Democratia, Cetatenia Si Media

I. Democrația, cetățenia și media

Imaginea predominantă a țărilor post-comuniste care reiese din literatura de specialitate, este aceea a unor “democrații fără cetățeni”. Cercetatori dintr-o varietate de discipline au argumentat că societatea civilă este, în aceste țări, structural deficitară. Aici, elitele politice au reușit să protejeze anumite drepturi civile de bază, prin implementarea unor proceduri democratice, dar nu au reușit să îmbunătățească activități ca voluntariatul sau angajamentul civic, nici măcar la un nivel de bază.

Pentru a putea discuta în mod serios despre termenul de democrație, trebuie să știm în primul rând ce determină aceasta. Există varii definiții ale democrației. Collier și Levitsky (2011) sistematizează diferite definiții contemporane și găsesc o proliferare remarcabilă a unor subtipuri de democrații. Potrivit acestora, există în jur de 550 de exemple de democrații “cu adjective”. Charles Tilly (2007) observă în cartea sa, “Democrația”, că elitele intelectuale aleg, în mod implicit sau explicit, patru definiții ale acestui termen: constituțional, substanțial, procedural și orientat pe proces.

Abordarea constituțională vizează legile pe care un regim le adoptă în ceea ce privește activitatea politică. Putem totuși observa că de-a lungul istoriei, au existat diferențe între oligarhii, monarhii, republici și alte tipuri de regimuri, prin intermediul unor aranjamente legale contrastante. În cadrul democrațiilor putem observa diferențe între monarhii constituționale, sisteme prezidențiale și aranjamente centrate pe parlament, ca să nu mai specificăm și variațiile precum structuri federale contra structuri unitare. Există, de asemenea și mari discrepanțe în ceea ce privește principiile anunțate și practicile zilnice, ca în cazul Kazakhstanului și al Jamaicăi.

Abordarea substanțială, sau de fond, se bazează pe condițiile de viață și politicile pe care le promovează un anumit regim. Dacă acesta promovează bunăstarea cetățeanului, libertatea individuală, securitatea, egalitatea socială, rezolvarea pașnică a conflictelor, echitatea, dezbaterea publică, atunci îl putem numi democratic, indiferent de constituția aplicată. Tilly găsește însă două probleme în această ecuație. În primul rând se referă la compromisurile care trebuie manevrate. El lansează întrebarea: “Dacă un regim este sărac, dar ceatenii săi se bucură de o egalitate dură, ar trebui considerat ca fiind mai democratic decât un regim prosper dar extrem de inegal?”. A doua problemă pe care o lansează autorul este legată de faptul că, punând accent pe posibilele rezultate ale politicilor, este subminat orice efort de a afla dacă anumite aranjamente politice (între care și democrația) promovează rezultate de fond mai bune decât alte aranjamente politice: “Dacă am vrea să știm de fapt sub ce condiții și cum promovează regimurile drepturile de bază stabilite de democrație”?

Din punct de vedere procedural, un regim este democratic dacă se bazează pe anumite practici guvernamentale. “Majoritatea observatorilor procedurali își centrează atenția pe alegeri, întrebând dacă alegerile general competitive care angajează un număr mare de cetățeni produc regulat schimbări în personalul guvernamental și politică”. Charles Tilly spune despre definiția procedurală a democrațieii că, în ciuda avantajelor pe care le oferă, lucrează cu niște concepții extrem de “subțiri” în ceea ce privește procesele politice implicate. Elementele procedurale după care Fredom House – Agenția de Monitorizare din New York – evaluează dacă un stat poate fi numit democrație electorală sau nu, sunt: un sistem competitiv și multipartidist; sufragiu universal pentru toți cetățenii adulți; alegeri regulat contestate efectuate în condiții de vot secret, rezonabile și care nu implică frauda masivă, care ar putea duce la rezultate nereprezentative pentru opinia publică; acces al partidelor politice la electorat prin media și prin campanii politice deschise.

Freedon House a stabilit pe aceste creiterii “lipsite de pretenții”, așa cum afirmă Charles Tilly(2006) în cartea sa “Contention and Democracy în Europe, 1650-2000”, că în anul 1900, nici unul dinre cele 55 de regimuri naționale independente nu era democratic, din cauza restricțiilor votului de gen sau proprietate, aplicare în toate regimurile reprezentative. În anul 1950 existau 22 de regimuri democratice din 80, iar în anul 2001 121 din 192. “Totuși, pe lista regimurilor democratice din anul 2001 erau incluse zone divizate și violente precum Bangladesh, Benin, Columbia, Fiji, Georgia, Haiti, Republica Kargazstan, Liberia, Mongolia, Nigeria, Sierra Leone și Sri Lanka.”

Abordarea democrației orientată pe proces diferă substanțial de celelalte trei menționate. Aceasta identifică un set de procese care trebuie să fie în continuă mișcare pentru ca o situație să poată fi numită democratică. Robert Dahl a stipulat cinci criterii ale democrației orientate pe proces. Primul dintre acestea este participarea efectivă. Înainte de a adopta o politică, toți membrii asociației trebuie să aibe oportunități egale și efective de a își exprima punctul de vedere în legătură cu felul în care ar trebui să arate aceasta. Al doilea criteriu este acela al votului egal: în momentul deciziei legate de politică, fiecare membru trebuie să aibe dreptul de a vota, iar voturile trebuie tratate în mod egal. Claritatea, cel de-al treilea criteriu, se referă la faptul că fiecare membru, în limite rezonabile de timp, trebuie să aibe oportunități egale și efective pentru a afla care sunt politicile alternative și care sunt consecințele lor. Controlul agendei este criteriul care asigură oportunitatea exclusivă a membrilor de a decide cum și ce aspecte vor fi plasate în agendă. Politicile asociației sunt întotdeauna deschise la schimbări de către membrii, dacă aleg să facă asta. Includerea adulților este ultimul criteriu numit de Dahl. Toți (sau, în anumite situații stipulate de lege, majoritatea) adulților cu domiciliu permanent trebuie să aibe drepturile depline de cetățeni, implicate de primele patru criterii. Înainte de secolul XX, acest criteriu era respins de majoritatea avocaților democrației.

Ultimul standard, în mod ironic, exclude multe cazuri pe care filosofii politici le-au privit ca fiind modele istorice ale democrației. Societățile grecești și romane, de exemplu, și-au construit deliberările politice prin excludere masivă, în special a femeilor, sclavilor și cerșetorilor. Tilly spune că inainte sa ne grabim sa identificam orașele-stat grecești ca fiind democrațiile originale, trebuie sa reflectăm asupra unui fapt fundamental: “aproximativ jumătate din populația Atenei consta în sclavi”. Doar bărbații, adulți și liberi aveau cetățenie. Cu toate acestea sclavii au jucat un rol important în politica ateniană. Faptul că ei munceau a oferit mai mult timp cetățenilor pentru a participa la politicile publice.

Robert Putnam(1998) este de părere că pentru a studia performanța instituțională, trebuie să o măsurăm cu grijă. Orice măsurătoare a guvernării, spune acesta, trebuie sa bifeze patru teste. În primul rând trebuie să fie comprehensivă, consistentă din punct de vedere intern, durabilă și trebuie sa corespundă obiectivelor și evaluarilor constituanților și protagoniștilor instituției.

Criteriile lui Dahl(1998) diferă în mod clar de celelalte trei definiții democratice menționate mai sus. Acesta nu menționează nici o formă constituțională. El evită cu grijă să creeze premise sociale în definiție. În final, criteriile lui includ procedura votului egal, dar se concentrează asupra felului în care funcționează asociația (prin descrierea unui set de conexiuni ale proceselor politice), nu a tehnicilor folosite pentru a-și atinge scopruile.

Atunci când Dahl trece de la asociațiile politice la regimuri politice naționale, păstrează sistemul orientat pe proces, dar conduce discuția către instituții. Instituțiile sunt construite din practicile care dăinuie. “Tipul de regim pe care Dahl îl numește >>democrație poliarhală<< instalează șase instituții distincte: oficialii aleși; alegerile libere, corecte și frecvente; autonomia asociativă; cetățenia inclusivă.” Tilly observă că și aici apare procedura votului, dar criteriile lui Dahl descriu un proces de lucru, o serie de interacțiuni regularizate între cetățeni și oficiali. Acest lucru, observă autorul, este mult peste standardele procedurale normale. Problema pe care o gasește Tilly este aceea că standardele lui Dahl funcționează ca o listă cu răspunsturi statice (da sau nu). Dacă un regim îndeplinește toate criteriile sale, atunci poate fi numit democrație, dacă unul dintre ele lipsește sau nu functionează bine, acesta nu mai poate fi privit ca o democrație. Această abordare a democrației poate fi utilă atunci când calculam anual care regim intră sau nu pe lista democrațiilor. Dar dacă dorim sa facem o paralelăîntre regimuri în legătură cu cât sunt ele de democratice în raport cu alte regimuri, sau dacă unul dintre regimuri a fost mai mult sau mai puțin democratic într-o anumită perioadă de timp (și de ce), abordarea nu mai poate funcționa.

Eforturile de a compara democrații au o lungă istorie. Putem identifica două tradiții de bază în această arie: primele sunt acelea care folosesc măsurători obiective precum participarea la vot, componența corpurilor legislative, francizele; următoarele sunt acelea care se bazează pe clasamentul experimentat al performanțelor țărilor în ceea ce privește aspecte ale democrației liberale, precum corectitudinea alegegilor, libertatea presei, drepturile și libertatile cetățenilor și ale grupurilor politice și altele. Din punctul meu de vedere cea mai bună variantă pentru a compara democațiile este aceea de a găsi o cale de mijloc, de a face o simbiozăîntre cele două tradiții pentru a minimaliza posibilele înclinări ale balanței.

Valul regimurilor comuniste prabușite după 1989 a venit ca o surpriză din punct de vedere al observatorilor, care nu au reușit să anticipeze schimbări de acest ordin. Cu doar câțiva ani în urmă, în 1984, Samuel Huntington spunea că democratizarea în Europa de Est este mult mai puțin probabilă decât în orice alt loc din lume. După această prabușire a comunismului est-european cel mai discutat subiect era concentrat asupra factorilor care au influențat această prabușire. Mult mai putin discutat a fost subiectul consolidării democrației în țările din Europa Centrală și de Est, după schimbarile de regim inițiale aduse de revoluțiile din ‘89. Transformările au fost marcate de eterogenitate: unele țări s-au consolidat mai repede decât altele din punct de vedere democratic.

Pentru a înțelege aceste diferențe desfășurate pe parcursul timpului, cred că cea mai bună metodă este aceea de a examina cum s-au dezvoltat teoriile de consolidare democratică în alte părți ale lumii și a le testa puterea. Acest lucru l-au facut Bogdan Radu și Nina Bandelj, în lucrarea “Consolidation of Democracy in Postcommunist Europe” (Universitatea din California, Irvine, 2006), pentru 11 țări din Europa Centrală și de Est, în perioada 1990-2002. Ei sunt de părere că transformările politice din Europa post-comunistă trebuie să ia în considerare contextele istorice și socio-economice ale transformărilor post-socialismului de scară largă din regiune, unde dezvoltările domestice sunt influențate de forțele transnaționale, în special eforturile țărilor de a adera la Uniunea Europeana. Ipoteza lor este aceea că principală provocare în consolidarea democratică din Europa post-comunistă nu este lipsa de modernizare sau industrializarea, așa cum probabil s-a întâmplat în alte situații istorice de tranziție la democrație. Schimbările din această zonă apar în jurul realizării și legalizării instituțiilor care vor susține o nouă ordine socială în Europa Centrală și de Est, bazată pe un sistem politic democratic. Prin urmare, “catalizatorul principal al transformărilor politice în această regiune nu este dezvoltarea economică>>natural<< capitalistă, care poate apărea după dizolvarea unui sistem socialist, așa cum poate și implicarea perspectivei modernizarii”. Extrem de important pentru consolidarea democrației este angajamentul politic al elitelor în ceea ce privește crearea instituțiilor democratice și educarea cetățenilor în legătură cu modul de funcționare al acestora – amandouă fiind structurate și de presiunea externă de aderare la Uniunea Europeană.

Bazându-se pe experiențele Americii Latine și ale Europei de Sud, s-a lansat teza că tranzițiile din Europa de Est au fost rezultatul unor negocieri de împărțire a puterii între diferitele elite. Sigur că unele studii empirice au negat această idee a tranziției bazată pe un pact. McFaul, a argumentat în articolul său,”The Fourth Wave of Democracy and Dictatorship: Noncooperative Transitions in the Postcommunist World”, că dacă luăm în considerare acele foste țări satelit ale blocului sovietic, care au avut un succes mai mic în ceea ce privește democratizarea, observăm că cea mai eficientă tranziție nu a fost una negociată, ci mai degrabă una non-cooperativă. El spune că a fost un simplu joc de putere, iar democrația a apărut în țări unde democrațiile s-au bucurat de un avantaj de putere decisiv. Pe lângă avantajul clivajului elitelor, la caderea regimurilor comuniste au participat și masele și protestele. Printre influențele extrerne, cercetatorii au subliniat și oportunitatea politică de opoziție, creată de pierderea influenței Uniunii Sovietice în fața statelor satelit, odată cu venirea lui Gorbaciov la putere.

Procesul de democratizare de după 1989 a fost marcat de o supraabundență de partide politice în Europa Centrală și de Est. Unul din cazurile extreme a fost cel al Poloniei, unde, la alegerile parlamentare din 1991, au participat aproape 30 de partide, dintre care nici unul nu a depășit procentul 12 din voturile totale. Rezultatul a fost unul al instabilității. De asemenea, în mod neașteptat, scena politică post-comunistă a fost marcată și de regenerarea și persistența fostelor partide comuniste, după 1989. În mai multe țări, printre care Polonia, Ungaria, și Bulgaria, în primele trei alegeri, partidele comuniste s-au întors la putere. Pe lângă asta, în toate fostele țări comuiste europene, cu excepția Ungariei, partidele naționaliste au avut un succes de scară largă, care de multe ori au câștigat reprezentare în guvern.

Vârful provocării post-comuniste rămâne totuși simultaneitatea proceselor democratizării, privatizării, regionalizării și globalizării. Transformările politice din Europa Centrală și de Est au fost congruente cu liberalizarea economiilor lor. Acest lucru nu este valabil și pentru societatile asiatice estice, care au început democratizarea doar după ce au creat legături economice globale. Alta a fost situația și în America Latină, unde, chiar dacă schimbarile economice și politice au avut loc simultan, regimul proprietății nu a fost reformat în mod fundamental, la fel ca în regiunile centrale și de est ale Europei. Nici situația Chinei nu poate fi comparată cu cea din această regiune, chiar dacă au în comun trecutul socialist. China nu a fost nici democratizată nici privatizaăa substanțial, lucru care crează imposibilitatea de a compara cele două situații. Mai mult de atât, Nina Bandelj și Bogdan Radu argumentează că specificitatea tranziției la democrație din Europa Centrală și de Est este redată de faptul că majoritatea țărilor post-comuniste de aici au dorit sa devină membre în asociația regională a Uniunii Europene.

Tranziția la democrație în Europa Centrală și de Est trebuie privită ca parte a unor transformari de scară largă, care au presupus o schimbare fundamentală în structura instituțională a societății. Pentru a înțelege apariția noii oridini politice bazate pe democrație, trebuie să oferim atenție în special forțelor politice care au ajutat la crearea acestei ordini și instituțiilor politice care le sprijina.

Ekiert (2011) este de părere că lecția pe care o primim de la țările foste comuniste care au avut o tranziție spre democrație de succes este aceea că instituțiile care au promovat împărțirea puterii politice și economice în stat și includerea unor actori variați în procesul de luare a deciziilor legislative, sunt cele care au condus cel mai repede la o facilitare a consolidării democratice. Alegerea sistemelor constituțional și electoral, apare aici ca fiind cea mai importantă. Adoptarea unui sistem de guvernare parlamentar cu reprezentare proporțională, hrănește emergența unei forțe politice echilibrate și diverse și stabilește obiceiurile moderației și clădirii de coaliții. În contrast, un sistem presidențial facilitează concentrarea puterii în mâinile unui număr mic de elite și conduce cel mai probabil către autoritarism. Curțile constituționale independente, băncile centrale sau consiliile monetare și alte corpuri independente similar create, înzestrate cu control și functii regulatoare cresc transparența și responsabilitatea, constrang liderii politici și șterg posibilitățile de coruptie și câștiguri ilegitime. În contextul post-comunist, țările care au adoptat un sistem parlamentar au experimentat o consolidare a democrației mai reușită decât celelalte.

Problema principală în reformarea de succes a statului este crearea unor instituții ale statului care nu interferează excesiv cu viețile cetățenilor și libertățile lor politice și economice, dar care sunt destul de puternice pentru a impune statul de drept și de a evita luarea puterii de către grupurile puternice de interes. Statele post-comuniste de succes arată că prin crearea unui stat capabil, eficient și democratic, condus de birocrați profesioniști, facilitează tranziția la democrație. S-a adeverit că una din cele mai mari greșeli ale tranzițiilor din primii ani a fost subaprecierea importanței unui stat puternic în consolidarea democrațiilor liberale. Statul trebuie să rămână actorul dominant în zona de elaborare a politicilor și menținere a ordinii, dar trebuie să existe instituții care echilibrează balanța și actori ai societății civile, care să se asigure că statul rămâne transparent și responsabil.

Un alt element indispensabil pentru sistemele democratice de succes este, din punctul de vedere al lui Grzeorz Ekiert (2011), la fel ca și la Charles Tilly, competiția politică. În Europa Centrală și de Est sistemele competitive cu forțe politice echilibrate care alternează la guvernare și putere dispersată, sunt cele mai reușite din punct de vedere al menținerii instituțiilor democratice și al asigurării unor politici echitabile.

Totuși nu este de ajuns sa existe instituții de stat bine structurate și competiție politică puternică, ci trebuie sa existe și alți actori care sa aibe acces substanțial și continuu în procesul de guvernare. Acești actori sunt societatea civilă, sectorul de muncă, de afaceri, sau orice alte grupui diferite de reprezentanții aleși și birocrați. Susan Rose-Ackerman este de părere că o democrație în adevăratul sens al cuvântului nu poate exista decât dacă procesul de elaborare a politicilor este reprezentativ pentru cetățeni, prin proceduri transparente care caută să încorporeze implicarea publică. Atunci când politica este făcută în guverne și birocrații, acestea trebuie sa ia decizii bazate pe necesitatile indivizilor, firmelor și ale altor organizații. Cetățenii nu ar trebui sa fie implicați doar în monitorizare, dar și în crearea legilor, chiar dacă guvernul deține autoritatea ultimă de a emite legile generale, în concordanță cu mandatele sale statutare.

În Europa Centrală și de Est, anii care au urmat momentului 1989, au fost caracterizați de un mare efort de reformare și redefinire a elementului instituțional al democrației, de stabilirea structurilor instituționale, amendarea legislației, reformarea birocratică, privatizare și dezvoltarea economiilor către unele de piață. “În comparație cu progresul remarcabil, deși diferențial, făcut [în aceste direcții] în regiune, partea informală a democrației, emergența proporțională a culturii politice și generarea de legitimitate, au primit mai puțină atenție și par să rămână vulnerabile, așa cum arată cu ușurință studiile empirice despre eficiența și participarea politică, încrederea în instituții și evaluarile democrației”

I. Noul concept media

Relația dintre jurnaliști și politicieni este una vitală pentru interesele tuturor. Din păcate, jurnaliștii sunt văzuți de politicini nu ca mijloace prin care mesajul politic ajunge la urechile electoratului, ci ca pe o aduntură care trebuie cumpărată. „Jurnaliștii sunt considerați un soi de „filtre” sau de „păzitori” (gatekeepers) ai ieșirii mesajelor politice în media. Ei se poziționează între politicieni și votanți și este general acceptat că politicienii comunică cu votanții lor prin jurnaliștii politici”.

Tot jurnaliștii poartă pe umărul lor responsabilitatea prezentării obiective și clare a mesajului politic. Deși, evenimentele politice ar trebui să se axeze în principal pe luarea unor decizii cu importanță majoră pentru societate, de cele mai multe ori acestea se transformă în „strategii de comunicare”. Așadar, politicentii se află în raport de dependență față de media, iar spațiul mediatic devine pentru ei un drog. Jurnalistul adevărat, care își respectă meseria și care vrea să fie privit ca un câine de pază al democrației și nu ca un om vândut nu ia de bun toate pastilele aruncate din labortorul politicienilor.

2.1

Sursa foto: www.stelian-tanase.ro

Jurnaliștii responsabili documnează, culeg, aleg și despică firul în zece, dacă asta este necesar pentru aflarea adevărului, de aici și conflictul care apare între gloata politică și unii jurnaliști. Politicienilor nu le convine ca mesajele lor să fie puricate și interpretate, însă, un bun jurnalist trebuie să facă acest lucru. De fapt, noul tip de politică urmărește să controleze cât mai mult mass-media. ”Mânați de obsesia de a controla măcar o parte a presei, (partidele politice) își dezvoltă structuri de monitorizare a presei care verifică fiecare publicație pentru a ști ce se scrie despre ei sau despre adversarii lor sau pentru a vedea cum munca lor este reflectată în mass-media”. Mijloacele prin care grupurile de interes sau politicienii influențează presa sunt multe.

În România, starea financiară proastă în care se află majoritatea mijloacelor mass-media este principala piesă pe care politicienii o forjează. Banii sunt motorul principal în lumea vitezei, în care se desfășoară toate acțiunile juranlistice. Un alt mijloc folosit de politicieni pentru a face presiune este spațiul publicitar, care obligă, practic, presa să treacă cu vederea greșelile politicianului și se i le mascheze.

De altfel Ioana Avădani, directorul Centrului pentru Jurnalism Independent este de părere că realția dintre jurnaliști și politicieni este una complicată și tulbure, în care, din păcate, jurnalistul nu are un cuvânt prea greu de spus. ”În esențâ, relația angajat-angajator în mass-media nu ar trebui să difere foarte mult de celelalte domenii, cu o excepție majoră: patronatul trebuie să fie conștient că mass-media este un domeniu care are, indiferent de forma de proprietate, caracter de serviciu public. Mass-media este singura industrie care se bucură de protecție constituțională (prin prevederi care interzic, de exemplu, cenzura și suprimarea publicațiilor). În schimbul acestei înalte protecții, industria de mass-media ar trebui să își asume obligații de respect față de interesul public, de onestitate și echidistanță. Cum stau lucrurile în realitate – vedem prea bine”, a spus aceasta.

De asemenea, directorul Centrului pentru Jurnalism Independent consideră că în România ultimilor ani, relația angajat-angajator s-a distorsionat foarte tare, din două rațiuni principale. Una este cea legată de criza economică, care a împins companiile de mass-media la adoptarea unor strategii de supaviețuire, care merg de la reducerea costurilor (concedieri, restrângerea numărului de pagini sau a orelor de emisie, scăderea calității produsului media, adoptarea de forme de angajare alternative – precum drepturile de autor sau convențiile civile) până la compromisuri editoriale grave (adaptarea conținutului articolelor pentru a satisface ineteresul unor clienți politici sau comerciali). A doua cauză fundamentală este legătura profundă dintre mass-media și politică/afaceri în România. ”Multe din afacerile de media din România sunt deținute de oameni politici influenți sau de apropiați ai acestora. Lucrul nu este în sine rău, doar că aceștia consideră că este dreptul lor „de stăpân” să își utilizeze canalele media pentru a-și promova interesele sau a-și sancționa inamicii. Într-un astfel de context, jurnaliștii nu prea au multe alegeri: ei fie acceptă condițiile impuse de angajator, fie pleacă – iar criza din ultimii ani a redus drastic alternativele de angajare”, a menționat Ioana Avădani.

După alegerile din anul 2000 presa românească, la fel ca întrega economie a țării a suferit o cădere spectaculoasă. Apariția acestui dezechilibru a dus la vulnerabilizarea mass-mediei care a început să fie poate mai mult ca oricând obiectul de manevră al partidelor politice. Ori, acest lucru nu a însemnat decât pierderea identității jurnalistice și a oricărei impartialități deontologice. Relația dintre presă și politică s-a transformat într-o cacealma. Nu mai găsești, decât foarte rar, izbucniri de liberate și cazuri în care presa nu a uita că trebuie să joace rolul de câine de pază. S-a trecut la ignorarea adevăratelor evenimente care afectează societatea și la mascarea acestora, presa este legată mai mult de senzaționalul poveștilor publice. Rolul atribuit presei de către liberalismul occidental, acela de „factor de dezvăluire” a greșelilor comise de mediul politic și social pare că s-a pierdut și abia se mai vede printre ceața care a cuprins mass-media.

Alina Mungiu-Pippidi spunea în legătură cu starea actuală a presei românești: „Media în mare proprție proprietatea unor oameni de afaceri autohtoni, a devenit mai ales un instrument de câștigat influnețăpolitică sau de intermediat afaceri, și ca atare valoarea unei companii nu este cea transparentă, oamnenii de afaceri fiind dispuși să subvenționeze canale media doar pentru a avea o armă de șantaj sau distribuit servicii, valoare mult mai insidioasă și care nu se regăsește în cifra de profit anuală. Piața este astfel foarte fragmentată, plină de instituții de presă neviabile și care sunt totuși prospere din cauza injecțieie de fonduri din alte sectoare sau pentru că nu-și plătesc în mod cronic cheltuieli de prim-ordin, cum ar fi impozitele și chiria”. Pentru că prin intremediul mass-media mesajul politic ajunge cel mai repede la urechile cetățeanului, aceasta reprezintă principalul canal de propagandă. Prin urmare, dependența financiară pe care presa românească o are față de baronii politici devine veninul cu care presa se otrăvește zilnic.

Desigur, politicul nu trebuie să dipară din vizorul mass-mediei, însă, ceea ce reporoșăm aici este faptul că o mare parte din presa românească este o mașină de voturi și nu mijlocul prin care se formează cultura politică într-un stat. Faptul că un ziar sau un post de televiziune susține un anume partid politic nu ar fi întru-totul o problemă dacă acesta și-ar asuma acest lucru. Întâlnim în presa occidentală astfel de exemple care își respectă publicul și care își declară și asumă simpatiile politice.

Calitatea informativă a presei din România a decăzut. Angrenată mai mult în jocurile de culise aranjate cu multă tactică de politicienii aflați în goana orbească după putere și recunoaștere, mass-media românească a pierdut lupta cu politicul. Informația adevărată este greu de găsit, iar acest lucru reprezintă o probelmă de etică profesională. Transformarea jurnalismului politic într-o căruță al cărui birjar este omul politic a dus la lipsa unui spațiu informativ imparțial, care ar avea o importanță majoră în stabilirea alegerilor electoratului.

Se știe că oamenii își formează opțiunile politice în funcție de informațiie pe care le primesc de la mass-media. Știrile politice joacă un rol foarte important în acestă zonă, ele au puterea de a decide cine trebuie să aibă câștig de cauză și cine nu. Unele studii arată faptul că cetățenii de multe ori nu sunt informați asupra unor asptecte esențiale. Patrick Charadeau spune: „media dobândesc constrângerile contractului de comunicare, fac să dispară finalitatea informativă în favoarea captării și cad în discursul de propagandă cu scopuri de promovare”. Agenda presei urmărește mai tot timpul agenda politică.

În presa românească, subiectele politice sufocă agenda media și duc la saturare. Nu de puține ori, atunci când deschidem ziarul sau televizorul suntem inundați de veșnicele dispute politice. Iar ca un bonus ne mai este băgată pe gât și cât-o știre „senzațională”. Se pare că media românească vinde cel mai mult politică și sex. Malcom McCombs și Donald Shaw, cei care au dat conceptul de agenda setting spunea: „ membrii audienței află despre problemele politice din mass-media; în același timp, află câtă importanță să acorde unei teme sau probleme. De exemplu, atunci când relatează ce spun candidații în timpul campaniei, mass-media stabilesc agenda campaniei”. Pe de altă parte, agenda building se referă la modul de colectare a informațiilor având în vederea legătura și interacțiunea ce se stabilește între jurnaliști, politicieni și colectivitate.

Modelul agendei building face referire la modul în care politicul prin evenimentele sale zilnice are puterea de a influența cronologia știrilor. Așadar, ordinea de zi a presei este dictată în mare parte de informațiile furnizate de mediul politic. De exemplu, Traian Băsescu a furnizat presei un subiect de dezbatere și anume „sistemul ticăloșit” sau corupția.

Despre legătura dintre agenda presei și agenda politicului a vorbit și Ioana Avădani, directorul Centrului pentru Jurnalism Independent. Pornind de la constrângerile economice în care sunt încorsetate principalele mijloace mass-media, Ioana Avădani, spune că: „Piața media nu este mică, dar este relativ săracă, există multe ziare, așa că regulile sunt puțin altfel. Curiozitatea publicului este nețărmuită, și atâta timp cât se va găsi un scandal el îl va consuma cu dragă inimă. Dacă cineva refuză, în numele principiilor etice, să dea o anumită informație, se va găsi întotdeauna alt ziar care să o publice. Ceea ce mă frapează însă șa presa noastră este agenda. Dacă ne uităm la sondajele de opinie, o sa vedem că principalele preocupări ale românului sunt sărăcia, șomajul, sănătatea. Dacă ne uităm în presa română, vom constata că principalele subiecte sunt politica, politica și, eventual, sexul. Există o fractură între agebda presei și agenda populației și probabil că aici am putea discuta, la un moment dat, de corectitudinea jurnaliștilor față de public. Dar cred că maturizarea profesionalăa breslei merge în paralele cu maturizarea de ansamblul societății”

Am tot vorbit despre informația politică și despre modul degradant în care aceasta este tratată. Pentru că jurnaliștii sunt cei care fac o manifestare să devină un eveniment și pentru că tot ei sunt cei care dau viață unei știri și nu alteia, Claudiu Săftoiu consideră că știrea este ceea ce reporterii, editorii și producătorii decid că reprezintă o știre. Presa tradițională consideră că știrea este ceva care există deja într-un anumit loc și pe care juralistul trebuie să o descopere.

Știrea în general și stirea politică în particular are menirea de a atrage atenția asupra unui fapt sau asupra unei personalități, ea implică publicul în tema descrisă și are o forță persuasivă foarte mare. Modul de selecție al știrilor este de multe ori influențat de inclinarea politică a redacției. Nu de puține ori vedem cum o știre apare prezentată cu detalii diferite de la un post de televiziune la altul sau de la un ziar la altul. „Studiu lui Warren Breed („Social Control in the Newsroom”) relevă faptul că nu sistemul profesional de norme stă la baza selecției știrilor politice, ci „spiritul de grup” din interiorul redacției, unde comportamenul și concepțiile ziaistului sunt supuse unei „logici colective” (în care se includ obligațiile de serviciu, satisfacerea profesională, sau dorința de a face carieră)”

Pe de altă parte, Lemieux și Charron consideră că atunci când jurnaliștii selectează știrile sunt constrânși de anumite criterii:

Costurile de producție implicate de procesarea respectivei informații;

Condiții tehnice impuse de mediu;

Norme colective de conduită și regulile interne ale respectivei instituții;

Atitudini și convingeri personale;

Valori dominante ale breslei;

Preferințe ale consumatorilor, așa cum sunt ele evaluate de jurnaliști;

Restricții fixate de furnizorii de publicitate;

Presiuni exercitate de sursele care oferă accesul la informație.

Împlicarea politicului în domeniul jurnalistic este un fapt cert. Ziarele și posturile de televiziune sunt punți care asigură accesul oamenilor politici la electorat. Conceptul de „intruziune politică” a apărut odată cu anii 90 și scoate în evidență goana jurnalistică după bârfă și senzațional. El mizează pe faptul că în prezent se pune mai puțin accent pe informația pură și echidistantă venită din mediul politic. Textele jurnalistice sunt căpușate de mesaje distorsionate care urmăresc să pună în lumină doar ceea ce este convenabil pentru partidul politic agreat de trustul de presă în cauză. Mass media ar trebui să încurajeze noi forme democratice și să prezinte în mod deliberativ acele aspecte care afectează cu adevărat viața publică.

Dezbaterea publică ar trebui să fie încurajată și susținută de presă, însă lupta comercială este mai puternică decât aceste valori. Așa se face că prezentarea unor informații din domniul politic este supusă spectacularizării și circului, dar mai ales stă sub papucul intereselor politice și economice. „Mass media și-a pierdut practicile deliberative deoarece promovează mai mult spectacolul politic, senzaționalul, scandalul politic și mai puțin ideile politice. Atunci când inițiază dezbateri pe probleme publice, mass-media apelează mai mult la o „formă populistă” de deliberarea susținută în egală măsură de oamenii politici și reprezentanții mass-media”

Aspectul senzațional al jurnalismului politic a determinat publicul să prezinte un dezgust față de mediul politic. Acestă tendință a mass-media a transformat publicul dintr-un cetățean activ într-un utiltizator pasiv al mesajului mediatic și al spectaolului politic. Știrile vehiculate se deovedesc a avea un rol hotărâtor în stabilirea criteriilor după care cetățenii aleg un anume candidat și nu altul. Cu toții ne uităm la interminabilele dezbateri politice organizate în cadrul unor emisiuni și în urma informațiilor auzite în aceste emisiuni ne formăm o opinie și acționăm în concordanță cu acesta. O știre poate să ne facă să ne pierdem încrederea într-un partid sau într-un personaj politic și să transferăm capitalul de încrederea și speranță către un alt politician.

Se pune întrebarea: Ce influențează calitatea jurnalismului politic?

Analistul politic Claudiu Săftoiu, în cartea ”Jurnalismul politic” consideră că există o sumă de valori care pot influența informația jurnalistică:

valorile în care crede jurnalistul : adevăr, dreptate, interes public, interes național, binele comun;

valorile proprietarilor ziarului: pragmatism, interes financiar , interes politic, dorința de putere și influență;

valorile presupuse că vin din partea cititorilor: obiectivitate, echidistanță, sinceritate, spirit de solidaritate;

valorile politicienilor care caută să capteze atenția, prin popularitate și audiență, pentru a-și face cunoscute ideile.

De cele mai multe ori valorile care au câștig de cauză sunt cele ale patronatului politic, iar în România putem spune că majoritatea mijloacelor mass-media sunt paralizate de aceste interese ale baronilor politici. În presa din România situația este cu atât mai îngrijorătoare cu cât patronii mass-media sunt totodată și directori editoriali, editorialiști, reporteri la prezenți la evenimentele politice, dar și lideri de opinie. Un exemplu bun în acest caz este dat de abuzul pe care agenția de presă Agerpres l-a exercitat asupra jurnaliștilor. Raportul FreeEx din 2012 a arătat faptul că agenția de presă Agerpres „pedepsește jurnaliștii care pun întrebări incomode”.

Jurnalistul Agerpres Claudiu Zamfir a trimis câteva întrebări birolului de presă de la Palatul Victoria, mai exact către purtătorul de cuvânt al Executivului, Andrei Zaharescu și către Anca Alexandrescu, șeful departamentului de comunicare al instituției. În aceste întrebări jurnalistul cere informații cu privire la salariul generalului Wesley Clark, fost comandant NATO și instaurat de curând în funcția de consilier onorific pe securitate și economie al lui Victor Ponta. Totodată, Clark este membru în conducerea unei companii petroliere care are operațiuni în domeniul gazelor de șist în Polonia. Detaliile acestui caz au fost dezvăluite într-un articol scris de juranalista Andreea Pocotilă, de la ziarul România Liberă, în 18 iulie 2012. Jurnalistul Claudiu Zamfir a fost anunțat de șefii săi doar la câteva câteva ore de la trimiterea email-ului că, din acel moment, nu se va mai mai ocupa de Guvern. Mai mult, ziarista România Liberă a susținut în articolul său că „șefii ar fi făcut referire la întrebările pe care Zamfir le trimisese la Palatul Victoria și i-au reproșat că nu a anunțat agenția de știri la care lucrează cu privire la intenția sa de a solicita respectivele lămuriri” ActiveWatch a luat legătura cu Argentina Traicu, directorul general adjunct Agerpres, care a declarat că: „Domnul Claudiu Zamfir nu este sancționat și decizia de retragere a acreditării nu are conotații politice, ci este doar o măsură de reorganizare internă. Nu am împiedicat difuzarea niciunei informații”, însă a refuzat să dea detalii cu privire la acestă reorganizare. Federația Română a Jurnaliștilor MediaSind a cerut printr-o scrisoare deschisă adresată pe 18 iulie premierului Victor Ponta „să pună capăt cenzurii politice din Agerpres”.

Totodată aceștia au protestat „față de politizarea excesivă a Agenției Naționale de Presă Agerpres și nerespectarea Legii nr. 19/2003 prin menținerea ilegală în funcție a actualului director general interimar Ioan Roșca” și pentru „impunerea unui regulament ilegal și inuman față de angajații celei mai mari agenții de presă publice din țară, ANP Agerpres, sunt transformați în sclavi politici”. Rezultatul acestor demersuri a fost faptul că guvernul Ponta l-a înlocuit pe directorul general interimar Ioan Roșca cu șeful Biroului de presă al PSD, Alex Giboi.

De asemenea, între jurnalsitul politic și patronul care conduce autoritar pot apărea diferite teme conflictuale, iar unul dintre acestea poate fi legat chiar de demersurile pe care jurnalistul le întreprinde cu privire la o anumită organizație politică și intersele politice ale patronului care îi poate cere angajatului său să înceteze ancheta pe care o întreprinde. Un conflict de interese poate să apară și din incompatibilitatea dintre influența pe care patronul o extinde asupra angajaților săi și dorința de obiectivitate a acestora.

Este evident faptul că saltul imens făcut de la democrația ateniană la democrația societății industriale nu ar fi fost posibil fără existența mijloacelor de comunicare în masă. Pornind încă de la etimologia cuvintelor mass-media ne dăm seama că ele se referă la reunirea unor oameni prin anumite căi. Înțeleasă în sensul său atenian democrația înseamnă participarea liberă a indivizilor la mersul societății, egalitatea indivizilor ce compun comunitatea și garanția unui schimb comunicațional care se desfășura în agora și care duce de cele mai multe ori la luarea unor decizii importante pentru societate. Astăzi, dincolo de politizarea discursului jurnalistic, cele mai opresive atacuri asupra libertății de exprimare vin din partea instituțiilor represive ale statului și a unor înalți demnitari. Ca dovadă stă infiltrarea agenților sub acoperire ai serviciilor secrete în redacție cum a fost cazul ziarului Jurnalul Național.

Una dintre cerințele procesului democratic, la care trebuie să contribuie fiecare individ în parte, este faptul că cetățenii trebuie să fie informații cu privire la acțiunile puterii. Asta pentru că organele conducerii trebuie să implice în mod activ cetățenii în toate deciziile și acțiunile pe care le întreprind și mai ales să le comunice. Tocmai aici intervine puterea jurnalistului, văzut ca o sită care cerne informațiile ce merită să ajungă în atenția publică. Astăzi, trăim într-o lume bombardată de informație, într-o eră a informării, iar paradoxul vine tocmai din faptul că ne aflăm într-un moment maxim al informării, dar de fapt suntem mai dezinformați ca oricând.

Așadar, mass-media are un rol esențial în procesul de selecție a informațiilor. Tot juranaliștii, sunt cei care promovează anumite personaje politice și urmăresc să le denigreze pe altele, în funcție de simpatia politică pe care o are trustul media la care lucrează. Faptul că mass-media sufocă unele informații și că pun preț mai multe pe simpatiile politice, decât pe nevoia directă a publicului de a fi informat a dus la transformarea cetățenului într-un spectator pasiv, care preferă să consume mai degrabă divertisment și informație care nu necesită prea mare atenție. Publicul se confruntă de cele mai multe ori cu informații de mâna a doua, informații transformate sau acoperite după bunul plac și în conformitate cu interesele unui baron politic sau ale altuia. Ca urmare directă a acestui lucru, democrația înțelească astăzi este mai degrabă un joc al patronilor media și al angrenaților politici, o luptă dusă cu armele pe față și care este în stare să încalce oricând regulile jocului pentru a obține atenția și sprijinul public.

Mass-media este pilonul principal de pe câmpul de bătălie electoral. Ea este cea care se implică în prezentarea candidaților politici, cea care face previziuni. Totodată, mass-media este și cea care permite pătrunderea unor idei în public, dar și care cenzurează acțiunile care contravin interselor ideologice și economice ale patronilor. Acest mod de a face jurnalism se răsfrânge asupra cetățenilor care devin bulversați și manipulați. „Rezultatul final este alterarea profundă a democrației, „aleșii poporului” nu mai sunt selectați conform intereselor celor pe care îî reprezintă, ci au devenit artiști ai micilor ecrane”.

2.2

Sursă foto:tiberiumatei47.blogspot.com

Americanizarea politicului și intrarea lui în sfera societății comerciale a avut consecințe remarcabile la nivelul societății democratice. Partidul politic nu mai este cuibul de informație al cetățenilor, locul lui a fost luat de către mass-media. Candidații politici nu mai duc o luptă egală și reală, ci sunt angrenați într-o luptă superficială. „Tranzacția cuprinde trei părți „contractante”: politicienii, presa și publicul. Procesul electoral în sine a devenit un proces comercial, de „vânzare într-o singură zi”. În acest proces, oamenii politici sunt considerați obiecte simbolice produse de consum. Consumul politic, însă are ca rezultat dezintegrarea procesului democratic, campania de publcitate politic evaluează reacțiile audienței și construiește mesaje „prefabricate”, pe structura psihologică a publicului-țintă, fără să îl impliceîn mecanismele dialogului”. Pentru a controla jurnalistul, politicienii trebuie să aibă cunoștință și să mânuiască programul politic, dar și patronatul mijloacelor media. De asemenea, trebuie să cunoască și demersurile juranlistului de zi cu zi. Presa este uneori ușor mânuită de către reprezentanții politici care știu cum să își joace cartea și care ajung să o controleze și să o manipuleze pentu a-și atinge scopurile.

Astăzi, majoritatea oamenilor nu mai votează pentru o anumită ideologie, ci votează din ce în ce mai mult pentru produce o schimbare în sistem. Ca urmare, nu mai există o diferență clasică și bine conturată între dreapta și stânga politică, iar asta se observă și în articolele scrise de jurnaliștii politici care nu mai dau atenție acestor amănunte, ci merg pe un sens generalizat. Se pune din ce în ce mai mult accent pe omul politic și mai puțin pe doctrina pe care acesta o reprezintă.

Mass media, în general, reduce sau comprimă timpul în care trebuie transmis mesajul politic. „Evenimentele politice de durată sunt reduse la câteva minute sau zeci de secunde. Pentru ca privitorii să nu-și dea seama când au fost făcute tăieturile, regia de montaj inserează imagini cu publicul care asistă. În acest fel, trecerea de la un fragment disparat de discurs la altul nu mai este sesizabilă, relatarea părând a fi continuă și netrunchiată”

Juranalistul este denumit metaforic, câinele de pază al democrației. De altfel, democrațiile moderne au fost numite "democrații mass-media". Conceptul de „câine de pază” sau watchdog izvorăște din ideia pieței libere, a democratizării spațiului public și a libertății de exprimare. Jurnaliștii sunt cei care au rolul de a urmări cât de respectate sunt promisiunile pe care politicienii le fac atunci când au nevoie de susținerea electoratului. Prin urmare, rolul principal al acestuia este acela de a informa oamenii cu privire la acțiunile actorilor politici. Jurnalistul politic are menirea de a expune în mod constant cetățenilor demersurile politicienilor pe care trebuie să îi urmărească și să le atragă atenția în mod critic. Doru Pop spune că există două modalități de raportare a presei la puterea politică: „

– politiceniii urmăresc în mod constant să-și amplifice puterea, iar jurnaliștii au obligația de a se opune presiunilor venite din partea elitelor sociale, presiuni prin care influența politicii se diversifică și devine tot mai agresivă;

– cetățenii sunt supuși unor obturări informaționale constante din partea Puterii politice, politicienii nu fac altceva decât să își ascundă acțiunile- rolul jurnaliștilor ar fi deci susținerea dezbaterilor publice și întărirea publicului la luarea deciziilor”.

Jurnalistul trebuie să își desfășoare activitatea într-o lume democratică, într-un sistem în care nu cenzura să fie literă de lege, ci libertatea de exprimare. Garanția libertății de exprimare și a plurivocității sunt principiile de bază ale mediului în care jurnalistul scoate la iveală carențele sistemului politic. Se spune că funcția de câine de pază al democrației este cea mai importantă funcție pe care o îndeplinește mass-media. Supravegherea atentă și critică a mediului politic este principala grijă a jurnalistului. Așa cum arată și conceptele tradiționale liberale, jurnalistul, în calitate de câine de pază al democrației, trebuie să dezvăluie abuzurile politicenilor.

Cât mai acționează astăzi presa ca un câine de pază al democrației? Probabil mulți vor spune că acesta funcție este mai degrabă una iluzorie și asta pentru că mass-media furnizează mai degrabă divertisment. Investigațiile, anchetele ocupă un spațiu minimal în comparație cu articolele sau emisiunile populare, care activează jurnalismul și care pun accent pe divertisment. Probabil acest lucru domină presa pentru că emisiunile televizate sau articolele de presă sunt văzute de oameni mai ales ca un mijloc de relaxare, având în vedere faptul că trăim vremuri agitate.

Așa cum susține și Doru Pop abordarea tradițională la presei în rolul de câine de pază al democrației pare să fie învechită dintr-un anumit punct de vedere. „Ea definește rolul de de câine de pază al mass-media numai în problemele în care este implicat statul. O astfel de formulare datată provine dintr-o perioadă în care statul nu era reprezentativ, era corupt și avea un potențial despotic sporit, libertatea de exprimare și presa liberă fiind percepute ca un mijloc de apărare împotriva absolutismului (de exemplu „Cato”, 1720)”. Conceptul de câine de pază al democrației se împletește cu rolul mass-media de a informa. Libertatea presei de a se exprima este legată de piața liberă a ideilor.

Intredependența dintre mediul politic și mass-media a adus o pată asupra presei care de multe ori uită de rolul de informare și asta pentru că se află sub patronatul unor oameni implicați politic. Pentru ca presa să aibă libertate deplină de expresie trebuie să existe mai multe coordonate: accesul liber la surse și alte mijloace prin care pot fi procurate informații, atitudinea critică și concuranța nelimitată. Pentru că într-o țară guvernul și toți ceilalți reprezentanții politici au rolul de a sluji populația, iar majoritatea clasei politice dintr-o țară este considerată coruptă, mass-media trebuie să scoată la iveală actele de corupție ale politicienilor. Aici intrevine rolul major al presei – câine de pază al democrației care trebuie să vâneze orice greșală a legislativului, executivului sau judecătorescului și să prezinte soluții pentru aceste probleme care se ivesc în comunitate.

Problema este așa cum am enunțat și anterior- patronii jurnaliștilor care ar trebui să facă acest lucru sunt tocmai cei care conduc aceste acțiuni masive de înșelătorie. Și cum mass-media depinde foarte mult de puterea politică întâlnim situații în care anumite ziare sau posturi de televiziune truchează informațiile, astfel încât, omul ajunge să fie manipulat fără să își dea seama neapărat de acest lucru. Mai mult, aceste acțiuni de manipulare și dezinformare nu vizează numai populația de rând ci și elitele. O parte dintre acești oameni sunt atrași în aceste jocuri de putere și așa ajungem în situația în care se formează liderii de opinie politizați de un partid sau altul, care apar și ne vorbesc orbește despre valorile pe care ei le apără și care în definitiv ascund metode efieciente și bine gândite de a atrage atenția de la subiectele cu adevărat importante.

Referitor la cât de important este rolul mass-media politologii Donway și Kelly spuneau de curând că: „orice reformă a mass-media, oricât ar fi de dezirabilă este inacceptabilă dacă se face cu prețul pierderii funcției de câine de pază al democrației. Iar acesta este un preț ce trebuie plătit în mod inevitabil. O presă care funcționează prin licențe, prin reglementări și dispoziții devine obiect al presiunilor politice atunci când tratează probleme ce afectează interesele celor aflați la putere”. Așadar, putem spune că piața liberă a ideilor se află într-un paradox. Pe de o parte asigură libertatea de expresie, dar pe de altă parte condamnă mass-media la compromis pentru că acesta devine în acest context mult mai vulnerabilă.

Jurnalismul din secolul XIX era văzut ca o meserie liberală, în care omul de presă avea libertate de acțiune și unde deontologia jurnalistică era pusă mai presus de toate celelate manifestații. Puterea mass-media a crescut tocmai ca urmare a dorinței de autonomie și de libertate pe care o manifesta jurnalistul din aceea perioadă. Comunicarea fără restricții, bazată pe informații venite din mai multe surse și informația reală care îi era oferită publicului a dus la solidizarea democrației, dar și la ridicarea jurnalismului la rangul de a patra putere în stat. Astăzi, ne confruntăm din păcate cu o răsturnare a valorilor în sfera jurnalistică.

Nu principul informării corecte primează acum, ci cel al vânzării. „Mitul cetățeanului informat” s-a pierdut în goana pe care mass-media o are după publicitate, după vânzare fără bariere. Nu conținutul informațional dictează, ci cel care aduce cel mai mare profit. Vedem cu ziarele și emisiunile care propun dezbateri pe teme sociale pălesc în fața subiectelor „ușoare”, care nu necesită o mare atenție și cunoaștere din parte celor care le vizionează. Jurnalistul de astăzi mizează pe linia emoțională, sensibilă a publicului său. „Astăzi s-a produs o modificare a structurii de funcționare a instituțiilor mass-media. Jurnalsimul tradițional a fost înlocuit de jurnalistul corporativ, cu o finalitate utilitaristă, disprețuind interesele personale. Proprietarii marilor companii mass media nu mai sunt intersați atât de valorile informative și nici măcar de aplicarea principiilor obiectivității, fiind mai degrabă supuși presiunilor dictate de mecanismele comercialismului, de valorile consumului și profitului, depinzând de relația din lumea marilor afaceri”

III. Pluralismul media

Presa este un mijloc de largă informare publică privind viața internă și internațională, de formare a opiniei publice; ca exponent al acesteia, presa este o tribună de dezbateri și schimb de opinii, un mijloc prin care cetățenii țării își exercită libertatea cuvintului și a opiniei.”

Instaurarea comunismului, împreună cu noul discurs profund lipsit de caracteristicile necesare dezvoltării cunoașterii și informării societății civile, a însemnat căderea mijloacelor media în obediență.

Legea Presei din Republica Socialistă România, act publicat în Buletinul Oficial Nr. 3 din 19 ianuarie 1978, debuta apoteotic, descriind utilitatea presei ca instrument ce îndeplinește o înaltă misiune social-politică, slujind, prin întreaga sa activitate, cauza poporului, interesele supreme ale națiunii socialiste.

Presa are menirea să militeze permanent pentru traducerea în viață a politicii Partidului Comunist Român, a înaltelor principii ale eticii și echității socialiste.”

Rezultă că presa nu avea libertate în perioada PCR, publicațiile fiind controlate de Putere.

În același document, la Capitolul I, Articolul 3, contrar tendințelor crunte de cenzură, se stipula faptul că “libertatea presei constituie un drept fundamental consfințit prin Constituție.”

Bogdan Ficeac descrie în cartea sa, Tehnici de manipulare, obediența excesivă a presei române în perioada comunismului, amintind metodele prin care poporul era ținut sub control cu ajutorul presei: glorificarea regimului, preluarea exclusivă a știrilor internaționale cu caracter negativ – revolte, revoluții – pentru a crea impresia unei Românii socialiste ca o oază pierdută într-un deșert al atrocităților.

“Pentru ca opinia publică să fie manipulată,” spune el, “trebuie să aibă acces la o singură sursă de informație aflată total sub controlul puterii. (…) Așa cum, spre exemplu, era pe vremea lui Ceaușescu. (…) Amintiți-va că regimul absurd, pe care o țară întreagă îl ura, nu a putut să cadă până nu a fost preluat controlul asupra informațiilor, respectiv asupra televiziunii naționale.”

Contrar presei scrise dinaintea epocii comuniste, propaganda a început să submineze spiritul jurnalistic. Limbajul de lemn a pus stăpânire pe scriitura acestora, tendințele mobilizatoare în favoarea sistemului și în detrimentul propriei dezvoltări spirituale fiind principala pârghie a îndoctrinării. Presa scrisă, precum și audiovizualul, au fost redefinite ca unelte ale influențării, ale instaurării acceptării de către mase a cultului personalității.

Astfel, mesajele transmise făceau doar să faciliteze îndoctrinarea cu idei proprii regimului, cauzând pierderea completă a rolului de informare, cunoaștere și îndrumare a individului către orizonturi noi.

Poate fi încadrat ca ziarist persoana care militează pentru aplicarea în viață a politicii Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate, se conduce în activitatea sa și în viața particulară după normele eticii și echității socialiste,a€œ se arată în Legea presei din Republică Socialistă România din 1974. Totodată, era prevăzut că, în exercitarea profesiei, ziaristul avea datoria:

a) să contribuie cu toată capacitatea sa la îndeplinirea funcțiilor social-politice ale presei, așa cum sînt stabilite de prezenta lege și în documentele Partidului Comunist Român;

b) să slujească cu devotament cauza socialismului și comunismului, să lupte pentru aplicarea în viață a politicii interne și internaționale a partidului și statului;”

În ceea ce privea libertatea de exprimare, se interzicea utilizarea libertății presei în scopuri potrivnice orînduirii socialiste, ordinii de drept statornicite prin Constituție și celelalte legi, drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice, moralei socialiste.

In apărarea intereselor societății și persoanelor împotriva folosirii abuzive a dreptului de exprimare prin presă se interzice publicarea și difuzarea prin presă a materialelor care:

a) sînt potrivnice Constituției Republicii Socialiste România;

b) conțin atacuri împotriva orinduirii socialiste, principiilor politicii interne și externe a Partidului Comunist Român și a Republicii Socialiste România;

c) defăimează conducerea partidului și statului;

d) comunică informații, date sau documente secrete, definite astfel de lege;

e) cuprind informații și comentarii false sau alarmiste care amenință sau tulbură liniștea publică ori prezintă un pericol pentru securitatea statului;

f) îndeamnă la nerespectarea legilor statului ori la săvîrșirea unor fapte ce constituie infracțiuni;”

La sfârșitul lui 1989, presa a avut rolul principal în impunerea și propagarea idealului libertății, desprinzându-se de tendințele comuniste și militând, în conformitate cu rolul său de mijloc de informare, pentru eliberarea de sub jugul comunist.

În perioada comunistă, presa scrisă se dezicea de tendințele contemporane ale business-ului. În consecință, în 1989, existau câteva sute de publicații, număr de zece ori mai mic decât 10 ani mai târziu, după căderea regimului și instaurarea spiritului democratic, caracterizat de elminarea tendințelor de manipulare politică în sfera presei scrise și televizate. În general, în perioada comunistă, presa se rezuma la câteva cotidiene, inclusiv locale, împreună cu periodicele axate pe diferite subiecte de interes, de la publicații pentru femei la cinematografie.

După cum afirmă Harold Burson, fondator Burson-Marsteller (una dintre cele mai mari agenții de PR din lume), ”opinia publică este o pârghie care poate motiva o audiență înspre comportamentul așteptat.”

Mass media se confrunta cu restricții la tot pasul în perioada comunistă. Să ne amintim faptul că, de exemplu, în perioada lui Ceaușescu, TVR emitea timp de două ore pe zi, iar preluarea radiofonică a emisiunilor din afară, cum ar fi fost cele ale Radio Europa Liberă, erau interzise. România trecuse dintr-un regim comunist în care jurnaliștii trăiau sub imperiul fricii și al controlului, într-un alt regim comunist, în care mașinăria mass-media era ustensila statului, după cum arătam în capitolul anterior.

Având deci puterea de a modela mințile cititorilor, jurnalistul devine de multe ori subiect al celor mai necruțătoare critici sau țintă a nenumărate acuzații nejustificate, pentru posibilitatea sa de a lupta cu șanse reale împotriva nedreptăților. Acesta reprezintă doar un exemplu a celui mai mic preț pe care un jurnalist îl plătește pentru alegerea făcută.

În perioada anteceaușistă, conducătorii marilor cotidiene, «Universul», «Curentul», «Porunca Vremii», «Gândirea», fiind considerați responsabili pentru naționalism, legionarism, precum și acuzați că ar fi fost susținători ai fascismului și hitlerismului, au primit etichete dure, cum ar fi cele de antisemiți, antisovietici și antidemocrați, fiind ulterior judecați ca și criminali de război.

„Prin articolele de ziare, broșuri sau conferințe s-au pus în slujbă propagandei fasciste sau hitleriste și au contribuit prin acțiunea lor la susținerea unui regim odios (…), la antrenarea României într-o aventură dezastruoasă și prăbusirea politică și militară a tării,” se arăta în actul acuzator semnat de Petru Groza și Gheorghe Tătărescu în data de 17 mai 1945.

În luna octombrie a lui 1944 se trăsese primul semnal de alarmă, odată cu excluderea din Sindicatul Ziariștilor Profesioniști a celor mai importanți ziariști. Printre ei se regăsesc cei ce au compus ”lotul ziariștilor€nume precum Stelian Popescu, directorul „Universului”, Pamfil Șeicaru, directorul „Curentului”, Ilie Rădulescu, directorul „Poruncii Vremii și Nichifor Crainic, fondator al „Gândirii”.

Conform lui Ioan Opris, prin procesul amintit, presa din România își pierdea orice libertate. „Procesul ziariștilor,”scrie autorul, “a anunțat, mai evident ca orice altă decizie politică, încetarea oricărei libertăti a presei. Puțini intelectuali au sesizat, pe moment, fondul respectiv.”

Pamfil Șeicaru – o conștiință lucidă a neamului românesc, un pamfletar acid, un memorialist al istoriei pe care a trăit-o – a fost obligat să rămână în exil până la sfârșitul vieții după ce fusese condamnat la moarte într-un ”lot” cu alți ziariști celebri, fiind considerați ”criminali de război și vinovați de dezastrul țării”.După instaurarea regimului comunist, tipografiile sale au fost confiscate, iar palatul ziarului Curentul a fost transformat în sediu al Securității, azi sediul MAI din București.

În țară fusese judecat și condamnat la moarte în contumacie în procesul criminalilor de război, început la București la 30 mai 1945. El a fost cel dintâi dintr-un lot de 12 ziariști găsiți ”vinovați pentru crime de dezastrul țării prin săvârșirea de crime de război.”

Sentința nu a fost dusă la îndeplinire, întrucât ”condamnatul, rămas în exil, simțind exact cursul evenimentelor, cu puțin timp înainte de lovitura de la Palat de la 23 august 1944 – nu a fost găsit în țară, iar mai apoi, prin Decretul de Stat al R.S. România, fusese grațiat.

Nicole Valery-Grossu este un alt caz al politicii împotriva libertății presei. Activând în perioada războiului în cadrul Partidului Național Țărănesc, Nicoleta Valeria Bruteanu (Nicole Valery-Grossu) era redactor al ziarului Dreptatea – organ de presă al partidului amintit – din 1945 și până în 1947.

Odată cu instaurarea regimului comunist, ca urmare a interzicerii Partidului Național Țărănesc, jurnalista este evacuată, împreună cu familia ei, din locuința sa din București, fiind ulterior arestată în data de 24 august 1949. Deținută în lipsa condamnării pentru o perioadă de patru ani, jurnalista părăsește țara în 1969, împreună cu soțul ei, Sergiu Grossu, scriitor condamnat la 12 ani de închisoare din motive politice, grațiat ulterior, în 1962.

Refugiați în Franța, unde jurnalista își schimbă numele în ”Nicole Valery-Grossu”, cei doi activează în publicistică, fondează asociația ”La Chaine”( lanțul ), organizând emisiuni radiofonice bilingve – în franceză și română -, inițiind ulterior conferințe pentru demascarea realității comuniste din România.

Mircea Vulcănescu, o altă victimă a represiunii comuniste din România, publicist și filosof, este condamnat la 9 octombrie 1946 la opt ani de temniță. Este închis la Aiud alături de majoritatea elitei românești, unde își atrage furia torționarilor datorită conferințelorîncurajatoare pe care le ține pentru a-i motiva pe deținuți.

“A fost izolat, la fel ca alți 12 bărbați din celula sa, în hrubele secției 1. Acolo au fost dezbrăcați în pielea goală și lăsați într-un frig cumplit, neavînd paturi sau scaune pe care să șadă. Epuizat, unul dintre deținuți a căzut din picioare după cîteva ore. Conform unui martor, Vulcănescu s-ar fi așezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborît, salvîndu-i viața.“

Mort la 28 octombrie 1952, la 48 de ani, bolnav de plămâni în urma tratamentelor inumane aplicate în închisoare, Vulcănescu a lăsat urmașilor îndemnul "Să nu ne răzbunați!".

Constantin Noica este arestat în 1958, fiind anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică, dintre care execută doar 6 ani de zile, la Jilava, fiind pus în libertate în 1964.

Radu Gyr este un caz aparte: închis în timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea în lagărul de la Miercurea Ciuc, împreună cu Eliade, Nae Ionescu și Mihail Polihroniade, acesta este trimis în detenție și în perioada lui Antonescu. În 1945 este încadrat în ‘lotul ziariștilor’, condamnat fiind la 12 ani de detenție politică.

La doi ani după eliberare, Gyr este arestat din nou, de data aceasta condamnat la moarte pentru poezia -manifest Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane. Poezia, considerată instigatoare împotriva regimului comunist, se soldeazăîn cele din urmă cu 25 de ani de muncă silnică, în urma comutării pedepsei.

Captiv în închisoarea de la Aiud, Gyr s-a văzut nevoit să poarte lanțuri la picioare timp de doi ani de zile. Atunci când s-a îmbolnavit, nu i-a fost acordat dreptul la asistență medicală.

Eliberat în 1963, Radu Gyr s-a confruntat cu o amenințare permanentă, urmărit fiind de Securitate.

”Eu am avut o credință. Și am iubit-o. Dacă aș spune altfel, dacă aș tăgădui-o, dumneavoastră toți ar trebui să mă scuipați în obraz. Indiferent dacă această credință a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greșită, ea a fost pentru mine o credință adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte.”

IV. Interdependența dintre jurnalism, media și democrație

Rădăcinile democrației liberale stau în secolul al XVIII-lea al Europei, perioadă cunoscută și sub denumirea de Iluminism. La momentul respectiv, cea mai mare parte a statelor europene erau monarhii, puterea politică fiind deținută fie de monarh, fie de aristocrație. Posibilitatea instaurării democrației fusese evitată încă din perioada antichității clasice, datorită opiniei larg acceptate conform căreia democrațiile erau puternic instabile și haotice sub imperiul dorințelor schimbătoare ale oamenilor. Se credea totodată că democrația contravenea naturii umane, ființa umană fiind considerată intrinsec rea și violentă, necesitând un lider puternic capabil să îi controleze impulsurile distructive. Mulți monarhi europeni susțineau că puterea lor fusese ordonată de Dumnezeu, considerând orice obiecție la aceasta echivalentă blasfemiei.

Aceste idei convenționale au fost inițial puse la îndoială de un grup relativ mic de inelectuali iluminiști care propuneau ideea conform căreia ființa umană ar trebui să fie condusă de rațiune și de principiile libertății și ale egalității. Aceștia susțineau că toți oamenii sunt creați egali, motiv pentru care autoritatea politică nu poate fi justificată pe baza a€”sângelui nobil”- presupusa legătură de privilegiu cu Dumnezeu – sau pe baza oricăror alte caracteristici care se presupune că ar oferi un statut superior unui anume individ. În plus, aceștia susțineau că guvernele există pentru a-i servi pe oameni și nu viceversa, și că legile ar trebui să se aplice și în cazul celor ce guvernează așa cum se aplică în cazul guvernaților ( concept cunoscut sub denumirea de “supremație a legii”).

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, aceste idei au inspirat Revoluția Americană și pe cea Franceză, dând naștere ideologiei liberaliste și formelor de guvernământ care urmau să încerce aplicarea principiilor propuse de intelectualii iluminiști. Niciuna dintre aceste forme de guvernare nu se apropia de ceea ce am numi astăzi o democrație liberală (cea mai semnificativă diferență constând în faptul că dreptul de vot aparținea unei minorități a populației), iar încercarea francezilor nu a avut viață lungă, reușind însă să creeze un prototip al viitoarei democrații liberale.

Din moment ce susținătorii acestor forme de guvernare erau cunoscuți sub denumirea de liberali, guvernele au ajuns să fie cunoscute sub denumirea de “democrații liberale”.

Când primele democrații liberale au luat naștere, liberalii înșiși erau priviți ca un grup social extremist periculos ce amenința pacea și stabilitatea internațională. Monarhiștii conservatori care se opuneau liberalismului și democrației s-au văzut puși în rolul de apărători ai valorilor tradiționale și a ordinii naturale a lucrurilor, iar critica lor cu privire la democrație s-a văzut exonerată în momentul în care Napoleon Bonaparte a preluat controlul tinerei Republici Franceze, reorganizând-o în primul Imperiu Francez, și continuând să cucerească o mare parte a Europei.

Napoleon a fost în cele din urmă înfrânt, creându-se Alianța Sfântă pentru prevenirea viitoarelor tendințe de împrăștiere a liberalismului și democrației. Totuși, idealurile liberal-democratice s-au propagat în rândurile populației generale și, în timpul secolului al XIX-lea, monarhia tradițională s-a văzut într-o retragere și defensivă continue.

Dominionul Imperiului Britanic a devenit un incubator al democrației liberale începând cu jumătatea secolului al XIX-lea.

În cele din urmă, reformele și revoluțiile au împins majoritatea țărilor est-europene către democrația liberală. Liberalismul a încetat să fie o problemă de opinie la nivel de grup social, alăturându-se curentelor politice deja acceptate. În același timp, s-a dezvoltat un număr de ideologii non-liberale care au preluat conceptul democrației liberale în diferite feluri. Spectrul politic s-a schimbat complet: în timp ce democrația liberală câștiga teren, monarhia tradițională era împinsă către statutul de ideologie minoritar acceptată. La sfârșitul secolului al XIX-lea, democrația liberală se îndepărtase de existența sub formă de idee ”liberală”, devenind o idee susținută de diferite ideologii. După Primul Război Mondial, și mai ales după Al Doilea Război Mondial, democrația liberală a câștigat o poziție de vârf printre teoriile de guvernare, fiind în prezent aprobată și susținută de o majoritate vastă a spectrului politic.

Deși democrația liberală a fost inițial propusă de liberalii iluminiști, relația dintre democrație și liberalism a rămas un subiect controversat. Ideologia liberalismului – mai ales în formă sa clasică – are un caracter individualist, preocupandu-se cu limitarea puterii statului asupra individului. În schimb, democrația este privită ca un ideal colectivist, preocupat de împuternicirea maselor de oameni. Astfel, democrația liberală ar putea fi privită ca un compromis între cele două.

Institutul de cercetare Freedom House definește astăzi democrația liberală ca ”o democrație electorală care protejează libertățile civile.”

Media democratică este conceptul organizării mass media în liniile democrației în detrimentul scopurilor strict comerciale sau ideologice. Precum ideea democrației însăși, media democratică privește spre transparență, incluziune, individualism, ca și alte concepte cheie ale democrației.

Edward S. Herman susținea că ”media democratică poate fi identificată după structură și funcții. În ceea ce privește structură, ar fi organizată și controlată de cetățeni de rând sau de organizațiile lor fundamentale… În ceea ce privește funcționarea, media democratică va avea ca scop primar satisfacerea nevoilor informaționale, culturale și de comunicare ale membrilor publicului pe care instituțiile media îi reprezintă.”

Ideea mass-mediei democratice izvorăște din credința conform căreia media este o parte vitală a unei societăți democratice.

În primul rând, media joacă rol politic, social, economic și cultural, rol esențial în democrațiile moderne. În astfel de societăți, media este principala sursă de informare politică și de acces la dezbaterile publice, precum și cheia pentru ca toți cetățenii să rămână informați. Democrația necesită un sistem media care oferă o scară largă de opinii, analize și dezbateri pe marginea subiectelor importante, reflectând diversitatea cetățenilor.

Criticii rolului media în democrațiile liberale susțin că, concentrarea proprietății media conduce la distorsionări majore ale proceselor democratice. Edward S. Herman și Noam Chomsky demonstrează prin Modelul Propagandei că media corporatistă limitează disponibilitatea contestării punctelor de vedere, ceea ce creează un spectru limitat al părerilor elitiste. Aceasta este o consecință naturală, spun ei, a legăturilor strânse dintre corporațiile puternice și media, limitând și restricționând astfel părerile la puncte de vedere explicite ale celor care și le permit.

Comentatorii media țin să scoată în evidență faptul că primii ‘campioni’ influenți ai industriei media aveau idei fundamental anti-democratice, opunându-se amestecării populației generale în crearea politicii. Walter Lippman căuta, în lucrarea sa, The Phantom Public (1925), să “puna publicul acolo unde îi este locul” în așa fel încât cei de la putere să fie ”scutiți de călcări în picioare și răgete ale unei turme derutate”, în timp ce Edward Bernays, creatorul relațiilor publice, căuta să ”supună mintea publicului unei discipline aspre, asemenea aceleia la care sunt supuși fizic soldații.”

Apărătorii mass-media democrat-liberale, răspunzând acestui tip de acuzații, spun că libertatea de exprimare protejată prin constituție oferă posibilitatea atât organizațiilor non-profit cât și celor orientate spre câștig să își dezbată problemele. Acoperirea mediatică în democrații, spun ei, face decât să reflecte preferințele publicului, fără a implica cenzura.

În momentul constituirii democrației moderne, presei i-au fost atribuite trei principii elementare orientate spre cele trei componente ale procesului democratic în ansamblul său:

– relația dintre cei conduși și conducători – controlul public asupra puterii politice, prin intermediul ziariștilor

– relația dintre conducători și cei conduși – mobilizarea cetățenilor și conștientizarea acestora în privința deciziilor politice

– relația dintre cetățeni – libera concurență a ideilor.

Ziariștii trebuiau să contituie un liant între putere și public.

Primul principiu, cel al controlului asupra guvernanților, izvorăște din ideea liberală enunțată încă din 1792 de Thomas Paine – a dreptului și a puterii rațiunii indivizilor de a lupta împotrivă opresiunii autorităților. Presa reprezintă o contrapondere față de tendințele inerente ale Puterii de a-și domina și teroriza ”supușii”.

Al doilea criteriu își are și el resursele în gândirea liberală: numai pluralitatea opiniilor și schimbul liber între cetățeni, dezbaterea publică între participanții la actele sociale conduc la adevăr. Așadar, presa are rolul de a prezenta cu maximă acuratețe ideile relevante care se manifestă în sfera publică, trebuie să stimuleze discuțiile libere și să susțină o mai bună cunoaștere a dorințelor cetățenilor și fluxul idelor fără de care nu se pot lua decizii în sfera politică.

Ultimul principiu democratic elementar este acela al libertății de exprimare, pornind de la valorile pieței libere a ideilor. Adevărul, spun adepții ‘mâinii nevazute’, se poate descoperi numai din discuția liberă a opțiunilor și în afara oricăror forme de control statal.

Dar, pentru ca libertatea pieței informațiilor să existe în mod real, trebuie îndeplinite alte trei condiții:

– concurență neîngrădită

– liberul acces la mijloacele și sursele de informare

– atitudinea critică

Fără schimbul nerestricționat de opinii, fără libera circulație a ideilor și fără libertatea de a primi și a transmite informații, democrația și presa liberă nu mai există.

"Luând în serios modelul democratic, o presăliberă și care slujește adevărul cetățeanului (colectiv sau individual) ar trebui sălucreze neobosit pentru canalizarea opiniei publice către civism, pentru stimularea capacității opiniei publice de a judeca prompt și corectfaptele și situațiile cu care societatea e confruntată, pentru a fructifica energiile colective în starea lor potențial "spectatoare" spre participativitate și decizie."

Ideea conform căreia presa este “câinele de pază al democrației” este mai veche de 200 de ani. Totuși ideea unei prese vigilente care monitorizează instituțiile de guvernare și îi expun excesele a căpătat o nouă formă în multe părți ale lumii. Globalizarea, căderea regimurilor autoritare și sociale și eliberarea presei de sub ochiul atent al guvernării au stimulat atât interesul oamenilor cât și creșterea eforturilor numeroaselor grupuri în vederea susținerii activității de gardian al democrației presei.

Încă din secolul XVII, teoreticienii liberalismului clasic au susținut că transparența și deschiderea către cetățeni sunt cele mai bune metode de protecție împotriva excesului de putere. Ideea de presă ca o ”a patra stare”, ca instituție existentă în mod primordial pentru monitorizarea celor înscăunați cu rol politic, era bazată pe premisa că statele puternice trebuiau ținute în frâu în așa fel încât să nu își depășească limitele. Lucrând independent de guverne, chiar și cu drepturi garantate de stat, presa trebuia să își asume acest rol.

Anii 1980 și 1990 au salutat renașterea acestei noțiuni veche de secole, cât și aplicarea ei, în special în societățile de tranziție ce se înălțau pe ruinele regimurilor autoritare și socialiste la momentul respectiv. Rezonanța termenului era facilitată de cetățenii puși față în față cu corupția aflată în rapidă întindere, cu legile slabe, și cu guvernele prădătoare sau incompetente, incapabile să își îndeplinească propriile atribuții.

Astăzi, chiar și în țările în care democrația se află încă la stadiul de experiment, sau în cele precum China, unde democrația și presa liberă nu s-au înrădăcinat încă, noțiunea de ”câine de pază al democrației” este întipărită în modul de autodefinire al jurnaliștilor, o noțiune destul de seducătoare pentru comunitatea internațională care, încă din perioadă lui 1990, a început să recunoască faptul că guvernele corupte și incapabile erau un mare obstacol în calea dezvoltării, în ciuda eforturilor depuse în vederea acesteia.

Atât în democrațiile vechi cât și în cele noi, ideea că mass media este ochii și urechile publicului și nu doar niște instrumente de înregistrare a evenimentelor este larg acceptată. Mitul jurnalistului neînfricat care urmărește și sancționează în cuvinte greșelile și deciziile proaste ale conducerii și politicienilor rămâne încă viu. Guvernele nu pot fi trase la răspundere pentru proasta informare a cetățenilor de către media cu privire la acțiunile reprezentanților lor sau ale instituțiilor statului.

Ca atare, întrucât libertatea cuvântului și de exprimare, libertatea mediei și a jurnaliștilor sunt amenințate în toată lumea și întrucât jurnaliștii sunt adesea apărători ai drepturilor omului și promotori ai libertății de asociere, de gândire și ai libertății religioase și a convingerilor, ziariștii sunt adesea persecutați și deținuți în închisori.

Rolul de ”câine de pază” presupune monitorizarea zilnică a acțiunilor guvernanților, ajutând cetățenii să evalueze eficiența performanțelor aleșilor. Dar rolul de gardian nu se oprește la instituțiile de vârf ale statului, țintele putând să aparțină câtorva sectoare de interes, de exemplu probleme la nivelul sectorului privat, cum ar fi corporațiile ce aduc prejudicii interesului public, sau organizații non-profit care obțin bani de la cetățenii slab informați cu privire la rolul lor. Menirea presei este de a monitoriza atât instituții cât și indivizi.

În schimb, într-o conviețuire amiabilă, într-o democrație veritabilă, “guvernele sunt responsabile pentru garantarea și protejarea libertății presei și a mass-mediei”. Acestea poartă totodată principala responsabilitate în ceea ce privește îngrădirea libertăților presei, recurgând tot mai adesea, într-unele dintre cele mai grave situații, la presiuni de tip juridic în vederea restricționării acestei libertăți. Un exemplu ar fi abuzul asupra legislației antiterorism/antiextremism, dar și de legi ce privesc securitatea națională, trădarea sau subversiunea pentru sancționarea ilegală a presei.

Aproape nicio persoană publică sau grup nu este imună/imun în fața investigațiilor jurnalistice – în decursul timpului, diverși jurnaliști au investigat de la falși călugări budiști ( în Tailanda ), până la abuzuri sexuale în cadrul bisericii catolice ( SUA ).

În contextul rolului de câine de pază, presa acoperă o multitudine de probleme de la sex și scandaluri personale până la corupție politică, îmbogățirea datorată ocupării unei poziții politice mai mult sau mai puțin importantă, precum și alte tipuri de nereguli.

Scopul liberal al tuturor formelor de guverare rămâne păstrarea, cultivarea și menținerea libertății, iar mass-media trebuie să devină un instrument al libertății sociale. (…) Consecința imediată a libertății de exprimare este dispariția ”dreptului istoric” al Puterii la păstrarea secretelor și la impunerea cenzurii.

Dreptul la libertatea de exprimare este un drept universal al omului, care stă la baza democrației și este esențial pentru realizarea altor drepturi la care aspiră oamenii din întreaga lume, cum ar fi dezvoltarea, demnitatea și împlinirea fiecărei ființe umane.

Articolul 30 din Constituția României,garantează "libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public."

Principiul respectării libertății de exprimare presupune o serie întreagă de factori, dintre care amintim:

– libertatea de exprimare este nelimitată în cadru privat, comparativ cu cel public în care ar putea aduce, după caz, atingeri imaginii publice a diverșilor actori implicați;

– singura libertate care poate fi supusă unei limitări prin lege este libertatea de opinie; această limitare se poate face în raport cu drepturile și libertățile celorlalți, consfințite prin lege.

– inviolabilitatea libertății de exprimare în cadru public poate fi încălcată doar în baza Constituției, în încercarea de a proteja drepturile și libertățile fundamentale ale semenilor, în condițiile prevăzute prin actul amintit; libertatea de exprimare acționează ca o supapă de siguranță pentru tensiunile sociale, permițând criticilor să participe la schimbarea a ceea ce nu mai corespunde pe cale pașnică.

– cenzura este interzisă, presupunând că, în general, înaintea publicării, libertatea de exprimare nu poate fi cenzurată. Dacă însă se încalcă un drept sau o libertate, sau chiar un interes legitim, se va răspunde pentru greșeală ulterior publicării.

– presa este liberă, și este prevăzută prin lege inclusiv libertatea de a înființa publicații. Se încearcă astfel asigurarea existenței unei prese puternice care, în mod legal, în conformitate cu denumirea de ”a€patra putere în stat”, ponderează puterea guvernului, prevăzând prevenirea sau/și semnalizarea abuzurilor. Din nefericire, există situații nenumărate în care, prin puterea conferită de această situație, patronii diverselor publicații încearcă, cu bună știință, manipularea opiniei publice în baza unor motive politice, economice și chiar comerciale.

– publicațiile nu pot fi suprimate, suspendarea oricăreia fiind posibilă doar prin condiții impuse de lege; până acum, nicio astfel de lege nu a fost adoptată.

– utilizarea acestei libertăți de exprimare aduce cu sine atât îndatoriri, cât și responsabilități. Într-o societate democratică, vor exista întotdeauna măsuri necesare în vederea menținerii securității naționale, a integrității teritoriale și a siguranței publice, pentru apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, cât și pentru protejarea sănătății și a legilor morale. Reputația indivizilor trebuie protejată, asemenea drepturilor acestora, iar divulgarea informațiilor confidențiale trebuie prevenită în vederea garantării autorității și a imparțialității puterii judecătorești. Exercițiul libertății de exprimare, chiar și într-o democrație, poate fi supus sancționării în cazul încălcării oricăreia dintre aceste prevederi.

Thomas I. Emerson spune că libertatea de exprimare ajută la menținerea balanței dintre stabilitate și schimbare. ”Principiul discuțiilor libere este metoda prin care se obține o comunitate atât adaptabilă cât și mai stabilă.”

Într-un document al Parlamentului European menit să scoată în evidență importanța libertății presei la nivel global, se arată că “restricțiile privind libertatea de exprimare au consecințe grave, ar trebui să fie foarte limitate și pot fi justificate numai dacă se respectă o serie de condiții precise și stricte, prevăzute de o legislație care este considerată ea însăși legitimă în temeiul dreptului internațional; libertatea de exprimare este un drept fundamental și este strâns legată de libertatea și pluralismul presei și al mass-mediei; statele care au aderat la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (PIDCP) și la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) sunt obligate să se asigure că sunt garantate independența, libertatea și pluralismul presei și mijloacelor media.”

Luând ca etalon România și ieșirea țării de sub egida regimului comunist, cu influența Partidului Comunist Român asupra presei în vederea propagării doctrinei pentru aplicarea acesteia în viața de zi cu zi, după cum am văzut într-un capitol anterior, putem observa pluripartidismul ca principală schimbare în viața politică. Ne interesează acest subiect, deoarece pluripartidismul promitea, la momentul respectiv, libertatea opiniei jurnalistice.

Din nefericire, această scindare și ulterioară conviețuire a numeroaselor partide nou înființate, a scufundat presa într-o serie de evenimente neprielnice libertății de exprimare.

În ceea ce privește falsa presă independentă creată sub cortina democrației, Parlamentul European o privește și astăzi ca o “manifestare colectivă a libertății de exprimare”, subliniind faptul că aceasta este ”unul dintre actorii majori ai peisajului mediatic și are rol de santinelă a democrației.”

În contrast, în Rezoluția Parlamentului European din 13 iunie 2013 referitoare la libertatea presei și a mass-mediei în lume, Parlamentul European subliniază faptul că “mass-media liberă, independentă și pluralistă, atât online, cât și cea tradițională, reprezintă una dintre componentele fundamentale ale democrației și pluralismului, recunoaște importanța resurselor de informare, ca garanții reale ale libertății și pluralismului mass-mediei, subliniază faptul că menținerea și consolidarea libertății și a independenței mass-mediei în lume constituie un interes comun, constată că rolul mass-mediei libere și independente și schimburile libere de informații sunt deosebit de importante în contextul schimbărilor democratice care au loc în regimurile nedemocratice.”

O presă cu adevărat independentă ar fi cu siguranță una dintre condițiile pentru o democrație veritabilă, însă implicațiile financiare, dorința de profit adesea satisfăcută de tabloidizare, precum și presiunile din sfera politicului, conduc adesea publicațiile către partizanat politic și tabloidizare.

Interesul politicienilor este îndreptat în special către ziare și televiziuni. Prin natura programelor pe care le au, radiourile reușesc rar sau aproape niciodată să lovească dur în interesele cuiva. Jurnaliștii din presă scrisă sunt cei mai suspuși presiunilor. Asta pentru că un articol negativ poate sta o zi întreagă sub nasul unui președinte. O știre la radio sau TV zboară imediat, și numai dacă prezintă un subiect grav atinge orgoliul cuiva.”

€

După 1989, presa se bucura de câștigarea în scris a libertății de exprimare, în conformitate cu prevederile din Declarația Drepturilor Omului. Piața de deschidere a informației căpătase proporții incomensurabile.

Dacă gândim lipsa cenzurii ca o principală condiție a libertății presei într-o democrație, România, în drumul său către instaurarea totală a regimului democratic, era la începutul lui ‘90 pe drumul cel bun.

Ulterior, iluzia a fost spulberată. Cazurile de hărțuire din partea politicenilor, precum și cele de abuz, de atenționare, de jurnaliști concediați din considerații cauzate de nou câștigată libertate de exprimare au început să iasă la suprafață.

“Legislația existentă în acest moment în România, în special în prevederile din Codul Penal privind calomnia și insulta, favorizează personajele care, deranjate de conținutul unui articol, caută pârghii pentru a se răzbuna pe jurnalist. Hărțuirea în tribunal este un mijloc utilizat pe scară largă. Jurnaliștii specializați în investigații, în special, au mereu pe rol câte două sau trei procese.”

Înainte de a trece câteva dintre aceste situații în revistă, trebuie amintit faptul că, “pentru Mill, în tratatul Despre Libertate sau în cel despre Libertatea Presei, libertatea de exprimare devine similară cu libertatea de exprimare în general, a tuturor cetățenilor; orice restrângere a dreptului de exprimare al jurnaliștilor devine astfel un atac împotriva libertăților cetățenești. Ziaristul nu este altceva decât un exponent al drepturilor naturale ale indivizilor, nu dispune de drepturi superioare față de concetățenii lui, ci este un simplu cetățean, doar cu instrumente mai puternice de a transmite altora propriile opțiuni.”

Prin abuzurile împotriva jurnaliștilor se aduce atingere astfel intereselor tuturor cetățenilor. În condițiile în care jurnalistul este exponentul cetățenilor de rând, preocupat de corecta informare a conaționalilor cu privire la abuzuri, acesta poate deveni etalon pentru abuzurile pe care aleșii statului le-ar putea comite cu tot atâta ușurință asupra alegătorilor.

Conform Constituției României, ”libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin scris, prin viu grai, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.”

Totodata, Articolul 16 cu privire la egalitatea în drepturi, prevede că :

– Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări;

– Nimeni nu este mai presus de lege;

În schimb, în ciuda acestor prevederi, cazuri numeroase au semnalat nerespectarea Constituției de către cei aflați la Putere.

“Cazul publicației Timișoara este simbolic pentru ceea ce s-a petrecut cu întreaga presă din Timișoara. (…) înainte de alegerile locale din 2004, prin ‘eforturile’€liderilor PSD Timiș, numai jurnaliștii de la două publicații mai puteau spune că sunt cu adevărat liberi să scrie ce vor ei despre Putere. Este vorba de Evenimentul Zilei și Bănățeanul. Mult timp, Evenimentul a rămas ca o insulă în mijlocul unui ocean tăcut în care o parte a publicațiilor lăudau Puterea, iar pentru cealaltă unele nume erau tabu. Nume ca Dan Ioan Sipoș, președinte al Consiliului Județean Timiș, sau Dan Poenaru, președintele PSD Timiș. Primul a devenit cel mai urât de jurnaliștii din toate redacțiile. S-a ajuns până într-acolo încât unii îl comparau cu Elena Ceaușescu. Nu există redacție, cu excepția ediției de vest a Evenimentului Zilei, în care să nu fi existat o mazilire din cauza lui Sipoș.”

Evenimentul Zilei și Bănățeanul prezentau cu regularitate afacerile murdare și greșelile aleșilor, ale reprezentanților Puterii. Pentru aceste redacții, numele tabu sus-amintite nu răsunau înfricoșător, ba dimpotrivă, personajele cu pricina deveniseră ținte principale ale atacurilor în scris. Cele mai grave cazuri de presiune asupra jurnaliștilor izvorăsc din aceste redacții.

Ino Ardelean, de la Evenimentul Zilei, a fost bătut cu brutalitate de persoane care și acum au rămas necunoscute. Colegul sau, Eugen Sasu, cu care făcea echipă, a fost obligat să renunțe la jurnalism din cauza unor presiuni exercitate asupra socrului sau.”

La un an și trei luni de la agresarea jurnalistului Ino Ardelean, ancheta bătea pasul pe loc. În luna iunie a anului precedent, jurnalistul încercase să intenteze proces civil Ministerului Administrației și Internelor, dar și Inspectoratului General al Poliției Române și IPJ Timiș, solicitând daune în valoare de zece miliarde de lei.

"N-a reușit, pentru că n-a avut cum să plătească taxa de timbru în valoare de 500 de milioane de lei", declară avocatul Florin Kovacs, precizând că promovase de ceva timp o altă acțiune bazată pe precedentul Kreuz versus Polonia din 2001, potrivit căruia "obligația unei taxe de timbru împovărătoare este contrară articolului 6 din Convenția Europeană".

Într-o situație asemănătoare, jurnalistul Realitatea TV, Dan Bucură, a fost agresat de doi indivizi în primăvara anului 2012, în scară blocului în care locuia.

"M-am întors acasă, în scara blocului lumina era stinsă deși este mereu aprinsă, am aprins-o. Când am vrut să urc primele trepte, un individ, un baiat foarte corpolentcu o șapcă pe cap, m-a abordat. Am ridicat capul, prima conversație a fost un pumn in ochi și am auzit ceva foarte surprinzator. Mi-a spus: ‘Mai apari în m…ții m..ii la televizor?!’ A mai venit un altul, care avea o cagulă și mi-a mai aplicat o mică corecție, o bâtă peste mâini. Singura chestie pe care am reținut-o a fost chestiunea despre televizor. Aveam mobilul care îmi căzuse din mână și portofelul cu ceva bani; nu mi-a dispărut nimic. Au fugit pe unde au intrat, prin spatele blocului.Chestiunea asta nu are altă legătură decât cu meseria mea", a spus ziaristul.

În ceea ce îl privește pe Ino Ardelean, unul dintre oamenii țintă ai articolelor sale incisive, omul politic Dan Ioan Sipoș, președinte al Consiliului Județean Timiș, declara în derâdere pentru ziarul Adevărul în anul 2003 că se îndoiește că atacul ar fi venit din partea vreunui membru PSD.

“Pot fi și alte cauze. Sper că vor fi găsiți agresorii, deoarece jurnalistul nu a fost bătut de extratereștri."

Dupa cazul lui Dan Bucură, Ino Ardelean și-a amintit cu stupoare felul în care propriul său caz nu a fost niciodată soluționat. „Este regretabil că în România se mai întâmplă așa ceva. În toamnă se fac 9 ani de la cazul meu și nu s-a găsit un vinovat. Părerea mea este că nu s-a căutat unde trebuie. Totuși, nu a fost un caz atât de greu. Nu știu de ce nu s-a găsit vinovatul. Am scris mereu despre toți, nu pot să știu cine ar fi putut fi. Ar fi bine ca agresorii jurnalistului de la București să fie prinși, nici acesta nu pare a fi un caz foarte greu de rezolvat,"declara Ino Ardelean despre cazul Bucura.

Mălin Bot explică, în cartea sa, Jurnaliști amenințați, jurnaliști bătuți, că în Timișoara, încă din anul 2000, condițiile în care se practică meseria de jurnalist sunt din ce în ce mai aprige. “Odată ajunși la putere, deținătorii de acum ai ei au demonstrat, în numeroase rânduri, că nu acceptă cu ușurință criticile și că nu ezită să se folosească de puterea pe care o au pentru a se răzbuna pe un jurnalist incomod.”

Cel mai simplu mod de a ajunge incomod este să refuzi să taci în fața greșelilor Puterii, să respecți spiritul democrației câștigate la Revoluție, care a adus cu sine idealuri precum libertatea de exprimare precum și dreptul la opinie, dar mai ales punerea în valoare a esenței jurnalistice de informare corectă a publicului.

Acesta nu a fost însă cazul ziaristului Mihai Cioată, redactor șef al posturilor locale de radio și TV Orion din Vatra Dornei, și al bilunarului Monitorul de Dorna, lovit în 2013 cu violență în față, într-o parcare. Agresorul a fost nimeni altul decât consilierul local Vasile Chiruță, iar motivul agresiunii a stat într-un comentariu de tip pamflet publicat de ziarist în Monitorul de Dorna, care îl viza inclusiv pe consilierul PNL.

“În general, cei vizați în materialul publicat nu au prea multe motive să se bucure. Mulți dintre ei simt nevoia să se răzbune fără să se gândească la faptul că adevărul este cel care îi deranjează, nu jurnalistul care îl spune.”

Bibliografie primară:

ACKERMAN, Susan, Corruption and Government, Causes, Consequences and Reform, Cambridge University Press, New York, 1999

ANDERSON, Richard Jr, Postcommunism and the Theory of Democracy, Princeton, New Jeresy: Princeton University Press, 2001

ARATO, Aron, Civil Society, Transition and Consolidation of Democracy, Discurs în cadrul International Conference Democratic Transitions in Latin America and in Eastern Europe: Rupture and Continuity. Paris, Franța 4-6 Mar, 1996

BANDELJ, Nina, RADU, Bogdan, Consolidation of Democracy in Postcommunist Europe, University of California, Irvine, 2006.

BARBER, Benjamin, The Search for Civil Society, în The New Democrat, vol. 7, nr. 2, Martie-Aprilie, 1995

BECKER, Marvin, Medieval Italy: Constraints and Creativity, Bloomington, Indiana University Press, 1981.

COFFE, Hilde, și LIPPE, Tanja, Citizenship Norms in Eastern Europe, 2009, în http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2848335/, consultat la 01.06.2014.

DAHL, Robert, On Democracy, Yale University Press, New Haven, Connecticut, 1998

DUDOUET, Veronique, Surviving the Peace. Challenges of War-to-peace Transitions for Civil Society Organisations, Berlin, Germania, Berghof Research Center for Constructive Conflict Management, 2007

EISELE, Gudrun, European Civil Society, Europäische Zivilgesellschaft Und Multilevel Governance Westfälische Wilhelms-Universität Münster Nachwuchsgruppe, 2005.

EKIERT, Grzegorz și FOA, Roberto, Civil Society Weakness in Post Communist Europe: A Preliminary Assessment, Collegio Carlo Alberto,Nr. 198, Ianuarie 2011

FISHER, William, Doing Good? The Politics and Antipolitics of NGO Practicies, în Annual Review of Anthropology, vol. 26, 1997,

FORBRING, Joerg, A Source of Democratic Legitimacy? Civil Society in East-Central Europe, European University Institute, 2002

GIES, David, OTT, Steven și SHAFRITZ, Jay, The Nonprofit organization: essential readings, Pacific Grove, California, 1990,

GRAY, Rob, COLLISON,David și BEBBINGTON, Jan, NGOs, civil society and accountability: making the people accountable to capital, Centre for Social and Environmental Accounting Research, School of Management, University of St Andrews, St Andrews, Scotland,2006

HOWARD, Marc Morj, The Weakness of Civil Society in Post-Communist Europe, Cambridge, United Kingdom, Cambridge Uiversity Press, 2003.

INGLOT, Tomasz, Welfare States in East Central Europe: 1919-2004, New York, Cambridge University Press, 2008.

LEZ, Ewa, NALECZ, Slavomir și WYGNASKI, Jacub, Defining the non-profit sector: Poland, în Working Papers Of The Johns Hopkins Comparative Nonprofit Sector Project, nr. 36, Baltimore, Maryland, 1998

LINZ, Juan și STEPAN, Alfred, Problems of Democratic Transition and Consolidation. Southern Europe, South America, and Post-Communist Europe, The Johns Hopkins University Press, Baltimore, Maryland, 1996

LIPSKY, Michael și SMITH, Steven, Nonprofit Organizations, Government, and the Welfare State, în Political Science Quarterly, pg. 625-648, Vol. 104, Nr. 4, publicat de Academia de Stiinte Politice

MCFAUL, Michael, The Fourth Wave of Democracy and Dictatorship: Noncooperative Transitions in the Postcommunist World, World Politics, Vol. 54, Nr. 2, ianuarie, 2002

O’DONNELL, Guillermo, SCHMITTER, Philippe și WHITEHEAD, Laurence, Transitions from Authoritarian Rule: Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, Baltimore, Johns Hopkins University Press. 1986

PUHLE, Hans-Jürgen, Democratic Consolidation and Defective Democracies, Working paper no. 47. J.W. Goethe-Universität Frankfurt Am Main, 2005.

PUTNAM, Robert, Making Democracy Work: Civic Traditions in Modern Italy, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1992

SAULEAN, Daniel și EPURE, Carmen, Defining the non-profit sector: România, în Working Papers Of The Johns Hopkins Comparative Nonprofit Sector Project, nr. 32, Baltimore, Maryland, 1998,

SCHOLTE, Jan Aart, în What is Civil Society, adaptat dintr-o prezentare de Adam Sneyd la sesiunea Envisioning a School for Civil Society, decembrie 2011.

SELZNIK, Philip, The Organizational Weapons: A Study of Bolshevik Strategy and Tactics, New York, McGrew-Hill, 1952

TABBUSH, Constanza, Civil Society in United Nations Conferences, Civil Society and Social Movements Programme Paper, Nr. 17, August 2005, United Nations Research Institute for Social Development

TILLY, Charles, Contention and Democracy in Europe, 1650-2000, Cambridge University Press, New York, 2004

TILLY,Charles, Democracy, Cambridge University Press, New York, 2007

WHAITERS, Alan, Let’s get civil society straight: NGOs, the state, and political theory, versiune prelucrată a două lucrari de Alan Whaites, apărute în Development in Practice, vol 6, nr 3, 1996 și Development in Practice, vol 8, nr 3, 1998(disponibil pe www.jstor.org consultat la 01.06.2014)

Bibliografie critică:

Bertelsmann Stiftung – Annual Report 2008, 2009, accesat la http://www.bertelsmann-stiftung.de/cps/rde/xchg/bst_engl/hs.xsl/publikationen_96380.htm, consultat la 01.06.2014

European Values Survey: A Third Wave (1999/2000), accesat la http://discover.ukdataservice.ac.uk/catalogue?sn=4944 01.06.1014

Freedom House: Nations in Transit, 2014, accesat la http://www.freedomhouse.org/report-types/nations-transit#.U549BVzZaIU, consultat la 01.06.2014.

USAID 2012, CSO Susteinability Index, accesat la http://www.usaid.gov/europe-eurasia-civil-society, consultat la data 01.06.2014.

Pagini web

http://www.usaid.gov/europe-eurasia-civil-society consultat la data 01.06.2014.

http://www.freedomhouse.org/report-types/nations-transit#.U549BVzZaIU

http://www.bertelsmann-stiftung.de/cps/rde/xchg/bst_engl/hs.xsl/publikationen_96380.htm

www.jstor.org

http://discover.ukdataservice.ac.uk/catalogue?sn=4944

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2848335/