Democrația și Abandonarea Comunismului România la Sfârșit de Secol Xx
Universitatea Al. Ioan Cuza, Iași
Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice
Specializarea: Științe Politice
Democrația și abandonarea comunismului România la sfârșit de secol XX
Coordonator științific:
Lector univ. dr. Bogdan Constantin Mihăilescu
Absolvent:
Căbălău Crina-Cosmina
Iași – 2016
Cuprins
Introducere
Capitolul 1. Teorii ale tranziției democratice
Definirea conceptelor: modernizare, tranziție, democrație
Studiul tranziției democratice
Capitolul 2. Poziționarea României în spațiul Europei de Est
2.1 Poziția geopolitică a României în decursul timpului
2.2 Anul 1989 în Europa Est Centrală
Capitolul 3. Specificul postcomunismului românesc
3.1 Postcomunismul în Europa
3.2
Capitolul 4. România și consolidarea democratică
4.1
4.2
Concluzii
Bibliografie
Capitolul 1. Teorii ale tranziției democratice
Definirea conceptelor: modernizare, tranziție, democrație
Un fenomen planetar care se confundă cu secolul al XX-lea, având însă avantajul de a fi susținut de o ideologie internațională și de o mișcare mondială, comunsimul se consideră un sistem mesianic. Scopul său enunțat încă de la primele începuturi, a fost răspândirea în întreaga lume, iar „timpul lucra ireversibil pentru socialism” orice mică abatere sau concesie ar fi însemnat o recunoaștere a înfângerii și mai grav o recunoaștere a faptului ca 50 de ani de istorie au fost un experiment nefericit, un eșec regretabil.
Contextul discursiv pe care îl implică studiul tranziției politice în Europa de Est și înțelegerea social-democratizării postcomuniste, impune o serie de clarificări de natură conceptuală. Circumscrierea unor definiții adecvate, sensuri și opinii ce gravitează în jurul aestui nucleu tematic constituie primul pas către realizarea unor generalizări valide, capabile să scoată în evidență conexiunile importante dintre fenomenologia tranziției și mișcarea politică a democrației. Primele două concepte selectate (modernizare, tranziție) cartografiază o regiune a cărei proximitate față de fundamentele științei politice contemporane este incontestabilă, cea a schimbării politice. Următorul termen propus ne îndreaptă către teritoriul teoriei democrației, în ipostazele sale normative sau empirice și către domeniul ideologiilor politice.
Modernizarea
Procesul modernizării ne atrage atenția în primul rând, deoarece abia epoca modernă oferă schimbării politice și ideii de tranziție statutul privilegiat de care se bucură astăzi. „Dinamica socială și politică a constituit întotdeauna un subiect important pentru analiza științifică a politicii începând chiar cu meditațiile premoderne, subsumate modelului ideatic etico-politic propriu antichității greco-romane.”
Anthony Giddens a delimitat trăsăturile ce despart ordinea socială modernă de cea tradițională în felul următor: „Una [dintre trăsături sau dintre discontinuități] este simplul ritm al schimbării pe care perioada modernității l-a pus în mișcare. Se prea poate ca civilizațiile tradiționale să fi fost considerabil mai dinamice decât alte sisteme pre-moderne, dar în condițiile modernității rapiditatea schimbării este extremă. (…) O a doua discontinuitate constă în raza de acțiune a schimbării. Pe măsură ce zone diferite de pe glob intreacționează, valurile de transformări sociale produc schimbări pe aproape întreaga suprafață a pământului. A treia trăsătura constă în natura intrinsecă a instituțiilor moderne. Unele forme sociale moderne nu se găsesc pur și simplu în perioadele istorice anterioare.” Alături de acestea, o altă trăsătură, autoreflexivitatea, „supoziția unei reflexivități extensive – care presupune desigur reflectarea asupra naturii reflecției însăși” , transformând înnoirea și tranziția politică în teme de reflecție foarte des frecventate de către teoria politică contemporană.
În aceeași ordine de idei este utilă încercarea lui Samuel Huntington de a sintetiza opiniile esențiale referitoare la caracteristicile modernizării. „Modernizarea este un proces revoluționar, complex, sistemic, global, îndelungat, stadial, omogenizator, ireversibil și progresiv.” Primele patru atribute au o semnificație analitică specială, deoarece reușesc să surprindă dimensiunile rețelei de conexiuni și transformări radicale printre care formarea mecanismelor instituționale democratice și ideologia social-democrată reprezintă doar două componente.
Desigur, „modernizarea este procesul prin care societățile dobândesc trăsăturile pe care le considerăm astăzi semne ale modernității, trăsături printre care un rol determinant îl posedă secularizarea, industrializarea, sau chiar democratizarea, în calitate de aspect al modernizării politice.” În acest context, interpretarea efectului regimurilor autoritare cu veleități modernizatoare, precum cele comuniste, nu este lipsită de riscuri. Deși unii autori consideră că guvernele comuniste au contribuit adesea la modernizarea multor zone geografice înapoiate, datorită caracterului eminamente modern al ideologiei care le ghida și datorită contextului propice, alții consideră că acest tip de organizare nu este autentic, în sensul că nu posedă trăsăturile tipice întâlnite în perimetrul originar al Europei Occidentale. Din acest punct de vedere regimurile comuniste nu pot fi decât „anti-moderne” în ciuda similarităților ce țin de complexitatea lor și de relativa lor eficiență. Spre deosebire de modelul weberian al statului modern, statul comunist este opac și lipsit de canale de comunicare adecvate, este bântuit de incertitudine, îi lipsește exercițiul respectului față de lege, acesta fiind înlocuit cu „rigiditate temperată de favoritism sau arbitrariu”.
Tranziția
Substantivul latin tranzitio onis denotă trecerea, modificarea de stare, transformarea. Din acest punct de vedere sintagmele tranziție politică și schimbare politică pot fi considerate sinonime perfecte. Termenul a trecut, totuși, din lexicul teorii modernizării în cel al democratizării și al cercetărilor comparative cu sensul generic de „interval între un regim politic și altul” acceptând că regimul politic este „ansamblul modelelor explicite, sau nu, care determină formele și canalele de acces la principalele poziții guvernamentale, caracteristicile actorilor ce sunt admiși sau excluși de la un asemenea acces și resursele și strategiile pe care aceștia le pot folosi pentru a-l dobândi”. În timp, pe această bază relativ imprecisă s-a ridicat o întreagă teorie care actualmente revendică statutul de sub-disciplină academică sub numele de „tranzitologie”. Numai că de data aceasta, tranziția se referă în mod invarialbil la trecerea de la un regim autoritar sau dictatorial la unul democratic, așadar la procesul democratizării.
Conceptele și opțiunile taxonomice vehiculate în literatura consacrată domeniului reflectă nu doar complexitatea sa, ci și absența unui veritabil consens în cadrul comunității științifice. Cele mai mari dificultăți sunt legate chiar de utilizarea termenului „tranziție”. Guillermo O`Donnel și Philippe Schmitter, atunci când îl folosesc, identifică trei componente stadiale principale, trei etape majore. Liberalizarea constituie debutul tranziției democratice și reprezintă procesul de redefinire și de extindere a drepturilor în direcția acordării de garanții privind respectarea libertăților fundamentale. Acestui prim pas îi urmează democratizarea, proces care implică aprofundarea reformei politice în sensul respectării principiului cetățeniei democratice, obligația instanțelor guvernamentale de a se conforma deciziei politice la determinarea căreia cetățenii participă cu drepturi egale. În sfârșit, socializarea sau „a doua tranziție” privește acomodarea intereselor unor grupuri și categorii sociale cu potențial revoluționar și a instituțiilor democratice.
Indiferent de sfera semantică , variantele amintite pot fi aduse la un numitor comun conceptual, la un model subsumat tiparului tripartit al fazelor tranziției, propus într-un eseu celebru semnat de Dankwart A. Rustow: tranziția cuprinde o fază pregătitoare (preparatory phase), una decisivă (decision phase) și o alta de acomodare (habituation phase). Dincolo de aceste elemente structurale de bază, au apărut o serie de asumpții suplimentare capabile să construiască o adevărată „paradigmă a tranziției” – nu întotdeauna foarte potrivită pentru înțelegerea schimbărilor de regim recente și pentru ghidarea strategiilor de asistență internațională.
Câteva observații de natură critică privesc dubla natură a tranziției în estul Europei și incertitudinile inerente: „A spune despre noile democrații că sunt în tranziție poate duce la interpretări greșite: ar însemna că este cunoscut punctul de pornire al unei societăți , punctul în care a ajuns în prezent direcția în care se îndreaptă. Termenul este de asemenea nepotrivit, sugerând că schimbările sunt virtual lipsite de fricțiuni. Transformare este un termen mult mai potrivit pentru a descrie procesul catalitic de schimbare fundamentală și generală de la Marea Baltică la Marea Neagră. […] Transformarea simultană a politicii și a economiei și interacțiunea posibil explozivă dintre cele două, fac ca rezultatele să fie imprevizibile.”
Într-adevăr cuvântul tranziție poartă adesea o mare încărcătură teleologică, înlocuirea sa cu termenul transformare nu pare sa fie o soluție, atât timp cât acesta a primit deja un sens determinat în lexiconul tranzitologic. Se știe, de asemenea, că tranzițiile politice sunt procese marcate de incertitudine și nu cred că această constatare ar trebui să ne îngrijoreze. Trecrea la un regim democratic nu poate fi confundată cu tranziția către autoritarism.
În schimb, simultaneitatea schimbării politice radicale și a trecerii de la un regim economic la un altul merită o atenție specială, având în vedere faptul că variabilele economice sunt invocate adesea pentru a explica durabilitatea sau instabilitatea sistemelor politice și constituie mize importante ale discursului ideologic.
Clasificările sunt așadar indispensabile, deoarece există întodeauna riscul să substituim unei noțiuni cu contururi vagi, un concept și mai imprecis. De exemplu, pentru statele postcomuniste, tranziția a primit sensul de „trecere de la societatea socialistă la societatea de tip capitalist” fără să se pună la îndoială nici o clipă adecvarea celor doi termeni. „Societatea socialistă” este la fel de greu de descris ca și „societatea capitalistă”, iar cea mai comodă rezolvare a acestei probleme implică aproape întodeauna utilizarea streotipă a unor categorii mult prea generale.
Consider că, pentru a evita orice ambiguitate, termenul tranziție trebuie să fie însoțit, de fiecare dată, de un determinant care să circumscrie cu precizie universul de discurs. Astfel, vom preciza permanent în paginile următoare dacă ne referim la tranziția politică sau la cea economică (culturală, socială, etc.). De asemenea, este nevoie să distingem în mod explicit, între trecerea la un regim democratic (tranziția democratică) și tranziția către un alt tip de regim politic, autoritar sau totalitar. În aceeasi ordine de idei este necesar să distingem între tranziția politică și revoluție. De fapt, intuiția semantică ne îndeamnă, în mod firesc, să asimilăm tranziția reformei, categorie pe care o situăm în opoziție cu ideea de revoluție. Vom evita confuzia ca binomul revoluție-reformă se referă la modul concret în care se realizează transferul puterii politice sau conservarea ei atunci când posesia sau organizarea ei este contestată și nu la modul în care se realizeaza schimbarea regimului politic (tranziția). Din acest punct de vedere, „tranziția” are o sferă de cuprindere generală, revoluția sau reforma fiind ipostaze parțiale ale fenomenului.
O altă interpretare admisă face trimitere la sensul subsanțial al revoluției, acela de schimbare social radicală, critică, relevantă din punct de vedere istoric. În acest caz, tranziția politică este doar un aspect al revoluției. Această interpretare conține însă o prea mare încărcătură normativă, ceea ce o face greu de utlizat in context empiric.
Democrația
In ceea ce privește definirea regimului democratic, chair dacă semantica termenului „democrație” este deconcertantă, clarificările necesare sunt puțin mai numeroase, având în vedere faptul că descrierea pe care Robert Dahl a oferit-o poliarhiilor întrunește asentimentul majorității cercetătorilor preocupați de analiza comparativă a sistemelor politice, devenind un standard minimal rezonabil. Acesta nu este singurul motiv pentru care este utilă aici adoptarea crietriilor enunțate de Dahl. De fapt, seria de garanții instituționale adesea utilizată pentru a oferi o definiție operațională își are originea într-o abordare care tinde să reducă analiza regimului democratic la o analiză a procesului de democratizare. Atribuind democrației statului de ideal și definind „poliarhia” ca regim ce tinde către democrație, Dahl arată că democrațiile reale „pot fi concepute ca fiind niște regimuri relativ (dar incomplet) democratizate.” Traseul democratic este la fel de însemnat ca și ansamblul trăsăturilor ce definesc democrația, cele două dimensiuni esențiale ale acțiunii democratice, contestarea publică și participarea politică, descriind tipuri distincte ale democratizării, în funcție de ponderea lor. Căile către poliarhie sunt multiple și se înscriu într-un tipar jalonat de trei tipuri de sisteme non-poliarhice: hegemonia închisă, hegemonia cuprinzătoare și oligarhia concurențială.
Opera politologului american Robert Dahl constituie un reper în teoria contemporană a democrației. Pornind de la nevoia de a integra dimensiunile empirică și normativă în teoria politică, Dahl construiește o definiție operațională a democrației ca poliarhie, cu ajutorul căreia poate fi conceptualizată democratizarea și, totodată, poate fi întreprinsă o analiză critică a procesului politic din democrațiile avansate. Așadar, o altă consecință majoră a tranziției este ceea ce Dahl numește “poliarhie”.
Poliarhia este o ordine politică ce se distinge, la nivelul ei cel mai general, prin două caracteristici: calitatea de cetățean este extinsă la un număr relativ mare de adulți, iar drepturile cetățenești includ posibilitatea de a te opune celor mai înalți demnitari ai statului și de a-i îndepărta, prin vot, de la guvernare. “Prima caracteristică distinge poliarhia de sisteme mai exclusiviste , în care deși este permisă opoziția, guvernările și opozanții lor legali sunt limitați la un grup unic. Ce-a de-a doua caracteristică distinge poliarhia de regimuri în care, deși majoritatea adulților sunt cetățeni, calitatea de cetățean nu include dreptul de a te opune și a-i îndepărta, prin vot, pe guvernanți de a conducerea țării, ca în regimurile autoritare modern.”
Acordând mai multă atenție acestor două trăsături generale, poliarhia este o ordine politică ce se distinge prin respectarea a șapte condiții, a căror existență este obligatorie pentru ca unei guvernări să i se acorde titlul de poliarhie. Conducătorii aleși reprezintă controlul asupra deciziilor guvernamentale care este acordat prin constituție unor reprezentanți aleși. O altă condiție este reprezentată de alegerile libere și corecte, aici autoritățile sunt alese prin algeri frecvente și organizate corect , în care coerciția nu este comparativ, ceva obișnuit. Sufragiul corespunzător unde practic toți adulții au dreptul să voteze în alegerile care îi desemnează pe conducători, de aici rezultând și dreptul de a candida în alegeri. Cetățenii au dreptul să se exprime, fără a se teme de pedepse severe , în chestiuni politice definite la modul general, exclusive să critice autoritățile, să critice guvernarea, regimul, ordinea socio-economică și ideologia preponderentă. De asemenea, cetățenii au dreptul să caute surse alternative de informații. O ultimă condiție este autonomia asociațională, pentru a-și exercita drepturile, inclusive cele menționate mai sus, cetățenii au și dreptul de a forma asociații sau organizații relativ independente, inclusive partide politice și grupuri de interese indepente.
Condițiile poliarhiei sunt necersare democrației pe scară largă, îndeosebi pe scara statului-națiune modern. Dintr-o perspectivă oarecum diferită, toate condițiile poliarhiei sunt necesare realizării optime a procesului democratic în guvernarea unei țări.
Caracteristica democrațiilor care trăiesc în țări guvernate de regimuri autoritare este speranța arzătoare că țara lor va atinge cândva pragul poliarhiei. Caracteristica democrațiilor care trăiesc în țări guvernate de mult de poliarhie este credința că poliarhia nu este suficient de democratică și ar trebui să devină mai democratică.
Poliarhia oferă o serie întreagă de drepturi și libertăți umane pe care nu o poate egala nici o alternativă reală. Partea integrantă a poliarhiei însăși este o zonă generoasă de libertate și control ce nu poate fi invadată profund și insistent fără ca poliarhia să fie distrusă. Întrucât locuitorii țărilor democrate au predilecție pentru alte drepturi, libertăți și împuterniciri, această zonă esențială este lărgită mereu. Deși condițiile poliarhiei nu garantează ușurința și vigoarea participării cetățenilor ce ar putea exista, în principiu, într-un mic stat-cetate, și nici nu pot garanta că guvernările sunt controlate îndeaproape de cetățeni sau că politicile corespund invariabil dorințelor unei majorități a cetățenilor, ele reduc riscul ca o guvernare să aplice, pe o perioadă lungă de timp, politici care să afecteze profund o majoritate a cetățenilor. Mai mult, aceste condiții aproape că nu oferă unei guvernări posibilitatea de a aplica politici respinse de un număr substanțial de cetățeni, care încearcă să le contracareze viguros făcând uz de drepturile și oportunitățile ce le stau la dispoziție. Atunci când controlul cetățenilor asupra deciziilor colective este mai anemic decât controlul robust pe care l-ar exercita dreptul de veto asupra unei realegeri sau a politicilor adoptate de autorități este un mijloc efficient, deseori folosit, de a-i împiedica pe demnitarii respective să impună politici respinse de mulți cetățeni.
Prin urmare, comparată cu alternativele ei, istorice și actuale, poliarhia reprezintă una dintre cele mai uimitoare realizări ale omului. Cu toate acestea, ea este departe de a îndeplini procesul democratic. Din punct de vedere democratic, se ridică multe semne de întrebare legate de condițiile democrației pe scară largă în statul-națiune așa cum există ele astăzi.
Poliarhiile oferă condițiile necesare, dar nu și suficiente, ale evoluției spre democrație. Elementul esențial fiind crearea unor centre de putere multiple, ceea ce minimizează probabilitatea concentrării puterii și controlării agendei publice de către un număr restrâns de persoane.
Dahl și Lindblom au readus în actualitate conceptual mai vechi de poliarhie, care a devenit ulterior piesa centrală a teoriei democratice a lui Dahl.
Așa cum spunea Giovanni Sartori, “strategia fundamentală a lui Dahl este să reserve termenul democrație pentru un sistem ideal și să utilizeze poliarhia ca o aproximare a democrației, ca un regim relativ (dar incomplet) democratizat.”
Desigur, democratizarea nu este modalitatea unică a tranziției, nu există o relație deterministă care să orienteze schimbările politice în direcția democratizării. Dahl nu pornește de la presupoziția potrivit căreia „trecerea de la hegemonie la poliarhie este inevitabilă în istorie. Nefiind siguri de cum se va sfârși al treilea val de democratizare, care ar putea duce chiar la o îngrădire regresivă a oportunităților oferite acum contestării publice, în regimurile poliarhice, ar fi absurd să presupunem că societățile ar fi sortite, printr-un soi de lege istorică a dezvoltării la o tranziție inevitabilă – sau eventual în sens invers.”
Dincolo de această preocupare pentru dinamica procesului democratic ce definește teoria democrației în ipostaza sa empirică, interpretările normative acceptă pluralitatea opțiunilor ideologice. Există un înțeles socialist al democrației și al democratizării, după cum există o ipostază autentic democratică a socialismului, dar trebuie să distingem între modelul democratic pe care îl promovează tradiția socialistă și constructele conceptuale ce desemnează alte tipuri de democrație decât cea politică. Givanni Sartori a remarcat posibila „confuzie între democrația socială, în sensul de ordine democratică primară, spontană, ce se manifestă la nivelul grupurilor sociale și democrația socialistă. Noțiunea democrație socială, asemenea noțiunii democrație industrială, privește ipostaze non-politice ale democrației.”
Dacă ne referim în schimb la interpretarea socialistă a democrației, trebuie să invocăm un model întemeiat pe participare, un model întemeiat pe participare, un model opus celui liberal, al reprezentării prin intermediul elitelor aflate în competiție. Această interpretare este înrudită cu tradiția clasică a democrației și cu modelul modern al democrației directe promovat de marxism, tinzând către o suprasolicitare a egalității politice și sociale.
1.2Studiul tranziției democratice
Tranziția de la un regim autoritar către ceva incert poate determina instaurarea unei democrații politice sau poate însemna instaurarea unei forme mai severe de regim autoritar. Această tranziție poate fi reprezentată de confruntări violente, eventual dând naștere regimurilor revoluționare. Tranziția poate fi analizată din mai multe puncte de vedere: instaurarea și eventual consolidarea democrației politice care constituie în sine un scop dezirabil; poate fi reprezentată de efortul de a captura incertitudinea extraordinară a acesteia cu toate surprizele și dificultățile. În comparație cu perioadele „de ordine” care caracterizează un regim autoritar, incertitudinea și lipsa unei direcții clare, care face parte din trecerea acestei stări de ordine, creează impresia de „dezordine”. Este o impresie pe care unii o vor compara nostalgic cu trecutul.
Obiectul intelectual pe care îl numim tranziție trebuie mai degrabă „găsit” decât „căutat”. Pentru Montesquieu a căuta este un demers ce se străduiește să identifice un principiu aflat în firea lucrurilor, așa cum acestea sunt date dintotdeauna, capabil să exprime și să lămurească natura acestora, în timp ce a găsi a fost doar un mod de a recunoaște ceea ce istoria pune în fața oamenilor, fără ca aceasta evident să fie necesară sau inevitabilă. Fără îndoială, tranziția este o astfel de întâmplare. Nu cere să fie abordată ca un proces istoric coerent și previzibil, deoarece tranziția ar fi putut să nu fie. Însă faptul că totuși, tranziția nu se dovedește a fi suficientă pentru a-și pune în evidență obiectivele. În tranziție, autoritatea statului pare să fie întotdeauna superioară autorității modelului explicativ.
Tranziția sugerează trecerea de la un regim la altul, a unei tendințe clar exprimate. Tranziția n-ar fi altceva decât intervalul dintre căderea comunismului și momentul consolidării ireversibile a democrației reprezentative prin intermediul economiei de piață. Tranziția ar trebui gândită ca având un punct de plecare și un scop, primul evident, al doilea previzibil. Regimurile politice, ca și societățile se formează, se construiesc rareori printr-o acțiune explicită și unitară de voință.
„Tranziția post-comunistă poate fi considerată un regim politic în sine.” Specificul tranziției nu este dat numai de ceea ce pregătește viitorul ori rupe definitiv cu trecutul ci mai cu seamă, de acele elemente care nu pretează la o descriere în funcție de trecut sau de viitor.
Claus Offe în Varietatea tranziției aplică tranziției comuniste metafora tunelului concepută inițial de Albert Hirschmann pentru a ilustra economia politică „a răbdării”. Parabola hirschmaniană a eticii răbdării ar putea fi rezumată astfel: două șiruri de automobile străbat în aceeași direcție un tunel, în caz de blocare a traficului, dacă una dintre coloane înaintează, în rândul șoferilor din celălalt șir se pot naște diferite stări sufletești, mergând de la o speranță încrezătoare „va veni în curând și răndul nostru!”, la un sentiment al nedreptății „de ce ei și nu noi?”; nerăbdarea celor din urmă poate duce la o nouă blocare a tunelului, dacă ei încearcă să se strecoare în prima coloană, în vreme ce, dacă decid să-și aștepte rândul șamsa tuturor celor aflați în tunel de a-l părăsi cât mai repede devine mult mai probabilă.
Tranziția trebuie să mizeze pe raționalitatea actorilor sociali. În România, tranziția este înțeleasă ca o stare de excepție. Provocările sociale ale perioadei de tranziție, mai ales care privesc transformarea radicală a economiei, par să genereze o articulare a puterilor destinată să reducă sau chiar să elimine imputabilitatea politică directă pentru actele comise sau omise în procesul restructurării. Nici un actor nu pare dispus să-și asume în mod deschis responsabilitatea pentru schimbare. Guvernele sunt tentate mereu să schimbe ceea ce fusese deja schimbat, miniștrii să reformeze ceea ce tocmai fusese reformat. Reforma se definește prin ceea ce nu izbutește să devină și mai puțin prin ceea ce i se cere să fie? În România s-a guvernat întotdeauna cu fața spre trecut. În această îndârjire cu care trecutul supraviețuiește , mai puțin la nivelul mentalității, cât la acela explicit al politicilor guvernamentale, rezultă, poate, șansa schimării. Tranziția românească ar putea fi descrisă în termenii unei economii politice a nerăbdării. În primul rând pentru că ținta nu e stabilită din interior, de către actorii sociali prin transformarea raporturilor lor reciproce și reformularea contractului lor politic fundamental, ci este oferită din exterior , cu titlul de exemplu, de societățile occidentale. O tranziție reușită este acea tranziție pe care ești gata să o părăsești atunci când îți vine rândul.
Revoluția română nu a devenit niciun bun politic comun, ea dovedindu-se a fi iluzia fiecărui partid și a fiecărui individ . Democrația a fost văzută mai întâi ca un rezultat natural, ca un efect imediat al revoluției. În imaginarul politic al românilor revoluția și democrația erau puse în legătură cu mult înainte de 1989. Atunci când era vorba bineînțeles de o „democrație socialistă” și o „revoluție socialistă”. Revoluția socialistă a creat forma cea mai avansată de democrație, cea socialistă sau populară. Democrația socialistă era definită ca „formă de guvernământ bazată pe principiul potrivit căruia puterea aparținea poporului.”
După 1989, clișee curente ale vechiului regim au rămas pe loc, deoarece numele de „democrație socialistă sau populară” a fost înlocuită cu „democrație occidentală sau liberală”. România a avut parte de o revoluție în sensul cel mai puternic al cuvântului: în 1989 nicăieri altundeva violența nu a pătruns atât de brutal în stradă. România este singura țară europeană în care aceste partide au ajuns până la urmă la putere. România a început ultima tranziție, a cunoscut cel mai violent sfârșit al regimului, neputând organiza o masă rotundă în care să se fi putut negocia trecerea de la un regim la altul.
O variabilă fixată -sensul tranziției- permite unele formulări conclusive. Se pot distinge două modalități de tranziție în Europa Centrală și de Est: „top-down, de sus Polonia, Ungaria și bottom-up de jos- Cehoslovacia, România. O tranziție pașnică, negociată având la bază o tranziție reformistă și o bogată activitate a societății civile, în care coordonarea acțiunilor mai multor grupuri sociale a determinat un transfer de putere – opusă unei tranziții violente, ce lasă impresia unei mișcări spontane, în absența unei societăți civile, articulată, urmată de un proces de cucerire a puterii.”
Metodele științifice utilizate de obicei , nu merg întotdeauna în situațiile în care avem schimbări rapide. Aceasta include și tranzițiile regimurilor autoritare. Libertatea de expresie ascendentă , desele variații în structura puterii și strategiile sunt elocvente pentru a arăta incompatibilitatea cu metodele tradiționale ale studiului în aceste situații. În fapt, pe parcursul acestor tranziții este aproape imposibil să specificăm instituțiile sau alte grupuri care vor prelua anumite grupuri. Astfel întreg procesul de demitere a unui regim autoritar și posibila înlocuire cu o democrație politică este foarte complexă. Tranziția este intervalul temporal între un regim politic și un altul, care va urma.
Îm general, se oprește în momentul în care un alt regim se instalează (nu contează tipul său). Deci, tranzițiile sunt delimitate, pe de o parte de începutul procesului de disoluție al regimului autoritar și pe de altă parte de instalarea unei forme democratice, sau întoarcerea la o formă autoritară.
Una dintre caracteristicile cele mai importante ale tranziției este că pe durata procesului, regulile contextului politic nu sunt încă definite. Și nu este vorba doar de faptul că ele sunt într-o permanentă schimbare, dar ele sunt și foarte contestate. Cel mai adesea se întâmplă ca de-a lungul tranziției, regulile și procedurile se găsesc în mâinile liderilor autoritari (care pot fi mai slabi sau mai puternici, depinde de caz și de etapa în care se află tranziția) acești lideri dețin puterea asupra aranjamentelor și drepturilor – lucru care într-o democrație stabilă nu se întâmplă datorită protecției consituției și a instituțiilor independente. Semnalul clar că tranziția a început este momentul în care liderii încep să-ți modifice propriile reguli în direcția care le permite mai multe garanții asupra indivizilor sau grupurilor.
Liberalizarea este procesul redefinirii și extensiei drepturilor . Ea este legată de drepturile care protejează atât indivizii cât și grupurile sociale.
Principalul concept al democratizării „citizenship”. Acesta „presupune dreptul de a fi tratat de către ceilalți ca fiind egalul lor, cu respectarea propriilor alegeri colective și cu obligația de a implementa alegerile proprii pentru ca ele să fie egale și accesibile tuturor, aceste drepturi putând fi considerate ca fiind obligații din partea instituțiilor, exercitate asupra celui care este guvernat.”
Interacțiunea liberalizării cu democrația este caracterizată de o relație istorică care a fost foarte strânsă. În timpul procesului de tranziție aceste două tipuri de tranziție nu pot ajunge la capăt în același timp. Putem vorbi și de cazul în care liderii autoritari pot tolera sau promova liberalizarea în speranța că vor putea oferi spații pentru acțiunea individuală sau de grup, ei putând exercita mai multă presiune și să obțină mai multe informații și suport, fără să fie forțați să-și altereze structura autorității lor (fără să fie responsabili în fața cetățenilor pentru acțiunile lor sau să trebuiască să supună pretenția lor de a guverna alegerile oneste și competitive).
„A reduce tranziția la o perioadă istorică este insuficient. In fond, România trăiește în tranziție de la 1830 încoace. Și ca ea, multe alte state periferice. Important este să fie accentuat faptul că prin conceptul de tranziție se propune o modalitate de abordare prin măsurarea distanțelor între prezent și stări de referință de origine – destinație precum și se identifică mecanisme care permit schimbarea între două puncte de referință din timp. Si mai corect este să distingem între tranziție ca perioadă și tranziție ca mod de abordare.”
La baza funcționării unei societăți democratice stă legea fundamentală, iar, în contextul la care facem referire, adoptarea unei Constituții care să cuprindă principiile constituționale de organizare și funcționare a statului, separația puterilor, mecanismele statului de drept, pluralismul politic, reglementarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale, autoritățile publice era imperios necesară. Însă, înainte de adoptarea unei noi Constituții, având în vedere faptul că, în România, trecerea de la „comunism” la „capitalism” nu a avut loc pe cale pașnică, a fost nevoie de luarea unor măsuri urgente și premergătoare, respectiv, începând cu decembrie 1989, precum și perioada ce a urmat, au fost adoptate diverse acte normative, printre care, de o însemnătate deosebită, fiind cele prin care s-a stabilit înlăturarea structurilor de putere ale regimului comunist și stabilirea unui nou regim constituțional în România, instituirea unor principii constituționale, impunerea respectării drepturilor fundamentale ale cetățeanului și valorilor constituționale. Astfel, în acest context, procesul de constituționalizare s-a declanșat în epoca postdecembristă, după Revoluția din Decembrie 1989, și s-a dezvoltat odată cu decretele și decretele-lege ale Consiliului Frontului Salvării Naționale și Consiliului Provizoriu de Uniune Națională, unele dintre ele având un puternic caracter constituțional, continuând cu apariția unei noi Constituții, revizuirea acesteia, dar și cu o continuă „luptă” atât pentru respectarea principiului separației și echilibrului puterilor, cât și pentru întărirea caracterului de lege fundamentală, respectiv a „supremației Constituției”.
Dupa 1989, publicul din România a intrat în contact cu două abordări complementare ale tranziției democratice ce formează un cuplu analitic relevant pentru înțelegerea procesului tranzițional autohton. Este vorba de o perspectivă eseistică, istorico-filosofică, puternic ancorată într-un stil intuitiv, comprehensiv, pe de-o parte, și de o abordare pozitivistă, foarte apropiată de stilul dominant în știința politică contemporană, folosind o metodologie adaptată interpretării datelor empirice, pe de altă parte. Această apreciere are meritul de a scoate în evidență două tipuri de discurs care uneori îi îndeamnă pe interlocutori să participe la un dialog, în care ideile nu se întâlnes ci evoluează în paralel, sau mai grav, se ignoră.
Totuși, ambele abordări amintite sunt legitime, avantajele și dezavantajele fiecăreia compensându-se parțial. Cred că e nimerit să punem rigoarea demonstrației științifice în primul plan, cedând priceperii literare, filosofice sau istorice sarcina de a propune, în mod creativ, ipoteze noi și judecăți intuitive emise pentru situații în care metodologia cercetării sociale empirice nu ne mai este de folos. De multe ori însă, atunci când studiem politica statelor autoritare și dictatoriale, utilizarea unor date empirice obiective este imposibilă, acestea fiind falsificate copios de către autorități. Pe de altă parte, societățile în care libertatea nu este o regulă ci doar o rară excepție sunt extrem de complicate și destul de greu de înțeles. Aici, demersurile intelectuale interpretative, în stil umanist, sunt extrem de importante.
În 1991, Samuel Huntington sintetizează evoluția regimurilor politice vorbim despre trei valuri ale democrației în perioada modernă. Definiția folosită de el este următoarea: „Un val al democratizării este un grup de tranziții de la regimuri nedemocratice la altele democratice care se petrec într-o anumită perioadă de timp și care sunt în număr semnificativ mai mare decât tranzițiile în sens opus.”
Apariția postcomunismului pare să fi fost percepută și ca un moment critic pentru studiile tranzitologice, atât timp cat asumpția continuității între trecerea de la democrație petrecută în Europa de Sud-Est și tranziția postcomunistă nu este testată suficient de convingător.
Valerie Bunce afirma că abordarea pe care o preferă tranzitologii pentru a defini vocația disciplinei științifice pe care o slujesc vine în contradicție cu ansamblul de argumente pe care aceștia îl invocă pentru a-și adapta criteriile la contextul Europei de Est.
În teorie, tranziția este o perioadă de scurtă durată care face trecerea de la un regim politic la altul (cum a fost și cazul țării noastre). Această trecere cuprinde numeroase transformări ce trebuie realizate până la cele mai mici niveluri ale societății pentru a prinde rădăcini și a da randament. Dacă în macrostructurile statului, reorganizarea s-a petrecut destul de repede, tenebrele comuniste de la nivelul mentalității și al obiceiurilor colective au fost imposibil de înlăturat.
În ce măsură a fost viabilă aplicarea teoriei modernizării în tranziția românească? Această teorie stipulează trecerea de la un tip de societate tradițională la una modernă. Rețeta implementării acestei teorii poate fi copiată de la țările moderne, industrializate și deja dezvoltate. Acordarea de capital țărilor subdezvoltate sau în curs de dezvoltare este elementul esențial pentru depășirea decalajului. „Există în aceste țări de lumea a treia un cerc vicios al sărăciei care se referă la perpetuarea stării de sărăcie prin lipsa resurselor care generează lipsa productivității muncii care descurajează investițiile de capital. Astfel pomparea de capital străin ar reprezenta o soluție universală la această problemă a subdezvoltării.”
De asemenea, remarcăm faptul ca fenomenul tranziției este legat de o multitudine de factori care influențează mai mult sau mai puțin, în mod direct sau indirect trecerea aceasta de la un regim la altul.
În cazul democratizării, ca și în cazul altor procese și fenomene politice, relevanța variabilelor economice este indispensabilă. Relația dintre sistemul economic și sistemul politic se apropie foarte mult chiar de nucleul legitimității oricărui regim. Această relație complexă se manifestă vizibil atăt în regimurile democratice sau nedemocratice cât și in cele tranziționale. Numai că în cele din urmă sunt mult mai mult influențate de efectele opțiunilor economice și de prezența alternativelor nedemocratice care ar putea să pretindă puterea în numele stabilității și prosperității economice.
Începând cu studiul lui Seymour Martin Lipset din 1959, „Câteva cerințe sociale ale deomcrației: dezvoltare economică și legitimitate politică”, o bogată literatură politologică gravitează în jurul raportului dintre eficiența economică și legitimitatea regimului democratic. În studiul său, Lipset constata existența unei corelații între dezvoltare economică și democrație. Reprezentarea grafică a condițiilor și consecințelor democrației, așa cum este prezentată în anexa metodologică a studiului, arată că bunăstarea economică și capitalismul sunt condiții sociale care pot să ducă la democrație.
Studiind relația dintre variabilele politice și cele economice, raportul corelației dintre regimurile politice și creșterea economică au fost identificate mai multe argumente pentru și împotriva asumpției potrivit căreia democrația ar favoriza creșterea economică.
Dacă ne referim la o dimensiune complementară, cea a influențelor pe care viața politică democratică și politica noilor democrații le exercită asupra dezvoltării economice, vom remarca statutul incert pe care îl capătă procesul democratizării într-un context economic nefavorabil. Din punct de vedere teoretic, dificultățile economice ale regimurilor democratice sau în curs de democratizare sunt strâns legate de apariția recesiunii în urma schimbării regimului politic, de vulnerabilitate față de presiunile consumului ce tinde să încetinească ritmul investițiilor și creșterea economică, sau de incapacitatea guvernelor de a iniția măsuri de reformă nepopulare.
Pe lângă toate acestea, contextul social european impune câteva observații referitoare la semnificația politică a dezvoltării economice. În estul Europei, modernizarea politică, inevitabil orientată către instituționalizarea mecanismelor democratice de guvernare, impune o conștiință a înapoierii care motivează proiecte politice importante. Aproape întotdeauna înapoierea este înfățișată în forma ei cea mai evidentă, cea a subdezvoltării economice, cu atât mai mult cu cât formarea unor noi state naționale generează aici noi elite naționale, obsedate de statutul lor în raport cu mari puteri regionale. Grupările politice radiale, dar nu numai acestea, au resimțit din plin absența unui context social propice care să de autenticitate revendicărilor sau demersurilor modernizatoare. Sursele istorice ale acestui fenomen sunt cât se poate de neomogene, iar dependența politică nu a fost întotdeauna defavorabilă dezvoltării economice, dar intarzierile în materie de reformă politică și dmeocratizare sunt certe.
În marginea teoriei formulate de Barrington Moore pentru a descrie diversitatea consecințelor politice ale modernizării sociale, legătura dintre structurile sociale, dezvoltare economică și democrație poate fi considerată o bună explicație pentru întârzierea democratizării în statele Europei Centrale și de Est. Potrivit acestei teorii, dezvoltarea capitalistă și democratizarea depind de prezența „unei puternice burghezii urbane, cu un grad mare de autonomie și aptă să preia controlul asupra structurilor politice.”
În perimetrul disciplinar al științei politice studiul democratizării a fost consacrat ca domeniu de cercetare circumscris la nivelul analizei comparative a politicii. Acest fapt este ușor de explicat. Fenomenul schimbării de regim nu poate fi înțeles în absența unui cadru de analiză extins, comparativ. Chiar criteriile empirice ale democratizării pot fi stabilite doar în raport cu experiența și traseele particulare pe care le-au parcus statele democratice. Mai mult urmărind stabilirea condițiilor primare ce fac posibilă supraviețuirea și perpetuarea sistemelor instituționale democratice, cercetarea procesului de tranziție are nevoie de un substract factual cât mai extins ca bază a generalizărilor de care ne folosim în mod obișnuit.
Capitolul 2. Poziționarea României în spațiul Europei de Est și prăbușirea comunismului
2.1. Poziția geopolitică a României în decursul timpului
Deși cu toții o cunoaștem sau o intuim, poziția geografică a țării noastre este interpretată în fel și chip. Uneori din necunoaștere, alteori din rea voință. Noi spunem, și credem că România este o țară din Europa Centrală. Și, totodată, aflată în nordul Peninsulei Balcanice, deci nu în cadrul Balcanilor. Fac această subliniere nu pentru a marca distanțarea de "butoiul cu pulbere al Europei", renume confirmat, din păcate, de evenimentele din ultimul deceniu al secolului XX, ci pentru că, după cum se va vedea, chiar așa stau lucrurile din punct de vedere geografic și nu numai.
În perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, România a fost plasată în Europa de Est, aceasta fiind însă o poziție geopolitică, referitoare la țările comuniste europene și nu una geografică. Însuși Departamentul de Stat al S.U.A. a dat, la începutul anului 1994, o declarație prin care preciza recunoașterea faptului că "România nu este o țară din Europa de Est". În decursul timpului, România a fost considerată fie țară balcanică (deci parte a Peninsulei Balcanice), fie țară est-europeană (acum se cunoaște și după cum am văzut, se și recunoaște faptul că Europa de Est a avut, de fapt, conotații politice, desemnând țările comuniste europene), fie central-europeană (dar, în acest caz, cu mai multe nuanțe, destul de diferite una de alta) ori, mai recent, ca făcând parte din Europa mediană.
Din păcate, în ciuda evidenței, zicem noi, chiar și în zilele noastre o serie de publicații, inclusiv din țări latine, tratează România la capitolul țări balcanice deci o plasează în Balcani. De exemplu, un anuar econmic și geopolitic lansat în urmă cu circa 20 de ani, având o circulație internațională tot mai extinsă, și anume L`État du monde (publicat de Éditions La Découverte din Paris). În ediția 1997, de pildă, țara noastră este tratată la capitolul Balkans (paginile 595-606), împreună cu Albania, Bulgaria, Bosnia și Herțegovina, Macedonia, Croația, Slovenia, Iugoslavia (în anuar se vorbește, încă de atunci, de Serbia-Muntenegru).
La întrebarea de ce dintre țările balcanice lipsesc în enumerarea de mai sus Grecia și Turcia (ultima grație părții sale europene), acestea fiind tratate separat într-o altă grupare, respectiv la Mediterana Estică, autorii respectivi precizează că: din motive de “vecinătate, dezvoltare culturală și civilizație comune…”.
Ceea ce noi considerăm a fi mai mult decât firesc, și anume apartenența României la Europa Centrală, nu este văzut de toată lumea așa. Mai întâi este de amintit că acela care a definit cel mai bine noțiunea de Europa Centrală a fost un cunoscut geograf francez, Emmanuel de Mortonne, un excelent cunoscător al țării noastre, un om care a făcut atât de mult bine României.Trebuie, de asemenea, menționat, un alt geograf francez, Jacques Ancel, astăzi mai puțin cunoscut dar care, între cele două războaie mondiale, era un nume de notorietate. Ei bine, acesta, într-o lucrare apărută în 1930 și intitulată Peuples et Nations de Balkans, vorbind despre granițele Peninsulei balcanice, spunea: „se consideră uneori Dunărea ca limită nordică a Peninsulei Balcanice. Dar Dunărea mijlocie n-a fost niciodată o graniță (…) Dunărea nu separă, ci unește ținuturile românești cu cele balcanice”.
În schimb, șase ani mai târziu, în lucrarea Manuel géographiphique de politique européenne, tome I, L`Europe Centrale, același J. Ancel revine și situează România în Europa Centrală, stabilind ca limită sudică pentru această regiune a Europei tocmai marele fluviu.
Printre atâția experți și oameni politici care au pus în evidență funcția geostrategică a acestor componente geografice, îl citez pe omul de stat I. Brătianu (1898-1953), care a subliniat faptul că România reprezintă un punct nodal al continentului eurasiatic, un punct de intersecție al migrației popoarelor și al marilor imperii. „Noi trăim aici la o răspântie de drumuri, la o răspântie de culturi și, din nefericire, la o răspântie de năvăliri și imperialisme. Noi nu putem fi despărțiți de întregul complex geografic care, cum veți vedea, ne mărginește și ne hotărăște destinul, între cele două elemente care îl stăpânesc, muntele și marea. Ceea ce aș vrea să apară lămurit este că pentru a ne înțelege trecutul, trebuie să înțelegem, mai întâi, întregul complex geografic, istoric, geopolitic, din care acesta face parte”.
Privind în ansamblu lucrurile, se poate spune că în Europa au existat două modele de ieșire de sub comunism: Europa Centrală și Balcanii. Evenimentele din Balcani, ca zonă geografică aparte încorporând în sensul istoric al termenului și Europa Estică, în concluzie și România, faptele sunt mai mult sau mai puțin explicate, însă în linii mari cunoscute, iar violența nu poate fi exclusă din relatările lor.
În primul rând, cred că ar trebui private cât mai de aproape cauzele ce au făcut posibilă desfășurarea evenimentelor. În acest sens un articol interesant a fost scris de Daniel Chirot “Ce s-a întâmplat în Europa de Est în 1989?” Aici chestiunile economice sunt enunțate drept cauze de prim ordin, nu atât eșecul din punct de vedere al dezvoltării economice, cât mai degrabă problema era la nivelul deciziilor cu privire la productivitate și incestiții. Acestea erau luate în special pe criterii politice, în cazuri foarte rare după cerințele pieții, nu existau prețuri reale, nu se știa ce companii sunt profitabile și care trăiesc efectiv pe spinarea celor cu profit. Această problemă nu afost resimțită în anii inițiali, când industrializarea era la început, existau surse noi de venituri și împrumuturi externe și chiar sistemul părea să învingă capitalismul de-a lungul anilor 30-40 sau chiar în timpul crizelor petroliere din deceniul al 8-lea. Situația devine cu adevărat critică abia pe la mijlocul anilor 70. Deși mizeria anilor 50 îi dezamăgise pe mulți, moartea lui Stalin și venirea lui Hrușciov la putere le-a dat multora speranțe. Însă timpul le-a dovedit lipsa de temei a acestor speranțe.
Lipsa reformelor economice, inexistența unui plan de dezvoltare realist de-a lungul a mai bine de 40 de ani au determinat o penurie generală a bunurilor de consum, a alimentelor de bază și a produselor de strictă necesitate. De asemenea, mai grav au facut ca regimurile să-și piardă și fărâma de legitimitate pe care o mai aveau din reușitele naționale sau rezistența la dificultățile economice de care suferise capitalismul. Totul părea să se învârtă într-un cerc fără ieșire. În interior se produce foarte puțin, bunurile de valoare pe piața externă erau vândute pentru a mai acoperi o parte din împrumuturile externe care erau făcute pentru a suporta cheltuilile sociale , investițiile gigantice etc.
Daniel Chirot spune în unul dintre studiile sale faptul că revoluțiile au loc numai atunci când elitele, dar și o parte semnificativă a populației, în special intelectualii, dar și oamenii de rând și-au pierdut încrederea în validitatea morală a sistemului social și politic. Adică revoluția pașnică a fost posibilă atunci când proletariatul s-a aliat cu intelectualii, iar în sprijinul ei au venit și reformatori din rândul nomenclaturii. Este vorba aici despre proletari, muncitori calificați sau necalificați din marile construcții industriale care să aibă formă semi-legală, dar coerentă de organizare ce le reprezintă interesele în afara celor de stat. Este clar faptul că situația economică a fost agravantă, însă nu determinantă pentru modul în care s-au desfășurat anumite evenimente.
Termenul de Europă central-răsăriteană a apărut din nevoia de a defini o porțiune care nu este în întregime nici occidentală, nici răsăriteană, ci reprezintă așa-numita „zonă de mijloc”, sau „pământurile dintre ele”, cum au fost intitulate unele lucrări cu acest subiect. Termenul este împrumutat din geografie și cu toate acestea, nici geografii, nici politicienii nu pot cădea de acord asupra conturului exact al regiunii. Denumirea „Europa central-răsăriteană” a fost folosită pentru întreaga zonă dintre mările Baltică, Egee și Neagră, ceea ce reprezintă efectiv Polonia, Cehia, Slovacia și Ungaria. Alți istorici și analiști au adăugat și fostul spațiu iugoslav, România, Bulgaria și chiar Rusia. Este vorba, de o percepție preponderent ideologică, care avea în vedere perioada de dinainte de 1989. Conceptul de Europă central-răsăriteană este nou, neexistând o distincție între Europa de Vest și Europa de Est multă vreme. După 1945, termenul de „Europa răsăriteană” a devenit sinonim cu blocul comunist.
2.2 Anul 1989 în Europa Est Centrală
România, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria, Ungaria, RDG au devenit, după Al Doilea Război Mondial, state totalitare, comuniste aflate în sfera de influență sovietică, adoptând modelul „democrației populare” din ideologia marxist-leninistă prin filiație stalinistă. Rolul proeminent al Partidului Comunist- partid unic, înlăturarea pluralismului politic, controlul riguros asupra societății civile pentru a evita conturarea unor canale paralele de direcționare informațională și de acțiune în afara liniei partidului, economia de comandă, planificată, obediența față de URSS , care își construise justificări doctrinare pentru a putea interveni și anihila orice nesupunere (de exemplu, „teoria suveranității limitate” a justificat intervenția trupelor sovietice în 1968, în Cehoslovacia) sunt trăsăturile de bază ale acestor regimuri politice central și est-europene. Aceste trăsături generale nu exclud și particularitățile s-au conturat pe parcurs, oferind o imagine de ansamblu a fiecărui regim.
O altă dimensiune luată în discuție – tendințe de reformare a sistemului anterioare colapsului din 1989 – permite aprofundarea unor elemente menționate deja. „Când se vorbește despre tendințe de reformare declanșate chiar din interiorul Partidului Comunist, exemplul cel mai invocat este politica de perestroika lansată de M. Gorbaciov. Multe din acțiunile reformatoare s-au concretizat în spațiul ex-sovietic.” Cu toate acestea, motivațiile pentru aceste tendințe sunt, în mare parte, aceleași: „scăderea încrederii în sine a elitelor comuniste – reflectare a crizei morale și ideologice a regimurilor care își erodează legitimitatea” convingerea că sistemul poate fi reformat fără a se abandona ideologia marxist-leninistă fondatoare, compromiterea economică a sistemului. Astfel, Budapesta, a cunoscut în 1956 prin persoana lui Imre Nagy prima încercare de destalinizare. Se cerea o „nouă abordare a marxismului ajustată la relațiile în schimbare.” Numit prim-ministru, Nagy a anunțat un program de democratizare prin acceptarea principiului pluralismului politic, dar intervenția sovietică a curmat acest curs. Criza din Cehoslovacia din 1968 a fost provocată de „eforturile reformiștilor de la Praga de a da un model de socialism radical diferit de cel sovietic. Ambiția lui Dubcek de a construi un model alternativ de socialism era de neconceput.” Intervenția sovietică a determinat sfârșitul programului reformator al lui Dubcek, dar și al credinței idealiste conform căreia comunismul ar putea fi reformat din interior. Kremlinul nu va tolera un model alternativ de socialism. Existența unor tendințe revizioniste în Polonia sunt evocate de A. Michnik în eseul „Noul evoluționism” (1976), iar Mikloș Haraszti caracteriza compromisul lui J.Kadar din Ungaria drept un pact, prin care „regimul oferea beneficii materiale și o rază limitată de autonomie atâta vreme cât societatea nu-i contesta privilegiile paternaliste.” În cealaltă „tabără” pot fi încadrați E. Honecker și N. Ceaușescu, care au respins orice idee reformistă, campania de destalinizare a lui Gorbaciov fiind apreciată drept o periculoasă direcție aventuristă.
„Amploarea cultului conducătorului, identificat cu statul, cu partidul, cu țara întreagă, respingerea unor tendințe de reformare, de construire a unui socialism cu față umană (România, Bulgaria), acceptarea acestor reformări (Polonia, Ungaria, Cehoslovacia), pot deveni alte criterii de analiză a naturii acestor regimuri politice. Aceste particularități nu desființează însă eticheta de regim totalitar, caracteristica regimului din țările europene. Multe dintre acțiunile reformatoare s-au concretizat în spațiul ex-sovietic. “
Polonia a devenit un stat totalitar comunist aflat în sfera de influență sovietică, adoptând modelul democrației populare din ideologia marxist-leninistă prin filiație stalinistă.
„Astfel numai URSS și România au cunoscut un regim cu partid unic. Celelalte țări au menținut partidele care au cooperat la instaurarea comunismului (două în Polonia) …sunt adevărate sigle goale, pe deplin controlate de partidele comuniste. Prin votul lor sistematic, unanim, aceste partide contribuie la puterea absolută a partidelor comuniste.”
La sfărșitul anilor ῾70, pe fondul crizei profunde a sistemului manifestată prin căderea drastică a nivelului de trai, apariția șomajului camuflat, a lipsurilor de tot felul, s-au declanșat primele revolte sociale, semnificative din anii „epocii de aur” . „Ele vin în Polonia dinspre clasa muncitoare, adică exact din partea celor ce asigurau formal legitimitatea social-politică a regimului comunist. Din fericire, în Polonia, aceste mișcări vor găsi ecouri în mediile intelectuale poloneze și vor disloca inerțiile adânc înrădăcinate, în sensul propulsării unui curent de gândire social politică.”
„În Polonia semnele crizei regimului vin din anunțul Vaticanului, Habemus Papa, făcut la 16 octombrie 1978, atunci când cardinalul Cracoviei de origine poloneză, devine papă sub numele Papa Ioan Paul al II-lea, veste proastă pentru liderii comuniști de la Varșovia. La aproape treizeci de ani de la această alegere este evident rolul jucat de această personalitate marcantă a istoriei contemporane în procesul de prăbușire a comunismului nu numai în Polonia cât și în Europa de Est. Noile realități se grefează pe o nouă evoluție a raporturilor internaționale marcate de semnarea în anul 1975 a Actului Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa de la Helsinki, care în partea a treia referitoare la drepturile omului, avea să constituie un factor extrem de important în monitorizarea politicii interne a țărilor socialiste și încurajarea mișcărilor pentru constituirea societății civile.”
În această țară „Biserica se bucură de o mai mare legitimitate și autoritate morală decât partidul, în condițiile în care o populație practicantă a catolicismului umple în fiecare duminică bisericile pentru a participa la slujbă. Vizita Papei în Polonia, din 1979, avea să le demonstreze liderilor comuniști de la Varșovia prăpastia dintre poporul polonez și regimul comunist și în același timp să demonstreze influența bisericii și a episcopilor ei în rândul populației.” Având în Biserică și în Episcopul Romei un aliat moral, polonezii trec la mișcări de constituire a unei societăți civile, iar formula lui Ioan Paul al II-lea „Nu vă fie frică!” este luată nu ca un avertisment, ci mai degrabă ca un îndemn la luptă împotriva regimului.
Din păcate în România, biserica din punct de vedere instituțional și vârfurile ei nu s-au opus regimului comunist, nu au jucat rolul de catalizator al unei societăți civile, preferând să asiste la demolarea unor lăcașe de cult, unde s-au împotrivit enoriași și câțiva preoți pe care Oficialii Bisericii Ortodoxe nu i-au sprijinit, dacă nu chiar s-au dezis de ei.
Comunismul în Polonia a fost marcat de numeroase greve (1956, 1970), dar „cele declanșate în august 1980, la Gdansk, au slăbit puternic regimul. Sub conducerea lui Lech Walesa, liderul muncitorilor, începe să se contureze Solidaritatea, mișcare care va conduce lupta împotriva comunismului până la prăbușirea lui în Polonia. Instaurarea la 24 decembrie 1981, a stării de război și a legii marțiale de către generalul Jaruzelski, o posibilă intervenție a armatei sovietice în Polonia, care s-ar fi transformat într-un Afganistan european pentru Moscova.”
Anul 1988 este plin de evenimente pentru poziția din Polonia, în august se declanșează o nouă grevă generală care îl determină pe ministrul de interne polonez să inițieze negocieri cu Lech Walesa, dar demiterea lui nu face decât să adâncească respectiva criză. Gruparea moderată din interiorul partidului propune ieșirea din criză în urma unor, pe fundalul unor dezbateri televizate la care participă mai multe persoane printre care liderul Solidarității și membri ai biroului politic.
Vizita premierului britanic Margaret Thatcher la Varșovia, „întâlnirea ei cu liderul opoziției, ca și primirea de care s-a bucurat acesta la Paris (similară cu cea a unui șef de stat), arată liderilor comuniști atenția lumii occidentale la evenimentele care se desfășoară în Polonia și sprijinul de care se bucură mișcarea împotriva regimului.”
La 18 ianuarie 1989, se anulează decizia din 1982 cu privire la interzicerea Solidarității, iar la 6 februarie se deschid negocierile opoziției – regim sub medierea Bisericii care vor avea ca rezultat final „un transfer de putere negociat”, negocieri care se vor încheia cu un acord semnat la 5 aprilie 1989. Autoritățile legalizează solidaritatea, se înființează „funcția de președinte al Poloniei, care îi revine lui Jaruzelski și se vor organiza alegeri pentru Parlament parțial libere pentru data de 4 iunie. Primele alegeri libere vor fi organizate în Polonia în anul 1993.”
Între timp, s-au aprobat „o serie de legi care reglementează relațiile dintre Biserica Catolică și Stat. Ele conferă o personalitate juridică Bisericii Catolice, aceasta beneficiind de un statut special […] Legile reglementează în general, libertatea de credință și conștiință, separă Biserica de Stat și școala de Biserică, egalitatea tuturor cetățenilor indiferent de atitudinea lor față de religie, precum și recunoașterea rolului Bisericilor în viața socială.”
Regimul comunist din Polonia s-a încheiat oficial la 24 august 1989, când a fost votat în Parlament primul premier necomunist din istoria blocului comunist.
Pentru Ungaria, momentul esențial al istoriei postbelice îl reprezintă anul 1956, când revolta de la Budapesta a fost înăbușită în sânge de tancurile sovieticilor. Pentru a face față situației create, liderul comunist maghiar a impus o serie de reforme economice în anii ῾70, care au făcut din Ungaria locul invidiat de locuitorii celorlalte țări comuniste. „În 1981 sunt emise reglementări care permit înființarea de mici întreprinderi private, nivelul de trai a crescut constant (s-a constituit o clasă de mijloc), comerțul s-a reorientat către Occident, favorizat de statutul de membru F.M.I. și B.M. și de obținerea clauzei națiuniicelei mai favorizate din partea administrației americane.”
Analizând situația Ungariei la mijlocul anilor ῾80 analistul Stelian Tănase concluziona: „Cauza schimbărilor din Ungaria este internă, efectul lungii evoluții a regimului. Dar circumstanțele favorabile apărute în centrul imperiului au favorizat accelerarea reformelor și căderea un an mai târziu a regimului.”
Astfel, regimul pierde treptat puterea, „apar noi partide, presa nu mai ține seama de cenzură, crește autonomia guvernului și a Adunării Naționale față de Partidul Comunist. Reforme economice din timpul regimului se dovedesc insuficiente , economia ungară nu scapă de efectele crizei și atunci singura soluție est renunțarea la sistem și trecerea la capitalism în paralel cu o reformă a sistemului politic.”
Această dublă natură a schimbărilor, combinația de reforme treptate și de schimbări revoluționare, amestecul de continuitate și de discontinuitate cu trecutul comunist este un proces de reformă „de sus” și „de jos”, o „revoluție de catifea” , pe care Timothy Garton Ash o numește „refoluție”.
La 2 mai 1989, un eveniment aparent banal avea să marcheze istoria comunismului din centrul și estul Europei, „autoritățile ungare au decis trecerea la înlăturarea instalațiilor speciale și a gardului existent pe frontiera ungaro-austriacă, de cca 350 km, din care pe 260 km au fost amplasate aceste instalații de semnalizare, în valoare , la timpul respectiv de cca 156 milioane de forinți […] cancelarul Austriei – Vranitzky Franz – apreciază hotărârea autorităților ungare ca pe un pas important în dezvoltarea în continuare a relațiilor ungaro-austriece. De asemenea, măsura respectivă reprezintă importanță pentru întreaga Europă, întrucât pentru prima data se sparge linia de demarcație dintre Europa de Vest și Europa de Est.”
La 17 octombrie Adunarea Națională, votează mai multe articole: „denumirea statului va fi Republica Ungară (ca stat independent, democratic și legislativ, în care se înfăptuiește democrația cetățenească și valorile socialismului democratic). […] Partidele politice ce contribuie la traducerea în viață a voinței poporului, dar ele nu pot exercita direct puterea de stat; […] s-a instituționalizat funcția de președinte al republicii, […] a fost adoptată legea privind organizarea și funcționarea partidelor, s-a înființat Tribunalul Constituțional.”
„Care este diferența dintre Primăvara de la Praga și Perestroika? avea să fie întrebat purtătorul de cuvânt al afacerilor externe sovietice, după vizita lui Mihail Gorbaciov în Cehoslovacia, din 1987. Răspunsul avea să vină imediat și fără ezitare – 19 ani.”
La 10 ani de la arestarea intelectualilor care criticaseră regimul, liderii partidului comunist loveau din nou intelectualitatea desființând în februarie secția de Jazz de la Uniunea compozitorilor, locul de întâlnire al celor care criticau politica regimului.
Ca și în cazul Poloniei, „biserica se va implica în protejarea opoziției, susționând-o prin episcopul Francisc Tomasek, care ia atitudine pentru apărarea drepturilor religioase. La 20 de ani de la Primăvara de la Praga, publicațiile care vorbesc de criza economică a regimului, de drepturile omului și de invazia din 1968, se înmulțesc totodată cu opoziția regimului.”
La fel ca în Ungaria, care rememora anul 1956, pentru a adânci criza de legitimitate a comuniștilor, în Cehoslovacia se fac referiri la 1968, dar partidul comunist nu își schimbă atitudinea.
În iunie, opoziția lansează programul „Câteva propoziții”, care cere eliberarea deținuților politici, desființarea cenzurii, deschiderea unui dialog, care este înaintat autorităților care îi acuză pe semnatari de „asociere cu forțe străine ostile în scopuri subversive”, frază parcă desprinsă din dscursul dictatorului român din decembrie 1989.
În iunie, liderul comuniștilor cehoslovaci are aceeași atitudine ca și liderul comuniștilor români sau ale celui est-german care salută „victoria” soocialismului în China. Spre deosebire de Ungaria și Polonia, reformiștii de la Praga erau în 1989 în afara partidului și nu există la vârful acestui partid lideri moderați care să înceapă negocierile cu opoziția. Teoretic, situația este asemănătoare cu aceea din România și o evoluție violentă în transformarea societății era posibilă. Existența unei societăți civile active și nivelul de trai mult mai ridicat vor determina o evoluție pașnică a procesului.
La 17 noiembrie 1989, mitingul studenților din Piața Wenceslav se termină cu intervenția în forță a organelor de ordine. Intervenția este urmată de un zvon cum că un student a fost omorât. Indignați, aceștia ies în stradă pe 19 noiembrie într-un număr foarte mare, 100 000 de persoane. Deși autoritățile dezmint moartea presupusului student, lumea nu mai crede nimic din ceea ce le spun comuniștii. La 24 noiembrie, în piața din Praga a avut loc cea mai mare demonstrație din seria de acțiuni revendicative începute la 17 noiembrie, „ o participare de circa patru sute de mii de persoane, în rândul participanților au predominat muncitorii din întreprinderile industriale din Praga și din împrejurimi.”
În decembrie 1989, Vaclav Havel este ales președintele Cehoslovaciei, după o revoluție de catifea.
Statul ficțiune, produs al Războiului Rece, Republica Democrată Germană, s-a constituit la 7 octombrie 1949 în zona de ocupație sovietică și a reprezentat pentru Stalin captura cea mai importantă. Pentru sovietici, problema germană a fost cu prioritate europeană până în anii ῾90, pe teritoriul ei staționând cca 300 000 – 400 000 de soldați sovietici, pentru că orice deviere este o trădare în condițiile vecinătății cu lumea capitalistă. R.F.G. devine cel mai important partenercomercial după U.R.S.S.
La zece ani de la construirea zidului care separă Berlinul și Europa, la conducerea Germaniei de Est se instala Enric Honeker. „Destinderea est-vest și noile relații cu Germania Federală au creat legături între cele două state (R.F.G. devine cel mai important partener comercial după U.R.S.S.) turismul vest-german – au determinat o creștere a nivelului de trai în Germania de Est. În același tim, propaganda comunistă se confruntă cu posturile de televiziune vest-germane care se recepționau și în est, devenind neeficientă. Dincolo de aceste aparențe, în R.D.G. o puternică poliție politică, Stasi, supraveghea populația prin intermediul temutelor dosare.
Venirea lui Mihail Gorbaciov la Moscova, adept al unor relații bune cu R.F.G. a dus la apariția unor tensiuni între liderul de la Kremlin și Honeker, nemulțumiți și de reformele propuse de noul lider de la Moscova.” Liderul comunistilor est germani interzice mai multe publicații sovietice care militează pentru reformele lui M. Gorbaciov, dar televiziunile vest germane relatează pe larg, în emisiunile lor, despre evenimentele din U.R.S.S. Întrebarea pe care și-o pune toată lumea se referă la cât de mult va tolera Moscova această insubordonare. Tineretul est german protestează în 1987 împotriva zidului și scandează numele lui Mihail Gorbaciov, liderului comunist venindu-i greu să-i pedepsească pe manifestanți.
Declinul regimului este accelerat de un episod aparent banal care se petrece la 2 mai 1989, la granița ungaro-austriacă, moment care va declanșa un adevărat exod al populației est germane, care va încerca în vara anului 1989 să fugă în R.F.G., tranzitând Cehoslovacia și Ungaria. În fața acestei situații presa est germană lansează ideea că refugiații sunt răpiți și drogați, element care arată lipsa de realism a lui Honeker față de evoluția evenimentelor. De altfel el se întâlnește în august la Karlovy Vary cu liderul comunist cehoslovac și român pentru a găsi împreună soluția ieșirii din criză și pentru a bloca reformele.
În timp ce regimul comunist intră în agonie în centrul și estul Europei, Honeker se pregătea să serbeze 40 de ani de la constituirea statului. La festivități este invitat și liderul sovietic, fiind primit cu răceală de către autorități, dar foarte bine de populație care îi scandează numele.
La 9 octombrie la Leipzig, 70 000 de demonstranți protestează împotriva regimului, iar organele de represiune, Poliția, Gărzile patriotice ocupă poziții în oraș, arătând hotărârea lui Honeker la 18 octombrie 1989, lider devenind Egin Krenz. Demonstrațiile continuă și se radicalizează în cadrul lor participând peste 300 000 de persoane.
La 8 noiembrie 1989, ora 12 pm , zidul Berlinului este deschis, simbolul unei epoci, al unui regim totalitar și al divizării Europei devine locul de întâlnire a sute de mii de germane din ambele state. La 1 decembrie, Parlamentul din Berlinul de Est votează desființarea monopolului partidului , iar la 3 decembrie Egon Krenz și Biroul Politic demisionează.
Cea mai fidelă aliată a U.R.S.S.-ului, Bulgaria, sub conducerea lui Tudor Jivkov din 1954, se confruntă în anii 1985-1989 cu o criză economic dublată de măsurile împotriva minorităților și în special împotriva celei turce, care reprezenta cca 10 % din populație. În 1989, Bulgaria are o datorie externă de 10 miliarde de dolari, de trei ori mai mare decât în anul 1985.
Grupările civice, ecologice și religioase se înmulțesc la peste 50 in 1989, când se constituie primul sindicat independent, iar conflictul cu minoritatea turcă se amplifică (mai mulți turci intră în greva foamei). La nivelul conducerii partidului communist bulgar se constituie în interiorul puterii un grup care dorește debarcarea lui Jivkov, avându-I în frunte pe ministrul de externe, ministrul apărării, ministrul relațiilor economice internaționale care complotează împotriva lui Jivkov. Momentul prielnic pentru opoziție îl constituie Conferința Mediului Înconjurător, organizată la Sofia, unde se lansează Charta ecologică în cadrul unei conferințe de presă cu ziariștii străini care provoacă iritarea comuniștilor bulgari. În octombrie au loc la Sofia demonstrații reprimate cu brutalitate de securitatea Bulgară. Cuprins de panică, Tudor Jivkov este obligat să-și dea demisia din Biroul politic, are loc la o zi după căderea zidului la Berlin, la 10 octombrie 1989 și marchează prima fază a unui process de tarnsformări graduale intersectate cu mișcări de stradă.
Iugoslavia începe să se destrame odată cu moartea lui Tito în 1980 și intră într-un deceniu de agonie marcat de tesiuni naționale, entice, religioase și culturale care au explodat în anii ῾80. În paralel, apar semnele crizei economice determinată de șocul petrolier, de creșterea datoriei externe de la 18 miliardede dolari la 21 miliarde în 1985. Conflictul dintre republici este la început focalizat pe distribuția bugetului. În Croația, Kosovo, Bosnia și Herțegovina tendințele separatist deveneau tot mai evidente.
În Iugoslavia s-a creat o situație unică în raport cu celelalte țări din centrul și estul Europei (cu excepția Albaniei, unde situația a fost oarecum asemănătoare cu aceea din spațiul iugoslav). În alte părți ale viitorului bloc sovietic, ascensiunea comuniștilor la putere s-a realizat, în cursul anilor 1944-1948, cu concursul Moscovei, în prezența trupelor de ocupație sovietice, care au avut un rol esențial în instaurarea regimurilor totalitare, în sovietizarea țărilor respective. În spațiul iugoslav, preluarea puterii de către comuniști s-a făcut în cursul luptei împotriva ocupantului străin. Tito și cei din jurul său au apărut în fața populației ca exponenți consecvenți ai idealului de eliberare ca și ai unor aspirații naționale specifice fiecăruia dintre popoarele Iugoslaviei.
Adeseori s-a subliniat paradoxul rupturii dintre Iugoslavia si URSS. Fără îndoială că până atunci Tito fusese „cel mai bun elev al lui Stalin”.
Admirația sinceră a liderului iugoslav pentru „calea călăuzitoare” a socialismului și pentru conducătorul ei părea, în ochii lui Tito, pe deplin compatibilă cu dorința sa de a păstra independența absolută a noului stat. Această exigență – inacceptabilă pentru Stalin – a constituit adevăratul motiv al rupturii.
După întâlnirea de la Malta dintre George Bush și Mihail Gorbaciov, la Moscova se va organiza o întâlnire a liderilor statelor Pactului de la Varșovia. Ajuns la Moscova, Nicolae Ceaușescu este ultimul din blocul celor patru care se mai menținea la putere. Din partea celorlalte state participau noi lideri reformatori pe care liderul de la București îi detesta și îi acuză de tradare a socialismului.
Prăbușirea comunismului în România se va înscrie pe aceleași coordonate politice internaționale care au marcat sud-estul european în anul 1989, dar se va face printr-o revoluție ce se deosebește în chip fundamental de celelalte.
Despre această temă s-au scris sute de lucrări și numeroase articole în presa scrisă internă și internațională, au avut loc câteva dezbateri publice de către istorici, politologi, jurnaliști, ofițeri ai Armatei sau ai Securității implicați în Revoluție. Multe dintre aceste lucrări sau articole sunt marcate de dorința de a relata evenimentele sub aspectul de senzațional și nu au nimic comun cu demersul istoric, decât în măsura în care ele sunt analizate prin prisma miturilor istorice românești legate de complotul străinilor împotriva românilor și de structura tipologică a poprului român. Aparținând fie unor ofițeri de armată sau securiști, ori unor jurnaliști, lucrările vorbesc despre dovezi certe cu privire la spioni care au acționat, au vazut, s-au confruntat în acele zile cu grupuri de teroriști și pun evenimentele pe seama unor conspirații mondiale de care se fac vinovate serviciile secrete străine, forțe oculte și chiar evreii. Prima mare acțiune de contestare a regimului vine din partea clasei muncitoare, în viziunea ideologică a regimului principala forță de susținere, prin greva minerilor din Valea Jiului din august ῾77, cu două revendicări mai importante: programul de șase ore și „Jos burghezia proletară!” cu aluzie la sistemul birocratic. Dincolo de desfășurarea grevei, bilanțul reprimărilor a fost următorul: au fost interogați cel puțin 600 de mineri, au fost întocmite 150 de dosare, au fost internați la psihiatrie 50 de protestatari, 15 greviști au fost condamnați la închisoare corecțională, au fost deportați 3000 de mineri considerați periculoși.
Deși liderii comuniști s-au temut că mișcarea din Valea Jiului să nu se generalizeze, acum putem să stabilim ca această mișcare nu a luat amploarea grevelor din Polonia și datorită măsurilor de represiune și izolării zonei, ea nu s-a transformat din teamă sau din lipsa de solidaritate într-o Solidaritate românească, iar liderul mișcării Constantin Dobre, nu a avut nici carisma liderului polonez Lech Walesa, dar nici sprijinul societății românești, el fiind mai degrabă reeducat decât transformat în opozant.
A doua revoltă a fost marcată de reformele provocate de Mihail Gorbaciov și s-a declanșat la Brașov, în noiembrie 1987. Nemulțumiți de deprecierea continuă a nivelului de trai, muncitorii de la Întreprinderea de Autocamioane Steagul Roșu, au intrat în grevă în noaptea de 14-15 noiembrie, au început să distrugă însemnele comuniste, după care în ziua de 15 au ieșit în stradă unde treptat, cererile economice au lăsat locul delor politice, scandându-se „Jos Ceaușescu!” , „ Jos comunismul!” , după care au ocupat sediul Comitetului Județean al P.C.R..
La fel ca și în 1977, Securitatea și Miliția auorganizat represiunea împotriva manifestanților și la fel ca atunci, frica sau lipsa de solidaritate a făcut ca revolta să nu capete proporții mai mari printr-o implicare mai mare a populației sau printr-o generalizare la un nivel mai mare.
De ce nu au reușit cele două mișcări de revoltă să coaguleze toate forțele interne nemulțumite de regimul comunist? Pe de o parte, intelectualitatea nu a reușit să se unească precum în Polonia și Cehoslovacia, să alcătuiască o Chartă de tipul celei cehoslovace, Biserica din România nu a jucat același rol ca Biserica Catolică din Polonia și Germania, ba mai mult, a sprijinit un regim ateu, iar în interiorul Partidului Comunist Român nu a existat o linie reformată, care împreună cu opoziția anticomunistă să asigure o schimbare pașnică în anul 1989. Pe de altă parte, instituțiile de represiune reușiseră să inducă populației o stare de teamă, care împreună cu omniprezența acestor instituții, cu o intensificare a propagandei oficiale și nu în ultimul rând cu spiritul mioritic al poporului român au anihilat cel puțin până în decembrie 1989, orice spirit revoluționar și orice încercare mai însemnată de schimbare a regimului.
Pentru regimul lui Ceaușescu, anii ῾80 au marcat o criză care se generaliza pe toate palierele societății, dar cea mai evidentă era în plan economic, unde eșecurile petroliere și creșterea datoriei externe erau dublate de o scădere a productivității îm industrie și o depreciere a nivelului de trai. Această depreciere va continua determinată de regimul lui Ceaușescu de a achita datoria externă (după criza poloneză), de raționalizarea produselor alimentare și a energiei electrice, de criza în care se afla agricultura românească. La fel de gravă era pentru regim izolarea lui Nicolae Ceaușescu în plan extern, mai ales după 1985, când el respinge orice reformă a sistemului. Lumea Războiului rece se apropie de sfârșit, negocierile est-vest nu mai aveau nevoie de intermediari, iar în țările comuniste din centrul și estul Europei au loc schimbări pe care Ceaușescu nu le înțelege și pe care le condamnă cu orice ocazie. Singurii parteneri pentru regim sunt țările lumii a doua, China, Cuba și Coreea de Nord, Iranul și statele arabe. Împreună cu Koneker, Jivkov și Husak, Ceaușescu face parte din ultimii dinozauri politici ai secolului XX de pe continentul european.
Înflăcărarea flagrantă a drepturilor omului, demolarea bisericilor și programul de sistematizare rurală aduc numeroase critici severe la adresa regimului de la București din partea O.N.U. și a cancelariilor occidentale.
Pe acest fundal, „ofensiva ideologică este parcă și mai activă în presă, instituții, la televizor glorificându-se cu orice prilej realizările epocii în timp ce cozile s-au generalizat și românii trec tot mai des frontiera ilegal pentru a fugi in occident. Este o formă de opoziție în condițiile în care numărul celor care îndrăznesc să se opună deschis este mai mic decât în orice țară comunistă. Totuși, semnele de contestație se înmulțesc, mai ales din partea intelectualilor și a unor jurnaliști (Mircea Dinescu, Al. Paleologu, Octavian Paler, Andrei Pleșu, Stelian Tănase, Petre Mihai Băcanu).”
Sigur pe regimul său, Ceaușescu ignoră starea de nemulțumire generală din țară, dar este foarte atent la ereziile din jurul său, încercând să utilizeze ca și în 1968, manipularea naționalistă. Alegerile din Polonia din 4 iunie îl derutează. Victoria în alegeri a opoziției în Polonia, la 4 iunie și acceptarea rezultatului de către U.R.S.S. îi induce lui Ceaușescu o ușoară stare de confuzie.
Începând din vară, liderul comuniștilor de la București vede numai trădări și agenți străini, fie că este vorba de procesele de reformă din Polonia sau Ungaria, fie de articole de presă nefavorabile sau de critici interne (Scrisoare celor șase) și privește cu și mai multă neîncredere poziția Kremlinului. Cel care se opusese în 1968 intervenției împotriva Cehoslovaciei cere o intervenție a trupelor Pactului de la Varșovia împotriva Poloniei pentru a preveni instaurarea unui guvern necomunist.
Un moment important în istoria comunismului românesc și al regimului a fost Congresul al XV-lea desfășurat la București între 20-24 noiembrie, într-o atmosferă tensionată marcată pe de o parte de măsurile exceptionale luate de regim pentru a evita orice derapaj și pe de altă parte populația care se aștepta la o schimbare, de tipul celor din Europa de Est. Românii se așteptau la o schimbare în acea toamnă deoarece, o dată cu venirea la conducerea Uniunii Sovietice a lui Mihail Gorbaciov în 1985, statele din cadrul Tratatului de la Varșovia începuseră să se pregătească de o viață politică democratică, demers care a și dus la prăbușirea comunismului după patru ani. Deja în 1989, în Ungaria fusese acceptată ideea pluralității politice, în Polonia liderii sindicatului liber Solidaritatea preluaseră puterea, în Cehoslovacia fusese abolit rolul conducător al partidului comunist, în Bulgaria conducerea fusese preluată de o grupare reformistă, în China se desfășura mișcarea prodemocratică a studenților din Piața Tiananmen, în Germania de Est fusese dărâmat Zidul Berlinului.
Prin intermediul posturilor de televiziune iugoslave, ungare, bulgărești și rusești, precum și de la postul de radio Europa Liberă, românii aflaseră despre transformările prin care trecea Europa Centrală și de Est. În plus politica economică a lui Ceaușescu era considerată responsabilă pentru penuria extinsă din țară, în paralel cu creșterea dificultăților economice.
În momentul în care la București încep lucrările Congresului P.C.R., toate statele din blocul sovietic erau în revoluție, în Polonia exista deja un guvern necomunist, la Budapesta partidul comunist s-a autodizolvat, Zidul Berlinului se prăbușise, la Praga zeci de mii de oameni manifestau pe străzi, iar la Sofia, Todor Jivkov fusese înlăturat printr-o lovitură de palat.
La lucrările Congresului lipsesc ambasadorii statelor occidentale, ziariștii străini primesc greu sau nu primesc acreditarea și chiar liderii unor partide comuniste din Europa lipsesc de la Congres. Securitatea este peste tot. Bucureștiul și țara erau sub asediu, iar sărăcia și lipsurile mai mari ca niciodată.
În ceea ce privește situația internațională, Ceaușescu critică schimbările din estul Europei și aduce în discuție efectele pactului Ribbentrop – Molotov, cu trimitere la Basarabia, element ce nemulțumește cercurile politice de la Kremlin, cu care relațiile nu erau deloc cordiale.
În unanimitate, Congresul al XIV-lea îl alege pe Nicolae Ceaușescu secretar al Partidului. Niciun gest de schimbare, de adaptare la noua politică a statelor europene, nicio speranță de reformare a sistemului nu se întrevede din partea lui Nicolae Ceaușescu.
Dincolo de factorii externi și de presupusele conspirații puse la cale la Moscova sau în Occident, scânteia revoluției române se produce la Timișoara, la 15 decembrie 1989, în Piața Maria, unde se află reședința pastorului reformat Lazlo Tokes, ce urma să fie evacuat. Câteva sute de enoriași se solidarizează cu pastorul și încearcă să se opună. Organele de ordine încearcă să-i gonească pe cei adunați în piață, provoacă primele incidente, mărind starea de tensiune. Dincolo de toate teoriile care s-au emis despre pastor (cea mai frecventă era aceea de spion al ungurilor) el reprezintă „…scânteia care, în atmosfera supraîncărcată de nemulțumire, a declanșat explozia”.
„A doua zi, sâmbătă 16 decembrie, conflictul cu autoritățile se radicalizează, primarul era huiduit de cei câteva mii de oameni adunați în Piața Maria, o coloană pleacă spre sediul comitetului de partid strigând lozinci anti-ceaușiste și anti-comuniste, disrtug însemnele comuniste, pancarte, lozinci, portrete. În fața partidului cei 5000 de timișoreni sunt atacați de mașinile de pompieri din subordinea armatei, fapt ce determină o acutizare a conflictului cu autoritățile. Trupele speciale înarmate cu bastoane de lemn și gaze lacrimogene îi lovesc pe demonstranți, se fac arestări, se înregistrează răniți. Situația amenință să scape de sub control pentru autoritățile locale și pentru organele de represiune ca urmare a creșterii numărului de demonstranți.”
Duminică situația este tensionată, „tancuri și trupe militare demonstrează prin oraș pentru a atrage atenția că regimul este hotărât să folosească orice mijloc pentru a pune capăt revoltei, legăturile telefonice cu țara sunt tăiate, posturile de radio străine relatează despre cele întâmplate, iar mii de timișoreni se strâng în fața sediului P.C.R. unde sunt întâmpinați cu furtunuri cu apă.”
În acest timp, la București are loc întâlnirea Comitetului Politic Executiv , unde Ceaușescu acuză atât cercurile de spionaj externe cât și pe apropiații săi rsponsabili cu represiunea, de ineficiența acesteia. În viziunea lui Ceaușescu, revolta populației din Timișoara este opera exclusivă a serviciilor de spionaj străine. „La Timișoara au avut loc evenimente care s-au reluat azi la prânz…Aici este amestecul cercurilor din afară, a cercurilor străine de spionaj, începând cu Budapesta.”
Marți, 19 decembrie, Timișoara intră în grevă generală. Autoritățile de la București sunt huiduite de revoluționari. După amiază, trupa și o parte din ofițerii armatei fraternizează cu revoluționarii, după ce jucaseră un rol indiscutabil în represiune până în acel moment.
Întors de la Teheran, Ceaușescu dă un comunicat televizat în care îi cataloghează pe revoluționari ca „huligani și fasciști”, iar acțiunile se pun pe seama „agenturilor străine”, dar Timișoara este controlată de revoluționari, armata s-a retras în cazărmi, se formează un comitet revoluționar (Frontul Democratic Român) care v-a redacta o platformă program și o declarație către țară având ca scop democratizarea României ale cărei puncte principale erau: organizarea de alegeri libere, libertatea presei și a cuvântului, respectarea drepturilor omului, o reformă a învățământului, eliberarea deținuților politici, reforma economică, pedepsirea organelor de represiune, constituirea în toată țara , în întreprinderi și în instituții, a unor comitete F.D.R. care să asigure tranziția la un regim democratic în România.
Victimă a propriei propagande de partid până în ultimul moment, dictatorul român crede că regimul se poate salva făcând apel la clasa muncitoare. Acest apel are două aspecte, pe de o parte trenuri cu muncitori din zona Olteniei înarmați cu bâte sunt trimise la Timișoara pentru a pune capăt revoluției, iar pe de altă parte hotărăște organizarea unui mare miting de susținere a regimului pentru 21 decembrie la București. Ambele încercări se dovedesc eșecuri ale programului său și marchează o accelerare a procesului de pierdere a controlului puterii de către Nicolae Ceaușescu.
Mitingul din 21 decembrie 1989, din Piața Palatului reprezintă un moment important în procesul de prăbușire a regimului comunist din România, pentru că strânge laolaltă mari mase de oameni care, cu greu ar fi mobilizate în centrul Bucureștiului. În urmă cu 21 de ani în același loc, în august 1968, Ceaușescu atinge maxima sa popularitate, acum în decembrie, fiind mai detestat ca niciodată de populație.
Încadrați de trupele de securitate și de miliție, sute de mii de oameni ascultă aceleași clișee și îndemnuri ideologice. În mulțime explodează o petardă, se creează panică, mulțimea de oameni se agită, Ceaușescu rămâne cu mâna în aer, spune ceva despre Timișoara și este huiduit, o cameră fixă conferă imagini, după care transmisia tv se întrerupe. „Indiferent de cine era inițiatorul acestor dezordini, trebuia ca Securitatea să fie aliată, fie pasivă,” este părerea multora din cei care au cercetat momentul. Mulțimile părăsesc în dezordine Piața Palatului, dar o parte din grupuri se regrupează în Piața Universității și la Piața Romană, ocupă strada și strigă lozinci împotriva regimului.
În dimineața zilei de 22 decembrie, sute de mii de oameni de pe platformele industriale se îndreaptă spre centru, evenimentele se precipită, ministrul apărării se sinucide, iar pe teritoriul României se decretează starea de necesitate. Armata nu mai ascultă de nimeni, soldații din Piața Palatului fraternizează cu revoluționarii, trupele încep să se retragă în cazărmi. Dictatorul este sfătuit să fugă cu elicopterul pe care el îl ceruse de la Otopeni cu puțin timp înainte, împreună cu Elena Ceaușescu. La televiziune, Mircea Dinescu anunță că dictatorul a fugit și declanșează în toată țara revoluția. Posturile de televiziune străine preiau imagini din București, principale ziare din vest fac prima pagină cu informații din România și cu prăbușirea regimului lui Ceaușescu.
Căderea lui Ceaușescu a creat un vid de putere. Armata era singura instituție care dispunea de logistica necesară unei funcționări coerente. Cât privește celelalte structuri, Partidul era decapitat și cu sediile distruse, iar Securitatea și Miliția erau privite cu multă ostilitate de populație. Disidența din România era izolată și fără o conducere într-o eventuală confruntare pentru obținerea puterii cu vârfurile armatei, ale administrației și cu foștii demnitari comuniști care vor forma nucleul noii puteri, nucleu care va copta din membri acestei disidențe câteva persoane pentru imaginea noii puteri. La numai câteva ore de la fugă lui Ceaușescu, acesta este arestat și închis la o unitate militară din Târgoviște, unde câteva zile mai târziu, după un proces pe care majoritatea oamenilor politici și a istoricilor îl consideră „ultimul proces stalinist din secolul XX, va fi executat împreună cu Elena Ceaușescu” .
În seara zilei de 22, se constituia Frontul Salvării Naționale care redactează o declarație în zece puncte în care se anunță instaurarea unui sistem democratic pluripartidist, organizarea de alegeri libere, separarea puterilor, respectarea drepturilor și libertăților minorităților și preluarea puterii în stat de către Consiliul Frontului Salvării Naționale.
O dată cu lăsarea întunericului s-au auzit primele focuri de armă . Diversiunea, slaba pregătire a trupei care în timpul stagiului militar se ocupa cu munca în șantiere și agricultura, lipsa de comunicare, spaima populației și distribuirea armelor unor civili neinstruiți, a făcut ca numărul victimelor de după căderea lui Ceaușescu să fie mult mai mare decât cel provocat de represiunea organelor de ordine.
Istoria impunerii și a prăbușirii regimului comunist este o istorie a înțelegerilor de la nivel înalt dintre reprezentanții marilor puteri, dar și o istorie a destinelor individuale a milioane de oameni, dintre care unii au fost sincer atrași de această utopie și dintre ei alții chiar au plătit cu viața pentru convingerile lor, la fel ca cei care nu au crezut în binefacerile acestui regim. Este o istorie a marilor speranțe, a iluziilor pe care oamenii și le-au făcut în 1989. Toate acestea trebuie cât mai bine cunoscute pentru a fi explicate celor mici la clasă, pentru a evita formarea unor noi nostalgici.
În acest capitol, am evidențiat asemănările dintre evenimentele ce au dus la instalarea partidului comunist la putere în Europa de Est, dar și deosebirile date de specificul fiecărei societăți.
Întregul proces de stalinizare s-a desfășurat într-un ritm diferit în statele comuniste, dar a urmat același model, distrugând vechile valori sociale, ideologice și culturale. Prăbușirea acestui regim politic ce a trecut între timp și un proces de stalinizare, nu s-a mai desfășurat după același model, fiind rezultatul unor dorințe arzătoare ale populațiilor sătule de constrângeri și lipsuri.
Paradoxul societății românești, o societate înfometată și umilită care, pe care o ducea mai greu, pe atât trebuia să-și slăvească mai mult conducătorul care o asuprea, este un caz particular, în Europa anului 1989, în contextul în care, de la începutul acestui an, popoarele din jur aleseseră calea democrației.
Adevărata sursă a puterii sistemului comunist a furnizat-o conducerea totalitară caracteristică regimului sovietic, model exportat în toate statele în toate statele comuniste. S-a crezut deci, că sistemul comunist nu se va putea dezintegra, deoarece puterea sa coercitivă era atât de mare, încât orice poziție internă ar fi fost zdrobită fără milă și fără întârziere.
George F. Kennan, părintele intelectual al „politicii de îngrădire” pe care Statele Unite au dus-o împotriva expansiunii comunismului în Europa, a susținut că numai o politică activă, de acțiune sau contracarare poate îngrădi comunismul în interiorul granițelor pe care deja le atinsese. Dacă aceast politică de îngrădire, urma să fie aplicată cu succes, era de așteptat ca inferioritatea intrinsecă a sistemului comunist în comparație cu cel capitalist să determine o implozie acelui dintâi, fără a mai fi nevoie de intervenție din exterior și cu atât mai puțin de o intervenție militară. Aceste previziuni făcute la sfârșitul anilor ῾50 și-au dovedi corectitudinea patruzeci de ani mai târziu.
Capitolul 3. Specificul postcomunismului românesc
3.1 Postcomunismul în Europa
Anul 1989 a marcat începutul a ceea ce Richard Rose, parafrazându-l pe Karl Polanyi, avea să numească drept o altă mare transformare. Europa și întreaga planetă, au marcat în mod spectaculos renunțarea la una dintre cele două ideologii care divizaseră planeta în mod decisiv timp de aproape 50 de ani.
Comunismul, ca mod de organizare statală își dădea obștescul sfârșit, dispărând complet în câțiva ani cu excepția unor societăți izolate precum Cuba lui Fidel Castro. Oamenii însă, aveau să reproducă în plan individual modelele învățate în comunism încă mulți ani, iar societățile urmau să resimtă acest lucru în modul lor de a se structura.
Capitolul de față este dedicat fenomenelor și proceselor care marchează schimbările petrecute în tranziția dinspre comunism spre postcomunism.
Democrația s-a răspândit treptat pe glob, începând cu secolul al XIX-lea și nu a fost un proces liniar sau necontestat. Mai mult, crizele democratizării au variat în timp și spațiu. Așadar, în vreme ce motorul democratizării în secolul al XIX-lea a fost clasa, în anii 1980-1990 ea afost impulsionată de un amestec complex de conflicte sociale, construcție statală și influențe externe.
Apariția acestui fenomen foarte nou, etichetat drept „postcomunism”, datează aproximativ din 1989. Semnificația acestei denumiri nu este tocmai limpede și se poate observa faptul că puținele cărți care se ocupă cu diverse aspecte ale postcomunismului nu reuseșc să ofere o definiție utilă a conceptului. Acest lucru nu este neapărat surprinzător, pentru că fenomenele etichetate laolaltă drept postcomunism nu sunt numai diverse, ci chiar neclare în multe cazuri, acest lucru datorându-se faptului că fenomenul încă se cristalizează. Postcomunismul cunoaște, spre exemplu, o varietate de forme mai mare decât cea a comunismului din același stat.
În căutarea înțelegerii semnificației postcomunismului, este necesar să se studieze scopurile, politicile, structurile și comportamentele care au apărut în fosta lume comunistă în perioada de până în 1989. Leslei Holmes susține că singura modalitate care ar oferi un răspuns la întrebarea „Ce este postcomunismul?” este studierea practicilor din țările care au fost anterior comuniste. De asemenea autorul este de părere că este important să se înțeleagă valorile, atitudinile si orientările acelora care creează și trăiesc în țările indentificate ca postcomuniste. În aceeași măsură trebuiesc examinate contextul general și natura postcomunismului. În cele din urmă, orice încercare de a întelege postcomunismul trebuie să identifice elementele împotriva cărora reacționează acesta.
Postcomunismul este greu de definit într-o manieră satisfăcătoare, întrucât desemnează în același timp o perioadă istorică, un proces de destructurare a sistemului social de tip sovietic și unul de reconstrucție societală , în contextual valorilor democratic-liberale. În plus, acest concept polimorf se referă nu doar strict la evoluția fostelor state socialiste, ci privește concertul politic și economic mondial (devenit posibil ca urmare a căderii comunismului), cu partiturile sau temele lui privilegiate din prezent: depășirea bipolarismului și „sfârșitul ideologiilor”, democratizarea(inclusiv a cunoașterii), protecția drepturilor omului (până la cele de „generația a treia”), conflictul civilizațiilor, globalizarea economiei, creșterea demografică, dezvoltarea durabilă și problemele mediului etc. Așa stând lucrurile, postcomunismul se dovedește un concept stresant deopotrivă pentru lumea răsăriteană și pentru cea occidentală: prima îl experimentează efectiv în cotidianitate, sub presiunea nevoii de schimbare adaptativă (reformă economică , reforma administrației, consolidarea mecanismelor democrației pluraliste, integrare euro-atlantică etc.), având astfel rareori răgazul reflecțiilor savante, lipsite de pasiunile specifice luptei politice; cealaltă se forțează să îl teoretizeze, în tentația unei răzbunări istorice pentru faptul că nu a prevăzut și nu a controlat căderea comunismului.
Cu alte cuvinte, societățile ieșite din „noaptea totalitară ” sunt preocupate în primul rând de rearanjarea din mers a subsistemelor lor vitale, și doar în plan secund de teoretizarea schimbării (aceasta venind frecvent ca un proces de raționalizare post factum a acțiunii politice, administrative sau economice); la rândul lor, democrațiile tradiționaleale Occidentului sunt confruntate, pe de o parte, cu asimilarea practică funcțională a răsăritenilor în structurile euro-atlantice, dar pe de altă parte nu-și pot reprima tentația de a produce și de a impune teorii și modele pentru tranziția postcomunistă, fie și pentru faptul că ele se consideră modelul demn de urmat, în paradigma „sfârșitului istoriei”.
În pofida existenței unei literaturi bogate despre postcomunism, nu se poate spune că există și o teorie explicativă satisfăcătoare cu privire la marile schimbări survenite după colapsul precipitat al regimurilor de tip sovietic; cu atât mai puțin există un model teoretic al tranziției postcomuniste (o „epistemă” a democratizării și a trecerii la economia concurențială). Nici vesticii, nici răsăritenii nu au putut să producă o paradigmă de talia filosofiei liberale sau a celei marxiste, pentru care societatea funcționează și evoluează după principii și „legi” cu pretenții de necesitate. Pentru postcomunism nu avem încă o ideologie de serviciu, nici o teorie socială, ca și când omenirea – extrem de tehnologizată și excesiv de normativizată – ar fi într-o suspectă pauză de reflecție pe tema sensului Istoriei.
Postcomunismul este mai bine înțeles ca o respingere a sistemului de tip comunist, decât ca o abordare clară a unui sistem alternativ. Definiția evidentă și cea mai putin edificatoare a postcomunismului este formulată astfel: orice urmează după un sistem comunist, se numește postcomunism. Această afirmație aproape tautologică poate fi rafinată sugerând că postcomunismul se dezvoltă din comunism pe măsura practicii sale și constituie produsul revoluțiilor anticomuniste din 1989-1991. Când se vorbește despre revoluții, se amintește despre problema „dublei respingeri”. În primul rând era respinsă dominația străină (pentru majoritatea țărilor din Europa de Est, dominația venea din partea Uniunii Sovietice), iar în al doilea rând era respins comunismul ca sistem al puterii (pe lângă respingerea centralismului democratic și al altor aspecte formale alesistemului, acest fapt însemna și repudierea falsității, ipocriziei, elitismului, corupției, incompetenței și performnațelor slabe ale comuniștilor. Multe dintre problemele postcomunismului sunt legate de așteptări nerealiste și de o înțelegere neadcvată a ramificațiilor unor concepte ca economia de piață. Aceste lucruri se datorează absenței în era comunistă a întregii culturi care cuprinde valorile pieței și competiția politică. Leslei Holmes crează un model cu 14 variabile pentru a distinge țările postcomuniste de altețari cu care inițial par că au multe in comun. Deși câteva dintre variabile se aplică unui număr mare de țări din afara lumii postomuniste, această combinație este specifică postcomunismului.
Intelectualii vremii comuniste au jucat un rol cheie în declanșarea dispariției comunismului și ei rămân o forță indispensabilă în modelarea viitorului. Desigur, lucrurile diferă de la o țară la alta. În Balcani, am fost și suntem martori ai efectelor devastatoare ale demagogiei naționaliste agresive, în special în fosta Iugoslavie. Forțe legate direct de vechiul regim se află la putere în Serbia, în timp ce tendințele autoritare au îngreunat tranziția spre democrație în Albania, Croația și România. În Europa Centrală, Slovacia este condusă de un guvern provincial care vede în orice formă de critică un atac direct la securitatea națională a țării. Forța politică majoră din Rusia s-a născut dintr-o alinață a neo-bolșevicilor cu fundamentaliști naționaliști. Situația este mai puțin sumbră în Polonia, Ungaria și în Republica Cehă, dar chiar și acolo se poate observa o ascensiune a forțelor antidemocrate și antioccidentale.
Polemicile ideologice care agită lumea postcomunistă se situează în jurul întrebării „care sunt pericolele majore la adresa noilor democrații?” Mulți dintre foștii disidenți sunt de părere că riscul restaurării „comunsimului”, cu sensul de socialism marxist-leninist, e mult mai redus decât eventualitatea ca autoritarismul corporatist, populist și pseudo-democratic să reușească. Peisajul post-comunist e un teren propice pentru pasiunile, spaimele, iluziile și dezamăgirile colective. Vechile certitudini ideologice au murit. În locul lor au apărut noi mitologii, gata să ofere răspunsuri instantanee și safisfăcătoare la dilemele agonizate. Tranziția spre ordinea postcomnistă a scos la suprafață un număr neașteptat de fenomene politice și culturale. Printre acestea, resurgența sentimentelor antimoderne ascunse și revolta împotriva valorilor liberale sunt neliniștitoare tocmai pentru că ele atrag grupuri largi de indivizi dezorientați. Euforia inițială care a însoțit dezintegrarea regimurilor comuniste a fost urmată de o stare de rău și de slăbiciune, exasperare autocuprinzătoare, oboseală, epuizare generalizată. Unii dintre disidenți declară că tot ce au trăit în primul deceniu de postcomunism nu seamănă deloc cu lucrurile pentru care au luptat.
Atunci când ordinea autoritară leninistă s-a prăbușit, societățile au avut tendința să se automizeze, lipsite fiind de centrul politic capabil să articuleze viziunile coerente ale binelui comun. În unele privințe, „peisajul de după bătălie” e mult mai deprimant decât perioada guvernării comuniste. Nostalgia de după siguranța relativă și previzibilitatea socială a perioadei comuniste este în expansiune. Primele elite postcomuniste au fost considerate adesea corupte, amatoare, lacome etc. În toate aceste țări, foștii disidenți au fost defăimați. Criticile lor la adresa unei stări de fapt celebrate și admirate în timpul comunismului sunt considerate acum utopice.
În mod ironic, susținatorii neoliberalismului economic, se alătură celor care includ colectivismul etnic în minimalizarea arogantă a foștilor disidenți și iau în derâdere ideea lor de societate civilă și aspirația lor de a trăi în adevăr ca într-un „nou moralism”.
Tismăneanu vorbește despre miturile politice care au apărut în perioada postcomunistă, care erau reacții la sentimentele generate de fragmentaritatea, discontinuitatea și confuzia generată de pe scena postcomunistă. În fostele țări comuniste, astfel de mituri tind să devină mai puternice și mai evidente – tocmai datorită precarităților tradițiilor liberale și democratice. Noile mituri politice au o putere fascinatorie, în directă legătură cu pretenția de a explica totul. Tismăneanu nu tratează mitul ca pe o viziune neapărat mistificatoare a realității, ci drept o narațiune capabilă să inspire loialități colective, afinități, pasiuni și acțiuni. Valoarea mitului constă în a mobiliza și stimula segmentele infraraționale ale comportamentului politic. Aserțiunile mitului nu sunt înțelese datorită coerenței lor raționale, ci dimpotrivă.
Lumea politică și intelectuală postcomunistă continuă să fie un câmp de bătălie între mituri diferite, adesea incompatibile. În regimurile postleniniste au apărut nenumărate mitologii ale disculpării, de la narațiuni despre rezistența maselor în fața comunismului, până la viziuni ale complicității generale. Toate au tendința de a micșora sensul eroic ale eforturilor disidenților: dacă toți au fost anticomuniști, de ce ar fi disidenții venerați ca exemple morale? Și invers, daca nu s-a putut face nimic împotriva sistemului și toți au crezut în eternitatea lui, atunci disidențiiau fost ceea ce pretindea propaganda comunistă că sunt: inși preocupați de propriile interese, manipulați de serviciile secrete occidentale.
Democratizarea din fostele țări comuniste implică o transformare a rolului și competențelor statului. Nu este vorba pur și simplu despre crearea unui stat mai eficace, democratizarea presupune schimbarea rațiunii activității statului. Aceasta implică contestarea culturilor secretizării și nonresposabilității față de societate, precum și construirea unei relații consensuale între stat și actorii din societate. Firește că, înainte de toate, statul postcomunist trebuie să fie capabil să își revendice o suveranitate necontestată. Legitimarea statului-națiune este o condiție „sine qua non” a democratizării, dar în postcomunism ea nu poate fi tratată drept neproblematică.
Procesul democratizării a fost constrâns de anumiți factori, cum ar fi moștenirile statului comunist și a tradițiilor statului ”estic”, precum și neputința generală a societății civile. În timp ce societatea civilă a fost capabilă să contribuie la căderea comunismului prin nenumărate acte de rezistență, curajoase sau timide, în prezent ea este slabă atât în raport cu societatea politică, cât și cu statul. Tehnica guvernării, de la care s-ar fi putut aștepta înlăturarea acestor contrângeri structurale nefavorabile, se dovedește a fi în ansamblu mai puțin decisivă în influențarea rezultatelor finale decât s-ar fi sperat inițial. Sprijinul acordat de comunitatea internațională experimentelor democratizării în Europa de Est reprezintă o încercare de contracarare a acestor obstacole. Astfel, cel puțin pe termen scurt, imaginea contrazice speranțele exagerate exprimate în 1989, în legătura cu democratizarea rapidă. Cu toate acestea, sub anumite aspecte țările foste comuniste au progresat spre democratizare mai mult decât s-a sperat. Procesele electorale sunt în general stabile, iar presiunile internaționale dacă nu fac altceva împiedică cel puțin întoarcerea la dictaturile de tip vechi.
Mișcările din 1989 și prăbușirea partidelor comuniste au demonstrat cât de precare erau guvernele în Europa de Răsărit. De fapt, mult înaintea acestor revoluții, erodarea regimurile autoritar-birocratice devenise evidentă. Menținerea regimurilor comuniste s-a bazat pe folosirea forței și percepția unei amenințări străine care ar fi făcut zadarnică orice tentativă de abandonare a ordinii existente. Riscul ca noile formațiuni politice apărute din cenușa comunismului să nu fie capabile să-și folosească autoritatea într-un mod rezonabil și precaut nu trebuia nici exagerat, nici subestimat. Rămâne totuși pericolul real ca, pentru a-și asigura succesul electoral, multe din noile grupări, cu priorități ideologice încă rudimentare, să facă pe placul maselor și să apeleze la fantazări populiste. Una e a birui birocrațiile comuniste și alta a construi o lume în care indivizii să înceteze să se suspecteze reciproc. Restaurarea politicii, descoperirea arenei publice ca spațiu de competiție a valorilor și de apariție a diferitelor grupuri de interese înseamnă deschiderea spațiului public. Democrația, cu impersonala ei cultură procedurală, trebuie deci contruită pe o temelie încă fragilă, bântuită de demonii trecutului.
Postcomunismul românesc
După comunism și înainte de democrație, existența politică a societății românești părea, în ciuda schimbărilor de guvern, a conflictelor deschise între partide, declarații și intenții dorite de politicieni, lipsite de consistență. Altfel spus, tranziția românească este de multe ori lipsită de sens. Asimilată în limbajul obișnuit cu reforma, ea devine apanajul exclusiv al clasei politice și a dispozitivului birocratic, care la rândul lor, nu par să-i acorde un alt sensd decât cel economic. Aceste violențe mărturisesc diviziunile profunde din sânul societății după căderea comunismului.
Pentru anumiți comentatori, ele relevă existența a două Românii: una deschisă spre democrație, spre Europa, alta însă prizonieră regimului trecut, încercată prin izolare. În toate țările din blocul comunist, regimul a căzut în urma unei căderi în capcană: cazul din Timișoara, în România, cazul unui student care a murit în Cehoslovacia, acest fapt fiind unul anecdotic, dacă nu antrena o consecință dramatică și gravă pentru viitor: o criză de legitimitate a regimurilor care se vor instala pe ruinele puterii comuniste. Aceste revoluții vor arunca o umbră asupra succesorilor partidului comunist, umbră care nu va înceta să mintă pe măsură ce se va dispersa euforia de la început și se vor acumula dificultățile post-comunismului. Chiar și când dizidenții vor ocupa funcțiile cele mai înalte în noul stat, nu vom putea uita că puterea nu a fost smulsă comuniștilor prin opoziție, dar că ea a fost abandonată de către cei care au consimțit să devină parteneri. În țările est-europene, toată bucuria independenței, scopul de a construi un stat a ascuns pentru un timp criza legitimității.
„Când un regim se prăbușește și altul nou se formează, structura puterii politice este destrămată. Totuși moștenirea trecutului politic rămâne. Teoriile culturii politice subliniază că trecutul nu dispare atunci când o constituție este înlocuită cu alta, el persistă în valorile și credințele politicienilor și ale cetățenilor socializați să accepte normele culturale ale regimului anterior.”
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Democrația și Abandonarea Comunismului România la Sfârșit de Secol Xx (ID: 113610)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.