Democratia Reprezentativa In Uniunea Europeana
CUPRINS
ABREVIERI
alin. – aliniatul
art. – articolul
A.U.E. – Actul Unic European
C.E. – Comunitățile europene
C.E.E – Comunitatea economică europeană
CEEA/
EURATOM – Comunitatea Europeană a energiei atomice
C.E.C.O – Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului
nr. – numărul
p. – pagina
PESC – Politica externă și de securitate comună
op.cit. – opere citate
urm. – următoarele
INTRODUCERE
Prezenta lucrare s-a dorit a fi analiză a uneia dintre cele mai importante instituții ale Uniunii Europene, respectiv Parlamentul European, instituție cu un rol hotărâtor la nivelul constucției europene.
Datorită realității secolului XXI și al extinderii Uniunii Europene instituțiile Uniunii joacă un rol din ce în ce mai impotant, rol pe care voi încerca să-l demonstrez în cuprinsul lucrării.
Lucrarea de față, structurată în 5 (cinci) capitole, încearcă a prezenta rolul Parlamentului European în cadrul construcției europene..
Pentru a putea ajunge la prezentarea rolului acesteia, în primele două capitole lucrarea dezbate pe larg evoluția Parlamentului European, atât sub aspectul organizării alegerilor cât și sub aspectul atribuțiilor Parlamentului European, atribuții mult sporite după Tratatul de la Lisabona.
Următoarele capitole prezintă, în detaliu, modul de organizare și funcționare a Parlamentului European, atribuțiile și, nu în ultimul rând, componența acestei importante instituții europene.
Metode de cercetare utilizate în elaborarea lucrării
Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol.
S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: drept european, istoria construcției europene.
Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, prin aceasta urmărind a analiza cât mai exact evoluția Parlamentului European și pașii urmați până la Tratatul de la Lisabona.
Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale.
Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.
Astfel observația directă s-a utilizat pentru sublinierea importanței cadrului general privind organizarea, componența, funcționarea și atribuțiile Parlamentului European.
Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără :
metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea informațiilor;
cercetarea documentară în scopul creionării tabloului general al rolului pe care Parlamentul European îl joacă la nivelul Uniunii Europene ;
cercetarea indirectă prin consultarea numeroaselor articole ale revistelor de specialitate care încearcă a evidenția rolul sporit al Parlamentului după Tratatul de la Lisabona din 2009.
CAPITOLUL I
EVOLUȚIA ISTORICĂ A PARLAMENTULUI EUROPEAN, ÎN CADRUL EVOLUȚIEI NOII EUROPE
1.1 Considerații introductive
La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, Europa era ruinată economic, social, demografic, distrugerile fiind generale în toate țările învinse sau învingătoare, cu excepția Statelor Unite, care contribuie cu aproape 50% la producția economică mondială.
Întâlnirea de pe Elba relevă temerile lui Alexis De Toqueville, dublate, după un secol, de cele ale contelui Coudenhove-Kalergi, privind diminuarea efectivă a Europei ca pol al puterii mondiale, dar care nu va mai fi un declin, precum după primul război, ci o prăbușire.
De acum, principalii actori pe scena relațiilor internaționale sunt SUA-putere
non-europeană și URSS putere semi-europeană, la scurt timp, după 9 mai 1945, Europa fiind doar unul din teatrele de confruntare ale Războiului Rece.
În aceste condiții, ideea de Europă unită, ca singură modalitate de reconstrucție și menținere a securității, reapare mai puternic ca oricând, mai ales că politica stalinistă utilizează, imediat după război, două modalități de acțiune de creștere a influenței U.R.S.S. la scara continentului: ascensiunea partidelor comuniste în interior și presiunea sovietică la exterior.
De asemenea, reluarea planurilor de reorganizare a Europei și transpunerea lor în realitate apare ca o soluție viabilă în ceea ce privește o nouă creștere a puterii Germaniei, în condițiile in care această țară devine o miză importantă a războiului rece.
O asemenea reconstrucție nu poate avea loc decât în opoziție cu cele două sisteme totalitare, din care unul pusese serios sub semnul întrebării existența Europei democratice, iar celălalt reușise să o facă în Estul continentului și amenința să o facă, mai devreme sau mai târziu și în Vest.
Astfel, beneficiind de moștenirea amplelor dezbateri interbelice, părinții fondatori ai noii Europe caută soluții pentru asigurarea ireversibilității reconstrucției, fără a compromite viitorul democratic al noii alcătuiri, care trebuia să funcționeze ca și garanție pentru menținerea securității continentului, dar și pentru respectarea drepturilor cetățenilor statelor componente.
Este o nouă viziune ce apare în cadrul primelor organizații europene postbelice, marcate, însă de abordarea interguvernamentală, care se impune efectiv odată cu prima comunitate europeană, ce prevede în tratatul său constitutiv funcționarea unui corp reprezentativ supranațional, dar și în următoarele, tocmai din perspectiva structurării unui sistem politic coerent de gestionare a noii societăți, pornind de la principiile liberal-democratice.
Rolul jucat de către adunările parlamentare ale Comunităților Europene se leagă de locul ocupat de către acestea în sistemul instituțional vest-european, începând cu dezbaterile ce au loc imediat după război-Congresul Europei, din mai 1948-și până la momentul reuniunii de constituire a primului Parlament ales prin sufragiu universal direct, în iulie 1979.
În ceea ce privește sistemul european, acesta nu a plecat de la un model teoretic prestabilit, ci este rezultatul negocierilor între susținătorii celor două paradigme:
interguvernamentalismul și supra-naționalismul, dezbateri care își regăsesc expresia în configurația decizională din care adunările fac parte, deși nu joacă un rol important.
Importanța studiului evoluției acestor structuri originare ale parlamentarismului supranational european constă în faptul că ele funcționează de la începuturi conform principiului, de regrupare a reputaților în grupuri politice europene și nu în delegații naționale.
De asemenea joacă un rol aparte în progresul noii Europe, prin dezbaterile, propunerile și activitățile deputaților europeni, către noul sistem supranațional, care, în a doua jumătate a secolului XX, se va transforma într-un actor important pe scena relațiilor internaționale, prin asigurarea cadrului de dezbateri, vital intr-un sistem reprezentativ, chiar dacă, din punctul de vedere al coerenței, al controlului politic și al legitimității, rolul său este redus.
Crearea Consiliului Europei, prin semnarea convenției din mai 1949, va constitui cadrul pentru încheierea a numeroase convenții interguvernamentale între care cea mai importantă este Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, din noiembrie 1950.
Planul Schuman, din 9 mai 1950, și semnarea tratatului Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului vor contribui la reconcilierea franco-germană și vor pune bazele Europei comunitare.
În schimb, tratatele de la Roma vor asigura cadrul singurei structuri viabile, din punct de vedere economic și politic, a vestului Europei.
Expresie a cooperării politice și parlamentare, înființarea Consiliului Europei reprezintă concretizarea unui proiect vechi de 7 secole. Era necesară o structură specific europeană, iar momentul favorabil se ivește după Congresul mișcărilor europene de la Haga, al cărei Comitet de coordonare, condus de Duncan Danoys va impulsiona activitatea guvernelor. Este rândul celui francez să ia inițiativa și să pledeze de la început pentru o Adunare Parlamentară europeană și o uniune vamală a celor cinci.
Succesorul lui Bidault, noul ministru de externe francez, Robert Schuman se angajează în favoarea proiectului Mișcării europene și în continuarea propunerii Bidault, atât pentru a se găsi garanții împotriva Germaniei, prin integrarea ei într-o organizație europeană, cât și pentru a asigura SUA de seriozitatea procesului de cooperare.
Propunerea francezului este bine primită atât peste Ocean, cât și dincolo de Rin, unde primul cancelar german postbelic, vorbește despre crearea CE ca fiind un eveniment istoric ce face posibilă reconcilierea între foștii inamici occidentali.
Structura CE reprezintă un compromis și cuprinde Adunarea, organism deliberativ, compusă din deputați naționali, care votează, cu majoritate calificată, rezoluții ce sunt transmise Consiliului de miniștri, organul decizional, care se exprimă cu unanimitate. Sunt în principiu o adunare consultativă și un consiliu interguvernamental, expresie a compromisului între englezi și franco-belgieni, redactat de Conferința celor 10-au fost invitate și Danemarca, Irlanda, Norvegia și Suedia.
Semnarea documentului instituind CE are loc loc la Londra în mai 1949, iar sediul acesteia este stabilit la Strasbourg, ca un simbol al apropierii franco-germane.
Scopul acestei organizații, club al țărilor atașate democrației liberale și pluralismului politic, se vrea a fi „realizarea unei uniuni mai strînse între membrii săi, salvarea și promovarea patrimoniului comun și favorizarea progresului economic și social”.
Competențele sale sunt foarte generale-în domeniul economic, cel social, cultural, științific, juridic-singurele rezultate concrete fiind obținute în ceea ce privește protecția drepturilor omului și a protecției minorităților naționale.
Primele organizații europene sunt marcate de abordarea interguvernamentală: statele cooperează însă își păstrează în totalitate suveranitatea, situație în care rolul Adunării parlamentare este redus.
Cooperarea guvernamentală rămâne o dimensiune importantă a procesului decizional în cadrul construcției europene. Însă, acceptând că o parte din suveranitatea lor să fuzioneze, statele creează o primă comunitate integrată. Prin declarația lui Robert Schuman din 9 mai 1950, urmată de Declarația Europa, începe abordarea comunitară, a doua perioadă, de fapt prima de construcție propriu-zisă, o etapă esențială deoarece marchează începerea apropierii franco-germane-condiția prealabilă a organizării Europei de Vest-și aduce înființarea primei instituții supranaționale a Europei: Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Oțelului-CECO.
În condițiile unei cooperări tot mai dificile cu Marea Britanie, Parisul optează pentru construirea unei Europe supranaționale, dar sectoriale, în jurul axei franco-germane. Rezultă astfel crearea micii Europe a celor Șase, care se naște oficial la 18 aprilie 1951, prin semnarea în capitala Franței a tratatului instituind prima comunitate europeană.
Planul Schuman, victorie a luptei federaliștilor, reprezintă o invenție a lui Jean Monnet, ajutat de juristul Paul Reuter, „părinte fondator” alături de Robert Schuman și Konrad Adenauer. Comisar general al Planului în cadrul guvernului francez din 1945, Monnet nu este la primul său proiect de cooperare internațională.
El observă rapid slăbiciunile organizațiilor internaționale de natură interguvernamentală, constatând că nici CE și nici OECE nu ar putea să integreze economic și politic Țările Europei.
Monnet consideră că prosperitatea și progresul social trec printr-o regrupare a statelor Europei într-o federație sau o entitate economică, lansând ideea unei „țări europene industriale”, care să includă regiunile siderurgice ale Europei de Vest.
Propunerea din 9 mai 1950 se deosebește de precedentele în două puncte importante.
Rolul cărbune-oțel odată creat, constituie prima etapă a unui proces de integrare mai larg, care să ducă de la înființarea de organizații sectoriale generală, dorindu-se a fi o veritabilă Federație, pomenită de două ori în Declarație. Se pleacă de fapt de la viziunea funcționalistă a construcției europene, bazată pe principiul „solidarității de fapt", principiu lansat de Jean Monnet.
În al doilea rând se preconizează crearea unui nou tip de instituție, revoluționar, Înalta Autoritate, care este scoasă de sub incidența guvernelor.
Elaborată în secret, și cunoscută de foarte puțini, Declarația lui Robert Schuman a produs un veritabil șoc psihologic. Acceptat fără rezerve de Germania, Italia și cele trei țări din Benelux, planul nu va fi urmărit, pentru a fi păstrat în spiritul său inițial, în timpul negocierilor de către Jean Monnet, care reușește în principiu să păstreze independența unei Înalte Autorități, dotată cu puteri reale. În schimb trebuie să accepte alte trei instituții create ca o contrapondere.
Tratatul de la Paris, în cele 100 de articole, definește precis compoziția și funcționarea Înaltei Autorități, precum și modalitățile de acțiune și domeniile de intervenție.
Astfel art. 46-75 reprezintă un organ colegial, de esență supranațională, compus din
9 membri, pentru șase ani-doi francezi, doi germani și câte unul din celelalte state, ultimul ales de ceilalți, conform principiului cooptării, numiți de guvern.
Conform Declarației Schuman, scopul ei este de „a asigura în cât mai scurt timp: modernizarea producției și creșterea calității acesteia, furnizarea cărbunelui și oțelului în aceleași condiții pe piața franceză și pe cea germană, cât și pe piețele celorlalte țări aderente, dezvoltarea exportului comun spre alte țări, egalizarea progresului în ceea ce privește îmbunătățirea condițiilor de viață a forței de muncă din aceste industrii”.
Adunarea Comună-art. 20-25-este compusă din 78 de membri, delegați de către parlamentele naționale și reprezintă popoarele Statelor în Comunitate.
Foarte repede susținută de parlamentele celor Șase, era formată după o pondere care favoriza în mai mare măsură, statele mici decât Adunarea Consultativă a CE.
Principala sarcină este de a dezbate pentru a adopta sau respinge raportul anual prezentat de înalta Autoritate. Votul unei moțiuni de cenzură duce la demisia colectivă a Înaltei Autorități, lucru care nu s-a petrecut niciodată.
Consiliul special de miniștri-art.26-30, pretins a fi înființat de țările Benelux, are ca principal scop armonizarea acțiunii Înaltei Autorități și a celor șase guverne și este compus din cei șase miniștri de Externe. Rolul său este acela de a-și da avizul pentru numeroase decizii ale Înaltei Autorități.
Funcționarea și structura Curții de Justiție sunt prevăzute de articolele 31-45. Este alcătuită din 7 judecători numiți, prin comun acord, de guverne și asigură respectul dreptului în cadrul Comunității, în interpretarea și aplicarea tratatelor, precum și controlul judiciar, pronunțându-se asupra recursurilor împotriva deciziilor Înaltei Autorități depuse de statele membre, Consiliul de Miniștri sau de întreprinderi.
Înalta Autoritate Comună, organul cel mai inovator, de esență supranațională, în cadrul unui „funcționalism parțial”, este controlată parțial de Adunarea Comună, în care deputații nu se regrupează în delegații naționale, ci în grupuri politice europene, de asemenea ea avea rol de control politic.
Prefiguratoare a Comisiei în Uniunea Europeană, Înalta Autoritate dispune de o mai mare putere de decizie în raport cu Consiliul de Miniștri. Câștigul decizional este o premieră absolută: CECO este prima organizație europeană ce dispune de puteri supranaționale, care rezultă din delegarea suveranității consimțită de state, prin intermediul unui proces de negociere a textelor ratificate de parlamentele naționale. Supranaționalitatea este valabilă numai asupra unor sectoare limitate, dar decisive, cu competențe în gestionarea pieței comune a cărbunelui și oțelului. CECO ale cărui organe au fuzionat apoi cu cele ale CEE, prin „Tratatul de fuzionare a executivelor”, intrat în vigoare în 1967, are cele mai importante atribuții de tip supranațional dintre instituțiile înființate.
După 10 ani de la sfârșitul războiului, Europa de Vest este acoperită de o rețea complexă de organizații: de la cea mai mică CECO – în șase, până la cele mai largi: OECE cu 17 membri și Consiliul Europei cu 15, dar și cele mai eterogene. La sfârșitul acestei faze experimentale coexistă mai multe sisteme instituționale, ghidate de principii decizionale diferite. Cel mai sofisticat, constituie o comunitate economică sectorială și supranațională, ale cărei decizii sunt imediat executorii pentru toate statele între scopurile și cu mijloacele sale, dar cu supraveghere parlamentară și o contrapondere (relativă, interguvernamentală).
Celelalte sunt mai restrictive în procesul de luare a deciziei, fiind organizate, după principiul interguvernamental, al unanimității deciziei, în jurul unui Consiliu de Miniștri, care cuprinde reprezentanți numiți de state.
Există nu mai puțin de 3 Adunări europene cu funcții variabile: control pentru CECO și consultare pentru CE și UEO.
Guvernele sunt cele care iau inițiativa presate de circumstanțe, care alături le sunt acțiunile câtorva oameni, inspiratori sau de decizie, poartă fermentul decisiv.
După o tentativă de Europă în jurul Londrei și al Parisului, propunerea revoluționară din 9 mai 1950 va deplasa centrul de greutate spre axa Paris-Bonn. De fapt la sfârșitul acestei perioade odată cu eșecul CEA și reorganizarea UEO, niciunul din cei doi poli nu s-au stabilit definitiv că motor al Europei.
Pe plan internațional climatul e mai puțin crispat decât în 1950. Se înregistrează o relativă destindere între Est și Vest după moartea lui Stalin.
Semnate în martie 1957, pentru o durată nelimitată, spre deosebire de Tratatul CECO – pentru 50 de ani-tratatele de la Roma își stabilesc ca obiective politice „salvgardarea păcii și libertății”, precum și punerea „bazelor unei uniuni fără sfîrșit, mai strînsă, între popoarele europene”.
Sunt prevăzute instituții diferite, cf. Cartea V, art. 137-200, pentru fiecare organism în parte, conform unei structuri identice. Comunitatea este alcătuită dintr-un Consiliu de Miniștri, organul de decizie, esențial, prezidat pe rând de fiecare stat. Este însărcinat cu luarea principalelor decizii, o diferență absolută față de CECO. El poate emite acte obligatorii: reglementări, direct aplicabile în toată Comunitatea, valabile inclusiv pentru particulari și directive, cu un caracter mai variat , care fixează statelor obiectivele și mijloacele pe care le au la dispoziție.
Consiliul cuprinde reprezentanții statelor, în general miniștri specializați sau secretari de stat aferenți diferitelor domenii prevezute: ai afacerilor externe, economiei finanțelor etc.
Președinția Consiliului este asigurată prin rotație de fiecare membru pentru 6 luni. Organisme asociate Consiliului, Comitetul reprezentanților permanenți ai guvernelor statelor membre (COREPER) și Secretariatul general (condus de Consiliu) au fiecare funcții diferite.
Primul sprijin al compromisului între interguvernamentalism și supranaționalitate, cu accent pe cel dintâi, are ca misiune pregătirea deciziilor Consiliului. Cel de-al doilea are rolul unui organism logistic.
Spre deosebire de Înalta Autoritate, Comisia poate lua decizii în doar câteva domenii cu majoritate simplă. Este doar un executiv tehnic fiind inspiratoarea, inițiatoarea și paznicul acțiunii comunitare. Are drept de inițiativă, la momentul pe care îl socotește potrivit, acesta fiind rolul principal. Ea poate modifica ceea ce Consiliul nu a hotărât încă, iar dacă acesta dorește să amendeze propunerea sa, are nevoie de unanimitate, ceea ce relevă asocierea Comisiei în cadrul actului de decizie. De asemenea, este însărcinată cu supravegherea și aplicarea dispozițiilor tratatului sau a deciziilor Consiliului, apoi cu animarea și medierea procesului comunitar prin urmărirea și mijlocirea nepărtinitoare în negocierile și deliberările interguvernamentale. Combinația între rolul majoritar al Consiliului și puterea de inițiativă a Comisiei organul comunitar prin excelență face posibil începutul perioadei tranzitorii și evoluția spre mai multă supranaționalitate. Deși nu este un adevărat executiv, Comisia reprezintă Comunitatea în exterior și răspunde în fața Adunării parlamentare.
Conform tratatelor de la Roma, la 19 martie se formează o Adunare (parlamentară europeană) comună celor trei comunități, după dizolvarea Adunării CECO, care din 1962 ia numele Parlament European. Prefigurare a Tratatului de fuziune a executivelor, era formată, pentru anul 1958, din 142 de delegați ai parlamentelor naționale, conform unei proceduri din nou favorabilă statelor mici.
Ea cuprinde grupări politice europene, transnaționale, rolul său principal fiind de a asigura controlul democratic al Comisei. Nu participă la procesul de luare a deciziei, fiind doar consultat în câteva situații, însă participă la revizuirea textelor constitutive și participă la aprobarea bugetului, funcție care va fi esențială pentru creșterea rolului său în procesul decizional, sens în care după 1975 se va prevala în mod particular în domeniul dreptului bugetar.
Acordurile de la Roma reprezintă un pas înainte într-un proces care devine tot mai pronunțat ireversibil. Succesul CEE aduce baza economică, ce face din Europa o mare putere comercială și determină afirmarea comunităților europene.
Prima extindere deplasează centrul de greutate al Europei celor șase spre nordul continentului. Extinderea mediteraneeană, care se desfășoară pe parcursul deceniului următor, restituie Franței locul său în centrul geografic al construcției europene. Aderarea celor trei țări mediteraneene, la sfârșitul anilor 60, după o lungă perioadă de regim autoritar, consolidează caracterul democratic al CEE care prinde astfel un contur ferm, ce prefigurează următoarele extinderi. Reversul medaliei este rezolvarea problemelor dezvoltării economiilor lor mai puțin dezvoltată.
După prima lărgire compoziția instituțională se modifică dar echilibrul nu se schimbă.
Consiliul de Miniștri crește de la 6 la 9 membri, iar ponderea sa este remaniată.
Fiecare din cei patru „mari” primește câte 10 voturi, Belgia și Olanda câte 5, Danemarca și Irlanda-3, iar Luxemburgul 2 voturi. Majoritatea calificată ajunge astfel la 41 de voturi din 58. Numărul membrilor Comisiei crește cu cei doi comisari britanici, alături de comisarul danez și cel irlandez, ajungând la 13, sub Președinția francezului Francois Xavier Ortoli. Parlamentul ajunge la 158 de membri-intră 36 englezi, 10 danezi și 10 irlandezi-iar la Luxemburg, numărul judecătorilor ajunge de la 7 la 9.
În cadrul reuniunii la vârf de la Paris, din decembrie 1974, urmare a unei propuneri lansate un an mai devreme de Jean Monnet, care dorea un nou impuls spre uniunea politică, prin crearea unui guvern european provizoriu, ia naștere Consiliul European, un nou organ, ce instuționalizează practica reuniunilor șefilor de stat și de guvern. Este un organ hibrid, ce se reunește de cel puțin trei ori pe an și care are rolul de a da impulsurile și de a fixa liniile mari ale cooperării politice și ale activității comunitare.
Tot în cadrul Conferinței de la Paris principiul alegerii Parlamentului European prin sufragiu universal direct, este în sfârșit adoptat, însă modalitățile concrete de alegere sunt foarte greu de găsit.
În ianuarie 1975, Parlamentul avizează un proiect care fixează numărul eurodeputaților la 355 și repartiția națională după importanța populației fiecărui stat, ceea ce duce la încălcarea principiului paritar stabilit după 1950 pentru instituțiile comunitare, avantajând Germania fată de Franța.
Semnat sub numele de Actul Instituțional, în septembrie 1976, acesta prevede alegerea deputaților prin vot universal direct, primele având loc în 1979, după ratificarea Actului și adoptarea de legi electorale în fiecare țară. Alături de aceste acțiuni concrete, summit-ul de la Paris, prevede o transformare globală a comunității, prin crearea Uniunii Europene însărcinându-l pe primul-ministru belgian, Leo Tideman, cu redactarea unui raport în acest sens, rămas fără urmări.
Astfel, chiar dacă rolul său rămâne eminamente consultativ, de la jumătatea anilor 70 Parlamentul începe să înregistreze primele creșteri reale din perspectiva controlului politic, traduse prin unele atribuții legislative și de control în ceea ce privește Comisia.
Această situație cunoaște un real progres, în contextul în care el se poate prevala de un rol particular, în domeniul dreptului bugetar, unde, în cadrul procedurii bugetare, decide alături de Consiliul de Miniștri și avea dreptul de a proceda la anumite modificări, pe care Consiliul nu avea dreptul să le respingă.
La începutul deceniului opt, evoluția construcției intră într-o evidentă stagnare. Este perioada „eurosclerozei”, consecință și a crizei economice mondiale, izbucnită după al doilea șoc petrolier, alături de politica monetaristă a președintelui Reagan.
Cauza principală poate fi găsită în lărgirea CEE, care astfel funcționează mai greu, în viața comunitară afectată de problemele britanice.
Insuficiența resurselor și lentul progres al politicilor comune își spun și ele cuvântul.
Relansarea din anii 1985-1986, concretizată prin Actul Unic European, are loc grație eforturilor Comisiei alături de Parlament și statele fondatoare.
Aflată în plin efort de extindere comunitatea are nevoie de o mai mare eficiență a instituțiilor, alături de democratizarea lor, lucru realizabil doar prin intensificarea politicilor comune, secondată de o mai bună coordonare între activitatea comunitară și cooperarea politică.
1.2 Parlamentul European în cooperarea externă până la Lisabona
1.2.1Actul Unic European
Prima încercare de dezvoltare a unei politici externe a Comunităților Europene a purtat numele de Cooperare Politică Europeană, iar aceasta, până la Actul Unic European din 1986, a rămas în afara cadrului legal al CE.
În acest context, Parlamentul a fost aproape exclus din procesul decizional, exercitând, doar, ceea ce Schimmlefenning a numit, presiune normativă, în mai multe ocazii la nivelul relațiilor externe, dintre care cea mai notabilă a fost întârzierea cu un deceniu a aderării Spaniei franchiste, la începutul anilor '60.
Actul Unic European obligă Consiliul să asigure asocierea Parlamentului cu CPE, prin articolul 30. Ceea ce nu este, însă, specificat în acest tratat este felul în care Parlamentul urma să fie asociat cu CPE.
1.2.2Tratatul de la Maastricht
Tratatul de la Maastricht este cel care introduce Cooperarea Politică în cadrul legal al UE, transformând-o în pilonul al II-lea, PESC.
În acest context, Parlamentul primește dreptul de a adresa întrebări Consiliului, de a-i înainta recomandări și de a fi informat în mod regulat despre principalele aspecte din cadrul PESC, fără a se specifica însă conținutul recomandărilor sau intervalul de timp și conținutul informărilor PE.
Textul Tratatului face de asemenea referire la dreptul Parlamentului de a fi informat în legătură cu principalele activități din cadrul PESC, fără a se referi însă la conținutul precis al acestor informări.
Însă cea mai importantă competență primită de Parlament odată cu Tratatul de la Maastricht se referă la introducerea bugetului PESC în bugetul mai larg al Uniunii.
Articolul J.11 (2) al Tratatului realizează distincția dintre cheltuielile administrative din cadrul PESC și cele operaționale, distincție care se păstrează și în cadrul Tratutului de la Lisabona.
Comună celor două tratate, precum și celor care se situează cronologic între ele este modalitatea de finanțare.
Astfel, cheltuielile administrative sunt întotdeauna parte din bugetul Uniunii, iar cele operaționale, doar în condițiile în care nu au implicații militare sau de apărare.
În acest din urmă caz, acestea sunt suportate de statele membre.
Cheltuielile operaționale, în cazul în care nu au implicații militare sau de apărare, trec prin procedura bugetară, iar cele administrative pot fi considerate parte a bugetului Consiliului, în virtutea unei înțelegeri între Consiliu și Parlament, conform căreia acesta din urmă nu supervizează cheltuielile administrative ale Consiliului.
1.2.3Tratatele de la Amsterdam și de la Nisa
Tratatele de la Amsterdam și de la Nisa nu introduc în mod formal competențe noi ale Parlamentului, iar acest aspect i-a determinat pe unii autori, mai ales pe cei de orientare interguvernamentalistă, să afirme că de fapt în cadrul acestor tratate Parlamentul nu a „cîștigat” niciun fel de putere în cadrul PESC, cu atât mai mult cu cât, tocmai aceasta este perioada în care Parlamentul începe să câștige puteri în toate celelalte domenii.
Deși Parlamentul nu a câștigat mai multe competențe formalizate și constituționalizate la nivel de Tratat la Amsterdam, poziția sa a fost luată în calcul ulterior acestuia, la semnarea Acordului Interinstituțional privind bugetul PESC din anul 1997.
Poziția Parlamentului la Amsterdam a fost, fără îndoială, influențată de eșecurile succesive din 1994 și 1995, de a semna un acord interinstituțional prin care să se clarifice procedura de împărțire a cheltuielilor în cadrul PESC.
În cadrul Conferinței Interguvernamentale anterioare Tratatului de la Amsterdam, de la Torino, Parlamentul a acuzat lipsa unei structuri clare a costurilor din cadrul acțiunilor PESC, ceea ce făcea – în opinia Parlamentului, imposibilă compararea acestora.
Încă din acest punct cronologic, Parlamentul militează pentru renunțarea la distincția cheltuieli obligatorii-cheltuieli non-obligatorii, întrucât acestea îi limitau atât controlul bugetar, cât și marja de manevră. Este emblematic că la această distincție la nivel de buget se va renunța abia odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, respectiv aproape
15 ani mai tîrziu.
Parlamentul a afirmat, în finalul poziției sale, că lipsa prezenței sale, chiar și la nivel bugetar în PESC, însemna mai puțină legitimitate democratică pentru acest câmp politic în ansamblu. Parlamentul nu uită de asemenea să menționeze sau să-și reitereze, propriile drepturi la a fi consultat în cadrul PESC, așa cum se stabilise prin Tratatul de la Maastricht.
Un alt aspect important al agendei Parlamentului în cadrul Conferinței integuvernamentale care a precedat Tratatul de la Amsterdam a fost, pe lângă stabilirea unui calendar al informării sale de către Consiliu în ce privește PESC, dimensiunea de raportare în cadrul acestui domeniu politic.
Este important de reținut în acest punct faptul că Parlamentul inițiase în cadrul său o dezbatere anuală în ce privește politica externă a Uniunii, susținută de una dintre cele mai importante Comisii – AFET.
Parlamentul a luat inițiativa în ce privește problemele de politică externă încă de la momentul la care nu era decât Adunarea Parlamentară a Comunităților Europene.
La Amsterdam, Parlamentul cerea un raport anual al Consiliului referitor la PESC, care să constituie baza dezbaterii sale anuale pe politica externă. Mai mult decât atât, Parlamentul avea pretenția că elementele strategice ale acestei politici să nu fie adoptate decât în urma unei audieri obligatorii în fața membrilor săi. Acest lucru nu va ajunge să se realizeze nici măcar în cadrul Tratatului de la Lisabona, unde direcția strategică a politicii externe rămâne apanajul exclusiv și de drept al Consiliului.
Cu toate acestea, este de menționat în acest context faptul că nu numai Parlamentul, dar și Comisia, a uzat de diferite forme de presiune normativă pentru a-și asigura, chiar și neoficial, consultarea pe chestiunile sau deciziile de importanță strategică.
Faptul că, ulterior Tratatului de la Lisabona, Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe al Uniunii este și vicepreședinte al Comisiei nu face decât să aducă un argument în plus pentru acest aspect.
CAPITOLUL II
SCURT ISTORIC AL EVOLUȚIEI ALEGERILOR PENTRU PARLAMENTUL EUROPEAN
Din 1952 până în 1979, Parlamentul European a fost desemnat de parlamentele naționale. În iunie 1979, această desemnare a fost incredințată votului universal. Însăși noutatea pe care o reprezenta o adunare parlamentară internațională, precum și noutatea pe care o reprezenta alegerea prin vot universal a unei astfel de adunări explică faptul că, pe de o parte, vechiul Parlament a suferit vreme indelungată de o slabă reprezentativitate, iar pe de altă parte, că a fost nevoie de mai bine de treizeci de ani pentru a se pune în practică votul universal.
În ce privește numărul parlamentarilor, acesta a crescut de la 78 pentru Adunarea comună CECO la 142 pentru Adunarea parlamentară a celor trei Comunități, apoi la 198 odată cu aderarea Regatului Unit, a Irlandei și a Danemarcei; a ajuns la 410 odată cu instituirea alegerilor directe și apoi la 434, de la 1 ianuarie 1981, prin intrarea Greciei, la 518 prin intrarea Spaniei și Portugaliei în 1986, apoi la 567 odată cu reunificarea Germaniei și, în sfârșit, la 626 prin aderarea Austriei, Suediei și Finlandei la 1 ianuarie 1995.
Parlamentul european cuprinde în prezent peste 700 de „reprezentanți ai popoarelor statelor reunite în Comunitate”, numărul deputaților neputând să depășească 700-conform Tratatului de la Amsterdam).
Tratatul de la Nice încheiat la 11 decembrie 2000, a procedat însă la o nouă repartiție a locurilor în Parlamentul European, din perspectiva unei Uniuni cu 27 de membri, repartiție aplicabilă începând cu alegerile europene din 2004. Numărul maxim al deputaților europeni (actualmente fixat la 700) este extins, prin Tratatul de la Nisa, până la 732. În ce privește numărul locurilor atribuite statelor membre, acesta a fost diminuat cu 91 de locuri, singurele Germania și Luxemburg conservându-și numărul de deputați. Trebuie să notăm totodată că această reducere nu va fi aplicabilă integral decât pentru Adunarea parlamentară aleasă în 2009.
Cum fără îndoială că până în 2004 Uniunea Europeană nu va cuprinde 27 de state membre, s-a decis să se mărească pro rata numărul deputaților aleși (in statele membre actuale și în noile state membre cu care tratatele de adeziune vor fi semnate cel târziu până în 2004), pentru a atinge în total 732 (fără ca totuși numărul deputaților aleși în fiecare stat să fie superior numărului actual).
2.1Componența dinaintea alegerilor directe
Desemnarea parlamentarilor europeni de către parlamentarii fiecărui stat, care avea ca efect implicarea partidelor în această desemnare, a dat naștere până în 1974 unor grave dificultăți ce riscau să dăuneze reprezentativitatea Adunării. În ajunul alegerilor directe ele erau, din fericire, depășite.
2.1.1Desemnarea de către parlamentele naționale.
Acest mod de alegere era prevăzut prin articolul 138 CEE, conform căruia „Adunarea era formată din delegați pe care parlamentele sunt chemate să-i desemneze în cadrul lor, conform procedurii stabilite de fiecare stat membru”, fiecare parlament alegându-i pe cei care, pe lângă mandatul lor național, urmau să ia loc în Adunarea Comunității.
De fapt, fiecare stat membru adopta o procedură diferită, atât în ceea ce privește repartiția delegaților între camerele superioare și camerele inferioare ale parlamentului lor, cât și în privința metodei de desemnare: proporțională sau majoritară. Germania Federală nu delega decât membri din Bundestag, Italia 18 senatori și 18 deputați (deși senatul italian era de două ori mai puțin numeros), Franța 24 de deputați și 12 senatori, Marea Britanie lorzi și deputați din Camera Comunelor deopotrivă, absolut empiric. În ce privește modul de desemnare Belgia, Germania și Țările de Jos alegeau delegații proportional cu grupurile parlamentare, în vreme ce Italia, Franța, Luxemburg au stabilit regula majorității absolute, cu intenția declarată de a elimina din Adunarea de la Strasbourg partidele de extremă-stângă și micile formațiuni politice. De aici s-a iscat curând o gravă problemă de reprezentativitate.
2.1.2. Problemele ivite și soluționarea lor.
În Italia, regula majorității absolute stabilită de partidele „proeuropene” pentru a-i inlătura pe comuniști și pe neofasciști avea să se intoarcă destul de repede impotriva lor, pe măsură ce numărul crescând al aleșilor comuniști în Camerele italiene a permis Partidului Comunist Italian să blocheze orice desemnare începând cu anii 60. Din acel moment a devenit imposibilă reînnoirea delegației italiene care, în 1969, se afla redusă la jumătate și din care făceau parte, mai cu seamă, parlamentari invinși la alegerile legislative italiene, în lipsa unor dispoziții care să-i declare in mod automat demisionari.
În Franța, cvasidispariția aleșilor comuniști din Senat și eșecul lor la alegerile legislative din 1958 (zece aleși) i-au exclus pe aceștia din reprezentanța franceză la Strasbourg. Mai înainte, sub cea de-a IV-a Republică, se excludeau ei inșiși, refuzând să recunoască „așa-zisa Adunare de la Strasbourg” (Maurice Thorez).
În Regatul Unit, laburiștii, pentru a-și arăta reticentele fată de Piata Comună și dezacordul cu termenii tratatului de adeziune negociat de Edward Heath, vor boicota Parlamentul European până la referendumul organizat de Harald Wilson după renegocierea acestui tratat. Sfârșind prin a aproba menținerea țărilor in Comunitate (în proporție de două treimi din votanți), deputații laburiști au ajuns să ocupe fotoliile ce le reveneau la Strasbourg cu începere din iulie 1975.
În aceste condiții, Parlamentul European, în ajunul alegerii sale directe, a devenit o adunare reprezentativă a tuturor familiilor politice europene, de la extrema-dreaptă la extrema-stângă, observatorii notând chiar că repartizarea aleșilor pe grupuri politice corespundea aproape riguros ponderii electorale a marilor familii politice europene. Prin urmare, în această privință, alegerea directă nu a adus prea multe modificări în ce privește componența politică a Parlamentului, cu o singură excepție: laburiștii și liberaiii au fost victimele sistemului electoral care a permis conservatorilor, mai mobilizați de altminteri pentru alegerile europene, să obțină 63 din cele 81 de fotolii rezervate britanicilor.
Astfel, întru totul reprezentativ pentru forțele politice europene, Parlamentul European a devenit din ce în ce mai influent, până acolo încât va intra în conflict cu Consiliul de Miniștrii înainte de alegerile directe și va câștiga o primă bătălie în domeniul bugetar.
2.2Reguli fundamentale comune
2.2.1Cadrul general.
Până prin anii '70, Adunarea Europeană era una din instituțiile comunitare care detinea o poziție marginală, procesul decizional comunitar desfășurându-se în relația Consiliu-Comisie. Cât despre-alegerea acestei Adunări prin vot direct nici nu putea fi vorba, atâta timp cât „ostilitățile” dintre concepția supranațională și interguvernamentală erau în curs, chiar dacă proiecte în acest sens n-au lipsit (proiectul Dehousse din 1953 și 1960). După relansarea procesului european din anii '70, Adunarea Europeană, care între timp se autoproclamase Parlamentul European, începe să câștige teren în procesul decizional comunitar.
Comunitățile europene sunt însă cele care abordează cu cea mai mare seriozitate alegerea unui Parlament al Europei, acestea fiind cele mai integrate
dintre toate organizațiile europene. Articolul 138 CEE stabilește cu lux de amănunte procedura ce trebuie urmată: Adunarea Europeană are îndatorirea de a elabora proiecte în vederea alegerii sale directe, proiecte supuse ulterior Consiliului de Miniștrii ai Comunității în vederea adoptării lor.
Noua Adunare Europeană, comună celor trei Comunități, se reunește pentru prima dată în martie 1958, când decide, fără amânare, să pună în practică articolul 138 și să elaboreze un proiect de convenție privind alegerea directă a Adunării. Proiectul a făcut obiectul unei pregătiri minuțioase în cadrul Grupului de lucru, prezidat de un expert în materie de alegeri europene, Fernand de Housse, om politic și universitar belgian (socialist), președinte al Adunării Consiliului Europei din 1953 până în 1956, astfel încât el a putut fi adoptat în două zile, în mai 1960, și transmis imediat Consiliului. Proiectul a zăcut timp de cincisprezece ani prin sertare, lovindu-se de opoziția sistematică a Franței lui Charles de Gaulle, apoi a celei a lui Georges Pompidou, până spre sfârșitul anului 1973, când Parlamentul European a constatat că proiectul său din 1960 se învechise și a hotărât să prezinte un alt proiect. între timp, opoziția francezilor se transfonnase în acceptare, o dată cu venirea la putere a lui Valéry Giscard d'Estaing, astfel că la summit-ul de la Paris din decembrie 1974, cei Nouă se pun de acord pentru a debloca dosarul.
Aceasta, după ce a fost amânată din iulie până în septembrie, a avut loc efectiv și în mod public la Bruxelles la 20 septembrie 1976, când cei nouă miniștrii:
1) decid alegerea „reprezentanților popoarelor europene” prin vot universal direct pentru o perioadă de cinci ani, urmând ca fiecare stat să-și definească singur modul de vot;
2) stabilesc reparțitia locurilor în Adunarea Europeană (cu un avantaj totuși pentru tările mai mici);
3) fixează perioada de votare în toate statele comunicare între 7-10 iunie 1978.
Dar cei nouă miniștrii au decis ca actul lor de la 26 septembrie să fie supus ratificării parlamentelor naționale. Dacă în unele state alegerea directă a Parlamentului European trece cu ușurință, în altele însă, această perspectivă relansează dezbateri intense referitoare la integrarea europeană.
Majoritatea parlamentară era și ea divizată: partidele de centru, cărora le aparțineau atât președintele cât și primul-ministru, erau pentru; Gaulliștii erau ori ostili, ori rezervați, oricum contra unei posibile integrări politice a Europei.
Opinia publică, așa cum arătau sondajele, era favorabllă acestui proiect.
Discuții puternice se purtau însă în Curtea constituțională, aceasta căutând argumente care să situeze actul Consiliului CEE în conformitate cu Constituția franceză. La 30 decembrie 1976, Curtea, definind actul nu ca un abandon de suveranitate ci ca un angajament internațional, îl declară constituțional. Decizia Curții, distingând însă între „limitarea de suveranitate”, autorizată de constituție și „transferul de suveranitate”, pe care constituția îl interzice, încearcă să demonstreze inexistența unei suveranități europene.
În Adunarea Națională ratificarea are o formă aparte, actul de la 26 septembrie nefiind supus la vot, guvernul condus de Raymond Barre angajându-și propria existență pentru a înfrânge rezervele majorității parlamentare (opoziția nu depune nici o moțiune de cenzură în această direcție).
Ideea alegerii unui Parlament European prin vot universal s-a maturizat treptat în partidele politice (în special în partidele politice franceze), dar și a teoreticienilor care au văzut de altfel în alegerile europene prilejul de a readuce în discuție „spinoasa” problemă a parlamentarismului în societățile post industriale.
Natura „Internațională” a alegerii unui Parlament European prin vot direct a multiplicat obstacole de tot felul, politice, juridice și tehnice, pe care știința politică le-a rezolvat cu oarecare dificultate, o mulțime de probleme pe care Actul de la Bruxelles a preferat să le remită statelor membre, însărcinând totodată Parlamentul European și Consiliul să le reglementeze cu ocazia viitoarelor alegeri europene. Natura internațională a alegerilor europene a fost și este revelatorul unui șir de blocaje, de dificuități sociologice, astfel că alegerea tipului de scrutin, perspectiva însăși a alegerilor stârnesc revendicări partizane, regionale și sunt tot atâtea prilejuri de a se repune în cauză o serie de date deja câștigate (suprareprezentarea unor partide din țări unde nu se practică sistemul proporțional în alegerile legislative, gerry-mandering, subreprezentarea unor regiuni în raport cu altele etc.).
Observăm că primele „alegeri europene” prevăzute pentru 1972 nu sunt în realitate decât alegeri naționale în vederea alegerii unui Parlament European și nu alegeri europene. Pentru a fi autentic europene, acestea ar fi trebuit să încerce să spargă frontierele naționale, nu să le încurajeze, așa cum s-a întâmplat de fapt. În schimb, punerea în practică a alegerilor europene în plan național are un efect de antrenament în fiecare țară, în măsura în care se cer elaborate noi legislații electorale. Așa se întâmplă că unele state încep sa acorde drept de vot rezidenților „străini” pe teritoriul lor doar pentru că altele îl prevăd în legislația lor electorală europeană (așa a fost ales eurodeputat de Italia francezul Maurice Duverger) sau, tot așa, unele state reticente a priori față de sistemul proporțional (Franța, Regatul Unit) încep să perceapă natura specifică a alegerilor europene și devin treptat receptive față de ideea introducerii sistemului proporțional, astfel încât faimosul sistem electoral uniform, amânat sine die, a sfârșit prin a fi instituit de facto începând din 1979 .
2.2.2 Obstacole de ordin politic
Deși treizeci de ani au fost necesari pentru a ajunge la ideea alegerii unui parlament European prin vot universal, acest lucru nu s-a datorat imposibilității de a găsi un sistem electoral unic sau de a elabora un statut al parlamentarului european. Oricât de dificile ar fi fost aceste probleme prin noutatea lor, ele erau, ca orice chestiune de natură tehnică, solubilă. În schimb, obstacolele politice erau fundamentale. În fapt, alegerea unui Parlament European prin sufragiu universal era și încă mai este indisolubil legată de o chestiune centrală a relațiilor internaționale postbelice: chestiunea germană. Ori alegerea unei adunări europene semnifica tocmai reintegrarea Germaniei sau a unei părți a Germaniei în concertul națiunilor europene și chiar în concertul națiunilor în general. De altfel, din discursul președintelui Raimadier sau al viitorului prim-ministru Mac Milian, care, la Congresul de la Haga din 1948, au luat cuvântul pentru a combate alegerea imediată a unei adunări europene constituante, reiese foarte clar teama pe care le-o inspira britanicilor, francezilor și altora perspectiva de a reda atât de curând Germaniei, țară învinsă, ocupată și care a capitulat fără condiții, o recunoaștere internațională prin intermediul alegerilor europene-odată ce ar deveni electori al Parlamentului European, germanii ar deveni în mod evident cetățeni cu drepturi depline ai noii Europe.
O parte a deputaților germani, în special social-democrații, s-au abținut și asta pentru că, până prin anii '60, Germania Federală era mult mai preocupată de problema reunificării decât de cea a integrării sale în noua Europă, ori participarea la alegerea unui Parlament European însemna tocmai recunoașterea împărțirii definitive a Germaniei.
De cealaltă parte a Rinului, în Franța, problema Germaniei explică și ea reticențele generalului de Gaulle față de perspectiva alegerilor europene. Era cu adevărat dificil pentru francezi să accepte această reintegrare indirectă a Germaniei într-un fel de confederație europeană-atât din cauza amintirilor, dar și pentru că în urma eșecului CEA (Comunitatea Europeană a Apărării) din 1953, provocat de Franța, Germania Federală fusese obligată să-și incredințeze apărarea Statelor Unite, ea neputând conta pe o apărare propriu-zis europeană.
Începând cu 1978, neînțelegerile franco-germane au început să se estompeze, însăși generalul de Gaulle, favorizând schimburile franco-gennane (tratatul franco-german din 1963), pregătise o reconciliere în profunzime a celor două națiuni, care avea să-și arate cu succes roadele în anii următori. Nici raporturile germane-americane nu mai erau în 1979 ceea ce fuseseră în 1954, atunci când Comunitatea Europeană a Apărării a eșuat, iar Germania Federală nu mai era, în materie de apărare, acea „colonie americană”. În sfârșit, admiterea celor două Germanii în Organizația Națiunilor Unite, precum și recunoașterea frontierelor rezultate din al doilea Război Mondial, devenită definitivă la Helsinki în 1975, erau de natură să ofere garanții francezilor, cel puțin parțial, în legătură cu o ipotetică reunificare a Germaniei și, în consecință, cu o Germanie „Imperială” și imperialistă. De altfel, la summit-ul de la Paris din decembrie 1974, Președintele Republicii Franceze a ridicat veto-ul pe care Franța îl opusese până atunci, prin președinții de Gaulle și Pompidou, alegerii unei adunări europene.
Ultimul obstacol politic care putea întârzia alegerile europene a venit la lărgirea Comunității cu Marea Britanie în 1973. Dacă până în acel moment Franța era cea care se opunea în fapt alegerilor europene, începând din 1973, Marea Britanie preia într-un fel ștafeta Franței, dacă nu pentru a spune veto la principiul alegerilor, oricum pentru a-și exprima dubii în privința oportunității desfășurării acestor alegeri în 1978, Marea Britanie dorind mai degrabă alegeri în 1980, atitudine deloc surprinzătoare ținând seama de faptul că Partidul Laburist care guvernează Marea Britanie cu Wilson, apoi cu Callaghan, a avut din 1946 încoace reticențe față de o anume construcție europeană. În 1948-1949, laburiștii au refuzat o integrare europeană mai profundă și i-au substituit acesteia Consiliul Europei. Pe de o parte, Partidul Laburist avea, prin natura lucrurilor, legături foarte strânse cu internaționala socialistă, având, așadar, o viziune mult mai „mondialistă” decât „europeană” a problemelor; pe de altă parte, construcția europeană făcută în șase, în cadrul unei Piețe Comune de inspirație neoliberală, îi punea probleme de ordin ideologic, aripa stângă a Partidului Laburist fiind complet împotriva acestei construcții europene care, din punctul ei de vedere, este esențialmente capitalistă.
2.2.3. Obstacole de ordin tehnic
Obstacolele de ordin tehnic erau cu atât mai neglijabile cu cât în spatele fiecăruia dintre ele se profilau preocupări politice.
Problematica sistemului electoral uniform
Conform articolului 138 din Tratatul de la Roma, proiectul sau proiectele de alegere directă a Parlamentului European trebuie să stabilească o „procedură uniformă”, adică un sistem electoral uniform.
Formula respectivă a fost introdusă în cursul negocierilor Tratatului de la Roma de ministrul italian al Afacerilor Externe, Gaetano Martino, care avea să devină ulterior președinte al Parlamentului European, el explicând că obiectivul propunerii sale era de a grăbi alegerea unui Parlament prin sufragiu universal, evitând inconvenientul pe care l-ar fi constituit posibilitatea ca unele state să-și aleagă delegația prin vot universal, în vreme ce altele ar fi continuat să o desemneze prin Parlamentele naționale.
În fapt, se va vedea foarte curând că această preocupare pentru uniformitate în procedura electorală constituie mai degrabă un obstacol în calea alegerilor europene, decât un mijloc de a le grăbi, lucru care în 1957, când s-a semnat tratatul, nu putea fi prevăzut.
În 1977, după douăzeci de ani de scrutin majoritar cu două tururi, francezii încep sa manifeste o oarecare saturație față de sistemul majoritar, conturându-se foarte limpede, în chiar interiorul Franței, un puternic curent proporționalist. În aceste condiții, Franța președintelui Giscard d'Estaing ar fi acceptat cu bucurie un sistem electoral european bazat pe proporționalitate, chiar păstrând la nivel național scrutinul majoritar. În același timp însă și britanicii aveau rezerve în a accepta o regulă comună, ei confruntându-se cu aceeași problemă cu care se confruntase Franța în 1958. În aceste condiții, atât președintele Dehousse, când și-a redactat proiectul în 1960, cât și președintele Patjin, când a revăzut acest proiect în 1974, au ajuns la concluzia necesității de a abandona formula „procedură uniformă” din tratat sau mai exact, de a o interpreta ca însemnând nu „sistem electoral comun” ci „reguli fundamentale comune”, ceea ce însemna că scrutinul trebuie să fie direct, liber, secret, deschis bărbaților și femeilor etc. Deși în Actul de la Bruxelles din septembrie 1976 Adunarea Europeană, apoi Consiliul de Miniștrii vor reține această soluție „minimalistă”, acestea vor decide că demersurile pentru elaborarea unui sistem electoral uniform vor fi pur și simplu reportate la o dată ulterioară și că de la reuniunea din iulie 1979, viitorul Parlament ales va fi autorizat să elaboreze proiecte de sistem electoral uniform.
Problema ponderii
Problema ponderii avea să fie una dintre cele mai delicate probleme de rezolvat și una dintre cele care vor duce la întârzierea alegerilor europene. Numărul reprezentanților pentru fiecare stat membru a fost fixat de la apariția Comunității și s-a transmis prin tratatele succesive fără mari modificări, în sistemul de atunci cei patru „Mari” (Franța, Germania, Regatul Unit și Italia) plasându-se pe picilor de egalitate, cu câte 36 de delegați în Parlamentul European, iar cei „mici” (Benelux, Danemarca și Irlanda) fiind incontestabil suprareprezentați în raport cu populația lor.
La elaborarea proiectului Dehousse în 1960, această pondere deosebit de favorabilă celor „mici” a fost repusă în discuție dar, după dezbateri anevoioase, s-a preferat menținerea acestei ponderi: s-a decis ca numărul membrilor să fie multiplicat cu trei.
În 1974, cu prilejul proiectului Patijn, problema ponderii s-a pus din nou în discuție cu și mai multă vehemență, dar de această dată în Parlament s-a degajat un consens pentru modificare, Parlamentul socotind că progresele de integrare europeană permiteau speranța unei mai bune adecvări între numărul aleșilor și populația fiecărui stat. Dar, în aceste condiții, multiplicarea cu trei a numărului reprezentanților, așa cum se prevedea în 1960, ar fi dus la o adunare de aproape 600 de parlamentari pentru 9 state membre și 700 sau 800 în caz de lărgire a Comunității, astfel că, în proiectul Patijn din 15 ianuarie 1975, Parlamentul European a decis să pună capăt regulii sacrosante a egalității celor patru „Mari”, dând statului celui mai populat, Germania, cinci parlamentari în plus față de Franța, statul cel mai puțin populat, hotărându-se de asemenea ca Luxemburgul să-și mențină cei șase reprezentanți, iar reprezentarea altor state să fie ușor diminuată.
Noua pondere propusă de Parlamentul European a stârnit proteste peste tot, prima care a ripostat fiind, în mod paradoxal, Irlanda, deși în noul proiect ea continua să fie suprareprezentată în raport cu statele mari. Cele mai mari dificultăți au venit însă din parte francezilor, Partidul Comunist și Gaulliștii văzând în acordarea a cinci deputați suplimentari Germaniei în raport cu Franța simbolul concret al Europei germano-americane pe care o pregătea, în opinia lor, alegerea Parlamentului European. În această situație, Consiliul de Miniștrii s-a aflat în imposibilitatea de a găsi o soluție, în ciuda numeroaselor „conclavuri” reunite sub președinție luxemburgheză la castelul Senningen unde, săptămâni la rând miniștrii Afacerilor Externe nu au reușit să cadă de acord (au existat nouă contrapropuneri). Reunificarea Germaniei din 1990 a pus însă noi probleme, la 3 octombrie 1990 o seamă de voci făcându-se auzite pentru a cere o nouă repartiție care să țină cont de „sporul” de populație german. S-a decis să se acorde Germaniei 18 deputați „observatori” aleși în noile landuri din fosta R.D.G. și aceasta până la alegerile europene din 1994. Cei 18 observatori au devenit însă deputați cu drepturi depline, sporind astfel numărul germanilor la 99. Dar cum între timp, populația altor state-membre crescuse ușor, s-a hotărât să se sporească ușor și numărul deputaților francezi, britanici și italieni, precum și al deputaților olandezi și spanioli.
2.3Alegerile europene după 1979
2.3.1Noul Parlament European. Cadrul general
Odată hotărâtă perioada alegerilor europene, 7-10 iunie 1979, urma să fie ales primul parlament al popoarelor din statele membre CEE; un eveniment nou, dar cu „obiceiuri” politice totuși vechi, cu aceleași tipuri de campanii electorale în fața unui electorat „european” suficient de „neinstruit” și destul de dezinteresat.
Campania electorală „europeană” s-a desfășurat în spațiul fiecărui stat membru CEE, după modelul și procedurile alegerilor parlamentare naționale. Nu arareori dezbaterile reveneau la teme de actualitate din țara respectivă. Beneficiarul principal al acestor dezbateri era un public „european” cu o idee destul de vagă asupra Comunității și instituțiilor sale: Adunarea Europeană era adesea confundată cu Adunarea Consiliului Europei cu sediul tot la Strasbourg; cât privește sistemul comunitar-cine și ce face în Europa -el este și astăzi o sursă de nedumerire.
În urma alegerilor din iunie, statele membre CEE și-au desemnat deputații europeni, numărul de deputați „alocați” fiecărei țări fiind totuși departe de a fi proporțional cu populația aceștia; forțele politice din noul Parlament formau un larg spectru de ideologii și de atitudini politice:
În lipsa unui sistem electoral uniform alegerile europene din 1979, 1986, 1989, 1994 și 1999 s-au derulat în conformitate cu nouă, apoi cu douăsprezece și în cele din urmă cu cincisprezece legislații electorale naționale, adoptate în acest scop de parlamentele naționale.
Nu este deci prevăzută o procedură unică de alegere pentru reprezentanți, dar, potrivit art. 138, par. 3 din Tratat și art. 7. par. 1 și 2 din Actul de la Bruxelles din 1976, Parlamentul ar urma să elaboreze propuneri pentru un sistem electoral prin sufragiu universal direct, în conformitate cu o procedură uniformă în toate statele membre pentru adoptare potrivit cerințelor lor constituționale respective. Această prevedere este inserată și în Tratatul de la Amsterdam.
La scurt timp de la instalarea primului Parlament European ales prin vot direct, survine și prima dezbatere europeană: se propune, pe de o parte, dezvoltarea unei industrii europene de armament, pe de altă parte, cei ce se opun unui Parlament cu puteri sporite, reamintesc acestuia incompetența sa în această materie.
2.3.2. Consecințele alegerilor europene.
Multă vreme a persistat teama, în special în rândul federaliștilor europeni și a naționaliștilor, că viitoarea Adunare se va comporta ca o constituantă și, pe ruinele statului-națiune, va proclama Statele Unite ale Europei.
Astăzi, după mai bine de 30 de ani de la primele alegeri europene, argumentele care vin să infirme această teză sunt cât se poate de clare, dovada fiind adusă tocmai de noua Adunare:
1) Alegerea Adunării Comunităților europene prin sufragiu universal nu poate, în nici un fel, să se confunde cu alegerea unei constituante europene, chiar dacă mai planează încă o îndoială în această privință, ținând cont de faptul că atunci când Paul Reynaud și Edouard Bonnefous au propus în Congresul de la Haga alegerea unui Parlament European, era vorba chiar de o Constituantă. Această teză era împărtășită pe atunci și de generalul de Gaulle, care avea în vedere o construcție europeană după modelul reînnoirii franceze de după Eliberare: „Cel dintâi act de creare a Europei trebuie să fie un referendum cu vot universal, organizat în același timp în toate țările interesate și prin care popoarele vor decide ele însele mai întâi să se unească și vor încredința apoi unui organism constituant, format din delegațiile tuturor națiunilor, mandatul de a organiza Confederația Europeană”. Această Europă Politică visată de generalul de Gaulle n-a văzut lumina zilei, fiind înlocuită, până la urmă, printr-o Europă de ordin economic prin intermediul CECO, CEE și EURATOM, o Europă redusă la 6, apoi la 9 state membre, și nu Marea Europă a Congresului de la Haga.
2) Așa cum sublinia prof. Henry Lesguillons în articolul intitulat „Scenariul alegerii Parlamentului European prin vot universal”, „în istorie o putere nu s-a putut declara constituantă decât afirmând o nouă legitimitate împotriva celei vechi. Evident, nu este cazul aici: autoritățile statelor membre rezultă din sufragiul universal. A se declara constituant ar însemna pentru Parlamentul European să se ridice împotriva reprezentativității guvernelor și, deopotrivă și mai ales poate, a parlamentelor naționale. Ori, Parlamentul European știe bine că el nu vehiculează un nou tip de legitimitate. El vine numai să beneficieze de o extensie a legitimității dominante: el nu este decât un botezat recent în marea biserică a votului universal. Nimic mai mult”.
3) Consecințele alegerilor europene erau și sunt de cu totul alt ordin:
– în primul rând, ele au marcat la numai 35 de ani de la sfârșitul celui mai atroce conflict european din istorie, reconcilierea națiunilor europene, alegerea unui Parlamentului comun prin vot universal concretizând cel mai bine această dorință de reconciliere definitivă;
– în al doilea rând, trebuie să avem în vedere principalul efect al alegerilor europene și anume, acela că ele obligă, în sfârșit, pe europeni, să se informeze asupra chestiunilor europene și să ia în discuție destinul Europei.
– în fine, Parlamentul European ales prin vot universal este în măsură să asigure un control mai eficace asupra executivelor comunicare și, prin aceasta, să „detehnocratizeze” Comunitatea Europeană, care a fost și rămâne locul privilegiat al tehnocrației.
CAPITOLUL III
CONSTITUIREA ȘI COMPONENȚA PARLAMENTULUI EUROPEAN
3.1Constituirea Parlamentului
Parlamentul European a fost prevăzut-deși sub alte denumiri în fiecare dintre cele trei tratate inițiale:
Adunarea Comună, în cadrul CECO;
Adunarea, în cadrul CEE și CEEA.
Prin Rezoluția din 20 martie 1958, cele trei organe similare s-au reunit în “Adunarea Parlamentară Europeană”, care ulterior devine “Parlamentul European”, prin Rezoluția din 30 martie 1962.
Prin Actul Unic European este consacrată din punct de vedere juridic denumirea de „Parlament European", denumire menținută și de tratatele ulterioare (tratatele de la Maastricht, Amsterdam, Lisabona).
Parlamentul European se compune din reprezentanți ai cetățenilor statelor Uniunii
Europene. S-a afirmat că membrii Parlamentului reprezintă nu numai propriile lor popoare,
ci și alte popoare ale Uniunii, având în vedere formarea grupurilor de partide politice “European political party groups”, ceea ce subliniază că partidele politice la nivel european sunt importante ca factor de integrare în cadrul Uniunii și că ele contribuie la aria unei conștiințe europene și la exprimarea voinței politice a cetățenilor Uniunii..
Inițial, membrii Parlamentului au fost desemnați de parlamentele naționale din cadrul membrilor acestora, fiind considerați delegați ai parlamentelor naționale.
S-a considerat că pentru a conferi acestui organ o mai mare reprezentativitate, este necesară alegerea membrilor săi prin vot direct, universal, după o procedură unitară pentru toate statele membre. Deși această inițiativă a fost avută în vedere de autorii tratatelor inițiale, nu a fost materializată datorită poziției obstrucționiste a Franței decât mult mai târziu, după 1976.
3.1.1. Procedura alegerilor
Aspectele generale privind reglementarea alegerilor membrilor Parlamentului European sunt stabilite prin dispozițiile.art. 223 TFUE.
Parlamentul European elaborează un proiect pentru a stabili dispozițiile necesare care să permită alegerea membrilor săi prin vot universal direct în conformitate cu o procedură uniformă în toate statele membre sau în conformitate cu principii comune tuturor statelor membre.
Consiliul, hotărând în unanimitate, în conformitate cu o procedură legislativă specială și după aprobarea Parlamentului European, care se pronunță cu majoritatea membrilor care îl compun, stabilește dispozițiile necesare. Respectivele dispoziții intră în vigoare după ce au fost aprobate de statele membre în conformitate cu normele lor instistituționale.
După avizul Comisiei și cu aprobarea Consiliului, Parlamentul European, hotărând prin regulamente din proprie inițiativă, în conformitate cu o procedură legislativă specială, stabilește statutul și condițiile generale privind exercitarea funcțiilor membrilor săi .
Consiliul hotărăște în unanimitate cu privire la orice regulă și orice condiție referitoare la regimul fiscal al membrilor sau foștilor membri.
La 20 septembrie 1976 a fost adoptat Actul pentru alegerea reprezentanților în Parlamentul European, prin vot universal direct-Actul fiind anexat deciziei Consiliului nr. 76/787. Primele alegeri s-au desfășurat în perioada 7-10 iulie 1979.
Reprezentanții Parlamentului European nu sunt încă aleși după o proceduri uniformă în toate statele membre.
Procedura electorală rezultă dintr-o combinare a dispozițiilor naționale și a unui ansamblu de reguli comunitare fixate prin Actul din 20 septembrie 1976, care prevede: că nimeni nu poate vota decât o singură dată; alegerile se desfășoară la datele fixate de către fiecare stat membru în cursul aceleiași perioade care începe joi dimineața și se termină duminica-în aceeași săptămână; deschiderea urnelor se face numai după închiderea scrutinului în toate statele membre.
In afara acestor reguli s-a stabilit și posibilitatea contestațiilor privind alegerile posibilitatea organizării unui al doilea tur de scrutin.
Alte aspecte privind procedura de votare sunt reglementate de legile interne diversitatea reglementărilor fiind foarte mare.
Absența unei proceduri electorale uniforme duce la apariția unor probleme legate ce validitatea alegerilor.
Prin Tratatul de la Maastricht se instituie un drept de a alege și de a fi ales-pentru toate persoanele care au cetățenia Uniunii Europene, fapt ce duce la dispariția
unor reglementări naționale, altele însă, rămânând în vigoare.
Actul din 20 septembrie 1976 dispune unele incompatibilități între calitatea de reprezentant în Parlamentul European și alte funcții în cadrul organelor comunitare ale guvernelor naționale.
Numărul membrilor Parlamentului European și repartizarea locurilor între statele membre-așa cum au fost fixate prin Actul din 20 septembrie 1976-au fost modificate succesiv prin aderarea noilor membri în Uniunea Europeană.
Consiliul European adoptă în unanimitate, la inițiativa Parlamentului European și cu aprobarea acestuia, o decizie privind stabilirea componenței Parlamentului European.
Prin Tratatul de la Amsterdam s-a stabilit că în perspectiva extinderii Uniunii Europene, numărul maxim al membrilor Parlamentului european să nu depășească 700 de parlamentari.
Conform hotărârii luate de șefii de state și guverne reuniți la Nisa numărul membrilor Parlamentului European a fost stabilit la 732. Cu același prilej s-a stabilit și necesitatea unei redistribuiri a numărului de locuri prin reducerea numărului parlamentarilor țărilor mari în favoarea celor mici și mijlocii. După aderarea României și Bulgariei din 2007, numărul membrilor Parlamentului European a crescut la 785.
După alegerile din 2009 numărul membrilor Parlamentului European a fost stabilit la 736 de membri.Locurile din Parlamentul European se redistribuie conform unei formule proporționale. Niciunul din Statele Membre nu va putea avea mai mult de 96 locuri sau mai puțin de șase. Numărul maxim de deputați europeni va fi de 750 plus președintele.
Numărul membrilor Parlamentului European se stabilește de către Consiliul European care hotărăște prin decizie adoptată în unanimitate, la propunerea și cu aprobarea Parlamentului, cu respectarea principiilor privind numărul minim și maxim de membri.
Prin dispozițiile noului tratat se acordă parlamentelor naționale un rol mai mare în luarea deciziilor europene. Comisiei îi revine sarcina de a notifica parlamentelor naționale toate propunerile legislative făcute la nivel european. Parlamentele naționale vor avea la dispoziție un termen de 8 săptămâni pentru a comenta aceste propuneri. Parlamentele naționale vor putea formula contestații privind legislația comunitară.
Dacă o treime dintre parlamentele naționale au obiecții la adresa unei propuneri legislative, Comisia trebuie să o discute din nou și să ia decizia dacă să o susțină în continuare, să o amendeze sau să o retragă.
Dacă Comisia decide să mențină propunerea în forma contestată de parlamente, acestea nu mai au dreptul să o conteste mai departe. Dacă contestația vine din partea majorității parlamentelor naționale, iar Comisia se hotărăște să meargă înainte cu propunerea în forma contestată, intervin Consiliul și Parlamentul European, care vor media conflictul.
3.1.2. Statutul deputaților
Durata mandatului parlamentar este stabilită la cinci ani și coincide cu perioada de legislatură a Parlamentului European. Conform art.3 al Actului din 1976 se statuează caracterul reprezentativ al mandatului, ceea ce înseamnă că parlamentarii acționează în mod individual.
Deputații își împart timpul de lucru între Bruxelles, Strasbourg și circumscripțiile lor electorale. Deputații în Parlamentul European nu se grupează în funcție de naționalitate, ci în funcție de afinitățile lor politice. Aceștia își exercită mandatul în mod independent.
Deputații în Parlamentul European, ale căror atribuții sunt din ce în ce mai importante, influențează toate domeniile vieții cotidiene a cetățenilor Uniunii: mediul, protecția consumatorilor, transporturile, precum și educația, cultura, sănătatea etc.
Din cauza diferențelor dintre reglementările Uniunii Europene și cele naționale, statutul parlamentarilor nu este uniform.
Membrii Parlamentului European beneficiază de imunitățile și privilegiile stabilite de dispozițiile art. 7-9 din Protocolul nr.7 privind privilegiile și imunitățile Uniunii Europene, anexat Tratatului de la Lisabona. Aceste imunități se referă la:
libera circulație, fără restricții de orice natură privind deplasarea la și de la locul reuniunilor parlamentare;
imunitatea de jurisdicție penală privind cercetarea, reținerea sau urmărirea datorită opiniilor sau voturilor exprimate în exercitarea funcțiilor lor;
în materie de taxe vamale parlamentarii beneficiază de facilitățile recunoscute înalților funcționari care se află în străinătate în misiuni oficiale temporare-facilitățile se aplică prin intermediul guvernelor statelor membre;
Pe durata sesiunilor Parlamentului european, membrii săi beneficiază:
pe teritoriul lor național – de imunitățile recunoscute membrilor Parlamentului țării lor;
pe teritoriul celorlalte state membre – de imunitate de jurisdicție penală; imunitatea personală pe durata mandatului (fiind înregistrate unele diferențe între legislațiile naționale cu privire la aceasta).
Imunitatea nu poate fi invocată însă în caz de flagrant delict și nu poate constitui un obstacol privind dreptul Parlamentului European de a ridica imunitatea unuia dintre membrii săi.
Indemnizațiile parlamentarilor europeni nu sunt stabilite prin acte normative comunitare, ci conform reglementărilor naționale, care, de regulă sunt similare cu cele privind parlamentarii naționali. Însă, este instituit un sistem de compensare comunitar în funcție de numărul de zile în care a desfășurat activități în cadrul Comunităților care nu se impozitează pe plan intern dacă se înscriu în limitele rezonabile.
În literatura de specialitate s-a exprimat opinia că supunerea regimului indemnizațiilor reglementărilor naționale generează inegalități materiale dificil de admis între aleșii europeni provenind din țări diferite. Parlamentul European încearcă să corijeze acest deficit printr-un regim generos de avantaje comunitare.
CAPITOLUL IV
ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA PARLAMENTULUI
Conform dispozițiilor Protocolului nr.6 privind stabilirea sediilor instituțiilor Uniunii Europene, anexat Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European are sediul la Strasbourg, unde au loc cele douăsprezece sesiuni plenare lunare, inclusiv sesiunea bugetară.
Perioadele sesiunilor plenare suplimentare se țin la Bruxelles. Secretariatul General al Parlamentului European și serviciile acetuia își păstrează sediul la Luxemburg.
Organizarea și funcționarea Parlamentului European este reglementată în linii generale în Regulamentul interior. Parlamentul European își adoptă regulamentul de procedură cu majoritatea voturilor membrilor săi.
În cadrul organizării interioare a Parlamentului European distingem:
biroul;
comisiile parlamentare;
grupurile politice;
delegațiile;
serviciile administrative
4.1Președintele și biroul
Toate activitățile Parlamentului European și ale organismelor sale se desfășoară sub conducerea Biroului Parlamentului, alcătuit dintr-un președinte și 14 vicepreședinți.
Președintele reprezintă Parlamentul în relațiile externe și cu celelalte instituții europene. El este ales pentru o perioadă de doi ani și jumătate, adică jumătate din legislatura parlamentară. Mandatul acestuia poate fi reînnoit.
În conformitate cu art.20 din Regulamentul interior, atribuțiile Președintelui sunt următoarele:
coordonează toate lucrările Parlamentului și ale organelor sale constitutive-Biroul și Conferința președinților-precum și dezbaterile din ședințele plenare.
În fiecare an, se organizează douăsprezece perioade de sesiune la Strasbourg și alte șase perioade de sesiune suplimentare la Bruxelles;
se asigură de respectarea Regulamentului de procedură al Parlamentului și garantează, prin arbitrajul său, buna desfășurare a tuturor activităților acestei instituții și ale organelor sale constitutive;
reprezintă Parlamentul în afacerile juridice și în toate relațiile externe.
Acesta se pronunță cu privire la toate problemele internaționale majore și face recomandări menite să consolideze Uniunea Europeană.
în deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului European, Președintele Parlamentului prezintă punctul de vedere și preocupările acestei instituții referitoare la subiecte specifice și la punctele înscrise pe ordinea de zi;
în urma adoptării de către Parlament a bugetului Uniunii Europene în a doua lectură, Președintele îl semnează, acesta devenind astfel operațional; Președintele Parlamentului European semnează, alături de Președintele Consiliului, toate actele legislative adoptate prin procedura legislativă ordinară.
Președintele și vice-președinții sunt desemnați de către Parlamentul European din membrii săi, pe baza majorității absolute a voturilor exprimate pentru o perioadă de doi ani și jumătate.
Fac parte din birou și șase chestori, având voturi consultative, fiind însărcinați cu administrarea și cu finanțele care-i privesc în mod direct pe deputați.
Biroul lărgit este format din președinte și președinții grupurilor politice parlamentare, suplimentați eventual cu câte un membru al grupurilor.
Biroul își îndeplinește sarcinile care îi revin prin regulament. Biroul lărgit are atribuții de organizare internă și de stabilire a relațiilor cu alte organe comunitare. De asemenea, asigură funcționarea politică a Parlamentului European, exercitând următoarele atribuții:
reglementează chestiunile financiare, organizatorice și administrative privind organizarea internă a Parlamentului, Secretariatul și organele Parlamentului;
reglementează chestiunile privind desfășurarea ședințelor;
stabilește organigrama Secretariatului General și normele privind situația administrativă și financiară a funcționarilor și a altor agenți.;
stabilește un proiect preliminar de estimare a bugetului Parlamentului;
autorizează reuniunile comisiilor în afara locurilor obișnuite de desfășurare a activității, a audierilor, precum și a călătoriilor de studiu și de informare efectuate de raportori;
numește Secretarul General;.
stabilește modalitățile de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 2004/2003 a Parlamentului European și al Consiliului privind statutul și finanțarea partidelor politice la nivel european și îndeplinește, în cadrul punerii în aplicare a regulamentului menționat, sarcinile care îi revin în temeiul prezentului: regulament;
Președintele și/sau Biroul pot încredința unuia sau mai multor membri ai Biroului sarcini generale sau speciale care țin de competența Președintelu: și/sau a Biroului. In același timp, se stabilesc modalitățile de executare a acestor sarcini.
4.2Comisiile parlamnetare
Pentru pregătirea lucrărilor plenare, Parlamentul European poate să creeze comisii parlamentare, care au un rol deosebit de important, deoarece, reunindu-se în intervalul sesiunilor, asigură continuitatea lucrărilor Parlamentului.
Comisiile prevăzute în Regulamentul interior sunt de mai multe tipuri. Unele sunt Comisii permanente, altele sunt comisii mixte, cu parlamentele statelor asociate, cu caracter temporar.
Comisiile permanente ale Parlamentului European sunt următoarele:
Comisia de afaceri externe, securitate și de apărare;
Comisia pentru agricultură și dezvoltare rurală:
Comisia pentru buget;
Comisia economică, monetară și de politică industrială;
Comisia de cercetare, a dezvoltării tehnologiei și de energie;
Comisia de relații externe economice;
Comisia juridică și a drepturilor cetățenilor;
Comisia pentru afaceri sociale și încadrarea în muncă;
Comisia de politică regională;
Comisia mediului pentru sănătate publică și protecția consumatorilor;
Comisia pentru transport și turism;
Comisia de cultură, tineret, educație și alte mijloace mass-media;
Comisia pentru dezvoltare și cooperare;
Comisia pentru libertăți publice și afaceri interne;
Comisia de control bugetar;
Comisia instituțională;
Comisia pentru pescuit;
Comisia regulamentară de verificare a puterilor și imunităților;
Comisia pentru drepturile femeii;
Comisia pentru petiții.
Fiecare comisie are un domeniu de activitate precis, fixat în anexa VII din Regulamentul interior. Membrii Comisiilor permanente sunt aleși în prima perioadă a sesiunii Parlamentului nou ales și apoi, după o perioadă de doi ani și jumătate. O comisie este alcătuită din 28 până la 86 de deputați și are un președinte, un birou și un secretariat.
Componența politică a comisiilor o reflectă pe cea a ședinței plenare. Comisiile parlamentare se reunesc o dată sau de două ori pe lună la Bruxelles. Dezbaterile acestora . sunt publice.
În cadrul comisiilor parlamentare, deputații elaborează, modifică și adoptă propuneri leglslative și rapoarte din proprie inițiativă. Deputații examinează propunerile Comisiei și ale Consiliului și, dacă este cazul, întocmesc rapoarte care sunt prezentate în cadrul sedințelor plenare. Parlamentul European poate să constituie și comisii temporare al căror mandat este de regulă de maxim 12 luni. Componența, mandatul și atribuțiile acestor comisii sunt stabilite prin deciziile pe baza cărora sunt instituite.
Prin Tratatul asupra Uniunii Europene se arată că la cererea unei pătrimi din membrii săi, Parlamentul European poate constitui o comisie temporară de anchetă, pentru a examina acuzațiile privind săvârșirea de infracțiuni sau de rea administrare în aplicarea dreptului comunitar, cu excepția cazurilor când faptele sunt cercetate de alte organe jurisdicționale.
În conformitate cu art.226 TFUE., în îndeplinirea misiunilor sale, Parlamentul European poate constitui, la cererea unei pătrimi a membrilor care îl compun, o comisie temporară de anchetă pentru a examina, fără a aduce atingere atribuțiilor conferite prin prezentui tratat altor instituții, organe, oficii sau agenții, pretinsa încălcare a normelor de dept sau administrare defectuoasă în aplicarea dreptului Uniunii, cu excepția cazului în care pretinsele fapte sunt examinate de o instanță judecătorească și atât timp cât procedura jurisdicțională nu este încheiată. Comisia temporară de anchetă își încetează existența prin depunerea raportului său. Modalitățile de exercitare a dreptului de anchetă se stabilesc de Parlamentul European, hotărând prin regulamente, din proprie inițiativă, în conformitate cu procedura legislativă specială, după aprobarea de către Consiliu și Comisie.
În Regulamentul interior sunt prevăzute și comisii parlamentare mixte cu parlamentele statelor asociate sau a statelor cu care au fost angajate negocieri în vederea aderării.
4.3Grupurile politiice
Conform art. 10 alin.4 TUE, partidele politice la nivel european contribuie la formarea conștiinței politice europene și la exprimarea voinței cetățenilor Uniunii.
Statutul partidelor politice la nivel european este stabilit de Parlamentul European și Consiliu, hotărând prin regulamente, în conformitate cu procedura legislativă ordinară.
Grupurile politice parlamentare reprezintă formațiunile organizatorice ale parlamentelor în funcție de criteriile politice care îi separă. Constituirea grupurilor politice reprezintă o caracteristică a organizării Parlamentului European, traducând orientările partidelor politice care le formează. Regulamentul interior reglementează aspectele concrete privind organizarea grupurilor politice în art.30-34.
Grupurile se constituie printr-o declarație făcută Președintelui Parlamentului care cuprinde semnătura membrilor săi, denumirea grupului și componența biroului. Această declarație se publică în JOUE.
Pentru prima dată în Parlamentul European, constituirea grupurilor politice a fost decisă la 21 martie 1958 (constituirea lor realizându-se la cea de-a doua sesiune a Parlamentului European din același an).
Este interzisă participarea unui parlamentar în mai multe grupuri politice. Grupurile politice se constituie după convingerile politice ale acestora și nu după criteriul naționalității lor.
Deputații care nu aderă la niciun grup sunt desemnați ca “neînscriși”, respectiv independenți sau apolitici. Conform art.33, din Regulamentul interior, din categoria parlamentarilor apolitici sunt desemnați doi participanți fără drept de vot, la lucrările Biroului lărgit.
În cadrul reuniunilor Parlamentului European, deputații sunt așezați în semicerc pe grupuri politice, cu scopul de a demonstra solidaritatea ideologică.
Fiecare grup politic parlamentar este reprezentat de președintele său la Conferința Președinților. În sesiunile plenare, președinții grupurilor politice exprimă pozițiile grupurilor lor.
Grupurile politice au multiple prerogative:
beneficiază de resurse proprii prevăzute în bugetul Parlamentului;
au propriul secretariat a cărui importanță ar trebui întărită;
au o participare activă în pregătirea ordinii de zi;
au o contribuție susținută la dezbateri;
desfășoară activități proprii (simpozioane, buletine de informare, etc.);
Prin programele lor, grupurile politice parlamentare tind să depășească tradiționala divizare politică stânga-dreapta.
Pot fi constituite și delegații interparlamentare desemnate de către grupurile politice, având competența stabilită de Parlament în scopul întreținerii relațiilor cu parlamente ale altor state și cu organizații internaționale.
Tratatul de la Maastricht a evidențiat importanța partidelor politice în procesul integrării europene. Partidele politice la nivel european sunt importante ca factor de integrare în cadrul Uniunii.
Parlamentul European reprezintă un forum democratic unic în lume, reflectând interesele politice și naționale ale popoarelor a 27 state membre (în Parlamentul European găsindu-și reprezentarea aproximativ o sută de partide politice naționale).
Dialogul politic aprofundat dintre Parlamentul European și parlamentele statelor membre precum și alte parlamente naționale ale Țărilor Europei Centrale și de Est, contribuie la procesul unificării europene.
4.4Delegațiile
Delegațiile Parlamentului European colaborează cu parlamentele țărilor care nu fac parte din Uniunea Europeană. Delegațiile joacă un rol important în sprijinirea extinderii influenței Europei la nivel mondial. Fiecare delegație este alcătuită din aproximativ 15 deputați europeni.
Președinții de delegație coordonează lucrările delegațiilor în cadrul Conferinței președinților de delegație. Se pot distinge 4 categorii de delegații:
Delegații interparlamentare, a căror misiune constă în menținerea relațiilor cu parlamentele țărilor din afara Uniunii Europene care nu și-au depus candidatura pentru aderare;
Comisii parlamentare mixte, care mențin contactul cu parlamentele țărilor candidate la aderare și cu statele care au semnat acorduri de asociere cu Comunitatea;
Delegația Parlamentului European la Adunarea Parlamentară Paritară ACP-UE reunește deputații în Parlamentul European și parlamentarii din statele din Africa, Caraibe și Pacific;
Delegația Parlamentului European la Adunarea Parlamentară Euro-Mediteraneanâ
4.5Serviciile administrative
Structura organizatorică a serviciilor administrative ale Parlamentului este determinată de grupurile politice și nu de departamentele administrative ca în cazul Comisiei.
În cadrul acestei structuri se distinge un secretariat general care conlucrează cu Direcția Informatică și cu Departamentul Juridic.
În subordinea secretariatului își desfășoară activitatea 7 direcții generale.
Fiecare grup politic desemnează pe unul dintre administratorii permanenți specializați, din cadrul lor să participe la lucrările fiecărei comisii parlamentare.
Funcționarii administrativi desfășoară activități specializate în cadrul serviciilor administrative ale Parlamentului
4.6Funcționarea Parlamentului
Funcționarea Parlamentului este reglementată prin Regulamentul său interior care este permanent actualizat. Legislatura Parlamentului are o perioadă de 5 ani și coincide cu durata mandatului parlamentarilor.
Sesiunile Parlamentului corespund unei perioade de un an, acestea fiind subdivizate în “perioade ale sesiunii” reprezentând reuniunile pe care Parlamentul le ține în fiecare lună.
Parlamentul se reunește de plin drept în prima zi de marți a lunii ce urmează datei alegerilor parlamentare, sau în a doua zi de marți a lunii martie, în fiecare an. De asemenea, Parlamentul European poate să se reunească în sesiune extraordinară la cererea majorității membrilor săi, a Consiliului și a Comisiei.
Sesiunile nu sunt limitate în timp, putând dura în toată perioada unui an calendaristic. Parlamentul poate decide întreruperea sesiunilor anuale când consideră necesar.
Înaintea fiecărei sesiuni se stabilește un proiect al ordinii de zi de către Conferința Președinților pe baza recomandărilor făcute de comisiile parlamentare. Membrii Consiliului și Comisiei pot, la invitația președintelui Parlamentului, să asiste la deliberările Conferinței președinților cu privire la stabilirea ordinii de zi. Proiectul definitiv al ordinii de zi se distribuie deputaților înaintea reuniunilor parlamentare.
Regulamentul interior fixează regulile generale privind ordinea lucrărilor, desfășurarea ședințelor, modul de votare, intervențiile privind procedura, publicitatea lucrărilor.
Parlamentul European este singura instituție a Uniunii Europene care se reunește și care deliberează în mod public. Dezbaterile, avizele și rezoluțiile sale se publică în JOUE.
Spre a facilita contactele cu Comisia Europeană și cu Consiliul, comisiile parlamentare se reunesc la Bruxelles de regulă timp de două săptămâni pe lună. A treia săptămână este rezervată reuniunilor grupurilor politice, iar a patra, sesiunilor plenare de la Strasbourg (sesiunile adiționale se țin la Bruxelles).
Toate reuniunile Parlamentului se desfășoară în cele 23 limbi oficiale ale Comunității, prin interpretare simultană (23 de limbi după aderarea României și a Bulgariei și după ce irlandeza a fost recunoscută ca limbă oficială a Uniunii Europene din 2007)
Toate documentele din cadrul ședințelor plenare trebuie traduse în 22 dintre aceste limbi, o excepție parțială aplicându-se în cazul limbii irlandeze, numai anumite documente fiind traduse în această limbă.
CAPITOLUL V
ATRIBUȚIILE PARLAMENTULUI
Parlamentul European este instituția Uniunii Europene care a cunoscut modificări substanțiale pe parcursul perioadei construcției comunitare, în privința extinderii atribuțiilor
Tratatele constitutive ale Comunităților europene au încredințat inițial Parlamentului doar atribuții de control conform art. 20 din Tratatul CECO și atribuții de liberare și control conform art. 137 din Tratatul CEE și art. 107 din Tratatul CEEA.
Așa cum s-a apreciat în literatura de specialitate, în afara exercitării atribuțiilor de control, Parlamentul European era un organ cu caracter preponderent consultativ.
Începând din 1970, printr-o serie de tratate și acte succesive s-a înregistrat o creștere a rolului Parlamentului în mai multe domenii: în domeniul bugetar, în domeniul controlului rolitic și în domeniul normativ.
Un prim tratat în acest sens este Tratatul de la Luxemburg din 22 aprilie 1970 referitor la modificarea regimului financiar comunitar, prin care i s-a acordat Parlamentului posibilitatea de a propune modificări la proiectul de buget stabilit de Consiliu precum și de a dispune în privința cheltuielilor considerate neobligatorii.
Printr-un alt tratat, respectiv Tratatul de la Bruxelles din 22 iunie 1975, Parlamentul dobândește pentru prima oară un veritabil drept de a respinge în bloc bugetul, precum și dreptul de a da sau nu descărcare Comisiei cu privire la execuția bugetară. Mai mult, prin actul de la Bruxelles din 20 septembrie 1976 Parlamentul European dobândește o nouă legitimitate, care a deschis calea creșterii atribuțiilor sale.
Actul Unic European întregește o primă etapă în sporirea atribuțiilor Parlamentului European, introducând două proceduri de esență și anume:
procedura cooperării – prin care Parlamentul European participă la procesul decizional alături de Consiliu;
procedura avizului conform cu privire la acordurile de aderare și de asociere. Deși puterile Parlamentului European au cunoscut progrese, nu numai cantitative
dar și calitative, în mod deosebit în privința atribuțiilor bugetare și de control, Parlamentul a reclamat o reală participare în cadrul procesului legislativ comunitar, argumentând aceasta prin necesitatea unui control democratic la nivel comunitar.
Tratatul de Maastricht a marcat o etapă nouă în procesul de reechilibrare a puterilor legislative la nivel comunitar. Prin reglementările sale, cele două proceduri instituite prin Actul Unic European, se extind la noi domenii și se instituie o nouă procedură de “codecizie”-care a marcat o creștere a puterilor Parlamentului în elaborarea deciziilor.
Dispozițiile art. 192 alin.l din Tratatul CE (introduse prin art. G 41 din Tratatul de la Maastricht) precizau că, în măsura în care tratatul prevede, Parlamentul European participă la procesul care conduce la adoptarea actelor legislative ale Uniunii Europene, exercitând atribuțiile în carul procedurilor de codecizie și cooperare, sau dând avize conforme și consultative.
Rolul Tratatului de la Amsterdam a fost de natură a consolida poziția Parlamentului în cadrul sistemului institutional al Uniunii Europene, prin extinderea procedurii codeciziei la noi domenii, fiind substanțial simplificată față de procedura greoaie prevăzută inițial prin Tratatul de la Maastricht.
Pe lângă creșterea competențelor Parlamentului în procesul decizional, s-a constatat și o extindere a atribuțiilor de control ale acestuia prin care are posibilitatea să participe activ la viața comunitară, intervenind direct între cetățean și instituțiile Uniunii.
Tratatul de la Lisabona extinde competențele normative ale Parlamentului European prin aplicarea procedurii legislative pentru adoptarea majorității reglementărilor Uniunii Europene. Conform modificărilor și completărilor succesive aduse prin tratatele Uniunii Europene, atribuțiile Parlamentului European pot fi grupate în următoarele categorii:
atribuții normative;
atribuții în cadrul procedurii de desemnare și cenzurare a Comisiei;
atribuții de control;
atribuții în domeniul bugetar.
5.1Atribuții normative și procedurile utilizate
Pe parcursul evoluției Uniunii Europene, puterea normativă a Parlamentului European s-a exercitat în mod schematic, după patru proceduri legislative, în funcție de natura propunerii în discuție: consultarea, cooperarea, codecizia, avizul conform.
Consultarea
Această procedură reprezintă modalitatea cea mai redusă de intervenție a Parlamentului în cadrul procesului decizional. Această procedură presupune o singură lectură din partea Parlamentului și emiterea unui aviz consultativ.
Conform acestei proceduri, Consiliul poate să adopte un act, pe baza propunerii Comisiei, după consultarea Parlamentului.
Obligația de consultare a Parlamentului rezultă din dispoziții specifice ale tratatelor cu ocazia reglementării domeniilor de competență. Curtea de Justiție definește consultarea ca fiind mijlocul ce permite Parlamentului să participe efectiv la procesul legislativ al Comunității.
Această competență reprezintă un element esențial al echilibrului instituțional urmărit de tratate. Ea este reflectarea, chiar limitată la nivelul Comunității, a unui principiu democratic fundamental potrivit căruia, popoarele participă la exercitarea puterii prin intermediul unei puteri reprezentative.
Neconsultarea Parlamentului în cazurile prevăzute de tratate atrage nulitatea actului adoptat cu încălcarea acestor dispoziții .
Consultarea obligatorie a fost prevăzută prin Tratatul de la Roma (CE) în câteva domenii ale activității comunitare: politica agricolă comună, libera mișcare a bunurilor, politica transporturilor, mediul înconjurător, coeziunea economică și socială, programul de cercetare și dezvoltare tehnologică, programul de înlăturare a restricțiilor privind libertatea de stabilire, anumite măsuri financiare, orice amendament privind taxele vamale, etc.
Procedura consultării presupune conlucrarea mai multor organe comunitare. Propunerea Comisiei este remisă Parlamentului de către Secretariatului General al Consiliului Miniștrilor. Președintele Parlamentului supune propunerea primită analizei efectuate de către comisia parlamentară competentă.
Comisia parlamentară numește un raportor și examinează propunerea. Oricare dintre membrii comisiei parlamentare competente poate propune amendamente, acestea fiind adoptate de respectiva comisie prin vot majoritar, (cel puțin o pătrime din membrii săi având obligația să fie prezenți).
Raportul întocmit de comisia parlamentară competentă împreună cu propunerile de amendamente aprobate, sunt înaintate Parlamentului, care le va discuta în sesiune plenară. In cadrul sesiunii Parlamentului propunerea Comisiei poate fi adoptată, poate fi respinsă, sau Parlamentul poate să propună amendamente.
În cazul respingerii, Parlamentul avertizează Comisia să-și retragă propunerea. Retragerea propunerii încheie procedura de consultare. Menținerea procedurii conduce la o a doua examinare a textului de către comisia parlamentară competentă care va înainta în două luni un nou raport sesiunii plenare.
Dacă în cadrul sesiunii plenare Parlamentul aprobă propunerea însă cu amendamente, Comisia trebuie să-și prezinte poziția cu privire la fiecare din amendamentele propuse.
Se încearcă realizarea unui compromis între Comisie-Parlament. Votul Parlamentului este consultativ, varianta finală discutată de Consiliu fiind cea a Comisiei, amendamentele propuse de Parlament și neacceptate de Comisie fiind prezentate doar în scop informativ.
Procedura consultării obligatorii a fost extinsă la noi domenii atât prin Actul Unic European, cât și prin prevederile Tratatului de la Maastricht. Dacă o anumită măsură legislativă este adoptată fără consultarea Parlamentului atunci când această consultare este obligatorie, măsura va fi declarată nulă, întrucât procedura consultării este mijlocul care permite Parlamentului să joace un rol esențial în procesul legislativ comunitar.
Consultarea facultativă se referă la acele măsuri legislative adoptate de Comisie în baza atribuțiilor legislative conferite de Consiliu.
Proiectele acestor propuneri pot fi prezentate Parlamentului spre consultare fără ca neîndeplinirea acestei formalități să atragă – ca în cazul consultării obligatorii – nulitatea măsurii adoptate.
Reconsultarea Parlamentului s-a pus în practică cu ocazia modificărilor importante aduse textului inițial.
Tratatele nu prevăd în mod expres procedura de urmat în această situație.
S-a considerat că pentru modificările propuse de Comisie este necesară reconsultarea Parlamentului însă pentru modificările propuse de Consiliu, nu s-a stabilit încă o practică.
În mod oficial avizul consultativ al Parlamentului este solicitat de către Consiliu, însă în practică, proiectul este trimis de către Comisie simultan Consiliului și Parlamentului. Avizul consultativ al Parlamentului se prezintă în formă scrisă, motivat și prezentând eventualele propuneri de modificare a propunerii Comisiei.
Cooperarea
Aceasta este o procedură care presupunea două lecturi de către Parlament și Consiliu a textului ce urmează să fie adoptat. Ea se aplică ori de câte ori tratatul face referire la aceasta. Procedura cooperării a fost introdusă prin Actul Unic European în art. 149 – par. 2, fiind preluată de Tratatul de la Maastricht și reiterată în art. 252 din Tratatul CE.
Această inovație crește rolul Parlamentului European și îl implică în procesul de luare a deciziilor, dar fară să-i confere puteri legislative.
Procedura legislativă
Procedura legislativă ordinară
Procedura codeciziei a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht, fiind reglementată în art.251 din Tratatul CE. Tratatul de reformă de la Lisabona înlocuiește noțiunea de „codecizie” cu noțiunea de “procedură legislativă ordinară”.
Conform dispozițiilor art.289 TFUE, procedura legislativă ordinară constă în adoptarea în comun de către Parlamentul European și Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii, la propunerea Comisiei.
Procedura legislativă ordinară se generalizează, noile domenii în care se va aplica această metodă incluzând agricultura, energia, imigrarea, justiția și afacerile interne, sănătatea și fondurile structurale.
Procedurile legislative speciale
Tratatul de funcționare a Uniunii Europene reglementează și un ansamblu de proceduri legislative speciale, în cadrul cărora este implicat Parlamentul European.
Avizul conform
Procedura avizului conform reprezintă o modalitate de aprobare a unei propuneri a Consiliului de către Parlament, care se pronunță cu majoritate absolută a membrilor ce îl compun. Această procedură a fost introdusă prin Actul Unic European privind două situații distincte:
art. 237 CEE- referitor la cererile de aderare de noi state europene;
art. 310 CE- referitor la încheierea acordurilor de asociere cu state terțe.
Prin Tratatul de la Maastricht procedura avizului conform se extinde la noi domenii reglementarea dreptului de sejur și de circulație pentru cetățenii Uniunii; elaborarea unei proceduri electorale uniforme pentru alegerea Parlamentului European; modificarea statutului Sistemului European al Băncilor Centrale și încredințarea unor sarcini specifice Băncii Centrale Europene în domeniul controlului preventiv; organizarea și definirea obiectivelor fondurilor structurale și crearea Fondului de coeziune; admiterea de noi state în cadrul Uniunii Europene. De asemenea, procedura avizului conform este extinsă prin Tratatul de la Maastricht la noi categorii de acorduri: acorduri ce creează un cadru instituțional organizând proceduri de cooperare; acorduri cu implicații bugetare importante; acorduri prin care se modifică un act adoptat conform procedurii codeciziei.
Procedura avizului conform cuprinde mai multe faze fiind asemănătoare procedurii consultării cu excepția faptului că avizul Parlamentului obligă din punct de vedere juridic, dar nu pot fi introduse amendamente.
La solicitarea unui aviz de către președintele Consiliului către președintele Parlamentului, se întocmește un raport de către comisia parlamentară competentă care va fi supus votului Parlamentului în sesiune plenară.
Avizul conform se emite de Parlament cu votul majorității absolute a membrilor care îl compun. În cazul votului negativ al Parlamentului, Consiliul reexaminează proiectul de acord fiind din nou înaintat președintelui Parlamentului și procedura poate fi reluată.
În cazul în care Parlamentul nu emite avizul conform sau acesta este negativ, Consiliul nu poate adopta textul respectiv. Avizul conform al Parlamentului se publică în JOUE.
Absența intervenției Parlamentului.
La nivelul Uniunii Europene sunt domenii de competență legislativă a Consiliului în care acesta poate legifera-în baza unei proceduri de vot diferite-fără a fi necesară intervenția Parlamentului. Aceste domenii sunt:
domeniul comercial comun, domeniul transporturilor maritime și aeriene, domeniul liberei circulații a capitalurilor, modificarea autonomă a tarifului vamal comun, acțiuni urgente în materie de vize, în care Consiliul decide cu majoritate calificată;
domeniul culturii, acordurile internaționale, în care Consiliul decide în unanimitate.
5.2Atribuții privind desemnarea și cenzurarea Comisiei
Atribuții privind desemnarea Comisiei
Dispozițiile 17 alin.7 TUE asociază Parlamentul European la procedura de numire a președintelui și a celorlalți membrii ai Comisiei.
Conform acestor dispoziții, ținând seama de alegerile pentru Parlamentul European și după ce a procedat la consultările necesare, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune Parlamentului European un candidat la funcția de președinte al Comisiei.
Acest candidat este ales de Parlamentul European cu majoritatea membrilor care îl compun. În cazul în care acest candidat nu întrunește majoritatea, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune, în termen de o lună, un nou candidat, care este ales de Parlamentul European în conformitate cu aceeași procedură.
Consiliul, de comun acord cu președintele ales, adoptă lista celorlalte personalități pe care le propune pentru a fi numite membri ai Comisiei.
Alegerea acestora se efectuează, pe baza sugestiilor făcute de statele membre, în conformitate cu criteriile stabilite în tratat.
Președintele, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate și ceilalți membri ai Comisiei sunt supuși, în calitate de organ colegial, unui vot de aprobare al Parlamentului European. Pe baza acestei aprobări, Comisia este numită de Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată.
Atribuții privind cenzurarea Comisiei
Comisia, în calitate de organ colegial, răspunde în fața Parlamentului European. Parlamentul European poate adopta o moțiune de cenzură împotriva Comisiei, în conformitate cu articolul 234 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
În cazul în care se adoptă o astfel de moțiune, membrii Comisiei trebuie să demisioneze în mod colectiv din funcțiile lor, iar Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate trebuie să demisioneze din funcțiile pe care le exercită în cadrul Comisiei.
Conform dispozițiilor art.234 TFUE, Parlamentul European, sesizat printr-o moțiune de cenzură privind activitatea Comisiei, se poate pronunța asupra acestei moțiuni numai după cel puțin trei zile de la depunerea acesteia și numai prin vot deschis.
În cazul în care moțiunea de cenzură se adoptă cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate și de către majoritatea membrilor care compun Parlamentul European, membrii Comisiei trebuie să demisioneze colectiv din funcțiile lor, iar Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate trebuie să demisioneze din funcțiile pe care le exercită în cadrul Comisiei.
Aceștia rămân în funcție și continuă să gestioneze afacerile curente până la înlocuirea lor în conformitate cu articolul 17 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În acest caz, mandatul membrilor Comisiei numiți pentru a-i înlocui expiră la data la care ar fi trebuit să expire mandatul membrilor Comisiei obligați să demisioneze colectiv din funcțiile lor.
Moțiunea de cenzură este o sancțiune gravă care se poate aplica Comisiei, la inițiativa unui grup politic parlamentar sau a unui grup format din o zecime din membrii Parlamentului.
Posibilitatea introducerii moțiunii de cenzură de către Parlamentul European relevă responsabilitatea politică a Comisiei față de acest organ cu largă reprezentativitate democratică.
Atribuții privind desemnarea membrilor altor instituții
Membrii Curții de Conturi se numesc de către Consiliul, după consultarea Parlamentului European, pe baza propunerilor făcute de fiecare stat membru.
Dreptul Parlamentului de a fi consultat cu privire la munirea membrilor Curții de conturi a fost introdus în 1975.
După numirea Înaltului Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună, acesta este invitat să facă o declarație în fața Parlamentului European.
5.3Atribuții în domeniul bugetar
Pe parcursul evoluției Uniunii Europene, rolul Parlamentului a fost esențial în domeniul adoptării bugetului, Parlamentul fiind instituția care adopta bugetul.
Atribuțiile bugetare ale Parlamentului conform tratatelor anterioare Tratatului la Lisabona
Până la adoptarea Tratatului de la Lisabona, adoptarea bugetului Uniunii Europene era rezultatul unei proceduri de „codecizie” între Consiliu și Parlament. Procedura adoptării bugetului a evoluat concomitent cu evoluția regimului financiar.
Puterile Parlamentului erau diferit exercitate în privința adoptării bugetului, în funcție de caracterul obligatoriu sau neobligatoriu al cheltuielilor.
Cheltuielile obligatorii (66%din buget) sunt: Fondul Agricol European de Garanții, -ondul European de Dezvoltare, angajamentele externe ale Uniunii.
Cheltuielile neobligatorii (34%din buget) reprezintă: cheltuieli de personal, chirii, Fondul Regional de Dezvoltare, Fondul Social European, mediu, transport, cercetare, energie, informație, inovare.
Puterile Parlamentului se exercitau, în principal, asupra cheltuielilor neobligatorii. Noul tratat a eliminat distincția dintre cheltuielile obligatorii și cele neobligatorii, Parlamentul și Consiliul urmând să aibă un rol echilibrat în adoptarea bugetului.
Atribuțiile Parlamentului privind adoptarea bugetului conform dispozițiilor Tratatului de la Lisabona
Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură egislativă specială, adoptă bugetul anual al Uniunii,
Parlamentul European adoptă, la recomandarea Consiliului, descărcarea Comisiei de execuția bugetară. În acest scop, Parlamentul European analizează, ulterior Consiliului, conturile, bilanțul financiar și raportul de evaluare prevăzute la articolul 318, raportul anual ai Curții de Conturi însoțit de răspunsurile instituțiilor controlate la observațiile Curții de Conturi, declarația de certificare, precum și rapoartele speciale corespunzătoare ale Curții ce Conturi.
Înainte de a da descărcare Comisiei sau în orice alt scop care se încadrează în exercitarea atribuțiilor acesteia în materie de execuție bugetară, Parlamentul European poate cere să audieze Comisia cu privire la efectuarea cheltuielilor sau la funcționarea sistemelor de control financiar. Comisia prezintă Parlamentului European, la cererea acestuia, orice informație necesară.
Comisia depune toate eforturile pentru a da curs observațiilor care însoțesc deciziile de descărcare și celelalte observații ale Parlamentului European cu privire la executarea cheltuielilor, precum și a comentariilor care însoțesc recomandările de descărcare adoptate de Consiliu.
La cererea Parlamentului European sau a Consiliului, Comisia face un raport referitor la măsurile luate pe baza acestor observații și comentarii și, în special, cu privire la instrucțiunile date serviciilor însărcinate cu execuția bugetară. Aceste rapoarte se transmit și Curții de Conturi.
5.4Atribuții de control și proceduri utilizate
Controlul politic, primul ansamblu de atribuții ce au fost recunoscute Parlamentului prin tratatele constitutive, s-a perfecționat în cursul anilor, fiind completat cu noi mijloace și proceduri juridice.
În domeniul controlului politic Parlamentul European a deținut atribuții tradiționale, acestea fiind:
atribuții de informare – care constau în examinarea diferitelor documente adoptate de celelalte instituții comunitare precum și în posibilitatea de a adresa acestora întrebări scrise sau orale;
atribuții de sancțiune care constau în votarea unei moțiuni de cenzură împotriva Comisiei.
Tratatul de la Maastricht a adus o extindere și o întărire a atribuțiilor de control ale Parlamentului adăugând tehnici noi de control la dispoziția acestuia. De asemenea au fost prevăzute noi atribuții de control ale Parlamentului: dreptul de anchetă, dreptul de a primi petiții de la cetățenii Uniunii, dreptul de a numi un mediator.
Informările
Pe lângă sporirea atribuțiilor de control ale Parlamentului s-a înregistrat în timp și o extindere a atribuțiilor tradiționale de informare. În acest sens, este prevăzută obligația de principiu pentru toate celelalte instituții comunitare de a înainta rapoarte anuale Parlamentului European cu privire la stadiul progreselor înregistrate în domeniul politicii comunitare.
Prin extinderea atribuțiilor de informare se realizează instaurarea unor noi relații interinstituționale, traducând în practică principiile ce stau la baza sistemului instituțional comunitar și în special principiile echilibrului instituțional și al cooperării loiale între instituții.
În practică, Parlamentul European și-a extins controlul și asupra Consiliului European privind dreptul la informare.
Astfel, conform art. 15 alin.6 lit.d, Consiliul European trebuie să prezinte Parlamentului un raport după fiecare din reuniunile sale, precum și un raport scris anual privind progresele realizate de Uniune.
Conform art.l21 alin.5 TFUE, președintele Consiliului și Comisia au obligația de a prezenta rapoarte Parlamentului European asupra rezultatelor supravegherii multilaterale, instaurată în cadrul noii politici economice.
În aceași ordine conform art. 175 alin.2 TFUE, Comisia trebuie să prezinte un raport Parlamentului, Consiliului, Comitetului Economic și Social și Comitetului Regiunilor la fiecare trei ani asupra progresului obținut în realizarea coeziunii economice și sociale.
Totodată, Comisiei îi revine sarcina conform art. 190 TFUE să prezinte anual un raport Parlamentului și Consiliului cu privire la activitățile desfășurate în domeniul cercetării și dezvoltării tehnologice .
Conform art. 7 din Acordul în domeniul social anexat la Tratatul de la Maastricht, Comisia trebuie să întocmească stabilească în fiecare an un raport asupra evoluției realizării obiectivelor din cadrul politicii sociale, care va fi înaintat Parlamentului, Consiliului și Comitetului Economic și Social.
Tot în cadrul atribuțiilor de informare se înscrie și obligația președintelui Băncii Centrale Europene de a prezenta un raport Parlamentului, Consiliului, Comisiei și Consiliului European – cu privire la activitățile Sistemului European al Băncilor Centrale-conform art.284 alin.3 TFUE
Chiar și președintele Consiliului poate fi invitat să se prezinte în fața Comisiei parlamentare competente pentru a furniza explicații în cazul în care Consiliul a făcut rublică o recomandare privind politica economică.
Interpelările
Interpelările constituie un mijloc tradițional de control parlamentar, fiind reglementate inițial în art. 23 din Tratatul CECO, art. 110 din Tratatul CEEA și art. 197 alin. 3 din Tratatul CE.
Conform art.230 TFUE, Comisia răspunde oral sau în scris la întrebările pe care i le adresează Parlamentul European sau membrii acestuia.
Consiliul European și Consiliul sunt audiate de Parlamentul European în condițiile rrevăzute de regulamentul de procedură al Consiliului European și al Consiliului.
Regulamentul interior al Parlamentului stabilește trei categorii de interpelări: scrise, orale tară dezbateri, orale cu dezbateri.
Interpelările scrise pot fi făcute de membrii Parlamentului și se adresează Comisiei sau, după caz Consiliului, cu privire la oricare din aspectele ce privesc Uniunea Europeană și statele membre.
Acestor întrebări li se răspunde conform unor proceduri în termen de patru-șase !uni până la comunicarea răspunsului.
Interpelările deputaților sunt transmise Secretariatului general al Comisiei care le repartizează departamentelor implicate. Răspunsul se comunică în scris și se publică în JOUE.
Interpelările orale fără dezbateri pot fi făcute de deputați către Comisie sau după caz, Consiliu.
Interpelările sunt prezentate mai întâi președintelui Parlamentului care le va supune aprobării Biroului lărgit, iar acesta va decide asupra formei lor de adresare comunicându-le deputatului, Consiliului sau Comisiei. Fiecare sesiune parlamentară are cel mult o jumătate de zi acordată interpelărilor. Dialogul trebuie să fie rapid: întrebările să fie scurte și precise, instituțiile vizate urmând să dea răspunsuri succinte.
Interpelările orale cu dezbateri provin de la comisiile parlamentare, grupurile politice sau de la grupuri de câte cel puțin cinci deputați.
Acestea se înaintează președintelui Parlamentului, se analizează de către Biroul lărgit, după care se adresează instituției vizate. Reprezentantul instituției vizate va răspunde interpelărilor.
Petițiile
Pe parcursul dezvoltării construcției comunitare, un accent deosebit s-a pus pe promovarea și respectarea drepturilor omului, pe dezvoltarea tehnicilor și mijloacelor de garantare a acestor drepturi în baza instrumentelor juridice internaționale generale și a celor europene în special.
Prin Tratatul de la Maastricht sunt recunoscute două noi drepturi cetățenilor Uniunii acelea fiind dreptul la petiționate și dreptul de a se adresa unui mediator.
Orice cetățean al Uniunii are drept de petiționare către Parlamentul European în condițiile art.227 TFUE.
Conform acestor dispoziții, orice cetățean al Uniunii, ca și orice persoană fizică sau morală având reședința sau sediul statutar într-un stat membru, are dreptul de a prezenta cu titlu individual sau în asociație cu alți cetățeni sau persoane, o petiție Parlamentului European asupra unui subiect ținând de domeniile de activitate ale Uniunii și care îl sau o privesc în mod direct.
Tratatul de la Maastricht menționa în art F că Uniunea respectă drepturile fundamentale așa cum au fost garantate în Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma în 4 noiembrie 1950 și așa cum rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, toate acestea fiind considerate principii generale ale dreptului comunitar.
Dreptul de petiționare era reglementat anterior adoptării prin dispozițiile Regulamentului interior al Parlamentului European, conform căruia orice cetățean al Comunității avea dreptul de a prezenta cu titlu individual sau în asociere cu alți cetățeni cereri sau petiții scrise Parlamentului European.
Tratatul de la Lisabona extinde reglementările privind principiile democratice, cărora le consacră Titlul II din cuprinsul Tratatului privind Uniunea Europeană.
În toate activitățile sale, Uniunea respectă principiul egalității cetățenilor săi, care beneficiază de o atenție egală din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor sale.
Este cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat membru. Cetățenia Uniunii se adaugă cetățeniei naționale și nu o înlocuiește pe aceasta. Funcționarea Uniunii se întemeiază pe principiul democrației reprezentative.
Cetățenii sunt reprezentați direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European.
Statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de șefii lor de stat sau de guvern și în Consiliu de guvernele lor, care la rândul lor răspund în mod democratic fie în fața parlamentelor naționale, fie în fața cetățenilor lor.
Orice cetățean are dreptul de a participa la viața democratică a Uniunii. Deciziile se iau în mod cât mai deschis și la un nivel cât mai apropiat posibil de cetățean.
Partidele politice la nivel european contribuie la formarea conștiinței politice europene și la exprimarea voinței cetățenilor Uniunii.
Instituțiile acordă cetățenilor și asociațiilor reprezentative, prin mijloace corespunzătoare, posibilitatea de a-și face cunoscute opiniile și de a face schimb de opinii în mod public, în toate domeniile de acțiune ale Uniunii.
Instituțiile Uniunii mențin un dialog deschis, transparent și constant cu asociațiile reprezentative și cu societatea civilă.
În vederea asigurării coerenței și a transparenței acțiunilor Uniunii, Comisia Europeană procedează la ample consultări ale părților interesate.
Mediatorul
Instituția mediatorului reprezintă o inovație adusă prin Tratatul de la Maastricht
Consacrarea juridică a acestei instituții o reprezintă dispozițiile art. 228 TFUE
Ombudsmanul European, ales de Parlamentul European, este împuternicit să primească plângeri din partea oricărui cetățean al Uniunii sau a oricărei persoane fizice sau juridice cu reședința sau sediul social într-un stat membru, care privesc cazuri de administrare defectuoasă în activitatea instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii, cu excepția Curții de Justiție a Uniunii Europene în exercitarea funcțiilor acesteia. Acesta investighează aceste plângeri și întocmește un raport cu privire la acestea.
Potrivit misiunii sale, Ombudsmanul efectuează investigațiile pe care le consideră justificate, din proprie inițiativă sau pe baza plângerilor care i-au fost adresate direct sau prin intermediul unui membru al Parlamentului European, cu excepția cazului în care pretinsele fapte fac sau au făcut obiectul unei proceduri judiciare.
În cazul în care Ombudsmanul constată un caz de administrare defectuoasă, acesta sesizează instituția, organul, oficiul sau agenția în cauză, care dispune de un termen de trei luni pentru a-i comunica punctul său de vedere. Ombudsmanul transmite apoi un raport Parlamentului European și instituției în cauză. Persoana care a formulat plângerea este informată cu privire la rezultatul acestor investigații.
În fiecare an, Ombudsmanul prezintă un raport Parlamentului European cu privire la rezultatele investigațiilor sale.
Ombudsmanul este ales, după fiecare alegere a Parlamentului European, pe durata legislaturii. Mandatul acestuia poate fi reînnoit. Ombudsmanul poate fi destituit de Curtea de Justiție, la plângerea Parlamentului European, în cazul în care nu mai îndeplinește condițiile necesare exercitării funcțiilor sale sau a comis o abatere gravă.
Ombudsmanul își exercită funcțiile în deplină independență. În îndeplinirea îndatoririlor sale, acesta nu solicită și nici nu acceptă instrucțiuni din partea vreunui guvern, instituție, organ, oficiu sau agenție. Pe durata exercitării funcțiilor sale, Ombudsmanul nu poate exercita nicio altă activitate profesională, remunerată sau nu.
Parlamentul European, hotărând prin regulamente din proprie inițiativă, în conformitate cu o procedură legislativă specială, stabilește statutul și condițiile generale de exercitare a funcțiilor Ombudsmanului, după avizul Comisiei și cu aprobarea Consiliului.
Comisia temporară de anchetă
O altă posibilitate de a-și pune în valoare atribuțiile de control ale Parlamentului, o reprezintă instituirea unei Comisii temporare de anchetă – reglementată în art. 226 TFUE
În cadrul realizării misiunilor sale, Parlamentul European poate, la cererea unui sfert dintre membrii dintre săi, să constituie o comisie temporară de anchetă pentru a examina, fără să aducă prejudicii atribuțiilor conferite altor instituții sau organe, acuzațiile de infracțiune sau de proastă administrare în aplicarea dreptului comunitar, afară de cazul în care faptele respective sunt cercetate de un for jurisdictional iar procedura jurisdicțională nu s-a încheiat.
Comisia cercetează cazuri individuale, strict determinate privind acuzațiile de infracțiune și proasta administrare a aplicării în dreptul comunitar, existența ei luând sfârșit prin depunerea raportului său cu concluziile asupra anchetei efectuate.
Dispoziția legală nu face nicio referire cu privire la calitatea subiectului activ, astfel încât se poate considera că aceste acuzații pot fi formulate de orice cetățean al Uniunii, de persoane fizice sau de persoane juridice, de instituțiile comunitare sau de statele membre.
Obiectul afirmațiilor îl poate constitui atât fapte penale care nu se află pe rolul altei jurisdicții, sau alte fapte care reclamă o proastă administrare a dreptului comunitar.
Modalitățile de exercitare a dreptului de anchetă sunt stabilite de comun acord între Parlamentul European, Consiliu și Comisie.
CONCLUZII
După mai bine de șase decenii de integrare europeană, prin tratate, negocieri, ajustări, inovații, adaptări etc…, în Uniunea Europeană de astăzi există, fără îndoială, multe reușite. Există libera circulație (mărfuri, persoane, servicii, capitaluri), există o serie de politici comune (agricultura, mediu, transporturi etc…), orientări pentru structuri și politici economice comune, există instituții comunitare, drept comunitar, buget comunitar, există imn, steag, cetățenie, misiuni diplomatice. Mai există inițiative și acțiuni politico-diplomatice purtate în numele Europei, ajutoare economice, sprijinul moral și umanitar. Fiecare dintre acestea își are însemnătatea și greutatea sa în lumea de azi. Din aceste puncte de vedere, Uniunea Europeană este o realitate incontestabilă.
Până la aceste reușite au fost dispute de anvergură, au fost șicane, au fost ratări, au existat incertitudini. Au fost momente când cu greu se putea prevedea traiectoria procesului comunitar, precum eșecul Comunității Europene de Apărare (1954), criza scaunelor goale (1965), unele extinderi, conferințe interguvernamentale sau procesul de ratificare al Tratatului de la Maastricht și chiar Amsterdam. Au fost (și mai sunt) puse în discuție chiar unele dintre principiile fondatoare. Au fost lăudați, criticați, ignorați șefi de state, miniștrii sau chiar statele însele. Fiecare și-a jucat interesul și șansa sa acolo unde s-a putut, indiferent că a fost vorba de Franța, Marea Britanie, Grecia sau Danemarca.
Destinul Parlamentului European este în chipul cel mai evident legat de cel al construcției europene în general. Dacă, pe de o parte, puterile sale s-au întărit, dacă, pe de altă parte, alegerea lui directă a putut fi realizată, acest lucru nu s-a întâmplat numai pentru că există o „dinamică proprie” a organelor parlamentare.
Dacă era așa, alte adunări europene ar fi putut și ele să-și sporească puterile și să organizeze alegeri directe.
Situația actuală se datorează faptului că popoarele celor Șase state, au voit laolaltă și în același timp aprofundarea și lărgirea Uniunii. Uniunea Europeană este însă compusă din state care practică democrația parlamentară. Este, așadar, inevitabil ca suprastructura care se elaborează la Bruxelles, Luxemburg și Strasbourg să comporte deopotrivă un organ parlamentar. Acest organ parlamentar, pentru că este european, nu poate fi prin forța lucrurilor decât o sinteză a structurilor parlamentare naționale.
Fiind o sinteză, în multe privințe, combinând unele tehnici parlamentare
anglo-saxone cu tehnici continentale și oferind o osmoză între temperamente parlamentare anglo-saxone și latine, osmoză reușită de altfel, defectele celor două tipuri de parlamentarism corijându-se reciproc.
Astfel, riscul atât de temut de unii al unui regim de adunare europeană este redus, cu atât mai mult cu cât nu există un guvern european de susținut.
Tot așa, întărirea, prin etape succesive, a puterilor Parlamentului European face imposibilă transformarea sa subită în Constituantă. Sufragiul universal nu este în sine revoluționar. El era în 1789, când reprezenta instrumentul modern de legitimare a puterii în raport cu principiul ereditării senioriale sau regale. El nu mai este așa astăzi, când este în general admis și servește pentru a desemna la fel de bine adunările naționale și Parlamentul European.
Reprezentând peste 500 de milioane de cetățeni, forum democratic unic în lume, Parlamentul European reflectă sensibilitățile politice și naționale ale celor 27 de state membre și își asumă invitația de a aborda numeroase probleme sociale de care se lovește cetățeanul Europei și de a propune soluții.
Astfel, „proiectul Tratatului instituind Uniunea Europeană”, adoptat de către Parlamentul European în 1984, a fost catalizatorul decisiv care, doi ani mai târziu, le-a condus pe cele 12 state la semnarea Actului Unic și, în 1992, a Tratatului asupra Uniunii Europene. Parlamentul European a avut de asemenea un rol major în semnarea tratatului de la Amsterdam (prima revizuire a tratatului de la Maastricht) și a tratatului de la Nice (esențial în condițiile extinderii Uniunii Europene).
Din 1989, trăim într-o Europă nouă. Parlamentul European susține toate eforturile desfășurate pentru a profita de istorica ocazie de a reuni toate popoarele Europei în sânul unei structuri comune de pace și prosperitate.
Cuvântul „unitate” are diferite înțelesuri pentru diferite persoane. Popoarele Europei au o istorie comună și, în ciuda diferențelor, ele au o moștenire comună.
Conceptele care stau la baza Uniunii Europene erau și vor rămâne, dreptatea, democrația și statul de drept și nicidecum puterea militară. Această abordare s-a dovedit a fi cea mai potrivită, datorită succesului său spectacular. Vechea ordine în Europa Răsăriteană a dispărut.
Toate țările Europei fac eforturi în cadrul OSCE și în alte contexte în scopul creării păcii permanente și stabilității. Vechii dușmani fac acum schimburi de vederi și de idei.
Pentru moment, se acordă prioritate reconstrucției economice precare a Europei pe fondul crizei financiare mondiale ce s-a făcut simțită începând cu anul 2008, toate țările UE cooperând în acestă direcție.
În ultimul timp s-a ridicat problema supraviețuirii Uniunii Europene.
Începuturile dilemei supraviețuirii Uniunii Europene și implicit a Parlamentului European a început să existe odată cu problema Greciei, stat membru al Uniunii Europene.
Criza prin care Uniunea Eupopeană trece datorită crizei datoriilor suverane pune în pericol planurile statelor est-europene ce își doresc să intre în zona euro.
Însă, oficialii acestor state subliniază necesitatea ca Uniunea Europeană să își mențină criteriile stricte de aderare și nu să le modifice în scopul salvării Greciei de a faliment .
Este cunoscut faptul că în 2014 vor avea loc alegerile europene, acestea reprezentând o noutate pentru toate statele membre și asta pentru că sunt primele alegeri care se vor desfășoară în conformitate cu prevederile Tratatului de la Lisabona.
Așa cum am prezentat pe parcursul lucrării ceea ce aduce nou Tratatul de la Lisabona este, în primul rând, reprezentat de sporirea rolului Parlamentului European ca adunare reprezentativă a Uniunii Europene.
Viitorul Parlament European va trebui alături de Comisia Europeană, să asigure implementarea noului acord cadru pentru perioada 2014-2020.
Alegerile ce se vor desfășura în 2014 vin într-un moment în care Uniunea Europeană are nevoie de mai multă solidaritate, de mai multă unitate pentru a putea trece peste problemele de ordin economic ce există la ora actuală la nivelul Uniunii.
Având la bază instituțiile comunitare și mesajul lăsat de Robert Schuman și de ceilalți întemeietori, cetățenilor Europei le revine acum datoria de a desăvârși unitatea continentală, fără a înceta vreodată să creadă în contribuția pe care această Uniune va continua să o aducă civilizației.
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Bărbulescu Iordan Gh., Uniunea Europeană, Editura Trei, 2001 ;
Bibere Octavian, Uniunea Europeană între real și virtual, Editura All București 1999;
Marie-Therese Bitsch, Histoire de la construction europeenne de 1945 a nos jours, Editions Complexe 1996;
Diaconu, Nicoleta Dreptul Uniunii Europene,Tratat, ediția a II-a revizuită, Editura Lumina LEx, București 2011 ;
Fuerea Augustin., Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București 2002;
Fuerea, Augustin Manualul Uniunii Europene, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2006;
Filipescu, I.m A. Fuerea, Drept instituțional comunitar european, ediția a IV-a, Editura Actami Buucrești 1999
Filipescu, Ion, Augustin Fuerea, Drept instituțional comunitar european, ediția a V-a, Editura Actami, București 2000;
J.C. Gautron, Droit européen, Dalloz Paris 1997;
Ivan, Adrian Liviu Sub zodia Statelor Unite ale Europei, CA Publishing, Cluj-Napoca 2009;
Jean Monnet, Mémoires, Ed. Fayard, Paris 1976;
Richard N. Condenhove-Kalergi, Pan-Europa, pro-Europa Tg. Mureș, 1997;
Mazilu Dumitru, Integrarea europeană. Drept comunitar și instituții europene, Ed. Lumina Lex, București 2001;
Mihăilă Marian, Carmen Suciu, Dan Stan, Drept instituțional comunitar, Ed. Lumina Lex, București 2002;
Nicula, Alin Remus Parlamentul European și funcțiile sale în construcția comunitară europeană, Teză de doctorat susținută la Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca 2011;
Pascale Fontaine, Construcția europeană până în zilele noastre, Institutul European, Iași 1998;
Joël Rideau, Droit institutionnel de l'Union et des Communautés européennes, ediția a 3-a, L.G.D.J, Paris 1999;
Scăunaș, Stelian Uniunea Europeană. Construcție. Instituții. Drept, Ed. All Beck, București, 2005.
Ținca, Ovidiu Drept comunitar general, Editura Didactică și Pedagogică R.A, București 1999;
Voicu Marin, Drept Comunitar – Teorie și jurisprudență, Ed. EX PONTO, Constanța 2002.
Zlătescu Irina Maria, Radu C. Demetrescu, Drept instituțional comunitar, Ed. Olimp, București 1999;
Legislație
Tratatul de la Paris, instituind C.E.C.A. –1951 (intrat în vigoare în 1952).
Tratatele de la Roma, instituind C.E.E. și EURATOM 1957 (intrate în vigoare în 1958).
Tratatul de la Bruxelles, instituind un Consiliu unic și o Comisie unică –1965 (intrat în vigoare în 1967).
Actul unic european –1986 (intrat în vigoare în 1987).
Tratatul de la Maastricht, privind Uniunea Europeană –1992 (intrat în vigoare în 1993).
Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeană –1997 (intrat în vigoare în 1999).
Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001.
Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa adoptat la 13 iunie-10 iulie 2003 ;
Tratatul de la Lisabona din 2009
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Democratia Reprezentativa In Uniunea Europeana (ID: 106608)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.