest lucru unde se petrece? În țările cele mai evoluate din punct de vedere poliarhic (Dahl). Cum e posibil acest lucru?( Comment peut-on etre persannes? Montesquieu – Letrres persannes), ne putem întreba. Explicația rezidă în caracterul failibil uman sau/și în dezvoltările ulterioare referitoare la comportamentul mulțimilor (Gustave le Bon- Psihologia mulțimilor, Ortega y Gasset- Revolta maselor), lăsând deoparte, până spre calendele grecești, rezolvarea 'paradoxului mulțimii'- începând cu ce număr de indivizi putem spune că avem o mulțime? – sau în atitudinea elitelor într-un cadru organizat (Carl Gustav Jung).
Tocqueville oferă și o explicație pentru acest viciu care s-ar datora faptului că "oamenii care trăiesc în vremuri de egalitate au multă curiozitate și puțin răgaz; viața lor e atât de pragmatică, agitată, activă, încât le rămâne puțin timp pentru gândire. Oamenilor din vremurile democratice le plac ideile generale pentru că îi scutesc de a studia cazurile particulare; ele conțin multe lucruri într-un volum și dau în puțin timp un produs mare".
În paralel cu acest fapt coexistă un alt aspect care ține tot de acea 'definiție prin negație', și anume că "dacă democrația nu-i face pe oameni să cultive științele pentru ele însele, ea mărește numărul celor care le practică", sau măcar înlesnește condițiile generale necesare aprofundării lor.
Că americanii (putem extrapola asupra tuturor societăților democratice?) posedă un deosebit spirit pragmatic ne-o dovedește și aserțiunea huntingtoniană care ne relevă că, în America, "ideile politice au fost mai puțin rafinate din punct de vedere teoretic, dar mai importante prin impactul lor decît în alte societăți"; desigur, aceste aserțiuni sunt din perspectivă mai degrabă istorică, evolutivă decât actuală, date fiind acumulările de indivizi excepțional dotați promovate de cultură de peste ocean.
Unitatea spirituala transatlantică surprinde prin această uniformitate conceptuală (cu rang de 'fixație' asupra normelor democratice) ce nu oferă șansa coexistenței unor idei privind necesitatea instaurării altor guvernăminte. În fapt, ceea ce explică această uniformitate (care a devenit 'paradigmatică' prin 'obstinația' cu care este urmărit idealul democratic, unele state voind parcă să- l 'transplanteze' direct din America în propriile structuri, omițând din grabă faptul că este imperfect – deci nu trebuie 'xeroxat', fie datorită imperfecțiunilor fie pentru că necesită anumite condiții pentru a fi 'grefat') se constituie în faptul că 'destinul americanilor ca națiune a fost să nu aibă ideologii, ci să fie o ideologie"
În legatură cu relația drepturilor individuale – acțiunile guvernamentale, Huntington precizează că au fost puse în discuție chiar temeiurile acestuia din urmă, respectiv marja de libertate ce-i poate fi acordată În raporturile cu cetățenii, punându-se "problema-cheie dacă normele democratice și liberale sunt suficient de flexibile pentru a îngădui unui sistem de guvernământ eficient să subziste".
Pentru Huntington, acest tip de guvernământ eficient se prezintă sub forma unui paradox al puterii, care , "pentru a fi eficientă, trebuie să fie neremarcată, cea vizibilă devalorizîndu-se", în sensul respectării opțiunilor individuale prin imixtiunea la limită în problemele personale ale americanilor; ideea statului (mai ales în manieră intervenționistă – cel puțin în cazul românesc, reminescență din timpuri revolute) "rămânând străină , conceptul de raison d´Etat a continuat să fie privit cu neîncredere de tradițiile americane de liberalism, constituționalism și drepturi naturale"
Așadar, 'panaceul universal' al politicii democratice americane constă în existența și supravegherea sa de către "Crezul American, ale cărui valori permit considerarea sau nu ca fiind legitim tipul de guvernare".
O posibilă explicație a subzistenței democrației americane este dată de difuziunea puterii la nivelul unor organizații de o mai mică amploare în comparație cu structurile centrale, acest fapt fiind relavat de Tocqueville: "americanii de toate vârstele, de toate condițiile, cu personalități diferite, se unesc necontenit. Nu au numai asociații comerciale și industriale la care toți participă, dar au și alte asociații de tot soiul: religioase, morale, serioase, ușuratice, uriașe sau foarte mici; americanii se asociază pentru a da serbări, a înfiița seminarii, a construi hanuri, a înălța biserici…ei creează în felul acesta spitale, închisori, școli", cît și de Huntington care apreciază că "în America, multitudinea instituțiilor a oferit mijloace multiple de acces la participarea politică".
Ca o axiomă, Tocqueville propune ca în cadrul sistemelor democratice să existe cât mai multe asociații, care pot suplini "existența acelor indivizi puternici, pe care egalitatea de condiții i-a făcut să dispară".
Dacă am putea atribui unei știițe atributul de regală, din perspectivă tocquevilleeană aceasta ar merita-o "știința asociațiilor, de progresul căreia depinde dezvoltarea tuturor celorlalte".
Pentru Raymond Aron (Spectatorul angajat) societatea americană se prezintă sub forma unui contract social "efectuat între oameni și grupuri…americanii, care sunt de culori, origini, religii diferite" au un fapt esențial în comun: sunt "împreună cetățeni ai Republicii americane".
În anul apariției lucrării Ordinea politică a societătilor în schimbare (1968) probabil că afirmația conform căreia "America a dat lumii cele mai moderne și mai eficiente organizații economice, fiind prima care a deschis drumul beneficiului social pentru masele largi: producția de masă, educația de masă, cultura de masă" (ce poate fi segmentată în două homponente: sugerarea competenței organizaționale indubitabile alături de apariția produselor neveritabile în sens cultural – fenomenul kitsch-ului) nu a stârnit atât de multă vâlvă precum ar face-o azi fie și tratarea în manieră părtinitoare a 'viciilor' legate de cultura/producția de masă.
În cadrul sistemului democratic, Tocqueville si Huntington, printre alții, admit existența unui clivaj între idealul democratic, așa cum îl perecepe fiecare și manifestarea/realizarea lui în practică de catre instituțiile abilitate, apărând la iveală un soi de 'disonanță cognitivă' (Leon Festinger), recognoscibilă în "sfidarea autorității, născută din decalajul apărut între idealurile după care trăiește societatea și instituțiile dupa care funcționează" (ce poate fi redat schematic sub formula I.c.I – ideal contra instituții) sau în "ura îndreptată împotriva deținătorilor puterii centrale, concomitent cu adorarea acestei puteri necondiționat". Cum se explică acest fapt? Acum se verifică importanța criteriilor formulate de Robert Dahl, privind sistemul de contestare publică. Paradoxal, dar ceea ce animă spiritul democratic este tocmai aceasta 'disonanță cognitivă' ce forțează întrucâtva actorii sociali să-și exprime nemulțumirile, reducând astfel nivelul 'violenței ritualice' cu rol expiator (R.Girard a construit paradigma violenței în lucrări ca Țapul ispășitor sau Violența și sacrul) la manifestări pașnice; în esență, reducerea tensiunilor intime din cadrul societății. Am putea reclama și natura perfecționistă umană sau unele 'vicii de formă, lipsite de fond' ale procesului democratic în explicarea acestor disfuncționalități inerente (dacă sistemul democratic ar fi perfect, probabil ar apărea voci disidente ridicate împotriva acestui caracter); dar substanța sa nu poate fi pusă serios sub speciae dubitativității.
Însă, esențialul democratic poate fi surprins prin aceea că "societatea este democratică pentru că rămâne posibilă controversa în privința oricărui subiect, însă puterea rămăne stabilă datorită acceptării unanime a principiilor pe care se sprijină organizarea statului".
În ceea ce privește egalitatea, ea nu trebuie dedusă ca figurând în mod absolut din descrierile lui Tocqueville; de altfel, tot el ne avertizează că nu există așa ceva: "chiar și prin eforturi, un popor nu va reuși niciodată să creeze în interiorul său condiții perfect egale; chiar dacă ar avea nefericirea de a ajunge la această nivelare absolută și totală, tot va exista inegalitatea între inteligențe, care, venind de la Dumnezeu, va scăpa întotdeauna legilor".
Capitolul II
COMUNISMUL
II.1 Premisele instaurării comunismului; Revoluția bolșevică
"Unde există libertate, nu există stat" (Lenin).1 Această afirmație este paradigmatică pentru înțelegerea ideologiei bolșevice și a repercusiunilor ce decurg din transpunerea acestei concepții în realitate, făcând ca o aserțiune precum 'lumea este guvernată de idei; mai ales de ideile rele' ( J.-F. Revel – Cunoașterea inutilă) să-și dovedească veridicitatea.
De fapt, ce reprezintă conceptul de 'bolșevic'? Alegerea acestei formule de reprezentare a intereselor este subtilă, și, incredibil, trimite la principiile democratice (sau așa a fost proiectat să pară) ale selecției-guvernării. Desemnând un membru al majorității (o ilustrare 'absolut incoloră'), termenul conține un sens simbolic: "este asociat de obicei ideii de forță, pe când celălalt, de "menșevic" este simbolul slăbiciunii".2 Așadar, ceea ce se dorea o imagine fidelă a principiului democratic al guvernării (prin majoritate) este expresia cea mai pură a utilizării coerciției violente, mascându-se în spatele unei interpretări maniheiste: puterea este a celor mai mulți (în accepțiune dublă: democratică și primitivă), prin inversarea și vulgarizarea unui raport simbolizat de minoritatea (elita)conducătoare și majoritatea supusă.
Literatura de specialitate referitoare la condițiile apariției comunismului 'demonizează', în genere (sunt și excepții – glorificarea Revoluției din Octombrie, 1917 – unele chiar și după prăbușirea sistemului, în 1991) instaurarea ideologiei bolșevice într-o țară (Rusia) profund divizată până la începutul secolului XX, perioadă în care, existau însă, germenii unei dezvoltări durabile, revoluția 'reușind' la modul superlativ să producă un recul decisiv al societății rusești.
Alain Besancon în Originile intelectuale ale leninismului propune spre analiză condiția statului rus în momentul revoluției: "în cea de-a 2 jumătate a secolului XIX, statul însuși a pus accentul pe modernizare și pe o competiție de inițiative novatoare între reprezentanții aparatului administrativ și particulari. O intervenție prea constrângătoare era considerată chiar de către el drept soluție de ultimă instanță. Prin starea sa de spirit și prin perspectivele sale, Rusia era mai aproape de Europa decât în orice moment al istoriei sale".3 Chiar și privite cu o doză de suspiciune (cât anume a contribuit sau a lăsat libertate imperiul țarilor, renumit pentru duritate, particularilor? Aceste măsuri, au venit dintr-o politică articulată, coerentă sau ca răspuns la tensiunile sociale?), acest paragraf nu ascunde ceea ce este important: Rusia se afla pe o curbă ascendentă în momentul Octombrie 1917.
Nikolai Berdiaev, scriitorul rus care a cunoscut condițiile societății rusești cuprinse în intervalul temporar al celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului XX, deci zbuciumul revoluționar pe viu, în lucrarea Originile și sensul comunismului rus apreciază că , "în secolul al XIX-lea, Rusia se înfățișa ca un imens imperiu țărănesc compus din iobagi și analfabeți…undeva deasupra se află pătură conducătoare compusă din boieri leneși și inculți…mai exista o elită conducătoare foarte redusă și o birocrație extrem de numeroasă; iar în vârf se afla Țarul care se bucura de o venerație aproape religioasă",4 iar "la începutul secolului XX , Rusia devenise scena unei adevărate Renașteri culturale, religioase, filosofice, artistice; în acei ani avea loc o revenire la tradiția marii literaturi…sătulă de Cernîsevski și Plehanov, lumea se întorcea către Dostoievski, Tolstoi, Soloviev".5 Referitor la afirmația besanconiană privind curba ascendentă a Rusiei, Berdiaev consideră că insurecția bolșevică este o consecință a politicii efectuată pe jumătate a țarilor (încercarea de reformare a societății rusești a fost începută de Petru cel Mare), în sensul că "imperiul se ridica doar spre afară, își îmtemeie o măreție mondială…dar era lipsit de unitate internă",6 o politică de 'aruncat praf în ochii occidentalilor' ("décor pe placul străinătății",7 cum sublinia R.Aron) continuată și dusă aproape la perfecțiune de uzurpatorii țarismului. Pe de altă parte, Zbigniew Brzezinski în lucrarea Marele eșec. Nașterea și moartea comunismului în secolul XX, aproxima că "ideologia comunistă (alături de cea fascistă și nazistă) s-au constituit ca răspunsuri la traumele epocii industriale, la apariția milioanelor de dezrădăcinați, prima generație de muncitori industriali, la inegalitatea capitalismului primar și la sentimentul acut, recent dobândit, al urii de clasă, întreținut între aceste condiții".8
Apărut ca o contrapondere la regimul țarilor, comunismul rus nu s-a eschivat în prelungirea și ducerea la extrem a metodelor și așa inumane ale predecesorilor, ceea ce îl stigmatizează ca fiind de prisos.
Cercetările privitoare la impactul comunismului cuprinse sub titulatura sugestivă de Cartea neagră a comunismului.Crime.Teroare.Represiune efectuate sub coordonarea lui Stephane Courtois vin să ilustreze zădărnicia și execrabilul ideologiei 'majoritarilor', "care, au încercat să combată regimul terorist al țarului ce face totuși o figură palidă în comparație cu ororile bolșevismului la putere".9
Condițiile instaurării bolșevicilor la putere sunt foarte complexe. Pe de o parte, erau percepuți ca 'revoluționari', deci ca indivizi ce doresc înlăturarea regimului opresiv țarist, pe de alta, se impune analizei și situația specifică a unui război mondial (care "provoacă o regresie de ansamblu a societății ruse. Pe măsură ce extenuează statul și economia, el face să se ridice la suprafață Rusia primitivă pe care nu o mai poate face să evolueze, dar poate să o aducă la disperare și sălbăticie"10), precum și caracteristicile societății rusești, așa cum sunt sintetizate de Hannah Arendt în lucrarea ce întrunește atributele clasicității, Originile totalitarismului. "Victoria uimitor de ușoară a Revoluției din Octombrie s-a petrecut într-o țară unde o birocrație despotică și centralizată guverna o populație de masă lipsită de orice structură, amorfă, și pe care nu o organizase nici rămășițele ordinelor feudale rurale, nici clasele capitaliste urbane. Când Lenin a spus că nicăieri în lume nu ar fi fost atât de ușor de câștigat puterea și atât de greu de păstrat, el era conștient nu numai de slăbiciunea clasei muncitoare rusești, ci și de condițiile sociale anarhice în general, care favorizau schimbări bruște".11 În plus, Berdiaev consideră psihologia poporului rus ca fiind segmentată în trei elemente: narodnicism (încrederea în poporul rus, în simplitatea lui), anarhism și nihilism.12 Așadar, condițiile prielnice existînd, mai lipseau liderii providențiali ('homo ex machina') și procesul însuși de instalare a monstruozității la cârma istoriei secolului XX.
În esență, așa cum relatează un martor ocular de primă mărime, "până la Revoluția din 1917, Rusia a fost o uriașă țară compusă din aristocrați, în care își duceau traiul o seamă de magnați, stăpâni ai unor domenii nesfârșite"13 și stratul cel mai numeros al popolației ce supraviețuia în condiții abjecte.
Multe din considerațiile analiștilor fenomenului leninist privesc descrierea generală a psihologiei poporului rus, al cărui "caracter nu poate concepe și refuză cunoașterea a orice este organizat și compartimentat",14 aspect remarcat nu doar cu privire la populația obișnuită, ci și în cadrul elitelor (semnificativ de reduse ca număr și lipsite de o cultură veritabilă): "tot ceea ce, în Occident era ipoteză ori teorie științifică supusă oricând criticii…a devenit pentru intelighenția rusească un fel de afirmație ce se apropia mai degrabă de revelația religioasă. Rușii fac parte din cei care se dăruiesc cu trup și suflet, o anumită rezervă sau criticismul sceptic fiindu-le cu desavârșire străine".15 Această afirmație gravă impune specificații (sau mai degrabă, interogații) cu privire la receptarea lipsită de discernământ: dacă, în cadrul dezbaterilor din Occident, concurau mai multe teorii, cum de reușea intelighenția rusă să extragă pe cea 'corectă' , atât timp cât erau contestate de pe mai multe poziții? În ce privește caracterul revelatoriu, acesta nu poate ilustra decât snobismul elitar rusesc, puerilitatea lor (urmare a unei inferențe infantile de tipul: acest aspect a existat dintotdeauna, este ubicuu, ne-am gândit la el, dar nu am putut să-l definim).
Așadar, insurecția bolșevică a profitat din plin de situația precară a societății civile ruse care "era prea slabă pentru a se afirma decisiv contra unui stat puternic. Ea nu avea mijloace de a impune substituirea principiului tradițional al monarhiei de drept divin cu principiul nou al suveranității naționale. În 1905, toate clasele sociale, inclusiv țărănimea, se vor pune în mișcare într-o alianță încă precară pentru a răsturna Vechiul Regim. Chiar în acest moment, Vechiul Regim va reuși să se mențină și asta până în februarie 1917".16 În acest punct, se impun câteva remarci ce țin de: oportunismul liderilor revoluției, ce au manifestat destulă ingeniozitate în acel moment (și extrem de puțină – ca să nu spunem că au dat măsura absurdității – în alte momente, v. reprimarea revoltei marinarilor din Kronstadt; legat de această violență împotriva celor ce-i aduseseră la putere, Nicolas Werth amintește un fapt tragicomic: "în același an, o Comisie specială de evacuare a deportat spre Siberia, 2514 civili din Kronstadt sub învinuirea …..de a fi fost prezenți în fortăreață în timpul asaltului"17 disproporționat – au fost trimiși, contra a 5.000 de soldați baricadați în cazarma din Kronstadt, 50.000 de militari înarmați cu artilerie grea – cu consecințe inimaginabile. Importanța acestei reprimări este, conform lucrării Sfârșiturile comunismului scrisă de Francoise Thom, incomensurabilă, "înăbușirea revoltei de la Kronstadt privând definitiv regimul bolșevic de pretinsa lui legitimitate"18); divizarea socială atît ca neputință cît și ca distincție între reminescențe mentale feudale, chiar mai vechi privind dreptul țarului ca și conducător și introducerea unui nou sistem de guvernare, apărut nu atât din conștientizarea beneficiilor sale cât ca revoltă împotriva barbariei administrației țariste, precum și nuanțarea 'alianței' apărute în sânul Rusiei, alianță ce merită percepută nu în sens efectiv, ci mai degrabă sub forma unui curent de opinie dominant ce se opune sistemului țarist.
O analiză fie și sumară denotă grozăviile bolșevice raportate la administrația țarilor: "pentru toată perioada 1825-1917, numărul condamnărilor la moarte pronunțate de tribunalele țariste în toate procesele…. Se ridica, în 92 de ani, la 6321, cu un maxim de condamnări la moarte în 1906, anul reacțiunii contra revoluționarilor din 1905. În câteva săptămâni, Ceka a executat ea singură de 2 sau trei ori mai mulți oameni decât impreiul țarist în 92 de ani".19
Aserțiunea de mai sus își află corespondentul în definirea caracterului puterii sovietice, așa cum a fost furnizată de Alexander Zinoviev în lucrarea Homo sovieticus: "în societatea sovietică, puterea nu e organizată pentru a servi populației: populația este organizață ca materie necesară funcționării puterii".20
În cursul preluării puterii, "Lenin e singur cu partidul său și cu cateva gărzi roșii, într-o lume ostilă sau indiferentă",21 ceea ce explică, parțial, deviațiile ulterioare în următorul sens: motivarea resentimentelor prin lupta unuia (câtorva, restrânși oricum, ca număr) împotriva tuturor și convingerea indusă că Rusia se află pe drumul cel bun, în urma unei inferențe simpliste de forma – am învins, deci reprezentăm principiul pozitiv). Împotriva tuturor – o proiecție de fapt! (Nu puteau lupta contra tuturor fie pentru că aveau caracter clandestin, fie că era imposibil, pur și simplu din motive obiective- nu se putea aduna laolaltă toată populația Rusiei; deci luptau împotriva instituțiilor ce reprezentau națiunea rusă. Pe scurt, impotriva reprezentativității, principiu democratic!) .
Revolta bolșevicilor a intrat în arena istoriei ajutată de situația unei întinderi vaste de indivizi abia ieșiți din primitivitate cărora li se refuza cele mai multe drepturi (de fapt nici nu știau de ele, de vreme ce reproducerea status-urilor urma aceeași logică, a supunerii în fața opresiunii), iar cultura era apanajul unui procent din totalul indivizilor apreciat cu indulgență ca infinitezimal, fapt nu fără consecințe dezastruoase, deoarece, "ideile liberale" – probabil unicele soluții ale ieșirii din criza perpetuă – "au fost intotdeauna anemice".22 Mai grav decât atât, elitele (cel puțin o parte a lor), reprezintă un factor regresiv dacă luăm în considerare afirmația lui Zinoviev, conform căreia, "cele mai bune creiere ale societății sovietice nu intră în opoziție, ci în lupta împotriva societății".23
Curzio Malaparte a descris 'metodologia' preluării puterii de către partidul bolșevic, la succesul căreia și-au adus contribuția "strategul, ideologul Lenin" și "tacticianul Troțki".23 Referitor la acesta din urmă, Malaparte afirmă că reprezintă un pericol universal, prin inventarea/revoluționarea tehnicii loviturii de stat, printr-o metodă lesne de realizat: ocuparea/blocarea principalelor instituții (de telecomunicații, poște, sedii ale unor organizații sindicale, de transport, etc) de grupuri bine organizate, nu foarte numeroase (pentru ca 'secretul profesional' să fie cunoscut de un număr cât mai mic de 'revoluționari'), concomitent cu atacul îndreptat asupra parlamentului, eventual sechestrarea/eliminarea membrilor care nu se supun 'noii ordini'. Pentru o mai facilă și sigură victorie, aproape toate amănuntele erau cunoscute, deoarece 'unitățile de asalt' erau formate din indivizi ce în prealabil au cunoscut sau chiar lucrat în instituțiile 'supuse atenției'; iar ca elemente suplimentare puteau fi introduse declanșarea grevei generale și 'coruperea' unor unități ale armatei, pentru a interveni în forță în caz de necesitate.
Printr-o organizare minuțioasă și nu foarte anevoioasă datorită faptului că 'revoluționarii', o dată organizați, pot recurge la orice fel de 'argumente' în convingerea eventualilor co-autori la insurecție, se poate rezuma faptul că este necesară o vigilență sporită, mai ales în cadrul statelor ce întrunesc condițiile expuse mai sus. De altfel, cei doi co-actanți ai revoluției bolșevice s-au suplinit reciproc, viziunii in grosso modo a lui Lenin, care "nu avea simțul realității, lipsindu-i precizia și măsura",24 suprapunându-i-se excelenta tehnică troțkistă. Rezultatul: succesul deplin al insurecției. În plus, prin rezultatele ulterioare (rechiziționările de produse alimentare până la ultimele consecințe – decesul țăranilor deposedați, reprimarea revoltei marinarilor din Kronstadt, paradoxal, ei fiind trupele de elită ce au asigurat succesul revoluției bolșevice), asumpția malapartiană conține fermenții (lipsa simțului realității, al măsurii – ceea ce denotă absența totală a oricăror aprecieri realiste, în situații critice, deci o acuză de două ori mai gravă) dezvoltării ulterioare a ceea ce s-a singularizat (prin amploare și caracterul monstruos, genocidar) în istorie: Marea Teroare, a cărei 'precursor ilustru', deschizător de drum, a fost însuși strategul Lenin.
În această privintă, tot mai multe referințe vizează compararea regimului bolșevic cu dictatura iacobinilor, imediat următoare Marii Revoluții Franceze, din 1789; desigur, aluzia țintește atrocitatea. "Lenin și toată mișcarea revoluționară aveau un respect deosebit pentru
iacobini".25 afirma Besancon; prin metodele folosite, "Robespierre îl prefigurează pe Lenin".26
Ceea ce surprinde în acest caz este încercarea de confiscare a idealurilor Revoluției Franceze și impunerea lor ca fiind ale celei bolșevice – a doua fiind continuarea și implinirea celei dintâi ("Uniunea Sovietică a lui Lenin s-a instalat în postul de călăuză a progresului uman, în locul lăsat călduț pe care i l-a lăsat Franța Marii Revoluții").27 Se urmărește, prin această strategie, acceptarea motivațiilor ce au dus la instaurarea comunismului precum și a consecințelor sale prin atașarea legitimității Revoluției Franceze, ca revoltă împotriva regalității venal – oprimatoare.
Această tentativă apare ca ilegitimă și taxată ca atare; din nefericire, la apusul comunismului și nu la începutul lui: "Dintr-un puci izbutit în țara cea mai inapoiată a Europei de o sectă comunistă, condusă de un șef îndrăzneț, conjunctura face un eveniment model, menit să orienteze istoria universală, asemeni Revolției Franceze din 1789",28 asertează Francois Furet subliniind astfel deficitul de legitimitate al Revoluției bolșevice.
De altfel, ce înseamnă, concret instaurarea comunismului în orice societate? Idealul promovat este de egalizare a oportunităților, capacităților individuale: pe scurt, transbordarea utopiei din teorie în practică prin intermediul revoluției (definită ca trecere de la un sistem leadershipial nehegemonic la unul pretins neautocratic). Sorin Antohi în lucrarea Civitas imaginalis asuma faptul că între revoluție și utopie, deși există un raport de incomensurabilitate (în sens kuhnian) sunt prezente și importante "afinități…în vreme utopia coboară din teologie în politică, revoluția trece din astrologie, prin astronomie în sociologie și acțiunea politică".29 În ambele cazuri, transformarea provine din principii transmundane.
"Tentația totalitară" (titlul lucrării lui Jean-Francois Revel) avea să iasă la iveală după foarte puțin timp de la preluarea puterii de către bolșevici, "prin întărirea dictaturii de către aceștia, în primăvara anului 1918, tradusă prin desființarea definitivă a tuturor ziarelor nebolșevice, dizolvarea sovietelor nebolșevice, arestarea oponenților și reprimarea brutală a numeroase mișcări greviste. În mai- iunie 1918, 250 de ziare ale opoziției socialiste au fost desființate definitiv",30 ceea ce denotă cel puțin trei aspecte: dorința suprimării oricărei neadecvări la idealul nou promovat, legat de acesta – rapiditatea lichidării presei neaservite, ce demascase intențiile noului regim (în două luni, poate și mai puțin au fost scoase din circulație aproximativ 250 de ziare), precum și, fapt foarte important, existența unui curent de opinie defavorabil (ilustrat prin numărul mare de ziare nesupuse noii doctrine), ceea ce demonstrează existența unei societăți civile, chiar și insuficient articulată, ce nu adera la principiile bolșevice, ale căror menire (presupusă ca acoperind interesele tuturor oprimaților) devine astfel ilegitimă. În plus, aserțiunea berdiaeviană conform căreia Lenin ar fi reușit să "conjure puterile abisului oprind alunecarea Rusiei în haos, folosind totuși mijloacele unui despot și tiran",31 își dovedește relativitatea: nu numai că nu a oprit-o, dar Lenin este cel care va trimite Rusia către abisuri.
Inapt din punct de vedere politic și social să conducă la decizii viabile, comunismul a reprezentat o catastrofă din punct de vedere economic, iar cauza regresului economic poate fi cuprinsă în faptul că "economiile necesită încredere bazată pe perspective stabile, și această stabilitate este cea dintâi victimă a mișcărilor revoluționare",32 Conform opiniei lui Ralf Dahrendorf ilustrată în lucrarea Reflecții asupra Revoluției din Europa (reflecție ce vizează mai degrabă situația de după colapsul comunismului, dar se pliază și pe situația Rusiei prebolșevice), pentru a se impune mai lesne, regimul bolșevic nu doar că nu a administrat corespunzător, dar a adoptat și soluții decisive, criminale, poate și pentru a provoca dispersia și teama reacțiilor îndreptate contra lor, ceea ce a condus la perpetuarea sistemului timp de peste șapte decenii; orice consecință economică ivită după 1991, putând fi explicată prin măsurile haotic-suicidare (programul de rechiziționare, colectivizarea agriculturii, impunerea planificării prin politica NEP-ului, militarizarea tututor domeniilor, etc) adoptate de regimul bolșevic, măsuri continuate de liderii ce s-au succedat la cârma partidului.
Propunându-și idealuri unice ca amploare în istorie (uniformizarea până la ultimele consecințe a indivizilor, astfel încât să nu mai existe neajunsuri, subiecții reacționând după un singur tipar, astfel încât să nu-și poată auto-produce deservicii, dacă ar mai fi existat, desigur, instinctul de autoconservare, în urma mutațiilor), comunismul s-a erijat în arhetipul unui monstru, capabil, în numele idealului să producă dezastre unice.
Conform precizărilor lui Alexander Zinoviev, esența comunismului sovietic și de aiurea, este reprezentată de crearea unui homo novus, denumit de Zinoviev, homocus (prototip aparținând Uniunii Sovietice), a cărui "suflet ar trebui să stea în participarea sa la viața colectivului".33
Tot în numele idealului masificării și schimbării datelor antropologice probabil că se insinuau și gravele clivaje structurale; N. Werth susține că un simplu "muncitor din Petrograd, la începutul anului 1920, era remunerat cu o sumă cuprinsă între 7000 și 12.000 de ruble pe lună, în condițiile în care, pe piața liberă, o livră de unt costa 5.000 de ruble, o livră de carne, 3000 de ruble, un litru de lapte, 750", ajungându-se la categorisirea indivizilor "în cinci categorii de …stomacuri, de la muncitorii de forță și soldații Armatei Roșii până la 'trântori'- categorie în care intrau intelectualii…serviți ultimii, cei mai defavorizați, 'trântorii', 'intelectualii', 'ăia', ce nu primeau adesea nimic".34 Așadar, în condițiile unei economii de război, în care efortul susținut se impune, un muncitor, împreună cu familia lui, putea să-și achiziționeze aproximativ 10 kilograme de lapte, pentru a supraviețui timp de o lună; în condițiile abjectității tolerate, se explică, chiar și parțial de ce, "în 1921, Ceka număra circa 105.000 civili și 180.000 de militari încadrați în diferite trupe speciale"35- mitul faustic în variantă modernă.
Din această perspectivă, apare complet legitimă butada furetiană, conform căreia "a proclama vechea Rusie, patrie a clasei muncitoare înseamnă să întorci lumea cu susul în jos".36
Este arhicunoscut motivul revoluției bolșevice: instaurarea unei noi ordini sociale (inginerie socială), formarea unui alt tip de om (mutații biologice), în vederea accederii în stadiul ultim al socialismului – comunismul – în care orice sistem coercitiv va dispărea (anarhie deci!), paralel cu distrugerea vechii orânduiri. În acest sens, dată fiind palida încercare de constituire a unor raporturi intrasocietale democratice, la începutul secolului XX, bolșevicii aveau, în momentul cuceririi puterii, două posibilități: "fie să restabilizeze un simulacru de piață într-o economie în ruine" (consecință a războiului, dar și a administrării defectuoase), "fie să utilizeze constrângerea. Au ales-o pe cea de – a doua, convinși de necesitatea de a merge înainte în lupta pentru distrugerea vechii ordini".37. Cum putea fi realizat acest lucru? Ne răspunde convingător Alain Besancon: prin apariția "primelor lagăre de concentrare, în iunie 1918, la șase luni de la preluarea puterii de către Lenin și partidul său"38 dar și N.Werth precizând că responsabilitatea în crearea acestei instituții îi revine exclusiv lui Lenin care, "în afara sistemului ostaticilor, a experimentat și lagărul de concentrare. La 9 iunie 1918, Lenin a telegrafiat Comitetului Executiv al Provinciei Penza să-i închidă pe 'chiaburi, popi și albgardiști' într-un lagăr".39 Așadar, reformularea datelor antropologice prin trimiterea în lagăr a unui număr cât mai mare de indivizi (nu le putem aplica eticheta de cetățeni conform definițiilor moderne nu din malițiozitate maladivă ci pentru singurul motiv că nu se implicau in viața politică – mai degrabă 'erau implicați', ce-i drept, în lagăre), formarea Omului Lagărului ca exponent al ideologiei bolșevice este imaginea reală a unui proces complicat și de durată ce se dorea extrapolat asupra umanității în totalitate.
Pasionați pentru detalii, bolșevicii emit un "decret în 15 aprilie 1919 ce face distincție între două tipuri de lagăre: de muncă în regim coercitiv în care erau internați cei ce erau condamnați de un tribunal și lagăre de concentrare, reunid persoane închise, cel mai adesea în calitate de ostatici, în virtutea unei simple măsuri administrative. În realitate, deosebirile dintre aceste două tipuri rămân pur teoretice".40 Cu alte cuvinte, deținuții de drept comun împreună cu indivizi nevinovați, ba chiar poate o parte, chiar și infimă a lor, reprezentau elementele unei elite (de diverse facturi: politică, culturală, economică), sub același tratament ce cu greu poate fi calificat drept subuman, ilustrat de "brațul înarmat al dictaturii proletariatului"41 (după faimoasa definiție dată de Lenin, Cekăi).
Menționarea tribunalelor este de măsură să dea oarece legitimitate în acest ocean de nedreptăți, ne poate inocula că ostaticii, nu erau chiar nevinovați, de vreme ce îi judeca un tribunal: adevărul asupra acestui subiect ni-l dezvăluie N.Werth care consideră că acesta reprezenta interesele ideologiei, nicidecum ale justiției, astfel că, "tribunalul poate lua măsuri de protecție a societății împotriva acelor persoane periculoase din punct de vedere social, fie pentru că au comis o infracțiune anume, fie în cazul în care, urmărite fiind sub acuzația de a fi înfăptuit o infracțiune anume, sunt găsite nevinovate de tribunal, dar considerate periculoase din punct de vedere social".42
În fond, "în aceste lagăre erau trimise, printr-o simplă măsură administrativă și fără nici o judecată, 'elementele dubioase'…Printre aceste 'elemente dubioase', ce trebuiau arestate preventiv figurau, în primul rând, liderii politici ai partidelor de opoziție aflați încă în libertate",43 de unde arbitrariul situației precum și atenția obsesivă liderilor de a suprima orice formă de opoziție, nu doar existentă, vizibilă, ci si potențială, furnizând astfel 'materie primă de calitate superioară' batjocurii 'cerberilor' lagărelor; dacă "viziunii nerealiste"( Malaparte) a lui Lenin îi adăugam arbitrarietatea (acțiunea la întâmplare, bazată pe ipoteze nedemonstrate: acest individ este sau nu este inamicul nostru: dar fiindcă ar putea fi, mai bine îl trimitem în lagăr), avem imaginea parțială a dezastrului.
Conform tipologiei werthiene, sub speciae destinației: lagăr!, se situau următoarele categorii de persoane: "militanți politici nebolșevici, de la anarhiști la monarhiști; muncitorii ce luptau pentru drepturile cele mai elementare; țăranii – adesea dezertori – implicați în răzmerițe; cazacii, deportați în masă ca grup social și etnic ostil regimului sovietic; 'elemente socialmente străine' și alți 'dușmani ai poporului', 'suspecți' și 'ostatici' lichidați 'preventiv' în timpul evacuării orașelor de către bolșevici",44 din această descriere a potențialelor victime reiese generozitatea cu care erau stigmatizați și dezindividualizați categorii întregi de persoane, ce răspundeau acuzei că se aflau la locuri și timpuri nepotrivite.
Nicolas Werth își intitulează capitolul dedicat Rusiei din lucrarea Cartea neagră a comunismului. Crime. Teroare- Represiune, drept "Un stat împotriva poporului său", subliniind astfel caracterul catastrofic-odios al guvernării bolșevice, caracter ce și-a făcut simțită prezența "în mai-iunie 1918, când guvernul a luat 2 măsuri decisive care au inaugurat perioada de război civil numită 'comunismul de război'. La 13 mai 1918, un decret atribuia puteri extraordinare Comisariatului Poporului pentru aprovizionare, cu misiunea de a rechiziționa produsele alimentare și de a pune pe picioare o adevărată armată a aprovizionării…a doua fiind decretul din 11 iunie 1918 care instituia comitetele de țărani săraci însărcinate să colaboreze îndeaproape cu detașamentele de aprovizionare, în schimbul unei părți de prada reprezentată de surplusurile agricole ale țăranilor înstăriți".45 Cultura liderilor bolșevici pare să se fi oprit la dictonul lui Caesar: divide et impera! Din moment ce au avut inspirația de a-i porni pe unii împotriva altora, din care să cîștige, bineînțeles, tot ei. Numai că, din acest raport nu au ieșit doar ei învingători, ci și țăranii – reduși la postura de umbre. Același N.Werth, apreciază că, "vreme de trei ani, politica de rechiziționare a provocat mii de revolte, care au degenerat în adevărate războiae țărănești reprimate cu cea mai mare violență".46 Astfel situația se prezenta în modul următor: unor culaci analfabeți (fără ostentativitate!) ce nu depășiseră Evul Mediu și pentru care Totul se reducea la alimentele necesare subzistenței, li se rechiziționează aproape totul, iar când cer dreptate, sunt eliminați fizic în virtutea principiului instalării dictaturii proletariatului, deci a lor.
"Organizarea evidenței, controlul asupra marilor întreprinderi, trasformarea întregului mecanism economic de stat într-o mașină unică imensă, într-un organism economic care să funcționeze în așa fel încât sute de milioane de oameni să se conducă după un plan unic – iată ce sarcină organizațională uriașă apasă pe umerii noștri" (cuvântare rostită de Lenin la Congresul al VII-lea extraordinar al Partidului Comunist din Rusia)47 ilustrează convingător cel puțin două aspecte: discursul într-un cadru politizat, menit să motiveze și totodată să inoculeze fantasme celor sceptici și tentativa de omogenizare a diferitelor conștiințe după un tipar unic, un model de inginerie socială unic în istorie. Paradoxul este vizibil și evidențiat de Francois Furet astfel: "cea mai primitivă țară a Europei le arată calea celor mai civilizate țări europene, după ce le-a imitat mereu istoria, fără ca până atunci să fi avut ocazia de a fi deschizătoare de drum".47
'Originile intelectuale ale leninismului' (expresia lui Besancon, deci ale apariției fenomenului comunist) se regăsesc fără îndoială în principiile și profețiile formulate de Marx și Engels, în preluarea lor necritică, asumarea ca adevăruri universal-valabile și încercarea (reușită) de implantare a lor în spațiul rusesc. Numai că, ideologiei marxiste i s-a mai adăugat ceva: barbaria orientală, fapt ce l-a condus pe Berdiaev să afirme că 'bolșevismul este o sinteză între Marx și Ivan cel Groaznic",48 teribilul țar vestit prin cruzimea sa. Or, dacă primitivității îi adăugăm o doză de încredere și fanatism absolute, rezultatul este odios.
Venit să impună dictatura proletariatului ["Lenin nu va pleda niciodată pentru dictatura proletariatului, nesemnificativă numeric în Rusia, ci pentru dictatura ideii de proletariat, condusă de o minoritate neînsemnată",49 de unde rezultă frustrarea marginalizării, impunerea ideologiei uzitând un concept imprecis – cine putea ști la acea oră ce reprezintă proletariatul și cine face parte din el? și guvernarea 'minoritar-perpetuă' a 'majoritarilor' (guvernarea unor structuri din ce în ce mai puțin numeroase pe o curbă ierarhică, în cadrul guvernării susținute de o 'majoritate minoritară' în definitiv, pînă la nivelul ultim, de fapt care și concentrează puterea-'strategul' )], comunismul va nimici societatea neselectiv. (Aceeași opinie o susține și Raymond Aron Democrație și totalitarism unde, îl citează pe Karl Kautski care "avertiza că instituirea unei puteri absolute în mâinile unui partid minoritar ar reprezenta negarea speranțelor socialiste; socialismul fără democrație nu e socialism. Nu e vorba de dictatura proletariatului ci de dictatura impusă proletariatului",50 sau în Spectatorul angajat: "Regimul sovietic se definește prin partidul unic, adică prin puterea concentrată de acest partid. Și chiar în interiorul partidului există o minoritate restrânsă care guvernează și conduce esențialmente țara"51).
În lucrarea Marea paradă, J.-F. Revel afirmă un fapt de o evidență incontestabilă, anume acela că, iviți pentru a aduce bunăstare clasei muncitoare exploatate de către patronii industriali capitaliști, de fapt, "singura pauperizare a clasei muncitoare pe care ne-a oferit-o secolul XX, a avut loc în țările comuniste și numai în ele".52 Din interiorul aparatului comunist, A.Zinoviev opina că, de fapt, "viața în comunismul real se bazează pe idei fundamental atrăgătoare, însă, pe baza acelorași idei, se transformă într-o nouă formă de aservire".53 În primul rând, ceea ce contează, este distincția: idei și nu convingeri, conform tipologiei lui Ortega y Gasset, precum și faptul că ideile profesate de comunism sunt valabile ca și Weltanschauung-uri strict personale, din acest caracter, al caracterului privat, nedecurgând în nici un mod necesitatea extrapolării, mai mult, a inoculării lor prin forță, unor alte persoane.
În Statul și revoluția avem cîteva mostre de gîndire leninistă. Dorind să combată evidența și o parte a criticilor, Lenin afirmă următoarele: "Noi nu suntem utopiști. Noi nu visăm să ne lipsim dintr-o dată de orice conducere, de orice subordonare; aceste visuri anarhiste, bazate pe neînțelegerea sarcinilor dictaturii proletariatului sunt absolut străine marxismului și nu servesc în realitate decît la amânarea revoluției socialiste până în ziua în care oamenii se vor fi schimbat. Nu, noi vrem revoluția socialistă cu oameni așa cum sunt ei azi, care nu se vor putea dispensa de subordonare, de 'supraveghetori și de contabili'".54 Această considerație suportă câteva consecințe. Dacă ideologia comunistă nu are valențe utopice, de ce răspunde acestor afirmații? Probabil nu era conștient nici Lenin de anvergura dezastrului (sau era, și atunci trebuie să se 'mulțumească' cu rigorile 'stâlpului infamiei'). Dar ceea ce se dovedește o inadvertență grosieră ține de specificul revoluției: cum ar putea fi înfăptuită schimbarea (căci acesta este idealul, deși nu se știe precis către ce este îndreptată), atât timp cât populația este programată să fie prizoniera nomenklaturii in aeternum?
Dorința lui Lenin era ca "statul să devină dintr-o dată stat proletar (adică partidul revoluționar transformat în stat) și ca lui să-i revina sarcina de a conduce această revoluție burgheză. O va conduce în manieră teroristă, iacobină, 'plebee', și-și va păstra capacitatea de a decide în ce moment și pe ce căi va decide trecerea la faza următoare, 'socialistă'".55 Că pariul bolșevic este cea mai mare păcăleală a istoriei, nu încape nici o îndoială.
Paradoxal, pe lângă aproprierea idealurilor Revoluției Franceze, Lenin încearcă și ajustarea valorilor democratice conform doctrinei bolșevice. Pentru el, democrația "nu este identică cu supunerea minorității față de majoritate, ci democrația este un stat care recunoaște supunerea minorității față de majoritate, adică o organizație pentru constrângerea sistematică a unei clase de către altă clasă, a unei părți din populație de către cealaltă".56 Înțelegerea greșită a principiilor democratice este evidentă. În primul rând, oricât am forța limbajul, democrația nu poate fi definită ca un stat/organizație, nici un teoretician nu se hazardează să afirme așa ceva: democrația este un principiu de conducere a une țări/organizații. Ea nu este o realitate ce poate fi întâlnită aleatoriu pe stradă, ci un principiu mental după care oamenii se organizează, putând fi descoperită în practicile cotidiene, dar nu regăsită în sine. Cât privește definirea democrației prin constrângere, opresiune, asta nu denotă decât încercarea de transbordare a unei realități alogene unor condiții proprii Rusiei, pentru a nu-și atrage oprobriul internațional. Se poate asuma, la rigoare, că democrația presupune coerciție: dar este realizată qua mijloc pentru a asigura perpetuarea existenței grupului, societății și pentru a stopa extinderea violenței. Întrebat care ar fi resorturile utilizării coerciției (transformată în violență deschisă, fie și lăsând la o parte dimensiunile), comunismul nu ar putea da un răspuns satisfăcător din punct de vedere rațional.
În opinia lui Besancon, Rusia poate fi descrisă sub o "situație tringhiulară: stat, societate civilă și intelighenție".57 Ori, ceea ce poate fi categorisit drept circumstață agravantă, "războiul, a avut drept efect transformarea raportului de forțe între cei trei parteneri care-și disputau Rusia. Partidul revoluționar, și în special, fracțiunea sa bolșevică, s-a volatilizat la început în unanimitate patriotică. Apoi, statul vechiului regim a suferit o profundă eroziune. El s-a ruinat lent în incompetență, minciună, nevroză. Se părea că șansele sunt de partea partidelor liberale care reprezintă societatea civilă. Dar asupra acesteia s-a abătut greutatea războiului modern și a cedat. Ea este neînsemnată, prea tânără, prea slabă. Își demonstrează vitalitatea ducând povara unei industrii de război, dar nu poate să împiedice apariția ici și colo a unor ștrangulări".58
Berdiaev ne furnizează o definiție a proletariatului -"muncitorii și țăranii poporului rus",59 dar asta înseamnă și muncitorul obișnuit dintr-un cartier periferic sau central al Moscovei și un simplu țăran analfabet din Siberia, care află (sau se poate să nu afle niciodată ) ce se întâmplă la centru cu mult timp după ce faptele au căzut în desuetitudine (ca să numai aducem în discuție ideea de proletariat, înțelegerea ei); fapt ce conduce la ilegitimitatea regimului bolșevic.
Din analiza fie și sumară a lucrărilor scrise de Lenin constatăm extraordinara prodigiozitate a ideilor ignobile dimpreună cu preluări ale unor pasaje întregi din 'învățătura marxistă', de unde reiese caracterul umil al marelui Lenin ("leninsmul nu e altceva decît o încredere absolută în analiza marxistă"60) coroborat cu lipsa creativității de nivel superior a unor modele politice viabile; în lipsa lor, s-a recurs la Marx.
De altfel, dacă nu ar fi avut însușiri și urmări tragice (ca reflexe ale divizării arbitrare a populației în "trei categorii: de împușcat, de trimis în lagăr sau de cruțat"61), ideologia comunistă ar fi putut avea aspect de bufonerie: preluarea, urmarea și încercarea de a perfecționa idealul marxist nu apare decât tragicomică, așa cum semnala și Alain Besancon: "Când Lenin declară despre concepția materialistă a istoriei că nu este o ipoteză, ci o doctrină științifică demonstrată este desigur o credință, dar pe care el o presupune dovedită, întemeiată pe experiență. La temelia ideologiei există un dat-știut. Lenin nu stie că crede. El crede că știe".62 Dacă nu ar fi manifestat exces de zel toți liderii comuniști ai Rusiei (precum și unii din acoliții lor, probabil din dorința de a parveni) în prelungirea ipotezei marxiste, am putea asuma că au folosit doctrina lui Marx doar ca un subterfugiu în fața incapacității proprii, folosit pentru a prelua puterea. Dar, când lecturăm operele lui Lenin…avem trista senzație a tentativei de a duce până la ultimele consecințe învățătura marxistă.
Karl Popper în lucrarea Societatea deschisă și dușmanii săi tratează în primul volum ideile 'protectorale' (Dahl) provenite din lucrarea lui Platon iar în al doilea volum vizează 'profețiile' lui Hegel și Marx. Astfel, Marx este considerat un epigon hegelian. Berdiaev apreciază că Marx "provine din nucleul idealismului german de la începutul secolului al XIX-lea",63 din care pseudo-intelectualii ruși (anarhiștii, Bakunin, spre exemplu, cu celebra remarcă: 'Iisus ar fi trebuit să fie arestat pentru parazitism') au preluat tale quale majoritatea ideilor, adăugându-le doza specifică de fanatism. Pe această filieră, Besancon apreciază că "Lenin a acționat conform formulei magice pe care Bakunin o crezuse extrasă din Hegel: spiritul de distrugere este spiritul de creație. El a demolat într-adevăr capitalismul. Dar unde e socialismul? Nicăieri. Contrar previziunii, el nu se manifestă în mod spontan. Trebuia construit".64
Ceea ce este esențial pentru explicarea/comprehensiunea fundamentelor comunismului este tocmai inexistența lor. Concret, exceptând fantasmagoriile marxiste (mă refer la 'marile profeții'-K.Popper neîndeplinite ale lui Marx, care, printre altele, era convins că nu se poate realiza comunismul in Rusia, țară preponderent agrară – nu exista o clasă solidă a 'proletariatului exploatat') și preluarea lor mimetică și fără discernământ de către tagma 'revoluționarilor' din Rusia, nu există principii acceptabile ce pot fi aplicate pentru buna administrare a unei țări cu un teritoriu imens. Și, dacă nu existau, ori trebuia să guverneze în lipsa lor, ori trebuiau inventate și impuse. Aspect teribil, fie și dacă ne mărginim numai la considerarea ideii de dreptate, așa cum a fost ea interpretată de Besancon: "în sistemul comunist, ideea de dreptate nu constă într-o împărțire dreaptă, ci în făurirea socialismului, în suprimarea proprietății private, anulând în consecință orice măsură de împărțire, împărțirea însăși, și, în cele din urmă, dreptul părților.65
Principiile marxiste sunt atacate din toate direcțiile – aspect pozitiv – evidențiindu-se caracterul utopic al acestora. De pildă, N.Berdiaev aproximează că "marxismul vede în rău un drum ce duce spre bine. O nouă societate și un om de tip nou vor trebui să răsară de pe urma sporirii și adâncirii beznelor și a răului și un suflet la fel de nou se va isca din vălmășagul de ură, sentimente negative, patimi răzbunătoare și violență. Acesta ar fi sentimentul demoniac al marxismului, cunoscut îndeobște sub denumirea de element dialectic"66
În opinia lui Alain Besancon, instaurarea comunismului în Rusia a urmărit următoarele chestiuni:
I.distrugerea adversarului politic:organele guvernului, ale vechii administrații;
II.distrugerea formelor de rezistență socială reale sau potențiale: corpuri organizate, partide, armata, sindicatele, cooperativele, organizațiile culturale, universitățile, școala, Academia, Biserica, editurile, presa;
III.distrugerea întregii realități: satul, familia, rămășițele educației burgheze, limba rusă;
IV.crearea organizațiilor de tip bolșevic, partidele comuniste;
V.distrugerea partidului de către lider pentru a crea unul nou.67
.Simpla lecturare a acestor deziderate provoacă perplexitate: natura utopic-grotescă pe de o parte, amploarea distrugerii pe de alta.
Berdiaev a fost unul din primii și cei mai iluștri critici ai regimului leninisto-stalinist, intonându-i, prezicându-i sfârșitul încă din anii 1935-36, anul scrierii Originii și sensul comunismului rus: "Comunismul pur materialist și ateu n-ar putea ajunge decât la un eșec sau un dezastru, dacă nu cumva la crearea unei societăți mecanice, în sânul căreia să nici nu mai poți distinge forma aproapelui nostru".68
În aceeași ordine de idei, Stephane Courtois considera că, dorind să făurescă un om și o societate nouă, "bolșevicii hotărâseră să elimine – legal, dar și fizic – orice opoziție sau rezistență, chiar pasivă, față de puterea lor hegemonică, nu doar când venea dinspre un grup de opozanți politici, ci și din partea unor grupuri sociale ca atare – nobilime, burghezie, intelighenție, Biserica – și chiar a unor categorii profesionale (ofițeri, jandarmi…), conferindu-i adesea o dimensiune de genocid",69 ceea ce demonstrează teama perpetuă de a nu pierde puterea. Dar și patologia liderilor.
Și, după relevarea sărăciei intelectuale a doctrinei bolșevice, a asuma că sistemul comunist "se vrea universal, încăpățânându-se să comande întreaga existență, și nu doar unele din momentele sale",70 poate părea ca fiind o remarcă lipsită de bun gust (dacă n-ar fi, din nefericire, reală). În acest sens, R.Aron propune interpretarea comunismului conform căreia, acesta "nu vrea să fie înțeles prin ceea ce este ci prin ceea ce va fi, nu putem studia comunismul făcând abstracție de ceea ce vrea să înfăptuiscă",71 deci de ceea ce nu există
Pe lângă absurdul situației și intenției revoluției bolșevice, conducătorii săi nu au luat în calcul trăsăturile psihologice specific rusești ale celor ce vor forma clasa nomenklaturii; înainte de a transforma individul sovietic, ei credeau că l-au transformat deja. Concret, nu au prevăzut faptul că oamenii din subordine nu cunosc și nu împărtășesc aceleași idealuri cu liderii, de unde apariția unor 'efecte perverse'; o dată căpătată puterea de a comanda ea s-a transformat în arbitrar, astfel că "cei care se află la conducere vor deprinde gustul puterii absolute și nu se vor mai arăta dornici să desăvârșească schimbările indispensabile pentru o instaurare definitivă a comunismului. Puterea se va transforma într-un scop în sine, fiind un țel bine definit".72 Idee pe care o regăsim și la Nicolas Werth, care precizează că, o dată instaurată guvernarea bolșevică, s-a produs o "dispariție a oricărei norme juridice sau morale, ceea ce favoriza, adesea, o autonomie totală a responsabililor Ceka locali, ce nu mai răspundeau de actele lor în fața nimănui, metamorfozându-se în tirani sângeroși, necontrolați și incontrolabili".73 Dacă și-ar fi demonstrat viabilitatea, am fi putut asuma că liderii revoluției bolșevice au cunoscut perfect legitățile psiho-sociale: au dat frâu liber tensiunilor sociale, pentru a diminua numărul și așa mare al populației, diminuând, prin suprimarea unor categorii întregi de indivizi, nivelul violenței latente: o dată înfăptuit acest lucru (dispariția frustrărilor colective) se putea trece spre o etapă superioară, construcția socialismului pe baze sociale lipsite de frustrări (doar cele câteva zeci, poate chiar sute de milioane de urmași ai victimelor), dar parcă are asta vreo importanță, în contextul instaurării (deci, al decimării) universale a socialismului științific?
Raymond Aron relevă faptul că "regimul comunist nu reneagă ideile democratic-liberale, el pretinde că le respectă eliminând competiția între partide. Ei afirmă că democrațiile sunt camuflajul oligarhiei capitaliste".74
Mai mult, "democrația pentru imensa majoritate a poporului și reprimarea prin forță, adică excluderea de la democrație a exploatatorilor și a asupritorilor poporului – iată în ce constă schimbarea pe care o suferă democrația în perioada de trecere de la capitalism la comunism";75 or, spiritul democratic, așa cum a fost descris de teoreticienii săi nu se referă la excluderea unor categorii aleator alese (cine sunt exploatatorii și asupritorii?) ci, tocmai acesta este sensul democratic: schimbarea (acea himeră după care aleargă comunismul fără a o cuprinde – nu realizează că este o himeră pentru ei) elitelor conducătoare la intervale temporare regulate astfel încât să existe, în timp nu foarte lung, posibilitatea exprimării tuturor intereselor. În plus, (lăsând deoparte schițarea cadrului istoric după un model preconceput irealist) pentru a se încadra schemei propuse, ar trebui să existe un punct de pornire (capitalismul în Rusia) și un scop final (comunismul). Or, ce se observă: nici după 70 de ani, capitalismul nu definește societatea rusă, cu atât mai puțin se conforma previziunilor leniniste.
În genere, ideologia comunistă se recomandă ca o înșelătorie, dar și ca o luptă neîncetată îndreptată asupra celor care ar putea înșela puterea centrală, nesupunându-se: "Trebuie știut cine minte și pentru cine minte. Dușmanul de clasă minte fără încetare. El minte în mod subiectiv, căci el vrea să înșele clasa muncitoare.El minte, de asemenea, în mod obiectiv, atunci când pretinde că a ajuns la adevăr, adevăr care în poziția sa socială nu îi este posibil",76 afirma Besancon.
Democrația legitimează genocidul. Cel puțin așa voiau să ne facă să credem bolșevicii. În concepția lui Lenin, "democrația înseamnă egalitate, așa că se înțelege de la sine ce uriașă însemnătate are lupta proletariatului pentru egalitate și lozinca egalității dacă aceasta este just înțeleasă, în sensul desființării claselor",77 [remarcă nu lipsită de contradicții, inconsecvențe formulate de R.Aron astfel: intensificarea luptei de clasă înseamnă în socialism două lucruri absurde: lupta contra supraviețuitorilor fostelor clase și lupta impotriva claselor create în cadrul societății ce se definește prin proprietate colectivă, (absurd deoarece în societatea marxistă…nu există clase)]78. (În același spirit argumentativ, T.Todorov menționează că "în statele comuniste, 'dictatura proletariatului' devine un nume de cod pentru teroarea polițienească. Ea acoperă crimele în masă, tortura și amenințarea cu violența fizică"79). Ori, democrația, în comparație cu alte tipuri leadershipiale se recomandă prin libertate în condițiile egalității (ce menire are egalitatea luată separat în cadrul unui regim tiranic?), și nu doar prin egalitate (ca ideal comunist). În Spectatorul angajat, Raymond Aron conchide că "revoluția bolșevică nu a devenit vreodată democratică, în sens occidental",80 și nu în sensul descris de Lenin.
În lumina acestor precizări, interogația formulată de J.-F.Revel ca titlu al unui subcapitol din Marea paradă, comunismul, stadiul suprem al democrației?81 Capătă conotații exclusiv negative, nu doar din prisma judecării acestei întrebari în conformitate cu valorile democratice, ci și din perspectiva concepțiilor și acțiunilor sovietice.
În Europa Centrală și de Est în ciclonul tranziției, Zbigniew Brzezinski afirmă natura efemeră (săracă din punct de vedere intelectual) a socialismului care este doar o "definiție tranzitorie a realității – derivată în mod incidental din expresia timpurie a Europei occidentale, care trăia impactul revoluției industriale. Dincolo de aceasta, este o abstracțiune intelectuală. Democrația constituie baza pentru determinarea sistemului în care un popor dorește să trăiască".82
Pentru a crea impresia unei structuri bine organizate, care știe tot timpul ce face, Lenin a inventat Partidul (ceea ce se numea 'Uniunea de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare', în 1895), a cărui baze au fost puse în 1903; "acesta se organizează potrivit unei ierarhii care este o entitate bazată pe știință si pe respectarea legii. Inferiorul este instrument pentru superior, care dispune de el în mod judicios pentru cea mai bună soluție de ieșire din conflictul cosmic".83 Dacă în interiorul partidului legea este întemeiată pe știința care impune transformarea inferiorului în sclav, deoarece toate puterile universului o cer, avem imaginea, în acest caz, a unei monstruozități: aplicarea câștigurilor tehnicii în suprimarea individului uman. Mai mult, dacă structura partidului (care ar trebui să dea dovada științificității – a organizării bazate pe criterii raționale, sau cel puțin nu auto-suicidare) legitimează sclavia, apare clară raportarea nomenklaturiștilor, ori, mai grav, a poliției secrete, la populația de rând, lipsită de aripa protectoare a omnipotentului partid. În lucrarea menționată mai sus, Z.Brzezinscki critică, în studiul Pentru o Europă comună84 (din punctul de vedere al principiilor democratice extrapolate la nivel universal-geografic și teoretic) sistemul monopartidist sovietic care, în opinia sa este "în mod fundamental nedrept, deoarece implică o uzurpare a drepturilor poporului la libertatea de opțiune de către o elită autoproclamată care nu este legitimată prin voința liber exercitată a poporului".85
Cruzimea este inerentă comunismului instaurat de Lenin (Stephane Courtois avertizând asupra "dimensiunii criminale ca o caracteristică a sistemului comunsmului rus de – a lungul întregii sale existențe"86) și putem spune că și-a manifestat apogeul chiar din primii ani, dând dovadă de precocitate:
Acest document istoric dezvăluie câteva caracteristici. În primul rând se evidențiază caracterul feudal al supliciului, un grup de țărani ce luptau pe diverse căi pentru supraviețuire sunt adunați pentru a asista la martirajul unora dintre ei, selectați pe criterii numai de soldați știute. Al doilea element, rezistența până în pragul punerii sub semnul întrebării a întregii comunități. Al treilea element, este grija pentru respectarea formalităților sau măcar descrierea acestora ca fiind respectate: că s-a întâmplat așa sau nu, nimeni nu s-ar fi interesat. Dar, excesul de zel, ilustrarea aparenței că totul are o motivație superioară, ininteligibilă unor țărani izolați care vor fi trimiși în altă lume este aproape o constantă a membrilor aparatului represiv. În al patrulea rând, într-o ordine aleatoare, se remarcă gravitatea faptelor: o localitate (și câte altele nu vor mai fi fost) întreagă a fost măturată de pe hartă. Totuși, liderii trebuiau să stea liniștiți: vânătoarea continuă!
La apariția partidului format de Lenin, și probabil ca rezultat al inoculării mesajului propagandistic, "se credea cu generozitate că Partidul tindea să se dizolve într-o societate civilă pe cale de reconstituire, sau că el însuși tindea să formeze sovietatea civilă înlocuind-o pur și simplu pe cea pe care tocmai o distrusese. Dar era o eroare. Partidul s-a substituit efectiv vechii societăți civile. Dar el este incapabil de a construi la rândul său una".87
În lucrarea Democrație și totalitarism, Raymond Aron, pe filiera pragmapoliticii, consideră că dincolo de verbiajul liderilor sovietici, "meritul unei formule politice nu depinde de valoarea sau adevărul său, ci de eficacitatea sa", ceea ce nu doar că descalifică regimul uzurpator sovietic, ci îl și blamează ad aeternum.
Comunismul este asociat unui regim care "depășind crimele individuale, masacrele sporadice, regimurile comuniste au transformat, pentru a-și stabiliza puterea, crima de masă într-un veritabil sistem de guvernare".88
Deconstruirea modelului psihologic al terorii înfăptuite de bolșevici realizată de J.-F.Revel în lucrarea Revirimentul democrației este în măsură să explice iraționalitatea unor asemenea atitudini: "revoluționarii iau efectul drept cauză, își imaginează că totul merge prost din cauza maselor, drept pentru care revoluționarii încep masacrele în masă".89
Descrierea situației factice a Rusiei postbolșevice, nu e de natură să încânte, dacă o raportăm la promisiunile făcute: "comunismul nefiind decât etatism împins dincolo de orice limită – o încarnare a monstruosului Leviathan ale cărui gheare au cuprins absolut totul".90 Ceea ce conduce la considerarea economiei sovietice ca fiind "politizată:, ea fiind dependentă în cel mai înalt grad de regimul politic și de programele de acțiune ale conducătorului partidului".91
Concepția leninistă asupra statului, ca formă de organizare socială superioară este edificatoare pentru a-i înțelege repercusiunile: "Statul este o mașină de asuprire a unei clase de către alta, o mașină cu ajutorul căreia o clasă ține în frâu clasele ce-i sunt subordonate";92 simpla existență a unor concepte precum cele expuse în această lapidară definiție (și dacă ne gândim că sunt peste 50 de volume scrise doar de Lenin, cu aproximativ aceleași valențe teoretice primare, precum și preluarea mimetică a lor de către casta aparatcikilor, care-si vor dovedi excesul de zel, faptul că au interiorizat, voit sau nu, asemenea 'sugestii'), ne dă explicația rațională, de această dată, asupra fenomenului comunist.
Sau, o accepțiune precum : "numai comunismul creează condițiile în care statul devine cu totul inutil, deoarece nu există nimeni care să fie reprimat, nimeni în sensul de clasă, în înțelesul de luptă sistematică împotriva unei părți a populației"93 (comunismul qua ideologie a crimei, îndreptată nu doar asupra unor indivizilor, ceea ce este inadmisibil – dar contra 'unei părți a populației') oferă, într-o foarte bună măsură, imaginea rătăcirii intelectuale (nu-i putem nega virtuțile intelectuale, a reușit un miracol: implantarea comunismului în Rusia, contrar previziunilor marxiste) leniniste. Ceea ce nu a luat în calcul Lenin sunt consecințele acestor afirmații: la o privire atentă descoperim latura exclusiv suprimatoare a statului; ori, o categorie de cititori ai lui Lenin se putea întreba: dacă și când va veni și rândul nostru? Dispărând astfel miracolul ideologic; într-un anume sens însă (peiorativ) trebuie să substituim afirmației leniniste (sau măcar unei frânturi a ei): statul comunist a fost cu siguranță, probabil singurul stat inutil din istorie; multitudinea victimelor și maniera belicoasă împotriva propriului popor, îl transformă cu desăvârșire în așa ceva.
Zădărnicia modelului comunist iese și mai mult în evidență dacă aducem în discuție afirmația lui St.Courtois care precizează că "în numele unei doctrine, fundament logic și necesar, au fost masacrate zeci de milioane de nevinovați, fără ca un act specific să le poată fi reproșat, sau doar dacă recunoaștem că este o crimă a fi nobil, burghez, culac, ucrainean, chiar muncitor sau …membru al partidului comunist".94
Referințele la modelul sovietic evidențiază structura militarizată a societății impusă de la centru, calchiată deci după tabieturile aparatcikilor: partidul se 'confruntă' cu o aderență tot mai mare a indivizilor, astfel că suferă deopotrivă o "consolidare" ('disciplina de fier' – concept ce se referă probabil la gloanțele primite de 'elementele subversive', indisciplinate) "și o extindere, către 1920, făcând saltul de la 200.000 la 600.000 de membri, identificându-se cu statul".95
R.Aron aduce în discuție faptul că, "din 1916, când partidul număra câteva mii de membri și conducătorii aflați în exil, statul rus a devenit cel mai mare imperiu din lume, a cărui doctrină a devenit profesiunea de credință a 40% din omenire. De la răspândirea islamismului nu a mai existat o cucerire semi-spirituală/politică așa de rapidă și impresionantă",96 aspect greu inteligibil, luând în considerare absurdul doctrinei comuniste. Pentru a facilita înțelegerea expansiunii gândirii simplist-comuniste, R.Aron avansează și aspectele ce individualizează comunismul care: "dispune de tehnici polițienești și convingere de care n-a beneficiat nici un regim despotic în trecut; este o combinație de birocrație autoritară și voință de edificare a socialismului și reprezintă îmbinarea birocrației cu fenomenul revoluționar".97 Așadar, o mixtură între concentraționar, administrativ și utopie ce răspund în fața istoriei nu numai pentru ce au săvârșit, ci și pentru ceea ce doreau să realizeze (în lumina ororilor comise), aceasta fiind o altă caracteristică a blamului contra comunismului: faptul că se singularizează prin aceea că nici o faptă nu a fost supusă 'stâlpului infamiei' pentru ceea ce dorea să devină; toate erau desconsiderate pentru ce au fost.
Pentru Jean-Francois Revel, "esența leninismului constă în demolarea, în 60 de ani, a tot ce visase să facă…Lenin vorbea în numele poporului și comanda să se tragă în acesta… Lenin propovăduiește universalismul dar închide granițele; dezarmarea, dar se apucă nesățios de supraînarmare…".98
Comunismul are o alură apocaliptică, acesta e unul din adevărurile irefutabile, iar 'cavalerul' este reprezentat, în faza incipientă de Lenin, personaj central al Rusiei, "fără de care istoria statului rus nu se poate imagina…el fiind autorul, inițiatorul, inspiratorul și referența constantă a unui regim de tip nou care s-a întins, fără a-și schimba natura pe mai mult de un sfert de univers și despre care nu știm, după 60 de ani de când durează și se consolidează, dacă nu se va întinde la întregul univers".99 În acest context, culpa este impardonabilă, dar "cine poate rivaliza în istorie cu Lenin?"100
II.2 TOTALITARISMUL COMUNIST DE LA LENIN LA GORBACIOV
Deși poate părea prea vagă formularea acetui subcapitol (prin nespecficarea expresă a tutoror perioadelor circumscrise), scopul său este de a desluși principiile ce susțin fundamentul ideologiei comuniste și își află legitimarea în aserțiunea lui Stephane Courtois potrivit căreia, "comunismul, fenomen major al secolului XX, începe în 1914 și se încheie la Moscova în 1991".101
Zbigniew Brzezinski în lucrarea mai-sus citată aduce în discuție faptul că "cele mai catalizatoare trăsături ale moștenirii catastrofale a lui Lenin au fost concentrarea puterii politice în doar câteva mâini și întemeierea statului pe teroare".102
Francois Furet propune următoarea distincție cu privire la existența regimurilor ce au atentat la libertatea și viața umană: "despotismele, tiraniile, dictaturile nu lipsesc din nici o epocă. Însă oroarea totalitară e nouă în măsura în care, fiind realizată de om, ea iese totuși din ordinea umanului, ca negare absolută a acestuia".103 Cu privire la această remarcă, fără a minimaliza caracterul apocaliptic al totalitarismului (nazist și comunist), se impune atenției comparația în favoarea primelor trei menționate, deși diferența este de nivelul unui grad, existând pericolul legitimării actelor arbitrare cu consecințe grave în cazul unor dictaturi moderne (lucrările lui Jean-Francois Revel abundă de numeroase exemple în care națiuni ce se consideră 'industrializate' nu doar că nu întreprind acțiuni concrete în favoarea milioanelor de indivizi oprimați, dar își dovedesc orbirea încurajând existența respectivelor regimuri, sub speciae diplomației, care impune diverse norme de conduită, etc, etc devenind co-părtașe la săvârșirea crimelor).
Conform opiniei lui G.Sartori, "totalitarismul, ca și concept apare în 1925, fiind inventat de fascism. Pentru Mussolini – statul total suna impresionant" iar semantic, termenul reprezintă "încarcerarea întregii societăți înăuntrul statului, o dominație politică atotcuprinzătoare asupra vieții extrapolitice".104
În analiza fenomenului totalitar, R.Aron propune atenției identificarea a 5 elemente principale sub semnul cărora totalitarismul: "1.intervine într-un regim ce acordă monopolul unui partid; 2.acest partidul monopolist are o ideologie ce devine adevărul oficial al statului; 3. pentru a răspândi acest adevăr, statul își rezervă monopolul mijloacelor de constrângere și convingere; 4.activitățile economice și profesionale sunt controlate de stat și 5.o greșeală în orice domeniu devine o eroare ideologică", acestea, restrângându-se, în esență, la "monopolul partidului, etatizarea vieții economice și teroarea ideologică, fenomenul devenind complet atunci când sunt realizate toate aceste condiții".105
Hannah Arendt, autoarea lucrării clasice asupra domeniului, Originile totalitarismului, încearcă să ofere o justificare rațională a fenomenului totalitar astfel: "încercarea totalitară de cucerire a globului și de dominație totală a constituit o cale distinctivă de a ieși din toate impasurile. Victoria ei ar fi putut coincide cu distrugerea umanității; oriunde a domnit totalitarismul, el a început să distrugă esența omului".106 Odată cu înaintarea în timp și extensia comunismului din Rusia spre Europa Centrală și de Est, țările Americii Latine și Asia, ideologia a trebuit să sufere ajustări continue, până spre pierderea coerenței interne: dar, subterfugiul a fost constituit de tentativa de instaurare a comunismului în toate țările; inconsecvent în interior, se oferea drept 'piatră filozofală' exteriorului.
Tot în sprijinul ideii de mai sus, Raymond Aron consideră că "regimul comunist nu vrea să fie înțeles prin ceea ce este ci prin ceea ce va fi", atenționându-ne asupra faptului că "nu putem studia comunismul făcând abstracție de ceea ce vrea să construiască":107 monstruos în prezent, vrea să devină apocaliptic în viitor.
Ca o contrapondere la cele două afirmații, T.Todorov consideră "nu putem caracteriza comunismul prin idealul armoniei finale, ci prin calea aleasă pentru a-l atinge: supunerea opțiunilor personale celor ale Partidului, excluderea unei părți a populației (clasele dușmane), luarea puterii prin revoluție și dictatura proletariatului, abolirea proprietății private și a libertăților individuale".108 Mai mult, Horia Roman Patapievici în Politice asumă că "socialismul, ca sensibiltate, este invenția unora din membrii trândavi și incapabili ai claselor avute… Aceștia, pentru a-și răscumpăra simbolic trândăvia… au conceput teoria că muncitorii o duc prost nu pentru că nu au bani (căci banii se aflau, pe linie ereditară, la ei și, cu câteva minore excepții, nici un socialist de salon nu și-a împărțit săracilor banii), ci pentru că sunt muncitori, adică supuși exploatării capitaliste".109
Tot mai multe referințe vizează caracterul utopic al doctrinei comuniste, ceea ce conduce, în opinia lui Ralf Dahrendorf la echivalarea utopiei cu totalitarismul: "Utopia este prin natura ei o societate totală",110 și asta deoarece, frustrați din cauza caracterului imperfect al societății în care trăiesc, utopiștii imaginează societatea perfectă (din punctul lor de vedere) omițând faptul că, destinată unui număr cât mai mare de cetățeni, această societate nu ține seama de ei, fiindu-le impusă, ceea ce o face imperfectă. În același sens, J.-F.Revel considera că "utopia nu e obligată să ofere vreun rezultat. Singura ei funcție este aceea de a le permite adepților săi să condamne ceea ce există în numele a ceea ce nu există",111 ducând astfel la consecințe reprobabile, la distorsiuni societale, de o asemenea manieră încât, în loc a se presupune că statul este format din indivizi ce au drepturi individuale, se ajunge în faza în care "statul devine proprietarul indivizilor".112 Autorul citat deconstruiește miturile fondatoare ale comunismului, aproape în totalitatea lor, demonstrând că totul se reduce la o 'fantezie socială': "Comunismul promite abundența și dă naștere mizeriei, promite libertatea și impune sclavia, promite egalitatea și impune cele mai mari inegalități sociale (nomenklatura reprezentând o clasă privilegiată cum nici societățile feudale nu au cunoscut). Promite respectul față de viața umană și procedează la execuții în masă, promite accesul la cultură al tuturor și dă naștere unei abrutizări generalizate, promite 'omul nou' și transformă omul într-o fosilă. Dar vreme îndelungată, mulți credincioși acceptă această contradicție fiindcă utopia se situează întotdeauna în viitor".113
Încercarea de conciliere a utopiei cu totalitarismul se bazează pe resorturi psihice inconștiente, ce țin de (Vârsta de Aur?) edificarea unei societăți mai bune, din care Răul, ca principiu destructurant șă dispară, sau măcar să nu mai fie foarte vizibil. Totodată, această dorință, conform opiniei reveliene, este constitutivă ființei umane: "Lunga tradiție – două milenii și jumătate – a operelor utopice, uimitor de asemănătoare în cele mai mici detalii în privința rețetelor de construire a Cetății ideale, atestă un adevăr: sub masca unui demon al Binelui, ispita totalitară este o constantă a spiritului omenesc, în cadrul căruia a fost și va fi întotdeauna în conflict cu aspirația către libertate".114 Pentru a nu suferi coruperea moravurilor, această societate trebuie să limiteze (desfiițeze) pătrunderea ideilor/indivizilor în și dinspre alte comunități impure, ceea ce o califică drept "societate închisă"(R.Dahrendorf).
"Sistemul este 'total' numai într-un sens negativ, anume în faptul că partidul conducător nu va tolera nici un fel de alte partide, nici o libertate a opiniilor politice și nici o opoziție";115 departe de a ilustra universalul, comunismul relevă totalul. Tzvetan Todorov în Memoria răului, ispita binelui asumă că "totalitarismul reprezintă o noutate și este mai rău decât tot ce la precedat".116 Această afirmație poate figura sub semnul truismului și al redundanței, dar Todorov propune și aserțiunea conform căreia "în linii mari, faptele sunt cunoscute și pot fi găsite în orice manual bun. Dar faptele nu-și dezvăluie de la sine sensul",117 ceea ce conduce la interpretarea afirmației suspect-redundante ca încercare de inteligibilizare și negare a principiilor totalitare (oricât de pompos ar suna termenul).
Tot sub semnul 'afirmației prin negare' se poate așeza și ipoteza conform căreia, "fără totalitarism s-ar putea să nu fi cunoscut niciodată natura cu adevărat radicală a Răului",118 afirmație salvată de două elemente pentru a nu-i acorda atributul de falsă. În primul rând, încercarea de a singulariza fenomenul totalitarist din punct de vedere al violenței manifestărilor, iar în al doilea rând, utilizarea referentului probabilității (s-ar putea); altminteri, i se putea contrapune argumentul ce pornește de la ipoteza învățării și acordării de semnificații treptate: persoana umană apreciază doar ceea ce cunoaște, deci dacă n-ar fi existat totalitarismul, era posibil ca stigmatul să-l poarte altă manifestare a primitivității (deși sunt autori care apreciază că am face astfel un deserviciu hominizilor, prin responsabilizarea unor fapte realizate de urmașii lor, nedemni ce-i drept).
Căzut pradă mai multor atacuri cerebrale, Lenin este în imposibilitatea de a mai emite decizii, iar pentru ca Rusia să nu se îndepărteze de idealul făuririi societății fără clase, acest fapt declanșează lupte intestine în interiorul Partidului Comunist (Raymond Aron distinge următoarele faze în evoluția Partidului bolșevic rus, de la înființarea sa, până în 1958, anul definitivării lucrării Democrație și totalitarism:1.perioada dinaintea preluării puterii; 2.etapa ce a succedat preluării puterii; 3.lupta succesorilor,1920-1930; 4.atotputernicia lui Stalin, 1930-1953; 5.lupta între succesori"119) între partizanii lui Troțki – artizanul 'revoluției comuniste extinse la scară planetară' și cei ai lui Stalin, lupte care se vor solda, din păcate, cu victoria lui Stalin. Legat de fenomenul succesiunii în cadrul unei societăți dominate de totalitarism, Hannah Arendt, aproximează că o caracteritică a "mișcărilor totalitare în general, și a faimei de care se bucură liderii în particular este uimitoarea repeziciune cu care sunt ei uitați și cu care pot fi înlocuiți".120 Ce explicații pot fi date acestui fapt? La nivelul elitelor, probabil că răspunsul rezidă în 'zelul supunerii' (o auto-mutilare în contextul în care cu un timp foarte scurt în urmă, 'universul' era reprezentat de 'celălalt' lider), în încercarea de câștigare a încrederii (sau, la rigoare, de păstrare a vieții) noii conduceri iar la nivelul poporului de rând, schimbarea imaginii liderului poate fi o consecință a propagandei intense desfășurate de noul lider ce încearcă să se substituie celui vechi.
Tiradele liderilor comuniști au avut ca lait-motive câteva aspecte, care încercau să se impună Rusiei, denaturând procesul de instaurare a comunismului, în special burghezia și imperialismul.
Burghezia, în opinia lui Francois Furet este "celălalt nume al societății moderne. Ea desemnează acea clasă de oameni care a distrus progresiv, prin activitatea sa liberă, vechea societate aristocratică, bazată pe ierarhiile nașterii".121 Suferind mari carențe din punct de vedere al dezvoltării economice, Rusia își refuza, siluită de liderii săi, dreptul la bunăstare. Se pare că chiar aici este semnificația refuzului îmburghezirii populației de către omnipotenții vizionari conducători: dezvoltarea acestui strat ar fi condus la o creștere a nivelui de trai și a celui educațional ce ar fi făcut mult mai grea guvernarea lipsită de perspective clare a Rusiei. Totodată, aici apare și o inadvertență la nivel ideologic: succesoare a Marii Revoluții Franceze apreciată drept burgheză, revoluția bolșevică se vedea luptând contra burgheziei, a păturii mijlocii ce ar fi putut crea probleme regimului autocratic. Dar, prin manipulări abile, folosind dublul-limbaj (meteahnă prezentă și astăzi), idolatrizând Revoluția Franceză (și, implicit, chiar dacă nerostit, idealul burghez în numele căreia se realizase), sau vituperând contra clasei ce "arbora valori universale pe drapele sale conform cărora munca nu mai definește sclavul, ca în antichitate, sau pe nenobil, ca în aristocrații, ea definind acum umanitatea întreagă",122 comunismul a reușit să își facă loc în istorie.
Probabil că ceea ce intriga conducerea sovietică astfel încât a aplicat eticheta de burghez (ce reprezenta un semn clar al ostracizării, deci putea oricând să provoace 'dispariția' individului respectiv) este ceea ce Furet consideră ca fiind un fel de crez al burghezului: "eliberat de religie ori politică, de servituți, așa cum poate fi un om liber și egal în drepturi cu ceilalți";123 ieșit după secole de evoluție de sub tutela celor două puteri, spirituală și laică, câștigându-și dreptul opțiunii, individul este aruncat în tenebrele involuției.
Hannah Arendt opinează că mutația în sfera burgheziei este opera hazardului "unei noi clase de proprietari simultan cu revoluția industrială, propulsând-o în producătoare și stimulatoare a producției". Dar, ceea ce este foarte important, e că , "atît timp cât își îndeplinea funcția de bază a societății moderne ca o comunitate de producători, averea sa era o funcție importantă pentru națiune în întregul ei".124
Personajul burghez, într-o definiție ce poate surprinde modul cum era privit de către regimul comunist: "dacă este un renegat, este pentru că a fost victima unei minciuni. Departe de a încarna universalul, el nu are decât o obsesie – interesele sale, și un simbol – banul. Din cauza banilor e urât cel mai mult: banii adună laolaltă, contra lui, prejudecățile aristocraților, invidia săracilor și disprețul intelectualilor, trecutul și prezentul, care îl expulzează din viitor".125
Cât privește imperialismul,F.Furet consideră că acesta este o creație ex nihilo a regimului sovietic, un concept lipsit de substanță menit să obnubileze caracterul terorist al guvernării, afirmând că "Revoluția rusă, îndată după N.E.P* își sparge pieptul evocând agresiunea iminentă a imperialismului: acest imperialism însă n-are nume, de vreme ce are mai multe…Mișcarea comunistă se bate cu o amenințare fără chip".126 În aceeași privință, H.Arendt precizează că "imperialismul s-a născut când, în producția capitalistă, clasa conducătoare a ajuns să se izbească de limitele naționale în expansiunea sa economică. Burghezia s-a îndreptat spre politică dintr-o necesitate de ordin economic, căci, dacă nu voia să renunțe la sistemul capitalist a cărui lege inerentă este dezvoltarea economică uniformă, ea trebuia să impună o atare lege guvernelor din propria țară și să proclame expansiunea ca fiind – pe planul politicii externe – ultimul obiectiv politic",127 ceea ce explică în bună măsură idiosincrasia comunistă împotriva a tot ceea ce ar putea aduce atingere moravurilor unei societăți în profundă schimbare.
Demersurile violente ale regimului comunist au avut ținte precise, vizând "atomizarea masivă a populației Uniunii Sovietice, prin aplicarea abilă a epurărilor repetate care precedau invariabil lichidarea propriu-zisă a grupurilor".128 Deci, contrar ipotezei conform căreia violențele îndreptate contra populației au un caracter arbitrar, se pare că existau și scenarii bine-puse la punct (dar care erau fundamentate tot pe criterii aleatoare): dar acestea pot fi considerate mai degrabă excepții. Dovada: numărul extrem de victime și 'victime colaterale'. Dar o analiză a 'nelegiuirilor' făcute sub semnul unui ordin precis poate fi respins, fie și pentru faptul că nu puteau exista atât de mulți indivizi apți a face o evaluare a modului în care trebuie 'acționat.'
Cît privește alcătuirea unor mișcări totalitare, H.Arendt consideră că acestea sunt "organizații masive ale unor indivizi atomizați și izolați. În comparație cu toate celelate partide, cea mai izbitoare caractetirtică externă este impunerea unei loialități totale, fără rezerve membrilor lor individuali",129 iar această izolare se obține mai ales de la "ființa omenească complet izolată, care, fără nici un fel de legături cu familia, prietenii… capătă senzația de a avea un loc în lume doar prin faptul că este membru al unui partid".130 Profitând în mod exemplar de lipsa relațiilor intrasocietale ca urmare a unor malversațiuni săvârșite de unități special antrenate pentru a suprima, liderii comuniști au reușit uniformizarea conduitelor chiar și a unor părți reduse a populației, mă refer îndeosebi la unitățile Ceka, apoi ale diferitelor ramificații ale unor organizații-instrument ale genocidului.
Ca o urmare a politicii anunțate, este 'normal' ca "mișcările totalitare să nu permită libera inițiativă în nici un domeniu al vieții" (s-ar transforma în capitalism, 'dușmanul de clasă'), "nici un fel de activitate care să nu fie întrutotul previzibilă";131 astfel încât devine complet legitimă aserțiunea todoroviană potrivit căreia, "regimurile totalitare din secolul XX au dezvăluit existența unui pericol nebănuit mai înainte: acela al sechestrării complete a memoriei".132
T.Todorov explică ierarhizarea strictă (într-o societate ce-și propune dispariția claselor!) în cadrul relațiilor de putere caracteristice regimului sovietic astfel: "masele sunt supuse membrilor Partidului, aceștia, membrilor nomenklaturii ('cadrele') subordonați la rândul lor unui grup de conducere în vârful căruia domnește conducătorul suprem sau 'cârmaciul".133 Departe de a fi un model ideal al unei organizări superioare, ierarhizarea sovietică este un exemplu de birocratizare excesivă, venală și neproductivă (rezultatele sunt evidente). De această ierarhizare vorbea și H.Arendt atunci când afirma "confuzia ierarhiei ce asigura independența completă a dictatorului față de inferiorii săi, care face posibilă schimbări rapide și surprinzătoare în politică, fenomen pentru care totalitarismul a devint faimos. Organismul politic al țării este imun la șocuri din cauză că nu mai are nici o formă".134 De aici rezultă ingeniozitatea regimului sovietic de a produce subterfugii astfel încât, în eventualitatea responsabilizării, conducătorului suprem nu i se putea imputa nimic; culpa era a aparatcikilor.
În plan social, excesul administrativ putea fi identificat datorită "multiplicării oficiilor administrative, ceea ce distruge orice simț al răspunderii și orice competență; nu numai că e o sporire colosal de apăsătoare și neproductivă a administrației, dar de fapt împiedică productivitatea întrucât comenzi contradictorii întârzie constant munca reală până în momentul când conducătorul a rezolvat problemele prin ordinele sale".135 Percepția inutilității fiind conștientizată, liderii sovietici au trebuit să tolereze haosul administrativ (tocmai în cazul excedentului personalului administrativ), pentru a-și valoriza competențele (inexistente!).
Acest model negativ administrativ, în opinia lui Zbigniew Brzezinscki "a ajuns la apogeu sub Stalin, când exaltarea conceptului de Stat și folosirea violenței statale ca mijloc de reconstrucție socială au atins cotele cele mai înalte. Deși Tiran fără pereche în istorie, conducerea lui s-a exercitat printr-o structură complexă extrem de birocratizată și instituționalizată".136
Toate semnele de întrebare privind caracterul veridic al afirmațiilor formulate de conducătorii comuniști se spulberă în momentul aducerii în discuție a asumpției arendtiene care precizează că "încăpățânarea cu care dictatorii s-au agățat de minciunile lor inițiale în fața absurdității însăși nu se explică numai printr-o simplă recunoștință superstițioasă față de un 'truc care a mers'…O dată ce sloganele acestei propagande sunt integrate într-o 'organizație vie', ele nu mai pot fi retrase decît cu riscul de a mina întreaga structură".137 Aceastei afirmații, dacă îi atribuim caracterul veridic îi urmează alta ce pune în discuție fundamentul însuși al comunismului, așa cum a fost formulat la instaurarea sa: dacă liderii bolșevici au fost niște farsori, rezultă că aveau o idee fie și parțială despre ce se petrece în teritoriu, și totuși au tolerat și încurajat prin ipocrizia lor, comportamente antiumane (caracterizate indulgent); iar de aici rezultă că toată opera comunismului este rezultanta ipocriziei. Grozav stigmat pentru un concept!
Karl Popper în lucrarea Societatea deschisă și dușmanii săi, opinează că "tendința totalitară este prezentă începând cu filosofia politică a lui Platon",138 în acest context, dacă "filosofia este un lung comentariu la opera lui Platon", putem avea o imagine destul de cuprinzătoare a resurselor totalitarismuului. (De aceeași manieră se pronunță și St.Courtois, care opinează că, de fapt, comunismul nu este o invenție a sfârșitului de secol XIX și materializat la începutul secolului XX, ci el "există de mai multe secole, chiar milenii. Nu fundamentează Platon în Republica, ideea unei cetăți ideale…?"139)
Alexander Soljenițîn în lucrarea Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX, anatemizează comunismul a cărei stăpânire "întinsă pe 70 de ani…a fost aceea a unui regim totalitar care a nimicit metabolismul organic al vieții poporului";140 exceptând latura narodnică a acestei scrieri, afirmația se dovedește adevărată doar în condițiile explicitării fenomenului totalitar, fenomen legat nu numai de istoria Rusiei ci și de cea a Europei (conform afirmației lui Tzvetan Todorov: "în Europa, istoria secolului XX nu poate fi despărțită de cea a totalitarismului"140 ), dar și a Asiei, Americii Latine sau a unor țări din Africa. Aspectul ce transfomă o doctrină politică într-un Leviathan este, conform opiniei lui T.Todorov, "încercarea de a atinge idealul de unitate, de comuniune și legătură organică prin impunerea monismului în viața publică, monism ce restabilește unitatea teologico-politică, erijând un ideal unic în dogmă de stat".141
Pentru a exemplifica repercusiunile tentativei de inginerie socială, este de ajuns să aducem în discuție lagărele de concentrare, instituții care slujesc ca "laboratoare în care se verifică credința fundamentală a totalitarismului că totul este posibil",142 iar această aserțiune, coroborată cu cea potrivit căreia: "credința totalitară că totul este posibil pare a fi dovedită de un singur lucru: că totul poate fi distrus",143 demonstreză orbirea provocată de încercarea de definitivare a unui plan social criminal impus și nefundamentat totodată; de altfel, ce altceva reprezintă ingineria socială, dacă nu experimentarea unor 'variante colaterale', cu ajutorul unor diverse 'artificii de calcul'.
Pretins fundamentat științific, comunismul ca fenomen totalitar este o cumplită abstragere de la tot ceea ce reprezintă știință sau morală, el "neavând nevoie de cercetări savante la vârf ca să-și înfăptuiască marile nelegiuiri: armele de foc, gazul otrăvitor, loviturile de ciomag nu au nimic dintr-un miracol al spiritului".144
Ceea ce califică ideologia comunistă drept totalitară este, conform lui Z.Brzezinscki, "nu doar faptul că societatea era coercitiv subordonată sistemului politic dar și pentru că ea era remodelată violent după un plan ideologic".145
Lagărele de concentrare sunt opera a două ideologii, la început prietene apoi rivale implacabile: nazismul și comunismul. În acest sens, T.Todorov apreciază că există o distincție între cele două tipuri de instituții, nazist și rus prin aceea că "în Uniunea Sovietică nu există camere de gazare, nici lagăre de exterminare. Această diferență este semnificativă, chiar dacă nu suficientă, pentru a face din lagărele rusești un loc agreabil…aici înfometarea aplicată deliberat ca pedeapsă pentru o muncă apreciată insuficientă, bolile neîngrijite, răspândite prin insecte, frigul din tundra siberiană ucid tot cu atâta cruzime ca și gazul, deși mai lent".146 În acest context, ca o anticipație la rolul intelectualilor în aprobarea ideologie totalitare, putem aduce în discuție rătăcirea lui "G.B.Shaw, care în 1933, în periodicul The Listener îi îndeamna pe chimiști, ca pentru a accelera epurarea dușmanilor socialismului, să desopere un gaz umanitar care să provoace o moarte instantanee și fără dureri, un gaz caracterizat prin rafinament – mortal, evident, – dar uman, lipsit de cruzime"147 Lipsa discernământului este atât de vizibilă prin faptul că scriitorul citat nu a reușit să coreleze faptul că umanitatea rezidă tocmai în a nu permite asemenea metode, nu în a le îmblânzi.
Jean Francois-Revel în Cunoașterea inutilă apreciază că "secolul nostru este unul din cele mai sângeroase veacuri ale istoriei, este unic prin amploarea opresiunilor, a persecuțiilor, a exterminărilor. Secolul XX este cel care a inventat genocidul, lagărele de concentrare, nimicirea unor popoare întregi prin înfometare, care a conceput în teorie și a realizat în practică, regimurile de cel mai atroce sclavaj",148 oferind astfel o imagine nu tocmai plăcută (dar reală), a contemporaneității.
Hannah Arendt furnizează o descriere destul de sugestivă a lagărelor, accentuând faptul că "nu există nimic care să se poată compara cu viața din lagărele de concentrare. Oroarea ei nu poate fi îmbrățișată de imaginație, pentru însuși motivul că ea stă dincolo de viață și de moarte. Ea nu poate fi niciodată relatată pe deplin, pentru însuși motivul că supraviețuitorul se întoarce în lumea celor care trăiesc, ceea ce pentru el face imposibil să mai creadă în propriile lui experiențe trecute";149 pentru comparație, putem exemplifica prin faptul că, dacă resimțim o durere fizică solicităm ajutorul specialistului: în lagăre, nu existau vindecări (din contra, experimentele și programul extenuant era realizat – când nu era pe deplin criminal – după metode științifice, de evaluare a rezistenței ființei umane sub tortură, deci ceea ce era construit să salveze omul îl reducea la neant), erau doar victime. Și, dacă o simplă durere este percepută ca indezirabilă – să înmulțim aceste dureri cu câteva milioane și vom avea cuantificarea terorii. Șansa umanității constă în inadecvarea metodelor raționale celor afective!
Tot de inadecvare a stupidității la orice model rațional ține și "Verdictul tribunalului popoarelor din raionul Suzdal, ținutul Vladimir, din 10 octombrie 1947: Puși să păzească în timpul nopții caii colhozului, N.A și B.S, minori în vârstă de 15 și respectiv 16 ani, au fost surprinși în flagrant delict de furt a 3 castraveți din grădina de zarzavat a colhozului. N.A și B.S vor fi condamnați la 7 ani de lipsire de libertate, într-o colonie de muncă cu regim obișnuit".150 Ținând cont de faptul că nu existau deosebiri majore între grupele de închisori, descoperim absurdul unei situații provocate și tolerate de regimul comunist sovietic.
Stephane Courtois în lucrarea Cartea neagră a comunismului ține să cuantifice astfel monstruozitatea sa: "Comunismul a comis din belșug: crime contra spiritului, crime împotriva culurii universale și a culturilor naționale", și, fără a avea pretenția exhaustivității, același autor identifică numărul victimelor după cum urmează: "U.R.S.S.- 20.000.000,China-65.000.000, Vietnam-1.000.000, Coreea de Nord- 2.000.000, Cambodgia-2.000.000, Europa de Est-1.000.000, America Latină-150.000, Africa-1.700.000, Afghanistan-1.500.000, Mișcarea comunistă internațională și partidele neinstalate la putere-aproximativ 10.000. În total, circa 100.000.000 de morți".151 Cu un așa total (Courtois a menționat doar numărul aproximativ al victimelor, nu și al victimelor colaterale, ceea ce poate ridica numărul la câteva sute de milioane), comunismul se singularizează în istorie.
Nicolas Werth furnizează câteva date referitoare la sistemul lagărelor. Astfel, la "1 ianuarie 1940, existau 53 de complexe de lagăre de muncă corecțională și 425 de colonii de muncă corecțională, care totalizau 1.670.000 deținuți; după un an, acest număr atingea 1.930.000 deținuți. În închisori se aflau 200.000 de persoane ce așteptau să fie judecate sau transferate în lagăre".152
O analiză și încercare de surprindere a miezului psihologiei comunist-concentraționare este realizată extrem de sugestiv de T.Todorov, care definește universul lagărelor astfel: "În U.R.S.S, numărul mare al victimelor este produs de o altă logică: omul nu este aici un scop în sine; este fie o pedeapsă sau un mijloc de a teroriza, fie o pierdere sau un accident neînsemnat. Prizonierii Gulagului se sting după 3 luni, de epuizare, de frig sau de boală; nimeni nu are grijă de ei fiindcă sunt o cantitate neglijabilă și vor fi înlocuiți cu alții. Țăranii pot muri de foame, deoarece aceasta este condiția colectivizării agriculturii sau a supunerii Ucrainei de către Rusia, a satului de către oraș. Clasele dușmane trebuie, firește eliminate, dar în esență, aceasta este sarcina istoriei și a naturii (tundra înghețată a Siberiei)".153
Nicolas Werth în lucrarea amintită descrie unul din episoadele tragicomice din interiorul lagărelor, așa cum a fost descris de un supraviețuitor al lagărului de la Solovki (scriitorul V.Șalamov): "pentru a trece dintr-un sector în altul, deținuții cereau să le fie legate mâinile la spate și țineau neapărat ca acest lucru să fie menționat în regulament: Era singurul mijloc prin care deținuții se puteau apăra de la comica formulă <ucis în timpul unei tentative de evadare>".154
Cum se explică existența lagărelor de concentrare? Răspunsul este circumscris de însăși fenomenul totalitarismului ("a cărei caracteristică nu este facultativă, ci care face parte din însăși esența lui este teroarea"155).
Din toată perioada anunțată în titlul subcapitolului, referirile vor viza trei aspecte, în special: domnia lui Stalin, raportul secret al lui Hrușciov și problematica adeziunii intelectualilor la fenomenul totalitar.
II.2.a. Teroarea ca expresie a patologicului
Considerație proprie, expresia acestui subtitlu își găsesște legitimarea în lucrarea Revirimentul democrației a lui J.-F.Revel. Dacă este unanim recunoscută guvernarea prin teroare a regimurilor totalitare, remarca reveliană conform căreia "totalitarismul este un caz patologic",156 conduce, printr-un raționament similar teoremei celor trei perpendiculare din geometrie, la legitimarea intitulării acestui subcapitol.
R.Aron distinge următoarele forme de teroare: "legală, codificată (codul sovietic enumeră acțiuni criminale inexistente în alte coduri), cea exercitată de tribunalele administrative precum și deportarea populațiilor întregi".157
Un episod al istoriei Rusiei remarcabil prin cruzimea sa este fără îndoială reperezentat de intervalul temporar în care Stalin a condus autocratic destinele Partidului comunist (1921-1953) iar ceea ce este semnificativ pentru acest interval este teroarea ca instrument de conducere, dar și ca repercusiune a absurdului întruchipat de însăși persoana lui Stalin. În primul rând, se evidențiază (din punct de vedere temporal) agresiunea asupra țăranilor. Nicolas Werth apreciază "colectivizarea forțată a agriculturii drept un adevărat război declanșat de statul sovietic împotriva unui popor întreg de țărani gospodari. Peste 2.000.000 de țărani deportați, din care 1.800.000 numai în 1930-1931, 6.000.000 de morți de foame, alte sute de mii morți în deportare", acesta fiind un bilanț aproximativ a ceea ce s-a numit "noul asalt asupra țărănimii".158 Execrabilul guvernării sovietice nu poate fi pus sub îndoială nici un moment dacă, așa cum estima N.Werth conform cercetărilor sale, "în timp ce milioane de țărani mureau de foame, guvernul sovietic exporta în străinătate, în 1933, 18.000.000 de quintale de grâu, pentru cerințele industrializării".159 A încerca să rechiziționezi alimentele țăranilor pentru a hrăni diviziile Armatei Roșii are cel puțin o justificare (deși prin teribilul actului în sine dispare), dar a lichida țăranii pentru a alimenta …infatuarea înseamnă nu doar absurditate, ci și patologic.
Nicolas Werth aduce în discuție ceea ce a scăpat din vedere liderilor sovietici în cadrul procesului colectivizării, și anume faptul că "Marea foamete, cu cortegiul său de violențe, torturi, exterminarea unor populații întregi, a însemnat o uriașă întoarcere înapoi din punct de vedere politic și social. Se înmulțesc tiranii mărunți și despoții locali, care nu se dau în lături de la nimic pentru a stoarce de la țărani ultimele provizii, și începe domnia barbariei. Darea și luarea de mită devin o practică obișnuită. Copiii abandonați, canibalismul își fac din nou apariția, la fel epidemiile și tâlhăriile…".160 Excesul de zel își găsește justificarea în dorința de a parveni sau în instinctul de supraviețuire: cine nu îndeplinea 'planul', putea să fie dat dispariției pentru complot împotriva intereselor (criminale ale) statului.
Explicația agresiunii îndreptate contra țărănimii poate fi circumscrisă ideologic (mitul societății fără clase), așa cum reiese din remarca arendtiană potrivit căreia, "din cauza numărului lor, și a proprietății, țăranii constituiseră până atunci, clasa cea mai puternică în Uniunea Sovietică",161 exemplificând astfel circularitatea abjectității statului soviectic: incapabil să contribuie la bunăstarea poporului prin industrializare (de care va uza fără măsură începând cu deceniul patru, prin crearea imenselor complexe industriale), statul anatemizează poporul pentru decalajul survenit între Rusia și țările occidentale.
Scapă imaginației umane ceea ce percepea țăranul rus din tot amalgamul, în condițiile în "care cele mai bogate și dinamice regiuni, care aveau de dat statului cel mai mult și care aveau și cel mai mult de pierdut ca urmare a sistemului de preluare a producției agricol, au fost cele mai afectate de foametea din 1932-1933",162 așadar de la surplus la înfometare, așa se poate numi această etapă.
"Harta foametei acoperă exact zonele celei mai aprigi rechiziționări din cadrul anilor precedenți și de asemenea a celor mai puternice revolte țărănești".163 Chiar și doar din acest punct de vedere este perfect legitimă aserțiunea lui Z.Brzezinscki potrivit căreia, "fenomenul comunist reprezintă o tragedie istorică".164
Episod întunecat al istoriei Rusiei, rechiziționarea alimentelor a dus la adevărate dezastre în rândul țăranilor, cărora li se lăsa, "conform planurilor de rechiziție din 1920-1921, în medie, 16 kilograme de cereale și 24 de kilograme de cartofi, de persoană, pe an, echivalând cu un raport situat aproximativ de 10-12 ori mai puțin decât minimul necesar supraviețuirii ".165
Pentru a înțelege mai bine logica guvernării staliniste, reproduc un fragment din Cartea neagră a comunismului:
Fiindcă aveam nevoie de un referent, prezint mai jos o mostră de gândire stalinistă:
Semnalând un fapt grotesc, al torturii țăranilor, Șolohov primește un răspuns paradigmatic pentru comprehensiunea agresiunii staliniste. Frapează în mod special dublul-limbaj, țăranii sunt 'prietenii noștri' dar și 'sabotori', ceea ce-i proscrie, punând sub semnul întrebării existența lor. Al doilea fapt este reprezentat de violența impregnată în conștiința lui Stalin: sabotajul nu a avut 'vărsări de sânge', precum și cercul vicios al vindicativității: cei care au greșit, vor plăti (cu viața, mai mult ca sigur), urmând ca acest raport să se extrapoleze temporal ad aeternum. În plus, Stalin dă dovadă de un cinism remarcabil; țăranii vor fi pedepsiți în 1933 pentru fapte comise sau nu în 1918, deci la 15 ani diferență. Pentru a nu mai lua în discuție lipsa discernământului în ceea ce privește interiorizarea cauzelor ce au dus la așa-numitul sabotaj. Grație incapacității administrării eficiente a economiei sovietice precum și adoptării unor măsuri represive atroce, comunismul și-a căpătat faima că "doar în cadrul statelor în care este prezent se mai întâmplă catastrofe alimentare de o amploare medievală".166
Agresiunea totalitară sovietică, prin definiție a avut ca obiect de activitate toate domeniile, după cum reiese din cele de mai sus. În această privință, merită amintit faptul că nu doar omul a avut de suferit, a existat și o agresiune contra Naturii. În lucrarea intitulată sugestiv-pleonasmatic Mitologia științifică a comunismului (dorind să inducă sărăcia nu doar intelectuală ci și morală a comunismului, inutilitatea sa), Lucian Boia prezintă câteva situații de teroare contra naturii. Acesta citează "numărul din februarie 1951 a revistei Uniunea Sovietică potrivit căreia una din cele mai grosoloane erori fusese, înaintea comunismului chiar… cursul Volgăi deoarece acest fluviu imens se vărsa într-o mare interioară, închisă (Marea Caspică), sovieticii considerând că merită mai mult, adică vărsarea în oceanul planetar, ceea ce au și făcut, modificându-i cursul spre Marea Baltică".167 În opinia cercetătorului român, sovieticii se confruntau cu o "dublă – problemă: salvarea mărilor meridionale (Marea Caspică și Marea Aral deaorece le scădea debitul) și înzestrarea unei vaste regiuni (Asia centrală , în primul rând) cu un supliment de apă, dat fiind deficitul Rezolvarea acestei probleme a survenit ca ilustrare a paradoxului, sub speciae schimbării cursului fluviilor și orientarea lor spre sud, ceea ce echivala nici mai mult nici mai puțin cu …îndreptarea apelor să curgă spre izvoare!".168 Rezultatele au fost pe măsură! "Marea Caspică a scăzut din anii 30 și până în anii 90 cu 39.000.km pătrați iar Marea Aral a pierdut aproximativ 40% din suprafață".169 Dar probabil că una din cele mai năstrușnice grozăvii care fusese propusă de inginerul P.M.Borisov ținea de "închiderea strâmtorii Bering și pomparea apei Oceanului Arctic în Pacific, în ritmul de 500 de kilometri cubi pe zi. Astfel, apele calde ale Atlanticului se vor revărsa în bazinul arctic, topindu-se ghețurile, ceea ce ar conduce la temperaturi medii în timpul iernii de 8-12 grade (ca la Atena sau Roma)".170 Din aceste câteva mostre de proiecte putem deduce lesne anvergura patologicului.
Alexander Soljenițîn aduce în discuție un fapt ce ține de disonanța cognitivă dintre idealurile propuse de ideologia comunistă sovietică și execrabilul materializării ei: astfel, a intervenit o "sciziune între adevăratele sentimente ale poporului și politica dusă de putere ce avea să se arate abia în anii războiului sovieto-german. Numai în vara anului 1941, peste 3.000.000 de soldați s-au lăsat, cu ușurință luați prizonieri. În 1943-44, caravane întregi de oameni porneau, de bună voie, în pribegie, în urma armatei germane în retragere, ca și cum ar fi fost propria lor armată".171
Butada lui T.Todorov despre conducerea stalinistă arată că "Stalin vrea o societate fără clase, adică fără clasa burgheză. De fiecare dată, o parte a comunității ajunge la capitolul pierderi, alta la capitolul profituri".172 Dat fiind mimetismul liderilor sovietici, copierea ad literam a învățăturilor formulute de predecesori, cărora ei le aduceau un plus de teroare, prin asta manifestându-se prodigioasa lor originalitate, Stalin poate fi privit el însuși ca o victimă a ideologiei profesate de Marx și Engels. J.-F.Revel, menționează că, "în 1849, Engels chema la exterminarea maghiarilor ridicați contra Austriei. El oferă revistei Neue Rheinische Zeitung, condusă de Marx, un articol răsunător, a cărui lectură va fi recomandată de Stalin în 1924, în Bazele leninismului. În articolul respectiv, Engels îndeamnă nu numai la exterminarea maghiarilor, ci și a sârbilor și a altor populații slave, ca și a bascilor, bretonilor și a scoțienilor. În Revoluție și contrarevoluție în Germania, articol publicat în aceeași revistă în 1852, Marx însuși se întreabă cum se va putea scăpa de aceste nații pe cale de dispariție din Boemia, Corintia, Dalmația".173
Probabil că ceea ce caracterizează regimul stalinist este ceea ce s-a impus în istorie drept Marea Teroare despre care N.Werth precizează că "sovieticii au numit-o Ejovșcina, adică vremea lui Ejov…în cei doi ani în care Nikolai Ejov s-a aflat în fruntea NKVD*-ului (septembrie 1936 – noiembrie 1938), represiunea a luat o amploare fără precedent, lovind toate păturile populației, de la activiștii din Biroul Politic, până la cetățenii obișnuiți, arestati în stradă pentru îndeplinirea planului de represiune a elementelor contrarevoluționare".174 Despre acest plan de arestare a simplilor cetățeni, St.Courtois menționează că, "spre sfarșitul anilor 20, GPU (noua denumire pentru Ceka), inaugura metoda cotelor: fiecare regiune, fiecare district trebuia să aresteze, să deporteze, sau să împuște un procent dat de persoane aparținând păturilor sociale dușmane. Procentajele se definitivau de la centru de către direcția partidului. Nebunia planificatoare și mania statistică n-au lovit doar economia, ci au invadat și domeniul terorii"175 'Buni' statisticieni și sociologi, liderii sovietici descriau printr-o simplă trăsătură de condei destinul a milioane de persoane nevinovate. În acest context, admiratorii comunismului pot fi acuzați de lipsa discernământului. N.Werth fixează "obiectivele Marii Terori ca fiind: 1) crearea unei birocrații civile și militare supuse, alcătuită din cadre tinere, crescute în spiritul stalinist al anilor 30…și 2) eliminarea radicală a 'tuturor elementelor periculoase din punct de vedere social' … în acest sens, era declarat conform Codului Penal, periculos din punct de vedere social orice individ 'care a comis un act periculos pentru societate sau care are legături cu un mediu criminal ori a desfășurat în trecut o activitate ce prezintă pericol pentru societate'".176 Din această descriere este vizibil faptul că, potențial, orice individ al Uniunii Sovietice reprezenta o potențială victimă; doar 'bunăvoința' (indiferența) liderilor (centrali sau locali) îi mai ținea în viață.
Stephane Courtois reușește să facă inteligibil procedeele psihologice specifice Marii Terori. Astfel, "o dată cu instaurarea terorii, asistăm la o dublă mutație: adversarul, mai întăi dușman, apoi criminal, devine un exclus. Această excludere duce aproape invariabil la ideea exterminării… dialectica dușman-prieten este de acum insuficientă pentru a rezolva problema fundamentală a totalitarismului: crearea unei societăți unificate, purificate, neantagonice… Curând, de la logica luptei politice se alunecă la o logică a excluderii, apoi spre o ideologie eliminaționistă, și, în sfârșit, exterminatoare a tuturor elementelor impure. La capătul acestei logici se află deja crima împotriva umanității"177 Același punct de vedere îl susține și H.Arendt atunci cînd afirmă în ce constă "Cercul de fier al terorii, distrugerea pluralității oamenilor, crearea lui Unu din multiplu, a unui Unu care va acționa fără greș, ca și cum el însuși ar fi parte a cursului istoriei sau naturii; acestea sunt procedee-trucuri nu numai pentru a elibera forțele istorice și naturale, ci și pentru a le accelera până la o viteză pe care n-ar atinge-o niciodată lăsate de capul lor. Practic vorbind, aceasta înseamnă că teroarea execută la fața locului sentințele de condamnare la moarte pe care se presupune că le-ar fi pronunțat Natura contra unor rase sau indivizi inapți să trăiască, sau Istoria contra unor clase muribunde, fără să mai aștepte procesele, mai lente și mai puțin eficiente ale naturii sau ale istoriei însuși".178
Mania persecuției a căpătat forme apocaliptice în cadrul psihologic al liderilor sovietici, astfel încât, pe lângă arbitrarul arestării, deportării, executării persoanelor inocente și despre care nu se știa nimic, au trasat sarcini pentru aplicarea acelorași metode "oricui era suspectat de origine socială nesănătoasă, persoane care deveneau astfel potențiale victime. De asemenea, erau vulnerabile toate persoanele care locuiau în zonele de frontieră sau cele care avuseseră contacte cu străinătatea, fie că fuseseră prizonieri de război, fie că aveau rude, chiar îndepărtate în afara granițelor U.R.S.S. Aceste persoane, precum și radioamatorii, filateliștii riscau în orice moment să fie nimicite de spionaj".179 Inepția actelor de violență îndreptate contra persoanelor ce ocupau spațiul frontierei este vizibilă: liderii sovietici nu au luat niciodată în calcul, că prin absurd, vor exista întotdeauna granițe; doar dacă nu vor suprima întreaga populație a Rusiei, dar și atunci, granița va fi reprezentată de ei înșiși – de unde ar rezulta necesitatea sinuciderii lor.
A. Soljenițîn preciza tot în spiritul ideii de eliminare a indivizilor nesănătoși că în comunism, "caracteristic pentru modul de a nimici oamenii era faptul că nu erau loviți de-a valma, sau pe criterii teritoriale, ci se lucra întotdeauna selectiv: cei care încercau să schițeze un cît de mic protest, să se opună, sau cei ce se ridicau deasupra celorlați, fie prin gândire critică, fie prin talent, sau printr-o firească autoritate. Prin această contraselecție erau extirpate… elementele cele mai valoroase din punct de vedere moral sau intelectual. Printr-un asemenea procedeu era alterat iremediabil nivelul general mediu al populației…Spre sfârșitul epocii staliniste supraviețuitorii revoluției abia dacă mai puteau fi cunoscuți: alți oameni, alte fețe, alte moravuri, alte obiceiuri și concepții".180
Aserțiunea lui T.Todorov care relevă faptul că "dacă ne mărginim numai la logica statului, se înțelege necesitatea de a-i indica restului populației un dușman, de a-l despuia de toate bunurile și de a-l reduce la sclavie; dar exterminarea în sine nu slujește intereselor puterii. Dimpotrivă, se vede ce pierde statul: slujitori competenți și devotați și o mână de lucru gratuită și eficace",181 poate trezi suspiciuni în ceea ce privește 'sclavia' unui segment al populației sau 'mâna de lucru gratuită', în cadrul unui stat civilizat. Dar dacă aceste aspecte se referă la statul comunist, cu manierele sale barbare, devin inteligibile.
În capitolul intitulat De ce? din Cartea neagră a comunismului, Stephane Courtois încearcă să identifice fundamentele psihice a ceea ce a constituit Marea Teroare. Conform opiniei sale, "pedagogiei urii Stalin i-a adăugat pedagogia misterului: arestările, motivele, condamnările, soarta victimelor erau învăluite într-un secret absolut. Misterul și secretul, strâns împletite cu teoarea, alimentau o formidabilă angoasă a populației".182 În acest context, devine evident rolul pedagogic al ideologiei: acela de a inocula indivizilor (fie că sunt locuitori ai Siberiei, fie că sunt nomenklaturiști), ideea inutilității unor straturi ale populației, minimizarea rolului lor istoric până la a deveni chiar oponenți ai progresului, deci cei ce se fac vinovați de situația catastrofică a statului în care activează regimul comunist: "Condamnarea la moarte în sine necesită o pedagogie; în fața reticențelor fiecăruia de a-și ucide semenul, pedagogia cea mai eficientă constă în negarea umanității victimei, în a o dezumaniza în prealabil".183
Sub imperiul unei potestas amplissima (putere discreționară), era evident că Stalin putea să afirme, pe linia lui Ludovic al XIV-lea," La societe c’est moi".184 În prelungirea acestei idei, merită menționat aportul H. Arendt în ce privește natura malefică a ideologiilor: "În primul rând, în pretenția lor de explicație totală, ideologiile au tendința să nu țină seama de ceea ce este, de ceea ce se naște și moare. În toate cazurile, ele sunt preocupate exclusiv de elementul mișcării…în al doilea rând, în această capacitate de a explica totul, gândirea ideologică devine independentă de orice experiență…în al treilea rând, întrucât ideologiile nu au puterea de a transforma realitatea, ele realizează această emancipare a gândirii de experiență prin anumite metode de demonstrație…pornind de la o premisă axiomatic acceptată, deducând orice altceva de acolo".185 Aici intervine problema distincției între acceptarea și sau negarea unei ideologii ca Weltanschauung. Cum se poate discerne între o ideologie, ca teorie despre societate în general de impostură? Cum ar trebui refutată, din moment ce, pentru a nu ne contagia de spiritul malefic al exclusivismului, trebuie să-i acordăm circumstanța de inocență? Răspunsul la aceste interogații intercorelate se dovedește nu foarte lesne de oferit; cu valoare de probabilitate, cred că într-o societate democratică, în care există libertatea opțiunii și în care reproducția socială urmează principiile libertății, există semnificativ mai puține șanse de a interveni o ideologie cu aspect recesiv; chiar dacă și-ar face apariția, e de presupus că numărul aderenților nu va fi mare, date fiind condițiile socializării primare și secundare. Statistic vorbind, se pare că societățile supuse vicisitudinii unor dictaturi, aproape că sunt condamnate să sufere efectele lor nocive. Salvgardarea ar putea interveni fie din nivelul terorii mult prea ridicat pentru a mai putea fi suportat, fie din contactul unor indivizi cu alte culturi democratice, ce ar face favorabil un curent de opinie defavorabil tiraniei locale. Concretizând, se impune circumspecție în tratarea, adoptarea ideologiilor cu caracter holist-exclusivist, dat fiind faptul că "ideologiile nu sunt inofensive, ele nu constituie opinii arbitrare decât numai atâta vreme cât nu se crede serios în ele."186
De ce nu ar trebui preluate necritic? Răspunsul cuprinzător și elocvent se află în lucrarea lui J.-F.Revel, Marea paradă. Autorul francez interogându-se, "ce este o ideologie? afirmă că este o construcție apriori, elaborată în amonte de fapte și de regului și în disprețul lor, ea fiind deopotrivă opusul științei și al filosofiei, al religiei și al moralei".187 În ce privește pretenția de exhaustivitate, de acoperire a tuturor aspectelor cosmice de masca explicației științifice, Revel precizează că "orice ideologie este o rătăcire. Nu poate exista ideologie justă. Orice ideologie este intrinsec falsă, prin chiar cauzele sale, prin motivațiile și țelurile sale, anume aceea de a realiza o adaptare fictivă a subiectului uman la sine însuși".188 Aceasta este esența ideologiei, și tot acesta este și motivul pentru care trebuie recuzată: încercarea de pliere a unui model psiho-social grotesc peste datele antropologice ale unui popor, deși poporul nu dorește acest lucru (sau nu știe către ce se îndreaptă), iar rezultatele sunt ex hypothesi sub semnul hazardului.
Ortega y Gasset în lucrarea Idei și credințe distingea între aceste două concepte, afirmând că ideile sunt aspecte preluate ale realității, pe când convingerile sunt noțiuni interiorizate, ce țin de ethosul fiecăruia. Din această perspectivă, definiția dată de Sartori ideologiilor ca fiind un "sisteme de idei forte, idei goale, exprimate pe negândite, idei transformate în credințe",189 sunt de natură să expliciteze mutația intervenită (impusă) în sfera mentalului cu ajutorul ideologiilor.
Un element important al totalitarismului este minciuna. "Scopul ei este deopotrivă, de a împiedica populația să primească informații din afară și de a afla lumea din afară ce se petrece înăuntru, ceea ce o transformă în una din cele mai complete minciuni din câte a cunoscut istoria".190 Cu referire la extinderea monstruoasă a regimurilor comuniste, devine legitimă aserțiunea reveliană conform căreia "cea dintâi dintre forțele care conduc lumea este minciuna".191
Consternarea descoperirii nelegiuirilor comuniste a condus pe cei mai mulți cercetători din domeniul științelor socio-umane la respingerea fundamentelor pseudo-teoriei comuniste, care plecând de la imperfecțiunile inerente oricărei societăți, încercau, doar pe baza ideologiei, metamorfozarea imperfecțiunii în perfecțiune cu ajutorul terorii: "un minim de 50.000.000 de morți este cel mai absurd și devastator experiment întreprins de ingineria socială".192 În ceea ce privește ingineria socială, J-F. Revel aprecia, ca principiu general că "oamenii nu acționează altfel decât le dicteză interesele. Omenirea dovedește, în ansamblu, dimpotrivă, un deconcertant dezinteres față de rațiune, de vreme ce se avântă atât de hotărât în tot felul de întreprinderi aberante".193
Instrumentul de care se foloseau în atingerea scopurilor demonice este reprezentat de poliția secretă. Din punctul nostru de vedere, aceste unități aveau misiuni patetice, așa cum releva și H.Arendt: "sarcina poliției secrete totalitare nu e de a descoperi, ci de a trece la acțiune când guvernul decide să aresteze o anumită categorie a populației".194 Educați sub cea mai strictă obediență militară (de tipul: ordinele se execută, nu se discută), acești indivizi sunt cei care vor deveni exponențiali pentru sistemul rusesc.
O altă misiune este relatată de H.Arendt astfel: "criminalii sunt pedepsiți, indezirabilii dispar de pe fața pământului, singura urmă pe care o lasă este amintirea pentru cei pe care i-au cunoscut și iubit, și una din sarcinile cele mai dificile ale poliției secrete este ca până și asemenea urme să dispară o data cu condamnatul".195 Teroarea îndreptată asupra unor indivizi oarecare nu rămâne fără consecințe; vor fi brutalizați și cunoscuții victimelor, ceea ce ridică numărul suferinzilor la cote inimaginabile atât timp cât "operația poliției secrete are în chip miraculos grija ca victima să nu fi existat câtuși de puțin vreodată".196
Sub aceste aspecte, chestiuni care vizează ordinea în cadrul societății rusești din timpul domniei lui Stalin apar drept firești. Francois Furet aprecia că una din fascinațiile totalitarismului este aceea a unei "ordini desăvârșite. Regimul stalinist era o asemenea ordine, alcătuită dintr-o piramidă de echivalențe: o economie planificată, o societate lipsită de antagonisme de clasă, un partid unic care o conduce, un prezidiu al partidului, un secretar general. Condiția politică a omului s-a înecat în minciuna omniprezentă a ideologiei";197 opinie pe care o exprimă și R.Aron în Spectatorul angajat sub forma: "regimul stalinist era fascinant. Era oribil, dar era fascinant. Această disciplină a cuvântului în lumea întreagă, adorarea numărului 1, iubirea pentru acest om, totul în numele umanismului, libertății, democrației; era totodată monstruos, diabolic și fascinant"198 sau : "era absolut evident că regimul stalinist era totalitar, perfect, desăvârșit".199 O perfecțiune ipocrită (ceea ce se propunea a crede occidentalilor nu era nici pe departe adevărat) sau a crimei și ororii (dovadă stau zecile de milioane de victime), acesta este sensul în care trebuie interpretate aceste afirmații.
Lucian Boia în lucrarea Mitologia științifică a comunismului precizează etimologia și urmările termenului (întrupat!), Stalin. "Stal înseamnă în rusește oțel. Un oarecare Djugașvili, căutându-și un nume de luptă mai sugestiv decât al său, l-a găsit tocmai pe acesta. Și astfel, a devenit Stalin. O primă dragoste care l-a marcat durabil. Devenit stăpân al Uniunii Sovietice, a așezat oțelul la loc de cinste. Pentru a construi comunismul, trebuia produs mult oțel. Mai mult decât o lege, era o axiomă. Toată dezvoltarea economică pleca de aici. Pentru a mânca și a se îmbrăca, trebuia fabricat oțel, tot mai mult oțel, oțel la nesfârșit".200 Așa cum se prezintă contextul stalinist este o extrapolare a unui concept la dimensiunile gigantice ale unei societăți, simultan cu confiscarea ei de către același termen.
Un fapt aparent ciudat-rizibil dar și cinic – era unul din anii Marii Terori – începutul mai exact, este cel al adoptării Constituției sovietice în 1936 ce proclama principii democratice pentru populația sovietică. Despre acest fapt, Alain Besancon afirmă că atunci "când Stalin proclamă Constituția cea mai democratică din lume, când opune în discursurile sale falsa democrație occidentală adevăratei democrații sovietice, el nu încearcă să convingă, ci să intimideze prin fals, un fals atât de enorm, de copleșitor încât își trage forța sa uimitoare din insolența neverosimilă cu care este impus".201 În plus, această instituire a condițiilor impuse de o pseudo-constituție în contextul masacrelor generalizate, dezvăluie un "geniu totalitar ieșit din comun, din moment ce i se citesc unui deținut supus torturii articolele Declarației Universale a Drepturilor Omului, ce interzic tortura".202
A doua problemă a acestui capitol vizează raportul secret al lui Nikita Hrușciov din 28 februarie 1956. Despre acest raport se poate spune că este prima încercare de a dezvălui natura cu adevărat demonică a guvernării staliniste venită din interiorul Partidului Comunist Rus. Totuși, analiștii fenomenului sovietic (așa-numiții sovietologi) împărtășesc alte opinii. St.Courtois apreciază că "motivele care l-au îndemnat pe 'Domnul H':.. țineau de impunerea crimelor comunismului numai lui Stalin astfel încât prin circumscrierea și extirparea răului să salveze regimul…să dea o lovitură clanului staliniștilor și pentru că…părea obosit de atâta sânge".203
Jean–Francois Soulet în lucrarea Istoria comparată a statelor comuniste asertează că Hrușciov, "în raportul prezentat la cel de-al XX-lea congres al PCUS, 24 februarie 1956, în fața a 1.436 delegați reprezentând 55 de partide frățești, viza, prin denunțarea erorilor și crimelor lui Stalin, pe toți cei care, în cadrul partidului, puteau să apară ca urmașii săi direcți, stânjenindu-i astfel ascensiunea".204
Francois Furet la rându-i, aproximează că "Hrușciov dovedește talentul cel mai neașteptat la un aparatcik format la școala tăcerii și a fricii: simțul dramatizării și gustul riscului…Denunță teroarea, dar a fost unul din instrumentele ei. Îl coboară pe Stalin dar este unul dintre cei care l-au slăvit. Atacă prea brutal trecutul regimului pentru a nu-i întuneca legenda. A avut nevoie de destalinizare ca să opereze succesiunea puterii sovietice în folosul său".205 Aceste aserțiuni, nu par să se potrivească cu ceea ce A.Besancon preciza despre Congresele Partidului Comunist Rus: în cadrul cărora, "raportul secretarului general se prezintă o analiză exemplară a stării Universului și a celor două puteri care și-l dispută. El trebuie să fie lung pentru că nici un aspect important să nu scape operației de recompunere a realității".206 Totuși, motivele invocate de F.Furet și St.Courtois sunt suficiente pentru a avea imaginea unui lider sovietic ce luptă pentru putere în cadrul PolitBiroului, aspect ce reclamă mai degrabă instinctul de conservare, decât altruismul.
Adeziunea intelectualilor la principiile fenomenului totalitar este controversată și divizată între opțiunea personală a fiecăruia de adera sau nu către o ideologie (deși în acest punct ar trebui să se facă distincție între ce anume distingem, dacă are caracter criminal, totalitar sau este o simplă opinie) și rolul intelighenției ca formator de opinie și factor al dezvoltării.
J.-F. Revel în lucrarea menționată prupune discuției un argument real în majoritatea cazurilor, ce anatemizează casta intelectualilor, sub pretext că "un mare savant își poate forma opiniile politice și morale la fel de arbitrare și sub imperiul unor considerații la fel de stupide ca și în cazul oamenilor lipsiți de cea mai elementară experiență a raționării științifice. În personalitatea sa nu există osmoza dintre activitatea profesională, unde disciplina îl constrânge să nu afirme nimic fără probe, și opiniile sala despre viață, politică sau problemele curente, unde el ascultă de aceleași impulsuri ca și restul oamenilor".207
În privința acestui subiect H.Arendt se erijează într-un critic virulent al intelectualilor ce consimt la desfășurarea ororilor. Autoarea menționată echivalează competențele politice ale "elitei cu cele ale plebei, deoarece numai ele pot fi atrase de dezlănțuirea totalitarismului însuși; masele trebuind câștigate prin propagandă".208 Extravaganța intelectualilor este ceea ce îi îndreaptă către îmbrățișarea idealurilor comuniste, de vreme ce "activismul pronunțat al mișcărilor totalitare, preferința lor pentru terorism…a atras elita intelectuală și plebea deopotrivă, tocmai pentru că acest terorism era total diferit de al grupurilor revoluționare anterioare".209
Totuși, această adeziune la dogma comunistă nu este lipsită de pericole, așa cum sublinia și T.Todorov despre faptul că "a fi scriitor în lumea comunistă este o poziție de invidiat, dar în același timp riscantă. De invidiat pentru că este privilegiată, omul de litere încasează onorarii mari, beneficiază de numeroase avantaje…este cunoscut și respectat. Dar aceste privilegii au un preț: din cauza lor, scriitorii sunt invidiați, pizmuiți și prin urmare amenințați; în același timp, într-un fel sau altul, ei sunt obligați să returneze statului datoria, prin opere literare folositoare puterii".210
O posibilă și profundă explicație a refuzului evidentelor de către intelectuali este prezentată de H.Arendt, care afirmă că "la această aversiune a elitei intelectuale față de istoriografia oficială, la convingerea că istoria, care era un fals oricum, putea la fel de bine să fie terenul de acțiune al unor șarlatani, trebuia să se mai adauge și demoralizanta fascinație exercitată de posibilitatea ca minciunile gigantice și falsurile monstruoase să poată fi în cele din urmă stabilite ca fapte necontestate, ca omul să-și schimbe după voie propriul trecut și ca deosebirea dintre adevăr și falsitate să poată înceta să mai fie obiectivă și să poată deveni doar o simplă chestiune de putere și ingeniozitate, de presiune și de repetări infinite".211
În lucrarea Marea paradă, J.-F.Revel excomunică adepții comuniștilor proveniți din rândurile elitelor, acuzându-i de co-participare la masacre, prin circumstanța agravantă conform căreia, chiar dacă intelectualii comuniști sau simpatizanți ai comuniștilor "nu au sânge pe mâini, ei au totuși sânge pe stilou".212
Pentru J.-F. Revel, critica intelectualilor asupra regimurilor democratice coroborată cu adeziunea lor regimurilor dictatoriale, se prezintă sub forma unei interogații, al cărei răspuns il va furniza H.Arendt mai jos. Întrebarea devine: "de unde provine ura feroce a intelectualilor față de civilizațiile cele mai puțin barbare ale istoriei, ca și furia de a le distruge tocmai pe acestea, singurele care au oferit inteligenței rolul principal?".213
"Ceea ce se dovedea atât de atractiv era că terorismul devenise un fel de filosofie prin care să se exprime frustrarea, resentimentul și ura oarbă, un fel de expresionism politic care folosea bombe pentru a se exprima, care urmărea cu încântare publicitatea acordată faptelor răsunătoare și care era dispusă ca model absolut să plătească prețul vieții pentru a reuși să impună recunoașterea propriei existențe de către societatea obișnuită",214 arată H.Arendt, încercând să explice prin mijloace raționale, iraționalul.
Dacă luăm în discuție faptul că "intelectualul nu deține nicidecum, prin însăși condiția lui, monopolul lucidității. Ceea ce-l distinge de restul societății nu este siguranța opțiunii, ci amploarea resurselor (conceptuale, logice, verbale) folosite pentru justificarea opțiunilor. De aici marea sa influență",215 devine relativ inteligibil raportul intelighenție-dictaturi. Aserțiunii tocquevilleene ce asuma faptul că geniile Greciei și Romei antice au căutat justificarea sclavajului, J.F.Revel îi opune o alta, adusă la zi, ce ține să ne amintească faptul că "prea puțini intelectuali din secolul XVII încoace au fost în favoarea libertății; cei mai mulți au luptat mai ales pentru a impune social doctrina pe care ei o aveau dewspre libertate, adică libertatea întru constrângere".216
Pentru a face inteligibil un proces complex cum este cel al adeziunii elitelor la o doctrină vădit funestă, lucrarea Epurarea.De ce a decapitat Stalin armata? scrisă de Victor Suvorov este paradigmatică. Fost agent al serviciilor de spionaj sovietice, autorul a reușit să se sustragă acestora stabilindu-se în Occident, ceea ce ar putea conduce (din prisma noastră) la o încercare completă din partea autorului de demascare a maleficului. În loc de acest fapt, putem citi modul de raportare complet nerealist al autorului la experiențele traumatizante ale măsurilor staliniste. Caracterul barbar al epurărilor staliniste sunt de natură a-i provoca lui Suvorov satisfacție. "Stalin nu a amenințat niciodată pe nimeni. Repet: NICIODATĂ PE NIMENI. Regula: pe vinovat iartă-l. Sau ucide-l. Amenințarea este manifestarea prostiei, slăbiciunii și neputinței".217 Artificiul tehnic întreprins de Suvorov în cadrul acestei aserțiuni este evident: în cazul regilor sau dictatorilor, invariabil, a regimurilor autocratice se considera că oricâtă putere ar cumula în propriul sceptru, conducătorii nu aveau dreptul de a-i insulta pe supuși; puteau să ordone executarea lor, niciodată jignirea. A considera că regimul stalinist este sub specia cruzimii un imens regres, până către vremuri revolute pare intrucâtva normal; dar a compara drepturile unui tiran incult și sângeros cu legitimitatea pe care o presupunea instituția regalității în percepția supușilor apare drept conduită reprobabilă. Veridicitatea acestei interpretări este furnizată chiar de Suvorov, care ține să precizeze că "decizia lui Stalin este demnă de marii înțelepți din vechime".218 Stricto sensu, eliminarea fizică apare mai dezirabilă decât stigmatizarea presupus-vinovatului.
Conduita adoptată de liderii occidentali referitor la crimele sovietice apare drept normală, dacă luăm in considerare raționamentul propus de St.Courtois care apreciază că "ocultarea dimensiunii criminale a comunismului s-a realizat… prin atașamentul la ideea de revoluție … și prin participarea sovieticilor la victoria împotriva nazismului",219 astfel încât interogația "cum să-ți fi imaginat că cei care prin victoria lor au contribuit la distrugerea unui sistem genocidar ar fi putut ei înșiși practica asemenea metode?"220 poate deveni legitimă, dacă nu ar trebui amendat astfel acest mod de a privi lucrurile: participarea armatei sovietice la lupta împotriva tentativei naziste de a domina lumea este o consecință a unui conflict nedorit de U.R.S.S.- atacul fulger-blitzkrieg al Wermacht-ului la 22 iunie 1941, este o mărturie credibilă (în acest sens, David Holloway în lucrarea, sugestivă de altfel prin repercusiunile practice, Stalin și bomba atomică, surprinde esențialul afirmând că "soarta lui Stalin era în balanță, deoarece prin politica din ultimii 15 ani ucisese milioane de oameni și pricinuise suferințe enorme populației Uniunii Sovietice. El justificase brutalitatea acestei politici prin nevoia țării de a se apăra de dușmanii săi din interior și de a fi gata de război. Acum războiul sosise iar el fusese luat prin surprindere"221), ceea ce îi poate diminua faima și a survenit după ce Marea Teroare avusese loc (că Stalin plănuia alta sau că teroarea ca instrument de guvernare nu a încetat să fie folosit sunt alte aspecte, colaterale). Or, ideea de revoluție nu presupune înființarea lagărelor de concentrare, iar războiul nu ar trebui să obnubileze practicile anterioare. Din acest motiv, afirmația cum că "tragedia armatei germane este evidentă. Și ea constă în faptul că Hitler nu s-a pregătit de război, nu a împușcat sute de generali înainte de război și de aceea a pierdut războiul, și a fost nevoit să se împuște pe sine"222 conduce la un raționament forțat de genul: "înainte de război, Stalin a nimicit conducători de oști geniali, dar a încheiat războiul cu o armată invincibilă și cu o grupare întreagă de generali și de mareșali la fel de celebri".223 Stalin nu are nici un merit în eliminarea fizică a conducătorilor militari (că este o faptă condamnabilă este evident și ține de moralitate), deoarece războiul nu intra în calculele sale, sau oricum, nu la aceste cote, iar apariția unor noi strategi ține de împrejurările excepționale existente; nu are o atât de mare relevanță faptul că Stalin a eliminat generali, ci faptul însuși de a folosi metode ultime, îndreptate fie asupra unor cadre ale armatei, fie asupra oricui, ceea ce circumscrie oricum și aserțiunea premergătoare.
Conform interpretării lui V.Suvorov, care a scris lucrarea citată întocmai ca reacție la articole din presa occidentală ce acuzau conducerea sovietică de exterminarea a 40.000 de ofițeri ai armatei, "lista e jenant de scurtă. Și totul din cauza bunătății impardonabile și chiar criminale a lui Stalin. Aceasta a împiedicat introducerea adevăratei ordini în țară și în armată".224 A afirma că un individ este criminal doar pentru că nu ucide, iese indubitabil din sfera cotidianului plonjând direct în cea a patologicului; dincolo de aceasta, credința că ordinea poate fi introdusă prin teroare este simptomatică și susceptibilă a crea neînțelegeri majore, dacă luăm în considerare momentul apariției cărții – 1998 și caracterul relativ liber al autorului domiciliat în Occident.
Într-adevăr, justificarea abominabilului trebuie să parcurgă etapa dez-individualizării victimei, a confiscării statutului de ființă umană și atribuirea celor mai neobișnuite malversațiuni, Suvorov precizând totuși, în sprijinul acestei afirmații: "când ni se dau cifrele comandanților uciși fără milă, să ne amintim, în primul rând, că cifrele acestea sunt denaturate și umflate mostruos, iar în al doilea rând, o treime sunt comisari, persoane inutile, iar încâ o treime sunt ticăloși cu rang înalt al închisorilor".225 Așa cum preciza Suvorov despre un general sovietic – Kalpus Boris Aleksandrovici – acesta a fost "condamnat la moarte pe 29 august 1938. Ar fi interesant: dacă n-ar fi fost lichidat, ce aport personal și-ar fi adus la victorie?",226 reprezintă o mostră de ilogicitate: tocmai pentru că e posibil să fi adus o contribuție substanțială, putea fi un motiv de a-l cruța. Însă, cruzimea face parte din ethos-ul poporului sovietic; dovadă fiind atrocitățile precum și inserarea unor aserțiuni de forma: "E drept, Stalin nu le-a tăiat capul cu fierăstrăul, ci l-a trimis în lagăr, unde se ocupau alții de acest lucru".227 Din partea unui scriitor ce ar fi putut împărtăși cel puțin aceeași soartă, afirmații care depășesc cu mult bariera umorului-negru.
Totuși, atrocitățile comise de Stalin nu puteau rămâne fără consecințe 'dezastruoase', Suvorov încercând să se revanșeze în acord cu drepturile omului, acelea de care nu a ținut cont, afirmând care a fost "rezultatul epurării: Stalin a nimicit spionii și potențialii spioni din mediul conducerii militare superioare, dar a tăiat și contactele personale nesancționate, ceea ce a făcut din Uniunea Sovietică cea mai dificilă țară pentru serviciile secrete inamice".228 Acestei considerații i s-ar putea obiecta criteriul selecției potențialilor spioni. Forțând interpretarea, lucrarea scrisă de Dorothy Lee Lewis are un titlu sugestiv, ce poate fi aplicat lesne psihologiei liderilor imperiului sovietic: Vinovați de demență. În această lucrare, autoarea aduce în discuție următorul fapt: dacă deciziile de condamnare la moarte ar trebui îndeplinite de cei care le pronunță, sentințele de acest tip ar fi cu siguranță extrem de limitate numeric. Poate că aceasta ar fi fost soluția salvgardării zecilor de milioane de victime.
Atitudinea față de Stalin este adulatorie, Suvorov erijându-se parcă într-o victimă târzie a propagandei. El afirma: "Ne este imposibil să ne imaginăm ce s-ar fi întâmplat dacă Stalin ar fi fost ucis, dacă direcția mai ușoară a socialismului ar fi fost înăbușită de marxismul sălbatic al lui Troțki, Buharin și Tuhacevski".229 Dacă aceasta este modalitatea cea mai puțin violentă, a lui Stalin, de înfăptuire a presupusului socialism, ne putem imagina care ar fi fost consecințele unei victorii a grupului susținătorilor lui Troțki în lupta succesorală, de după decesul lui Lenin. În plus, Suvorov uzitează un șiretlic destul de profund: apelul la solidaritate umană (cine, în afară de indivizii decerebrați, poate fi de acord cu crima, chiar și împotriva lui Stalin?), în scopul mascării nelegiuirilor grosiere, apel care nu se justifică din moment ce acțiunile staliniste au vizat tocmai acest punct: divizarea societății sovietice cu ajutorul represiunii.
Încă o interogație i se poate adresa lui V.Suvorov: dacă "toate descrierile lui Stalin coincid: rațiune, memorie fenomenală, capacitate de analiză și sinteză – pe care n-o întrecea nici unul din contemporanii săi,- putere de voință nelimitată și, în principal, știința de a-și expune ideile pe scurt, limpede și pe întelesul tuturor",230 cum de a fost posibil genocidul? Nu cumva în spaatele exprimării concise se ascundeau incultura și fobiile? Dar aceste afirmații de profundă consternare în memoria lui Stalin sunt suplinite de o alta, ce dă măsura lipsei realismului. Stalin "și-a dedicat toată viața ideii. El este Marele Slujitor al Ideii. Și-a lichidat toți dușmanii ca să supună țara și să o înalțe spre cauza lui măreață. A nimicit milioane de oameni ca să-i forțeze pe ceilați să-i execute ordinele".231 Ar fi interesant de aflat care anume este ideea ce justifică genocidul, și dacă există o asemenea justificare, de ce V.Suvorov nu a rămas în cadrul propriei structuri, pentru a înfăptui această 'nobilă' idee.
Inocularea sentimentului că Stalin deținea controlul total asupra sitațiilor, grație personalității sale excepționale, limitând astfel arbitrarietatea, constituie, dimpotrivă, o circumstanță agravantă ce-l incriminează doar pe el; mai mult, aceste afirmații sunt contradictorii cu realitatea faptică, referindu-mă în special la caracterul militarizat-administrativ al leadership-ului stalinist. Același Suvorov precizează că "armata în timp de pace este uriașă. Țara se opintește din greu, străduindu-se să încalțe/îmbrace/ hrănească/înarmeze o asemenea armată. Această armată necesită în timp de pace o cantitate uriașă de armament. Iar acesta îmbătrânește. Vine vremea să-l schimbi, ceea ce constituie o adevărată catastrofă pentru stat. Tehnica evoluează rapid… Rezultatul: ne învingem pe noi înșine. După victorii mărețe, după decenii de război, conștientizăm că ne aflăm într-o țară înfrântă. Conștientizăm că am rămas în urmă în toate domeniile, și, ce-i mai uimitor, am rămas în urmă în domeniul înarmărilor. Cum se face, doar noi dădusem tonul pentru înarmare…".232 De ce adoptă Stalin un comportament suicidar, de vreme ce este atât de înzestrat intelectual și deține controlul asupra faptelor? Am putea să întrebăm autorul, dar n-o facem de teama răspunsului.
Răspunsul furnizat de R.Aron cu privire la existența unei armate numeroase întreținută de U.R.S.S. constă în faptul că regimul sovietic "menține în permanență forțe superioare celor NATO. De ce? Nu neapărat pentru a purta război. Mai degrabă pentru a intimida, a face presiune, pentru ca europenii din Vest să-și dea seama că sunt în pemanență amenințați de o putere militară superioară".233 De aici rezultă tentativa extrapolării metodelor interne de conducere (teama de represiuni) asupra statelor învecinate precum și caracterul infatuat al liderilor sovietici, viciat însă fundamental.
Și dacă ar fi numai armata… Dar în U.R.S.S. și-a făcut simțită prezența din plin și poliția secretă. Conform aceluiași autor, "NKVD era cea mai mare și mai puternică structură organizatorică din lume. În NKVD, pe lângă GUGB erau o mulțime de subunități: GURKM- miliția muncitorilor și a țăranilor; GUPVO – paza grănicerească și internă; GUPO – paza contra incendiilor; GUȘodov – organizație ce supraveghea drumurile desfundate; GULAG – Direcția Generală a Lagărelor de Muncă și Reeducare; GEU – instituție de control în domeniul economiei; GTU – Instituție ce inspecta transporturile, etc".234
Misterul asupra semnificației instituției GUGB, este rezolvat imediat de același Suvorov, care dovedește și un simț al umorului dezvoltat, ce-i drept, pe baza realităților tragicomice unui regim hegemonic: astfel, "NKVD-ul este poliția secretă. Iar în interiorul NKVD, se află GUGB, poliția secretă din interiorul poliției secrete. Iar în interiorul GUGB este Direcția secțiilor speciale. Aceasta este poliția secretă din interiorul poliției secrete din interiorul poliției secrete".235
Adeziunea lui Suvorov la doctrina comunistă poate fi socotită drept o manifestare a unor frustrări relative la dorința de a parveni: cum s-ar explica afirmația potrivit căreia "concluzia este aceeași: tovarășul Stalin a împușcat prea puțini. Impardonabil de puțini",236 dacă nu prin eliberarea unor posturi în care ar fi putut fi ‘postat’ autorul?
Caracterul paradigmatic al acestei lucrări este reprezentat de ilustrarea concepției celor care îmbrățișează idealul comunist: profunda confuzie și alternanță cognitive între justificarea ororilor și conștientizarea propriei existențe, ceea ce conduce la respingerea ideii de comunism.
Etapa construirii bombei atomice de către savanții sovietici este de asemenea paradigmatică pentru obsesia liderului de a nu fi cu nimic mai prejos, Statele Unite reușind 'performanța' construirii sale, înaintea U.R.S.S.-ului. În cadrul acestui vast proiect, au fost așezați pe același piedestal "ceea ce era mai bun și ce era mai rău în societatea sovietică – pe de o parte savanți entuziaști și ingineri, iar de cealată parte, prizonierii ce trăiau în inumanele condiții ale lagărelor de muncă…un număr estimat între 330.000 și 460.000"237 de 'prizonieri ai propriului stat'.
Că gândirea liderilor sovietici era extrem de simplistă, așa cum preciza si Suvorov o afirmă și D.Holloway, care expune consecințele succesului oamenilor de știință sovietici în fabricarea bombei atomice: persoana ce deținea controlul asupra poliției secrete, "L.Beria hotărâse cine ce onoruri va primi, pe baza unui principiu simplu: aceia care în caz de eșec ar fi fost împușcați fuseseră făcuți Eroi ai Muncii Socialiste; aceia care ar fi căpătat condamnarea maximă la închisoare au fost decorați cu ordinul Lenin; și tot așa până la ultimul de pe listă".238
Tot sub semnul comportamentului suicidar din punct de vedere intelectual poate fi așezat și modul de raportare al lui "M.Joliot-Curie care în anii 50 și-a exploatat prestigiul de laureat al premiului Nobel în fizică pentru a denunța nocivitatea bombei nucleare americane, salutând în schimb, forța atomică sovietică".239
Împotriva susținătorilor regimului sovietic J.-F. Revel îndreaptă una din tiradele sale, care ține să evidențieze natura neobișnuită a acestei adeziuni, critică ce se prezintă drept o dezamăgire: "câtă abnegație trebuie să te bați pentru un sistem politic și ideologic lipsit de viitor, lipsit chiar de prezent, și al cărui trecut este atât de grotesc, steril, și sângeros".240
Concret, pentru a tranșa problema adeziunii la valorile comuniste, problema se poate rezolva în felul următor în ceea ce privește tagma intelectualilor: din punct de vedere al libertății de opțiune, fiecare subiect social este liber să decidă ce principii internalizează și pe care le respinge. Dar, tocmai aici este problema. De vreme ce această decizie are caracter personal, atunci așa și trebuie să rămână! Acest lucru însemnând stoparea manipulării capitalului simbolic acumulat de diverși membri ai elitelor în sprijinul unor ideologii cu pretins caracter totalitar. Altminteri, acești co-actanți care beneficiază de avantajele unei societăți democratice, are trebui responabilizați ca fiind co-autori ai crimelor!
Conform opiniei H.Arendt, membrii elitei nu considerau deloc că "distrugerea civilizației a fost un preț prea ridicat pentru plăcerea de a vedea cum cei ce fuseseră excluși pe nedrept în trecut forțau acum intrarea în această societate".239
Ca o concluzie, putem aduce remarca lui J.-F.Revel care speră ca civilizația să fi ajuns la "sfârșitul erei în care intelectualii s-au zbătut să subjuge omenirea, să o matrițeze conform ideologiei lor și intrăm în altă eră, când ei se vor conforma în sfârșit supremei lor vocații, aceea de a spori cunoașterea".240
II.2.b. Sfârșitul terorii. Momentul Gorbaciov
Jean-Francois Revel se erijează într-un critic fervent al conduitei statelor occidentale față de regimul sovietic. Astfel, dacă prăbușirea comunismului a fost o surpriză pentru occidentali, aceasta a fost "direct proprțională cu orbirea lor de până atunci".241
Grație politicii defectuoase duse de regimul comunist, cu puțin înainte de colaps făcând eforturi disperate de păstrare pe linia de plutire a economiei, chiar și apelând la ajutoarele furnizate de regimurile burgheze occidentale, cu foarte puțin timp în urmă, principalele responsabile de imposibilitatea creării comunismului în Uniunea Sovietică; mai mult, la nivelul societății, se constata gradul imens al degradării morale, "cetățenii, dezgustați de existența socială, neîncrezători în motivația fiecăruia, refugiindu-se în apatie, alcool sau excentricitate".242
Considerațiile referitoare la prăbușirea comunismului țin de natura economică precară (cu maxim de indulgență!), și de politica dusă de regimul Gorbaciov, chiar subliniindu-se și rolul său negativ în acest proces, așa cum consideră Fr.Thom, care apreciază că "dacă este o contribuție efectivă a lui Gorbaciov la demolarea regimului care l-a propulsat la putere, aceasta s-ar datora mai curând personalității sale și chiar limitelor inteligenței sale politice, decât unei strategii deliberate".243
Clivajele economice din societatea sovietică au condus la grave și vizibile diferențieri sociale, astfel încât "nu se poate măcar imagina ca cei privilegiați și cei neprivilegiați să nu fie separați de o mare distanță și ca cei din urmă să nu se considere niste noi opuși lor ".244
Pentru Francoise Thom, "începutul sfârșitului este reprezentat de gestul republicilor baltice de proprietate asupra pământului și resurselor lor, în 1988".245
Falsurile grosiere înaintate de regimul sovietic sunt deconstruite de Soljenițîn, care menționa "succesele industriale ale U.R.S.S.: o economie moartă, proliferarea monstruoasă a unei producții din care rezultau produse fără căutare și de proastă calitate, poluarea unor imense spații naturale, secătuirea tâlhărească a resurelor naturale".246
Zbigniew Brzezinski consideră că politica economică adoptată de către Uniunea Sovietică a fost fundamental eronată: "Soluția preferată de Moscova a fost să obțină credite apusene, atât pentru finanțarea achiziției de tehnologie vestică, cît și pentru o îmbunătățire a consumului, concentrând în acest timp resursele interne pentru prioritățile relativ falimentare".247
În lucrarea La cele mai înalte nivele. Relatari din culisele puterii referitoare la Războiul Rece, Michael Beschloss și Strobe Talbott aduc în discuție falimentul economiei sovietice, așa cum era perceput de Eduard Șevardnadze, ministrul de externe al U.R.S.S., în 1989. Într-una din conversațiile sale particulare cu secretarul de stat american, James Baker:"meseriași care executau reparații și pretindeau plata în votcă, șoferi de taxi care cereau să li se achite cursele în țigări străine, pâinea subvenționată atât de ieftină încât era folosită pentru porci, grâul care putrezea nestrâns de pe câmp".248
Cei doi autori opinează că economia sovietică suferea de un "neajuns fundamental: planificarea și controlul de la centru, în condițiile în care mecanismele pieței erau transpuse în practică prin decret guvernamental".249
La rându-i R.Aron subliniază caracterul contradictoriu al regimului sovietic, apreciat ca "un fel de monstru istoric: regimul care a fost creat în numele prosperității și marxismului a devenit în mod esențial un imperiu militar în care bunăstarea nu este prioritară",250 Și dacă aceste opinii au fost declarate în 1981, anul apariției lucrării Spectatorul angajat, criza economică s-a accentuat o dată cu măsurile de ultim moment de salvgardare a imperiului de către Gorbaciov.
Jean-Francois Soulet în Istoria comparată a statelor comuniste apreciază că sosirea lui Gorbaciov la putere a fost privită cu mult entuziasm, el susccedând în fruntea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice unor "generali bătrâni și bolnavi (Leonid Brejnev, care decedează la 10 noiembrie 1982, Iuri Andropov – din noiembrie 1982 până în februarie 1984 și Konstantin Cernenko din februarie 1984 până în martie 1985".251 Venit la conducerea imperiului sovietic, în primii ani, 1985-1986, Gorbaciov nu întreprinde nimic important, mulțumindu-se să "corecteze abuzurile ce se dezvoltaseră pe perioada stagnării brejneviste".252 Jean-Francois Revel constată inutilitatea instituției de Secretar General al PCUS, funcție ce foarte mult timp era invidiată pentru puterea concentrată. În acest sens, Gorbaciov a devenit, încă de la instalarea sa "nu atît un reformator inventiv, cât un antreprenor de pompe funebre, neputând face altceva decât să îngroape cadavrul moștenit".253
Însă, "începând cu anul 1987, se observă o schimbare clară în strategia lui Gorbaciov"254 vizându-se schimbarea din temelii a sistemului sovietic. Evenimentele ulterioare, în pofida strădaniilor gorbacioviste, aveau să dea dreptate butadei reveliene, potrivit căreia, "comunismul nu se repară, el se înlocuiește, Lenin reușind într-un singur punct: să facă imposibilă reconversia unei economii socialiste într-o economie capitalistă".255 Beneficiind de charismă în percepția liderilor occidentali, M.Gorbaciov a reușit să atragă resurse financiare importante către economia sovietică, e drept, nu fără concesii în domeniul nuclear de pildă; chiar și în relațiile cu americanii., Gorbaciov a stârnit valuri de admirație. M.Beschloss și S.Talbott menționează în lucrarea citată răspunsul lui Gorbaciov la interogația lui George Bush, liderul american fascinat de altfel de cel sovietic, referitoare la "asigurările ce le poate oferi oamenilor de afaceri americani ce doresc să investească în Uniunea Sovietică, cum că perestroika și glasnost vor fi încununate de succes, la care liderul sovietic a opinat că nici Iisus Cristos nu știe răspunsul la întrebarea aceasta".256
Având de administrat un imperiu imens ca suprafață dar cu probleme interioare extrem de grave (conflicte interetnice, dorința republicilor de secesiune, despre care Z.Brzezinski în studiul scris în 1989, intitulat Naționalism Postcomunist afirma că "Marx a descris imperiul țarist ca închisoare a popoarelor, Stalin l-a transformat în cimitir al popoarelor, iar sub Gorbaciov a devenit un vulcan al popoarelor"257), M.Gorbaciov propune o nouă filozofie ce ar trebui să aibă ca fundamente conceptele de 'glasnost' și 'perestroika'. Cu privire la aceste concepte, Revel, preluându-l pe Vladimir Bukovski (lucrarea URSS: de l’utopie au desastre), asertează că, la origine, planul conținea trei părți: perestroika – restructurare, glasnost-transparență și uskorenie – accelerare. În fapt, s-a obținut o accelerare vertiginoasă, dar fără a se ajunge la restructurare și totul într-un climat de perfectă transparență".258 Tot cu privire la aceste concepte, M.Beschloss și S.Talbott estimează cam care ar fi fost impactul așteptat în urma unor măsuri în conformitate cu doctrina gorbaciovistă: "perestroika trebuia să însemne reforma prețurilor, ceea ce va duce la inflație. Competitivitatea crescută în industrie va duce la șomaj. Glasnost însemna că presa va scrie reportaje și se va plânge de mizeria socială".259 Acestei din urmă considerații subscriind și Revel, care aprecia că "glasnost, tradus în Occident prin deschidere sau transparență, înseamnă de fapt publicare, divulgare".260
O sintagmă des uzitată de către regimul gorbaciovist este "socialismul cu față umană" se referă la reformularea datelor economiei și societății sovietice prin păstrarea aceleiași orientări comuniste dar cu ameliorări vizibile ce tind spre crearea economiei capitaliste; în plus, această sintagmă dovedește caracterul inuman al guvernărilor precedente (dacă se tinde spre un socialism cu față umană, cum poate fi numită perioada de peste 70 de ani de conducere autocratică?). Acest concept, 'socialism cu față umană', împreună cu alte derivate – 'a treia cale', 'economie mixtă', merită categorisirea reveliană de utopii de alchimist.261
Mai mult, în Marea paradă, Revel consideră că "socialismul de piață este o contradicție în termeni și un nereușit joc de cuvinte. Formula amintește de definiția dată politicii sale economice, în 1970, de către generalul Velasco Alvarado, dictatorul socialist din Peru: Guvernul revoluționar al Forțelor armate nu este nici capitalist, nici comunist, dimpotrivă".262 Care ar putea fi resorturile uzitării acestor concepte? Probabil că cel care se impune este conștientizarea stării critice a economiei proprii în comparație cu bunăstarea capitalismului. În acest caz, pentru a nu trece drept trădători ai cauzei comuniste, liderii au încercat să facă trecerea spre sistemul împotriva căruia au trimis invective, trecere care trebuia să se producă aproape imperceptibil, pentru a nu afecta edificiul comunismului și a se bucura de legitimitatea și privilegiile oferite de concentrarea puterii în propriile persoane, putere care s-a dovedit funestă până la urmă, măcar și prin expectativa deciziilor de undeva 'de sus', decizii care trebuiau luate urgent, de regulă de către o individualitate cu rang cât mai înalt, ceea ce le făcea neproductive, prin spectrul larg al sugestiilor așteptate. Acest raționament se sprijină pe ceea ce aprecia Soljenițîn ca fiind un "nefericit și înrădăcinat specific rusesc: nu reușim niciodată să ne organizăm jos; suntem mereu gata să așteptăm indicații fie de la monarh, fie de la conducător, fie de la autoritatea spirituală".263 În fond, plecând de la regula celor "trei D: deposedare, dictatură, deposedare", Revel propune și o rețetă pentru atragerea ajutoarelor internaționale: "trei sferturi socialism și un sfert secetă".264
Mai mult, sovietologii nu se întrec în a admira rolul pozitiv al lui Gorbaciov, acțiunile sale conducând prin accident la dezvoltări conjuncturale deosebite; el este chiar situat în prelungirea modelelor de guvernare ale faimoșilor predecesori: "la titlul de gropar al capitalismului au concurat Stalin, Brejnev, Mao, Castro, Ceaușescu, iar Gorbaciov a încercat să-i ocolească și să le-o ia înainte prin eleganta manevră a perestroikăi, adică a eutanasiei prin reformă".265
Ceea ce se presupunea a salvagarda imperiul sovietic a constituit sursa prăbușirii lui: perestroika fost făcută responsabilă de "criza mai profundă ca niciodată a economiei sovietice din primăvara anului 1991. Produsul național brut și nivelul de trai cunoscuseră o involuție constantă din momentul în care Gorbaciov preluase puterea:în ochii multor cetățeni supuși unor îndelungate suferințe de vină era perestroika".266 Din această considerație se pot deduce cel puțin două aspecte: unul ține de degringolada inerentă tentativei de schimbare a fundamentelor comunismului, care a dus la derută economică asociată cu sporirea frustrărilor sociale, și, ceea ce este cel mai important, relativul "dresaj al conștiințelor" reușit de comunism: menținerea status-quo-ului mai presus de încercarea de ameliorare a unei stări factice și așa lugubre, prin rezistență pronunțată la schimbare. Că situația sovietică era dramatică, ne atenționează și Soljenițîn, care deconstruiește planurile sovietice de refacere a economiei; în opinia sa, modul de instituire a "prețurilor libere în condițiile în care nu există mediu concurențial echivalează cu acordarea monopolului unor producători care pot sălta prețurile oricând și oricât".267 Mai mult, preocuparea obsesivă ce provine din complexul de inferioritate manifestat în 'planificarea' economiei de piață este amendabilă, în opinia aceluiași autor: "de 3 ani auzim vorbindu-se mereu: economia, economia…dar actuala criză de la noi din țară nu este numai economică. Este criza conștiinței și a moralei, una atât de adâncă încât nu suntem în stare să calculăm câte decenii sau chiar secole, ne-ar trebui ca să ne revenim",268 ceea ce conduce la afirmarea de către Soljenițîn, tot în termeni ultimi, categorici și deci indezirabili, a comparației în manieră shackesperiană a "chestiunii ruse la sfârșit de secol XX…a fi sau a nu fi…dacă lucrurile vor merge mai departea așa, peste un secol cuvântul rus va dispărea din dicționare".269
O mostră de malversațiune politică este referendumul din 17 martie 1991, în care li se cerea cetățenilor Uniunii Sovietice să-și exprime (dez)acordul în legătură cu rămânerea propriilor republici în cadrul imperiului sovietic. Întrebarea era în așa fel formulată încât răspunsul era indus; nu putea fi decât pozitiv și se prezenta sub forma: "Credeți necesară conservarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste ca o federație renovată de republici egale și suverane, în care drepturile omului și toate libertățile naționalităților să fie pe deplin garantate?".270 Aici apare cu totul clar rolul unei 'omisiuni', a unui semn de punctuație: o minusculă virgulă (întrebarea, pentru a avea sensul perceput de cetățeni, trebuia să se prezinte sub forma: …federație renovată, de republici egale și suverane; așa cum se prezintă interogația, statele colaterale Rusiei par mai degrabă inutile, de 'renovat'. Mai mult, "odată anuțat rezultatul, președintele comisiei electorale centrale, avea să conchidă, pur și simplu, că referendumul aprobase 'menținerea Uniunii'. De suveranitate, egalitatea republicilor și libertatea naționalităților nu se mai vorbea deloc. Ba Kremlinul a anunțat imediat că rezultatele referendumului au o valoare constrângătoare pentru toate republicile, inclusiv pentru cele șase care refuzaseră să voteze".271
J.-F.Soulet amintește de 'efectul Gorbaciov' în colapsul comunismului, noua orientare imprimată de liderul de la Kremlin coroborată cu mișcările de emancipare națională pe fundalul reînvierii naționlismului, precum și demonstrarea incapacității idealului comunist de a furniza bunăstare fiind considerate principale cauze al căderii comunismului. În plus, fundamentul proprietății colective (de fapt individuale, a statului!) asupra proprietății este de natură să cauzeze probleme insolvabile în încercarea de trecere de la socialism la mult-hulitul capitalism: "tranziția nu-i decât o rotire-n cerc vicios, unde este nevoie de piață pentru instaurarea democrației și de democrație pentru trecerea la economia de piață".272
Fără a pretinde exhaustivitatea, J.-F.Revel menționează cauzele ce ar putea conduce la prăbușirea sistemelor totalitare: "ele trebuie să ajungă la neant, fie prin înfrângere militară, fie prin deruta economică, ori printr-o dezintegrare a sistemului echivalentă cu o catastrofă militară".273
Economia sovietică, apreciază diverși sovietologi, a subzistat, cel puțin în anii cât s-a aflat la conducere Gorbaciov, datorită infuziiilor masive de capital occidental, grație charismei liderului sovietic și a capacităților sale de negociator ("Dacă nu mă ajutați – susură președintele sovietic la urechea omologilor săi occidentali – riscați să vă treziți într-o bună zi cu cine știe ce mareșal la cârma Uniunii Sovietice. Dacă Occidentul refuză în acest moment să ne ajute – declara Gorbaciov în Spania – riscăm să recădem în sistemul dictatorial al economiei de comandă",274 de parcă economia sovietică ar fi fost vreodată și în alt sistem, exceptându-l pe cel socialist) în relațiile cu Occidentul . Referitor la economia în cauză, Revel consideră că aceasta, "la ieșirea din comunism, nu este o diligență în stare de funcționare…este ca un avion cu reacție prăbușit, ca un automobil cu motorul să rămână pe vecie în pană și care nici măcar nu mai poate fi tras de cai…fiindcă nici caii nu mai au ce mânca".275 Același Revel aduce în discuție legitimitatea oferirii de credite Uniunii Sovietice. Această greșeală a occidentalilor, în viziunea reveliană, avea să iasă în evidență chiar în 1990. Acordate pentru hrana populației, creditele au rămas nefolosite (dacă nu au fost deturnate!), astfel că, 1990 s-a dovedit un an al recoltelor bogate, care însă, din incompetență, nu au putut fi economisite, mare parte din recoltă pierzându-se276
Planurile gorbacioviste de reformare a societății și economiei sovietice au fost întâmpinate cu foarte multe rezerve de vechea clasă a nomenclaturiștilor, fie pentru că riscau să-și piardă avantajele (despre acest strat, al membrilor de partid, A.Sobceak afirma că, "spre sfârșitul anilor 80, era aproape de stadiul de idioție genială, din moment ce toate acțiunile pe care le întreprindea se întorceau în mod obiectiv împotriva lor"277) și ca urmare a noii politici a libertății de expresie. Drept urmare a atacurilor din ce în ce mai vehemente, Gorbaciov "operează o schimbare brutală de alianțe și de politică, întorcându-se spre dreapta, astfel încât, din toamna lui 1990 până în primăvara lui 1991 se conturează o întoarcere alarmantă la vechea ordine".278 Acțiunile întreprinse sunt revelatoare: "mișcări separatiste combătute în forță; lupte sângeroase între armata sovietică la Vilnius și Riga; autorizarea KGB-ului de a controla întreprinderile; patrularea unor echipe mixte de polițiști și militari înarmați în orașe, etc".279
Confruntat prima dată cu probleme inexistente până atunci (contestarea legitimității și practicilor sale), comunismul a făcut un salt înapoi, astfel că, "la primul contact cu lumea reală, comunismul se spulberă, fiindcă nu face parte din această lume. Comunismul nu este un produs al istoriei, ci un hiatus în istorie, o sincopă în evoluție, erupția unui delir…un accident mult mai grav decât o simplă experiență socială eșuată".280
Personajul central al opoziției contra lui Gorbaciov, este Boris Elțîn, cel care va deveni președinte în urma demisiei gorbacioviste. Un episod interesant este puciul din 19 august 1991, când un complot este menit să-l înlocuiască pe Gorbaciov, conjurație despre care Fr.Thom apreciază că "dezvăluie o stare de lucruri mai veche: puterea nu se mai găsea acolo unde credeam că se află. O lovitură de stat de operetă a fost de ajuns pentru a spulbera ultimele vestigii din ceea ce consideram a fi stâlpul regimului și nu mai era decât un fetiș: imperiul partocraților. Elita conducătoare ajunsese într-un moment când, pentru a-și spori privilegiile, a trebuit să ucidă sistemul care i le oferise".281 Complotiștii se dovedesc insignifianți însă și sunt dispersați ca urmare a neînțelegerilor intestine și a postării lui B.Elțîn în răndul contra-puciștilor, dobândind astfel recunoașterea internațională, și redându-i locul de președinte lui Gorbaciov, pe care îl va înlătura însă în mai puțin de șase luni.282
Momentul decisiv al căderii comunismului a apărut în urma întâlnirii lui B.Elțîn cu președinții Ucrainei și Bielorusiei în secret, la Minsk, în 8 decembrie 1991, cînd s-a hotărât crearea Comunității Statelor Independente (CSI), deschisă tuturor statelor din U.R.S.S., lăsându-l pe Gorbaciov pe dinafara structurilor de conducere, astfel încât, pe data de 25 decembrie, 1991, Gorbaciov și-a anunțat demisia și dizolvarea structurile imperiului sovietic, ceea ce echivala cu dispariția sa.283
Din perspectiva puciului ratat și a acțiunii subversive a lui B.Elțîn, apare îndreptățită remarca lui Fr.Thom, potrivit căreia, sfârșitul comunismului este în fond determinat de o dereglare a mecanismului de epurare".284 În același sens se pronunță și J.-F.Revel, care consideră dispariția terorii mobilul căderii comunismului:"Nemaifiind teroarea, comunismul trebuia să dispară. Plănuind instaurarea celei de-a treia căi, Gorbaciov a demonstrat, fără să vrea, Europei centrale, dar și U.R.S.S. că, dacă un regim comunist nu este și totalitar, el nu se poate susține la putere"295.
Jean-Francois Revel apreciază că, "dacă nu cădea, comunismul ar fi avut de suportat lovituri grele de pretutindeni… Dintre toate dezmințirile aduse doctrinei marxiste de către realitatea istorică, eficiența economică și socială a democrației politice este cea mai clară".296
Perspectivele comunismului de după implozia sa, sunt, în opinia lui J-F.Revel, destul de sumbre; cu titlu de ipoteză, "fără să redevină totalitară, Uniunea Sovietică ar putea evolua nu către capitalismul democratic avansat, ci către o uriașă anarhie, ca un final de medievalism haotic, dat fiind că, în istorie, căderile înapoi au fost mai dese decât pașii înainte".297 Acestui pesimism i se poate replica faptul că neagă pur și simplu dorința de schimbare inerență naturii umane plus că are efect demoralizator: comunismul trebuie respins, nu și societățile care au fost subjugate de ideologia comunistă în contra voințelor lor sau profitînd de divizarea și ignoranța sociale. De altfel, autorul revine și menționează, că "dacă omul a fost distrus de comunism, comunismul a fost inventat de către om".298 În acest context, dacă a fost întruchipat principiul răului, de ce nu ar ieși la iveală și binele, sau măcar de ce nu s-ar putea trece peste consecințele psihologice în primul rând ale comunismului? Într-adevăr, problemele există, sunt palpabile, dar este acesta un motiv întemeiat de a deveni sceptici incurabili când idealul promovat este cel al participării active?
Pe ansamblu, 'căderea finală' (titlul lucrării lui Emanuel Todd ce surprindea colapsul comunismului pornind de la datele demografice) a comunismului a fost rezultanta a mai multor factori, deja enunțați, dar și a insuccesului politicii gorbacioviste, devenind legitimă aserțiunea conform căreia, "Gorbaciov a lansat un proces mai mare decât el".299
Capitolul III
TRANZIȚIA
III.1. Generalitate și specificitate. Comunismul în România
Pentru a circumscrie itinerariul României spre democrație, este necesar să amintim dinspre ce tip de regim se îndreaptă spre internalizarea valorilor considerate drept dezirabile.
Considerațiile asupra instaurării regimurilor comuniste în Europa de Est, în general, și în România în particular, evidențiază modalitățile forțate,de impunere ab extra, a unei ideologii bazată pe un program politic în mare parte perceput ca alogen.
Lavinia Betea în lucrarea Psihologie politică. Individ, lider, mulțime în regimul comunist, consideră, pe baza documentelor istorice, că doctrina comunistă a fost "exportată, la finele celui de-al doilea război mondial, pe afetul tancurilor sovietice în țările Europei Centrale și de Est. Revoluția culturală a fost impusă spre imitație, începând cu 1948, în toate țările intrate în lagărul sovietic".1 Revoluția culturală poate induce în eroare prin specificarea în contextul precedent. Comunismul nu poate fi judecat, sub nici o hermeneutică, drept progresist. Din contra, L.Betea, preluând distincțiiile lui Alfred Sauvy, opinează că, de fapt, ideologia comunistă este în toate formele regresivă, rudimentară: "Rezultatul propagării ideologiei comuniste se apropie de mitul primitiv deoarece: a) ca și miturile, ideologia comunistă s- a dorit a fi o știință totală, o filosofie unică asupra genezei, evoluției și finalității relațiilor sociale; b) ideologia a încercat să impună o formă arhaică și primitivă în modul de a gândi; c) acceptarea ideologiei comuniste s-a realizat cu o concediere totală a rațiunii".2
Vladimir Tismăneanu arată la rându-i că "eminențele cenușii ale Cominternului și-au dat seama că intrarea trupelor Armatei Roșii în țările din Europa Centrală și de Est va conferi partidelor comuniste un extraordinar suport politic și logistic",3 un fapt nu foarte greu de imaginat, totuși. Ocupația Armatei Roșii, deși indezirabilă, nu a condus la instaurarea imediată a comunismului (și la folosirea metodelor plebee constitutive); Uniunea Sovietică era percepută ca statul ce a suferit cel mai mult de pe urma războiului, deci imaginea sa era foarte bună iar instituirea regimului comunist în oricare din țările în care se afla propria armată ar fi fost văzută ca de un foarte rău augur. Instaurarea comunismului s-a realizat treptat. Ocupația sovietică armată a impus, în primul rând, formarea unor guverne de uniune, în care erau incluse și elemente ale elitei comuniste relativ restrânsă numeric, așa cum a fost cazul "Frontului democratic (compus din Partidul Comunist, Partidul Social-Democrat și Partidul Național Țărănesc), în România, începând cu iunie 1944".4 Contradicția participării comuniștilor în cadrul unui guvern democratic nu poate fi pusă la îndoială, amintind de paradoxul democrației așa cum a fost definit de Karl Popper în Societatea deschisă și dușmanii săi: "e posibil ca majoritatea să aducă la putere un tiran".5 J.-F.Soulet apreciază că, pentru a instaura comunismul, membrii săi au avut o "grijă deosebită pentru salvarea aparențelor, iar sub incidența acestei preocupări, comuniștii au creat atmosfere apăsătoare, ceea ce a condus la câștigarea alegerilor din noiembrie 1946, în România".6 Alegeri (care au adus comuniștilor 405 din 414 mandate7) fraudate, dar care ofereau o umbră de legitimitate noului regim. În aceeași imagine, Tismăneanu definește practicile elitelor comuniste la început ca evoluând sub acoperirea unor "mișcări-umbrelă angajate în instaurarea unor guverne democratice. Astfel se explică fondul iluziilor pe care mulți le-au întreținut în Occident".8
Pe ansamblu, specificitatea conducerii comuniste în România este sub speciae metodelor folosite, atât la începuturile sale, cât și pe perioada ulterioară. Vladimir Tismăneanu în lucrarea Ghilotina de scrum, consideră, încercând să explice pattern-ul instaurării comunismului în Europa Centrală și de Est, că "în Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Germania, Bulgaria, Iugoslavia, partidele comuniste s-au forma în clandestinitate, activaseră și erau partide de masă. În România, acest partid nu a avut nic o tradiție și n-a putut guverna decât prin represiune de masă. Echipa care conducea era cea mai teroristă și cea mai antidemocratică, cea mai stalinistă".9 Referitor la aceeași problematică, a specificului comunismului în România, V.Tismăneanu în Spectrele Europei Centrale sistematizează acest caracter, asertând că este urmarea a opt însușiri: "prima, dependența inițială față de Moscova, unică în context european; a doua trăsătură este cea a complexului de inferioritate asociat cu un acut deficit de legitimitate iar a treia caracteristică se prezintă sub forma dinasticizării (în acest sens mai existând două regimuri comuniste ce regurg la aceeași formulă succesorală: cel cubanez și cel nord-coreean). A patra însușire se prezintă sub refuzul oricăror reforme liberalizatoare; sinteza barocă între tehnicile leniniste și miturile naționalismului primordialist este a cincea trăsătură; a șasea este agresiunea continuă și sistematică împotriva societății civile; mitul refuzului României la invadarea Cehoslovaciei, când de fapt România nu a fost invitată niciodată, deci nu avea cum să refuze, și, a opta trăsătură: eșecul unor tentative de structurarea a unor discursuri alternative, sincrone cu direcțiile modernizatoare din alte state ale Europei Centrale și de Est".10 Cu privire la sentimentul de inferioritate, Stelian Tănase consideră că relațiile interindividuale în cadrul modelului comunist român s-au instituit sub forma raportului "patron-client. Acest tip de relații venea din 3 surse: tradiția societății predominant agrare românești, clandestinitatea care a impus consolidarea relațiilor pe criterii de rudenie precum și relația întreținută de PCR față de Comintern, relație clientelară bazată pe protecția și avantajele oferite în schimb".11
Jean-Francois Soulet aduce în discuție un fapt deosebit de interesant: deși nu cunoșteau rezultatele războiului, ba chiar se aflau într-o situație critică, în cadrul regimului sovietic erau pregătiți viitorii membri a ceea ce vor forma elitele comuniste în statele în care va fi instaurat comunismul. Concret, citând un martor din interiorul sistemului comunist german, ajuns la Moscova în iulie 1942, Wolfgang Leonhard, Soulet afirmă că erau vreo 12 secții naționale, formate din 15-40 studenți (germani, cehi, slovaci, unguri, români, bulgari, coreeni…)".12 Această afirmație cuprinde consecințe agravante. Ele țin de instituirea unui pesimism profund; invariabil, comunismul ar fi fost instaurat, câștigarea războiului de coaliția formată din Statele Unite, Anglia și Uniunea Sovietică, împotriva în special nazismului, fiind circumstanța atenuantă, împrejurarea ce a înlesnit considerabil extensia comunismului. În orice condiții, fie ocupația nazistă, fie cea sovietică, România (nu singură, ci împreună cel puțin cu statele Europei Centrale și de Est), ar fi avut de suferit: conta doar extensia temporală și amploarea masacrelor.
Stelian Tănase consideră, la rându-i, în lucrarea Elite și societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej, că "ocupația siovietică din anii 40-50 a constituit factorul decisiv al preluării puterii de contraelita comunistă. Nu dezvoltarea internă a conflictelor sociale a înlăturat vechile elite de la putere, ci decizia U.R.S.S., de a instaura, acolo unde se afla Armata Roșie, regimuri politice asemănătoare cu al său".13 Această impunere a doctrinei de către statul sovietic a condus la supunerea elitelor locale, celor sovietice, devenind o "clientelă a conducerii PCUS. Relația de vasalitate era veche, noi însă erau condițiile: regimul de ocupație și pretențiile la guvernare ale clienților ocupantului".14
Momentul care a marcat eliberarea condițiilor de acces către putere a comuniștilor este reprezentat de abdicarea silită a regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, acest act semnificînd, de facto, "schimbarea formei de guvernământ", deschizându-se astfel "calea sovietizării țării".15
Punctual, sovietizarea a urmat un traseu identic cu cel de după revoluția bolșevică: "înlocuirea societății existente cu o societate nouă, înzestrată cu toate virtuțile și speranțele. Acțiunea conținea două aspecte foarte distincte: distrugere și reconstrucție…".16
Relativ la instaurarea comunismului în România, Adrian Neculau în Psihosociologia schimbării, estima că "în România primelor decenii comuniste au fost arestați 3.000.000 persoane și aproximativ 300.000 au murit în închisori. O proporție însemnată din populația țării, fără a mai pune la socoteală familiile și prietenii, a fost redusă la tăcere și supunere prin teroarea primitivă și inocularea unei frici incontrolabile".17 Acționând sub incidența trăsăturilor specifice unei dictaturi, despre comunism se poate asuma că este inventatorul fricii de represiune în condițiile inocenței. Explicația rezidă în faptul că tiraniile predecesoare utilizau de asemenea, practici de eliminare subită a indezirabililor sau pur și simplu qua urmare a unor decizii arbitrare; numai că, în percepția supușilor, aceste măsuri erau sub incidența legitimității charismatice a liderului (împărat sau rege, prinț sau conducător local), așadar, era presupusă o raționalitate inaccesibil-mundană. În cazul regimului comunist uzurpator, această caracteristică nu există, orice act arbitrar fiind perceput ca agresiune nelegitimată.
Caracterul confuz al terminologiei folosite este o constantă a regimurilor comuniste. Sintagma democrație populară poate induce faptul că un stat presupune un regim democratic dar și pe acela al preocupării și conducerii exvlusive de către popor; în plus, este un pleonasm. Sub semnul acestei formulări pleonasmatice însă, avea să se producă "procesul de pre-comunizare, cel care, între 1944-47 a consacrat distrugerea societății tradiționale, punându-se bazele modelului patentat în Rusia".18 și dovedit a avea o eficiență 'remarcabilă' (singularizarea prin amploarea numărului victimelor nu este la îndemâna oricui).
Percepția perioadei interbelice apare în imaginarul social românesc drept singura etapă în care s-a încercat transpunerea în practică a principiilor democratice, Vladimir Tismăneanu precizând că "perioada dintre 1923 și 1938 poate fi privită ca singura democratică din istoria țării",19 perioadă însă care avea să sucombe în 1939, conform L.Betea, anul reprezentând, sub aspect temporal, "cimitirul a 15 democrații europene, printre care și România".20 Aserțiunea poate fi pusă în relație cu aprecierea occidentală a contextului românesc amintit, potrivit butadei lui Lucian Boia din lucrarea Istorie și mit în conștiința românească: "Occidentalii nu ne vor convinge că în România interbelică a fost un regim autoritar, dar nici noi nu-i vom convinge că a fost un regim democratic".21 Pe de altă parte însă, Daniel Barbu în lucrarea Republica absentă, luând în considerare indicele urbanizării societății românești din perioada interbelică și imediat după aceea, aproximează că "slaba urbanizare de până în 1948 a produs o lume…românească caracterizată de o puternică uniformitate statistică a comportamentelor și referințelor la valori, o lume în care diferențierea și pluralismul apăreau drept fenomene suspecte, anormale, profund neromânești".22
Stelian Tănase încearcă să ofere o imagine a stadiului în care se afla societatea românească pre-comunistă. El apreciază că "impactul comerțului și producției de mărfuri de după 1829 a modificat trăsăturile moral-agrare ale României. Dintr-un regim feudal, România s-a transformat într-un regim cu instituții de tip occidental, un stat de drept".23 Mai mult, câteva cifre furnizate de același autor conturează o minimă viziune asupra contextului economic interbelic: "între 1930 și 1941, populația urbană crește cu 14% numărul întreprinderilor crește de la 86.000 în 1918 la 273.000 în 1930. Producția crește cu 189% în minerit, iar în industrie cu 188%, între 1924-1928. Extracția de petrol trece de la 968.000 tone în 1918 la 5.800.000 tone în 1930".24 Chiar și diminuate, aceste cifre sunt entuziasmante și indică o societate în plină ascensiune. Mai mult, Stelian Tănase, apreciază că "aplicarea pattern-ului stalinist, după 1948, a distrus o economie cu un grad de complexitate superior economiei sovietice".25 Lucian Boia asumă, în aceeași chestiune, a economiei românești interbelice, că "în preajma celui de-al doilea război mondial, raportul dintre țările cele mai dezvoltate din lume și România, în privința PNB pe cap de locuitor nu depășea raportul de 3/1. Impactul comunismului a făcut posibilă o situație în care și o estimare de 10/1 este sub realități".26
Însă, transbordarea regimului comunist a dus la mutații profunde, ireversibile cel puțin pentru o jumătate de veac de la instaurare. Astfel, pornind de la definiția socialismului- așa cum este descrisă de J-F.Revel – ca proprietate în comun asupra mijloacelor de producție – datele economice se modifică, prin câteva acțiuni punctuale ale conducerii nou-instaurate. Acestea își propuneau ca "elita burgheză, politică și economică să fie anihilată și eliminată, atât prin distrugerea bazei ei economice (proprietatea privată), cât și prin acapararea proprietăților de către stat și lichidarea fizică prin represiunea din anii 1948-1953".27.
Pe aceeași poziție se plasează și Anneli Ute Gabanyi în lucrarea Revoluția neterminată, menționând că "după preluarea puterii de către comuniști, pecetluită prin abdicarea regelui… a urmat o perioadă de teroare politică, de exterminare a elitelor române și ne-române poltice și spirituale, precum și de epurare și reinterpretare a culturii și istoriei".28 În inițiativa de a structura societatea după un plan (care s-a dovedit fundamental eronat) prestabilit, agresiunea nu a vizat doar persoanele ci și conceptele. Interesant de observat este că, încercând să demonstreze imposibilul, în locul elitelor (în special ale celor care nu au întrupa mitul faustic, al pactizării), au fost postați așa-numiții proletcultiști, oameni simpli, deseori fără voia lor, așezați dintr-o dată, în funcțiile ocupate de predecesori. În plan epistemologic, dacă luăm în considerație disputele teribile privitoare la impunerea/veridicitatea unei teorii din mediile intelighenției și dificultățile, uneori insurmontabile intervenit în acest domeniu, putem avea o imagine relativ parțială a dezastrului înlocuirii unui profesor universitar de pildă, cu un muncitor obișnuit.
Katherine Verdery în lucrarea Compromis și rezistență. Cultura română sub Ceaușescu, asuma că mutația suferită de societatea românească prin "metamorfoza sa dintr-o colonie capitastă într-un satelit socialist a modificat cadrul activității intelectuale. Ea a redus în mare parte rolul pieței și a diminuat influența occidentală, făcând în mod virtual din birocrația de stat singurul utilizator și susținător al culturii",29 ceea ce a condus la răsturnarea modelului practicat până atunci de elevare a societății prin aportul elitei, impunând înjosirea intelighenției de către cadrele nou instituite.
Concret, instaurarea regimului comunist a întreprins câteva acțiuni necesare pentru a-i înlesni impactul; printre acestea, "demontarea instituțiilor democratice liberale ale vechiului regim, atingând toate domeniile: justiția, presa, învățământul, biserica, administrația, armata. O masivă epurare s-a produs în toate instituțiile statului. Ele au fost practic golite de vechile elite, de cadrele care lucraseră până atunci în ele". Care au fost consecințele, nu este foarte dificil de intuit: "S-a pierdut o lungă experiență, personalul calificat a fost înlăturat, iar locurile acestea au fost ocupate, în toate structurile, de po forță de muncă adesea nacalificată, recrutată pe criteriul adeziunii politice la PCR".30 În acest context, se impune o precizare, un răspuns privitor la motivațiile ce au determinat adoptarea acestor inițiative. Montesquieu preciza că ceea ce caracterizează regimurile autocratice este teama. Or, cum ar putea caracteriza teama un nou regim (mă refer la condițiile instaurării comunismului în România), care nu știe încă ce este și spre ce tinde? Este aceasta o schimbare de paradigmă? După cum este îndeobște cunoscut, haosul, distrucția sunt constitutive regimurilor comuniste, așa după cum reiese și din tentativele de implementare a lor, cu precădere în România. Răspunsul acestei probleme survine pe două planuri: pe de o parte, degringolada ușor observabilă coroborată cu respectarea strictă a indicațiilor venite de la Moscova, iar pe de altă parte, teama este și ea prezentă din începutul inoculării forțate a comunismului, dovadă rapiditatea și amploarea acțiunilor întreprinse, dar, ceea ce este important, esența definiției lui Montesquieu o reprezintă teama de după instaurarea unui regim autocratic, atât timp cât sunt conștientizate lipsa legitimității și guvernarea prin forță, ceea ce conduce la frica perpetuă ca nu cumva să existe o contrareacție, ca urmare a contextului.
Tot în plan economic a fost creat și "CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), în 1949, fapt ce le asigura sovieticilor domiațisa în zonă".31 Conform estimărilor lui Stelian Tănase, pentru că titulatura acestui organism poate induce confuzie privind altruismul sovieticilor, ca 'big brother' ce era, de a ajuta statele mai mici, "România a fost tratată ca o țară învinsă. Ea trebuia să plătească, potrivit Convenției de Armistițiu, 300 milioane dolari (la cursul din 1938) în bunuri pentru distrugerile cauzate de operații militare și ocupație și să restituie bunurile ridicate de Armata și administrația română de pe teritoriul U.R.S.S, în perioada 1941-1944. Pentru Ucraina, Basarabia și Bucovina se adăugau 508,5 milioane dolari (la cursul din 1945). Plata s-a făcut în bunuri, în speciat petrol, grâne, vite"32 Așadar, acest organism avea mai degrabă atribuții coercitive decât altruiste. Cuantumul datoriei față de Uniunea Sovietică precum și ocupația Armatei Roșii au transformat reprezentanții comuniștilor români în exponenții cu "cel mai scăzut grad de indeprendență din blocul sovietic. Rolul lor se reducea la executarea ordinelor venite de la Moscova, și consta în plata datoriei de război, diferite servicii economice, alinierea la pozițiile internaționale ale U.R.S.S".33 J.-F.Soulet apreciază că, numai "în 1948, datoria de război a României către Uniunea Sovietică a reprezentat 85% din venitul național".34 În condițiile dificile ale susținerii unui război devastator, Planul Marshall s-a dorit a fi o ieșire din situația postbelică, Statele Unite finanțând o mare parte din costurile necesare refacerii economiilor proaspăt ieșite din conflict. Vladimir Tismăneanu propune o evaluare modernă a efortului financiar, estimat, în condițiile anului 2001, la 30 trilioane de dolari.35 Una din cauzele rămânerii în urmă a economiei sovietice, pe lângă practicile suicidare administrate de comunism, a fost și ieșirea de sub influența Planului Marshall a statelor din blocul sovietic."Adevărata cauză a elaborării Planului Marshall a fost stoparea comunismului aflat atunci în vogă" afirmă Paul Dobrescu,36 considerație la care subscrie și J.-F.Soulet, adăugând că guvernele "Cehoslovaciei, Poloniei, Ungariei și României au manifestat interes față de acest plan, numai că…reacția Kremlinului a fost categorică…drept pentru care, în septembrie 1947, a fost creat Kominform-ul, organizație cu rolul de a armoniza politicile țărilor din bolcul sovietic".37 Din acest considerent, apare oarecum inteligibilă decizia lui Stalin de respingere a planului; infatuarea stalinistă și dorința de a demonstra viabilitatea modelului comunist prin refacerea pe baza surselor proprii a economiilor pot fi citate ca explicații pentru respingerea implementării Planului Marshall.
Concomitent cu respingerea acestui plan, liderii comuniști români au inițiat o amplă inițiativă de industrializare, conducând la "identificarea elitei cu amplul program de dezvoltare industrială. Fetișizarea industriei indica rolul ei în strategia noii elite și funcțiile care i se atribuiau: a) anularea decalajelor față de Occident și b) construirea altei societăți în locul celei existente".38 Un program de o anvergură gigantică nu putea decât să conducă la aspecte deviante, mai ales sub administrarea sistemului administrativ-venal comunist, "România devenind, pe urmele sovieticilor, unul din marii producători de oțel ai lumii: cu diferența agravantă că marele vecin miza pe zăcăminte imense de fier și cărbune, în timp ce România trebuia să le importe (din India, Canada sau Australia) pentru a satisface o fantezie ideologică" .Paradigmatic pentru economia administrată este caracterul înlănțuit, orice disfuncție a unei ramuri afectând ireversibil întreg eșafodajul. Amploarea industrializării nu putea rămâne fără consecințe în planul educației, astfel că s-a format un "mit al inginerului, de proveniență tot sovietică, pe care România l-a dus până la desăvârșire. În anii din urmă ai regimului comunist, doi absolvenți din trei ai învățământului superior erau ingineri, record mondial absolut (față de circa 50% în Uniunea Sovietică și 7% în Franța și SUA)".39 Astfel,definirea caracterului comunismului românesc surprinde deopotrivă generalitatea (imitarea modelului sovietic până în cele mai mici și neașteptate detalii) și specificitatea (încercarea de a transgresa performanțele societății rusești).
Campania de industrializare inițiată în timpul guvernării lui Gheorghiu-Dej, împovărătoare în concepția lui Tismăneanu, reprezenta totodată, "unicul mod de a-și păstra propria hegemonie politică prin asigurarea independenței economice a țării".40
Ocupația Armatei Roșii a durat până în 1958, când guvernul Gheorghiu-Dej formulează cererea, acceptată de Hrușciov, de retragere a sa de pe teritoriul României. Motivul acestui acord primit din partea regimului Domnului H este reprezentat de interesul pecuniar (Hrușciov considerând că ar economisi resurse o dată cu retragerea trupelor) coroborat cu încrederea în perfecta loialitate a liderilor români.41 Stelian Tănase apreciază că motivațiile acestui fapt sunt multiple, toate încadrându-se "într-un program mai general, prin care Hrușciov încerca să suplinească controlul efectiv, militar, prin mecanisme de ordin economic și politic. Rațiunile țin de atitudinea lui Gheorghiu Dej în octombrie 1956 și dorința Moscovei de a arăta că intervenția militară la Budapesta a fost un accident ce nu anula legitimitatea regimurilor comuniste, că aceste regimuri sunt expresia voinței propagandelor respective și că pot supraviețui și fără armata sovietică".42 Totodată, retragerea trupelor sovietice este asociată cu o schimbare de atitudine, o modificare ce tindea către o mai mare independență acordată autorităților romîne: "ea s-a efectuat la cererea părții române, ceea ce spune multe despre schimbarea priorităților elitei locale. Dacă până în 1956, prezența Armatei Roșii garanta stabilitatea regimului, după această dată, aceeași prezență constituia un factor de risc major. Armata de ocupație era garantul intereselor sovietice în România, și nu al politicii elitei locale".43
III.2. Influența psihologică a comunismului.
Vladimir Tismăneanu afirmă "unicitatea comunismului prin încercarea sa de a modela psyché-ul uman, prin hibrisul său mitologic, prin străduința lui de a înregimenta oamenii și de a-i forța să se comporte după rețete pavloviene de fericire".44 Și toate acestea în vederea atingerii stadiului în care clasele vor fi desființate, implicit nu vor mai exista conducători: de fapt, totul trebuia să se îndrepte spre un model societal necunoscut. În plus, așa cum sublinia Stelian Tănase, "societatea fără clase este iluzorie. Orice persoane și grupuri care ajung să dețină putere se transformă într-o elită guvernantă și se separă de non-elite".45
Falsul grosier impus, acel libido dominandi dus până la consecințe ultime de către lideri iresponsabili a făcut să apară acest incredibil experiment de modelare a conștiințelor. Mai mult, psihologia relațiilor leadership – societate în cadrul sistemului comunist, așa cum a fost descrisă de J.-F.Soulet ca dependență profundă, "de la naștere până la moartea sa, individul nu există decât prin intermediul grupului",46 poate fi surprinsă adecvat prin ceea ce Karl Popper aprecia drept tribalism ca fiind "accentul deosebit pus pe importanța capitală a tribului, fără de care individul nu este nimic".47
Relativ la retragerea ocupației sovietice din România coroborată cu conducerea ceaușistă, Vl.Tismăneanu apreciază că, liderul român a avut un "statut privilegiat în comparație cu alți lideri est-europeni, conducând o țară fără trupe sovietice pe teritoriul ei. În loc să folosească acest privilegiu pentru a democratiza sistemul politic, el a instaurat o dictatură personală care, în anii 80, va atinge dimensiunile cele mai absurde".48
Sfidarea sistemului sovietic a survenit doar din două direcții: o direcție a Iugoslaviei lui Tito care dorea construirea unui socialism propriu, adaptat realităților iugoslave și din România lui Ceaușescu, prin dorința de independență și critica intervenției Armatei Roșii în Cehoslovacia anului 1968, 20 august. Referitor la această critică prin care Ceaușescu a atins apogeul popularității sale, ea cuprindea apărarea suveranității statelor ce conducea implicit la dreptul de neingerință în afacerile altor state de către țările tratatului de la Varșovia. Lucian Boia preciza că această critică a intervenției armatelor Pactului de la Varșovia în reprimarea Primăverii de la Praga avea ca subtext "pretinderea neamestecului celorlați în propria politică",49 ceea ce echivala cu independența totală în consacrarea terorii ca fenomen de stat.
Întrupând totalitatea (totalitarismul) comunismul era simultan reversul: adică nimicul (în sensul cel mai peiorativ cu putință și nu în accepțiuea acordată nimicului de M.Heidegger în prelegerea Ce este metafizica?, surprinsă prin interogația: de ce ar exista mai degrabă ceva decât nimicul?, ceea ce conferea substanță acestui concept); în acest sens, asumpția lui Tismăneanu potrivit căreia "comunismul a combinat ingineria economică, socială și educațională într-o formulă represivă amintind de despotismul oriental",50 circumscrie ambele fațete ale unui regim nihilist.
Teoria recrutării elitelor, așa cum este definită de Vilfredo Pareto poate fi aplicată și practicilor realizate de comuniști, la început. Astfel, "anexarea unor figuri publice cunoscute a avut ca scop dobândirea onorabilității și recunoașterii care-i lipsea. M.Sadoveanu, M.Ralea, Gh.Tătărescu, Petru Groza, generalii D.Dămăceanu, C-tin Vlădescu Răcoasa… s-au alăturat grupului format din Ana Pauker, Lucrețiu Pătrășcanu, Gh.Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Vasile Luca, Emil Bodnăraș, Iosif Chișinevschi, Miron Constantinescu".51 Pe scurt, aceasta este gruparea care a realizat imposibilul: transformarea unei societăți în ascensiune într-o 'Vale a Plângerii'. Mai mult, pe lângă folosirea capitalului simbolic ar personalităților enumerate, criteriile de selecție a unor noi membre nu sunt deloc asemănătoare cu cele descrise în cadrul individualităților: "brutalitatea, cruzimea, predispoziția către folosirea mijloacelor violente în tranșarea divergențelor au fost considerate criterii de selecții și conservare a pozițiilor în ierarhie".52 Prin aceste condiții, comuniștii urmăreau (sau au realizat) cel puțin două efecte: pe de o parte, crearea unei administrații conforme cu Weltanschauung-ul comunist, pe de alta, difuziunea culpabilității ulterioare, în caz că ar fi fost trași la răspundere, vina nemaifiind doar a unui grup restrâns, privilegiații, ci a tuturor membrilor aparatului administrativ-polițienesc, atăt a celor care se aflau în vârful ierarhiei, cât și a membrilor obișnuiți, aceștia, de cele mai multe ori, fiind executanții. Din aceeași perspectivă, Lavinia Betea apreciază că recrutarea activiștilor de partid cu rang superior se realiza după criterii precum "originea socială sănătoasă, calificarea în meserii de bază ale industriei grele (de preferință strungar), studii în școli sau universității muncitorești, rude apropiate cu dosar corespunzător".53 Această campanie de recrutare a noilor membri nu putea rămâne fără consecințe: "un comportament aservit și birocratic, depersonalizat al relațiilor dintre actorii sociali, limitarea sau cumularea inițiativelor individuale și a comportamentului creativ… Un program de dresaj căruia nimeni nu-i putea rezista".54 Această ultimă afirmație poate induce suspiciuni cu privire la caracterul său exhaustiv. Probabil nu în conștiințele tuturor actorilor sociali practicile și propaganda comuniste au avut aceeași priză. Parte din populație trăise în cadrul 'pretins' democratic interbelic, deci ar fi putut avea reacții de respingere și refuz al interiorizării dogmelor comuniste. Însă, ceea ce constituie abjectitatea propagandei este caracterul subversiv (tocmai regimul care condamna la pedepse grele orice individ presupus ca fiind 'subversiv'), în adresarea către inconștientul individual și colectiv, mecanismul fricii și relațiile interindividuale fiind principalii factori de inoculare, făcând ca "întreaga populație să fie suspusă impregnării".55
Concret, în Addenda la Cartea neagră a comunismului identificăm condițiile instaurării comunismului în România.
Deși nu a fost proiectat ca relevare a afectelor, acest studiu nu putea ignora câteva aspecte legate de dezvoltarea atrocităților; ar fi fost un tratament ireverențios față de zecile de mii de victime. Simpla citare a inovațiilor metodelor de tortură aplicate deținuților metamorfozați în sclavi (de cele mai multe ori, fiind complet nevinovați), în obiecte ale eliberării sentimentelor de ură ale torționarilor.
A fortiori, ceea ce frapează este faptul că, "în 1989, una din vicepreședințiile Comisiei pentru drepturile omului de la ONU…aparținea României lui Ceaușescu".56 Această aserțiune, din perspectiva tehinicilor enumerate, poate părea sadică, în plus relevând, în opinia lui Revel, confiscarea societății de către Ceaușescu. Însă, faptul deținerii acestui portofoliu trebuie apreciat în contextul valorilor democratice occidentale (a criteriilor de selecție democratice din cadrul ONU) și nu a realităților existente, mai mult sau mai puțin tolerate/cunoscute de opinia publică internațională.
Caracterul apocaliptic al comunismului este subliniat de Vl.Tismăneanu atunci când evocă "oferta mizeriei sale, a angoasei generalizate, simulacrul certitudinilor pe fondul supremei incertitudini: un prelungit, chiar dacă nemărturisit crah economic și social".57 Referitor la variabila (in)certitudine, aceasta era realizată pe de o parte prin circulația unor zvonuri sau constarea efectelor măsurilor represiunii asupra unui comunității, respectiv prin repetarea schematică a acelorași activități pe perioade îndelungate, creându-se astfel habitudini greu, dacă nu imposibil, de schimbat, practici relativ legitimitate de caracterul punitiv aplicat celor care nu respectau dogma oficială. În ceea ce privește dorința de uniformizare a societății de către ideologia comunistă, Horia-Roman Patapievici demontează resorturile psihologice ale acestui deziderat: "dacă prosperitatea nu este un dat natural… atunci nu poate exista o lege a naturii care să potrivească mărimea ei în așa fel încât întreaga populație, care e variabilă, să beneficieze de ea în mod deopotrivă suficient (ori mulțumitor) și egal (aceste două criterii sunt contradictorii)".58
Relativ la organizarea Partidului Comunist Român după modelul sovietic, a concentrării tuturor funcțiilor/privilegiilor/deciziilor, selectarea noilor membri se realiza după arhicunoscutul prototip al homocus-ului: "pentru a fi un adevărat comunist, un membru de partid trebuie să-și reprime orice pretenție de libertate/gândire/onestitate personală în favoarea entității suprapersonale numită Partid".59 Cum se puteau institui asemenea practici putem identifica în viziunea lui A.Neculau ce aserta că "mecanismul de realizarea a programului de anihilare a gândirii libere și inițiativei cuprindea crearea unor modele organizaționale adecvate (rigide, dirijate), mecanisme destinate controlului total al individului, prin instaurarea fricii și încurajarea delațiunii, prin ritualizare și birocratizare".60
Adrian Neculau preciza mecanismele psihice uzitate de regimul comunist întru crearea noului tip de societate: conform opiniei sale, comunismul a fost un "regim al constrângerii progresive, intelectuale și morale, capabile să ducă la capitularea morală a individului. O ideoterapie care, prin spălarea creierului, să înăbușe spontaneitatea și originalitatea, să niveleze, să încadreze în tipare prefabricate, să recupereze individul pentru programul căruia îi este supus, să-l reeduce. O schemă care paralizează și dezarmează, desființând individul ca persoană morală… Un mecanism de întoarcere spre inconștientul colectiv ca arhetip al fricii primitive, chiar fără obiect, de toate și de toți, de necunoscut".61 Această descriere dezarmantă la rându-i (pentru eventualii susținători ai comunismului, probabil recuperați din acest coșmar) și relativ exhaustivă conduce inevitabil la convingerea (și nu ideea-O.y.Gasset) regresivității sistemului comunist, sistem apreciabil deopotrivă qua 'ideoterapie' și 'idiocrație'.
Deopotrivă, considerațiile de mai sus conduc la identificarea repercusiunilor practice; Daniel Barbu afirmând că "dacă omul nou rămâne o utopie evidentă, tematica ideologică care l-a învăluit a fost investită în practici sociale ale căror roade nu s-a lăsat prea mult așteptate: mentalitate nivelată, uniformizată, spirit colectivist, comportament gregar, inapetență pentru valorile liberalismului. Iată maladiile românești", qua urmări ale comunsmului, deoarece acesta, "înainte de a fi un regim politic, a fost o putere asupra vieții".62
Tot în registrul devierii facultăților mentale către alte orizonturi se cuvine amintit și faptul că "paginile de politică externă ale ziarelor erau pline cu știri despre conflictele din alte zone ale planetei, acestea pentru ca frigul, criza de electricitate și alimente să-i apară omului obișnuit insignifiante în raport cu primejdiile războiului".63
În efortul de instituire a unei noi orânduiri, inevitabil, practicile sociale existente intră în contradicție cu proiectul comunist, de aici până la conflictul deschis bazat pe superioritatea ultimilor distanța e infinitezimală. Pentru a institui noi habitudini, comunismul trebuie să procedeze la ceea ce se numește "confiscarea memoriei", fiind /înainte de toate, o lipsă a memoriei. O adevărată axiofobie/mnemofobie. Societatea comunistă este societatea mnemofobică",64 aserta lapidar Vladimir Tismăneanu. Privitor la afirmația citată pot fi aduse două completări: referitor la lipsa memoriei, aceasta ar putea fi privită la modul absolut doar în cazul reușit al creării ultimului stadiu al comunismului; în accepțiunea de față impunându-se sensul relativ ce vizează interdicția uzitării unor practici/concepte aparținând vechii orânduiri. A doua remarcă pune în relație memoria cu crima în masă. Deși avangardistă (și puțin probabilă), interpretarea conform căreia atrocitatea generalizată își are resortul în memorie are ca fundament cercetările din domeniul imaginarului colectiv; Carl Gustav Jung de pildă, constatând existența unor recurențe la nivelul imaginarului social. Dacă regimul comunist dorea extirparea memoriei individuale iar membrii săi au citit și preluat în mod superficial astfel de descoperiri, e posibil ca, vrând să niveleze conștiințele și cunoștințele, membrii aparatului represiv să recurgă la teroarea în masă, pentru a fi siguri că aceste însușiri nu se vor reproduce (ajutații fiind și de teama generalizată ca urmare a practicilor uzitate, ce ar putea determina reorientarea psihică individuală și colectivă spre probleme existențiale simultan cu obnubilarea altor deprinderi).
Paradigma nietzscheeană privind moartea lui Dumnezeu (care se impune judecată la modul relativ, Fr.Nietzsche considerând că Dumnezeu s-a retras din lumea aceasta, ceea ce este o diferență față de afirmația arhicunoscută, plus că se impune privită ca opțiune strict personală a autorului, neexistând motive întemeiate pentru a o accepta qua dogmă) avea să conducă la mari confuzii și imputări. Corelând ideologiile funeste cu aserțiunea lui Nietzsche, Tismăneanu asumă că, de fapt, "comunismul este expresia cea mai flagrantă a satanismului și vine din aceeași direcție cu național-socialismul. Ambele converg în convingerea că Dumnezeu a murit".65
III.3 Dictatura ceaușistă. Spectacolul absurdului
Considerațiile asupra guvernării regimului ceaușist evidențiază în primul rând caracterul demonic, singularitatea unor practici instituite de liderul incult. Vl.Tismăneanu apreciază că "ceaușismul a fost exacerbarea modelului politic inaugurat de Lenin; este modelul partidului de avangardă și al unei personalități din interiorul acestui partid ultramilitarizat și ultracentalizat, un pattern construit după sistemul puterii de dragul puterii".66
Privit din perspectiva încercării de deconstruire a modelului leninist bazat pe ipocrizie, violență dusă la consecințe ultime, irealism și ineficiență (fără a epuiza caracterizările), instaurarea sistemului sovietic în România nu poate fi privită decât ca o imensă greșeală cu consecințe fatale. Invariabil însă, dacă au sesizat sau nu caraterul eronat, culpa aparține liderilor comuniștilor români, din orice perioadă ar fi: dacă au intuit-o se fac vinovați de crime calificate deosebit de grave (în jargon juridic), iar dacă nu, se fac culpabili de ignorarea evidențelor.
Anneli Ute Gabanyi consideră că domnia lui Ceaușescu se compune din mai multe etape. În prima, după venirea sa la conducerea PCR, noul șef de partid, Ceaușescu, a fost interesat în a-și întări poziția internă împotriva forțelor pro-sovietice. Aceasta s-a realizat prin schimbări structurale în domeniul instituțional (aparat de partid și de stat, economie, cercetare, cultură, mass-media), excluderea și neutralizarea politică a membrilor elitei opozante și cooptarea unor noi elite, care, conform unui studiu efectuat de politologul american Daniel Nelson, au fost selectate îndeosebi după criteriul competenței. (Lavinia Betea apreciază însă că regimul ceaușist a fost un "regim clientelar. Activiștii și specialiștii din Oltenia aveau șanse sporite de promovare"67). A doua fază este cuprinsă în intervalul temporar al începutului anilor 70, când Ceaușescu a restrâns aparatul de partid, în dauna membrilor selectați la început, iar principiul rotația cadrelor urmărea imposibilitatea creării unor relații între aparatciki. În al treilea stadiu, după preluarea funcției de șef de stat în 1974, și până la căderea sa, este caracterizată de trecerea de la principiul autoritar de conducere la cel oligarhic, prin cultul personalității soților Ceaușescu.68
La toate nivelele, dictatură ceaușistă a fost expresia megalomaniei. Dorind să ridice cu orice preț România la rang de mare putere, cel puțin în domeniul economiei, Lucian Boia apreciază că erau propuse atingerea unor "obiective fanteziste: pretenția ca până în 1990, 95% din produsele românești să fie de nivel mondial, iar restul de câteva procente să fie superioare nivelului mondial. Producția agricolă (fictivă) a atins, în 1989, 60 milioane tone, cu un randament la hectar mult superior oricărui alt mare producător… "Dar frenezia comunistă a cuprins toate sectoarele. În domeniul militar de exemplu, "aplicarea principiului luptei întregului popor preconiza ridicarea forțelor armate la un efectiv cuprins între 4.680.000 și 6.245.000* de luptători, ceea ce ar fi însemnat una din principalele armate ale lumii".69
Și cum Ceaușescu nu putea fi de acord cu numărul populației României, geniul din Carpați a intervenit și în acest domeniu, promovând o "politică demografică represivă, incurajând natalitatea cu orice preț".70 Așadar, ceea ce definește sistemul comunist se relevă ca fiind obstinația planificării. Acest sistem ar fi perfect, dacă nu ar suferi, în această privință, de cel puțin o inadvertență, sesizată de Walter Lippman: "deoarece o societate planificată trebuie să fie una în care oamenii își ascultă conducătorii, nu poate exista un plan pentru a-i găsi pe planificatori"71 Cu alte cuvinte, stricto sensu, regimul comunist rămâne fără substanță, fără indivizii care trebuie să-i îndrume pe ceilalți.
Nici imaginea personală a dictatorului român nu a fost omisă, cultul personalității ceaușiste fiind citat de majoritatea sovietologilor ca imitație a celui stalinist. Lavinia Betea consideră, în această privință, că reprezentarea geniului din Carpați a avut următoarele direcții: "falsificarea biografiei (strateg al evenimentelor de la 23 august 1944), identificarea liderului cu partidul/poporul/patria ( 'Partidul, Ceaușescu, România'); acreditarea misiunii de salvator politic prin: a) continuarea tradițiilor istorice naționale (urmaș al lui Burebista și Decebal); b)strateg al prosperității poporului; c) ilustru comandant de oști (crearea 'Gărzilor patriotice'); vizionar și călăuzitor al destinului mulțimii (vizite de lucru); om politic de nivel mondial (arbitru al politicii internaționale)".72 În legătură cu această tipologie, se impun câteva considerații ce țin de posibile inadvertențe. În primul rând, ceea ce n-a sesizat sau a ignorat propaganda comunistă se referă la actul de la 23 august (înlăturarea regimului antonescian pro-nazist): dacă Ceaușescu a fost strategul acestui act, cum se explică faptul că a devenit liderului Partidului Comunist Român (implicit al statului, partidul reprezentând statul) abia trei decenii mai târziu? Presupunând că a fost altruist, lăsând conducerea celorlalți lideri (Petru Groza și Gheorghiu-Dej), cum pot fi explicate atrocitățile comise împotriva poporului român? Și dacă acestea au fost realizate spre bunăstarea poporului român, cum de a fost introdusă raționalizarea alimentelor de bază? (Referitor la incapacitatea administrării ecomomiei, Lucian Boia apreciază că aceasta se prezintă ca un "automobil cu motorul stricat. Pasagerii coboară și împing mașina cu mâinile. Surpriză agreabilă: mașina se mișcă într-adevăr. Cu trei inconveniente: mai întăi, merge prea încet, în al doilea rând, efortul este prea mare și situația nu poate să dureze prea mult".73). Sau poate, explicația introducerii raționalizării alimentelor rezidă în "mustrarea publică de către Ceaușescu a propriilor cetățeni de la sfârșitul anilor 80, că ar fi fost obezi, impunându-le în consecință un program de slăbire, zis de alimentație științifică".74
În plus, din aceeași prismă, L.Betea propune, din perspectivă psihologică, explicația cvasi-științifică asupra pactului societății cu regimul comunist: "subalimentația cronică dintr-o țară cauzează apatia cetățenilor, și, în parte, explică lipsa lor de participare la viața publică".75 Încă un aspect vizează omniprezenta raportare la trecut a unei doctrine care trebuie să se împlinească în viitor.
Cât privesc însușirile de comandant al Armatei Române, cum se explică faptul că această armată formată din indivizi ce trebuiau să-și părăsească serviciul pentru a întrupa obsesia ceaușistă nu a realizat nici un succes, fiind practic 'lipsită de activitate'? Care au fost, punctual victoriile realizate de strateg? ( Probabil că strategia era apriorică derulării războiului și consta în alt subterfugiu: "inducerea unei stări de război, prin propagandă, favorizând astfel aplicarea oricăror comandamente ideologice ca imperative militare";75 cu alte cuvinte, masacrarea propriului popor pentru a învinge agresorii). În relație cu aceste caracteristici, se poate asuma faptul că vin în prelungirea complexului de cetate asediată inoculată în imaginarul social românesc. Lucian Boia deconstruiește mecanismele ce duc la interpretarea contextului de o așa manieră. Potrivit lui, "istoria românească este înțeleasă într-o manieră strict confilctuală, ca o luptă continuă purtată pentru supraviețuirea etnică și statală".76 Din această perspectivă, alteritatea, în mentalul colectiv românesc este nu doar respinsă, dar și culpabilizată. Conform hermeneuticii autorului menționat, "imaginea unui Occident protejat grație sacrificiului românesc și a unei societăți românești care s-a măcinat și a rămas în urmă tocmai prin îndeplinirea funcției de apărare a civilizației europene s-a înscris puternic în viziunea politică a românilor. Românii au de primit, nu de dat…. pentru tot ce decurge rău în România, de vină sunt ceilalți; ceilați care ne-au prădat, ca și ceilați care nu ne-au sărit în ajutor, când aveau datoria s-o facă".77 Și fiindcă ideologia comunistă este o eroare, nu puteau să lipsească greșelile din politica sa. Aflat în criză, regimul ceaușist are ingenioasa idee de, nici mai mult nici mai puțin, …"calculare a sumelor enorme pe care străinii asupritori le-ar fi datorat României, ca urmare a jafului practicat de-a lungul istoriei". Lucian Boia afirmă totuși o evidență ce aduce aproape a truism (dar pe care elitele comuniste o ignorau, sau nu o cunoșteau!): "nu fiindcă romanii au furat aurul Daciei nu mai aveau românii ce mânca în anii 80 ci fiindcă structurile comuniste erau aberante și politica economică greșită".78
Referitor la imaginarul social românesc, așa cum a fost format prin intermediul propagandelor, acesta cuprindea în "panteonul său, la 1900, pe Traian și Carol I; în anii 50 se numesc Bălcescu și Gheorghiu-Dej, urmând ca în anii 80, cuplul să fie realizat de Burebista și Ceaușescu".79
Eroarea doctrinei comuniste (dovedită în Uniunea Sovietică, fie și doar prin raportul Hrușciov, dar ignorată de elitele comuniste de început stăpânite de libido dominandi) coroborată cu inepțiile unui lider retardat au condus la conturarea hibris-ului în variantă românească: "la Ceaușescu, totul apare lipsit de măsură: pretenția lui de a fonda o România cu totul altfel, concomitent cu raportarea obsesivă la marii exponenți ai unui destin românesc imuabil…"80 Instinctul megalomanic a condus la construirea Casei Poporului, edificiu gigantesc, al doilea ca suprafață după clădirea Pentagonului, din SUA. Referitor la prezența grandomaniei (qua expresie a patologicului fundamentat pe lipsa virtuților, în general, îndelung aclamate) adânc implantat în psihicul dictatorului, Alexandru Paleologu afirmă că aceasta este una din constantele personalității despoților: "dictatura este regimul mediocrității…Cele mai demente lucruri, cele mai extraordinare paradoxuri, cele mai îndrăznețe proiecte, le fac mediocrii".81 Din această perspectivă, proiectul inițial (particularizarea spațiului mioritic prin construcția unei incinte de dimensiuni exacerbate) și-a atins scopul, Lucian Boia considerând că "pentru orice turist care se respectă, obiectivele principale ale unei călătorii în România sunt palatul lui Ceaușescu și castelul lui Dracula, marile simboluri ale singularității românești".82
Fenomenul terorii în 'Epoca de Aur' a dictaturii ceaușiste a căpătat proporții considerabile. Ca urmare a politicii defectuoase, frustrările sociale s-au înmulțit, apărând în "uzinele din București, Galați, Târgoviște și în bazinele miniere. Revolta de pe Valea Motrului din toamna anului 1981 a provocat o dură represiune din partea lui Ceaușescu. Arestări, schimbări forțate de domiciliu, aresturi la domiciliu, bătăi, concedieri, internări în spitale psihiatrice, procese, asasinate – toate au fost masiv folosit. Cu succes momentan, dar inutil pe termen lung. Deoarece manifestații grave au izbucnit din nou în 1987, culminând cu mișcarea populară de la Brașov…".83 Tot în 1987, s-a înregistrat revolta muncitorilor de la Nicolina, urmată de un marș al studenților în seara de 17 februarie, despre care autorii Cărții negre a comunismului afirmă că nu au fost coordonate, desfășurându-se independent.84
Alexandru Zub, referindu-se la "protestul studenților ieșeni care clamaseră în convoi nocturn pe străzi cufundate în beznă: Vrem apă să ne spălăm/ Și lumină să-nvățăm, aprecia că atunci când elita unui popor ajunge să ceară, doar atât, apă și lumină, ca păsările cerului, e semn că o gravă criză atinsese regimul".85 Cerințele modice ale studenților sunt patetice, însă trebuie interpretate în contextul existent, de teamă ubicuă; prin cererea elementară adresată diriguitorilor, se spera sensibilizarea lor simultan cu neînceperea represiunii, dat fiind caracterul extrem de sărac al revendicării.
Referitor la imixtiunea regimului comunist în mediul culturii, Katherine Verdery asumă că "înainte de Congresul Culturi și Educației Socialiste din 1987, prima listă cu propuneri pentru delegați a fost respinsă (cuprinzând profesori universitari, scriitori, oameni de știință) și înlocuită cu o alta incluzând muncitori și securiști".86 Așadar emanciparea proletariatului a fost reușită, muncitorii cu experiență putându-se pronunța adecvat asupra unor procese fizice sau chimice, doar aveau contact direct cu ele; cât despre securiști, ei puteai fi socotiți ex abrupto drept profesioniști în domeniul psihologiei și al sociologiei: puteau acționa asupra grupurilor considerate indezirabile fără a fi cunoscuți de comunitate, ei înșiși având informații minuțioase despre populație, constituindu-se într-un soi de comando fundamentat pe vulgarizarea principiului misteryum fascynans din opera lui Rudolf Otto, Das Heilige-Sacrul
Analogiile dintre liderii ce au condus despotic un stat sau altul nu lipsesc din literatura de specialitate, iar Ceaușescu este plasat în 'compania selectă' a unor personalități precum Stalin, Mao sau Hitler. Ca o comparație cu cel din urmă, Tismăneanu afirmă că există totuși o distincție între practicile instituite de cei doi: "primul a ucis oameni dând drumul la gaz, iar celălalt face același lucru oprindu-l. România, țara care îl dăduse lumii pe Eugen Ionesco, autorul francez al teatrului absurdului, părea o țară unde absurditatea era supremă".87
Daniel Barbu, parafrazându-l pe Karl Jaspers, instituie o tipologie a atitudinilor și comportamentelor generațiilor circumscrise intervalului 1948-1989:
I. rezistența: organizată, dar necoordonată, a celor care s-au refugiat în munți; a preoților, intelectualilor, liderilor sindicali,
II. supunerea pasivă: cei care nu aprobau comunismul și care prin autismul lor au favorizat circumstanțele în care crima și vinovăția politică au devenit posibile. Responsabilitatea lor este descrisă în termeni de culpă politică;
III.supunerea activă: membri de partid, colaboraționiști – lor li se poate imputa o culpă morală;
IV.participarea (membri în regim, partid, securitate) cărora Jaspers le atribuie culpa criminală.88
Cu subtitlul Proteste în 'Epoca de Aur', Addenda Cărții negre a comunismului ține parcă să deconstruiască ceea ce s-a instituit drept paradigma 'lenei metafizice' adânc inoculate în mentalul românesc, a apatiei generalizate. Sunt menționate "rezistența la tendințele de re-ideologizare a culturii din 1971, manifestări ale muncitorilor, încercări de solidarizare cu mișcările de opoziție democratice din alte țări central și est-europene ( Mișcarea Goma în 1977, Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii – SLOMR, în 1979), rezistenta culturală prin intermediul samizdat-ului, împotrivirea Uniunii Scriitorilor din perioada 1964-1981, scrisorile deschise ale intelectualilor, acțiuni individuale sau în grup ale unor ingineri, muncitori, studenți (difuzarea unor manifeste, distrugerea de monumente și simboluri comuniste, proteste în locuri publice, sinucideri în public), treceri ilegale ale frontierei"89 etc. Mai sistematică, cronologia societății civile prezintă punctual rezistența impusă ideologiei comuniste de indivizi și grupuri sociale, precum și câteva din măsurile represive adoptate.
O cronologie a societății civile
1972. Într-o întâlnire publică cu N.Ceaușescu, unii artiști (între care poetul Anatol Baconski și sculptorul George Apostu) protestează deschis împotriva minirevoluției culturale.
1975-1978. Victor Frunză redactează o Istorie a stalinismului în România, pe care o va publica mai târziu în străinătate. La 8 septembrie 1978 el dă publicității, prin intermediul agenției Reuters, o Scrisoare deschisă secretarului generalal partidului, în care critică încălcarea drepturilor omului ți cultul personalității. În 1980, el este obligat să părăsească țara.
1975-1976. Încercările de refacere a nucleelor Partidului Național Țărănesc desființat în 1947 sunt zădărnicite prin izolarea supraviețuitorilor aflați în libertate după 1964.
Februarie 1977. Încercarea de solidarizare ci Karta 1977 din Cehoslovacia (inițiată de scriitorul Paul Goma este reprimată prin reținerea și anchetarea participanților, prin hărțuirea și expulzarea lor.
31 mai1977. Protest împotriva demolării Bisericii Enei din București. După cutremurul din 4 martie, Ceaușescu face primele demersuri pentru construirea unui nou centru administrativ (viitoarea Casă a Poporului și zona aferentă), ceea ce va duce la demolarea unui întreg cartier istoric al Bucureștiului.
2 august 1977. Greva a 10.000 de mineri, începută la Lupeni și extinsă apoi în Valea Jiului, durează o săptămână. Activiștii comuniști sunt ținuți ostatici, până când vine la Lupeni N.Ceaușescu, care este huiduit. Greviștii protestează împotriva noii legi a salariilor și pensiilor, a proastei asistențe medicale și juridice, a slabei aprovizionări tehnice și alimentare. Liderii grevei sunt deportați. Ulterior, sute de mineri sunt mutați la alte mine din țară și înlocuiți cu soldați, din rândurile cărora se vor înregistra numeroase dezertări.
1979. Înființarea Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii la București și în alte orașe din țară de către dr.Ionel Cană și ing. Gh.Brașoveanu. Inițiatorii mișcării sunt arestați și izolați împreună cu membrii mișcării.
Muncitorul Vasile Paraschiv din Ploiești, protestatar încă din anii 60, este arestat și supus unui tratament psihiatric.
August –Septembrie 1980. Un grup de 22 scriitori comuniști sunt primiți în audiență de N.Ceaușescu, căruia îi cer Desființarea Uniunii Scriitorilor, pe care o consideră reacționară și vândută Occidentului.Cer de asemenea dizolvarea Comitetului de partid de la Uniunea Scriitorilor și înființarea unei Uniuni a Scriitorilor Comuniști.
13 octombrie 1980. N.și Elena Ceaușescu convoacă la Comitetul Central 102 scriitori – membri și nemembri de partid, Intervenții foarte critice din partea unor scriitori la adresa amestecului partidului în literatură. N.Ceaușescu dispune întețirea cenzurii și dizolvarea Comitetului de partid al scriitorilor.
3 iulie 1981. Comitetul Central al PCR impune o conducerea obedientă Uniunii Scriitorilor, peste opțiunile Consiliului de Conducere ce fusese ales cu 10 zile înainte.
1982-1989. Doina Cornea, profesoară la Facultatea de Filologie din Cluj, adresează lui N.Ceaușescu numeroase scrisori deschise, prin presa și posturile de radio din Occident, analizând critic întreaga politică economică, socială și culturală a dictatorului.În jurul protestului Doinei Cornea se solidarizează zeci de muncitori și intelectuali.
Alte scrisori sunt adresate periodic lui N.Ceaușescu de Ion (Oni) Brătianu, fiul ultimului conducător PNL, Constantin I.C.Brătianu.
1982-1983. Tânărul inginer Radu Filipescu disribuie mii de manifeste împotriva lui N.Ceaușescu în cutiile poștale ale blocurilor din București. Este condamnat la 10 ani închisoare și internat la penitenciarul Aiud.1983. Dumitru Iuga, tehinician la Televiziunea Română, organizează împreună cu alți 6 tineri Mișcarea pentru libertate și dreptate socială. Sunt condamnați, sub învinuirea de complot împotriva orânduirii sociale, la pedepse de până la 10 ani închisoare, în penitenciarul Aiud.
În anii ’80 împărțirea de manifeste îmbracă forme extrem de originale: valize cu carbid care explodează, câini îmbrăcați în lozinci, lipire de manifeste în cabinele de telefon, aruncare de manifeste de pe terasele blocurilor…
Iulie 1985. Sub presiunea opiniei publice internaționale, este permisă plecarea din țară a preotului Gheorghe Calciu-Dumitreasa și a scriitorului Dorin Tudoran, după ani de procese și de continuă hărțuire de către Securitate.
17 noiembrie 1985. Este ucis în arestul Securității din București inginerul și poetul Gheorghe Ursu, aflat de mai multe luni în anchetă pentru textul unui jurnal intim scris pe parcursul a 15 ani și pentru scrisori trimise postului de radio Europa Liberă.
16 februarie 1987. Mișcare de protest la Atelierele Nicolina din Iași, în chiar Ziua Ceferiștilor, urmată de o manifestație a studenților din Iași, pe străzile orașului.
1987. Partidul Național Țărănesc, aflat în ilegalitate, este afiliat de liderul său, Corneliu Coposu, la Internaționala Creștin Democrată.
15 noiembrie 1987. Manifestație muncitorească la uzinele Steagu Roșu din Brașov, în ziua alegerilor locale. Mii de persoane traverseză orașul scandând lozinci, apoi devastează sediul comitetului județean de partid, pe fațada căruia scriu lozinci anticomuniste. 62 de muncitori sunt arestați și expulzați în mai multe orașe din țară.
30 august 1988. Interzicerea de publicare a poetei Ana Blandiana, în urma unui pamflet scris împotriva lui N.Ceaușescu, conținut într-o carte pentru copii. Cărțile poetei sunt scoase din biblioteci, iar în fața casei este postată o mașină de supraveghere.
Septembrie 1988. Incendierea unui arc de triumf, din fața Pavilionului expozițional, care purta efigia lui Ceaușescu. Pe statuia lui Lenin din București sunt scrise lozinci anticomuniste.
În anii 1988-1989, Radu Chesariu, Geo Asavei și zeci de tineri bucureșteni împart manifeste. Sunt arestați și anchetați până la 22 decembrie 1989.
26 ianuarie 1989. Arestarea a trei redactori de la ziarul România Liberă (Petre Mihai Băcanu, Mihai Creangă și Anton Uncu) și a unui tipograf (N.Chivoiu) care pregătiseră o publicație ilegală,România, cu articole anticomuniste.
2 martie 1989. Tânărul Liviu Babeș din Brașov își dă foc pe o pârtie de schi de la Poiana Brașov, strigând lozinci anticomuniste.
6 martie 1989. Scrisoarea către Ceaușescu a celor șase (foști membri ai nomenklaturii comuniste).
17 martie 1989. Publicarea în Liberation a unei scrisori-pamflet semnată Mircea Dinescu. Poetul este exclus din partid, dat afară din serviciu și arestat la domiciliu.
Iulie 1989. Publicarea în Occident a unei scrisori a poetului Dan Deșliu, care este și el arestat la domicilu.
În vara anului 1989 sunt arestați sau anchetați fizicianul Gabriel Andreescu din București, scriitorii Dan Petrescu, Liviu Antonesei și Liviu Cangeopol din Iași, care s-au manifestat prin scrisori și interviuri contra dictaturii lui N.Ceaușescu.
14 decembrie 1989. O manifestați anti-Ceaușescu, care are loc la Iași, este dispersată, iar organizatorii (Cassian Maria Spiridon, Ștefan Prutianu, Titi Iacob, etc) sunt arestați.
16 decembrie 1989. Începe la Timișoara revoluția tinerilor, soldată cu zeci de morți și sute de răniți și arestați. La 20 decembrie se formează la Timișoara Frontul Democrat Român.
21 decembrie 1989. În urma spargerii mitingului organizat de N.Ceaușescu, revoluția se continuă în București și în alte orașe (Cluj, Sibiu, Brașov). La 22 decembrie, în fața a sute de mii de protestatari, N.și Elena Ceaușescu fug cu elicopterul, fiind executați trei zile mai târziu. Puterea este preluată de Frontul Salvării Naționale, care instaureză o tranziție neocomunistă Revoluția a fost plătită cu prețul a peste 1.100 vieți omenești.90
În literatura dedicată rezistenței împotriva Leviathan-ului comunist, sunt evidențiate revoltele din Germania de Est (1953), Ungaria (1956), Cehoslovacia (1968), Polonia (1980),91 dar nu apar mai deloc episoadele menționate mai sus. Și dacă nu apar, înseamnă că nu au existat, de unde posibilitatea extragerii ideii păguboase a pactului faustic realizat de întreaga societate cu regimul comunist. Pe de altă parte, Tismăneanu oferă o imagine a tipurilor de regim central și est-europene, în comparație cu cel autohton: "În Polonia, eforturile regimului Gierek de a dizolva inițiativele civice au fost întâmpinate de un răspuns din ce în ce mai radicalizat din partea societății civile în curs de apariție. În RDG, aparatul polițienesc a înfrânt orice formă de opoziție…în Ungaria, chiar și un regim iluminat (cel kadarist) nu accepta apariția mișcărilor de opoziție…în Cehoslovacia, membrii mișcării pentru drepturile omului, Charta ’77 au fost interogați în permanență, chiar întemnițați. Persecutarea cea mai aspră a celor cu o atitudine socială critică a avut loc în România lui Ceaușescu, în care era considerată o crimă orice formă de opoziție".92 Însă, coerente sau nu, au existat mișcări de opoziție împotriva dictaturii ceaușiste.
Ca o uvertură la spectacolul Revoluției Române, situația se prezenta fără scăpare, așa cum este ea surprinsă de Katherine Verdery: "la finele anilor 80, societatea românească a fost un exemplu clasic al unei specii care devenea tot mai rară în acei ani: o economie autoritară neostalinistă, puternic centralizată, conformându-se foarte bine modelului birocratic alocativ. Ca o comparație, aproape nimic din forțele economiei de piață, descentralizarea deciziilor economice, sau pluralismul politic apărute în țări ca Ungaria sau Polonia nu au apărut în peisajul românesc".93
Din această perspectivă, aserțiuenea lui L.Boia privind faptul că "în 1989, …România era mai aproape de modelul stalinist decât Uniunea Sovietică însăși, pusă în mișcare de Gorbaciov",94 devine perfect legitimă.
III.4 Aprecieri privind caracterul Revoluției Române
Anneli Ute Gabanyi propune drept cauze ale revoluțiilor naționale din Europa Centrală și de Sud-Est care au consfințit eliberarea de sub regimurile comuniste "crizele financiare și economice, eroziunea ideologică (pierderea încrederii în modelul socialist economic și social), delegitimizarea regimurilor, pierderea autorității de către partidele comuniste, apariția elitelor de conducere alternative".95
Distingând între revoluția de masă (participare amplă, durată relativ lungă, înalt grad de violență, scopul – schimbarea fundamentală a sistemului social și de guvernare), lovitură de stat revoluționară (participare relativ restrânsă de durată scurtă sau medie, grad scăzut sau mediu de violență, cu scopul de schimbare fundamentală a structurilor de guvernare, cu posibila schimare a structurilor sociale), lovitură de stat reformatoare (schimbarea moderată a structurilor decidente) și lovitură de palat (absența maselor, durată scurtă, grad scăzut de violență, fără schimbări semnificative) conform tipologiei Tanter-Midlarsky, Anneli Ute Gabanyi optează, în caracterizarea Revolției Române, pentru lovitura de stat revoluționară.96
Cauza principală a declanșării 'revoltei din decembrie 1989', L.Betea apreciază că a fost determinată de "anii de criză ai deceniului IX, când Ceaușescu a decis să plătească împrumuturile externe prin export excesiv și raționalizarea internă a consumului lor. Abia după ce Ceaușescu a anunțat încheierea plăților externe* dar a continuat aceeași politică de restricții, în timp ce celelalte țări au inițiat mișcări reformatoare a izbucnit revolta de la Timișoara".97. Mai mult, politica indusă a condus și la izolarea României pe plan internațional, statul român apărând drept solipsist, așa cum sugera și Alexandru Zub atunci când afirma că "ani de-a rândul, în faza finală a domniei lui Ceaușescu, România a oferit spectacolul bizar al unei țări ce se izola tot mai mult, refractară la orice sugestie de reformă, plătindu-și cu obstinație datoriile pentru a se putea izola și mai bine".98 Din această perspectivă, Ceaușescu apare drept prizonierul propriei politici/propagande: sedus de puterea deținută și necunoscând realitățile (chiar și în pofida vizitelor de lucru, intens mediatizate), dictatorul a încercat un 'amor cu societatea', vizând obținerea grațiilor poporului român ca urmare a genialei politici de returnare a datoriilor întreținute de strateg. Ceea ce nu a înțeles Ceaușescu (grație nivelului infantil al facultăților cognitive) sunt două aspecte: plata datoriilor externe este consecința unui schimb civilizat, normal, interstate, deci nu are caracter cvasi-religios; mai mult, impactul acestei politici a fost reflectat la nivelul societății, deci Ceaușescu nu are nici un merit.
Fiind sub influența regimului patentat în Rusia, odată cu Revoluția Română s-au iscat aprecieri cu privire la (ne)amestecul Uniunii Sovitice. Anneli Ute Gabanyi consideră că, sovieticii nu erau mulțumiți de politica regimului Ceaușescu, drept pentru care, soluția unei schimbări fusese luată în calcul deja din "decembrie 1985, cînd ministrul de externe sovietic, Andrei Gromîko a încercat să-l câștige pe ministrul român al Apărării, generalul Constantin Olteanu, cu ocazia unei vizite oficiale la Moscova…".99 .La aceeași considerație subscrie și Vl.Tismăneanu, apreciind că "sovieticii doreau schimbarea lucrurilor în România".100
Jean-Francois Revel consideră nu doar faptul că sovieticii aveau anumite preocupări privind bascularea lui Ceaușescu, dar și că ar trebui să le fim recunoscători (poate pentru prima dată în istorie!): "numai complicitatea și ajutorul exterior al KGB-ului le-a permis complotiștilor să-l lichideze pe Ceaușescu. În absența lor, revolta ar fost înăbușită în sânge".101 În acest caz, ori afirmația este eronată, ori occidentalii par să cunoască mai multe dedesubturi ale răsturnării regimului ceaușist decât chiar noi, dovadă faptul că aproape nicăieri – exceptând discursul naționalist – nu întâlnim referințe la ingerința sovietică. Dar probabil că nici nu vom afla prea curând, doar este acțiunea unor servicii secrete, prin definiție ascunse privirii publice. Dar atunci, cum de știu occidentalii despre asta?
Ralf Dahrendorf, referindu-se la contextul revoluțiilor din Europa de Est, aduce în discuție câteva "considerații: 1)clasele monopoliste pot suprima opoziția, dar asta nu face decât să transforme conflictele manifeste în conflicte latente; 2)cu cât clasele monopoliste își impun mai rigid dominația, cu atât vor deveni mai radicale cererile opoziției; 3)conflictul latent devine manifest o dată create anumite condiții politice fundamentale de organizare; 4)în societatea monopolistă, scânteia unei speranțe de schimbare va aprinde butoiul de pulbere al revoluției…".102 Așa cum sunt prezentate precizările, practicile comuniste apar sub incidența principiului bumerangului; măsurile întreprinse vor izbi actorii care le-au inițiat cu o forță egală cu cea depusă, plus forța vîntului…
Datorită progresului tehnologic, revoluțiile central și est-europene au putut fi urmărite în direct, fiind considerate tele-revoluții, ceea ce a constituit și un factor extrem de important în impunerea noilor lideri, percepuți ca fiind principalii actanți care au făcut cu putință schimbarea – către ce nu prea se știa, date fiind incompletele internalizări ale valorilor democratice la nivelul societății civile, fapt lesne de constatat și astăzi. În acest context, după solidarizarea populației Timișoarei cu pastorul Lazlo Tokes, care urma a fi mutat în altă localitate ca urmare a directivelor comuniste, Ceaușescu a dispus acțiunea în forță asupra manifestanților, provocând zeci de victime. Pentru a arăta că deține controlul deplin asupra situației, Ceaușescu a comis, în opinia lui Tismăneanu o "primă gafă colosală, pe 20 decembrie, adresându-se națiunii prin radio și televiziune, aruncând vina pentru evenimentele de la Timișoara asupra unor huligani, fasciști și instigatori de afară; a doua gafă fiind decizia de a organiza o uriașă manifestație de sprijin popular pentru regim, pe 22 decembrie".103 Probabil că ceea ce a constituit la caracterizarea acestor măsuri drept erori se divide în cel puțin două aspecte. Primul, pentru prima dată când se desfășoară o manifestație de amploare, într-un context favorabil schimbării regimului, este recunoscută intervenția în forță asupra unor indivizi pașnici (percepuți ca agenți infiltrați, dar cum puteau fi atât de mulți agenți – câteva mii, și de ce nu au acționat direct asupra Bucureștiului? Ceaușescu nu a luat în calcul), având urmări zeci de morți și răniți; deci pentru prima dată, Ceaușescu legitima teroarea, prin intermediul mass-media, la nivelul tuturor celor care vor acționa împotriva regimului, fie că sunt indivizi izolați, fie mulțimi de zeci de mii de persoane. A doua considerație vizează caracterul irațional al mulțimii (așa cum a fost descris de Gustave le Bon); sfidarea regimului având loc la Timișoara, Ceaușescu nu a intuit că o mulțime de indivizi separați pot avea același interes, și mai ales același comportament – o sumă de câteva zeci de mii de presupuși simpatizanți ai regimului să dorescă linșarea liderului, distrucția tabu-ului, fiind întruparea iraționalității însăși.
Alina-Mungiu Pippidi în lucrarea Politica după comunism aprecia că "revolta a sărit fazele pregătitoare și a creat Revoluția cu două rituri: cel al străzii, studenților, intelectualilor, al celor care doreau să fie realizate într-un ritm rapid și cel al armatei, birocraților, marii mase a populației, care doreau o schimbare graduală și lipsită de conflicte, considerând suficient căderea regimului ceaușist".104
Pe ansamblu, revoluțiile care au marcat colapsul comunismului în Europa Centrală și de Est au avut o importanță majoră, așa cum sublinia Adam Michnik în Restaurația de catifea ;"ele au reprezentat momentul în care libertatea se întorcea în Europa, iar Europa Centrală se întorcea în istorie".105
III.5 Ieșirea de sub comunism. Tranziția perpetuă
Literatura de specialitate referitoare la problematica ieșirii de sub comunism este foarte eterogenă și vastă; în majoritatea ei, regăsim aspecte legate de supraviețuirea practicilor și stereotipurilor mentale comuniste.
Pentru Lucian Boia, tranziția românească nu este consecința colapsului comunismului, ea fiind o continuă tentativă de apropiere de valorile occidentale, fapt nu fără consecințe, fie și pentru faptul că se vor găsi mereu conservatori dornici să-și apere status-quo-ul: durata procesului este "de aproape două secole, de când s-au hotărât să intre în Europa, românii traversează o nesfârșită fază de tranziție".106
Jean-Francois Revel aprecia că ideologia comunistă a acționat asupra istoriei ca o "uriașă forță de congelare, imobilizare și chiar regresie. Ieșind din glaciațiune, societățile comuniste regăsesc intacte – și deci nerezolvate – toate problemele pe care societățile normale le abordează de cincizeci, o sută, chiar două sute de ani".107 Aplicată contextului socio-politic românesc, această considerație se prezintă la Daniel Barbu sub următoarea formulare: "după ‘89, pare că întreaga societate tocmai se întorsese din exil, golită de memorie, fără eroi și fără ticăloși, fără victime și fără vinovați".108
Pentru Alexandru Zub, colapsul comunismului a pus societatea românească într-o dilemă cumplită: "o bună parte a societății active, angajată puternic până în 1989, era doritoare să încheie coșmarul ceaușist, plină de teamă iar o altă pe de altă parte, se temea că va fi eliminată în procesul schimbării".109.
Din punct de vedere al elitar, Daniel Barbu asumă că aceasta a avut, "în primele luni ale anului 1990,un monopol aproape total asupra memorării trecutului, interpretării prezentului și proiectării viitorului";110 cu alte cuvinte, un caracter totalitar.
Din punctul de vedere al remanțelor comuniste, se poate trasa un continuum între puterea comunistă și cea postcomunistă și acesta ar consta în faptul că cea de-a doua "nu este traversată de clivaje interioare, ci, dimpotrivă, clivajul se situează între clasa politică și societate".111 Ce semnifică, în mod concret, acest fapt? În prima parte a aserțiunii se afirma caracterul monolitic al puterii, desigur la nivelul partidelor (sau al partidului-stat?). Relativ la raportul dintre elite și societate, acesta este unul definit prin superficialitate, prin agresiunea propagandei electorale proporțională cu indiferența manifestată în timpul mandatului, "cetățenii fiind, între 2 scrutine, imposibil de observat de către clasa politică. Acest fapt explică importanța pe care o capătă sondajele de opinie, teroarea pe care ele o exercită în rândul politicienilor".112
În perioada de după Revoluția Română, s-au făcut comparații între situația socio-politică românească și cea a statelor Central-Europene pentru a stabili gradul evolutiv al fiecărei țări. Ca o constantă a acestor studii se remarcă aprecierea României ca figurând pe ultimele locuri în competiția cu celelate state. După A.Mungiu-Pippidi există cel puțin trei cauze ale rămânerii în urmă: "1)absența decomunizării, care a condus la supraviețuirea rețelelor comuniste și informal subterane; 2)controlul tranziției, a transferului proprietății prin mijloace specifice unor politici economice conservatoare, menite să întrețină dependența de stat, ceea ce a dus la realizarea a două obiective de către clasa politică: a)păstrarea bazei electorale în sectorul de stat și b) acumularea de bunuri private în mâinile clientelei politice, și 3)crearea unui sistem politic cu responsabilitate scăzută, atât a Parlamentului cât și a Guvernului și cu un sistem de justiție slab".113 În acest caz, apare legitimă întrebarea: dacă au dovedit o ingeniozitate ieșită din comun în domeniul stagflației, politicienii români vor avea aceleși capacități de a pune la punct practici democratice sau putem considera că sunt viciați de acest păcat originar? Probabil că explicația situației economice românești rezidă în tocmai Revoluția Română, cu binefacerile aduse în privința libertății precum și cu incertitudinele inerente. Aspecte ce țin de practici neloiale sunt constante și aparțin unei categorii insignifiante numeric (dar foarte puternice material) în toate orânduirile. Numai că, în ceea ce privesțe cadrul democratic de desfășurare a acestora, ele sunt demascate și incriminate ca atare în cea mai mare parte a lor de către organele abilitate ale societății, persoanele respective obținând stigmatul opiniei publice. Cât privește spațiul românesc, pericolul constă în preluarea indivizilor ce au comis malversațiuni drept modele, precum și slaba reacție a autorităților (părtașe?), fapt ce încurajează activitățile ilicite.
Adam Michnik în Restaurația de catifea avansa o teză paradoxală: "nu cumva suntem toți copiii comunismului totalitar, nu purtăm toți în noi obiceiurile, ticurile, defectele sistemului?.114 Desigur, așa cum voi argumenta mai departe, există stereotipuri mentale specifice perioadei comuniste și ar fi fost imposibil, deviant să nu existe (ar fi însemnat decerebralizarea societății ca sumă de indivizi, ori înaintea comunismului, ori în perioada existenței sale); dar a face din aceste remanențe probleme insolvabile, deci de care nu se poate trece ar însemna triumful totalitarismului nu doar asupra societății, ci asupra viitorului.
Deși comunismul a suferit o implozie, "în România răsturnarea regimului Ceaușescu, provocată de o explozie a mâniei sociale, nu a dus și la sfârșitul comunismului",115 o explicație cu caracter de truism (conform precizărilor lui L.Wittgenstein din Tractatus logico-philosophicus- a spune despre un lucru că duce la o anumită consecință înseamnă a nu spune nimic, într-o preluare aproximativă), dacă nu ar avea menirea conștientizării repercusiunilor îndoctrinării și/sau relațiilor societale dezvoltate. Recurența gândirii de tip holist și-a făcut simțită prezența prin faptul că în "locul unei judecăți asupra raporturilor de putere din societatea românească, a fost propus un model exemplar de societate, cea democratic-liberală, căreia nu i-ar lipsi decât practica valorilor pentru a deveni reală".116 Explicația acestui 'viciu procedural' rezidă în ignoranța intelectuală.
Afirmația potrivit căreia "roadele tranziției nu sunt culese de nimeni, cu excepția unei oligarhii politice și financiare restrânse, ce pare să fie preocupată doar de însușirea rapidă a tuturor resurselor primare disponibile",117 poate induce în eroare datorită faptului că ar putea fi extrasă judecata conform căreia tranziția este o perioadă favorabilă, de vreme ce se găsesc indivizi care să-i răpească produsele. Or, acest fapt ar putea conduce la auto-suficiența (în pofida afirmațiilor că oligarhia culege ponoasele) tranziției și la stoparea imboldului de a o traversa: de vreme ce unii profită acum de această situație, va veni și timpul altora să se bucure de grațiile tranziției; ba mai mult, profitul poate fi cu atât mai important cu cât relațiile intrasocietale nu vor fi reglementate corespunzător. Această modalitate de raportare este posibilă întrucât "capitalismul românesc este un spectacol ce va avea loc la o dată necunoscută, cu o distribuție care nu a fost aleasă încă, dar la care prezența sală este pe acum nu numai obligatorie, dar și extrem de costisitoare".118
Tele-revoluția a determinat crearea unei situații de adulație a celor care au apărut pe ecranele televizoarelor (alb-negru! Televizoarele color erau inexistente practic), fiind socotiți cei care au ucis balaurul cu 'n' capete comunist. Neobișnuiți cu aprecierea critică a mesajelor venite 'de sus', indivizii-spectatori (puși în fața unei reprezentații noi: televiziunea care emitea doar cateva ore pe zi, în majoritate dedicate propagandei, devenise peste noapte instituția care propaga nesupunerea, insurecția) s-au instituit în captivi ai strategiei noii elite, prin redarea unor episoade cutremurătoare, lansarea zvonurilor despre teroriștii care sunt invizibili dar care vizează dezorganizarea, ori prin mărturiile unor martori prezenți la desfășurarea unor acțiuni de necrezut. Clarificarea acestor aspecte s-a făcut anevoios, multe din imaginile memorabile ale Revoluției redate la televizor rămânând sub semnul ambiguității. Alina Mungiu-Pippidi, printre alții, amintește episodul înregistrat și difuzat ulterior în care i se spunea unuia din protagoniști- "Fă-te că lucrezi".119 Pe aceleași coordonate se impune și aprecierea lui Daniel Barbu care considera că "născocirea unei agresiuni invizibile, dar violente, imaginea televizată a unei țări asediate de un inamic fără nume și fără chip, au dat conducătorilor postrevoluționari posibilitatea de a se înfățișa drept eroi ai pacificării, învingători ai războiului civil și apărători ai societății civile".120 Din motive deontologice, nu putem exclude ca însăși liderii Revoluției să fi fost victime ale propagării zvonurilor; invariabil, ceea ce importă este că aceștia s-au impus în imaginarul social drept artizani ai libertății. Orice remarcă critică la adresa lor a fost privită cu suspiciune maladivă, "oamenii obișnuiți nefiind deprinși cu teatrul, ceea ce face ca ei să nu se bucure când politicienii în care au investit încredere să fie luați în derâdere".121
Personajul care a apărut pe ecranele televiziunii și care a reușit să coaguleze în jurul său celelalte exemplare umane a fost Ion Iliescu. Acesta se bucura de oarece apreciere, fiind considerat drept un adept al reformismului. Anneli Ute Gabanyi apreciază că Iliescu a beneficiat de căteva atu-uri importante în consacrarea sa ca lider post-comunist: autoarea germană pornește chiar de la relațiile instituite de "părinții viitorului președinte din cadrul Partidului Comunist Român aflat în ilegalitate între 1924 și 1944. Referitor strict la relațiile și simpatiile dezvoltate de Ion Iliescu acestea sunt echivalente cu preocupările și funcțiile ocupate: în organizația de tineret comunist (1957-1971) fiind șeful Uniunii Tinereteului Comunist – UTC; în interiorul ideologiei de partid, fiins șeful propagandei (februarie-iulie 1971); relațiile timișorene (1971-1974); relațiile ieșene (1974-1979) fiind prim-secretar de partid; relații cultivate între hidroingineri (1979-1984), fiind șeful Consiliului Național al Apelor sau al relațiilor inter-edituri (din 1985 până la Revoluție fiind Directorul Editurii Tehnice – Casa Presei, București".122
Deficitul de legitimitate al noii elite a fost resimțit probabil de la prima decizie importantă: asasinarea soților Ceaușescu.Anneli Ute Gabanyi consideră că acest act a avut un cacacter ilegal, raportul oficial stipulând că "dictatorul și soția sa au fost aduși în fața Curții și judecați de popor".123 Or, nimeni nu legitimase acel tribunal revoluționar să judece cuplul Ceaușescu; prin actul întreprins la 25 decembrie nu s-au legitimat decât disprețul față de cetățeni (inexistenți ca entități în comunism-de aici remanența sa), oprobriul opiniei publice internaționale care l-au calificat drept un simulacru, precum și menținerea ad infinitum a unui climat de incertitudine, indivizii considerând că execuția grăbită a dictatorului a avut drept corolar ascunderea unor fapte acuzatoare la adresa noilor lideri. Referitor la aspectul eliminării cuplului Ceaușescu, Alina Mungiu-Pippidi deconstruiește prejudecata inoculată imaginarului social, conform căreia poporul român se definește prin interiorizarea principiilor creștin-ortodoxe, de iubire nu doar a aproapelui, ci chiar a vrăjmașului; autoarea arată că "nimeni nu a protestat public pentru execuția sa sumară, într-un popor care se laudă cu vechea sa apartenență la creștinism".124 Or, această precizare se cuvine a fi preluată circumspect. Evidenta factică menționată este consecința manipulării mediatice a ororilor comise de dictator de către noii exponenți, ceea ce a condus oarecum la dezumanizarea dictatorului. Atmosfera creată poate figura lesne sub auspiciile ambivalenței (confuziei): pe de o parte – afirmarea libertății, pe de alta – relatarea crimelor comise înainte și în timpul Revoluției, ceea ce însemna un climat anxios dublat de rezistența la schimbare, în condițiile în care un "procent de aproximativ 31% dintre români au fost mebri de partid, un procent dublu față de media din regiune și triplu față de Polonia sau Ungaria".125
Alina Mungiu-Pippidi în lucrarea Politica după comunism apreciază că "Frontul Salvării Naționale a fost o mișcare populară, bazată în mare măsură pe o logică revoluționară. Numai după alegerile din 20 mai 1990 a devenit cu adevărat o mișcare postcomunistă…toate cele trei funcții din stat, Președinția, Președinția Senatului sau a Camerei Deputaților au fost ocupate de foști nomenklaturiști: Ion Iliescu, Alexandru Bârlădeanu și Dan Marțian".126 Însă, nu aceasta cred că este caracterizarea adecvată a guvernării postdecembriste ca urmașă a celei comuniste, ci programul de guvernare ce utilizează același dispreț față de individualitatea umană, uimitorul aparat de partid precum și doctrina economică a monopolului statului.
Pe ansamblu, considerațiile privind elita politică instaurată postrevoluționar vizează confiscarea puterii de către un organ care ar fi trebuit "să restituie adevărurile compromise în perioada anterioară", iar acest fapt s-a petrecut prin "transformarea Frontului Salvării Naționale în partid și declanșarea campaniei electorale, ceea ce a condus la adeziunea membrilor după criterii ce țin de interese mai degrabă, decât de sistemul de valori".127 Această strategie a determinat nu doar frustrarea unor categorii de persoane ci și obnubilarea idealurilor Revoluției, aceasta făcând cu putință "trecerea de la partidul unic la partidul mare".128 Mai mult, transformarea FSN-ului în partid și participarea acestuia la alegerile din 20 mai 1990 au instituit "recunoașterea publică a faptului că singurele deținătoare ale unei arte reale de a guverna sunt fostele elite intermediare ale regimului totalitar".129 Astfel, ceea ce trebuia să fie proba constituirii cadrului democratic, alegerile din 20 mai, au reprezentat "reamenajarea statului totalitar de către vechii locatari cu ajutorul consensului popular".130
Vasile Gogea afirma singularitatea câștigată de români prin intermediul Revoluției, identitate conform căreia "am produs prima revoluție ce a rămas în stradă, fiind primul stat post-comunist care optează masiv pentru neo-comunism".131
Relativ la aceeași problemă, a primelor alegeri libere de după comunism, Vl.Tismăneanu afirma că "au avut aceeași semnificație ca și Congresul al XIV-lea din noiembrie 1989. A fost un non-eveniment. Alegerile au avut caracterul unui referendum autoritarist. N-au existat, am avut de ales între nimeni și nimic",132 cu precizarea că primul calificativ se poate aplica opoziției insuficient structurare pe când al doilea se cuvine FSN-ului qua reminescență a nihilismului comunist.
Înstituirea Consiliului Frontului de Salvare Națională (26 decembrie 1989) qua organ al puterii avându-l ca președinte pe Ion Iliescu a fost urmată de hotărâri absurde. Una din acestea este decizia, sub presiunea oamenilor străzii adunați pentru a cinsti memoria victimelor Revoluției pe 12 ianuarie 1990, zi de doliu național, de a scoate în afara legii Partidului Comunist și organizarea unui referendum național privind abolirea pedepsei cu moartea. Realizarea acestui fapt ar fi pus într-o situație ingrată puterea-cu-de-la-sine-putere-instituită, foștii activiști trebuind excluși din rândurile actualei elite, ceea ce a dus la anularea acestei decizii, în chiar prima ședință a Consiliului, pe 17 ianuarie, fapt echivalent cu perpetuarea crimei in grosso modo, prin perpetuarea pedepsei capitale.
Opoziția a fost practic inexistentă la alegerile din 20 mai 1990. Roger-Gerard Schwrtzenberg în lucrarea Statul spectacol, aducea în discuție tehnicile unei campanii electorale centrate mai degrabă pe imaginea decât pe spiritul candidatului. Din această perspectivă, Alina Mungiu-Pippidi evidențiază care au fost motivele (mediatice) ale recuzării liderilor de opoziție. "În ianuarie 1990, prima apariție a unui grup reprezentând Partidul Național Țărănesc, a provocat publicului românesc o impresie deplorabilă. Bătrâni, uzați de ani îndelungați de închisoare, au făcut greșeala de a apărea îmbrăcați în negru…arătând ca niște spectre ale trecutului…Cu precădere s-a manifestat o repulsie deosebită față de fizicul președintelui Corneliu Coposu, căruia un grup de tineri i-au purtat coșciugul pe 29 ianuarie".133. Aceste fapte relatate franc ilustrează un paradox: liderii care au câștigat alegerile trucate de comuniști din 1946 (deci, venind de pe principii democratice) au fost victime ale idiosincrasiilor personale dublate de propaganda abilă a neo-comuniștilor. În fond, nimeni nu garantează recunoașterea suferinței!
Pe de altă parte, succesul FSN-ului s-a bazat pe câteva aspecte concrete propuse societății civile, chestiuni irefutabile și care nu au putut fi propuse de opoziție din simplul fapt că la putere se aflau 'ceilalți'; printre aceste propuneri figurau "reducerea săptămânii de lucru la cinci zile sau scăderea prețului energiei electrice".134 Fiindcă am amintit de scăderea costului energiei electrice, putem aduce în discuție ce reprezenta, penru Lenin comunismul: "sovietele supreme plus electrificarea țării". Din această perspectivă, butada lui Tismăneanu conform căreia "neo-bolșevismul FSN era o formă de supraviețuire din partea nomenklaturii și o încercare de a stăvili valul anticomunist de jos",135 apare drept legitimă.
Relativ la comportamentul principalului lider postcomunist în perioada alegerilor din 20 mai, este suficient să aducem în discuție câteva idei surprinse de Alina Mungiu-Pippidi în ultima apariție mediatică de dinaintea alegerilor. Astfel, Ion Iliescu menționa că "trebuie să dăm ceva omului, încă de acum, când ne lansăm în privatizare". Mai mult, "promovarea democrației în România trebuie să țină seama de realitățile românești, nu prin copierea unor modele străine.. Am copiat odată modelul străin și s-a dovedit falimentar".146 Ceea ce este lesne observabil este interesul pentru sprijinul popular (conștienzizarea caracterului ilegitim al FSN ca partid?) precum și confuzia nefericită între situația "impunerii comunismului cu libera alegere a modelului unei democrații de tip occidental".137
Mai mult, în cadrul discursului liderului auto-impus se fac remarcate recurențe ale abordării societății de tip militarist, belicos, dovadă stând faptul că în discursul din 7 ianuarie, Ion Iliescu, referindu-se la problemele economice, menționa că "este vital să asigurăm condiții normale de muncă în toate întreprinderile, în toate unitățile agricole, să asigurăm un climat de mobilizare a tuturor forțelor în sprjinul producției materiale".138 Iminența unui război (cu proprii cetățeni? Cu imperialiștii indezirabili lingvistic?) este indubitabil un reflex al gândirii totalitariste, pe de o parte inteligibil, trecuseră abia două săptămâni de la înlocuirea limbajului agresiv (contra nimănui!) comunist.
Transformarea FSN-ului în partid politic (anunțarea intenției de a participa la alegeri) a fost urmată de manifestații de amploare în Piața Universității (semn al apariției societății civile?). Numai că, liderul de facto al României a avut intuiția să-i califice pe manifestanți drept golani, ceea ce i-a atras oprobriul opiniei publice interne și internaționale. Statisticile ulterioare au demonstrat că printre manifestanți, "procentul cel mai mare era ocupat de intelectuali de vârstă mijlocie, urmați de studenți"139 Or, când intelighenția abia ieșită de sub rigorile comunismului este calificată drept aparținând rebuturilor de către un fost aparatcik, este semn că ceva, undeva, e putred.
Alegerile din 20 mai 1990 au reprezentat un triumf fesenist, date fiind rezultate înregistrate: Ion Iliescu – 85,07%, adică 12.232.498 voturi; Radu Câmpeanu – 10,64%, corespunzând a 1.529.188 voturi iar Ion Rațiu – 4,29% echivalând 616.007 voturi. Alegerile parlamentare au consfințit de asemenea succesul fesenist: 66,31% pentru Adunarea Deputaților și 67,01% pentru Senat, urmat de UDMR cu 7,23%, respectiv 7,20 și PNL cu 6,41%, respectiv 7,06%.140
Modalitățile de permutare a elementelor triadei economie – societate – politică sunt determinante în asigurarea bunăstării încadrate de principiile democratice. La nivel programatic însă, Vl.Tismăneanu asumă că "FSN-ul vrea să creeze piața liberă întăi,apoi să acorde drepturile alea".141
Relativ la primul tandem postcomunist românesc, Ion Iliescu președinte și Petre Roman prim-ministru, Anneli Ute Gabanyi consideră că, în ciuda aparențelor, acesta era fundamental viciat prin însăși structura simpatizanților. "În spatele ideilor președintelui de afla un segment important din vechea nomenklatură, compusă din birocrația arivistă încă puternică în politică și economie, iar în spatele lui Petre Roman se aflau reprezentanți tineri și tehnocrați ai vechilor elite de funcție".142 Altfel spus, din punct de vedere structural, societatea românească unduia între Scylla și Charybda.
Atribuindu-le celor două grupări câte un dicton, aceeași autoare aproximează că președintele ar fi avut o "orientare descrisă prin ecuația: perestroika + postcapitalism + egalitarism + adversitate față de Occident în timp ce primul-ministru s-ar fi ghidat după o formulă: reformă + capitalism feroce + darwinism social + apropiere față de Occident".143 .După această formulare lapidară, era dezirabilă a doua variantă. Însă…a primat cealaltă. Acest aspect însemnând (după deconstruirea pattern-ului comunist și după dezvăluirea ororilor comise!) transpunerea conceptelor perestroikăi în România. La nivelul mass-media, Vl.Tismăneanu citează ca laimotiv al presei aservite Frontului Salvării Naționale metamorfozat drept faptul că "nu avem nici un fel de tradiție democratică, democrația trebuind înfăptuită acum, va fi o democrație originală. Ceea ce ar corespunde parțial caracterizării lui Ceaușescu, drept unică în felul ei ".144
Pe ansamblu, opiniile intelighenției de la noi sau de aiurea tind spre convergență atunci când se referă la premisele gnoseologice ale instaurării democrației. Or, nu doar că electoratul nu a fost informat (nici în comunism – fiind îndoctrinați, nici după căderea sa) despre principiile democratice, dar alegătorii au trebuit să voteze în funcție de idiosincrasii și nu în limita unei minime aproximări a valorilor liberale. A.Mungiu-Pippidi asuma în acest sens că mare parte din public nu știe decât foarte vag ce spun liderii sau partidele pe care le votează. "locuitorul unei comune dintr-un județ subdezvoltat care votează cu Iliescu nu a învățat de la Iliescu să nu aibă încredere în străini: el a votat cu Iliescu contra lui Rațiu sau Câmpeanu, pentru că îi este frică de ceea ce vine din afara României, dat fiind că el nu a ajuns mai departe de capitala lui de județ și în sondaje se identifică mai curând cu vecinătatea decât cu țara ca întreg".145
A.Mungiu-Pippidi în lucrarea Românii după ’89 amintește de intervenția unor efecte perverse în procesul democratizării, chiar imediat după revoluție, în sensul că unul din liderii a ceea ce ar fi trebuit să constituie opoziția, Corneliu Coposu, pe 29 ianuarie 1990 a fost "asaltat de o bandă de contramanifestați care îi cereau să se întoarcă acolo de unde a venit, adică în străinătate".146 Autoarea culpabilizează FSN-ul pentru mijloacele folosite, episoade precum cel menționat avându-și cauza în, asumă A.Mungiu-Pippidi, campania de revitalizare a unor sloganuri precum întoarcerea moșierilor ca aparținând doctrinei opoziției, ceea ce a înfuriat manifestanții (în fond era vorba de recuperarea bunurilor confiscate de către regimul comunist), aceată strategie ilustrând caracterul irațional al maselor, apărut ca urmare a vehiculării unui mesaj simplu-în agitarea maselor fiind "cu totul contrar științei persuasiunii să încerci să transmiți o imagine sau realitate complexă".147 Grotescul situației reiese din faptul că obiectul mâniei maselor, Corneliu Coposu, nu a fost niciodată în străinătate; ba mai mult, fusese victima represiunii comuniste, fiind deținut politic timp de 14 ani. Prin asaltul asupra sediuluiPartidului Național Țărănesc din data amintită masele nu au reușit decât să prelungească teroarea fundamental-stalinistă în situații dezirabil democratice.
Tot ca distorsiune a tentativei de aproximare a principiilor democratice se poate cita și reacția la întoarcerea lui Ion Rațiu din exil. Acesta, ca președinte al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, a fost întâmpinat de ziarul Adevărul cu un articol intitulat: "Bine ați venit tovarășe Ion Rațiu".148 Prelungirea unor stereotipuri de acest gen în lipsa comunismului reprezintă un exemplu de respingere a alterității și de proiectare asupra 'inculpatului' a celor mai teribile acuzații (judecate din prisma vechiului regim!): acesta fusese vândut Occidentului. Ceea ce este mai important este dublul-limbaj: pe de o parte spațiul mediatic era invadat de o retorică în care principiile liberale erau noii idoli, de cealaltă, remanența structurilor mentale totalitare.
Pentru a ilustra hilarul în toată splendoarea lui, se cuvine amintit un episod al cărui protagoniști au fost același I.Rațiu și același cotidian, Adevărul. Concret, anunțarea intenției de a candida la președinția României a produs rumoare în cadrul organului de presă amintit, astfel că, s-a decis punerea în circulație a unui zvon calomnios care s-ar baza pe un document al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, prezentând o înțelegere între I.Rațiu și Tibor Hodicksa, consilier în Ministerul de Interne al Ungariei, privind scoaterea în afara teritoriului național a unei părți din România și integrarea ei în Europa unită. Grobianismul contextului este că actorii emiterii zvonului aveau mari dubii în ce privește veridicitatea documentului (reprodus, dar cu paginația și antetul diferit față de al organizației în cauză); totuși, ei se întrebau "cine poate dovedi că altcineva, și nu dumnealui, este autorul acestul fals".149
Perioada 1990-1996 a fost indubitabil dominată de regimul Iliescu, alegerile din 1992 consfințind încă o perioadă de dominație, datorită rezultatului:Ion Iliescu obține succesul în cursa prezidențială în fața lui Emil Constantinescu, în al doilea scrutin, cu 61% din voturile exprimate. FDSN, gruparea condusă de Petre Roman desprinsă din FSN a obținut 27,7%, Convenția Democrată – 20,1%, iar FSN – 10,2%.150
Pe ansamblu, insuccesul opoziției până la alegerile din 1996 se explică prin discursul promovat, de deschidere față de și adoptare a valorilor democratic-occidentale, societatea aflându-se în situația respingerii acestor proiecte, ceea ce a dus la regrete târzii. Succesul FSN rezidă în maniera de persuasiune a electoratului, comparativ cu discursul opoziției acesta a avansat un program urmare căruia "totul va fi bine fără nici un efort".151
În privința precondițiilor necesare cadrului democratic, prima și poate cea mai importantă rezidă în educație:"în îmbunătățirea sa în general. Aceasta nu înseamnă doar educația tinerilor, ci ridicarea nivelului presei, literaturii și a tuturor formelor de expresia a opiniei publice".152 Din păcate, acest lucru cere timp, timp în care nu exte exclusă posibilitatea distorsiunilor, a realizării altui plan decât cel propus, date fiind premisele de la care se pleacă.
Tot în același registru poate figura și importanța acordată informării opiniei publice și în acest caz rolul esențial îi revine celei de-a patra puteri în stat. Numai că, mass-media românească a dat rareori dovadă de cunoașterea imperativelor ideologice. A.Mungiu-Pippidi așază societatea românească informată de presa scrisă sau audio-vizuală exact acolo unde nu am vrea să fim: captivă a pattern-ului oriental .Conform opiniei sale, "modelul presei românești este calchiat după cel turc, nu după cel maghiar, polonez sau ceh. Asta înseamnă că media, în mare proporție proprietatea unor oameni de afaceri autohtoni, a devenit mai ales un instrument de căștigat influență politică sau de intermediat afaceri…scopul media fiind de șantaj sau de distribuire a unor servicii".153
Mai mult, în urma unui studiu bazat pe analiza de conținut asupra principalelor editoriale de presă ale țărilor europene a evidențiat câteva disonanțe. În România spre exemplu, "elita jurnalistică nu este preocupată de crearea unei societăți deschise, dar are o atitudine clar democratică în ce privește democrația procedurală, adică alegeri libere și domnia legii".154 Pe de altă parte, "presa este în favoarea integrării europene și democrației, dar multe din valorile exprimate nu sunt europene/democratice".155
Cercetările efectuate în vederea aservirii presei de către putere în România au demonstrat lipsa respectării principiilor deontologice de către cea de-a patra putere; numai că, imixtiunea politicii în mass-media reprezintă efectul unei siluiri a acesteia, fără a promova interese partizane, presa riscându-și fundamentul (de)ontologic. Concret, avansarea unui exemplu despre pactul mefistofelic presă – putere poate avea caracter revelatoriu pentru argumentare. Media Monitorizing Institute din Marea Britanie a concluzionat, în urma unui studiu referitor la campania electorală pentru alegerile prezidențiale din 1992, că președintele în exercițiu a fost "tot timpul favorizat de către televiziune. În turul întâi, la care participau șase candidați, lui Ion Iliescu I-au revenit 22,4% din timpul total acordat la Actualități știrilor despre candidați, față de 15,5% lui Emil Constantinescu. În turul al doilea, diferența a fost enormă, 85,1% lui Ion Iliescu față de 14,9% pentru Emil Constantinescu. Grotescul situației a fost reprezentat de deschiderea anului școlar și universitar, când redacția de la Actualități a preferat să difuzeze imaginea președintelui la o școală provincială celei a lui Emil Constantinescu, președinte al Consiliului Rectorilor, care deschidea anul școlar la cea mai importantă instituție de învățământ superior românesc: Universitatea din București".156
Pe baza unei cercetări realizate în România, Bulgaria și Slovacia,* A.Mungiu Pippidi conturează portretul-robot al votanților partidelor postcomuniste. La baza simpatiei pentru aceste formațiuni politice stau "factori de structură socială: provin din mediul rural, au un nivel scăzut de educație, vârsta între 50-65 de ani; de socializare – votanții consideră comunismul perioada de aur sau; factori de identitate politică – atitudini socialiste și naționaliste, colectivism și xenofobie și aspecte ce țin de încrederea în lideri. Ion Iliescu rămâne candidatul zonelor defavorizate, al oamenilor săraci și cu educație puțină".157 Aceste date sumare dovedesc veridicitatea asumpției lui Vl. Tismăneanu, care, preluându-l pe G. Sorel, releva faptul că "indivizii nu se angajează în politică de dragul unor demonstrații carteziene, ci datorită imaginilor vii, atractive, magnetice, care le pot structura universul mental".158
Tot referitor la problema mai-sus amintită, Ion Iliescu se prezintă ca "lider ideal în conștiința maselor, reușind să întrunească două calități contradictorii: de a fi din popor (și nu privenind dintr-o elită, ca I.Rațiu sau R.Câmpeanu) și de a fi totuși mai competent decât toți ceilalți".159 Această definire a caracteristicilor persoanei competente este o extensie a dezirabilității actorilor sociali în majoritatea lor; conform opiniei lor, șeful statului ar trebui să fie "necăjit, pentru a-i înțelege pe ceilați, ca un tată, să aibă bun-simț și rușine, să fie om de rând, să arate ca noi";160 într-un cuvânt, mediocru .
Adrian Neculau avansa în Memoria pierdută paradigma acțiunii sociale în tranziția românească: "nu avem certitudini, nici voință de schimbare și progres;proiectele sociale și personale poartă amprenta improvizației. Cei competenți se retrag ofensați în universuri abstracte, iar incapabilii agresivi ne construiesc viitorul. Ei ocupă poziții de putere, sunt oameni-cheie în politică, ideologie, viața socială".161
Tranziția către societatea democratică implică riscuri datorită faptului că, așa cum afirma Vladimir Tismăneanu, "sfârșitul comunismului le-a lăsat oamenilor sentimentul unei pierderi: chiar dacă urâseră gratiile, cușca le oferea avantajul stabilității și previzibilității".162 Cel mai grav ar fi asocierea democrației cu problemele tranziției, după un raționament de tipul: dacă acum problemele sunt relativ insurmontabile, și nu s-au creat decât câteva din instituțiile democratice, cum vor evolua lucrurile în democrație? Alina Mungiu-Pippidi însă, aserta că "a guverna democratic nu înseamnă neapărat a guverna bine, astfel încât toată lumea să prospere. România a încheiat prima decadă a libertății sale ca o democrație în mod indiscutabil, dar totodată cu un record al guvernărilor corupte și incompetente, ceea ce a produs vizibilă nemulțumire populară".163 Această asumpție conține cel puțin două interpretări. Referitor la idealul paradisiac transbordat mundan, nu încape discuție că poate fi realizată bunăstarea pentru toți cetățenii unui stat; însă salvgardarea principiului democratic survine din conceptualizarea sărăciei. În al doilea rând, este foarte important a nu se confunda cauzele cu efectele: pentru situația socio-politică creată pot fi incriminați politicienii sau cei care au obținut venituri considerabile din matrapazlîcuri, și nu un concept (cel de democrație), fie și pentru faptul că nu există încă, deci nu poate fi culpabilizat (pentru a nu mai lua în calcul antropomorfismul). În principiu, aprecierile privind trecerea de la comunism la democrație ilustrează rezistența la schimbare reprezentată de "respect față de tradiții, dependența față de concepțiile însușite prin formarea inițială, teama de necunoscut, lipsa încrederii în cei din jur și în sine, refuz din ignoranță precum și presiunea imaginarului",164ca factor regresiv .
Că ideea de mai sus nu este gratuită o demonstrează cercetările din 1992, pe baza focus-grupului, de către Alina Mungiu-Pippidi vizând percepția tranziției în mentalul colectiv(ist?). Astfel, perioada de trecere de la comunism la democrație este resimțită de oamenii simpli ca figurând sub auspiciile "anarhiei, babiloniei, în care nimeni nu mai ascultă de nimeni, toți fac ce vor, sunt prea multe partide sau nu poate fi înțeles de ce sunt prețuri diferite de la magazin la magazin".165 Concret, mare parte din aprecierile privind vechiul regim prezente în imaginarul social al tranziției fugurează sub speciae "comunostalgiei, definită ca uitare a condițiilor de viață aspre și a degradării din perioada comunistă coroborată cu frustrarea legată de costurile tranziției spre piața liberă", potrivit tipologiei avansate de William Safire în studiul Communostalgia, publicat în New York Times.166
G.Almond și S.Verba în lucrarea Cultura civică defineau cultura politică drept "distribuția particulară a pattern-urilor din orientările către obiecte politice, așa cum se realizează acestea între membrii națiunii…Orientarea se referă la aspectele internalizate ale obiectelor și relațiilor. Ea include: 1)orientarea cognitivă – cunoașterea despre și credința cu privire la sistemul politic, rolurile sale și deținătorii acestor oluri; 2)orientarea afectivă – sentimentele privind sistemul politic, rolurile și performanța sa și 3)orientarea evaluativă – judecăți și opinii cu privire la obiectivele politice".167 Paradigma culturilor politice avansate de aceiași autori este în măsură să definească locul societății românești în tranziție.Astfel, există: "1)o cultură politică parohială în care nu există roluri politice specializate;șefia de trib, de clan, postul de șaman sunt roluri politico-economico-religioase difuze…parohialul nu așteaptă nimic de la sistemul politic; 2)cultura politică dependentă în care subiectul este conștient de autoritatea guvernamentală specializată:el este afectiv orientat către ea…relația sa față de sistemul politic este esențial pasivă și 3)o cultură politică participativă în care membrii societății tind să fie orientați către un rol activist al sinelui în corpul politic, deși sentimentele pot să varieze de la acceptare la respingere".168 Din această perspectivă, oricât de tentant ar fi să plasăm societatea românească în primul tip (șeful de clan) sau în al doilea (expectativa specifică românului), România în tranziție nu poate fi încradrată în nici unul din tipurile prezentate. Cred că societatea românească postdecembristă este o mixtură, respectiv o cultură politică parohial–dependentă care, conform taxonomiei autorilor menționați, se caracterizează prin faptul că "o parte substanțială a populației a respins pretențiile exclusiviste ale autorității difuze tribale…, și a dezvoltat fidelitatea în raport cu un sistem politic mai complex cu structuri guvernamentale centrale specializate".169 În ce anume sunt specializate elitele politice e greu de spus; întrebarea dacă chiar reprezentanții puterii știu răspunsul la această interogație (retorică?) încă își mai așteaptă răspunsul ilustrat prin profesionalism și responsabilitate, și nu prin mesianism.
De altfel, strict aplicat spațiului social autohton, tipul de cutură politică menționată (parohial-dependentă) se caracterizează astfel: "parohialismul este urmarea unei mulțumiri cu viața proprie. Cauzele… sunt relative; oamenii care pot fi surprinși prin această definiție trăiesc în localități mai curând mici, nu câștigă foarte bine, dar nici nu s-ar putea spune că sunt săraci, iar stilul lor de viață este modest, combinat cu viața mai ieftină a micilor localități de provincie îi face muțumiți de traiul lor, simțind că politica nu le poate aduce îmbunătățiri. Dimpotrivă, dependența e asociată cu nemulțumire și frustrare socială, cu încrederea doar în cei de același sânge cu tine, deși dependența nu e semnificativ asociată cu o stare materială proastă".170
În mare, Adrian Neculau a surprins efectele tranziției asupra mentalului social atunci când afirma că "majoritatea românilor trăiesc sentimente confuze: un amestec de tristețe, decepție, rușine, umilință, furie.Drumul spre democrație s-a soldat cu efecte secundare nebănuite:prietenii dinamitate, familii destrămate,apariția unei noi specii de oportuniști.În loc să fie anul refacerii, al resurecției morale, anul 1990 pare a fi mai degrabă Anul Vrajbei Noastre".171
Ralf Dahrendorf relevă câteva din riscurile perioadei tranzitorii. "Există posibilitatea ca oamenii să tragă concluzia că democrația înseamnă prețuri mari, o rată înaltă a șomajului, venituri mici pentru cei mulți și profituri spectaculoase pentru câțiva. De ce să mai voteze dacă ăsta e rezultatul? Și, la urma urmei, la ce e bună democrația?".172 Surprinderea acestor aspecte ce țin de mentalitatea omului tranzitat de către Dahrendorf apar drept legitime numai în cazul preluării lor ca și efecte perverse ale unui proces anevoios, cu multe greșeli care trebuiesc corectate. Același autor consideră că ceea ce este decisiv în tranziție este dezvoltarea societății civile. Aceasta, oferă substanța vitală a libertății; haosul ei creativ de asociații le dă oamenilor șansa de a-și trăi viața fără să fie nevoiți să cerșească de la stat sau de le alte puteri".173 În fond, dacă societatea românească a acceptat idealul comunist al unei societăți care nu a existat vreodată, de ce nu ar accepta și construirea unei societăți bazată pe valorile democratic-liberale, a cărei existență este palpabilă?
Referințele privitoare la societatea românească post-comunistă evidențiază o multitudine de inconveniente, produse voluntar sau nu. Astfel, actul fundamental al statului, Constituția promovează în opinia Alinei Mungiu-Pippidi "colectivismul, introdus în art,3, România definidu-se drept un stat de drept, social și democratic".174 Formularea paradoxală pare să ilustreze idealul guvernărilor postcomuniste: protecția socială în condițiile menținerii încrederii/sprijinului guvernului la cote cât mai înalte. Pierderea credibilității și perspectiva ca guvernarea să nu mai fie asigurată de aceeași configurație sunt de natură să producă anxietate, ceea ce dovedește slaba internalizare a valorilor democratice, în pofida stipulării caracterului constituțional-democratic. Maniera de formulare a textului fundamental l-a condus pe D.Barbu la aprecierea că "în Constituția din 1991..locuiește încă, fără ca cineva să-i conteste pașnica posesie, statul socialist".175
Consecințele unei abordări socialiste a problemelor sociale/politice/au fost tratate în alt capitol; ceea ce frapează însă este recurența apariției paradigmei socialiste în condițiile unei ideologii axată pe principiile democratice (în acest caz, acest fapt denotă fie incapacitatea articulării unui program adecvat, fie ipocrizia și deci caracterul uzurpator al noii puteri). Mai mult, "cele două Camere, verificându-se, se suprapun, la fel Președintele și primul-ministru".176 ceea ce conduce la grave deficiențe, enunțate sub forma președintelui redundant sau a managerului din umbră (conducerea guvernului nu de către primul ministru ci de către șefii de partide; în plus, ca manageri recesivi pot figura toate persoanele/instituțiile ce limitează drastic libertatea de acțiune a primului.ministru: șefi de sindicate, Parlamentul, Președintele, Fondul Monetar Internațional, etc).177
Daniel Barbu, referindu-se la tarele Constituției din 1991, opinează că România nu poate fi descrisă drept o republică, ci un stat cu forma de guvernământ republicană (art.1, alin.2). Subiectul politic al legii fundamentale este …statul (art.1,alin.1), un stat dotat cu teritoriu, frontiere, cetățeni, drapel și imn național…Cu alte cuvinte, statul român nu apare ca produs juridic al voinței suverane a cetățenilor României…statul român se prezintă ca un stat care-și produce cetățenii pe cale pozitivă, un stat care transformă o etnie majoritară și dominantă în națiune. Statul român postcomunist nu este decât o republică absentă".178 O altă tară constituțională rezidă în formularea art.66, care stipuleează că "mandatul este dat cuiva nu în vederea a ceva".179 Mai mult, Tismăneanu aduce în discuție, privitor la Constituția adoptată în 1991, faptul că "statul nu trebuie să ocrotească, ci să garanteze proprietatea".180 Așa cum se prezenta până la revizuirea Constituției prin referendumul (plebiscitul) din 18-19 octombrie 2003, formularea era similară cu clientelismul; doar unor membri, cetățeni li se ocrotea proprietatea, eventual ilicită; ceilalți rămâneau pe dinafară. Or, dată fiind traversarea a 14 ani de la Revoluție, în care cadrul democratic a căpătat o relativă substanță, ce se poate identifica în Constituția revizuită? Articolul 44, alin.2 stipulează:"Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal prin lege, indiferent de titular".181 Cu alte cuvinte, veniturile ilegitime nu sunt doar ocrotite, sunt chiar garantate!
Zbigniew Brzezinski în studiul Marea transformare enumera câteva din condițiile trecerii de la comunism la democrație: "eliminarea sistemului unipartid și a sistemului polițienesc, înlăturarea controlului arbitrar exercitat de stat, instaurarea libertății presei, stabilizarea monedei, eliminarea controlului prețurilor și a subvențiilor, desființarea producției colectivizate și inițierea privatizării, adoptarea unei noi Constituții și a unui sistem electoral nou, organizarea alegerilor, introducerea autoadministrării locale descentralizate, formarea unei noi elite politice".183 Practic, fiecare sarcină menționată are caracterul unei munci sisific-suicidare, deoarece toate avantajele existente odinioară vor trebui să dispară în condițiile unei reorientări a politicii. Mai mult, cei care trebuiau să construiască un alt viitor (sau măcar prezent) erau în majoritate foști nomenklaturiști și acest fapt deoarece "în România, rostul Revoluției a fost de a șterge dintr-o singură mișcare istorică trecutul…acest fapt conducând la convingerea că structurile statului comunist și vechile elite nu mai trebuie preschimbate pentru că s-a presupus că ele au suferit o dispariție subită și definitivă".184 Pornind de la această prejudecată, realitatea a demonstrat contrariul, ilustrat prin haosul provocat de paradoxul guvernării: foști aparatciki de nivel superior, socializați în socialism, trebuiau să democratizeze (și, replica lui Hrușciov: să ajungă din urmă și să întreacă Occidentul) în pas alert. De aici și subterfugiile inovate (ca expresii ale incapacității și lipsei unui program de guvernare coerent, ca să nu mai amintim de ignoranța crasă în ce privește cunoașterea principiilor democratice): moștenirea comunismului apasă umerii Atlas-ului postcomunist mai abitir decât poate susține, deci este nevoie de timp (recurența mentalității de tip totalitar, Stalin considera că pentru a se desființa statul, el trebuie mai întâi să se consolideze în timp), contextul internațional profund defavorabil, obsesia protecției sociale, etc,. ceea ce duce la considerarea "recesiunii ca un fenomen meteorologic, ce nu poate fi trecut în contul unor simpli muritori. Oligarhiile politice se consideră simple spectatoare ale unor cataclisme economice și sociale de a căror producere nu se simt vinovate…Pentru ele, tranziția nu este o sumă de erori comise în actul de guvernare…greșeli ce ar putea fi identificate, atribuite și imputate ci un tunel mai lung decât se prevăzuse inițial".185 Această aserțiune circumscrie psihologia abisală a responsabililor derivei corabiei ce conține tranziția românească: ea se referă, probabil, la o inferență de genul – am comis ceva greșeli, dar acestea nu pot fi făcute răspunzătoare pentru problemele actuale. Ce nu au interiorizat reprezentanții acestui gen de opinie este conjugarea acestor 'erori' – ceea ce duce la o cifră extrem de mare, puterea modelului instituit de ei (receptarea lor ca businessmani de succes, în pofida și eludând mijloacele), precum și atmosfera societală creată, definită prin pierderea respectului pentru autoritatea legii, iar idealul promovat constând în identificarea modalităților ilicite, sau cu acoperire parțială din partea legii, de parvenire. În plus, "majoritatea membrilor elitei comuniste au trecut în tranziție cu titlu individual, dar cu întreg patrimoniul de resurse, relații și rețele",186 ceea ce a condus la extrapolarea raporturilor clientelare la nivelul întregii societăți postcomuniste. Aceste practici denotă disprețul pentru persoana umană, coruperea moralității acestuia dimpreună cu insuficiența (inexistența) principiilor liberale, "răsturnarea regimului totalitar în România neavând ca principal beneficiar cetățeanul…el rămânând un obiect politic neidentificat atât în litera și în spiritul Constituției, cât și în orizontul practicilor de guvernare".187
Andrei Pleșu în lucrarea Chipuri și măști ale tranziției ilustra câteva din caracteristicile/deficiențele clasei politice postdecembriste; superficialitatea adeziunii evidențiată de dizolvarea asocierilor foarte ușor, la simpla provocare a conjuncturilor; sentimentalismul adeziunii exprimat prin lipsa doctrinei partidelor; orgoliul relevat prin politicianul misionat, indispensabil, infailibil; carența deprinderii de a negocia sau predominația solidarității negative asupra solidarității afirmative însemnând, franc spus, inexistența nobleții în politică: ea ar trebui să se facă simțită chiar dacă adversarului îi lipsește; tocmai pentru că adversarului îi lipsește"187
Deficitul de legitimitate al puterii instaurate postrevoluționar reiese tocmai din trecutul său, din conștientizarea (chiar și la nivelul unei minorități – căci de majoritate nu poate fi vorba de vreme ce FSN – PDSR – PSD au avut și au o susținere electorală terifiantă) a faptului că "este inacceptabil moral ca cei care s-au supus și adesea au elogiat comunismul să celebreze astăzi societatea civilă și democrația, ca și cum cele două atitudini ar fi perfect coerente și în deplină continuitate".188 Acest fapt ilustrează simultan cameleonismul (fără fundament teoretic), situația paradoxală în care se află România precum și, ceea ce este cel mai important, necunoașterea normelor democratice. De fapt, ce ar trebui să întelegem prin legitimitate? R.Girardet propunea ca înțelegere a acestui concept următoarea teză: "noțiunea de legitimitate corespunde nu atât acceptării firești a deciziilor celor care guvernează, cât a principiilor în virtutea cărora ei guvernează. Orice putere poate apărea ca legitimă atunci când, pentru cei mulți, prin ceea ce gândesc și sunt ei, menținerea instituțiilor este recunoscută ca o evidență factuală ce scapă oricărei contestații, îndoieli".189 Această definiție aplicată spațiului românesc implică o contradicție: scrierile intelectualilor subliniază lipsa legitimității pe când sondajele de opinie, de exemplu, relevă susținerea de care se bucură regimul Iliescu (deci o puternică adeziune la practicile instituite?). Cum poate fi rezolvată această contradicție? Cred că răspunsul se află tocmai în acest suport acordat: există o legitimitate, într-adevăr, dar aceasta se bizuie pe neînțelegeri și necunoașteri crase ale practicilor apriorice Revoluției. În plus, această adeziune ține mai degrabă de charisma liderului și mai puțin de analiza faptică din perspectiva unei comprehensiuni a consecințelor deciziilor adoptate de guvernarea fesenistă. Însă, ce înseamnă charismă? Adam Michnik aserta că reprezintă "capacitatea de a controla sentimentele oamenilor"190 Chiar și numai din această definiție (deși, în aceeași lucrare, Michnik asumă că "o dată victorioasă, autoritatea charismatică devine dominatoare și antidemocratică;se ridică deasupra oamenilor"191) putem aprecia, fie și superficial, mecanismul adorării liderului charismatic Ion Iliescu.
M.Dogan și D.Pelassy asumau că "nici un sistem politic nu poate supraviețui dacă nu există o armonie între practicile politice, regulile jocului pe de o parte și ceea ce așteaptă oamenii, ceea ce recunosc ca legitim, pe de alta".192 Din această perspectivă, schimbarea regimului politic instituită de alegerile din 1996 poate fi interpretată ca un vot de blam acordat modului de administrare socială a economiei de către regimul Iliescu. Dar cum putem explica rezultatul alegerilor din 2000 ?
De altfel, cercetările efectuate pentru a surprinde competența clasei politice românești sunt sugestive. În urma unei anchete de opinie realizate de Informatix (România) SRL, partener pentru România al Gallup Organization Inc., la care au fost solicitați 290 de parlamentari, a relevat următoarele aspecte: "numai 10% din parlamentari consideră că sunt foarte informați în ce privește situația țării. Majoritatea, 62% consideră că sunt oarecum informați, iar 26% consideră că nu sunt informați. În ceea ce privește sursele de inoformare, rezultatele obținute sunt catastrofale: doar 22% se informează din biblioteci, institute științifice, mass-media occidentală, segmente foarte importante, 91% iau informații din presa scrisă, 71%, respectiv 78% se inormează din televiziunea națională, respectiv radioul public".193 Aceste date ar putea bulversa paradigmele comunicării de masă, care asumă relativa decerebralizare a publicului hrănit exclusiv din mass-media. Nu există, în cadrul elitei politice, însăși baza pentru un asemenea proces: materia cenușie.
De fapt, ce reprezintă tranziția? D. Barbu consideră că este "intervalul dintre căderea comunismului și contextul consolidării ireversibile a democrației reprezentative prin intermediul economiei de piață…tranziția ar trebui gândită ca având un punct de plecare și un scop, primul evident, al doilea previzibil"194 Tocmai aici pare să rezide problema, în modul de abordare al planificării. Pentru a avea rezultate dezirabile, planificarea trebuie să se refere la chestiuni neplanificabile prin definiție; concret, crearea mediului legislativ propice dezvoltării ulterioare unei economii de piață. Dar, evoluția ulterioară a mediului de afaceri grație legilor denotă că și această sarcină este peste puterea (și așa uriașă la nivel central) postcomunistă. Acest aspect duce la legitimarea butadei potrivit căreia, "nimeni nu știe în ce direcție se îndreaptă tranziția, și nici măcar dacă există o asemenea direcție există în afara discursului despre tranziție".195 Consecința acestei aserțiuni în practică este catastrofică: în lipsa unui scop, deciziile vor avea caracter contextualist, o politică gen din 'aproape în aproape vom ajunge undeva'. Or, dacă până și cele mai bine planificate și fundamentate decizii, cu ajutorul ciberneticii chiar (survolarea Cosmosului de către navetele spațiale), pot avea rezultate imprevizibil-catastrofale, care sunt șansele de izbândă ale unui program lipsit de fundamentare teoretică? (să nu mai amintim de inexistența calculelor!). Mai mult, tranziția apare sub speciae "imprevizibilului, oricîte iluzii și-ar face strategii și analiștii",196 iar apariția 'efectelor perverse' nu ar trebui să surprindă pe nimeni. O asemenea distorsiune este percepția votului în imaginarul social, câteva reprezentări fiind avansate de A.Mungiu-Pippidi care într-un studiu realizat în 1992, releva caracterul ritual al votului, cel puțin al celui exprimat în 1990; în urma unui focus-grup persoane din mediu rural afirmând că "au mers la vot ca la sărbătoare, ca să fie bine".197
Urmare a celor de mai sus, politicile guvernamentale figurează și ele sub sub auspiciile absurdului (sau inteligibilului – promovarea intereselor particulare qua figurând sub incidența legilor, deci contrare beneficiilor societale): "guvernele, în loc să administreze, au legiferat în permanență, și, de obicei, într-un sens contrar celor precedente".198 "Guvernul Roman a avut de desfăcut tot ceea ce făcuseră comuniștii, guvernul Văcăroiu a refăcut tot ceea ce risipise guvernul Roman, guvernul Ciorbea și-a propus să conteste tot ceea ce confecționase guvernul Văcăroiu, guvernul Vasile are de recuperat tot ceea ce n-a reușit să ducă la bun sfârșit guvernarea Ciorbea".199 În acest context, D.Barbu afirmă, la limita necesității și a bunului-simț, că s-ar fi cuvenit ca "cineva să-și dea osteneala să elaboreze o politică de societate, să readucă la viață în mod real și definitiv funcția politicii și să construiască pe aceste temreiuri o nouă pozitivitate juridică".200 Mai mult, chiar la nivelul reprezentanților națiunii (deci selectați printr-un principiu democratic) procedurile de vot rămân ascunse privirii opiniei publice (există un motiv de bucurie: eșecul glasnost-ului), A.Mungiu-Pippidi considerând că "studii celebre privitoare la modelele de vot ale diferitelor partide nu se pot realiza în România, pentru că nu se poate afla cum a votat un parlamentar. Câtă vreme electoratul nu știe cum a votat alesul său, nu poate exista control asupra clasei politice, iar parlamentarii sunt practic încurajați la comportamente aberante, cum ar fi absența de la voturi".201
Puterea postcomunistă beneficiază de o natură ambivalentă. Pe de o parte, se caracterizează prin "inflația legislativă ce conduce la întărirea controlului juridic asupra tuturor segmentelor realității".202 Un monopol aparent însă, dată fiind inadecvarea acestor norme realităților, ceea ce îl caracterizează drept un stat de hârtie, deoarece este lipsit de autoritate, autoritate care trece în domeniul persoanelor ce îndeplinesc funcții administrative, "cu care se poate trata direct, bazele corupției fiind așezate pentru viitor".203 Pe de altă parte însă, discursul privitor la limitarea puterii statului par desuete, în opinia lui D.Barbu, "statul românesc în tranziție este deja un stat minim. Iar explicația rezidă în ineficacitatea sau lipsa autorității".204
Recurențele vârstei de tristă amintire revin obsedant în conștiința guvernanților, dorind să scape de stigmatul de comuniști – activi sau doar ca existând sub semnul său. Faptul nu rămâne fără consecințe întrucât determină o raportare perpetuă la trecut, făcând astfel "ca trecutul să nu treacă, să dureze".205 Acest fapt este urmare a obsesiei noii puteri instituite de a se elibera de trecutul stigmatizant, în condițiile în care "principala grijă a majorității a fost să construiască un viitor care să o apere de propriul trecut".206 Aderarea la valorile comunismului coroborată cu adulația omului providențial reprezintă, în condițiile tranziției, tot atâtea impedimente în calea democratizării. Ioan Petru Culianu asuma că omul modern este o sumă a practicilor primitive și a habitudinilor moderne. Pe de altă parte, Jean-Pierre Vernant în Mit și gândire în Grecia antică teoretiza raportarea continuă a ființei umane la perioada Vârstei de Aur. Din aceeași perspectivă, Jean-Jacques Wunnenburger în Omul politic între mit și rațiune definea ce înseamnă exact această privire în trecut: "în cadrul Vârstei de Aur oamenii ar trăi ca la un banchet al zeilor, în care legile ar fi înlocuite prin ritualuri,în care confruntările potențiale ar dispărea în armonia generală și deplină".207 Toate acestea sunt în măsură să atragă în condițiile criticii modernizării; numai că, același autor aducea două contra-argumente în stare să aducă un plus de claritate: "dreptatea spontană se aplică mai degrabă societăților închise, secrete, mistice decât asupra societăților deschise, ce fac apel la o raționalitate laicizată".208 În plus, "apariția democrației presupune sfârșitul vârstei teologico-politicului, care este marcată de impunerea clericală a unui cod de legi religioase în fața politicului, ceea ce antrenează subordonarea puterii temporare față de puterea politică".209 Ce se poate deriva din aceste afirmații ? Întoarcerea în trecut, adorarea persoanelor ce aparțin trecutului este o formă a religiozității; numai că, personajele din trecut nu pot proba nici fapte de caritate apreciabile în registrul teluricului, cu atât mai puțin în cel al supramundanului. De unde rezultă că adorația lor este o formă de subordonare în fața maleficului.
Referitor la pactul faustic, al acceptării condiției de membru de partid, sau chiar de acceptare a principiilor comuniste, A.Mungiu-Pippidi consideră că "persoanele tinere își amintesc foarte vag tradițiile comuniste și nu se raportează la această perioadă în nici un fel. Dimpotrivă, vârstinicii sunt mai curând comuniști și colectiviști convinși, păstrând nostalgia timpurilor de aur ale perioadei comuniste".210 Cum se explică acest fapt? Eficacitatea propagandei oficiale coroborată cu tradiționalismul societății românești, deci relativ inexistența noțiunilor liberale furnizează un răspuns oarecum adecvat. De altfel, persoanele care tind să glorifice trecutul comunist pot fi socotite victima unei mistificări, Daniel Barbu menționând rezultatele unui sondaj de opinie realizat de Metro Media Transilvania, la 10 ani de la Revoluție, care evidenția faptul că "3 din 4 adulți nu au impresia unei creșteri a calității vieții după căderea comunismului". Această constare este pusă de autor nu pe seama experienței reale a indivizilor în societatea comunistă ci privește "modul în care sunt dispuși să-și amintească viața sub comunism",211 coroborată de altfel cu incertitudinea, libertatea și contextul socio- economic al tranziției. Însă, așa cum opina A.Mungiu-Pippidi, au existat și rezistențe împotriva comunismului, afirmând că "în comunism au existat de asemenea și democrați".212 Ca prototip al acestui ultim tip, poate fi citat Gabriel Liiceanu, care în lucrarea Apel către lichele își motivează refuzul adeziunii prin faptul că nu putea fi membru al unui partid pătat de sânge.
Mai mult, G.Liiceanu (precum și H.-R.Patapievici, A.Mungiu-Pippidi, sau Al. Paleologu) se declară net în favoarea reinstituirii regalității, a monrahiei constituționale. Vizând foștii deținuți politici dar și regele Mihai I, directorul Humanitas asuma despre societatea românească faptul că "nu are cultul eroilor și al sfinților, deoarece acesta ar aparține unui popor care recunoaște ca superior ceea ce le este cu adevărat superior. Noi ne acceptăm eroii abia atunci când și-au luat locul într-un trecut care nu ne obligă. Când îi avem printre noi, preferăm să le împrumutăm urâțenia noastră decât să imităm frumusețea lor".213 Horia-Roman Patapievici menționează, contrar cursului evenimentelor, faptul că în momentul în care liderul țărănesc C.Coposu era grav bolnav s-au înmulțit semnele de afecțiune pentru el, tot mai mulți cetățeni sau oficialități interesându-se de soarta acestuia. În schimb, la o comparație Ion Iliescu – regele Mihai I, discipolul nicasian este net, pronunțat, împotriva primului, manifestând adulație față de cel de-al doilea. Reluând metafora peșterii din Republica lui Platon, Liiceanu concluziona că "refuzăm să ieșim afară, la lumina tare a Soarelui. Avem un rege care a fost izgonit de extratereștrii comuniști, devenind un simbol al libertății noastre. Refuzăm să-l regăsim…și alegem cu ochii închiși pe unul dintre extratereștrii care ne-au furat libertatea…Deci alegem cu ochii închiși nelibertatea, votăm pentru rămânerea în peșteră"214. Patapievici reia sintagma unei infirmiere române plecată din țară pentru a se elibera de regimul comunist la adresa suveranului: "Ah, le beau Roi Michel!"215
Urmare a acestor puține detalii reprezentând convingerea câtorva intelectuali marcanți se poate extrapola (abuziv, ce-i drept!) faptul că doar voința regelui Mihai I mai lipsea pentru ca România să-și recapete noblețea. Numai că, România, prin exponenții săi, cu precădere regimul Iliescu, au refuzat până și intrarea în țară a suveranului. Prima vizită a regelui, pe 25 decembrie 1990 a fost un eșec, autoritățile române întorcându-l din drum de pe autostrada București-Pitești.216 Probabil că motivul a fost reprezentat de respectarea legii (suveranul intrând în țară fără acordul autorităților politice) nescrise și arbitrare; de fapt, deficitul de legitimitate a fost decisiv, spaima regimului fiind alimentată de faptul că își vor pierde fotoliile plătite cu sânge (nu al lor, ci din vina lor, în parte!217). A doua vizită a regelui Mihai a avut loc pe 26 aprilie 1992, cu ocazia sărbătorilor pascale; de această dată i s-a oferit accesul pe teritoriul României, urmând ca doi ani mai târziu, pe 7 octombrie 1994, regelui Mihai I și reginei Ana să li se refuze accesul în țară de pe aeroportul Otopeni.218 Rezultat al imixtiunii politicului în mass-media este și relatarea prezentatorilor de știri ai Televiziunii Române Libere, relatare surprinsă și comentată de Gabriel Liiceanu. În buletinele informative, suveranul era numit ex-regele Mihai. Or, afirmă filosoful român, regele nu și-a pierdut niciodată titlul; mai mult, aceasta este o consecință a dublei-măsuri aplicate, consecvența implicând numirea ca ex și a membrilor marcanți. De exemplu: Dl. Ion Iliescu, ex-prim-secretar PCR, actualul președinte sal României; Adrian Păunescu, ex-poetul de curte al lui Ceaușescu; Dl.Alexandru Bârlădeanu, ex-ministru al lui Gheorghiu-Dej și ex-erou al municii socialiste; Dl.Dan Marțian, ex-secretar al CC al UTC, actualul președinte al Camerei Deputaților.219 În urma acestor considerații, apare legitimă tirada lui Tismăeanu, bazată pe realitatea evidentă, instituită chiar la rangul unui dogme oficiale, anume că, "în loc să epureze aparatul administrativ de slujitorii fostului regim, FSN I-a numit în posturi cheie".220
Aspectele privind raportarea la regele Mihai a puterii postdecembriste pot fi lesne circumscrise paradigmei (post)revoluționare propuse deWiktor Osyatinski:"Fiecare revoluție se confruntă cu trei întrebări. În primul rând, ce trebuie făcut cu regele. Apoi, ce trebuie făcut cu curtenii. Și, în al treilea rând, de departe cea mai dificilă problemă, ce trebuie făcut cu frustrările oamenilor. Pe urmă, noilor conducători le vine ideea: Aha! Avem un rege pe care nu l-am ghilotinat încă".221 Oricât de generală s-ar dori o paradigmă tot există riscul descoperirii excepției care va trimite modelul propus în mrejele desuetitudinii. Concret, teza juristului polonez este relativ eronată (sau o percepem noi ca fiind greșită în lumina evenimentelor petrecute!). Pe scurt, Revoluția Română a răspuns (prin liderii săi) la două din problemele avansate. Curtenii rămân în continuare slujbași ai camarillei regale, poate chiar sunt avansați, iar frustrărilor sociale le corespund minerii. Chiar și cu regele (nea Nicu) au găsit ce să facă. Numai că, nici W.Osyatinski și nici K.Marx, nu au prevăzut existența a doi regi; de aici deriva fesenistă.
Tiradele analiștilor politici de la noi sau de aiurea au drept țintă principală regimul Iliescu. Acesta se face vinovat de confiscarea puterii și de politica defectuoasă de administrare a intereselor statului. Relativ la prima dintre chestiuni, Daniel Barbu consideră, sprijinit de realitatea factică, cum că crearea la "18 ianuarie 1990 a Consiliului Provizoriu de Uniune Națională a reprezentat introducerea algoritmului proporțional:FSN își rezerva jumătate din puterea de reprezentare, toate celelate partide fiind nevoite să-și împartă restul locurilor".222 Mai tranșant, Tismăneanu afirmă că strategia guvernării FSN este circumscrisă dictonului (dictatului?): "puterea este a noastră, tot restul este negociabil".223. De altfel, "în prima reunire a CFSN din 8 februarie 1990, distribuția reprezentanților (45 de formațiuni nou create) era următoarea: 105 ai tuturor acestor 45 de organizații politice, 105 reprezentanți ai FSN, 27 ai uniunilor minorităților naționale, 3 ai foștilor deținuți politici, plus un președinte, în total 241 membri".223
Că această structură, cel puțin în conformitate cu opiniile/studiile analiștilor politici are ceva, poate chiar mai mult împrumutat din trecut, este lesne intuibil, "FSN având o ideologie implicită a ceaușismului. Este un ceaușism fără Ceaușescu".224 Mai mult, Alina Mungiu-Pippidi asuma că Ceaușescu este un model pentru succesorul său, anumite practici ale dictatorului fiind reluate de Ion Iliescu: "vizite de lucru în întreprinderi și ferme agricole, indicații date pe teren în tot felul de chestiuni specifice, chiar în condițiile în care Constituția limitează prerogativele sale, mesajele președintelui se referă la toate sectoarele vieții economice".225 Aceasta pentru a nu mai lua în considerare sintagma de economie socială de piață, uzitată de Ion Iliescu în volumul Revoluție și reformă. Ralf Dahrendorf ( pe care se vede că președintele nu l-a lecturat) afirma că "ideea că ar exista o a treia cale, de mijloc, nu este greșită doar în sens teoretic, deoarece stârnește potențialul totalitarist al tuturor utopiilor, ea este eronată și din punct de vedere practic. În termeni constituționali, nu există decât două căi: fie sistemele, fie societatea deschisă".226 În sens progresiv, este ușor de constatat opțiunea regimului Iliescu: economie socială….
Date fiind aceste considerații, intervine interogația:cum a fost posibil succesul lui Ion Iliescu ? J.-F.Brown în Hopes and Shadows: Eastern Europe after Comunism propunea ca explicații ale reușitei sale următoarele chestiuni: controlul mediei electronice, îndeosebi a televiziunii, singura sursă de știri și opinii în mediul rural unde ziarele urbane nu au reușit să pătrundă; atingerea unui nerv sensibil cu amenințarea că boieii se vor întoarce, exploatarea neîncrederii profunde a muncitorilor și țăranilor față de intelectualitatea urbană; exploatarea sentimentului antimaghiar, deși mai puțin decât Gh.Funar; a reprezentat aproximația cea mai apropiată de ceea ce voiau românii: o figură paternală, a mizat pe conservatorismul unei culturi eminamente țărănească – antipatia, teama chiar de schimbare".237 Lămuriri suplimentare privind modalitatea de impunere a liderului Ion Iliescu putem găsi în lucrarea lui Roger-Gerard Schwartzenberg – Statul spectacol. Conform taxonomiei autorului francez, liderii politici se împart în personalități cu atribute obișnuite (care nu se disting prin nimic, întruchipând opinia medie, simțul comun; este mediocru, – tip ce poate fi ilustrat prin Ceaușescu), în lideri care fascinează,prezentați drept personalități mobile, dinamice…dintr-un fus orar într-altul, (ce poate fi întruchipat prin I.Iliescu – vizitele sale de lucru…) sau în lideri asociați imaginii paterne, a înțeleptului, omului de știință, (caz în care personalitatea lui Emil Constantinescu se potrivește – rector al Universității).238
Conform convingerii lui D.Barbu, responsabilitatea pentru situația socio-economico-politică a României aparține exclusiv elitei nou instituite: "nu este adevărat că, întrând în vârsta democrației, societatea românească are politicienii pe care âi merită. Reciproca este mai degrabă valabilă. Politicienii democrației românești au societatea pe care sunt capabili să o instituie".239 Și fiindcă, mare parte dintre membrii noii clase politice fac parte din vechile structuri, avem imaginea în detaliu a noilor raporturi instituite. Mai mult, date fiind aceste considerații și multe alte aspecte anomice ale realității postdecembriste, H-R.Patapievici asumă, fără a-l viza doar pe lider ci întreaga structură instituită, că "boala României nu este tranziția, ci regimul Iliescu".240
Deși au existat mișcări de rezistență (tocmai din respect pentru curajul manifestat de aceste persoane, Adam Michnik propunea ca formulă pentru cei care au colaborat cu comunismul sintagma: "Amnistie da, amnezie nu!",241 fapt cu dublă-semnificație: pe de o parte, în virtutea principiilor creștine și al evitării vendetelor nu se dorește răzbunarea victimelor, pe de altă parte, este de dorit ca acei indivizi să fie făcuți publici, pentru a nu avea înrâurire asupra deciziilor importante), la agresiunea fizică și psihică a comunismului, cercetătorii din domeniul științelor sociale apreciază că acestea sunt viciate de caracterul lor dezorganizat. În Polonia de pildă, a existat o structură paralelă cu comunismul, care a putut prelua puterea odată cu colapsul acestuia (Sindicatul muncitorilor din Gdansk – Solidaritatea, condus de Lech Walesa). În România însă, "masa rotundă nu a premers demisia partidului unic…ci a fost organizată după ce acesta a dispărut. În acest mod, legatarii comunismului românesc au fost în măsură nu numai să-și negocieze impuritatea individuală și supraviețuirea politică, dar să-și asigure și titularizarea pe posturile comandă ale statului".242
Vladimir Tismăneanu avansează ca explicație a perpetuării 'vechilor membri în noi structuri' prin aceea că regimul Iliescu a funcționat prin mistificare, "unul din miturile sale fiind că nu ne putem debarasa de oamenii vechiului regim pentru că ar fi singurii care ar ști cum operează instituțiile statale".243
Inexistența unei structuri organizate de împotrivire la dogma oficială poate fi pusă și pe seama caracterului sălbatic cu care au fost suprimate orice forme de rezistență, precum și prin acțiunea extrem de eficientă a poliției politice, ca urmare a creării climatului social de neîncredere; din aceste considerente, membrii noii structuri metamorfozați în liberali convinși au avut de câștigat, atât prin existența regimului totalitar, cât și prin prăbușirea acestuia: faptul de a fi fost părtași la ororile comuniste îi transformă în indivizi numai potriviți stâlpului infamiei.
Horia-Roman Patapievici asuma, în legătură cu caracterizarea clasei politice post-revoluționare că, dată fiind originile sale comuniste, "continuitatea sa, România nu a trecut de la totalitarism la democrație, ci la un sistem autoritar, care, în mod ipocrit, se legitimează cu o retorică democratică".244
Cu privire la Revoluția Română, Timothy Garton Ash în Istoria prezentului sublinia faptul că a consfințit trecerea de la o "dictatură (propriu-zis) comunistă la o dictatură non-(sau ex-?) comunistă".245 În toate cazurile, referința se face la comunism, ceea ce poate spune multe despre imaginea ambivalentă a României imediat postdecembriste: compătimită pentru că se afla relativ sub același sistem și tocmai de aceea abandonată.
Zece ani mai târziu, imaginea României nu doar că nu era mai bună, dar stârnea repulsie. Tony Judt, în articolul publicat în New York Rewiew of Books în numărul 1 din noiembrie 2001 și intitulat România: la fundul grămezii, afirma despre "alegerile din decembrie 2000 că acestea sunt similare unui coșmar politic, echivalente cu o catastrofă nucleară; românii având de ales între Ion Iliescu, un fost aparatcik comunist, și C.V.Tudor, un fanatic naționalist".246 Relevând o situație reală, Judt avea să fie mobilul unei campanii violente și îndreptate asupra persoanei sale, nu aprecierilor făcute, din partea liderilor de opinie români, după cum reiese din lectura cărții omonime articolului. Zugrăvirea unor realități crunte – zone întregi infestate de instalațiile hipertrofiate și ruginite ale oțelăriilor, rafinării petrochimice abandonate, fabrici de ciment în ruină"247 – sunt în măsură să explice parțial reticența mediilor occidentale, fie că sunt politice ori financiare, de a trata România ca partener serios. De altfel, mentalul social românesc este impregnat (opinia specialiștilor!) de așteptare; expectativa ajutoarelor occidentale. În acest sens s-au făcut diverse calcule. T.G.Ash avansa, referitor la reconstrucția celei mai dezvoltate economii din spațiul comunist – cea a Germaniei Răsăritene – că Germania de Vest va realiza "infuzii de capital în valoare de 300.000.000 mărci doar în trei ani, pentru o tranziție imediată.Germania de Est avea o populație estimată la 16.000.000. Or, se întreabă analistul american, cât de mare trebuie să fie acordat ajutorul acordat celorlate țări ale Europei Centrale și de Est, care cuprind o populație reunită de 63.000.000 de locuitori și au o economie mai degrabă în ruină?".248 Tot legat de statul german, J.-F.Revel povestește un episod incredibil al foiletonului postdecembrist. Dată fiind politica austeră în ce privește energia electrică promovată de regimul ceaușist, "în ianuarie 1990, Germania de Vest a făcut un gest caritabil pentru românii care degerau în case, plătindu-le curentul electric la nivelul a 50.000.000 de mărci. Cum nu s-a ameliorat nimic, le-a mai dat 50.000.000 pentru iarna 1990-1991, pentru ca în vara anului 1991 guvernul român să întrebe dacă nu cumva gratuitatea …ar putea fi majorată pentru iarna viitoare…răspunsul venit de la Bonn a fost: Puneți-vă la punct sistemul de aprovizionare, fiindcă nici noi nu putem să vă dăm anual căte 50.000.000 mărci, care se pierd ca fumul pe horn! La care guvernul român a rămas consternat".249 Și noi, post-factum!
Max Weber în Wesselschaft und Gesselschaft clasifica partidele politice în reprezentați ai unor interese de grup (Klassen-Partei), ai unei anumite doctrine sau viziune despre societate (Weltanschauungs-Partei) sau ai dorinței propriei oligarhii de a exploata resursele publice (Patronage –Partei)250. Schimbarea bruscă de regim a însemnat pentru partidele nou constituite o probă majoră: ele trebuiau să propună un program coerent de administrare, pornind de la cercetări sau ipoteze științifice. Or, chiar dacă ar fi existat un asemenea program, timpul necesar internalizării fundamentelor sale teoretice ar fi fost relativ îndelungat, dată fiind proveniența eiltei din nomenklatura comunistă; chiar și în acest caz ipotetic ar fi putut apare disensiuni privind implementarea lui.
Pe ansamblu, aprecierile privind dezvoltarea unui cadru democratic pornesc de la fundamentul pe care trebuie așezat, baza economică solidă fiind esențială. A.Mungiu-Pippidi consideră că "democrație fără o bază economică prosperă nu pare posibilă, sau, în orice caz, nu s-a întâmplat până acum. Dezvoltarea, și nu cultura, este ceea ce explică diferențele în performanța țărilor est-europene în tranziție".251
Ca urmare a practicilor defectuoase s-a instituit un climat psiho-social sceptic coroborat cu inapentența pentru acțiune, în locul acesteia, "majoritatea reacționând prin neîncrederea că ceva poate fi schimbat și printr-un comportament cinic și mefient. Oamenii devin astfel purtători de capital social negativ – asocierile făcându-se pentru clan sau gașcă".252
Referitor la spațiul societal românesc și sub aspectul ineficienței, "partidele postcomuniste se aseamănă cu un monarh constituțional; ele domnesc, dar nu guvernează".253 Privite din această perspectivă, ar trebui să fim recunoscători că se aseamănă doar cu un biet monarh instituțional îngrădit și nu cu un …despot.
Aspect fundamental, recrutarea elitelor se face conjunctural și în mod vădit interesat, aducând a elite vulpi (V.Pareto). Alina Mungiu-Pippidi asumă că "partidele nu educă și nu cresc cadre, ci recrutează sau fură când sunt la putere. La fel, nu produc politici, cu excepția celor de import, doar formal acceptate și a celor dedicate unei clientele restrânse".254 Pe de o parte, navetismul politic nu este dublat de disonanțe cognitive, fie și datorită faptului că nu există convingeri politice asumate în tranziție (pentru că nu se cunoaște prea bine ce este această stare), iar pe de altă parte, deriva ubicuă. În acest mod, criteriile de selecție țin de interesul imediat (un progres: nu se mai iau în calcul abilitățile criminale!), ceea ce definește cadrul politic ca figurând "partitocrației, a apartenenței la o gașcă politică".255
A fortiori, tot ca o remanență din perioada comunistă poate fi citată și circumspecția practicilor membrilor clasei politice, aceștia având grijă parcă să nu provoace un dezechilibru universal; din acest punct de vedere, ei nu pot fi trași la răspundere pentru simplul fapt că nu fac ceva anume. Politicienii români se mulțumesc să spună: legi, ordonanțe, hotărâri de guvern, ordine ministeriale…De aceea ei sunt juridic iresponsabili".256 Mai mult, aceste considerații sunt în măsură să explice de ce "la 10 ani după Revoluție, nici un partid politic nu a trecut cu brio proba maturității (consecvența, responsabilitatea și refuzul corupției)".257
Fără a fi deprinși cu natura constructivă a conflictului (K.Popper), politicienii vădesc lipsă de caracter în situații de criză, ceea ce poate ajuta la configurarea unui portret robot al politicianului român postcomunist: în această imagine ar figura "lipsa de convingeri și de țeluri de apărat, cu excepția intereselor personale, ceea ce conduce la atitudinea de retragere (exponenții care conduc o națiune ce își face un titlu de noblețe din vitejia greu încercată și demonstrată!) dinaintea oricărei revendicări sociale și economice cât de cât viguros exprimată în stradă".258 Fără a asuma că revendicările sunt nejustificate, important este crearea precedentului: atunci când există o problemă socială, rezolvarea constă în blocarea principalelor artere de circulație (pentru a spori impactul și aria nemulțumiților – nu vor fi doar organizatorii protestului ci și cei care, pur și simplu nu pot traversa baricadele instituite).
Prototipul politicianului român postcomunist (dar provenind din comunism!) qua produs al partidului figurează sub semnul patetismului, el suferind, postulează analiștii, totalitarismul doxantic al organizației politice care îl patronează, forțându-l să adopte politica de partid, cea corectă. D.Barbu asuma că, în România, "partidele politice aflate la guvernare sunt mai numeroase decât ideile politice aflate în circulație".259 Or, în aceste condiții, dacă partidele își impun strategiile proprii (adecvate!) membrilor, cum de nu se realizează nici un progres? În acest caz, ori strategiile sunt incorecte, ori politicienii incapabili, ceea ce, duce la aproximativ aceleași consecințe. Același autor propune spre analiză explicația proprie privind raporturile instituite: aproape "nici un politician român nu s-a aflat în situația umilitoare de a face sau a propune ceva concret, de a fi util societății, de a-și justifica prin fapte veniturile sau notorietatea. Să facă este treaba muncitorilor și a țărănimii, să gândească este problema intelectualilor. Politicienii conduc, oamenii de stat guvernează, înalții funcționari administrează".260 Lucrurile fiind simple și clare, diviziunea muncii instituită riguros, nu ne mai rămâne decât…apariția societății perfecte.
Viziunea asupra elitei politice din chiar interiorul ei poate furniza un plus de legitimitate considerațiilor privind natura incompetenței; Andrei Pleșu, ministru al Culturii și ministru de Externe în regimul Iliescu afirma despre noii politicieni că "Revoluția a fost, într-un fel, marea lor șansă, dar și supremul lor ghinion. Iar noi participăm la ghinionul lor, condamnați cum suntem, să fim conduși spre Europa de un comando mai curând siberian, descumpănit, frustrat, costumat după o modă indigestă. Având de ales între faliment și reînviorare, Guvernul înclină, evident, spre oxigenul capitalist, dar o face cu mari reticențe și cu psihanalizabile neliniști: mai nu vrea și mai se lasă".261
Aceste considerente (dintr-un noian) sunt în măsură să facă inteligibile realitățile informale predominante. Acest fapt se explică prin aceea că "este mai important ce fac politicienii sau partidele decât ce spun sau scriu. Această prevalență poate proveni din 2 surse: nedezvoltarea istorică și deci primitivismul societății românești (în societățile primitive, de regulă, practica nescrisă este mai importantă decât norma scrisă, adesea importată și neadecvată tradiției locale); și comunismul, care a dezvoltat instituții formale atât de aberante și neviabile, că sustragerea de la ele și substituția lor prin instituții informal devenea o strategie de supraviețuire".262 Amintind de informalitatea relațiilor, se cuvine să aducem în discuție corupția (endemică, generalizată, conform opiniei majorității analiștilor). Încercând să definească flagelul corupției, Alina Mungiu-Pippidi asumă că aceasta este "consecința directă a incapacității de a oferi servicii, a eșecului statului postcomunist de a oferi bunuri publice importante, cum ar fi justiția sau siguranța cetățeanului. Mita nu este decât o taxă în plus pe care trebuie să o plătească cetățenii români pentru a primi serviciile".263 Revenirea mitei (Mircea Mihăieș o definea franc drept "cumetria bate ierarhia"264) din intervalul fanariot în cel postmodern are la bază desigur și incapacitatea articulării unui program eficient de guvernare; dar este simultan expresia libertății (prost administrate) survenită ca urmare a Revoluției, a dezmățului generat de înțelegerea greșită a libertății ca posibilitate de a întreprinde orice. Grav este nu că există fenomenul corupției, ci că el tinde să devină o practică formală (înțeleasă în ambele sensuri: instituționalizată și ca indiferență față de morală, lege) ca și consecință a interiorizării acestui model societal. Privit din această perspectivă, statul român apare sub semnul unui paradox (al încă unuia!): "este prea puternic și prea slab. În lupta împotriva corupției apare ca impotent, în lupta ca indiguire a inițiativelor e atotputernic".265
Considerațiile de mai sus conduc la considerarea statului român postcomunist drept regresiv sub foarte multe aspecte. Daniel Barbu apreciază că "în România este mult mai avantajos să fii miner, ori membru al altei corporații puternice (bancheri, importatori, parlamentari, șoferi, etc) decât cetățean. Într-un stat de drept și democratic, cetățeanul este responsabil – juridic, politic, moral – atât pentru actele sale cât și pentru instituțiile al căror constituent este. În ciuda aspirațiilor sale constituționale către democrație și domnia legii, statul român se manifestă mai degrabă ca un stat de stări de tip arhaic".266 Dincolo de scepticismul acestei afirmații, se poate întrevedea, tot în ea, germenele dezvoltării cuprins în ideea de asociere cu corolarul ei, acela de protejare a intereselor individuale de către o structură extinsă și bine organizată.
Pornind de la realitățile vizibile ale societății românești tranzitorii, Horia-Roman Patapievici definește catastrofa noastră identitară prin trasarea imaginii în grosso modo a ceea ce el denumea un tip uman respingător. Astfel, influența comunismului coroborată cu 'anarhia' tranziției au determinat conturarea unui profil psihologic ce are ca date de bază următoarele aspecte: individul rezultat -"consideră că nici o atingere nu este prea mare dacă el rămâne neatins; apreciază Casa Poporului o clădire măreață; deoarece resimte o frică maladivă de concurență și deschidere, crede că vom fi în siguranță numai dacă ne vom izola temeinic de toți și de toate; promiscuitatea mizeriei îl satisface; simte ură față de prosperitatea vecinului; se simte mereu înșelat și disprețuit; elitele intelectuale îi trezesc neîncredere, detestă lucrurile de care nu e capabil; e fascinat de violență, adoră cu ură cizma care îl strivește; crede că politica înseamnă să le dea tuturor bani; crede că țara are nevoie de un voievod blând cu oamenii și nemilos cu răii",267 pentru a selecta doar câteva din convingerile omului tranzitat.
Aplicabilă guvernării ceaușiste, paradigma conspirațională a raționalizării înfrângerii propusă de George Voicu în Zeii cei răi se potrivește deopotrivă și regimului Iliescu. Din această perspectivă, aprecierile critice la adresa regimului menționat au o valoare negativă prin faptul că sunt generatoare de apatie socială datorită faptului că subliniază practicile reprobabile extinse la toate nivelele. În acest caz, apatia s-ar manifesta sub forma unei interogații de genul: "în fața Zeului cel rău, ce șanse avem noi muritorii simpli?"268
A fortiori, "dacă nu putem schimba socializarea comunistă, nici psihologia oamenilor, reiese că singura cale de a crește încrederea instituțională…este îmbunătățirea performanței instituțiilor".269 Numai că, aprecierile privind eficiența instituțiilor nu sunt deloc îmbucurătoare. Adrian-Paul Iliescu în lucrarea Mentalități și instituții asumă că "principalul handicap al României nu este înapoierea tehnologică sau cognitivă, ci înapoierea instituțională (concretizată în ineficacitate instituțională, denaturare a acțiunii instituționale, confiscare a instituțiilor de către clanuri sau interese speciale, manipulare a instituțiilor, modele comportamentale ostile aranjamentelor instituționale). Comparativ cu alte societăți post-comuniste, România are o tradiție de ineficacitate și retard instituțional".270
Așa cum am afirmat mai sus, românii au dovedit o slăbiciune pentru persoanele charismatice (care nu e negativă în sine; oriunde, în orice societate poate fi atestată adulația indivizilor excepționali; ceea ce este rău e că românii au tins să considere ca deus ex machina personalități care nu meritau), iar ca exemple pot fi citați "generalul Averescu, Carol al II-lea, Corneliu-Zelea Codreanu, mareșalul Antonescu, Iuliu Maniu, Gheorghiu-Dej, Ceaușescu iar după 1990, regele Mihai".271 Or, care este minusul acestei abordări? Pe lângă încrederea absolută într-o singură persoană (sursa Binelui) se manifestă și reversul: "credința că tot răul își are sursa într-o singură figură malefică, aceasta conducând la providențialism și maniheism",272 Adrian-Paul Iliescu apreciază că există o îndelungată tradiție maniheistă (considerată nu sub raportul unei gândiri binare de tip Bine-Rău, ci văzută ca "unidimensionalizare, ca reducție interpretativă doar la această distincție, ceea ce produce judecăți grosiere, absolutizante"273) ilustrată prin raportarea membrilor elitei politice de "dinaintea primului război mondial la adversarii politici în termeni de inamici absoluți, adoptând opțiuni extreme, intolerabile".274 Ceea ce apare drept impardonabil pentru gândirea în aceleași canoane cu cele amintite în prezent este faptul că atunci, se putea lesne observa o anumită involuție intelectuală; însă apariția și evoluția tehnicilor de comunicare precum și constrângerea adoptării unor modele cognitive ieșite de sub incidența lucrărilor moderne fac reprobabilă întoarecerea la stereotipurile sfărșitului de secol XIX. Concret, prin ce se poate identifica maniheismul ne spune același autor: "plantarea oricăror evenimente în cadrul ontic al unei lupte între două tabere, presupuse a se afla într-un conflict fatidic; transformarea oricăror deosebiri de vederi sau rivalități politice în antagonisme ireductibile de tip prieten absolut – dușman absolut; căutarea prioritară a eliminării adversarului, și nu a soluțiilor la probleme sociale determinate; dramatizarea rolului agenților principali; intoleranța, exclusivismul, repudierea alternativelor, compromisului; justificarea atitudinilor de tip: scopul scuză mijloacele sau supoziția existenței unei cauze sacre ce dă agenților aerul de cruciați",275 sunt doar câteva dintre tarele cognitive identificate. În acest moment se impune explicația că aceste carențe sunt ideal-tipuri; preluarea lor tale quale ne-ar conduce direct în plasele maniheismului, dorit a fi înțeles și respins.
Pe ansamblu, abordarea problemelor inerente tranziției recomandă prudență, profesionalism și interiorizare a pluralismului, în caz contrar, ca o lege fundamentală, A.Mungiu-Pippidi asumând faptul că "din invidie socială, sectarism și lipsă de obiectivitate nu se dezvoltă nimic – nici contribuții intelectuale, nici contribuții economice".276
În mare, considerațiile analiștilor politici sau ale oamenilor de cultură converg în asumarea faptului că România a avut șanse mari de a fi în topul țărilor recent eliberate de comunism, dar le-a ratat imediat după Revoluție. Cauzele acestui eșec, într-o redare ce nu vizează exhaustivitatea, pot fi amintite ca fiind "mineriadele sau confruntările interetnice de la Târgu-Mureș", fapt ce a condus comunitatea internațională la receptarea critică a evidențelor societății românești.277
Ralf Dahrendorf în lucrarea După ’89. Morală, revoluție și societate civilă surprindea condițiile instaurării cadrului democratic în fostele țări comuniste. Adoptarea principiilor democratice ar fi consecința "eliberării societății de sub simbolurile detestate prin demonstrații de masă, a ocupării piețelor publice de către popor, a actului vizibil de deposedare a vechilor lideri de însemnele funcțiilor lor…în acest caz, violența nu este obligatorie, ea apărând mai târziu, la început ca încălcare a legii și ordinii atunci când se instalează anomia, apoi ca armă deliberată a celor care încearcă să se impună drept noua putere când haosul este maxim"278
Privite din aceste ultime considerații aparițiile minerilor în Capitală devin inteligibile.
Episodul mineriadelor poate figura cu succes în orice lucrare privind 'barbaria modernă'. Horia Roman Patapievici asumă că, "după 89, când a fost posibil din nou un spațiu public…ne confruntam cu personaje ca Ion Iliescu, Petre Roman, foarte postmoderne, într-un sens și cu …minerii, foarte premoderni, într-altul".279
Cronologic, apariția minerilor în Capitală a putut fi înregistrată de patru ori. În prima, pe 29 ianuarie 1990, motivația sosirii lor este reprezentată de apelurile lansate prin mass-media de Ion Iliescu, aceștia venind pentru a apăra FSN. A doua mineriadă s-a înregistrat în urma unei manifestații antiguvernamentale și antiprezidențiale, în urma căreia manifestanții înarmați (relativ primitiv, cu bâte, topoare și bare metalice) intră în clădirea Guvernului. Minerii, străjeri ai democrației nou constituite își fac apariția a doua zi (circa 4.000), pe 19 februarie. Scandalosul mineriadelor este întruchipat de instigarea la violență adresată din balconul sediului guvernului de președintele (democratic ales, deci și-a pierdut legitimitatea, ba chiar a devenit potențial vinovat penal,) Ion Iliescu noilor sosiți de a merge în Piața Universității, pentru a face curățenie printre manifestanții anti(neo)comuniști. (Referitor la scena balconului ca recurență shakesperiană în tranziția românească, Andrei Pleșu menționa greșeala președintelui Iliescu; el "ar fi trebuit să le mulțumească minerilor înainte de dezastru, pentru a-i determina să plece și nu după".280). Istoria guvernului Roman a încetat o dată cu a patra mineriadă, desfășurată între 23-27 septembrie 1991, când, pe fondul unor revendicări sindicale, minerii din Valea Jiului, coordonați de Miron Cozma, devastează orașul Petroșani, ocupă cu forța trenurile de călători și se îndreaptă spre București, unde au loc ciocniri cu forțele de Poliție.281 Aceatstă ultimă demonstrație a barbariei a consfințit metamorfozarea amorului platonic dintre puterea fesenistă și ortaci în idiosincrazie.
Alina Mungiu-Pippidi conmsideră, referitor la intervențiile minerilor qua distrucții ale factorilor de opoziție, că între puterea postcomunistă și aceștia a avut loc un anumit tip de pact faustic: minerii și-au luat liber și au făcut o promenadă până în Capitală pentru a devasta și distruge alteritatea, iar puterea a subvenționat păgubos "industria minieră din Valea Jiului, deși a fost demonstrată eficiența importului de cărbune mai ieftin și cu o valoare energetică mai bună".282
De fapt, apariția meteorologică a minerilor în 1990 a avut drept scop dispersarea manifestanților ostili puterii instituite, ca urmare a conștientizării cultural legacies (moștenirii culturale) de tip comunist de cătrea aceasta. Și pentru a se situa în buna tradiție latină a dictonului Divide et impera! s-a inventat instituția mineriadei. O trecere sumară în revistă dă masura barbariei (la porțile Occidentului?): "maltratarea a sute de persoane, devastarea sediilor partidelor de opoziție, predarea către poliție a tuturor suspecților, în majoritate studenți și intelectuali, interzicerea apariției ziarelor de opoziție".283 Date fiind aceste activități ce țin mai degrabă de mineral, Tismăneanu concluzionează că "mineriadele au fost o explozie de populism reacționar, adevărate orgii stalinist-fasciste de ură și violență".284
De altfel, paradoxul pare să fie în patria lui în România. În urma unui focus-grup realizat în Petroșani cu privire la alegerile din 1992, un miner a afirmat: "Ne-am dus la vot ca să scăpăm o dată și de asta și să ne apucăm de treabă. Ne-am săturat de atâtea alegeri!".295 Cum poate fi explicat acest fapt în lumina mineriadelor? Indubitabil, democrația este străină acestui personaj care o resimte ca pe o corvoadă, un impediment așezat în fața preocupării esențiale: munca.. Disonanța evidențiată se situează sub incidența raportului conștiință declarată – conștiință veridică. Dar este dublată de ignoranță.
Pe lângă aspectul monstruos al intervenției minerilor pe plan intern, efectul pe plan extern este incomensurabil (dacă ținem cont de percepția acestui act ca regizat de puterea în exercițiu), mass-media internațională preluând imagini cu "femei celebrând (prin aplauze) faptele minerilor, în speță, maltratarea studenților și intelectualilor",296 sau de relatarea lapidară, concisă a lui Timothy Garton Ash, care, referindu-se la mineriada din 14-15 iunie 1990, asuma că "minerii au fost aduși din provincie pentru a-i ataca pe studenții protestatari, pe intelectuali și partidele de opoziție".297 La rândul său, J.-F.Revel denumea membrii elitei nou-instituite drept travestiți și îi culpabiliza pentru că…"nu au renunțat la teroare; au folosit-o din plin aducând formațiuni de asalt compuse din așa-ziși mineri, mulți dintre aceștia fiind agenți ai securității".298
În contextul descrierii chiar și superficiale ale apariției ortacilor în București, o întrebare precum: există vreo legătură între psihologia mineriadelor și omul modular? ar putea apărea drept lipsită de bun-simț. Ernest Gellner în Condițiile libertății avansa paradigma omului modular ca fiind persoana capabilă să intre în "asociații și instituții eficiente, fără ca acestea să fie totale, stratificate și stabilizate…el poate adera la o asociație cu răspundere limitată, ad-hoc, specializată, fără să sanctifice legătura printr-un ritual de sânge".299 Forțând interpretarea, poate exista o relație între mineri și prototipul omului modular; minerii au intrat în instituții dar cu totul alte intenții. În plus, există încă o asemănare: omul modular este o extensie a mobilei modulare (care se achiziționează piesă cu piesă, fără a fi necesară cumpărarea întregului); în planul socio-psihologic, ceea ce trimite la materialul din care este construită, lemnul și de aici identificarea cu natura; minerii pot fi socotiți tot ca provenind din natură cu diferența că aparțin anorganicului.
În mare, există iarăși un consens în ceea ce privește probarea instituțiilor democratice în România ca urmare a alternanței la putere survenită în 1996, Convenției Democrate revenindu-i guvernarea statului. În acel moment, Tismăneanu explică insucescul regimului Iliescu prin aceea că exponentul său "devenise o figură a trecutului și era nevoie de personalități cu idei noi".300 Imaginarul colectiv al tranziției este traversat în general de lupta dintre două forțe politice ilustrate de Ion Iliescu și Emil Constantinescu (Tismăneanu o numește "obsesie electorală ce vizează Palatul Cotroceni"301). Or, dacă în 1996 Iliescu era reprezentat ca membru al trecutului tenebros (lăsând la o parte eșecul amar al administrării Convenției), cum se poate explica faptul că, 4 ani mai târziu, același trecut revine? Răspunsul acestei interogații poate rezida în insuficienta dezvoltare a Opoziției coroborată cu remanențe mnezice încă foarte puternice din timpul comunismului.
Pe lângă aspectele menționate, mare parte din analizele referitoare la societatea instituită postdecembrist vizează colaboraționismul indivizilor (fie că fac parte dintr-o elită sau nu) cu puterea comunistă Paradigmatic pentru clivajul apărut poate fi indicat dialogul dintre Iosif Sava și Gabriel Liiceanu în cadrul Seratelor muzicale; primul, adept al iertării necondiționate, al doilea acuzat de 'robiespierrism' datorită încercării de a responsabiliza persoanele care vor fi găsite vinovate de pactizare cu regimul comunist, evident, judecate contextualist, în funcție de gravitatea faptelor săvârșite.* Relativ la această problemă, H-R.Patapievici asuma că "într-o țară care a de suferit de pe urma comunismului este paradoxal că aproape nimeni nu este interesat de condamnarea lui. Dimpotrivă, ceea ce sare în ochi este că aproape toată lumea nu vrea decât să uite, și anume cât mai repede și cât mai complet".302 Cum se poate explica acest fapt ? Prin accesul dificil al celor care ar dori să aducă în dezbatere această chestiune în mass-media? Prin numărul mare al culpabililor care există și fac dificilă promovarea justitției? Probabil că răspunsul este un summum al tuturor acestor interogații, plus altele; ceea ce importă însă este că societatea se fundamentează pe principii injuste, nedemascarea indivizilor care au comis acte grave ducând la perpetua aducere-aminte a acestui fapt, plus frustrarea de a exista în libertate, nestigheriți, a unor persoane corupte de morala comunistă. Mai mult, H.-R.Patapievici afirma că ceea ce reprezintă refuzul memoriei este urmare a "triumfului pervers al comunismului, care a reușit să facă din fiece om o ființă locuită simultan de un călău și o victimă".303
Avansarea argumentelor de genul celor de mai sus dau o relativă legitimitate convingerii patapieviciene conform căreia "nu există un popor român, ba chiar conceptul de popor este lipsit de substanță. Explicația în vederea clarificării existenței sau nu a poporului român constă în faptul că românii nu mai formează o comunitate, ei fiind fracturați, șterși, neindentificați…ei fiind rezultatul experimentului Pitești aplicat întregii Românii".304 Dacă această clarificare are temei, aserțiunea conform căreia nu există popor (definit cu rigurozitate, ceea ce este absurd, deoarece există diferite popoare, cu un specific propriu, deci a încerca să categorisim un alt popor decât cel propriu ar însemna extrapolarea abuzivă a categoriilor proprii asupra celorlalte) se cuvine a fi receptată în mod relativ; dacă nu ar avea un fundament practic, raționamentul cu pricina nu ar avea validitate, dispărând astfel toate aprecierile holiste, gen România.
În toate societățile există o normativitate impozabilă tuturor; dar a considera că există un nivel mediu, o gândire de masă mi se pare amendabilă. Dacă acceptăm că fiecare individ este unic biologic și spiritual, atunci după ce criteriu putem aduna o mulțime de indivizi diferiți? Această sumă ar putea semăna cu amestecul tuturor elementelor chimice (cu statut paradoxal: cu un număr infint mai mic decât al indivizilor umani, 106, dar care totuși se regăsesc în alcătuirea ființei umane) într-un singur recipient; și, cum e posibil să avem o substanță explozibilă (datorită materialelor radioactive) rezultă că este imposibil a realiza acest fapt, ar izbucni. Or, tocmai aici este problema: în individualitatea umană, și orice nesocotire a acestui postulat simplu poate conduce la grave deturnări. Că există limite în cunoașterea diferitelor domenii de activitate este o realitate ce ține de nivelul truismului iar până la un punct, este impozabilă tot elitelor, fie culturale (educația), fie politice (programe inadecvate de guvernare) ori financiare, astfel că a stigmatiza o societatea întreagă ( "când vorbim noi românii despre noi, avem tendința să ne exprimăm nemulțumirea în planul societății"305) având ca fundament propria ignoranță (la modul generic, al elitelor, fără referire expresă la H.-R.Patapievici), este impardonabil. Tot în același registru se poate situa și afirmația potrivit căreia "România va fi distrusă de rromâni, care nu pot alcătui un popor, pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roșu".306. Această aserțiune provine mai degrabă dintr-un dezgust al practicilor instituite, care ține de propria opțiune patapieviciană, așa cum este alegerea proprie a fiecărui individ de a acționa, după cum îi dictează conștiința, în orice domeniu. Că aceste practici sunt greșite, acesta este rolul elitei, de a sublinia caracterul eronat al practicilor instituite.
Capitolul IV
Relația elite culturale-elite politice în România post-decembristă
Analiza de conținut
I. Iliescu vs. Năstase (STELIAN TĂNASE)
E mai prudent să crezi un politician aflat la putere, doar atunci când dezminte ceva. Ce spune el că nu e adevărat e de fapt adevărat. De aceea am privit cu scepticism declarațiile oficiale repetate venite dinspre Cotroceni și Victoria, cum că nu ar exista nici un conflict între cele două palate, și că lumea nu ar face decât să fabuleze. Și Iliescu și Năstase s-au întrecut multă vreme în a da asigurări că relațiile dintre ei sunt perfecte. Uneori au vorbit și neîntrebați pe acest subiect. Tot acest an, 2002, cei doi au vorbit în registre diferite. E suficient să faci un inventar al diferitelor poziții luate de cei doi pe subiecte importante ale politicii românești, pentru a se vedea constanța cu care cei doi țin discursuri paralele și își trimit mesaje polemice prin intermediul presei. Adevărul este că relațiile dintre cei doi nu au fost niciodată mai reci ca în aceasta toamnă. Este, de fapt, un conflict mai vechi pentru poziții si influență, declanșat mai întai de anturajele celor doi. Acestea sunt într-o competiție acerbă pentru poziții strategice în mecanismul puterii. Schimbarea produsă în ultimele luni este că si șefii lor au intrat în joc. Momentul cheie a fost anunțul făcut de Ion Iliescu, că nu are de gând să se retragă din viața politică odată cu expirarea mandatului său. De aici încolo a fost limpede pentru PSD și Adrian Năstase că se pune problema rolului pe care "părintele fondator" al partidului de guvernământ îl va avea în continuare. Intenția sa este să se întoarcă la sediul din șoseaua Kiseleff, de unde să conducă partidul. Nu ca un președinte de onoare, ci ca unul executiv. Iliescu nu vrea să împărtașească soarta lui Constantinescu, izolat și detestat, care când vorbește despre politică, vorbește la timpul trecut. Iliescu are o influență reală în PSD, printre altele și pentru că nu l-a părăsit în timpuri grele, după eșecul din 1996. Iliescu are, așadar, atuuri serioase să nu treacă la periferia vieții politice. Nu e singur în această campanie. Iliescu este un lider foarte puternic în PSD, are oamenii lui în toate structurile partidului. Ei se tem că retragerea vechiului lor lider ar însemna sfârșitul carierelor lor. Năstase ar epura partidul de fidelii lui Iliescu în cazul retragerii acestuia și și-ar numi proprii lui oameni.
Deocamdată exista un echilibru între cele două tabere. Există și oameni care fluctuează între partida Iliescu și partida Nastase, mai ales la vârf. Ei au propriile lor jocuri și nu marșează, prudenți, pentru președinte sau premier. Îl asigură și pe unul și pe altul de fidelitate, dar sunt pregătiți să sară în tabăra câștigătoare. Perioada post-Praga va marca o accelerare a proceselor politice, din PSD înainte de toate. Raportul de forțe la vârful acestui partid trebuie clarificat. Iliescu nu are timp îndeajuns la dispoziție. El trebuie să tranșeze partida cât mai este la Cotroceni. Și Năstase se grăbește. El este la maximul puterii sale și dorește să își asigure viitorul politic. E dispus să vină în fața electoratului cu un an mai devreme. Dar asta afectează interesele partidei Iliescu. Odată noul Parlament instalat, ce rol ar mai putea să aibă un Iliescu la finalul mandatului? Punctul forte al lui Iliescu este în acest caz nu obișnuita sa știință a manevrei, ci Constituția. Fără acordul lui, alegerile dorite de Năstase nu se pot organiza. A te duce însă la Cotroceni cu o asemenea propunere echivalează cu a spune: curaj, găina, că te tai. Și Iliescu este orice, dar nu un naiv politic. În plus, în PSD nu există unanimitate pe acest punct. Cei mai mulți sunt împotriva ideii. Strict, numai echipa lui Năstase o susține. Parlamentarii, prefecții, înalții funcționari se tem pentru posturile lor. Preferă să mai stea până în 2004. Presiunea pentru 2003 a creat o tensiune în partid greu de gestionat. Asigurările date de Năstase că toți parlamentarii se vor regăsi pe liste nu înșală pe nimeni. Listele ar fi un moment propice pentru actualul șef PSD de a-și impune oamenii în dauna fidelilor lui Iliescu, a celor ezitanți și nesiguri. Neliniștea creată în partid a amintit-o Iliescu zilele trecute, în ultima sa apariție televizată. De aici până la o criză sau chiar la sciziune nu e cale prea lungă. Dezbaterea în jurul revizuirii Constituției s-a golit de conținut datorită aceluiași context. Ea a rămas doar un câmp de bătălie pentru cei doi lideri. La fel s-a întâmplat în 1991, când disputa Iliescu-Roman a dus la configurarea în textul Constituției a raporturilor dintre președinte și premier, text care a creat atâtea crize politice. Lucrul este grav, pentru că România chiar are nevoie de o revizuire de substanță a Constituției. Propunerile și schimbările de atitudine țin însă numai de războiul dintre cele două palate, și nu de fondul chestiunii. Așa a apărut ideea republicii parlamentare, cu un președinte ales indirect, pentru că Năstase s-a hotărât să rămână premier și are nevoie de un președinte decorativ. Cum opinia publică refuza ideea, ea a fost temporar retrasă. Dar a apărut propunerea ca președintele ales să aparțină unui partid. A apărut din aceleași rațiuni ideea senatorilor de drept, pentru a-i oferi lui Iliescu ceva în schimbul retragerii. Revizuirea Constituției, dintr-o negociere sobră și responsabilă, a devenit un bâlci și un troc. Lucrurile sunt departe de a se tranșa. Situația este extrem de fluidă și complicată și dă de lucru tuturor strategilor de la Cotroceni și Victoria. Partida este, așadar, foarte strânsă. Miza e mare. Abia după Praga, după Copenhaga, după sărbători vom avea noile episoade ale acestui serial. Soluțiile fluctuează între remaniere, alt guvern, alegeri anticipate. Nu trebuie simplificat nimic. O vorbă a lui Tocqueville: "En politique, la communauté des haines faites presque toujours fond des amitiés." Dar și invers e adevărat. Până la urmă, complicitățile, necesitățile luptei pentru putere, supraviețuirea politică vor determina atitudinile celor aflați în conflict.
Revista 22, nr. 47, din 14-25 nov, 2002
II. Scriitorul Mircea Dinescu si-a atras mânia mai multor membri ai Guvernului pentru că a anunțat că nu va participa la vot, comenteaza BBC. Într-un interviu realizat de Livia Săplăcan și difuzat aseară de postul de radio, Mircea Dinescu explica de ce nu merge la vot.
BBC: De ce nu mergeți la vot?
Mircea Dinescu: «Mergând acum la vot înseamnă că eu îl creditez pe Mischie, Adrian Năstase, Miky Șpagă și eu nu îi creditez.
BBC: Reacțiile lor vehemente nu credeți că pot ascunde și o oarecare teamă că opinia dvs. Ar putea fi ascultată?
Mircea Dinescu: E de necrezut, am rămas absolut șocat de aceste reacții. Este părerea mea, de 9 ani de zile sunt la putere acești domni. Dacă ar fi să fie atât de tari, ar fi trebuit să nu intre în panică pentru că un poet nebun, cum zic ei, își dă cu părerea despre această poveste. E un semnal destul de prost pentru ei că reacționează în grup și în haită.
BBC: Doamna Elena Dumitru spune despre dvs. că aveți o judecată excesivă,ușor abulică, să nu spunem somnambulică.
Mircea Dinescu: Aici este o contradicție, dacă eu sunt un somnambul, de ce intră ei atât în panică, dacă vorbește un nebun.
Am impresia că ei se consideră sănătoși, și, dacă mă fac pe mine nebun, fac poporul român. Nu că mă dau eu reprezentantul poporului român, dar e o ruptură atât de mare între ce cred ei și ce crede restul populației, încât panica lor pe mine, până la urmă, nu mă nedumirește. E reală panica lor, probabil.
S-ar putea să le iasă, în sate, unde probabil vor manevra foarte tare. Dar o să vedeți că la oraș nu va veni lumea la vot. Și nu pentru că am zis eu, ci pentru că asta e starea românului, un soi de paralizie, după 13 ani de societate de consum, făcută de activiști și de securiști în România, lumea a intrat în lehamitea de pe urmă.
BBC: Pe ce vă bazați când spuneți că la sate s-ar putea să le iasă?
Mircea Dinescu: Pentru că e mai ușor. Toată propaganda pe care au făcut-o ei și faptul că o să pună Năstase note la purtare primarilor, prefecților îi va face pe ăștia să intre în panică, ca să nu își piardă scaunele o să umble cu miliția, cu poliția, cu profesorii, cu agenții sanitari, o să fie ca în vremurile cele mai triste…
Ei nu vor să știe România reală. În realitate, dacă mergeți printr-un sat românesc, ei habar n-au. După 13 ani de capitalism, ce voteză cu adevărat, încă țăranii cred că trebuie să voteze primarul.
Interviu realizat la BBC de Livia Săplăcan și publicat în Revista 22
(18.10.2003)
III. Despre oligarhie (STELIAN TĂNASE)
Duminica orbului, 20 mai 1990, a fost primul exercițiu electoral după multe decenii. Ce se câștigase în 22 decembrie s-a pierdut atunci. A fost o reacție a României profunde. Ea, care s-a temut de schimbare. Votul din 20 mai a fost un refuz de a consacra revoluția și noua lume în care tocmai intrăm. Nu ne trebuia capitalism, nici proprietate privată, nici libertate de asociere sau de expresie. Ce să faci cu toate astea? Riscurile erau mult prea mari. Vasalitățile știute au părut pentru milioane de români mai bune decât riscurile unei libertăti ingrate. Imaginile TV cu mulțimi manifestând în marile orașe contra puterii (oroare !!!), tancuri pe străzi, sarabanda de lideri în pelerinaj pe mici ecrane l-au tulburat pe românul mediu.El s-a repliat pe cine părea cel mai sigur, mai patern. Societatea românească și-a reprimat pasul în necunoscut. A preferat să privească înapoi, să se asigure că “e bine”, că nu i se va întampla nimic, că lucrurile vor rămâne cam la fel ca înainte. În disputa dintre cele două Românii, a câștigat cea conservatoare. Între România deschisă, urbană, informată, dorind libertăți și cealaltă, izolată, închisă, arhaică, temătoare, rurală, a câștigat a doua. Populația a surclasat cetățenii. Mineriadele nu au fost decât expresia “monstruoasei coaliții” dintre proaspeții câștigători în alegeri cu straturile cele mai reacționare, mai temătoare de schimbare. Cocktailul a avut un efect demolator asupra timidei societăți românești, asupra fragilelor instituții democratice și mai ales asupra speranței că vom ajunge să trăim mai repede într-o țara normală. Efectele se simt până astăzi. Întârzierile noastre în integrarea în NATO și UE sunt efectul întârziat al acelui moment dramatic, care ne-a scos pentru un deceniu din istoria reală. România a pierdut șansa de a avea o dinamică reformatoare care ne-ar fi făcut să ținem cadența cu Europa. A fost și un efect pervers. S-a câștigat timp pentru ca vechile structuri, eșaloanele doi și trei ale regimului ante ‘89, să câștige marja de manevră necesară pentru a rămâne la putere. S-a folosit pretextul “construirii capitalismului multilateral dezvoltat”, lecție pe care o știau bine de la învățământul de partid. Și în capitalism, și în comunism cineva are puterea. Și pentru că ei erau “singurii cu experiență” de guvernare, administrație, comerț, economie, a făcut ca practic aceiași oameni să fie stăpânii noii situații. Fosta elită, nomenklatura plus clienții, s-a transformat în noua elită. Dacă au construit un comunism atât de performant, aceiași oameni, bazați pe o experiență vastă, sunt bineînțeles capabili să ne pricopsească și cu un capitalism așijderea. Și tot în folosul lor. Și au și făcut-o. Aici e bancul. În Decembrie ‘89 mari susținători cu arma în mână ai regimului Ceaușescu, în 2003 mari proprietari funciari, bancheri, oameni de afaceri, multimilionari în dolari. Aceiași oameni de nădejde. Asta vrea să însemne postcomunism, o tranziție prelungită, crudă și nostalgică. Trecutul nu trebuie lăsat, pentru că eram “tineri și fericiți”. Sub pretextul făuririi capitalismului, tovarășii au devenit pe nesimțite, din funcționari, securiști, activiști, adică utilizatori ai averii publice, proprietarii și stăpânii ei absoluți. România a trecut la capitalism numai în măsura în care oligarhia în formare a reușit să înghită, să își însușească tot ce era profitabil din vechea economie. Opera asta de jaf s-a făcut prin privatizări oneroase, licitații trucate, vânzări din active false etc. Peste tot a fost cineva în spate din vechile structuri, pregătit, cu buzunarele larg deschise, gata să se transforme din amploiat al statului în vajnic promotor al capitalismului, omul zilei de mâine. Nu putea să rezulte decât o oligarhie. O oligarhie bazată pe corupție endemică, pe lumea interlopă, pe bani negri și economie subterană, pe complicitatea vinovată și masivă a politicului și administrației. S-a format o pastă în care nu mai distingi cine e om de afaceri, cine om politic, cine gangster, cine traficant de influență,cine omul legii.Aceiași joacă pe rând sau simultan aceste roluri. Oligarhia nu a apărut spontan în anul de grație 2003. Ea și-a făcut loc încă din 1990, timid la început. Rare erau complicitățile între proaspeții intrați în Parlament sau la guvern și cei care începeau să facă afaceri. Până în 1996 fenomenul corupției era insular. Fiecare se descurca pe partea lui. Serviciile din alte zone erau punctuale și contra cost. Un pas înainte este marcat după 1996, când aceste insule sunt legate într-o rețea conectată cu cele mai înalte sfere ale puterii politice. Aceasta are pretenția să coordoneze și să primească procente din afacerea politico-economică. Anii ‘96-2000 sunt adevărații ani de ucenicie pentru oligarhie. Se rafinează procedeele, se stabilesc regulile de joc atât printre oamenii puterii, cât și ai opoziției de atunci. Se distribuie zonele de vânătoare. Politicienii sunt prezenți, oamenii de afaceri de asemenea, serviciile speciale și administrația participa activ, lumea interlopă, poliția sunt amestecate. Se fac exerciții, manevre pentru a perfecționa sistemul. Toata lumea e implicată, de la vârf până la ultimul oraș. Sistemul nu funcționează prea bine, pentru că zonele de influență nu sunt încă delimitate și nu exista un stăpân absolut recunoscut de toata banda. Răfuielile periodice nu au adus păci clare. Conflictele au izbucnit mereu, și mereu mai întărâtate și lacome. Rivalitățile acerbe dintre clanuri au dus la dezastrul electoral din 2000. Unificarea rețelelor se produce după 2000, după ce vechea coaliție s-a văzut înlocuită de un grup de interese mai disciplinat, mai eficient, care știe ce vrea și care a învățat bine lecția exercitării puterii și a controlului afacerilor. Se intra astfel în faza instituționalizată. Sunt două rânduri de reguli. Unele la vedere, formale, prevăzute în legi. Altele informale, care sunt și mai puternice. Acestea din urma țin de relații personale, de obligații reciproce, de interese indicibile. Aici este adevărata putere din România. Aici se învârt banii cei mulți. Aici se găsește România subterană, unde se fac toate jocurile. Oligarhia dă amprenta capitalismului românesc de azi, cât este el. Societatea românească – adică restul – poartă aceeași amprentă și este efectul acestui tip de capitalism la care am ajuns. El are o fațadă aproximativ democratică, în care puterile și averile sunt distribuite democratic. Dar are o structură îndărătul fațadelor cu totul diferită. Autoritară, discriminatorie, bazată pe relația patron-client, lacomă, nedemocratică. Aici, în România începutului de secol, cel mai înalt standard la care se poate spera și ajunge este simularea cât mai aproape de model a adevăratei democrații și a adevăratului capitalism. Dar nu mai mult de atât. O sosie, o clonă, o mască nouă cu rânjetul aferent.
Revista 22, nr.689, din 20-26 mai, 2003
IV. Bilanț după Bizanț (CRISTIAN PÎRVULESCU)
Bizantinismul actualei politici românești, adaptare mioritică a modelului constantinopolitan, reprezintă unul din cele mai importante obstacole în calea obsesivei și deja bisecularei integrări în Europa. Bizanțul a (de)căzut în Balcani odată ce reperul a dispărut, dar politica de cabinet, departe sau chiar ostilă societății, a continuat. Dacă proximitatea Balcanilor a influențat permanent mentalul românesc, în politică reperul s-a diluat, dar nu a dispărut, dând naștere unui hibrid rezistent în istorie. Bizanțul balcanizat a permanentizat o politică dincolo de oameni, dar nu o politică de dragul politicii (aceasta ar fi o pură teorie), ci o politică pentru putere și fără strategie. Viziunea conjuncturalistă asupra politicii, moștenire a imperiului răsăritean, a devenit în România postcomunistă politica electorală. Alegerile au devenit scop în sine, ele țin loc de valori și principii, iar dacă totuși etichetele occidentale sunt utilizate, este doar pentru o crea imaginea, pentru ca aparențele să fie păstrate. Interesele de partid sunt afirmate fără reținere ca interese naționale. În rest, principiile și valorile sunt filosofie, ceva ce nu trebuie să afecteze realismul superior al politicienilor orientați spre interesul național. Anul 2003 a început și se sfârșește sub semnul alegerilor – al alegerilor anticipate, tema ce agită scena publică înaintea sărbătorilor în 2002, mai apoi al referendumului pentru revizuirea Constituției, al calendarului electoral și al legislației electorale. În afara poziționărilor și repoziționărilor determinate de apropierea alegerilor pe o scenă politică dominată de imaginea ciclopică a PSD, integrarea europeană a constituit singura temă nu doar electorală pe care viitorii competitori au atacat-o. Apropierea confruntării a condus la creșterea ritmică a violenței discursului politic. Termeni preluați din arsenalul armatei, într-un an în care războiul din Irak a fost principalul eveniment mediatic, au devenit principala referință: ofensiva, diversiunea sau contra-atacul au ținut și vor ține loc și în 2004 de programe sau politici. Deși sistemul de partide și structura guvernării nu conduc, cel puțin pentru moment, la coaliții de guvernare, și deci orientarea spre politici, iar nu spre persoane, ar fi putut, în fine, să prevaleze în politica românească, comportamentul politicienilor a rămas unul strict competițional. De aceea efectul, dezangajarea românilor din spațiul public, nu le pare un avertisment, ci o oportunitate. Încă din 2002 interesul pentru definirea spațiului electoral (substitut al spațiului public) a constituit o prioritate pentru partidele politice.
Interesate să limiteze numărul de competitori și să stabilească regulile financiare, acestea au discutat legislația privind propria organizare și finanțare. Astfel, în 2003, la începutul anului a fost promulgată Legea 14 privind partidele politice, care a introdus obligativitatea înscrierii partidelor cu sprijinul a minimum 25.000 de membri, ceea ce a determinat o scădere de la 50 la aproximativ 20 a partidelor politice, dar și la afișarea unui număr impresionant de membri fondatori, peste 1,5 milioane, deci cam 10% din populația cu drept de vot, si cel puțin dublu față de situația din țările în care participarea la viața de partid are o lungă tradiție. Și Legea 43 privind finanțarea partidelor a avut un demaraj nefericit: alegerile locale parțiale din mai 2003 au dovedit ignorarea acestei legi, câtă vreme rapoartele financiare privind cheltuielile legate de campania electorală nu au fost depuse decât de 2 primari alesi din 24, iar acest fapt ar fi trebuit să conducă la invalidarea alegerilor. Din aceeați categorie face parte și modificarea legii electorale pentru alegerile parlamentare (Legea 68/1992) în vara anului 2003 prin introducerea unui capitol privind înființarea Autorității Electorale Permanente, institutie ce trebuie, în viziunea guvernului, doar să organizeze alegerile, și a cărei activitate va începe în ianuarie 2004. Nu în ultimul rând, în vara anului 2003 a fost promulgată și legea vânzării sediilor de partide, care transforma partidele politice în probabil cei mai importanți proprietari imobiliari din România. Singurele necunoscute, însa doar pentru a păstra aparențele, sunt cele legate de legislația electorală (sistemul electoral și numărul de tururi de scrutin). Aceste teme au fost introduse sub presiunea opiniei publice, dar întârzierea discutării lor în Comisia Electorală (care ar fi trebuit să prezinte raportul la 30 septembrie, pentru ca mai apoi să se prelungească acest termen pentru 30 noiembrie, ceea ce nu l-a împiedicat pe Viorel Hrebenciuc, în calitate de președinte, să întrunească această Comisie abia în decembrie) și regulamentul convenit pentru votarea propunerilor (două treimi din membri, adică 12 din 17, pentru problemele fundamentale – tip de sistem electoral, număr de mandate) nu fac decât să sugereze deja blocarea și amânarea sine die a oricărei reforme electorale. Formarea Alianței dintre PNL și PD în septembrie a contribuit la restructurarea vieții politice românești, dar coerența Alianței rămâne încă de dovedit. Dacă sondajele de opinie demonstrează capacitatea Alianței de a se prezenta ca o alternativă la PSD, disputele interne, dar mai ales strategia pentru alegerile locale, nu par a contribui la impunerea noii formule politice în rândurile electoratului. Disensiunile din interiorul Alianței dovedesc același bizantinism pe care politica românească îl promovează. În acest context preelectoral, referendumul pentru modificarea Constituției din 18-19 octombrie joacă rolul unei eveniment-reper atât pentru anul 2003, cât și pentru 2004. Ideea ca scopul (modificarea Constituției) scuză mijloacele (urnele mobile și promisiunea de foloase materiale pentru a facilita prezența la vot), dincolo de momentul referendar, poate sugera o abordare "realistă" a campaniilor electorale de anul viitor, dar mai ales a celor locale. Prioritățile electorale ale partidelor vor fi impuse atunci, mai mult ca oricând, societății românești, pentru a crea un spațiu al ambiguității în care arbitrariul să devină acceptabil.
Revista 22, nr.721, din 30 dec.2003-5 ian,2004
V. Cum stăm, de fapt (H.- R. PATAPIEVICI)
La paisprezece ani de la revoluție, cred că se poate spune cam ce s-a întâmplat în România. Din punct de vedere politic, se poate susține fără teama de a greși, că nu există ideologii, există doar interese. După un episod de agitație ideologică, încheiat cam prin 1999, atunci când falimentul Convenției Democratice a devenit clar pentru toată lumea, atât pentru partizanii ei militanți, cât și pentru oamenii de afaceri care mizaseră pe ea, oamenii noștri politici au înțeles că ideologia politică este doar haina pe care o schimbi, pentru a te adăposti mai bine – fie de frig, fie de căldură. În momentul de față, clasa noastră politică este sudată: fiecare știe ce se poate aștepta de la colegul-său-de-partid din alte partide și toți au înțeles că singurul lucru care contează este influența, exprimată prin banii de care poți dispune. În România, sectorul privat nu funcționează fără a parazita statul. Din acest motiv, banii vin, în mod esențial, de la buget (fie sub formă de datorii, fie sub formă de subvenții, fie sub formă de credite preferențiale, fie sub formă de privilegii, fie sub formă de arendare clientelară etc.), iar banii privați sunt făcuți rentabili numai prin investiții de stat. În ultimă instanță, toți banii care au făcut marile averi de la noi au fost inițial produși ca bani publici. Așa stând lucrurile, e firesc ca toată dezbaterea politică să se reducă, în fond, la stabilirea cui îi revine dreptul de a împărți banii (sau funcțiile de care depinde alocarea lor). Iar toată disputa politică, pe cale de consecință, nu poate avea alt conținut decât negocierea felului în care sunt împărțite pozițiile prin care se pot drena banii de la buget. Un astfel de sistem este esențialmente non-politic, deoarece nu se bazează pe negocieri publice între parteneri egali, ci pe o relație clientelară între parteneri a căror poziție reciprocă este determinată de gradul de participare la împărțirea prăzii. Toată miza fiind tratarea bunurilor publice ca pradă, orice elita socială, politică ori profesională, indiferent de modul în care a fost recrutată, se va comporta în raport cu împărțirea lor ca o – elită de pradă. În ciuda faptului că stabilirea persoanelor care vor face parte din elitele de pradă se face prin alegeri formal libere, un astfel de sistem nu poate ajunge la constituirea unui spirit democratic, deoarece înlocuiește noțiunile de bine comun și ban public cu ideea de împărțire a prăzii în folosul clientelei. Deși procedural se desfășoară democratic, alegerile nu sunt în fond libere, deoarece oferta electorală este formată numai din membrii elitelor de pradă, iar votul este influențat de raporturile de clientelă în care aceste elite de pradă au împins majoritatea populației. Ca să întreprinzi ceva, legile nu îți sunt de ajuns: îți trebuie o protecție personală, de sus. Chiar și pentru a supraviețui, îți trebuie bunăvoința elitelor de pradă. Fie că abia trăiești, fie că te îmbogățești, acordul elitelor de pradă este obligatoriu. În aceste condiții, statul de drept nu este decât o fațadă. Cultura comportamentelor feudale și nedemocratice a colonizat aproape complet instituțiile moderne ale statului de drept. România nu mai este o țară în curs de modernizare, ci una în curs de feudalizare a tuturor structurilor sale încă moderne. Cum se realizează acest lucru? E suficient să privim la exemplul oferit de orașul Constanța, unde marele baron local Mazăre, ales liber de concetățenii săi în funcția de primar, a reușit să se substituie integral elementului politic, care era PSD (Mazăre a candidat inițial ca independent), realizând o totală cartelizare a tuturor afacerilor din oraș, pe baza ideii că el este arbitrul împărțirii prăzii, iar celorlalți factori de decizie din administrație și din lumea afacerilor li se alocă porțiuni determinate din această pradă, pe care, apoi, au dreptul să o exploateze discreționar (dar cu aprobarea sa). Toate funcțiile sociale ale economiei constănțene au fost cartelate și arondate clienților. Astfel încât, în acest moment, orașul Constanța sub domnia primarului Mazăre a ajuns un oraș complet îngenunchiat, unde cetățenilor simpli le revine rolul pasiv de a alege, din patru în patru ani, între câțiva membri ai elitei de pradă, iar membrilor elitei de pradă le revine dreptul activ de a dispune de prada publică – după plac, în raport cu cetățenii, după voia marelui șef, în raport cu regulile de care depinde tot acest aranjament. Cam asta este, dincolo de fațada democratică, realitatea românească de azi. Iar dacă noi, cetățenii, nu ne scuturăm din amorțeală, cum e Constanța azi sub Mazăre, așa va arăta mâine toata țara, sub domnia elitelor noastre de pradă. Din păcate, pentru a putea face față acestei provocări bine puse la punct, avem la dispoziție o cunoaștere de care nu știm să dispunem și o forță pe care nu știm cum s-o exploatăm. Deși știm că avem puterea celor fără de putere, nu posedăm din ea decât conștiința felului în care am fost lipsiți de ea.
Revista 22, nr.729, din 24 feb.-1 martie 2004
VI. Ideologia sărăciei cinstite (H.-R. PATAPIEVICI)
Tuturor celor care îl votează de paisprezece ani încoace, președintele Iliescu le apare ca fiind întruchiparea sărăciei cinstite. Nimeni nu a ridicat obiecții serioase la pretenția sa că ar fi "sărac, dar cinstit". Argumentul admiratorilor săi este că Ion Iliescu nu s-a băgat niciodată în afaceri, ceea ce este adevărat, și că a denunțat în repetate rânduri marile averi apărute după Revoluție, în termeni lipsiți de echivoc – că ar fi în principiu injuste, făcute pe spinarea poporului și necinstit obținute -, ceea ce iarăși este adevărat. Pe de altă parte, însă, nimeni nu poate nega că în partidul care îl sprijină pe Ion Iliescu și care se bucură de protecția sa incondiționată sunt adunate cele mai fabuloase averi în sute de milioane de dolari, care au apărut vreodată, în doar câțiva ani, în România. Or, nu se poate să fi fost în fruntea statului timp de trei mandate, să fii, din 14 ani de tranziție, timp de 10 ani cel mai puternic om din țară și, în același timp, să te declari mereu inocent de prezența în jurul tău a celor mai mari îmbogățiți – în condițiile în care e limpede ca mecanismul prin care s-a produs acumularea acestor averi colosale trebuie înțeles în termeni de prejudiciu adus economiei și societății românești. Cu toate acestea, președintele Iliescu nu are nici o problemă cu faptul că cele mai mari averi dubioase apărute în România după Revoluție sunt ale oamenilor pe care i-a format și sprijinit chiar el, de-a lungul carierei sale politice. O spune însuși Corneliu Iacobov, unul dintre pesediștii care a facut, pe bani uriași, afaceri din cele mai controversate – "(Președintelui Iliescu) îi purtăm o recunoștință deosebită, pentru că știm că ceea ce am devenit în carieră îi datorăm lui. (…) Cu președintele Iliescu sunt, oricând, până la capăt". Atâta atașament, din partea unui om care declară cu cinism că învârte milioanele de dolari așa cum noi manevrăm sutele de mii de lei, e lucru rar. Ce oare să-l motiveze? Poate că d-l Iliescu (omul sărac și cinstit) nu are mari averi personale, dar de protejat, îi protejează pe marii afaceriști din jurul său cu dinții – și, trebuie adăugat, cu prețul onoarei (chiar dacă electoratul său nu pare să se sinchisească de asta). Spre pildă, scrutate din unghiul de vedere al onoarei, grațierile președintelui sunt întotdeauna instructive. Sistematic se strecoară printre cei grațiați oameni cu care președintelui nu i-ar plăcea să se afișeze, dar pe care, totuși, îi sprijină: recent, unul care a prejudiciat statul cu o sută și ceva de miliarde de lei a fost grațiat, din motive de sănătate; un altul, care a ucis cu mâna lui în Revoluție, a fost și el grațiat, consilierul juridic al președintelui nu își mai amintește de ce; iar lista poate fi înmulțită. Nu s-ar putea spune atunci că președintele îi condamnă verbal pe oamenii care fură și ucid, dar îi grațiază, când se ivește ocazia? Președintele nu îți uită oamenii, și nici nu îi abandonează. Asta ar putea explica de ce oameni care și-au făcut uriașe averi dubioase după ’89 – precum Corneliu Iacobov, care se consideră un "apropiat al președintelui Iliescu" – îi sunt acestuia atât de fideli, încât declară că vor merge cu el "până la capăt". Tot prin logica solidarității-până-la-capăt s-ar putea explica și ceața persistentă care înconjoară evenimentele din Decembrie 1989 (cu mia de morți pentru care nimeni nu a fost găsit vinovat) și tenebrele profitabile care împiedică deconspirarea fostei Securități (veteranii acesteia grupându-se ostentativ într-o fundație patronată de SRI, copilul de suflet al președintelui). Cu Ion Iliescu la cârmă, "sărac și cinstit", toți bogătanii și toți necinstiții care îi sunt fideli se pot simți la adăpost. Dacă prezența sa în fruntea țării pare a fi cea mai sigură garanție pentru cei care au ucis în Decembrie, cum s-ar putea simți amenințați cei care doar au furat? Un efect lingvistic comic al bizareriei logice și morale care ține laolaltă un președinte "sărac și cinstit" cu niște oameni care își numără averile cu sutele de milioane de dolari și care s-au obișnuit să își facă cumpărăturile cu elicopterul este devalorizarea formulei "un milion de dolari" – în discuția publică, milionul de dolari pare a fi devenit expresia mizilicului. Or, într-o țară unde, așa cum bine observa cineva, puțini sunt românii care au văzut bancnota de un milion de lei, acest lucru e de-a dreptul comic. Iacobov, de pildă, spune că a dat doar 120.000 de dolari pe elicopterul său, cu care face naveta – în fond, argumentează el, elicopterul său nu a costat mai mult decât o mașina de lux. La banii Iacobovilor, acest argument, în cinismul lui, are măcar sens, deoarece în mediul îmbogățiților PSD cheltuirea câtorva sute de mii de dolari pentru achiziționarea de mașini de lux nu mai miră pe nimeni – evident, nici pe președintele "sărac și cinstit". Sechelariu, primarul atotputernic al orașului Bacău, recunoaște că, pentru el, un milion de dolari este un mizilic: exclamația sa "Un milion de dolari? Ce să fac eu cu un milion de dolari?" definește perfect starea reală de lucruri din sânul partidelor de îmbogățiți. La fel gândește și finul politic al atotputernicului Viorel Hrebenciuc, Gigi Becali, care i-a luat recent apărarea lui Marian Vanghelie cu argumentul că "Vanghelie o fi făcut și el o șmecherie de vreo două – trei milioane de dolari", sensul fiind – ce atâta tevatură pentru două – trei milioane de dolari! Premierul și miniștrii săi, din oameni care câștigau câteva mii de lei pe lună în 1989, ca toți salariații socialiști, au ajuns acum să aibă averi de sute de milioane de lei – declarate! -, ca toți potentații atotputernicului PSD. Imposibilul (cum să transformi câteva mii de lei și nici o proprietate în câteva sute de milioane de dolari și nenumărate proprietăți) a devenit pe nesimțite mecanism legal de îmbogățire. Astfel încât, la așa inflație de averi în sute de milioane de dolari, nu e de mirare că expresia "ia, acolo, un milion de dolari" a ajuns să desemneze în discuția publică mărunțișul celor pe care săracul, dar cinstitul nostru președinte îi păstorește cu protecție, dacă și ei îi oferă fidelitate. Impresia mea este că președintele Iliescu este de fapt profund necinstit și că lupta sa împotriva corupției este nu doar pur verbală, ci și calculat demagogică. Tipul de putere pe care a ales să-l exercite Ion Iliescu nu se asociază întâmplător cu colonizarea economică a instituțiilor statului de către o elită de pradă, ci se bazează pe producerea și întreținerea acestui fenomen: ca atare, conservarea puterii sale este strâns legată de promovarea elitelor de pradă asociate partidului său. Cum în context democratic acest lucru nu poate fi urmărit pe față, președintele Iliescu a adoptat o strategie politică de camuflare – aceasta este ideologia sărăciei cinstite. Strategia politică a acestei ideologii decurge din natura ei, care e dublă: pe de o parte, puterea ei simbolică, în fața electoratului, provine din lupta împotriva colonizării economice a instituțiilor statului de către elitele de pradă; pe de altă parte, puterea ei reală vine tocmai din colonizarea lor. În ciuda impopularității lor, elitele de pradă trebuie menținute în dispozitivul puterii. Cum poate fi rezolvată aceasta dificultate în context democratic? Deus ex machina! – prin formula președintelui sărac și cinstit. Ei bine, sarcina ideologiei sărăciei cinstite este să facă credibilă din punct de vedere politic, adică de ochii lumii, o condamnare a elitelor de pradă care, în fond, se bazează în mod esențial pe menținerea și pe încurajarea lor. Iar cheia menținerii lor e fiscalitatea. Acest lucru ar putea explica opoziția îndârjită a președintelui la propunerile de reducere a fiscalității făcute de ministrul de Finanțe Tănăsescu – ca de obicei, când este confruntat cu posibilitatea de a ieși din ambiguitate, președintele o menține înadins: el continuă să declare că trebuie să despovărăm economia de o fiscalitate deopotriva excesivă și ineficiență și, în același timp, se opune măsurilor care ar putea-o, în mod concret, face. În definitiv, nu prin justiție a ales Ion Iliescu să combată fenomenul îmbogățirii, ci prin propaganda pe care o face obsesiei sale tipic socialiste că marile averi trebuie în sine penalizate, și anume prin impozitarea lor excesivă. Cred că și aici putem citi tehnica tipic iliesciană de a spune una și de a face alta, și de a trage profit din amândouă. Iată un exemplu concret de funcționare a acestei strategii politice. Cum înțelege președintele Iliescu să lupte împotriva îmbogățiților? Nu prin justiție, cum ar fi normal, ci propunând impozitarea cu peste 80% a tuturor averilor considerate mari. Or, ideea că averile frauduloase pot fi combătute prin impunerea unor impozite scandaloase e și ilogică și imorală (iar prin sprijinul pe care îl oferă celor pe care pretinde că îi condamnă, e de-a dreptul perversă). Într-adevăr, dacă sunt necinstite, cum susține președintele, aceste averi ar trebui aduse în fața justiției, nu doar micșorate și lăsate pe mai departe în folosirea infractorilor. Iar dacă sunt oneste, impozitarea lor excesivă e dăunătoare în primul rând celor a căror bunăstare depinde exclusiv de creșterea economică, adică săracilor – deoarece penalizarea profiturilor mari aduce la același nivel și performanța și ineficacitatea economică, câștigătoare fiind, evident, ineficiența. Perversitatea impozitului excesiv este că tinde să evacueze de pe piață averile cinstite, menținându-le în stare de funcționare numai pe cele dubioase – deoarece numai averile dobândite ilegal nu depind de ciclul profit/impozitare și, deci, numai ele pot fi menținute și în condițiile în care piața e folosită nu pentru a le produce, ci doar pentru a le justifica existența, o dată obținute (altfel spus, în astfel de situații piața tinde să fie folosită ca un instrument de spălare a banilor negri). Prin metoda sa pseudo-justițiară (să pedepsim, în sine, bogăția!), președintele Iliescu reușește, ca de obicei, să împuște doi iepuri dintr-odată: se poate lăuda că luptă împotriva îmbogățiților de după Revoluție și, în același timp, e sigur că poate conta și în viitor pe sprijinul lor, întrucât acești mari rechini înțeleg imediat că măsurile preconizate de președinte nu sunt atât îndreptate împotriva lor, a celor care își scot averea din colonizarea economică a instituțiilor statului, cât împotriva celor care fac avere prin investiții de piață, care, ele, sunt foarte sensibile la impozitarea arbitrară și excesivă. Pe scurt, sub pretextul că omoară toate caprele vecinilor bogați, politica fiscală preconizată de ideologia sărăciei cinstite reușește performanța de a penaliza capitalismul celor lipsiți de protecția corupției și de a-l premia pe cel care depinde de proliferarea ei. Prin urmare, lupta inutilă a președintelui Iliescu împotriva marilor îmbogățiți (care, într-un sens, sunt și marii corupți și corupători) prezintă câteva avantaje esențiale: are toate aparențele luptei nemiloase împotriva îmbogățiților de tot felul; nu îi distruge pe corupți (în fond, tot sistemul politic postdecembrist se bazează pe puterea lor!), ci îi încolonează discret în spatele său; deși pare că atacă sistemul producerii marilor averi frauduloase, reușește (veche obsesie anticapitalistă!) să îngrădească libera concurență, să falsifice regimul proprietății și, deci, să facă din capitalism un sistem perfect adaptat justificării transferului fraudulos de avuție publică în buzunare private; în fine, din punct de vedere politic, lupta cu îmbogățiții a președintelui Iliescu face un bun și profitabil zgomot electoral. Prin acest mod de a combate îmbogățirea frauduloasă, președintele Iliescu reușește să îi mulțmească atât pe îmbogățiții dubioși, cât și pe cei care suferă de pe urma acestora. Reușește să fie și populist, pentru cei care îi dau votul, și oligarhic, pentru cei care îi susțin cu bani partidul. Marea performanță politică a președintelui Iliescu este că a reușit să câștige și să păstreze – în același timp – și încrederea celor pe care material îi înșală mai mult (a săracilor) și sprijinul celor pe care formal îi combate mai tare (îmbogățiții). Săracii îi dau voturile; elitele de pradă îi întrețin puterea. Aceasta este esența politicii duse de ideologia sărăciei cinstite – a spune una și a face alta, și a trage profit din amândouă. Din punctul de vedere al observatorului imparțial, miracolul politicii duplicitare promovate de președintele Iliescu stă în succesul de durată al înșelăciunii sale. Aș putea spune în încheiere, "încălecând pe-o șa", că trecând de la Ceaușescu la Iliescu românii au schimbat o societate a invidiei, aflată sub semnul proverbului "să moară și capra vecinului", pe una a ipocriziei bovarice – aflată sub semnul încercării de a infirma proverbul care spune că "și cu burta plină de slănină și cu sufletul în rai, nu se poate". Ideologia sărăciei cinstite este, până în prezent, cea mai reușită încercare a socialiștilor români de a acționa în chip de elite de pradă și de a trece în ochii electoratului drept social-democrați.
Revista 22, nr. 738, din 28 apr.-3 mai, 2004
VII. Gabriel Bivolaru – omul deplin al tranziției românești (H.-R. PATAPIEVICI)
Revista 22, nr.735, din 6-12 aprilie, 2004
Gabriel Bivolaru este un nume binecunoscut. A ajuns să fie atât de bine cunoscut datorita situației sale tipice. Căci Gabriel Bivolaru – politician,deputat și om de afaceri (escroc) -ilustrează perfect epoca în care trăim: o epocă în care infractorii acoperiți politic reprezintă formula cea mai de succes, în care libertatea de inițiativă este controlată și monopolizată de ei, iar principalul factor de corupție și înapoiere este elita politică, adică tocmai cadrele de la care, în mod normal, ar fi trebuit să vină îndemnurile pentru modernizarea și însănătoșirea societății românești. Gabriel Bivolaru este omul deplin al tranziției românești.
Cariera de om de afaceri a fostului deputat PDSR debutează în 1991, când înființează, în diferite localități ale țării, un număr de firme. Cariera sa de escroc începe puțin mai târziu, în perioada martie-iunie '92, când Bivolaru emite câteva cecuri fără acoperire.
Încurajat de faptul că minciuna și escrocheria sunt rentabile, omul deplin al tranziției românești trece la fapte mai ample: în perioada decembrie '94-martie '95, emite un număr de ordine de plată false, prin contrafacerea ștampilei Băncii Romane de Dezvoltare și plastografierea semnăturii administratorului de cont. În doar câteva luni, prejudiciul este de 67 milioane dolari. Între timp, ca să nu-și piardă mâna, continua și cu găinăriile: falsifica pașapoarte, facturi hoteliere și adrese. Justiția, firește, nu face nimic: Bivolaru are protecții înalte, e membru al partidului de guvernământ. Cine se poate atinge de el?
Prin trecerea timpului, câteva din escrocheriile sale sunt automat grațiate: adică mizilicurile care pe orice om obișnuit l-ar fi băgat imediat la răcoare. Rămâne prejudiciul gras, cel comis în dauna BRD, în valoare, la cursul de azi, de peste două mii de miliarde de lei.
Pe cazul Bivolaru se văd atât infracțiunea individuală, cât și, mai ales, infracțiunea instituțională – cea care, prin incompetența funcționarilor, cu ajutorul lipsei de voință a miniștrilor, slujindu-se de complicitatea oamenilor legii și speculând în chip pervers muțenia legilor, a făcut mai mult pentru încurajarea oficială a infracțiunii, decât zeci de mii de infractori individuali luați la un loc. Ani de zile, Bivolaru a ilustrat aceste două tipuri de infracțiuni: a fost în atenția publică atât pentru fraudele comise, cât și pentru modul în care partidul l-a protejat. A devenit notorie, ca un simbol al simbiozei între infracțiune și politică, imaginea conducerii PDSR însoțindu-l pe Gabriel Bivolaru pe drumul spre Parchetul General: Adrian Năstase, Miron Mitrea, Viorel Hrebenciuc, Dan Ioan Popescu, Dan Matei Agathon au arătat atunci opiniei publice că partidul nu își abandonează infractorii.
Finalmente, după șapte ani de tergiversări nerușinate, minunea s-a întâmplat. Cel mai înalt for de justiție al țării a stabilit că Gabriel Bivolaru a prejudiciat cu peste două mii de miliarde de lei Banca Romana de Dezvoltare, fapt pentru care este condamnat la 5 ani închisoare și la plata integrală a prejudiciului. Decizia este definitivă. Dacă Procurorul General nu va promova un recurs în anulare, Gabriel Bivolaru va trebuie să platească 2.253 de miliarde de lei și să facă cinci ani de pușcărie. Credeți că va plăti? De unde! Așa cum nu a putut fi găsit de Poliție până ce nu s-a predat singur (vă mai amintiți de "locația" misterioasă a condamnaților Stănică și Creangă, care, nici ei!, nu putuseră fi găsiți de Poliție?), și legile i se vor aplica selectiv, în favoarea infractorului și în defavoarea păgubitului. Practica tranziției a arătat fără dubiu că banii o dată înhățați, sunt bine-mersi păpați. Gabriel Bivolaru va face, poate, pușcărie, dar de plătit, nu va plăti un sfanț.
Să facem, deci, socoteala. Cinci ani înseamnă 1.825 de zile. Dacă împărțim câți bani a băgat în buzunar Bivolaru la numărul de zile de detenție pe care le va face, vom găsi că acesta va plăti cu doar o zi fiecare miliard din averea pe care a fraudat-o. Altfel spus, stând cinci ani în pușcărie, este ca și cand Bivolaru ar câștiga un miliard 243 de milioane 520 de mii lei pe zi. Ispășind doar cinci ani pentru un prejudiciu de peste două mii de miliarde, Gabriel Bivolaru a reușit performanța de a plăti cu doar cinci ani din viață averea pe care nici un om obișnuit nu ar putea-o dobândi nici in cinci vieți. Morala e simplă: chiar și când ești prins și condamnat, în România de azi, tot infracțiunea este cea mai rentabilă.
VII. Guvernul, Europa, specificul național și debilitatea spiritului critic
(H-R. PATAPIEVICI)
Ultima săptămână politică a fost dominată de criticile venite de la Bruxelles la adresa guvernului Năstase. Guvernul și-a reținut cu greu iritarea, opoziția politică a sărit în ajutorul guvernului în numele interesului național, ambasadorul Statelor Unite și reprezentantul Uniunii Europene au preluat sarcina de a forma o veritabilă opoziție politică în țară, iar presa, aproape în unanimitate, a salutat punerea în corzi a guvernului, ca pe un moment de adevăr îndelung așteptat.
Referitor la aceste reacții, câteva lucruri merită neapărat menționate, deoarece pun în lumină, am impresia, unele constante de adâncime ale societății românești, așa cum este aceasta exprimată atât prin câteva instituții esențiale (guvern, opoziție politică, presă), cât și prin anumite comportamente colective, care au devenit tipice. Guvernul Năstase practică, în funcție de situația în care se găsește, trei registre stilistice. Când e stăpân pe situație, face glumițe – uneori grosolane, întotdeauna deplasate. Când caută să obțină ceva, adoptă retorica seriozității responsabile – forma este a respectului, conținutul e al cinismului. Când îi fuge pământul de sub picioare, se răstește, mârâie – și, după caz, mușcă. Totul, la guvernul Năstase, e în funcție de puterea de care dispune. Când are prea multă, se preface că negociază. Când nu are destulă, una promite, alta face: scopul este de a da un tun, cu aparența că respectă un contract. Când are prea puțină, cheamă în ajutor legea și invocă procedurile care îl avantajează. Singurul principiu de acțiune al guvernului Năstase este maximizarea puterii: dacă puterea sa poate crește nelimitat prin respectarea legii, atunci legea e respectată; dacă nu se poate, iar cel mai adesea nu se poate, atunci legea e patima manipulată fără scrupul – fie prin încălcare, fie prin subordonare (de pildă, prin votarea de legi care fraudează dreptatea), fie prin introducerea stării de urgență în legiferare (când guvernarea nu se mai face prin legi, votate de reprezentanți pe care i-a ales societatea, ci prin ordonante de urgență, impuse de oameni pe care i-au ales culisele). Ca principiu, gândirea guvernului Năstase este dominată de maxima: "dreptul puterii bate întotdeauna puterea dreptului". Firește, esența acestei gândiri este incompatibilă atât cu exercitarea spiritului critic, cât și cu practica responsabilității guvernamentale. De aceea guvernul Năstase este atât de alergic la somația de a fi responsabil. Când această somație vine de la opoziția politică internă, guvernul Năstase își poate permite să o ignore. Faptul ne costă, dar, pe termen scurt, nu se vede. Când somația de a fi responsabil vine însă de la Uniunea Europeană sau de la ambasadorii țărilor occidentale de a căror poziție interesele noastre depind, atunci guvernul Năstase nu îți mai poate permite să fie cinic – poate doar mârâi. Este o mârâiala care trădează slăbiciunea și nu reușește să ascundă aroganța. Totodată, ea scoate la iveală – pentru a câta oară? – specificul nostru comportamental cel mai irațional și mai lipsit de noimă: ascunderea capului în nisip, pentru a dosi furatul căciulii proprii. Prins în flagrant delict de tăiere a crăcii de sub picioare, guvernul mai întâi minte, apoi se jură că a fost forțat, apoi acceptă (dar se tânguie că e, ca tot omul, supt vremi), în cele din urmă asumă responsabilitatea, însă numai în chip platonic, pentru că popularitatea sa electorală e neștirbită, iar de plătit, costurile minciunii sunt plătite tot de cei care nu beneficiază niciodată de pe urma ei.
România a suferit de nenumărate ori de pe urma nerespectării angajamentelor luate. O încredere idioată în puterea șmecheriei …a făcut din noi o adunătură de oameni pe cuvântul cărora nu se poate pune bază și care, ocoliți de cei serioși și copleșiți de descurcăreți, vânează la nesfârșit marile afaceri, alegându-se sistematic numai cu micile învârteli. De această formă de prostie colectivă nu ne putem dezbăra. E mai puternică decât noi: dacă e să alegem între a face ceva cuminte și a încerca să tragem un tun, alegem invariabil tunul. Înclinația păguboasă spre șmecherii miraculoase nu este egalată, la noi, decât de pentru invocarea ca nuca-n perete a interesului național. Interesul național este mâna care spală toate păcatele și alibiul care acoperă orice fărădelege. Guvernul a mințit? Ce contează! Când patria e în pericol de a fi sancționată pentru lipsa de responsabilitate a guvernului, guvernul este iertat, iar neseriozitatea e asumată de toți, căci, în definitiv, români suntem cu toții, mai mult sau mai puțin onești. Două unanimități a produs valul de critici care s-a abătut asupra guvernului săptămâna trecută. O unanimitate care a încolonat opoziția la dificultățile guvernului, în numele interesului național. Si alta, care a aliniat majoritatea presei la pozitia exprimata de oficialii europeni, în numele principiului nescris si nerostit ca Europa are întotdeauna dreptate. Între o Uniune Europeană infailibilă, pe care guvernul nu îndrăznește s-o critice decât înșelând-o, iar presei nici prin cap nu-i trece că i-ar putea obiecta ceva, și un interes național atât de prost definit, încât e mereu compatibil cu dosirea murdăriilor sub pres, unde mai poate fi găsit un loc rezonabil pentru spiritul critic?
Revista 22, nr.727, din 10-16 februarie, 2004
VIII. Irealitatea comunistă
Andrei PLEȘU
Ion Iliescu s-a dovedit curajos acceptind să apară la televiziune în compania lui Mircea Dinescu. Toată lumea știe că, pentru poet, interlocutorul nu există. El are obiceiul să joace simultan toate rolurile: cel care întreabă, cel care răspunde și cel care moderează. În plus, e imprevizibil, necomplezent și, la o adică, nemilos. E adevărat că și Ion Iliescu stă mai bine cu discursul decât cu replica. Răbdător, de o obstinație tematică și stilistică inflexibilă, el are tendința de a perora compact, strecurîndu-se în toate interstițiile lăsate libere de partener. Un partener pe care obișnuiește să-l tutuiască condescendent, iritant, după un cod care pare să fie comun tuturor foștilor funcționari de partid. (Un obicei asemănător am constatat și la Silviu Brucan…)
Mi s-a părut întotdeauna că expedierea "cazului Iliescu" prin invocarea comunismului său de fond simplifica inutil lucrurile. Comunist sau nu, Ion Iliescu a acceptat, la peste șaizeci de ani, să ia parte la destrămarea sistemului care l-a format. A consimțit să gireze o evoluție politică contrară educației și naturii sale și a primit cu stoicism înfrângerea în alegeri. Ca să nu mai spun că furia anti-iliescistă a unora care, sub Ceaușescu, au cultivat atipirea strategică nu putea fi decât abuzivă, nelegitimă moralmente. Cu toate acestea, ceea ce m-a frapat în timpul celor două emisiuni găzduite de Vartan Arachelian a fost, trebuie să admit, inconfundabilul iz "partinic" al fostului președinte. Mi-a fost limpede că el nu se va putea dezvăța niciodată de ticurile constitutive ale discursului de tip comunist. Va contesta orice eșec de adâncime, preferînd să vorbească despre contradicții și "lipsuri" temporare. Va fi "optimist" în chip dezasperant, cu orice preț, și mai ales cu prețul adevărului. Va invoca statistici, cifre, succese aritmetice, chiar dacă realitatea le contrazice. Va trece cu vederea dezastre palpabile și va semnala primejdii închipuite. Îi pui dinainte o fotografie, îți scoate de sub mânecă un grafic. Îi arăți un om înfometat, îți arată o statuie de oțelar. Îl supui judecății oamenilor și el cere, grandilocvent, "judecata istoriei". Afișează un soi de eroism cordial, privește încrezător spre viitor și vigilent spre dușman. Îi vorbești de cai morți, îți vorbește de creșterea producției de lapte, îi vorbești de prăbușirea sistemului de irigații, îți vorbește despre reușitele politicii externe, îi vorbești de șapte ani proști, datorați erorilor sale, îți vorbește de trei luni proaste, datorate adversarilor săi. Se plasează mereu în așa fel, încât el e un luptător constructiv și tu un defetist cârcotaș. E mereu nevinovat, bine orientat, "realist". În fapt, e un fanatic al abstracțiunii: din punctul lui de vedere, totul e important, în afară de realitate.
Realitatea e, pentru mentalitatea comunistă, cel mai îndărătnic dintre dușmani; ea trebuie, prin urmare, "corijată", "depășită" și, la limită, desființată. Comunismul e un cult al irealității, dublat de refuzul superstițios al oricărei transcendențe. Cu alte cuvinte, e o specie de nihilism ofensiv, mobilizator, un deghizament tonic al neantului. Știm cât e de înfricoșător să fii victima unei asemenea stihii. Dar nu e, probabil, mai putin înfricoșător să ai neșansa de a o întruchipa.
Dilema Nr.216, 14-20 martie 1997
IX. Câte guverne avem?
Andrei PLEȘU
La prima vedere, s-ar zice că avem, cum e și normal, un singur guvern. Un guvern de coaliție, e drept, dar unul singur. Nu unul de uniune națională, nu o adunătură întâmplătoare de "tehnocrați" singuratici. Și totuși lucrurile se petrec de multe ori în așa fel încât guvernarea pare încredințată unor forțe centrifugale, mereu dispuse la șicană, dacă nu la sabotaj reciproc. Prestația anumitor miniștri e judecată în funcție de apartenența lor politică. Ei nu pot fi nici destul de buni, nici destul de proști, pentru a fi cântăriți în în sine, fără "prezumția de vinovăție" partinică. Există "ministere PD" și "ministere PNȚCD". Unele rele, sperjure, vanitoase, celelalte bune, principiale, dezinteresate. Depinde din ce parte privești. Dacă mai adăugăm la această fractură axială informația că, de la un anumit nivel în jos, aparatul ministerial e, peste tot, cel de dinaintea alegerilor (ceea ce, după unii, explică blocarea sau încetinirea reformei), suntem în fața unei situații unice: în România guvernează simultan și "puterea" și "coaliția" și "opoziția"! Pe scurt, traversăm un moment în care guvernează toată lumea. N-aș vrea să fiu prim-ministru într-o asemenea situație și înțeleg foarte bine decizia președinției de a abandona postura unei eterne medieri, într-un conflict cronic.
Convingerea că există ministere principial bune și ministere principial rele stă la baza interminabilei dispute cu privire la centrele de cultură română din străinătate. Ministerul de Externe vrea să le păstreze în subordinea sa, invocând "tradiția" și uzanțele diplomatice. Ministerul Culturii crede, dimpotrivă, că locul centrelor cu pricina e în ograda culturii. Întâi datorită profilului lor specific, apoi pentru că ministerul de Externe e un minister "rău": plin de "foști", de securiști, de spioni. Care va să zică ministerul nostru de Externe a rămas, chiar și după alegeri, un minister retardatar și inapt. Tocmai el, care are răspunderea unui "obiectiv" prioritar: integrarea europeană. Schimbarea ministrului nu implică, necesarmente, schimbarea structurilor și a cadrelor. Pe de altă parte, la Cultură, schimbarea ministrului înălbește automat totul. Ministrul Culturii guvernează încă, și în interior și "în teritoriu", cu oameni din echipele vechi (linia Ungheanu – Zanc), dar "vechii" de la cultură au, se pare, mai multă credibilitate decât "vechii" de la externe. Cum o fi situația la SRI? Echivalează înlocuirea lui Măgureanu cu primenirea reală a instituției, sau avem de a face cu aceeași echipă altfel coafată? Câte schimbări de fond se pot face, la urma urmelor, într-o instituție? Domnul Dejeu, unul din cei mai drastici miniștri de azi, trebuie să se mulțumească, vrând-nevrând, cu simple permutări cosmetice: adjuncții devin "plini", șefii unui compartiment trec la altul, ș.a.m.d. Nu altfel stau lucrurile în armată, în Biserică, în administrație, în magistratură. Balastul e, inevitabil, mai mare decât noutatea. Ce e de făcut? Din două una: ori se trece la o schimbare radicală, devastatoare, a ceea ce trebuie schimbat, ori, dacă o astfel de schimbare se dovedește practic imposibilă, se acceptă pragmatic, starea de fapt și se încearcă optima ei valorificare. Dar a nu schimba, lamentându-te, și suspectându-i la nesfârșit pe cei pe care nu ești în stare să-i schimbi e meschin și ineficace. Puterea trebuie să-și asume, totuși, faptul de a fi la putere. Ea trebuie, adică, să poată să schimbe, sau să poată controla ceea ce nu poate să schimbe. Nu pleci la vânat cu o pușcă în care te temi să pui gloanțe și cu un câine pe care îl crezi turbat. Nu faci politica externă, poliție, servicii secrete și jurisprudență, pornind de la premisa că toate îți sunt împotrivă. Sau dacă crezi asta și nu poți răsturna lucrurile în favoarea ta, te retragi.
Cât despre centrele de cultură, cred că într-o țară așezată ele pot rămâne – cum sunt mai peste tot – la externe. Într-o țară mișcătoare ca a noastră, ele ar trebui mai curând să țină de o instituție autonomă, de tipul Consiliului Britanic. E o naivitate să preferi protecția unui minister împotriva altuia, câta vreme ministerele pot intra, în perspectivă, pe mâna oricui. Mă cutremur la gândul că aș fi reușit, în 1990, ceea ce încearcă domnul Caramitru în 1997. Vreme de șapte ani, centrele noastre de cultură ar fi depins de o combinație indigestă de PRM, PSM și PDSR și de funcționari din speța Meșca. La asta trebuie să ne gândim, când, mânați de furor reformator (și de mici orgolii private) ne luptăm contra securiștilor, oferind culturii magnanima noastra protecție.
Dilema Nr.235, 25-31 iulie 1997
X. Președintele nu are succesor (CRISTIAN PREDA)
Ion Iliescu nu are succesor în cursa pentru Cotroceni. Aceasta e principala problemă din sânul PSD.
Imediat după alegeri, Adrian Năstase s-a instalat cu mare ușurință în fotoliul de premier. La fel de simplu i-a fost să preia de la Ion Iliescu, în ianuarie 2001, partidul care îl propulsase pe acesta din urmă pentru a treia oară la Cotroceni. În schimb, primul ministru nu se împacă deloc cu gândul că în 2004 ar urma să se înscrie în cursa pentru "premiul cel mare" care e președinția republicii. De șase luni încoace, Adrian Năstase și-a mărturisit indirect, dar foarte clar opoziția față de o asemenea posibilitate.
Mai întâi, la începutul lunii martie, el a propus modificarea formulei electorale utilizate în cursa prezidențială, propunând desemnarea președintelui prin votul Parlamentului. Puțini au fost cei care au interpretat acest gest prin prisma relației dintre Adrian Năstase și actualul președinte: de fapt, propunerea nu era rodul unei imaginații constituționale coerente, ci doar expresia dorinței lui Năstase de a găsi un artificiu juridic care să-i permită lui Ion Iliescu să își păstreze funcția și după 2004. Năstase a mizat foarte probabil pe un precedent, și anume pe argumentul folosit de Curtea Constituțională în 1996: atunci, judecătorii Curții i-au îngăduit candidatului Iliescu să intre pentru a treia oara în cursa electorală invocând noutatea dispozitivului juridic instaurat după adoptarea Constituției din 1991.
Orice nou act fundamental instaurează un alt regim, creându-i lui Iliescu posibilitatea re-prezentării – iată raționamentul făcut de actualul premier.
Președintele a respins pe 7 martie 2002 acest scenariu, folosindu-se, între altele, de un sondaj de opinie care arăta că o zdrobitoare majoritate a corpului electoral dorește alegerea șefului statului prin vot direct.
La sfârșitul lunii august, Adrian Năstase a ales o cale foarte diferită pentru a-și exprima refuzul de a intra în cursa prezidențială. Într-un interviu, el a lăsat să se înțeleagă că – în calitatea sa de "simplu cetățean" – l-ar vedea din nou președinte pe Iliescu. Registrul juridic a fost abandonat, pentru a face loc "pasiunii civice" a premierului. Din nou, Iliescu a reacționat foarte ferm, declarând că nu va mai fi candidat la Cotroceni, indiferent de formula electorală.
În fine, în ultimele zile, premierul Năstase a sugerat un scenariu electoral care atesta probabil același refuz de a prelua ștafeta prezidențială: este vorba de posibilitatea organizarii unor alegeri legislative anticipate în primăvara lui 2003. În aceasta ipoteză, o victorie a PSD i-ar prelungi mandatul de premier lui Năstase până in 2007. De la Cotroceni, Ion Iliescu și-a definit din nou opoziția față de o asemenea variantă, făcând apel la constrângerile impuse de mecanismul constituțional.
Aceste evoluții arată, cred, destul de limpede că Năstase nu dorește fotoliul de la Cotroceni. Motive ar fi destule: din poziția actuală, el a înțeles că forța unui prim-ministru care este și liderul propriului partid e mult mai mare chiar și decât forța pe care Iliescu însuși o avea în perioada 1992-1996 (când seful FDSN/PDSR nu era premierul Văcăroiu, ci șeful Senatului, Oliviu Gherman). E posibil, apoi, ca reticența lui Năstase să aibă drept cauză… vârsta: premierul e un om încă tânăr, pentru care mandatul/mandatele la Cotroceni ar veni poate prea repede. Finalul carierei politice a ajuns, iată, o problemă în România.
Președintele actual nu a sugerat nici el până în acest moment o soluție clară pentru propria succesiune. În culise, a fost vehiculat o vreme numele lui Mircea Pașcu. Dupa câteva erori grave, care puteau să-l coste poziția de la Apărare, Pașcu pare să fi ieșit de pe lista prezidențiabililor acceptați simultan în mediile internaționale și la Cotroceni. Un alt nume în jurul căruia presa a creat o oarecare vâlvă este cel al actualului ministru de Externe. Scurta istorie postdecembristă ne arată însă că nici unul dintre foștii miniștri de Externe nu a avut un traseu reușit, odată intrat în cursa prezidențială: nu numai că Petre Roman sau Teodor Meleșcanu au pierdut alegerile pentru Cotroceni, dar angajarea lor în cursa prezidențială i-a costat chiar pierderea propriilor partide.
E adevărat că, la fel ca Meleșcanu sau Roman, Geoană este o "creație" a lui Ion Iliescu; este totuși puțin probabil ca actualul președinte să facă experimente riscante pe tânărul șef al Externelor.
Recursul la independenți este și el destul de riscant, dar nu este exclus. Dacă Năstase rămâne în continuare reticent la ideea preluării ștafetei, Iliescu va fi probabil obligat să caute un succesor în afara PSD.
PSD nu e singurul partid lipsit de un candidat la prezidențiale. Cu toate că influența scrutinului prezidențial asupra alegerilor legislative este foarte importantă, partidele nu și-au desemnat încă aspiranții la fotoliul de la Cotroceni.
Noul lider al PNL a anuntat deja ca nu va repeta eroarea din 2000. Traian Băsescu nu a sugerat niciodată că ar avea ambiții prezidențiale. E probabil ca UDMR să dezbată problema, ca și în alegerile din 1996 si 2000, abia la începutul anului electoral.
Singurul lucru cert în privința succesiunii prezidențiale este un consens așa-zicând negativ: partidele enumerate mai sus sunt de acord că Vadim Tudor nu trebuie să ajungă președinte. Liderul PRM e însă singurul care s-a angajat deja în cursa pentru Cotroceni.
Revista 22, nr.656 din 1-7 octombrie 2002
XI. PSD, partidul tranziției (STELIAN TĂNASE)
O analiză
De ce o analiză a PSD? Unii privesc cu neatenție sau chiar ignoră ce se întâmplă în PSD. Cu o judecată simplă, ei spun că FSN, FDSN, PDSR, PSD sunt același lucru. Că nimic nu s-a schimbat din 1990 și adevărurile spuse atunci rămân valabile până azi. Lipsa de realism în judecarea corectă a dinamicii și resurselor încă neepuizate ale PDSR a dus la erori mari de apreciere a situației politice din anul 2000. Deși acest partid este marcat de prezența lui Ion Iliescu, a suferit transformări în cei 10 ani de la anul de înființare, 1992.
Aceste transformări trebuie luate în considerație pentru a întelege exact ce s-a întâmplat la ultimele alegeri, în ultimii doi ani de la preluarea guvernării, dar mai ales la ce trebuie să ne așteptăm în viitorul apropiat. Un al doilea motiv pentru care merită făcută o analiză a situației din PSD azi este că în România aproape totul depinde de PSD.
Raportul de forțe din interiorul PSD este mai relevant pentru orice analiză politică a situației din România decât cel dintre Putere și Opoziție, cel puțin deocamdată. La ultimele alegeri, PDSR (acum PSD) a obținut 37% (4 milioane de voturi pentru Camera Deputaților și cam tot atâtea pentru Senat). A fost un vot negativ produs de eșecul grav al regimului Constantinescu. Pentru PSD a fost o victorie așteptată, dar care a depășit prin proporții toate calculele. Ce electorat a dat această majoritate? O privire sociologică ne arată că este unul sărac, preponderent rural, îmbătrânit, subcalificat. În fine, un electorat conservator, care dorește protecție socială, este lipsit de inițiativă, frustrat că a pierdut din statutul sau în ultimii 12 ani. Îl susține necondiționat pe Ion Iliescu, care întruchipează toate acestea. Un electorat care are nevoie să fie asistat pentru a supraviețui.
Economia de piață, concurența, capitalismul, șomajul îl sperie. El a votat PDSR pentru că i s-au alimentat aceste temeri și i s-au dat asigurări că nu i se va întâmpla nimic din ce se teme. Odată ajuns la guvernare, era limpede pentru liderii PSD că oferta sa politică nu avea cum să fie pusă în operă, în principal din lipsa de resurse. Încercarea de a o realiza concret ar fi dus la un colaps economic, proteste sociale, violențe, "albanizarea" României, căderea guvernului etc. În 1996, Emil Constantinescu & CDR au venit la putere după o campanie tip "promite totul". S-a creat astfel o stare de așteptare nerealistă vizavi de ce urma să se întâmple. Rezultatul a fost un dezastru electoral. În 2000, PDSR, învățând lecția, și-a moderat nivelul promisiunilor.
Liderii săi se pot prevala astăzi de faptul că nu au pretins că vor rezolva toate problemele cu care se confruntă țara. Ei nu au avut un "contract de 200 de zile cu România". Nivelul de așteptare este mai scăzut și, în consecință, și așteptările față de guvernare. Iar când există și rezultate (exemple: acordul cu FMI, creșterea economică, NATO), poți să oferi un bilanț spre măsurare și nu să te justifici pentru promisiuni neonorate.
Găsesc aici cauza pentru care PSD se afla azi în sondaje la 45-47%, circa 10 procente mai sus, în comparație cu anul alegerilor. Dacă privim din alt unghi, în sondaje s-a instalat din iarna trecută o tendință descrescătoare în raport cu anul 2001. Până acum, septembrie 2002, declinul nu a fost stopat. Cred că această tendință nu se va schimba în 2003. Marja de manevră a PDSR – devenit între timp PSD – este restrânsă. Pe de o parte trebuie să duca o politică procapitalistă, îndreptată spre o economie de piață funcțională, să integreze România în NATO și să negocieze cu UE. Pe de alta, se bazează pe un electorat conservator, ostil unor asemenea politici. În destule privințe, PSD continuă de fapt guvernarea și prioritățile CDR (și pe care CDR le-a îndeplinit în mică măsură).
Prima chestiune: în ce măsură întreg partidul susține această politică procapitalistă și măsurile liberale cerute de tranziție? A doua: în ce măsură electoratul PSD susține noua politică imprimată de grupul din jurul premierului Năstase?
Fracturi
În Opoziție, după eșecul din 1996, PSD a trecut prin doi ani de convalescență politică. Criza internă, sciziunea grupului Meleșcanu etc. au împins PDSR în planul doi. S-a aflat în sondaje în punctul cel mai scăzut, 16%. Șocul pierderii puterii a provocat reorganizarea partidului. Prezența semnificativă în Parlament, 20%, a contribuit la o anumită stabilitate, ca și continuitatea lui Ion Iliescu la conducerea partidului.
Puțini îi mai acordau totuși șanse de a mai reveni la putere. În 1997-'98 nimeni nu anticipa căderea regimului Constantinescu. Odată cu 1999, când incapacitatea acelui regim a devenit limpede, electoratul s-a întors din nou spre PDSR. Nu Opoziția câștigă alegerile de obicei, ci Puterea le pierde.
Problema a fost (când a devenit clar că PDSR are șanse să câștige în 2000): va urma o guvernare "tip Văcăroiu", de salvare a cât se putea din economia de stat? Una de stagnare, reprezentând grupuri de interese conservatoare? Trebuia încercat altceva? Guvernarea Văcăroiu lăsase amintiri proaste și, fapt esențial, pierduse alegerile. Era clar că România va avea de confruntat constrângeri externe mult mai puternice decât în perioada 1992-'96. Resursele existente nu mai puteau alimenta deficitele uriașe, industria și găurile ei negre etc. O întoarcere la perioada ante-'96 devenise impracticabilă. PDSR ar fi repetat eșecul coaliției de centru-dreapta. S-a optat pentru o modificare de direcție. Altfel spus, pentru modernizarea partidului și instituționalizarea lui. Asta însemna depășirea fazei de "front", de "mișcare populară", de catch all party, cum era de la înființare. Eventualitatea guvernării implică strict recunoașterea internațională. Izolarea era pericolul cel mai mare pentru un guvern PDSR. Or, acest partid pornea cu un serios deficit de credibilitate, mai ales după atitudinea anti-NATO din timpul campaniei din Iugoslavia, 1999. Până și acuzația de postcomunism, de partid nedemocrat, antieuropean, adversar al capitalismului, al economiei de piață și al proprietății private. Nevoia de recunoaștere externă și de a găsi, pe această bază, resurse financiare, au fost factori de presiune puternici pentru schimbare. A fost elementul care l-a și selectat pe Adrian Năstase ca posibil prim-ministru și șef al partidului.
Nu tot partidul a acceptat această schimbare de direcție. Orice decizie strategică implică și o luptă pentru putere în interior. Nici azi aceste tendințe nu s-au împăcat și clarificat. Ele continuă un război surd de poziții pentru a-și impune propria linie și, bineînțeles, oamenii. Ele nu se constituie neapărat în grupuri formale cu ierarhii, structuri, programe proprii. Sunt rețele mai ales informale, care se sprijină reciproc. Sunt lideri vizibili, care atrag simpatii în funcție de fidelități personale, de tipul de discurs politic, de oportunități de carieră și interese economice. Uneori conflictele capătă un contur precis (vezi situația baronilor locali și raporturile lor dificile cu centrul), dar adesea sunt mișcări și replieri conjuncturale. Cum se grupează aceste tendințe, cine sunt partizanii lor? În primul trend, "modernizator", găsim politicieni tineri și din generația de mijloc, oameni legați de lumea afacerilor, cu instrucție mai bună, care s-au adaptat mai bine solicitărilor post-'89.
Curentul conservator a rămas totuși puternic în PSD. După adepții lui, partidul ar trebui să rămână mai mult o "mișcare" și mai puțin un partid instituționalizat. Ei nu sunt adepții convinși ai proprietății private și nici ai retrocedării imobilelor naționalizate, a terenurilor și pădurilor. Nu sunt entuziaștii privatizării dusă până la capăt, nici ai unei economii de piață reale. Sunt aici interese ale birocrației, dar și nostalgici național-comuniști, "oameni de afaceri" care depind de administrație, ideologi naționaliști si egalitariști. Simplificând lucrurile, putem spune că aceste două trenduri, pe care le-am numit convențional, modernizator și conservator, se confruntă în PSD. Unii privesc spre social-democrația occidentală, mai ales spre cea germană, dar și spre laburiștii lui Blair. Alții se simt mai aproape de discursul naționalist extremist al lui C.V. Tudor, au interese în prezervarea economiei de stat etc. Înainte de a fi populară în electoratul propriu; or, în societatea românească, politica de accelerare a tranziției și de integrare euroatlantică are nevoie să se bazeze pe suportul întregului partid. Nu știu cât este acest suport, nu avem măsuratori precise.
Dacă Năstase se va menține sus în sondaje și va face succes electoral, va avea o susținere consistentă. Daca nu, conservatorii vor trage partidul pe linia lor. Ei vor contraataca pe tema "infidelității" față de electoratul care a votat PDSR în 2000. Aceștia vor dicta în acest caz o întoarcere spre acest segment (rural, subcalificat, îmbătrânit, sărac).
PSD este un partid supradimensionat, eterogen, traversat de curente și de tendințe centrifuge. Dacă înainte de ultimele alegeri avea circa 400.000 de membri, numărul a crescut într-un an și jumătate la 600.000. Este o creștere semnificativă, grefată pe un partid de mase, deja supradimensionat în comparație cu alte partide și, mai ales, cu piața politică românească. Noii veniți au fost atrași de oportunitățile oferite de un partid care a câștigat alegerile și care pare ferm instalat la putere pentru mulți ani. Adeziunile ideologice cred că sunt aproape lipsă, acest tip de adeziuni apare când un partid se află în opoziție.
Acești nou veniți nu aparțin segmentului din care PSD în mod tradițional își recrutează membrii. Ei fac parte din zone sociale dinamice: funcționari, mica burghezie, intelectuali, oameni de afaceri, tineri și generația mijlocie. Nivelul de venituri și de instrucție al noilor veniți este între mediu și ridicat.
Faptul are consecințe vizavi de politica PSD, de opțiunile lui, de interesele pe care își propune să le servească. Cifra de 600.000 trebuie privită cu circumspecție pentru că provine din surse PSD și nu poate fi verificată. Dar chiar și așa cred că proporțiile sunt corecte. La doi membri de dinainte de 2000 a venit unul nou. PSD este un partid numericește mai mare decât toate celelalte partide luate la un loc. Asta arată dezechilibrul grav al sistemului de partide. Un asemenea partid se conduce foarte greu, nivelul de comunicare în interiorul său este scăzut. Există un pericol real de sciziune. Mobilitatea sa este sub semnul întrebării. Evident, numărul de membri este un factor, dar esențială rămâne capacitatea de a colecta voturi. PSD are cel mai larg bazin electoral, 25-27%, care îl votează în orice condiții. În cazul unei reușite guvernamentale, a slăbiciunii Opoziției (de exemplu, o prezentare neunită la alegeri) și a unei campanii reușite, PSD poate crește dincolo de 30%.
Șocul viitorului
Trebuie să ne întrebăm care este viitorul partidului. Chestiunea este legată de ce se va întâmpla după retragerea lui Ion Iliescu. Câteva observații. Rămâne acest bazin electoral intact după plecarea lui Ion Iliescu? Cei doi, "părintele fondator" și "moștenitorul legitim", sunt tipuri diferite de politicieni. Iliescu are o legătură puternic personalizată cu electoratul. El reprezintă tatăl protector, siguranța și liniștea unui electorat numeros, rural, îmbătrânit, defavorizat, cu cel mai scăzut nivel de instrucție etc.
Imaginea sa este cea a unui lider experimentat, modest, cu care se poate discuta, apropiat de oameni, sărac și cinstit. Această legătură personalizată între PSD și electorat se va pierde în 2004. Cât din acest electorat îl va urma pe Năstase? Tipul de lider reprezentat de el este foarte diferit: om de succes, bogat, bine educat, sofisticat, distant, autoritar. O parte din electoratul legat emoțional de Iliescu nu va trece la Năstase. Apreciez acest segment cam la o treime. O parte se va îndrepta spre Corneliu Vadim Tudor. "Părintele fondator" va fi înlocuit în preferințe de "personajul justițiar". Sunt dintre cei mai săraci, cei fără șanse de inserție socială. Această deplasare, cum o relevă ultimele sondaje, se produce mai ales în zonele rurale din Moldova și Muntenia, fieful PSD până acum; aici Vadim Tudor câștigă teren. Theodor Stolojan și Traian Băsescu își taie și ei părți din electoratul lui Iliescu, dar în mai mică măsură. E posibil ca Ion Iliescu să preia partidul și să facă rocada la Cotroceni cu Adrian Năstase, situație în care proporțiile se schimbă, dar nu cu mult. PSD va pierde, de asemenea, electorat și în legătură cu rezultatele guvernării. Orientarea pragmatică, luarea unor măsuri cu caracter liberal impuse de tranziție, au înstrăinat o parte din votanții anului 2000. Unii sunt dezamăgiți de discursul prooccidental, pro-NATO, alții de neonorarea promisiunilor cu caracter social.
Observăm așadar o transformare a electoratului PSD. Această deplasare spre social-democrație a adus simpatii din zona micilor întreprinzători, a micilor proprietari, a micii burghezii. Ele compensează în oarecare măsură pierderile constatate la periferia bazinului electoral propriu. Noile recrutări provin din orașe, mai ales în cele mici și mijlocii. Marile orașe (cu peste 100.000 locuitori) rămân arondate Opozitiei. PSD se îndreaptă spre categoriile dinamice ale societății. După admiterea în NATO și UE, orizontul societății românești, așteptările ei se vor modifica radical.
Agenda publicului, de asemenea. Oferta politică de la începutul anilor '90, care i-a adus succesul, e pe cale de epuizare. Publicul se va orienta spre partide cu o reputație mai solidă că ar fi proccidentale, cu ideologie în general de dreapta. PSD, "schimbând greutatea de pe un picior pe altul", investește în propriul său viitor. Nevoia de recunoaștere internațională, de modernizare, de a intra în Internaționala Socialistă de aici vin. Cu cât lumea românească se reeuropenizează, electoratul tradițional al PSD se diferențiază și declină. Acest proces, care a mers foarte încet din 1990 până azi, e în curs de accelerare. PSD pierde influența politică pe măsura parcurgerii tranziției. România suferă încă de prea puțin capitalism, nu de prea mult. La fel, în ordinea democrației, Romania are un deficit de instituționalizare. Pe măsura rezolvării acestor sarcini ale tranziției, oferta politică de tip stânga, populistă, etatistă, dominantă în anii '90, își atinge limitele.
Paradoxal, cu cât PSD are mai mult succes în politica economică și de integrare europeană, cu atât viitorul său este mai amenințat de provocări care îl obligă la o schimbare internă. De capacitatea de adaptare și modernizare depinde viitorul său. Dacă nu reușește, va fi amenințat din cealaltă direcție, de oferta antisistem și de discursul politic extremist, atât dinăuntrul, cât și din afara PSD. Viitorul PSD depinde în mare măsură de transformarea într-un partid social-democrat de tip vest-european, cu un bazin electoral mai redus, aflat undeva în jur de 20%, dar mai dinamic și mai omogen. Determinant în această tentativă este raportul de forțe pe plan intern (din PSD, și din afara lui), deci competiția politică, dar și mediul internațional prin presiunile exercitate de acesta.
Preluarea puterii și mai ales prăbușirea Opoziției au pus PDSR (PSD) într-o nouă situație politică. Raportul de forțe în interiorul partidului s-a dovedit a fi relativ echilibrat. Centrele de influență s-au structurat între palatul Victoria și Cotroceni. Primul an de guvernare a fost caracterizat de împărțirea puterii.
Năstase devine șef al partidului și prim-ministru, schimbând practica de dinainte de alegeri, când primul ministru nu era și șef de partid. Consolidat în interior, PSD la guvernare este forfecat între reprezentarea sa legislativă și cea din administrația centrală și locală. Partidul nu mai este în centrul preocupărilor staff-ului PSD, așa cum se întâmplase în anii de opoziție. Problemele sale structurale rămân în stadiul atins în 2000. Între cele două trenduri – modernizator și conservator – constatăm un "armistițiu conflictual". Ele sunt legate acum de deciziile strategice, de tipul de guvernare, dar mai ales de distribuirea resurselor și poziționarea diferitelor grupuri de interese. După alegeri, PSD este asaltat de cercuri de afaceri și de oportuniștii dintotdeauna. Unii dintre ei au contribuit la finanțarea partidului, alții s-au oferit să o facă pe viitor. Sunt persoane importante pe plan local, adesea au cele mai mari averi din zonă.
Ei se cuplează cu vechii militanți ai PSD, mai ales cu cei în aceeași situație de oameni de afaceri prosperi. Sub influența lor, ce coloratură ideologică are PSD azi? Îmbogățiții nu au preferințe doctrinare dincolo de obținerea de profit.
Clientelismul, fenomenul baronilor locali, care a luat amploare, de aici provin. Efectul care se produce este o dezideologizare a PSD. El rămâne legat de același discurs politic pentru a nu pierde legătura cu electoratul propriu. Dar politicile sale sunt un amestec de măsuri procapitaliste, de susținere a intereselor marilor afaceri, cu măsuri social protecționiste, ceea ce dă acestei politici un caracter populist.
Chestiunea care rămâne în suspensie este: în ce măsură PSD este un partid de stânga dincolo de angajamentele ideologice formale și de afilierea la Internaționala Socialistă. Recuperarea acestei stîngi mi se pare un lucru important pentru așezarea sistemului de partide. Grupul din jurul lui Ion Iliescu a moștenit un bazin electoral uriaș după 1990, cel format din salariații la stat. Aici distincția stânga-dreapta este mai puțin relevantă decât dependența de acest buget.
FDSN, PDSR, PSD au reprezentat până acum aceste interese. În același timp a gestionat și interesele de afaceri legate de banii publici. E probabil ca alegerile din 2004 să fie ultimele în care deținerea puterii politice să însemne și controlul quasitotalității resurselor și a oportunităților de afaceri. Sectorul privat va fi suficient de larg și de consolidat pentru a nu vedea în cei de la guvernare singura posibilitate de a supraviețui.
Politicul și economicul se vor despărți, e o chestiune de timp. Dacă nu în 2004, până în 2008, economicul se va emancipa de politic în mare măsură. Un partid care și-a constituit baza puterii pe acest amestec de discurs de stânga, cu accente populiste și susținerea în paralel a unei birocrații în plin proces de trecere a banilor publici în buzunare private își încheie rolul istoric de partid al tranziției.
De aceea transformarea PSD într-un partid social democrat modern este un pariu decisiv și nu doar obișnuitul conflict pentru supremație între lideri. De reușita acestui proces depinde într-o anumită măsură dacă România va fi o democrație consolidată sau o oligarhie, ori o "shadow democracy", o țară cu fațade de instituții formal democratice care ascund o minoritate atotstăpânitoare.
Revista 22, nr.655 din 24-30 septembrie, 2002
IV.2. Analiza de conținut propriu-zisă*
Pentru început, se poate aduce în discuție teza avansată de Dumitru Savastia în lucrarea Geniul.Abordare psihopatologică. În opinia acestui autor, geniul (manifestare a unei conștiințe excepționale, deci ce nu poate fi truvabilă decât în procente infinitezimale – dacă ne raportăm numărul total al populației) este expresia unor calități duse la limite, deopotrivă cu atrofierea celorlalte.
Horia Roman Patapievici asuma că sub denumirea de elite figurează doar indivizi care fac dovada excelenței în domeniile proprii.
Indubitabil, definirea elitei se face funcție de domeniul de referință. Fiecare actor social ce poate fi circumscris unei elite, de orice tip, poate fi analizat contextualist, pentru a se putea extrage explicații valabile în legătură cu selectarea (Vilfredo Pareto sublinia existența a două tipuri de elite: elite-vulpi,caracterizate prin șiretenie și elite-lei, definite prin forță,societățile fiind în genere guvernate conform acestei tipologii) și comportamentul său.
Un model de analiză a elitelor propune și Robert Michels în lucrarea Partidele politice (1911), în care formulează legea de fier a oligarhiei potrivit căreia organizațiile/partidele politice (și în ultimă instanță societatea în ansamblu, deoarece este guvernată de membrii ai partidelor) tind să concentreze puterea în mâinile unui număr foarte mic de actanți.
Coroborând paradigma circulației elitelor (V.Pareto) cu modelul propus de R.Michels rezultă că elitele, ca instituție, tind spre reproducerea status-ului, ceea ce înseamnă (potrivit asocierii menționate) că pot fi regăsite în analiza oricărui model de guvernare.
Pe ansamblu, considerațiile privind natura elitei tind să asocieze actorii exponențiali cu deținerea puterii, a guvernării; numai că, nu există o elită, ci tot atâtea câte domenii există – diferă doar influența exercitată asupra societății ca întreg. Așadar, referințele la elită sunt de fapt aprecieri privind tipurile specifice de elite.Că aceste asumpții nu sunt gratuite o demonstrează C.Wright Mills în lucrarea White Collor:The American Middle Clases care sublinia faptul că societatea americană are la baza elitele economice, politice și militare, toate formând o oligarhie. Din aceeași perspectivă, R.Aron în studiul Social Structure and The Rulling Class opina că în privința elitelor, două sunt problemele ce se impun a fi aprofundate:constituirea și selecția/recrutarea. Mai mult, autorul francez împarte elitele moderne în cinci grupe:lideri politici, administratori guvernamentali, directori economici, lideri de masă și șefi militari. Divizarea elitelor, departe de a fi un factor negativ, este un aspect dezirabil; R.Aron, referindu-se la spațiul sovietic, al unificării elitelor (în majoritatea lor) sub semnul ideologiei, asuma că o" elită unitară înseamnă sfârșitul libertății…sfârșitul statului".
Deși nu figurează sub incidența legilor supramundane, infailibile, elitele (în sens patapievician), au un rol fundamental: cel al progresului.Simultan, prezența lor asigură co-existența celorlalți, în lipsa unei organizări (cu imperfecțiuni iminente) indivizii s-ar fi sub semnul supraviețuirii (apariția anarhiei) și nu al viețuirii.
Adrian Marino și Sorin Antohi în lucrarea Al treilea discurs, referindu-se strict la situația elitelor românești, aduceau in discuție conceptul de colonizat cultural. Potrivit acestei concepții, intelighenția mioritică s-ar defini printr-un acut sentiment al inferiorității în raport cu cea occidentală, sentiment indubitabil accentuat de regimul comunist. Concret, elitele românești navighează între statutul de clone… aproximative ale formulelor occidentale (S.Antohi) și cel de suiveurs, de imitatori, de discipoli eterni (A.Marino). Această raportare este surprinsă adecvat de A.O.Hirschmann prin introducerea conceptului de fracasomanie (noțiune realizată prin juxtapunerea a două cuvinte provenite din limba spaniolă) și care reprezintă complexul eșecului.
Aprecierile privind natura intelectualului (lansate de membri ai elitei culturale) în societatea românească variază de la respect la critica acerbă. Alina-Mungiu-Pippidi asuma că "intelectualii români cu reputația de disidenți s-au dovedit nu doar individualiști și incapabili de un proiect comun, dar cu totul lipsiți de cel mai elementar simț al socialului. Singura excepție, exilatul Mihai Botez, a decedat în 1992 după câteva săptămâni de iluzii că I.Iliescu i-ar putea încredința conducerea guvernului", fapt ce poate fi înțeles din perspectiva considerațiilor reveliene ce vizau obținerea excelenței doar în domeniile proprii; extrapolarea capacităților dovedite în condiții specficice dovedindu-se nelegitimă. Și păguboasă. Pe de altă parte, aceeași autoare stimează intelectualii care, "chiar dacă nu au fost capabili să creeze un partid și în general organizații, și-au făcut datoria de conștiință civică a regimului. Până în 1996, intelectualii au fost cu adevărat înfluenți în opoziția contra lui Iliescu, fiind cei care au reușit să întoarcă opinia publică împotriva lui". Din această considerație se pot extrage câteva chestiuni distincte. În primul rând, ceea ce frapează este caracterul paradoxal al criticii: un membru al intelighenției formulează remarci caustice împotriva celorlalți, judecați în genere; mai mult, este vizat un concept – cel de intelectual – în care este inclus și membrul respectiv, ceea ce determină de fapt, printre altele, efectul de bumerang-întoarcerea criticii asupra propriei persoane (masochism intelectual?). Judecata aplicată contextualist – numirea unui personaj anume culpabil de o anumită faptă (în fond nu de realizarea ci de nesăvârșirea faptei poate fi învinovățit membrul elitei respective), pe de altă parte, ar fi viciată de nerespectarea deontologiei, a dreptului la replică. În plus, ar conduce la vendete inutile.Chiar primejdioase.
Daniel Barbu la rândul său impută intelectualilor faptul că "după Revoluție nu și-au asumat funcția ce le-ar fi revenit de drept, de a organiza dezbaterea publică, de a-i propune termenii, obiectivele și metoda". Așadar, intelectualul beneficiază de un statut ingrat: grav dacă intervine în sfera publică, și mai grav dacă n-o face. Mai mult, ceea ce ar trebui să constituie apanajul său, libertatea procedeelor de creație este stăvilit:"intelectualul care combate este unul care substituie certitudinile convingerilor, este un cărturar care trădează ideile". Terminologia folosită poate induce în eroare. A combate – pe lângă înțelesul de a refuta opinii sau atitudini în mod nejustificat – poate însemna și repudierea lor în cunoștință de cauză.
Aserțiunea lui D.Barbu are legitimitate doar ca și circumscriere a cadrului general de discuții într-o societate caracterizată prin deruta axiologică."Astăzi, intelectualii se răfuiesc după regula incriminării și a denunțurilor…Căci intelectualul român nu dezbate, ci combate".
Asumpțiile de mai sus au menirea transcrierii cadrului general epistemologic-ontologic al elitelor culturale postdecembriste.
Analiza de conținut, ca tehnică sociologică îndeplinește funcția relevării conținutului latent al limbajului folosit în legătură cu un anume aspect. În cazul de față, articolele selectate au în comun raportarea elitelor culturii la cele ale puterii într-un spațiu determinat.Utilizând demersul inductiv, de indetificare în text a categoriilor de analiză ce urmează a fi interpretate, voi încerca să trasez modul de raportare al intelectualilor la membrii clasei politice.
Recurența conceptelor
Funcție esențială din punct de vedere hermeneutic-metodologic, dezvăluirea sensului abscons al discursului pe diverse teme întâmpină dificultăți de-a lungul întregului demers de cercetare. Practic, investigația poate fi pusă sub semnul întrebării chiar din definiția incipientă; nu există un singur sens ci o paletă egală sau superioară numeric cu interpretările avansate de fiecare cercetător potențial. În plus, există riscul asumării unei interpretări nelegitime, în totală incongruență cu intențiile emitentului, plecând de la ipoteza că orice demers lingvistic presupune una sau mai multe semnificații recesive. Din această perspectivă, cercetarea mediată de analiza de conținut poate fi apreciată drept un exercițiu. Studiul de față nu poate fi interpretat decât prin această considerație.
În cazul unei lecturi cotidiene, articolele prezentate întrunesc condițiile unei critici adresate de puterea spirituală celei temporare, într-un jargon similar Evului Mediu. De altfel, o grilă interpretativă poate porni chiar din acest punct: modul de raportare al elitelor culturii văzute ca expresii ale puterii spirituale la cele ale puterii, privite din perspectiva efemerității lor. Numai că, în acest caz, se impune caracterul contextual. Elitele puterii nu pot fi apreciate ca o „totalitate de nimicuri”; e posibil ca în rândurile lor să existe și membri ai intelighenției, și atunci, (pre)judecata ar fi viciată de practica masochistă, a combaterii propriului status.
Însă, „despuierea” materialului supus investigației relevă un fapt esențial. Elitele culturii fac cele mai multe trimiteri (104) la substratul electoral, fie că e vorba de cetățenii cu drept de vot, fie că se referă la instituția alegerilor. În ambele cazuri, referințele vizează un aspect al cadrului democratic, ceea ce sugerează avansul elitelor culturii în aproximarea valorilor democratic-liberale înregistrat în comparație cu mentalul colectiv (care, atunci când nu își manifestă regretele față de regimul comunist, probează un atașament cvasi-religios față de anumiți lideri postdecembriști, ceea ce reprezintă tot o remanență comunistă – mitul eroului salvator în variantă postrevoluționară), precum și cu practicile instituite de membrii clasei politice. Dacă se adeverește rolul formator al oamenilor de cultură asupra societății rezultă că România, concluzie reieșind și dintr-o analiză de conținut cu valoare de exercițiu, se înscrie într-o curbă ascendentă, cu certe perspective, și acest lucru chiar și în pofida considerațiilor surprinse în capitolul III, cel dedicat tranziției, cu privire la deficiențele perioadei de tranziție.
Deși este vizibilă – doar în urma calculării frecvenței conceptelor, pentru că altfel, nota generală este critica – preocuparea privind societatea în ansamblu (de fapt, cetățeanul ca actant al procesului electoral), surprind referințele la democrație, relevate în urma cercetării, ca fiind pe ultimul loc (14), din perspectivă numerică. Socializați în contextul regimului comunist, membrii intelighenției (evident, referirea se face strict la articolele supuse analizei) dovedesc o utilizare extrem de scăzută a conceptului democratic. Intră această considerație în contradicție cu cea vizând internalizarea principiilor elective? Cum se explică acest fapt? Un prim răspuns a fost deja furnizat – socializarea primară într-un cadru diferit de cel democratic. O a doua explicație poate proveni din faptul că nu există un cadru democratic comparabil cu cel occidental, de unde tendința de pragmatism, de evitare a referințelor la aspecte inexistente. Al treilea motiv ar putea fi plictisul; oamenii s-au săturat să audă dezbateri cu privire la democrație (asociată cu bunăstarea materială).
Însă, ceea ce este cel mai important, este faptul că articolele selectate nu sunt reunite sub tema dezbaterilor despre democrație, ci au un cu totul alt scop; din toate aceste chestiuni, se impune atenției raportarea democratică a intelighenției la membrii clasei politice. Sunt prezente analize lucide, pertinente, lipsesc argumentele ultime, raportarea este decentă, chiar livrescă, iar criticile trebuie înțelese ca mai degrabă ca mijloace de demascare a imperfecțiunilor, decât ca vendete, de unde necesitatea comprehensiunii lor de către cei vizați în acest mod, și nu în altul.
De altfel, că aceste speculații nu sunt gratuite o demonstrează recurența conceptelor. Imediat în top, după considerațiile (cumulate,225) privind politica românească, urmează cele privind corupția (63), fenomen pe cât de vizibil, pe atât de extins. Acest fapt, în comparație cu clasica imagine a intelectualului desprins de realitatea mundană, dovedește implicarea membrilor elitei culturale în problemele societale.
Dacă asumpția de mai sus se relevă qua schimbare de paradigmă, aprecierile privind partidele politice (ca „sedii” ale elitei politice) țin de domeniul cotidianului, dar și al relevării unor aspecte reale: supradimensionarea organizației politice (PDSR), sau caracterul superficial al adeziunii la ideologia (inexistentă, cu răspunsuri din aproape în aproape la problemele curente, fără a implica un plan general de acțiune) partidelor, situație prezentă pe tot eșichierul politic.
Relația putere politică-mediul occidental este echilibrată, așa cum ni se dezvăluie în urma cercetării (38, respectiv 36). Din acest raport se poate induce dependența clasei politice autohtone de cea vest-europeană, dar și comparația în defavoarea primei.
Referințele privitoare la justiție precum și cele la caracterul „underground” al unora din membrii clasei politice (respectiv, expansiunea lor, din comunism, prin tranziție, către viitor) figurează sub semnul echilibrului (25-25). Extrapolat, această proporție poate însemna frustrarea socială (provenind din două surse: reflecții asupra statutului foștilor activiști deopotrivă cu imposibilitatea întreprinderii a ceva concret în acest sens), expresia redundanței justiției. Desconsiderarea normativității sociale(fundamentată pe acest fapt), poate conduce la extensia fenomenelor anomice.
Frecvențele peultimelor trei concepte-competiție, influență, conflict- relativ apropiate (19, 15, 14) pot conduce la interpretarea conform căreia, pentru a evita conflictul, în competiție, se utilizează influența.
O asemenea paradigmă ar fi fundamental eronată. Influența nu are nimic din spiritul liberalismului, este chiar contrară acestuia prin vicierea principiului șanselor egale în contexte reglementate societal. Evitând competiția onestă prin medierea influenței se ajunge la rezultate în care normele sociale se impun a fi considerate și aplicate; numai că, din moment ce ele au fost încălcate, nu mai pot interveni în ajutorul celui care le-a recuzat.
Validitatea cercetării rezultă din cumularea frecvențelor conceptelor privind elita politică post-decembristă (326,mai bine de jumătate din total), tehnica măsurând „ceea ce i s-a cerut”, respectiv modul de raportare al elitei culturale la cea politică.Q.e.d.
Concluzii
Urmare a elaborării studiului de față se impun câteva concluzii, pentru a avea o imagine de ansamblu asupra aspectelor abordate.
Aproximarea practicilor democratice impune precauție și crearea condițiilor prealabile de implementare a poliarhiei (R.Dahl). Tot la acest capitol se relevă importanța conlucrării, nu doar a liderilor, ci a tuturor actorilor sociali din perspectiva dezvoltării unei democrații de tip consensualist (A.Lijphart).
Relativ la problematica comunismului, se impun atenției repercusiunile la nivelul conștiinței individuale și colective. Comunismul, qua ideologie totalitară, necesită dezvăluirea naturii malefice par excellence; se cuvine a fi cunoscut în vederea recuzării.
Societatea românească postdecembristă probează numeroase clivaje, dar cel mai important hiatus se instituie între remanțele comuniste și necesitatea schimbării.
Referințele privitoare la spațiul social autohton vizează caracterul anomic, irațional al foarte multor practici. Or, din perspectiva principiului potrivit căruia “orice fapt social este impregnat de teorie” apare drept imperios necesar relevarea cadrului general gnoseologic al fiecărei acțiuni suspect-deviante. Mai mult, printr-o abordare științifică, reies motivațiile mai mult sau mai puțin profunde ce au condus la apariția și extensia faptelor sociale ce se impun investigației. De altfel, considerarea practicilor – în manieră adecvată – drept anomice este un prim pas în rezolvarea lor.
Asumpțiile intelectualilor citați în cadrul analizei de conținut reprezintă manifestări ale conștiinței civice, membrii elitei erijându-se în exponenți ai societății civile, dovada constituind-o procentul referințelor la electorat.
Majoritatea analizelor privind societatea românească în tranziție conțin nuanțe pronunțat sceptice, și acest fapt poate proveni din cel puțin două cauze: dezgustul vizavi de acțiuni ce vin în contradicție cu tipul societal dezirabil sau/și dezvăluirea acestora în vederea rezolvării lor.
Reminescențele perioadei comuniste se traduc în apariția unui nou tip uman – omul tranzitat. Acesta are drept principală caracteristică faptul că nu este un actor responsabil de acțiunile sale în condițiile tranziției; el nu participă la acțiuni având drept scop dezvoltarea principiilor democratice, ci le îndură.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1ALMOND, Gabriel – Cultura civică Atitudini politice și democrație
VERBA, Sidney- în cinci națiuni, Ed. Du Style, Buc, 1996;
2.ANTOHI,Sorin- Civitas imaginalis.Istorie și utopie în cultura română,Ed.Polirom,,1999
3.ANTOHI,Sorin în dialog cu – Al treilea discurs.Cultură,ideologie și politică în România,
MARINO,Adrian Ed.Polirom, 2001
4.ARISTOTEL- Politica, Ed Antet, 1999;
5.ARON, Raymond- Democrație si totalitarism, Ed.All, 2001
6.ARON, Raymond- Lupta de clasă,Ed.Polirom, 1999
8.ARON, Raymond-Spectatorul angajat, Ed. Nemira, 1999
9.ARENDT, Hannah- Originile totalitarismului, Ed.Humanitas, 1994
10.ARENDT, Hannah- Între trecut si viitor.8 exerciții de gândire politică, Ed.Humanitas, 1992
11.ASH, Timothy Garton- Istoria prezentului.Eseuri, schițe și relatări din Europa
anilor 90, Ed.Polirom
12.BARBU, Daniel- Republica absentă, Ed.Nemira, 1999
13.BĂDESCU,Ilie
DUNGACIU,Dan- Istoria sociologiei,Ed.Eminescu,București, 1995
BALTASIU,Radu
14.BALANDIER, Georges- Antropologie politică, Ed Amarcord, 1998;
15.BAUDOIN, Jean- Introducere in sociologia politică,
Ed.Amarcord, Timisoara, 1999;
16.BESANCON, Alain-Originile intelectuale ale leninismului,Ed.Humanitas, 1993
17.BERDIAEV, Nikolai – Originile și sensul comunismului rus, Ed.Dacia, Cluj, 1994 18.BERDIAEV, Nikolai- Sensul creației, Ed.Humanitas, 1992
19.BETEA, Lavinia-Psihologie politică. Individ, lider, mulțime în regimul
comunist, Ed.Polirom, 2001
20.BESANCON, Alain- Nenorocirea secolului.Despre comunism, nazism si
unicitatea soah-ului, Ed.Humanitas, 1999;
21.BESCHLOSS, Michael- La cele mai înalte nivele. Relatări din culisele puterii
TALBOTT, Strobe referitoare la Războiul Rece, Ed.Elit, 1992
22.BOIA, Lucian- Istorie si mit in constiinta romaneasca, Ed.Humanitas, 1997
23.BOIA, Lucian- Mitologia științifică a comunismului, Ed.Humanitas, 1999;
24.BRUCKNER, Pascal- Melancolia democrației. Cum să trăiești fără dușmani?
Ed. Antet, 1996;
25.Brzezinschi, Zbigniew- Europa Centrală și de Est în ciclonul tranziției,
Ed. Diogene, Buc.1995;
26.BRZEZINSCHI, Zbigniew- Marele șoc. Nașterea și căderea comunismului în
Sec XX, Ed.Dacia, Cluj, 1993;
27.CAILLOIS, Roger- Omul și sacrul, Ed Nemira, 1997;
28.CONSTANT. Benjamin- Despre libertate la antici și moderni,
Ed. Institutul European, 1996;
29.COULANGES, Fustel de- Cetatea antică, Ed. Meridiane, 1984;
30.COURTOIS, Stephane- Cartea neagră a comunismului.
WERTH, Nicholas Crime.Teroare.Represiune, Ed.Humanitas, 1998;
PANNE, Jean-Louis
31.CRĂIUȚU, Aurelian- Elogiul libertății. Studii de filosofie politică,
Ed. Polirom, 1998;
32.DAHL, Robert-Democrația și criticii ei, Ed. Institutul European, 2002;
33.DAHL, Robert- Poliarhiile. Participare și opoziție, Ed.Institutul European,2001
34.DAHRENDORF, Ralf- Considerații asupra Revoluției din Europa,
Ed Humanitas, 1993;
35.DAHRENDORF, Ralf- După 1989.Morala, revoluție și societate civilă, Ed.Humanitas, 2001
36.DOGGAN, Mattei- Cum să comparăm națiunile. Sociologie politică
PELASSY, Dominique comparativă, Ed.Alternative, 1993;
37.FERREOL,Gilles – Psihosociologia schimbării, Ed.Polirom, 1998
NECULAU, Adrian
38.FURET, Francois- Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă
în sec.XX, Ed. Humanitas, Buc, 1996;
39.GASSET, Ortega y-Idei și credințe, Ed. Științifică, 1999
40.GABANYI,Anneli Ute-Revoluția neterminată, Ed. Fundația Culturală Română,Buc.1999
41GELLNER, Ernest- Condițiile libertății. Societatea civilă și rivalii săi, Ed.Polirom, 1998 42.GIRARDET,Raoul- Mituri și mitologii politice, Ed.Institutul European, 1997
43.GUENON, Rene- Criza lumii moderne, Ed. Humanitas, 1993;
44.HALOWELL, John- Temeiul moral al democrației, Ed. Paideia, 1997
45.HERMET, Guy- Poporul contra democrțtiei, Ed.Institutul European, 1995;
46.HOLLOWAY, David- Stalin și bomba atomică, Ed. Institutul European, 1998,
47.HUNTINGTON, Samuel- Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale,
Ed. Antet, Prahova;
48.HUNTINGTON, Samuel- Ordinea politică a societăților în schimbare
Ed. Polirom, 1999;
49.HUNTINGTON, Samuel- Viața politică americană; Ed Humanitas, 1994;
50.ILIESCU,Adrian-Paul- Mentalități și instituții. Carențe de mentalitate și
înapoiere instituționala în România modernă, Ed.Ars Docendi, Buc,
2002
51.JUDT, Tony- România : la fundul grămezii. Polemici, controverse, pamflete, Ed.Polirom,
2002
52.LENIN- Statul și revoluția, Ed. Politică, 1965;
53.LENSKI, Gerhard- Putere și privilegii, Ed Amarcord, Timișoara, 2002
54.LIICEANU, Gabriel- Apel către lichele, Ed. Humanitas, 1996;
55.LIJPHART, Arend- Democrația în societățile plurale, Ed. Polirom, 2002;
56.LIJPHART, Arend- Modele ale democrației. Forme de guvernare și
funcționare în 36 de țări, Ed.Polirom, 2000;
57.MALAPARTE, Curzio- Tehnica loviturii de stat, Ed Nemira, 1996;
58MICHNIK, Adam- Restaurația de catifea, Ed.Polirom, 2001;
59 MIFTODE,Vasile-Metodologie sociologică,Ed.Porto Franco,Galați,1995
60.MONTESQUIEU- Spiritul legilor, vol l-ll, Ed.Științifică, 1970
61.NECULAU, Adrian- Memoria pierdută.Eseuri de psihosociologia schimbării
Ed. Polirom, 1999;
62.REVEL, Jean-Francois- Cunoașterea inutilă, Ed.Humanitas, 1993
63.REVEL, Jean-Francois- Marea paradă. Eseu despre supraviețuirea utopiei
socialiste, Ed.Humanitas, 2002
64.REVEL, Jean-Francois- Revirimentul democrației, Ed. Humanitas, 1995;
65.ROBERTSON, Pat- Agenda ordinii mondiale. Drumul spre sclavie,
Ed. Alma Tip, 1991;
66.PALEOLOGU, Alexandru
TANASE, Stelian -Sfidarea memoriei. Convorbiri. Ed Du Style, 1996
67.PATAPIEVICI, Horia-Roman- Omul recent, Ed. Humanitas, Buc, 2001
68.PATAPIEVICI, Horia- Roman-Politice, Ed.Humanitas, Buc, 1996-1997;
69.PIPPIDI, Alina-Mungiu- Politica după comunism, Ed.Humanitas, 2002;
70.PIPPIDI. Alina-Mungiu- Românii după ’89. Istoria unei neînțelegeri.
Ed.Humanitas, 1995.
71.PLEȘU, Andrei- Chipuri și măști ale tranziției, Ed. Humanitas, 1996.
72.POPPER, Karl- Mitul contextului, Ed.Humanitas, 1996
73.POPPER, Karl- Mizeria istoicismului, Ed.Nemira, 1995
74.POPPER, Karl- Societatea deschisă și dușmanii sai, Ed. Humanitas, 1993;
75.PUTNAM , Robert
LEONARDIS, Robert- Cum funcționează democrația? Ed. Polirom, 2001;
NANETTI, Raffaella
76.SARTORI, Giovanni- Teoria democrației reinterpretată, Ed.Polirom. 1999;
77.SAVASTIA,Dumitru-Geniul.Abordare psihopatologică, Ed.Științifică, 1988
78.SCHMITT, Carl- Teologie politică, Ed. Universal Dalsi, 1996;
79.SCHWARTZENBERG, Roger-Gerard- Statul spectacol;Ed.Scripta, Buc, 1995
80.SOLJENITIN, Alexander-Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX, Ed.Anastasia, 1995
81SOULET, Jean-Francois- Istoria comparată a statelor comuniste din
1945 până în zilele noastre, Ed.Polirom1998;
82.SUVOROV, Victor- Epurarea. De ce a decapitat Stalin armata? Ed.Polirom, 2000
83.TĂNASE, Stelian- Elite și societate.Guvernarea Gheorghiu-Dej, 1948-1965;
Ed. Humanitas, 1998.
84.TĂNASE, Stelian- Revoluția ca eșec. Elite și societate, Ed. Polirom, 1996;
85.TISMĂNEANU, Vladimir- Fantasmele salvării. Democrație, naționalism și
mit în Europa post-comunista, Ed.Polirom,1999;
86.TISMĂNEANU, Vladimir- Ghilotina de scrum, Ed DE VEST, Timisoara, 1992
87.TISMĂNEANU, Vladimir- Încet spre Europa, Polirom, 2000;
88.TISMĂNEANU, Vladimir- Reinventarea politicului, Ed. Polirom, 1997;
89.TISMĂNEANU,Vladimir-Spectrele Europei Centrale, Ed.Polirom, 2001
90.TITULESCU, Nicolae- Politica externă a României,
Ed. Enciclopedică, Buc, 1994;
91.THOM, Francoise-Sfârșiturile comunismului, Ed. Polirom, 1996;
92.TOCQUEVILLE, Alexis de- Despre democratie in America, vol l, Ed.Humanitas, 1992
93.TODOROV, Tzvetan- Memoria răului, ispita binelui. O analiză a secolului, Ed.Curtea
Veche, Buc, 2002
94.VERDERY, Katherine- Compromis și rezistență. Cultura română sub
Ceaușescu; Ed. Humanitas,1994.
95.VICO, Giambattista –Știinta nouă. Principiile unei științe noi cu privire la
natura comună a națiunilor, Ed. Univers, Buc, 1972;
96.VOICU, George- Zeii cei răi. Cultura conspirației în România postcomunistă.Ed.Polirom,
2000
97.WUNNENBURGER, Jean-Jacques- Omul politic între mit și rațiune;
Ed.Alfa Press, Cluj, 2000;
98.ZINOVIEV, Alexander- Homo sovieticus, Ed.Dacia, Cluj, 1991;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Democratie, Comunism, Tranzitie (ID: 105904)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.