Democratia Si Caracteristicile Sale

Cuprins

Apariția Comunismului în România

Loviturile de stat

Partidul Muncitoresc

Atribuțiile partidului politic în societatea comunistă

Democrația și caracteristicile sale

Definirea Democrației

Revoluția de la 1989 – punct de tranziție

Cultura politică

Partidele Politice în România. Perioada comunistă și post-comunistă

Definirea partidelor politice

Trasăturile partidelor politice

Funcțiile partidelor politice

Tipuri de partide politice

Partidul Comunist – organ suprem în societatea comunistă

Pluralismul politic

Frontul Salvării Naționale

Studiu de caz

Capitolul 1. Apariția comunismului în România

Loviturile de stat

Regimul comunist în România a început printr-o serie de evenimente, odată cu secolul XIX. Acest regim nu a apărut brusc, apariția comunismului s-a datorat unor „accidente”, necesare sau nu, prin care se dorea formarea unui stat modern și puternic.

Între anii 1866-1938, România a evoluat în limitele parlamentarismului occidental, spre o treptată lărgire a democrației, aducerea prințului străin și instaurarea regimului monarhic autoritar fiind exemple clare ale unor acțiuni ce au condus ăn final la înlăturarea democrației din țară.

Dupa 1938, fiecare regim politic s-a impus prin lovituri de stat, începănd cu regele Carol al II- lea al României ( 8 iunie 1930-6 septembrie 1940 ). Politica internă s-a deteriorat datorită influențelor internaționale, dar și a acțiunilor regelui, iar în anul 1938 a fost instaurată dictatura regală, constituția din 1923 fiind înlăturată, partidele politice desființate și înlocuite cu partidul unic.

În 1940, o nouă lovitură de stat avea loc, de data aceasta, Ion Antonescu era personajul principal, acțiunile lui fiind urmate de atrocități împotriva evreilor și țiganilor în teritoriile controlate de statul român. Ion antonescu a fost cel care a decis intrarea României în cel de-al II- lea Război Mondial.

Anul 1944 a fost decisiv pentru Ion Antonescu datorită unei noi lovituri de stat, denumită și actul de la 23 august, prin care Regele Mihai I a decis demiterea, dar și arestarea lui Antonescu, iar colaborarea României cu Puterile Axei a încetat, începând cu Aliații și colaborarea militară cu Uniunea Sovietică.

Abdicarea regelui Mihai I a condus la nașterea actului proletar, datat pe 30 decembrie 1947. Această lovitură de stat a condus la preluarea puterii de către comuniști, regele Mihai I fiind lăsat să părăsească țara, fiindu-i retrasă cetățenia română, iar liderii democratici ajungeau în temnițe și partidele istorice desființate.

Toată această evoluție reprezentată de „accidente” ale istoriei au dus la dispariția urmelor democrației din țară. Autoritarismul atinge apogeul odată cu venirea la putere a Regimului Comunist.

Regimul politic instaurat „de drept” în 1947 se încadrează în sistemul pe care istoriografii contemporani îl numesc totalitarism.

Prima lovitură de stat a fost cea de la 2 mai 1864, lovitură de stat ce a dus la schimbarea puterii prin dizolvarea Adunării Legiuitoare. Alexandru Ioan Cuza a sperat că prin reforma agrară să îmbunătațească situația țării, încercarea secularizării terenurilor mănăstirești, anularea iobăgiei și reducerea terenurilor marilor proprietari a condus la o opoziție a majorității parlamentare care era formată din boieri.

Domnitorul a promulgat o nouă constituție după dizolvarea Adunării Legiuitoare de pe 2 mai, numită Statutul Dezvoltator al Convenției de la Paris, constituție ce întărea puterea domnului în detrimentul legislativului.

Au existat reacții externe ce au condamnat faptele domnitorului, Rusia, Franța și Prusia considerau acțiunile ca fiind o lovitură de stat, pentru ca apoi Alexandru Ioan Cuya să fie acuzat de nerespecatrea unor prevederi din Constituția de la Paris din 1858.

În 1866 a avut loc o nouă lovitură de stat, prin care domnitorul a fost înlocuit de către Carol I, schimbandu-se regulamentele organice cu Constituția din 1866.

Anul 1930 a produs o nouă lovitură de stat. Partidul Național Țărănesc condus de Iuliu Maniu dorea aducerea lui Carol al II-lea la tron. Acesta a sosit în țară pe 6 iunie 1930, pentru ca în numai două zile să devină rege. Regele Mihai care avea în acel moment nouă ani a rămas principe moștenitor, primind în cele din urmă titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. Actul de la 8 iunie 1930 prin care Carol al II-lea a devenit rege a constitui o lovitură de stat, legea fiind încălcată, regele trebuind să domnească până la moarte, iar Mihai trăia în acel moment.

Lovitura de stat din 1938 la data de 10 februarie a condus la înlăturarea guvernului Goga-Cuza și înlocuit cu guvernul Miron Cristea. Se poate extrage ca argument ideea că atunci a fost adus la putere un guvern personal al regelui Carol al II-lea, format din oameni politici proveniți din mai multe partide, guvern pe care însuși suveranul îl numea „de uniuni națională”.

Carol al II-lea a încercat instaurarea propriei dictaturi, a desființat partidele politice, asigurându-și puterea supremă în stat, dar nu a găsit sprijin, iar reformele sale nu s-au bucurat de popularitate.

În anul 1940, pe 6 septembrie a avut loc momentul tensionat și cel mai important al loviturii de stat date de Antonescu, iar la 14 septembrie s-a instituit statul național-legionar.

Ion Antonescu considera că ziua desemnării sale ca prim-ministru cu puteri depline drept moment al loviturii de stat. De fapt, el are dreptate, fuga regelui fără să abdice fiind aici un act cu totul secundar, Așadar, mai corect ar fi să acceptăm că lovitura de stat s-a produs în ziua de 5 septembrie 1940.

La 23 august 1944, vechiul regim democratic al românilor a ratat și ultima șansă de a ieși din istorie cu fruntea sus. O lovitură de palat dată sub semnul panicii a zădărnicit pregătirile partidelor politice de a reveni la regimul democratic. Regele Mihai a reintrat în drepturile legitime, a înlocuit guvernul, conducerea armatei a serviciilor de siguranță a staturul și a întors armele către cei care au dus țara la dezastru. Presa internaționala a considerat că gestul regelui a scurtat durata războiului cu 6 luni.

Prin caracterul său previzibil, lovitura de stat din 30 decembrie 1947 a fost și cea mai simplă acțiune de acest gen din istoria României.

În 30 decembrie 1947, Petru Groza și Gheorghe Ghiorghiu-Dej l-au silit pe regele Mihai să semneze un act de abdicare, dupa care au proclamat Republică.

Revoluția din 1989 poate fi văzută ca lovitură de stat, însă lovitura de stat nu reprezintă același lucru pe care il reprezinta o revoluție. Cronologia aceste cunoscute actțiuni din 1989 este plină de evenimente ce pot forma o idee asupra concepției, o viziune prin care putem delimita o lovitură politică de revoluție.

Mai întâi a avut loc o subversiune internațională, ce a fost cunoscută între Marile Puteri, în care rolul preponderend s-a acordat Uniunii Sovietice, subversiune ce a fost declanșată începând cu anul 1987.

Aurmat o tentativă de revoltă populară, la 14 decembrie 1989 apărând primul partid politic de alternativă, cunoscut sub denumirea de Frontul Popular Român, însă neavând legături funcționale cu subversiunea sovietică, fiind o acțiune strict românească, totul a eșuat, iar liderii au fost arestați. Începutul revoluției a fost inevitabil, iar pe 16+17 decembrie 1989 a avut loc o diversiune externă la Timișoara. Grupuri de români ce au fost pregătiți la vecinii din Ungaria au devastat centrul orașului, dar doar un număr mic de cetățeni revoltați s-au alăturat miscării, securitatea refuzând să se implice în strada.

Data de 17 decembrie a avut o încărcătură de acțiuni, drept dovadă fiind o altă manifestare, o tentativă de lovitură de palat la CPEX, atunci când sovieticii contactau și influențau de mai mult timp membri ai CPEX, scopul fiind înlăturarea secretariatului general prin lovitură de palat, toate acestea urmate de decizia lui Nicolae Ceaușescu, care însă a fost întors de către fidelii săi. 17-18 decembrie 1989, o altă manifestație avea loc, o represiune militară ilegala în Timișoara, urmată de starea de asediu neoficială și ilegala, tot la Timișoara, la data de 19 decembrie.

Pe 20 decembrie, la Timișoara a avut loc o revoltă popularp prin apariția unui program politic și un alt partid de alternativă, Frontul Democrat Român. La 21 decembrie, la București de data aceasta, a fost sabotat mitingul cu ajutorul unor echipe de agitatori diversioniști și un grup protestatar s-a instalat în centrul Capitalei. 21 spre 22 decembrie, noaptea- Represiune militară ilegală.

Revolta populară de la București a început la 22 decembrie, ora 03:00, când grupuri mari din platformele economice se îndreptau spre centru si l-au ocupat. Conducerea Armatei era paralizată, iar Securitatea a început să acționeze direct, toate acestea pentru îndepărtarea dictatorului.

Pe 22 decembrie 1989, ora 10:07, generalul Victor Stănculescu, noul ministru al Apărării a declanșat un proces de îndepărtare a dictatorului de la putere, proce care se încadrează într-o categorie istorică „lovitură de stat militară” (puci) și începând cu ora 10:00 datorită ordinelor succesive, generalul Vlad a retras sprijinul acordat lui Nicolae Ceaușescu.

Transfer de putere-22 decembrie, orele 12:00-17:30- Partidul Comunist s-a destrămat, singura putere rămasă în stat fiind deținută de către Armată. Generalul Stănculescu a dat ordin de control asupra sediilor Consiliilor Județene de Partid, de preluare a pazei și control asupra Televiziunii, urmând să fie contactat de Ion Iliescu, noul ministru al Apărării oferindu-i puterea. La sediul MapN, orele 16:00, a avut loc constituirea nucleului politic provizoriu cu caracter revoluționar ( CFSN ), având sprijin în Armată, Armată ce era preocupată de restabilirea imaginii sale.

La orele 17:30-18:30, revolta populară s-a transformat în mișcare anticomunistă, mulțumiea din Piața Palatului forțând înlăturarea conducerii ceaușiste și a regimului comunist.

22-24 decembrie 1989- diversiune teroristă, acțiuni în care o organizație ce avea legături cu cei din cadrul superior al armatei a încercat risipirea mulțimii și simularea unor atacuri. Grupul era prosovietic de la conducerea CFSN și urmărea distrugerea Securității, se dorea dirijarea mulțimii spre o solidarizare cu noua putere către un inamic marcat, aici se poate vorbi și de dorința agenților sovietici de la putere de a distruge o instituție ce cunoștea activitatea lor de trădare de țară.

24-31 decembrie- instituirea regimului revoluționar prin emiterea de decrete revoluționare ce proclamau preluarea puterii de CFSN, supremația privind Armata, trecerea Securitații în subordonarea Armatei, instituirea tribunalelor excepționale, execuțiea fostului dictator și al soției sale, dar și arestarea șefilor securității.

La 6-30 ianurie 1990, a avut loc lovitura de stat prin care un grup de conducere al CFSN a hotărât transformarea FSN într-un partid politic, desigur cu păstrarea puterii, partid ce a decis abuziv și ilegitim repartizarea locurilor în CPUN (funcția de parlament provizoriu) cu 50% noul partid și 50% celalalte partide, act ce tratează ilegal și nevalid preluarea puterii prin lovitură de stat.

12-28 februarie 1990- contralovitura de stat- partidele nou înființate au organizat manifestații în stradă cu scopul răsturnării puterii politice ce o reprezenta FSN, rămas ilegal la putere. FSN a folosit grupuri sociale precum mineri și muncitori de pe platforme industriale pentru a înfrânge contralovitura de stat.

La 20 mai 1990 a avut loc încheierea procesului revoluționar, încheierea revoluției. Au avut loc alegeri declarate oficial și recunoscute internațional drept libere, însă această nouă realitate politică a marcat eșecul României în încercarea de a se înscrie pe un scenariu occidental și de desprindere de influență sovietică. În 1991 a fost tentativa guvernului Petre Roman de aplicare a unei reforme liberale însă a fost sabotată, guvernul fiind răsturnat printr-o noua loviturp de stat.

Partidul Muncitoresc Român

Partidul Muncitoresc Român își are originile încă din secolul XIX, mai exact în anul 1893 când s-a înființat primul partid al muncitorilor din România, sub numele de Partidul Social Democrat al Muncitorilor ( PSDMR ). În 1899, partidul nu putea participa la viața democratică a vremii, asta și datorită inexistenței votului universal, era lipsit de bază legală și totul a condus la destrămarea PSDMR, o bună parte a liderilor trecând la PNL.

În anul 1910 a avut loc înființarea Partidului Social Democrat Român ( PSDR ), cu o parte a liderilor PSDMR dar și cu noi lideri. O caracteristică asemănătoare cu vechiul partid este aceea că nici acesta ( PSDR ) nu a avut o influență politică ridicată datorită votului cenzitar, însă a participat activ la viața socială, acest partid adoptând oficial o pozitie pacifistă.

Sub ocupația Puterilor Centrale din 1916-1918, socialiștii au fost singurii care au avut curajul de a ieși în stradă și să organizeze proteste, iar în 1918, PSDR s-a transformat în Partidul Socialist Român, data de 13 decembrie fiind un punct violent a manifestației, unul din liderii istorici, I. C. Frimu fiind ucis. Guvernul din acea perioada a încercat să interzică partidul sub acuzația de „bolșevism”.

În 1921 a avut loc deprinderea facțiunii comuniste ce forma Partidul Comunist din România ( PCdR ), urmând ca pentru două decenii, oamenii muncii din România să sufere datorită diferendelor dintre Partidul Socialist și Partidul Comunist, partide ce-si disputau dreptul de a-i reprezenta politic.

În 1924 – PCdR a fost interzis după gravele incidente de la Tatar-Bunar, încetând să mai existe de facto ca partid românesc, iar comuniștii au fost închiși cu sutele, rolul politic al PCdR fiind preluat de o secție a Komintern ce dirija activitatea de la Moscova. Un an mai târziu a fost înființat un partid-paravan al comuniștilor români, Blocul Muncitoresc Țărănesc. ( BMȚ ).

În 1927 a avut loc reunirea miscării socialiste în România în cadrul Partidului Social Democrat ( PSD ), iar în 1928 PSD a obținut cel mai bun rezultat electoral din perioada interbelică, asta și datorită alianței cu PNȚ, alianță ce s-a dovedit o mare greșeală făcută de PSD, datorită activităților din perioada respectivă, activități corupte precum „ afacerea Skoda”, dar și anti-muncitorești, mânjindu-se cu sangele muncitorilor din 1929 de la Lupeni și din 1933 de la Grivița. Un alt mare succes electoral a urmat în 1931, atunci când BMȚ a obținut 130.000 voturi și având candidați în mai puțin de jumătate din județe.

După grevele de la Grivița din 1933, BMȚ a fost interzis și s-a reiterat interdicția impotriva PCR, comuniștii fiind arestați pe capete, conducând la decretarea stării de asediu de către guvern.

1938 este anul în care dictatura carlistă a interzis toate partidele, acestea reapărând oficial abia în 1944 la data de 23 august, reînființându-se PSD și PCR.

În anul 1946, pentru prima oară după mai mult de 25 de ani, socialiștii și comuniștii ( PSD și PCR ) au participat la alegeri sub liste comune, doar o mică parte din PSD, aflată sub conducerea lui Constantin Titel Petrescu și având denumirea de Partidul Social Democrat Independent ( PSDI ) a refuzat fuziunea cu PCR, urmând ca mai târziu activitatea PSDI să fie interzisă.

Anul 1948 a fost un an important din punct de vedere istoric, PSD și PCR au fuzionat și a luat naștere Partidul Muncitoresc Român ( PMR ), fiind prima oară când s-au reunit partide tradiționale ale muncitorimii după ruptura din 1921. Așadar Partidul Muncitoresc Român a devenit partidul politic unic în statul român.

În 1948 a avut loc naționalizarea mijloacelor principale de producție, adică etatizarea societăților de tip comercial mari și mijlocii, acesta fiind primul pas spre desființarea proprității private. Tot în acest an, învățământul a fost reformat, introducându-se gratuitatea, durata învățământului obligatoriu a fost extinsă și a fost introdusă gratuitatea manualelor în școli, eradicarea alfabetismului fiind obiectivul principal, alfabetism ajuns la circa 80 % din populație.

În 1949 a început marea campanie de cooperativizare a agriculturii, țăranii fiind forțați să se asocieze în Gospodării Agricole Colective ( GAC ), redenumite ulterior Cooperative Agricole de Producție ( CAP ).

Proprietățile agricole transferate direct statului au avut denumirea de Întreprindere Agricolă de Stat ( IAS ). Organizarea cooperatistă agricolă din primii ani se făcea în așa-zisele „întovărășiri”, iar în această perioadă au fost create închisorile politice.

La începutul anilor ’50 s-a desfășurat lupta de putere în interiorul conducerii comuniste din țara noastră, luptă câștigată de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, devenind apoi cu acordul Kremlinului, liderul suprem al PMR. A rămas în această poziție până la moartea sa din martie 1965.

Planificarea economiei acelor ani s-a făcut după modelul sovietic, eliberându-se asa-cunoscutele planuri cincinale. Această stratedie de planificare a economiei a avut la bază viziunea economiei naționale ca o corporație unică și s-a dorit trecerea de la economia preponderent agrară la cea preponderent industrială. Industrializarea a implicat strămutarea unui segment important al populației rurale la oraș.

Perioada anilor ’50 a fost definită în limbajul ideologic comunist ca „lupta de clasă”, încadrată în regimul politic al proletariatului, însemnând continua consolidare a unui sistem de guvernare de tip totalitar, partidul unic, comunist tinzând să controleze societatea pe toate planurile.

Ideologic și formele organizatorice ale P.M.R. erau de fapt ale P.C.(b) al U.R.S.S., Gheorghe Gheorghiu-Dej recunoscând că P.M.R. era partid martxist-leninist, partid ce avea model marele Partid Bolșevic din U.R.S.S.

Liderii de la București au urmat în construcția de stat cât și în cea de partid, modelul sovietic, astfel, după preluarea puterii politice, P.M.R. s-a organizat după modelul P.C.(b) al U.R.S.S. pentru îndeplinirea rolului de conducător în stat și societate. Partidul a reușitsă fie prezent în toate domeniile de activitate, prin membrii săi, datorită creării aparatului de partid la nivel central, local, format în secții și ramuri de activitate și a fost instituit un sistem de promovare în funcții ăe criterii politice sau de clasă (nomenclatura).

Asemenea țărilor din Europa Centrala și de Sud-Est, cele din influența sovietică, formele și metodele de conducere au fost transpuse de la Kremlin, partidul s-a suprapus statului, acesta din urmă nefiind decât un instrument în realizarea politicii sale.

În Constituția Republicii Populare Române din 1948, partidul era cunoscut ca o „forță politice conducătoare a clasei muncitoare”, iar în Constituția din 1952, acesta a devenit „forță politică conducătoare a organizațiilor celor ce muncesc și a organelor și instituțiilor de stat”, pentru ca în Constituția din 1965 a Republicii Socialiste România să fie „forță politică conducătoare a întregii societăți”.

Partidul, conform statutului său, trebuia condus de către Comitetul Central ( C.C. ), comitet care era un organ colectiv permanent, ales și însărcinat de congres să conducă activitățile partidului în timpul dintre congre. Statutul a stabilit atribuții ce făceau ca C.C. să reprezinte „centrul politic, ideologic și organizatoric al activității de partid”.

În realitate C.C. a fost doar un organ formal ce aproba hotărârile din linia politică a partidului, hotărâri ce se luau în cadrul Societății și erau vărute ca hotărâri ale C.C. de către opinia publică. Centrul decizional în partid și stat a fost Secretariatul, format din câteva persoane cu un grad intelectual scăzut, fapt dovedit de numărul mare de ședințe, de două ori pe săptămână comparativ cu sedințele Biroului Politic, de 3 ori pe lună.

Raportul de la Congresul XX al P.C.U.S. discutat lui Hrusciov a condus la criticarea de către Miron Constantinescu a metodelor de conducere ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, în special decizia de a lua hotărâri fără consultarea tuturor membrilor Biroului Politic. Venirea lui Hrusciov la puterea U.R.S.S. a condus spre delimitarea funcțiilor de partid de cele statale, efect produs în toate țările satelit. Gheorghe Gheorghiu-Dej considera că pentru îmbunătățirea muncii în conducerea unui partid și stat trebuiau impuse măsuri organizatorice ca de exemplu: renunțarea la funția de secretar general al C.C. al P.M.R. și înființarea funcției de prim-secretar al C.C., reorganizarea Secretariatului C.C. al P.M.R. astfel încât să se compună dintr-un prim secretar și trei secretari ce nu aveau voie să dețină funcții în guvern, Secretariatul să fie subordonat Biroului Politic, organ superior de conducere al partidului între plenarele C.C..

După moartea lui Dej, plenara C.C. al P.M.R. din data de 22 martie 1965 a ajuns la decizia de a-l alege pe Nicolae Ceaușescu în funcția de prim-secretar general al C.C. al P.M.R acesta hotărând la doar câteva zile de la înmormântarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej să-i critice metodele de conducere și a hotărât îmbunătățirea muncii colective în cadrul Biroului Politic.

După Congresul al IX-lea al P.C.R. din iulie 1965, în structura organelor centrale ale partidului a apărut un nou organ, intitul Prezidiul Permanent, care în perioada 1965-1974 a reprezentat centrul decizional al partidului ( implicit al statutului ), organele deliberative și efective ale partidului ( Congresul, Conferința Națională, Plenara Comitetului Central ) fiind decorative.

Nicolae Ceaușescu a adus modificări structurii organelor superioare executive din partid, iar în ședința Biroului Politic din 22 iulie 1965 s-a hotărât supunerea către Congresul ce urma, iar în locul Biroului Politic să fie ales un Comitet Executiv al C.C. format din 15 membri și 10 membri supleanți, de asemenea s-a hotărât și alegerea unui Prezidiu Permanent.

Pe lângă modificările aduse în organizarea partidului și organelor sale, în timpul lui Nicolae Ceaușescu, la același congres din iulie 1965, Partidul Muncitoresc Român si-a reluat titulatura de Partidul Comunist Român, titulatură partutată până în anul 1989, înlocuirea numelui reprezentând un gest de stergere a procesului de unificare din 1965, dorindu-se sublinierea priorității partidului comunist, dar și evidențierea schimbărilor de la perioada lui Dej.

Atribuțiile partidului politic în societatea comunistă

În societatea comunistă partidul politic a avut un rol diferit față de ce se cunoaște în societatea de tip democratic, fiind singurul grup de interese din stat, tendința de a reprezenta o fortăa a condus la recunoașterea sa în cele din urmă de partid unic.

În România, partidul politice a reprezentat o putere, Partidul Comunist Român a fost un partid al oamenilor muncii din orașe și state, pentru toți cei ce contribuiau cu mintea și brațele la progresul social.

Așadar, monopartidismul a fost tipul de partid din societatea comunistă, monopartidismul constând în fundamentarea activității și vieții politice din societate pe existența și funcționarea unui singur partid.

Existența unui singur partid politic difera de la o societate la alta, în funcție de interesele și obiectivele existente din perioada respectivă, de exemplu: obținerea independenței, unitate națională, etc.

Principala atribuție a partidului politic din societatea comunistă a fost instaurarea puterii, instaurarea unei dictaturi, lucru ce s-a întamplat în România în două momente, primul fiind atunci când Regele Carol al II-lea a interzis partidele politice, Frontul Renașterii Naționale fiind unicul partid, iar al 2-lea moment în perioada 1948-1989.

Capitolul 2. Democrația și caracteristicile sale

2.1 Definirea democrației

Democrația este un cuvânt de origine greacă, format din două cuvinte: demos și kratos, demos putând semnifica întregul ansamblu al cetățenilor ce trăiau într-un anumit polis sau cetate-stat, dar putea fi folosit și pentru a desemna „gloata”, „plebea” sau „clasele de jos”; kratos putea însemna „putere” sau „cărmuire”, cele două noțiuni nefiind identice.

Democrația însemna conducerea de către popor sau de către cei mulți, dar, deoarece cei mulți erau în același timp și săraci, se considera adesea că înseamnă conducerea de către sărăcime de către plebe. Aristotel nu credea că într-un stat ce guverna o majoritate bogată putea fi numit stat democratic, cei bogați cărmuind în virtutea averii lor și se poate vorbi de oligarhie, oligarhie însemnând guvernarea de către cei puțini „bogați și de neam bun”, iar numai acolo unde cărmuiesc săracii își face loc democrația.

În Grecia veche, dar și în viața politică, democrația nu a refuzat fără lupta dintre clase, caracterizată simplu, o luptă a celor săraci și mulți împotriva celor bogați și de neam bun, cei puțini. Inventarea conceptului de democrație de către greci a dus și la ideea de a descrie o realitate aflată în evoluție, un tip de cetate-stat prin care corpul cetățenesc se guverna singur.

Polisul sau cetatea-stat reprezenta o mică entitate ce se autoguverna, dar și autosusținea, care însă, pe lângă autonomia politică deținea puține din caracteristicile statului modern.

Atena a fost cea mai stabilă și durabilă democrație dintre cetățile lumii antice grecești, cea mai documentată, asta și datorită importanței din punct de vedere politic și cultural. În acest loc cetățenii practicau democrația directă (populația exercita puterea în mod direct) prin codul Adunării poporului (Ecclesie).

Puterea legislativă putea fi exercitată de către toți cetățenii, iar puterea executivă era deținută de Consiliu (Bule), Consiliu format pe o perioadă de 2 ani din 500 de cetățeni din toate clasele sociale.

Fiecare cetățean avea dreptul la vot în adunări, fiind de datoria lui să participe activ la guvernare, iar prin tragere la sorți sau prin ridicare de mâini, cetățenilor li se acordau funcții guvernamentale sau legislative, însă într-o democrație precum Atena, cei cu drepturi depline nu erau în număr foarte mar, doar câteva zeci de mii de bărbați, liberți, sclavi sau meteci nu puteau lua parte la guvernarea statului.

Aristotel considera democrația drept o formă impură sau coruptă de guvernământ, asimilând-o cu sărăcia și demagogia. Pentru el, noțiunea de cetățean nu reprezenta același lucru cu totalitatea locuitorilor adulți dintr-o anumită comunitate, numai proprietarii puteai întruni calități de cetățean și poporul era format din cetățenii proprietari.

Manifestarea democrației s-a limitat doar în cadrul unei comunități mici, în afară de Atena și zonele limitrofe, democrație mai mult teoretică decât practică. Democrația nu era un proces permanent, ci atenua cu formele totalitare, drepturile fiind limitate, iar națiunea de popor nu cuprindea toate segmentele precum sclavii, femeile și oamenii liberi.

Democrația ateniană a fost cea mai reprezentativă formă de guvernare pentru această perioadă istorică, a fost cea care a pus bazele democrației moderne: accesul cetățenilor la exercitarea puterii, alegerea și revocarea reprezentanților puterii ș.a.

Democrația modernă a luat naștere în urma unor teorii formulate de-a lungul timpului, teorii ce impuneau societatea modernă peste societățile lumii vechi, aristocratice, însă spre deosebire de democrația modernă, cea antică nu a apărut în urma unor teorii și sisteme teoreticp-filosofice, ea a luat naștere din practică politică. Democrația antică era o ordine a polisului.

Nașterea democrației-Cauzele politizării populației au fost transformările sociale și economice,dar și lupta pentru putere dintre diversele familii de tip aristocrat.

În secolul VIII,datorită avântulului economic bazat pe înflorirea comerțului și meșteșugurilor a condus la constituirea unei clase de mijloc foarte largi. În același timp, populația a crescut vizibil, fapt care a atras după sine sărăcirea straturilor sociale și așa sărace și apariția sclaviei ca urmare a îndatorării. Clasa de mijloc,deja devenită mai puternică, începea emiterea unor pretenții și se săturase de abuzurile aristocrației,ajungând să revendice supremația legii (eunomia). Mica țărănime dorind să se elibereze din iobăgie a cerut o reformă agrară cuprinzătoare.

Nobilii au căzut în capcana proprie, mai exact în plasa luptelor în care singuri intraseră și astfel au luat naștere grupuri și fracțiuni aristocratice. Situația politică era vizibil foarte tensionată și era nevoie de o relaxare, fiind necesară o ordine mult mai stabilă. Așadar, o parte din aristocrați au plecat urechea la revendicările poporului, încercând să le impună.

În anul 594 î.Chr., Solon a fost ales arhonte la Atena. Misiunea lui era aceea de a reforma polisul pentru a înlăturarea inevitabilului războiului civil și pentru a scădea în intensitate lupta claselor. Solon a reușit să desființeze sclavia impunând îndatorarea, dar nu a reușit să impună alte reforme mai importante și mai consistente. Imediat au început noi confruntări. Clasele sociale inferioare și mijlocii au înțeles necesitatea implicării, astfel încât în curând au reușit să își câștige dreptul la participare, dispunând astfel de o mai multă putere de influență.

Reformele lui Clishene- de abia Clisthene (508/7 î. Chr.) a reușit să răspundă prin reformele sale vocilor care cereau înființare unor noi instituții. Au fost luate următoarele măsuri:

-reforma ordini phylelor ( acum ordonate pe principii pur teritoriale): în locul celor patru phyle cele mai vechi s-au impus acum zece phzle noi, constituie din cele trei regiuni ale Aticii;

-delegarea celor mai importante competențe decizionale de la nivelul instituțiilor vechi, dominate de nobilime ( areopag, vechile phzle, phratrii) la cel a unor noi instituții democratice ( adunare populară, Sfatul celor 500, deme, trittii, noile phyle;

-alegere prin loterie;
-remunerarea activităților funcționarilor;

În consecință, nobilii și-au pierdut toată puterea. Ei au trebuit așadar să ia parte la discuții laolaltă cu poporul simplu în asociațiile locale (deme). Mai mult, acum și cetățenii mai săraci puteau lua parte la viața politică. Participarea la viața politică a devenit astfel o obligație și sarcină care revenea tuturor cetățenilor. Cine refuza să se implice își pierdea drepturile cetățenești și era exclus din societate. Prin reformele lui Clisthene, administrația civilă a fost instituționalizată, egalitatea în drepturi deschizând calea unei forme moderate de democrație.

Dezvoltarea democrației- În urma revoltei ionice (500-494 î. Chr.) și a războaielor persice (490-479 v. Chr.), identitatea cetățenilor s-a consolidat. Victoria asupra puternicilor persani nu era doar o garanție a libertății, demonstrând că polisul superior avea calitățile unui supraviețuitor, ceea ce a făcut ca acesta să capete o nouă strălucire. Prin urmare, cetățenii au ănceput să se implice și mai mult în viața politică, ceea ce a avut ca rezultat faptul că politica a devenit un domeniu de activitate de sine stătător, în cadrul căruia se putea dobândi mai mult respect și onoare decât în domeniu producției materiale.

Prin pierderea totală a puterii de către vechiul consiliu aristocratic (areopag ) sub Ephialtes ( 462 î. Chr. ), calea era de pe acum deschisă democrației radicală. Pericle, succesorul lui Ephialtes, a consolidat încă odată supremația poporului, aducând Atena la apogeul puterii sale.

Cetățenii liberi duceau o viață dubla, pe lângă viața privată ei duceau și o viață politică, aducându-și contribuția la bunăstarea cetății și reprezentând interesele comunității.

Introducerea unei limitări a duratei mandatului și a principiului loteriei au adus garanția că majoritatea cetățenilor vor putea / vor trebui să ocupe măcar o dată-n viață o funcție politică.

De-abia odată cu izbucnirea războiului dintre Atena și Sparta, soarta democrației și a ordinii sale, polisul, a fost pusă pentru a întâia oară sub semnul întrebării. După moartea lui Pericle și urcarea la putere a epigonilor săi, noii „conducători ai poporului”, care nu aveau altă dorință decât să-și satisfacă propriile interese, oamenii au început să-și piardă încrederea în legile democratice. Polisul fusese zguduit din temelii, cetățenii săi nesfiindu-se să-și arate animozitatea față de tot ce înseamnă politică. În doar opt ani de zile, constituția ateniană a fost modificată de patru ori, iar în 411/10 î. Chr., democrației i-a luat locul oligarhia, aceasta fiind însă reinstaurată în 403 î. Chr.

Abordările teoretice deveniseră foarte necesare, ele trebuiau să cheme oamenii la reangajare, ele justificau necesitatea și sensul participării și căutau forme stabile care ar fi putut da noi repere vieții individuale și sociale. Platon și Aristotel au fost filosofii care s-au impus cel mai mult pentru reconsolidarea polisului.

Războaiele dintre polisuri au marcat perioada ce a urmat, până când două decenii mai târziu, regele Macedoniei, Filip, a câștigat supremația asupra Greciei și în 338 î. Chr., prin victoria de la Chaironeia, a inclus vechile polisuri în imperiul său. Astfel a pierit și democrația, în locul ei impunându-se oligarhia notabilităților.

Supremația poporului, încununată de atâtea succese remarcabile, își venise singură de hac. Dorința neînfrântă de a obține puterea implicase atenienii în războiul nimicitor cu Sparta, ducând-o astfel la pieire. Timp de două mii de ani, democrația a dispărut de pe scena politică, pentru a fi rechemată la viață în secolul XVIII de către teoreticienii democrației moderne.

2.2 Revoluția de la 1989 – punct de tranziție

Tranziția reprezintă de obicei, schimbarea organizării societății, drumul mai scurt sau mai lung, dar și evoluția spre ceva nou, un nou tip de organizare socială, această organizare sociale fiind văzută ca o instituire a unui set de inegalități legitime. Tranzițiile au importanță istorica și sunt reprezentate de trei factori:

Numar de efecte

Durata efectelor

Noutatea schimbării

În România, conceptul de tranziție a îmbrăcat haina democratizării, în special dupa 1989, accepțiunea acestui concept fiind asociată cu măsurile legislative și instituționale, tranziția ajungând să fie asociată intr-o accepțiune mai largă cu măsurile politico-economice.

Renașterea formală a democrației în România a condus la perceperea revoluției ca pe o boală, nu un punct în care politica lua o gura de aer sănătoasă, asta și datorită zecilor de partide politice apărute în luna ianuarie 1990, constituite pentru a oferi o democrație parlamentari, luând exemplul țărilor occidentale, însă, lipsa doctrinelor și a unor lideri, multe dintre formațiuni rămâneau la reînvierea viziunilor, de modele vechi din timpul războaielor sau chiar să traducă în titlurile anumitor partide din străinătate în limba română.

Aceasta reprezintă forma fără fond exact la debutul vieții politice de tip democratic, imediat după 1989 și conform canoanelor moderne din democrațiile occidentale, spre care România încerca să se îndrepte, momentul important al vieții politice a fost reprezentat reprezentat de alegerile libere, cerință imperativă în rândul democrațiilor veritabile.

Tranziția reprezintă expresia unei direcții deja epuizate de dezvoltare și, în același timp, începutul unor transformări substanțiale în domenii esențiale de maximă importanță, ale unei societăți, considerând că atunci când societatea civilă schimbă sistemul politic avem de-a face cu evoluția societății pur și simplu, iar în cazul când sistemul politic schimbă societatea civilă putem vorbi despre această transformare drept tranziția societății.

Natura specifică a obiectivelor României era, la începutul anilor 1990, de a crea capitalismul și, în același timp, de a stăpâni excesele inevitabile ale liberalizărilor implicate, era necesară realizarea unui compromis între regulile de piață și nevoile societății, toate acestea facând ca în decursul acestor ani de douăzeci de ani compromisul să se dovedească ineficient și contradictoriu, libertatea pieței exagerată în practică, prin existența de facto a celor mai importante reglementări, dar și sufocată de menținerea monopolurilor de stat, iar nevoile societății exprimate excesiv și abundent în vorbe și foarte slab realizate în practică.

Mișcarea insurecțională din decembrie 1989 a marcat angajarea conducerii provizorii a României, a altor forțe politice și civice, care se constituiau rapid, pe calea tranziției de sistem, începând cu instituțiile și principiile sistemului politic de tip parlamentar-pluralist, de sorginte occidentală, alternativa revoluționară fiind proprie doar României, întrucât celelalte țări din Est au declanșat tranziția prin opțiuni și obiective specifice „restructurării” și „transparenței”.

Specificitatea rupturii de comunism în țara noastră nu a reprezentat un fenomen întâmplător, ci ea își are rădăcinile în deceniile de dinainte de 1989/1990, anume în „schisma” oficială a partidului comunist față de tutela sovietică, în folosirea principiilor suveranității și independenței naționale ca pârghii menite să blocheze amestecul blocului răsăritean și, în egală măsură, să împiedice apariția de grupări disidente, coerente, cu programe reformatoare distincte sau constituirea unei opoziții autentice, formată din „reformatori”, față de structurile sistemului.

Până în decembrie 1989, structura socială a fost determinată de structura ocupațională datorită omogenității proprietății și, pe de altă parte a faptului că diferențele de venit, cultură, depindeau hotărâtor de structura profesională, după 1989, structura socială ar fi trebuit să se modifice, existând într-un anumit moment un regres, în sensul ca s-a ajuns la un statut de dependență față de protecția socială, lipsa unui proiect social ducând la o schimbare haotica, la apariția societății de subzistență.

„Proclamația către Țară” a CNFSN, lansată în seara zilei de 22 decembrie 1989, consfințea sfârșitul sistemului politic totalitar, iar în legătură directă cu înlăturarea dictaturii se formulau și principiile fundamentale de organizare și funcționare a viitorului sistem politc, ca program, potrivit documentului menționat, Frontul propunea: abandonarea rolului conducător al unui singur partid și statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ, organizarea de alegeri libere, separarea puterilor în stat și alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unul sau cel mult două mandate.

2.3 Cultura politică

În științele politice, această noțiune de cultură politică reprezintă ceva relativ nou, politologul american Gabriel Almond fiind cel care a pus acest concept în circulație prin lucrarea sa „Sistemul politic comparat”.

Sensul originar de cultur vine de la latinescul cultura și este legat de cultivarea pământului, de agricultură, în schimb, unii ganditori l-au folosit în sens de cultivare a spiritului.

În prezent exista numeroase definiții date culturii politice, definiții ce pun accentul pe partea psihică, altele pe latura instituțională, atitudinală sau comportamentală. Cultura politică trebuie concepută din cel putin doua aspecte: ca parte componentă a culturii și civilizației naționale și universale și ca dimensiune psihologică, subiectivă a sistemului politic.

Cultura politică diferă de la societate la societate, fiind prezenți factori de diferențiere precum: nivelul dezvoltării din cadrul unei societăți, tradițiile istorice sau naționale, natura regimului și gradul democratic din fiecare societate.

Prezența unei culturi politice într-o societate constituie un element esențial privind funcționarea unui regim democratic, noțiunea de cultură politică neputând exista în sistemul politic totalitar.

Conținutul unui sistem totalitar de genul celui comunist se află în contradicție cu noțiunea de cultură politică, autentica și adevărata cultură politică putând exista numai într-un regim democratic, doar așa își poate pune în valoare conținutul democratic, esența sa, eficiența socială.

O concluzie este cea care arată că un regim politic democratic nu se poate realiza fără o solidă cultură politică. Eficiența funcționării unui astfel de sistem este indisolubil legată de modul în care membrii societății își însușesc valorile și normele politice și cum le transpun în practică.

Participarea membrilor societății la viața politică, responsabilitățile acestora influențează direct nivelul culturii politice, pentru că ea se materializează prin participare, acțiune și comportament politic.

Cultura politică este de mai multe tipuri:

Provincială sau locală, caracteristică unei zone, neavând dimensiunea culturii politice naționale.

De suprapunere – în sistemul totalitar acest tip are forma de subordonare, dar în zilele noastre oamenii cunosc termenul de cultură politică, însă au o atitudine pasivă și dezinteresată, marea majoritate nefiind convinsă de puterea de schimbare a unui sistem social

Participativă – prezentă în societățile ce oferă un cadru politic adecvat manifestațiilor libere, în care cetățenii sunt conștienți de nevoia de participare la viața politică

Cultura politică poate fi un amestec între aceste trei tipuri, însă niciodata nu poate fi regăsită în societate intr-o forma pură.

Funcțiile culturii politice sund diverse și participă la funcționalitatea democratismului:

Funcția de cunoaștere – cunoașterea pornește de la condițiile societății ce vizează aspectele fundamentale. Cunoștiințele dobândite se regăsesc în spiritualitatea politică din societate, în programe politice și doctrine.

Funcția comunicativă – privește transmiterea în cadrul societății a cunoștiințelor, valorilor, datelor în formă pură sau prelucrată. Această funcție are în vedere sistemul politic și viața politică în general.

Funcția evolutiv-axiologică – privește valorizarea, aprecierea sistemului politic, a vietii politice în general.

Funcția formativă-normativă – creează cunoștiințe și valori, introduce și vehiculează în societate. Cultura politică contribuie la formarea cetățeanului într-o societate, permițând îmbunătățirea cunoștiințelor necesare participării la viața politică.

Funcția creativă – cultura politică funcționează în baza valorilor politice, fiind ea însăși o valoare politică. La rândul ei furnizează cunoștiințe și noi valori politice.

Diversitatea culturilor politice în comunitățile umane demonstrează puterea de inovație a omului, dar și flexibilitatea instituțiilor și organizațiilor politice.

Prezența culturii politice în cadrul social democratic este normală, însă pe lângă ea mai este prezentă și subcultura politică. Subculturile politice se rezumă la concepțiile unor colectivități închise ce pot avea suport clasele sociale, etniile, gruparile religioase si altele, bineînțeles, fiecare dintre acestea tratate independent.

Subcultura politică posedă limbă distinctă, simbolistică specifica precum steaguri, lozinci, culori, uniforme și altele, forme distincte ce au rolul de a întări sentimentele de identitate.

Cultura politică este o parte a ansamblului unei societăți și este dependentă de progresul comunităților umane, este supusă deselor transformări, însă este și un produs al minții și gândirii umane, la tot ce ține de comportament și caracteristici.

Conceptul de cultură politică a fost văzut ca un concept controversat, datorita istoriei tumultoase și forțat pentru explicarea suportului social în sistemul politic. Pentru înțelegerea termenului de cultură politică, era necesară o delimitare de alte domenii, asta și datorită prezenței termenului de cultură în diferitele ramuri, polisemia acestui termen creând numeroase dificultăți de interpretare.

Britanicul Eduard B. Taylor a fost cel care a introdus în antropologie conceptul de „cultură”, în lucrarea sa Cultura primitivă din anul 1871, sugerând că prin cultură se vizează un ansamblu de atitudini și cunoștiințe, credințe, arte, morala și dreptul, cutumele și în general capacitățile prin care individul se relaționează cu ceilalți semeni în cadrul societății, pentru ca un secol mai târziu, în lucrarea Culture. A Critical Review of Concepts and Definitions din 1952, Alfred Kroeber și Clzde Kluckhohn au recenzat peste 160 de definiții ale culturii, propunând o clasificare pe șase niveluri ( descriptiv, istoric, normativ, psihologic, genetic, structural ), cei doi au elaborat o definiție a culturii transmise prin simboluri și convenții.

Fundamentul culturii l-ar reprezenta tradițiile, tradiții care la rândul lor sunt consolidate în baza valorilor ce le sunt atribuite. Astfel „sistemele de cultură pot fi considerate, pe de o parte, ca produse ale acțiunii și, pe de altă parte, ca elemente ce condiționează acțiunea viitoare.

Cultura și politica sunt corelative organizării sociale, relația dintre cele două fiind ambivalentă, adică se poate vorbi atât despre politizarea culturii, cât și despre efectele culturii asupra politicii, puterea politice neputând neglija valorile culturale, eluda necesitățile sau aspirațiile membrilor societății, indivizii organizați în grupuri de referință sau la nivel social urmărind ca puterea să le satisfacă cererile, să respecte idealurile, credințele ori tradițiile, cultura poilitica reprezentând model de raportare a cetățenilor la instituțiile politice și la opțiunile existente în sistemul politic dat.

Datorită extensiei vaste, acest concept de cultură politică se referă la atitudini, sentimente manifestate fată de guvernare, dar și la evaluarea conceptului de către public, însă pentru evitarea sau limitarea subiectivismului în acest fenomen, conceptul poate fi analizat la un nivel comportamental, cu ajutorul sondajelor și statisticilor, mai puțin la nivel psihologic.

Cultura politică are impact asupra performanțelor, dar și consolidării instituționale, această perspectivă aflandu-se la intersecția dintre factorii socio-culturali, noul capital reflectând dinamica și internalizarea democrației.

În practică, cultura politică este relaționată socializării, socializarea politică dă seama despre procesul de inoculare a credințelor și reprezentărilor referitoare la putere și la grupurile de apartenență, răspunzând unei duble exigențe: cea a guvernanților de a impune în rândul populației o serie de credințe care să justifice și să legitimeze exercitarea puterii și să mențină coeziunea față de regim, pe de o parte, iar pe alta, cea a celor guvernați de a interioriza credințele, valorile care au dus la formarea respectivei ordini social-politice, socializarea politică fiind un proces lent și îndelungat.

Majoritatea autorilor ce au avut preocupări în legătura cu problema culturii politice, au fost de acord că „ tiparele comportamentale nu reflectă doar prezentul, ci și experiențele trecute legate de socializare, care pot ajunge până la câteva generații în urmă”.

Efectul culturii politice la nivelul individului se poate traduce și prin conștientizarea existenței conflictelor de interese, dar și a situațiilor în care grupurile sociale se raportează prezentului sistem de putere. Această conștientizare generează pasiuni, valori care sunt formate din experiența culturală deja trăită, așa încât cultura vie constă în a repune în discuție toate aceste coduri ori, cel puțin, în a le reînnoi permanent.

Democrația nu poate fi abordată în mod abstract, pur teoretic, în afara relațiilor sociale și a unui context real, ea este și trebuie înțeleasă drept produsul unui ansamblu de condiții, de valori și principii, fără de care nu poate fi analizată, în acest context, alături de natura sistemului social-politic, de nivelul de dezvoltare a vieții materiale și spirituale, de capacitatea foțelor politice de a determina dezvoltarea democratică a societății, un rol esențial este jucat de nivelul și tipul culturii politice existente la momentul respectiv în societate.

Rolul culturii politice în România postcomunistă nu poate fi neglijat, rezistența la schimbarile din structurile birocratice, dar și caracteristicile comportamentale arată particularități culturale, nu doar diferențe de dezvoltare economică, valorile formale ale comunismului generând un compromis comportamental, impuse odata cu idologia prezentă ( partid unic, poliția politică ș. a. ).

Cultura politică reprezinta un set de credințe greu de modificat, în care schimbarea structurală intervine pe perioade îngelungate, uneori fiind nevoie de generații. Succesul relativ al comunismului est-european, dar mai ales românesc, la aces capitol s-a datorat unui context specific: dominația economiei rurale de tip autarhic, ruralizarea și slaba instrucție a populației țărănești, pe acest fundal, prin propagandă, manipulare și persuasiune, formele esențiale pentru regimurile comuniste și fasciste ale secolului al XX-lea, sistemul de valori al comunismului s-a adăugat ca un strat succesiv, corespunzând etapei industrializării, peste specificul comunității rurale.

S-a format ideea eronată conform căeria prăbușirea comunismului a dus la schimbarea mentalităților, dar și a valorilor, cultura politică, valorile, comportamentele legate de întreaga sferă a politicului modificându-se foarte greu în timp. Societatea românească este puternic marcată de o cultură tradițională, derivată într-o mare măsură din izolarea din perioada comunistă.

Specificitatea culturii politice românești poate fi evaluată din perspectiva comportamentelor politice pe care le generează, comportamentul fiind una din componentele culturii politice, desemnează latura activă, pragmatică, vizibilă și masurată a fenomenului, putând fi evaluate în acest sens gradul de informare ( dinamica cunoștiințelor politice de zi de zi și a cunoștiințelor generale privind universul politic ), participarea politică ( suma activităților cu specific politic la care iau parte subiecții, cum ar fi votul, participarea la întruniri politice, munca voluntară în cadrul unei formațiuni politice, etc ), încrederea în instituții și personalități politice ( un nivel de încredere ridicat indică un comportamen politic activ ).

Ralf Dahrendorf susținea că „una dintre condițiile esențiale pentru ca o democrație liberală să fie operațională într-o anumită societate este modul în care indivizii participă la viața socio-politică.

România se află la intersecția culturilor parohial-dependente și participative, chiar dacă memoriile politice traumatizante sunt încă prezente, o cultură politică sănătoasă se construiește prin impactul socializării formale și în special informale. Societatea românească poate dezvolta o cultură a democrației, însă în timp, iar mass-media, societatea civilă și toți cei implicați în modelarea opiniei publice prezintă un rol obligatoriu în crearea culturii democratice în România.

Capitolul 3. Partidele politice în România – Perioada comunistă și post-comunistă

3.1 Definiri privind partidele politice

Societatea acționează pe plan politic prin intermediul instituțiilor și organismelor statului, dar și prin rețele de organizații și instituții extrastatale, cel mai bun exemplu fiind partidele politice.

Noțiunea de partid ce derivă în majoritatea limbilor moderne vine din latinescul pars-partis și desemnează o acțiune semnatică: grupare de oameni ce acționează în comun pe baza unui program, grup în care membrii au aceleași idei, concepții, interese sau scopuri.

În organizarea democratică a statelor contemporane, partidele politice sunt văzute ca organe de căpetenie a vieții constituționale, valoarea lor atârnă dar în măsura în care izbutesc să contribuie, prin activitatea pe care o desfășoară, la realizarea scopurilor acestei vieți.

Definirea partidului politic a constituit în general numeroase dispute în literatura politologică, dar și în stasiologie și sociologia politică, astfel apar diferite opinii și păreri ce țin de latura instituțională, funcții, rol social și program.

Numeroși gânditori au oferit definiții de-a lungul timpului privind partidele politice, Edmon Burke susținea că „Partidele politice sunt un ansamblu de oameni uniți pentru a lucra în comun pentru interesul național după un principiu asupra căruia s-au pus de acord”.

Dimitrie Gusti vede partidul politic „o asociație liberă de cetățeni uniți în mod permanent prin interese și idei comune, de caracter general, o asociație ce urmărește în plină lumină publică, a ajunge la putere de o guvernare pentru realizarea unui ideal etic și social”.

Petre P. Negulescu considera partidele politice „ curente mai mult sau mai puțin puternice ale opiniei publice”

Pe lângă laturile instituționale, funcții, rol sau program, partidul politic a fost redus și la putere. Max Weber considera partidul politic „o asociație de oameni liberi, voluntar constituită, necesară societății cu un anumit program, cu obiective ideale sau materiale”.

Max Weber pune accentul pe aspectul organizatoric, instituțional și mai puțin pe dimensiunea culturală și socială. D. Hume oferă o definiție apropiată a partidului politic de cea a lui Weber, cu deosebire că centtrul aprecierilor sale este programul. În fază inițială, programul joacă un rol esențial în definirea partidului, organizarea trecând apoi pe primul plan.

Benjamin Constant susține că „Partidele sunt o reunire de oameni care profesează aceeași doctrină politică”, iar Maurice Duverger susține la rândul său că „Un partid nu este o comunitate ci un ansamblu de comunități, o reuniune de mici grupuri desemnate în teritoriu; sunt secțiuni, comitete, asociații locale legate prin instituțiile lor coordonatoare”.

Partidele politice prezintă o mare diversitate de fundamente doctrinar-politice: liberalism, neoliberalism, conservatorism, neoconservatorism, social-democrat, democrat-creștin. Denumirea partidelor politice poate aparea sub o diversitate de nume în care cea de partid nu este obligatoriu inclusă, putând fi înlocuită cu cea de convenție, asociație. Deși denumirile sub care apar diferitele partide politice nu exprimă mereu poziția partidului, includerea unor națiuni în titulatura de partid poate să exprime fundamentul doctrinar-ideologic.

Privit din perspectivă juridică, un partid politic este o persoană juridică pentru că are o organizație de sine stătătoare, partimoniu și acționează pentru realizarea unui scop legitim. Aceste trei elemente ce conferă personalitate juridică unui partid politic sunt prezentate în statutul și programul său politic, dar faptul că el are un număr de membri și simpatizanți, că are o organizație și funcționează conform valorilor democratice și legislații în vigoare, nu este suficient pentru a-i fi recunoscut dreptul de a participa la viața politică, ori pentru a avea personalitate politică.

Concluzia trasă privind definiția partidelor politice este aceea că ele sunt personalități colective, caracterizate prin reuniuni voluntare cu gândire și acțiune proprie, cu o unitate de scopuri, interese și idei, toate grupate pe un fundament politic-ideologic acceptat și însuși de membrii săi.

3.2 Trăsăturile partidelor politice

Fiind entități de sine stătătoare datorită structurilor și funcțiilor proprii, partidele politice se diferențiază de organismele și instituțiile statale, dar și de cele extrastatale prin următoarele trăsături:

Partidul politic funcționază pe baza voluntarismului;

Orice partid politic are o structură organizatorică și de conducere, cu organe de conducere locale și centrale;

Problema puterii constituie obiectul fundamental al activității unui partid politic. Într-un stat democratic lupta dintre partide reprezintă de fapt lupta pentru putere, între doctrine și programele partidelor ce le promovează;

Partidul politic funcționează pe baza unui program ce se fundamentează pe o doctrină

Partidele politice au diferite fundamente doctrinar-politice ce arată în mare parte interesele grupurilor sociale pe care le reprezintă;

Partidele politice dețin o mare mobilitate socială, ele sunt sisteme politice deschise din care pot intra și ieși membri, grupuri în interiorul cărora pot lua naștere grupuri ce pot conserva și dinamiza acțiunea partidului, pot oferi noi orientări și noi fundamente;

Partidele politice pot avea o diversitate de nume, chiar dacă numele nu exprimă exact și mereu poziția partidului;

3.3 Funcțiile partidelor

De la apariția și până la momentul actual, rolul partidelor a avut o variație sensibilă, în funcție de epoci și țări, primele partide având un rol redus, astăzi ajungând să aibă o activitate indinspensabilă în cadrul societăților. Funcțiile partidelor au fost create diferit, în funcție de natura regimului politic.

În fiecare societate democratică, partidele politice sunt o componentă importantă în organizarea și conducerea vieții social-politice.

Funcții ale partidelor politice:

Funcția politică în care rolul, atributele și prerogativele nu sunt la fel în cazul tuturor partidelor politice. Partidele politice aflate la putere au un rol major în funcționarea și constituirea principalelor instituții statale precum parlamentul sau guvernul, în luarea și aplicarea deciziilor, în organizarea și conducerea vieții social-policite. Pentru partidele aflate în opozitie rolul aceste funcții este de a monitoriza, de a influența puterea, de a prezenta opiniei publice, electoratului eventuale disfuncționalități și neîmpliniri ale acesteia sau măsuri, decizii neconstituționale.

Funcția de organizare și conducere a activităților partidului, de menținere a legăturilor, de comunicare cu propriile organizațiile, membri și simpatizanți. O atribuție importantă a aceste funcții de a forma cadre pentru activitățile de partid și de stat, în cazul în care se află sau pentru revenirea la putere.

Funcția teoretico-ideologică are mai multe obiective:

-dezvoltarea și adaptarea la condițiile social-istorice a paradigmei doctrinare proprii, la sarcinile și obiectivele urmărite de fiecare partid;

-elaborarea unui program politic, a unei strategii și tactici politice a partidului;

-organizarea, susținerea și ducerea luptei pe plan ideologic împotriva altor partide sau formațiuni politice;

Funcția teoretico-ideologică devine activă în special în perioada luptei electorale, ea organizând, orientând și conducând lupta politică a unui partid.

Funcția civică este o funcție formativ-educativă și patriotică a propriilor membrii de partid, dar și a simpatizanțiilor.

David Apter distingea trei categorii de funcții în sistemul politic democratic – controlul executivului, reprezentarea intereselor, recrutarea candidatilor și două în sistemul totalitar – crearea solidarității de grup și funcția de conducere.

Una dintre cele mai elaborate și mai apreciate clasificări ale funcțiilor partidelor politice îi aparține lui Peter Merkl: funcția de recrutare și de selecționare a personalului conducător pentru posturile de guvernământ; funcția de elaborare a programelor și politicilor de guvernare; funcția de coordonare și control a organelor guvernamentale; funcția de integrare socială prin intermediul satisfacerii și concilierii cererilor grupului sau prin aportul unui sistem comun de credințe și ideologii; funcția de integrare socială a indivizilor prin mobilizarea sprijinului lor și prin socializarea politică; funcția de contraorganizare sau de subversiune.

Partidele apar ca un factor de integrare socială la nivel individual, la nivelul grupului social și la cel al colectivității

3.4 Tipuri de partide politice

Din momentul apariției lor și până astăzi au existat și funcționat diferite tipuri de partide politice, iar tipologizarea cunoaște astăzi o mare diversitate de criterii ideologice-doctrinare, organizatorice, a intereselor și perioadei istorice în care au aparut, al raportului cu structura socială a societății.

Știința politică prezintă următoarele tipuri de partide politice:

Partidele ideologice – sunt cele care funcționează și sunt constituite pe baza unei paradigme doctrinare și a unei filozofii ideologice. Exemple de partide politice de tip ideologic: Partidul Liberal, Partidul Conservator, Partidul Social-Democrat, și altele.

Partidele istorice – apariția și funcționarea acestui tip de partide este legată de momente și obiective istorice, de ex: eliberare națională, constituirea ori modernizarea statului național,ș.a. Datorită apariției în diferite momente istorice, existența acestor partide este limitată au dispărut. Acest tip de partide nu mai joacă un rol major în cadrul vieții politice dintr-o societate.

Partidele de interese – realizarea unui interes de tipul celui național, naționalist, economic, de grup, religios, zonal, etnic, reprezintă principalul motiv al apariției unui astfel de partid. Exemple de partide de interese: partidele ecologiste, etnice precum U.D.M.R, P.R.M., partidul automobiliștilor, partida rromilor, ș.a.

Partidele de tendință – sunt partidele ale căror motiv al apariției și finanțării ține de interesul, opinia unor largi categorii sociale, ale realizării unor obiective și nevesități social politice.

Partidele personale – sunt acele partide create în jurul unei personalități, în general politice, beneficiind de infliența și forța acestora. Un exemplu de partid politic creat în jurul unei personalități: Partidul Galist din Franța, creat în jurul lui Charles de Gaulle.

Partidele de cadre – sunt partide ce se constituie și au un număr redus de membri, însă au o deosebită forță și energie, calități ce pot influența importante grupuri și segmente sociale.

Partidele de masă – reprezintă acel tip de partid ce pun mai mult preț pe numărul membrilor decât pe calitatea acestora. Prin aceste partide se încearcă subordonarea și dominarea societății de un singur partid politic, aceasta fiind o caracteristică a regimurilor totalitare, caracteristică regimurilor fasciste sau comuniste.

Clasificarea partidelor politice este necesară în înțelegerea rolului îndeplinirii în cadrul unu sistem politic.

A.Paris și G. Pasquino ( „Relationi partiti elettori e tipi de voto” ) propun o tipologie inspirată de concepția lui Max Weber și fondată pe modalitățile relaționale partide-electori, distingând trei categorii: partide de opinie, definind un tip de legături afectat de incertitudine, supus conjuncturii politice, instabil și fluctuant; partide de apartenență, caracterizate printr-o atitudine a electoratului marcată de o puternică determinare în favoarea partidului și de o slabă dependență față de conjunctură; partide de schimb, privind electorii al căror vot este îndreptat spre partidele sau oamenii care oferă sau pretind că oferă avantaje în schimbul votului și cu care se află în relații discontinue, potrivit variațiilor de comportament, de la o alegere la alta.

G. Almond și James Coleman divizează partidele în trei tipuri: pragmatic-afacerist, cumulând interese prin negocieri; partidul ideologic, având ca scop un singur set de valori; partidul particularității, care se identifică cu interesele unui anumit grup social.

Partidele politice au mai fost divizate în partide de guvernământ și partide de opoziție, partide centralizate și partide descentralizate.

3.6 Pluralismul politic

Pluralismul este asociat cu recunoașterea diversității, fiind un concept utilizat pe scară largă, iar în perioada modernă are un rol important în caracteristica funcționării unei societăți de tip democratic. Pluralismul reprezintă un model în funcția în care puterea este distribuita, reprezintă un principiu director ce permite existența în paralel a mai multor interese, convingeri și moduri de viață, recunoaște diversitatea spre deosebire de totalitarism sau particularism prin implicare în negocierile de bună credință.

Conform articolului 8 al Constituției României, pluralismul în societatea românească este o condiție și o garanție a democrației constituționale, iar partidele politice se constituie și își desfășoară activitatea în condițiile legii, ele contribuind la definirea și exprimarea voinței politice a cetățenilor, fiind respectată suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea de drept și principiile democrației.

Conform lui Gregor McLennon, pluralismul este ancorat de o întreagă infrastructură de noțiuni vehiculate în științele sociale. Pluralismul se află în opoziție cu monismul, deși pluralismul ritual și mistic s-a manifestat vizibil în antichitatea doctrinelor eleate.

Afirmarea cea mai spectaculoasă a pluralismului coincide cu disoluția curentului structuralist al anilor ”70 și cu promovarea postmodernismului, însă afirmarea politică a pluralismului n-a fost scutită de dificultăți, acest concept aflat în circulație între anii ”60-”80, era mai degrabă peiorativ, fiind tradus ca o atitudine ce combina eclectismul, indecizia și toleranța.

Conceptul de pluralism a fost restaurat în anii ”90, în alianță conceptuală cu relativismul cultural și cu anti-rationalismul, cu afirmarea democrației, a identităților sociale care pot fi negociate și selectate liber și cu anti-utopismul degajat din colapsul empiric al proiectului social marxist.

În anii 1970, „pluralism” devenise un termen ce era tratat în mod abuziv, una din cele mai cunoscute variante de pluralism a fost și cu siguranță va rămâne, tradiția din științele politice. Acest termen a fost folosit și pe scară mai largă ce nu indica doar un model de tip analitic al procesului politic, dar și o orientare generală, astfel, conform normelor acelor ani, a fi pluralism însemna în general: ocuparea la nivelul comportamentului superficial, tendința de a avea un set de ambiții și un stil decriptive în dauna celor teoretice riguroase, tendința de a avea o paradigmă mai puțin coerentă de organizare ș.a.

Într-un sens mai slab, pluralismul indica un anumte tip de temperament, o anume structură psiho-personală, pluralismul nefiind esențial diferit de fondul general al liberalismului.

La mijlocul anilor ”90, pluralismul era văzut ca reprezentând o răzbunare a științelor politice „burgheze” contra marxismului, în care fostele societăți de tip socialist sufereau un amplu proces de pluralizare, dar putea fi văzut ca reprezentând și în filosofie și sociologie, anti-feudalism în care se punea accentul în diferite structuri postculturaliste și postmoderne, ce aveau ca scop urmărirea unității și coerența politică.

Folosit în aceste contexte, pluralismul indica o atitudine umilă de acceptare a numeroaselor valori culturale, sprijinirea modalităților de a cunoaște și de a fi, creativitate și deschidere catre noi teorii, acordarea atenției în scena politicii a diferitelor interese de grup și sociale, a susține democrația în sine.

Limbajul pluralismului a devenit standard în literatura post-modernă, fiind folosit pentru a marca pluralitatea semnificanților și a semnificațiilor, a jocurilor de limbaj, a narativelor și a practicilor sociale; se atestă astfel că pluralitatea este infilitrată în gramatica noastră, în procesul de formare a conceptelor noastre, în atitudinile noastre sociale, în procesul de formare a conceptelor noastre, în atitudinile noastre sociale, în principiile noastre de dreptate și în structurile noastre; într-adevăr, pluralitatea pare a fi devenit un fenomen global al vieții post-moderne.

Pluralismul sociocultural se referă la acceptarea unei sau mai multor teze conform cărora există: numeroase tipuri de relații de tip social, multiple identități, subculturi și euri.

Pluralismul politic are accente diferite ce privesc organizarea politică, reprezentarea diferenței în absolut toate structurile de luare a deciziilor, facilitatea diferenței și recunoașterea aceste diferențe socioculturale.

Pentru M. G. Smith, existența valorilor și practicilor culturale nu garantează deloc prin ea însăși legitimitatea pluralismului, pentru că e posibil ca importantul factor al semnelor unor diferențe sociale consolidate public să nu rezulte din varietatea culturală „perse”, dar se poate spune că pluralismul există în adevăratul sens al cuvântului doar atunci când diferențele culturale sunt în întregime încastrate într-un sistem de practici sociale, instituționalizate, practici care separă un grup de altul în formarea organizării de stat.