Democratia

Cuprins

INTRODUCERE

Capitolul 1. Considerații prealabile

1.1. Societate

1.2. Stat

1.3. Formă de guvernământ

1.4. Regim politic

1.5. Puterile statului

1.6. Funcție, organ, putere publică

1.7. Drept

Capitolul 2. Puterea, democrația, statul și dreptul

2.1. Dreptul în sistemul politic

2.2. Dreptul, libertatea și democrația

2.3. Dreptul și Democrația

2.4. Democrația și procedurile electorale

Capitolul 3. Democrația și legitimitatea reprezentării

3.1. Despre legitimitate și caracterul fictiv al noțiunii de reprezentare

3.2. Forme actuale ale democrației reprezentative

3.3 Despre legitimitatea reprezentării în perioada de tranziție la democrație

Capitolul 4. Democrația formală și democrația reală

4.1. Sensurile democrației

4.2. Democrația reprezentativă și democrația participativă

4.3. Elementele constitutive ale democrației

4.4. Promisiunile nerespectate ale democrației constituționale

Capitolul 5. STUDIU DE CAZ – Dizolvarea parlamentului italian

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Într-o lume confruntată global cu puternice crize economicofinanciare, politice, culturale și spirituale, care afectează deopotrivă guvernele și parlamentele, dar și societățile și pe cetățenii acestora, o discuție despre parlamentarism și democrație, îndeosebi despre rolul adunărilor reprezentative în echilibrarea raporturilor dintre autoritățile publice și societate, credem că este necesară.

Deși guvernele dispun de prerogative și mijloace diverse de intervenție în diminuarea și înlăturarea efectelor acestor crize, parlamentele luptă să-și impună tot mai mult un rol politic prevalent în exercitarea funcțiilor și prerogativelor democratice, în susținerea și promovarea unei legislații adecvate la complexitatea tot mai dinamică a vieții sociale și, totodată, să exercite un control parlamentar pentru a convinge guvernele să nu se abată de la programele de guvernare eficace, în temeiul cărora li s-a conferit votul politic de încredere.

Secolul al XX-lea a încetat odată cu aspirațiile popoarelor esteuropene pentru democrație, iar începutul secolului al XXI-lea a continuat cu aceste aspirații legitime. Pentru popoarele respective a dobândit o importanță deosebită alegerea unui model autentic, eficient și stabil de democrație, or acest model îl oferă parlamentarismul occidental tradițional. Procesul democratizării în epoca modernă și contemporană este corelat indisolubil cu fenomenul parlamentarismului. Organizarea politică și democratizarea societății nu pot fi concepute fără existența instituției Parlamentului, ca autoritate reprezentativă și democratică supremă și unică autoritate legiuitoare.

Analiza atentă a vieții politice din orice stat arată că nu numai parlamentele își reclamă caracterul reprezentativ, ci și alte autorități publice care fac parte din puterea executivă, cum ar fi șefii de stat, mai ales în regimurile politice prezidențiale și semiprezidențiale, în care aceștia sunt aleși prin vot universal direct. Cu adevărat reprezentativ este, însă, numai Parlamentul.

Președinții republicilor prezidențiale și semiprezidențiale au doar o legitimitate electorală considerabilă, dar numai parlamentele au privilegiul să reprezinte voința supremă suverană a poporului. Șefii de stat reprezintă unitatea statului, pe durata exercitării mandatului, în timp ce parlamentele reprezintă poporul, care este sursa originară a puterii și voința sa suverană. Toate puterile în stat, de la națiune emană. Într-o concepție autentic democrată și care corespunde în întregime ideii de parlamentarism, poporul exprimă curentele politice pluraliste ale parlamentului său, dacă acesta s-a format în mod liber, ales pe principiul pluralismului politic.

Parlamentele au un rol determinant în cenzurarea și legiferarea măsurilor inițiate de guverne în vederea dezvoltării sociale. Toate aceste roluri, funcții sau prerogative ale parlamentelor în epoca contemporană au ca punct de plecare principiile suveranității, reprezentativității și ale democrației, acestea fiind proclamate prin formule solemne în textele constituționale ale statelor moderne. Un alt principiu care își pune puternic amprenta asupra rolului contemporan al parlamentelor este principiul separației, al echilibrului și cooperării între puterile statului. Rolul activității parlamentelor depinde în mod substanțial de raporturile acestora cu celelalte autorități publice și, în primul rând, cu șeful statului și cu Guvernul.

Legitimitatea unui Parlament și gradul de reprezentativitate al acestuia sunt condiționate de voința electoratului. Parlamentul este receptat însă de cetățeni și de societatea civilă ca fiind cu adevărat democratic numai în măsura în care legile pe care le adoptă exprimă interesele, aspirațiile și cerințele sociale îndrituite ale celor guvernați și în măsura în care exercită un control eficient asupra executivului și autorităților administrației publice în interesul societății și al cetățenilor. Un Parlament care acceptă să se transforme într-un simplu executor, într-o registratură sau într-un automat legislativ al executivului își diminuează, proporțional cu renunțarea la funcțiile și prerogativele sale, legitimitatea, forța reprezentativă și democratică.

În accepțiunea doctrinei constituționale, termenul de parlamentarism desemnează modalitățile de exercitare a regimului reprezentativ (parlamentar). Aceasta presupune existența a două autorități publice de sine stătătoare, între care Constituția stabilește raporturi de conlucrare, limite de separare și control reciproc. Cele două autorități publice sunt Parlamentul și Guvernul, deși din ecuația raporturilor lor de întrepătrundere reciprocă nu sunt excluse instituția șefului de stat, puterea judecătorească, precum și alte autorități publice cu statut autonom cum ar fi, de exemplu, Curțile constituționale (consilii, tribunale), ombudsmanul și chiar partidele politice parlamentare. Toate aceste organisme, la care mai pot fi adăugate sindicatele, asociațiile profesionale, organizațiile neguvernamentale, ca structuri de influență și control social, concură la funcționarea statului de drept în ansamblul său. În acest cadru instituțional, Parlamentul are rolul de a dezbate și adopta, într-un mod transparent și deschis, orice probleme de interes național, permițând tuturor grupărilor politice parlamentare confruntarea curentelor de opinii și a programelor sociale și economice alternative într-un cadru organizatoric și procedural democratic.

Dacă rolul Parlamentului constă în dezbaterea și adoptarea solu- țiilor legislative prin care se exprimă interesul național, rolul guvernelor constituite prin acordarea de către parlamente a votului de încredere, se concretizează în punerea în executare, în conformitate cu exigențele și dispozițiile constituționale, a legilor adoptate de Parlament, pentru îndeplinirea politicii interne și externe a statului. Cunoașterea termenului de parlamentarism și înțelegerea mecanismelor constituționale și legale de funcționare a adunărilor legislative constituie o cerință indispensabilă nu numai pentru politicieni, ci și pentru cetățeni, și mai ales pentru aceștia, deoarece ei sunt titularii puterii politice și, totodată, beneficiarii politicilor publice inițiate și realizate de parlamente și guverne.

Capitolul 1. Considerații prealabile

Abordarea corectă a teoriilor cu privire la funcționarea și organizarea statului de drept democratic presupune stabilirea prealabilă a înțelesului pe care dorim sa îl dăm anumitor termeni – utilizăm acest cuvânt pentru a simplifica explicațiile care s-ar impune dacă am utiliza cunântul noțiuni ori concepte, care chiar dacă au înțelesuri sensibil doferite, de cele mai multe sunt utilizate eronat ca și sinonime. Dicționarul explicativ al Limbii Române precizează că: înțelegem prin termen „fiecare din cuvintele sau grupurile de cuvinte ce au o accepțiune specifică unui anumit domeniu”. Drept urmare, se apreciează că este nevoie ăn prealabil să prezentăm pe scurt terminologia specifică limbajului practicat de teoreticienii statului de drept democratic.

Parte din conceptele și noțiunile pe care le vom utiliza sunt ambigue, dată fiind multitudinea de semnificații divergente ce s-au acumulat de-a lungul timpului, precum și tentației de a li se da retrospectiv sensul lor actual. Spre exemplu, statul de drept, democrația reprezentativă sau constituțională etc. sunt fenomene caracteristice epocii moderne, care chiar dacă au apărut începând cu secolul al XV-lea s-au dezvoltat semnificativ începând cu secolul al XIX-lea.

Civilizațiile anterioare au cunoscut decât imperii, monarhii sau feude și cetățica organizări locale și care aveau o concepție de organizare sensibil distinctă față de statele moderne. Cu toate aceste de multe ori se discută despre etatismul vechilor civilizații sau democrația ateniană interpretând astfel acești termeni în sens larg prin folosirea reptrospectivei analogice a conceptelor prezente, în trecut.

Societate

Societatea reprezintă un mod organizat de existență în sfera fenomenelor vieții. Societatea presupune existența comunitară a unor indivizi articulați în ansambluri mai mult sau mai puțin peristente, așadar aceasta este proprie nu doar lumii umane dar, în grade distincte și multor specii din lumea animală. Etologia și sociologia au confirmat că, întradevăr chiar și nivelul unor specii inferioare, acestea își organizează comportamentul în forme care aminentesc de ceea ce în sfera umanului se numește familie, proprietatate, ierarhie, teritoriu comun, întrajutorare, altruism.

Definirea conceptului de societate subsumează două categorii de sensuri:

Cristalizări specifice de relații între indivizii umani și instituții (societate capitalistă, societate rurală etc.);

Caracterul de unitate (entitate) pe care îl dobândesc relațiile sociale relativ hotărnicite (societatea românească, germană, europeană), tot în această categori de sensuri se încadreqază și comunitățile mici, ce sunt reprezentative pentru o zonă determinată (avînd deci valoare de eșantion) și care servesc drept baze de cercetări etnografice.

Conceptul de societate în limbajul comun (joc de societate, om de societate) nu își realizează operaționalizarea analitică decât sub forma altor concepte, precum: sistem social, structură socială, comunitate.

De regulă, se utilizează termenul de societate pentru a desemna întregul câmp de acțiunea umană: sistemul social, organismul comportamental, personalitatea individului, mediul fizico – organic și sistemul cultural sunt principalele subsisteme ale societății.

Nucleul unei societăți este ordinea normativă comportamentală prin care viața unei populații este organizată în mod colectiv. Ca ordine, aceasta conține valori și norme atât diferențiate, cât și particularizate, toate cerând referințe culturale pentru a fi semnfificative și legitime. Ca o colectivitate, aceasta manifestă o concepție delimitată despre calitatea de memebru, care face diferența între acei indivizi ce aparțin și care nu aparțin de ea.

Societatea este constituită atât fdintr-un sistem normativ de ordine, cât și din statusuri, drepturi și obligații, aparținând membrilor, ce pot să varieze pentru diferite subgrupuri în cadrul comunității. Pentru a supraviețui și a se dezvolta, comunitatea socială trebuie să mențină integritatea unei orientări culturale comune împărtățite (general, dar nu neapărat uniform și unanim) de către membrii săi, ca bază pentru identitatea socială.

Totuși , aceasta trebuie să satisfacă, totodată, exigențele condiționale cu privire la integrarea membrilor săi și a personalităților. Toți acești factori sunt în mod complex interdependenți, totuși fiecarea constituie un focar pentru cristalizarea unui tip diferit de mecanism social.

O problemă importantă care poate fi pusă în discuție în acest context este aceea a legitimării ordinii normative a societății. Este îndeobște recunoscut faptul că sistemele de legitimare degfinesc cadrul pentru drepturile membrilor și erența între acei indivizi ce aparțin și care nu aparțin de ea.

Societatea este constituită atât fdintr-un sistem normativ de ordine, cât și din statusuri, drepturi și obligații, aparținând membrilor, ce pot să varieze pentru diferite subgrupuri în cadrul comunității. Pentru a supraviețui și a se dezvolta, comunitatea socială trebuie să mențină integritatea unei orientări culturale comune împărtățite (general, dar nu neapărat uniform și unanim) de către membrii săi, ca bază pentru identitatea socială.

Totuși , aceasta trebuie să satisfacă, totodată, exigențele condiționale cu privire la integrarea membrilor săi și a personalităților. Toți acești factori sunt în mod complex interdependenți, totuși fiecarea constituie un focar pentru cristalizarea unui tip diferit de mecanism social.

O problemă importantă care poate fi pusă în discuție în acest context este aceea a legitimării ordinii normative a societății. Este îndeobște recunoscut faptul că sistemele de legitimare degfinesc cadrul pentru drepturile membrilor și pentru prohibițiile bazate pe ele.

Mai presus de orice, utilizarea puterii cere legitimare. Conceptul modern al legitimării are nevoie de implicarea conceptului de morală. Este de observat, totodată, că menținerea unei ordini normative presupune existența unui conformism – de multe ori incomplet – , cu așteptările comportamentale stabilite prin valori și norme. Condiția unui asemenea conformism o constituie internalizarea normelor și valorilor unei societăți de către memebrii săi, căci o asemenea socializarea susține baza consensuală a oricărei comunități. Aceasta este întărită atunci când paleta de interese proprii ale memebrilor societății este bazată pe solidaritate, credințe și obligații internalizate.

Datorită implicațiilor teritoriale cu privire la reședința, munca, activitățile religioase, organizarea politică etc. menținerea unei ordini normatice nu poate fi despărțită de controlul asupra activităților în cadrul zonelor teritoriale. Funcția guvernării societății trebuie să includă responsbilitatea pentru integritatea teritorială a ordinii normative a acesteia. Acest imperativ are o referință atât internă, cât și externă.

Prima are în vedere condițiile de întărire a normelor fenerale și de facilitare a performanței funcțiilor fundamentale de către diferitele unități ale societății.

A doua privește împiedicarea interferențelor distructive din partea nemebrilor comunității. În virtutea exigențelor organic – locaținale cele două referințe au un lucru comun: recurgerea la forța fizică este prevenirea extremă a acțiunii distructive.

Stat

Statul este privit în doctrina de specialitate întrun întreit punct de vedere:

juridic

politic

social – economic.

Conceptul juridic al statului îl întâlnim în formulările unor gânditori de seamă. Astfel, Savigny vedea în stat „reprezentarea materială a poporului” sau privește formațiunea statului care pe „o formă a creației dreptului”, Kant definea statul ca fiind „gruparea oamenilor supuși normelor de drept”. Hariou, în lucarea sa „Precis de droit administratif et le droit public general”, formula o definițe abstractă, astfel „statul nu este doar organizarea rațională a umanității publice”. Chiar dacă introduce în formula sa asupra statului noțiunea umanității publice, această definiție are un caracter absract – rațional și nu unul realist – politic.

Importanța conceptului abstract și juridic al statului este necontestată. Cu ajutorul lui se pot explica relațiile multiple ce sunt stabilite între stat – persoană juridică – subiect activ și pasiv, subiect de drepturi și obligații și celelalte grupări sociale, sau între stat și persoanele fizice – indivizii, se poate analiza conținutul propriu al normelor juridice al statului.

Prin intermediul conceptului abstract – juridic al statului sunt lămurite structurile în care se poate gări statul – deținător al unui domeniu public sau privat, contractând ca atare, față de persoanele particulare, drepturi și obligații: sunt lămurite și interpretate atribuțiile statului, este evidențiată capacitate acestuiade a face acte juridice ca orice particular. Se forlumează conceptul statului de drept – adică pe ideea de autolimitare a drepturilor statutului, acesta își prevede activitatea, își stăvilește excesul și arbitrarul, își fixează lui însuși norme de conduită.

Conceptul politic asupra statului îl întâlnim în formulările unor gânditori cu privire la formarea și originea statului, evoluția acestuia și înțelesul său actual, în funcție de realitățile politice.

Duguit și după acesta Jeze și Bonnard concep statul în mod realist: ansamblul serviciilor publice. Explicația realist – politică a statului este interesantă. Grupările sociale denumite state sunt caracterizate prin același fenomen de dominare, de constrângere exercitată fie pe cale materială, fie spirituală, religioasă, morală, politică, economică sau pur politică. Grupul celor tari domină pe cei slabi.

Forța unui om, a unei categorii sociale, a unei clase, a unui număr restrâns de indivizi, forța numărului sau grupărilor sociale organizate în cadrul statului democrat: iată faptul de domihnație, același, manifestat în decursul istoriei. În momentul în care se produce o diferențiere între cei tari și cei slabi, în sensul că cei tari impun voința celor slabi, avem un stat.

Puterea publică o constituie însuși acest fapt de dominare, cu forme și elemente variabile în evoluția lui Turgeon care formulează, de asemenea, un concept realist – politic. Statul este națiunea însăși, în forțele, tendințele și drepturile acesteia, este organismul politic, reprezentarea oficială, agenția conducătoare. Reprezintă ansamblul puterilor publice, în scopul satisfacerii intereselor de moment și idealului social și politic al unei națiuni.

Conceptul social – economic. Schaefle și Lilianfeld, privesc statul nu ca pe o abstracțiune comodă, ci ca pe o realitate, învederând elementul social predominant al formațiunii și conținutului său, o abordare modernă, cu totul aparte, a conceptului de stat, o realizează G. Rivero, acesta apropiindu-se, după opinia noastră mai mult de concepția specific românească a statului – național ca tot organic în toate categoriile preferate ale ortodoxiei sunt cele ale organicului:viața, pământul, firea, spre deosebire de categoriile preferate ale catolicismului ce sunt cele ale autorității sacral – etatiste: statul, ierarhia, disciplina, supunerea, militarea pentru credință sau categoriile preferate ale protestantismului care sunt cele ale libertății: independența convingerilor, deliberarea, problematizarea, hotărârea, datoria, fidelitatea.

Așadar există o diversitate de concepții asupra statului datorită, desigur, în mare măsură, ideilor personale ale diferiților autori asupra originii și evoluției statului, dar mai ales, asupra statului ideal. În tot cazul, aceste definiții date statului învederează două tendințe esențiale:una abstractă și alta realistă. Una preocupată de a face din stat o ființă a lumii juridice, un subiect activ și pasiv de drepturi, alta de a cerceta realitățile ce au format statul, ce îl mențin și îl conduc în viitor.

Din punctul nostru de vedere, termenul de stat desemnează o colectivitate umană relativ omogenă din punct de vedere etnic, religios și cultural situată pe un teritoriu și supusă unei autorități suverane. Acesta desemnează, de asemenea, un aparat de instituții, ce îi permite să comande și să acționeze.

Din punct de vedere constituțional, teritoriul interesează mai ales sub aspectul structurii de stat, componentă a formei de stat, alături de forma de guvernământ și regimul politic.

Structura de stat a fost definită în literatura de specialitate ca fiind organizarea puterii de stat în anumite limite spațiale, adică pe un anumit teritoriu, desemnând raporturile specifice care se formează între elementele ce alcătuiesc ansamblul statal, precum și legăturile specifice dintre întreg și părțile componente. Din punt de vedere al structurii de stat, statele se pot împărți în state unitare și state compuse.

Statul unitar prezintă caracteristicile următoare:

este alcătuit dintrun ansamblu unic de organisme constituționale prin care se exercită puterea politică la nivel local și central

activitatea de guvernare este difuzată de la centru pe calea ierarhică;

există o singură ordine juridică întemeiată pe o constituție unică;

populația are o singură cetățenie existînd o colectivitatea umană relativ omogenă din punct de vedere etnic, religios și cultural;

reprezintă unicul subiect de drept internațional

Statul compus este alcătuit din multe entități statale reunite întru stat suprapus lor și legate între ele prin raporturi juridice mai mult sau mai puțin strînse. În istoria politică a unor state au existat însă forme rudimentare de state compuse, state regrupate sub numele generale de uniuni de state și confederații de state.

Uniunile de state cunosc două forme: uniunea personală și uniunea reală.

Confederația de state reprezintă o asociere relativ durabilă dintre două sau mai multe state care, păstrânduși suveranitatea și calitatea de subiecte ale dreptului internațional, convin să își creeze unele organe comune și să își unifice legislația, în anumite materii.

Statul federal este alcătuit din mai multe state, unite pe baza dreptului constituțional, state între care se împart competențele exercitate astfel de statul unitar. Statul federal depășește deci descentralizarea sau regionalizarea, trecând întro fază a divizării verticale a puterii superioare, căci aceasta privește acum nu comptetența administrativă, ca în statul unitar descentralizat sau competența legislativă limitată a statului regional, ci competența generală de a ceea dreptul, de a creea o ordine juridică integrală, bazată pe o Constituție proprie, deci pe o putere constituantă.

Formă de guvernământ

Forma de guvernământ exprimă modul în care, practic se exercită puterea. Aceasta este independentă de structura de stat. Aceasta vizează raporturile specifice care sunt stabilite între organul chemat să îndeplinească atribuțiile de șef de stat și celelalte categorii de organe, îndeosebi Parlamentul și Guvernul.

În doctrina de specialitate, ca principale forme de guvernământ au fost reliefate, următoarele: democrația, monocrația, oligarhia, formele mixte și formele specifice statelor socialiste.

Conform formei de guvernământ, statele se clasifică în monarhii și republici.

Monarhia reprezintă acea formă de guvernământ în care entitatea statală ce îndeplinește atribuțiile de șef al statului este un monarh ce ocupă tronul fie prin alegere, fie prin succesiune ereditară. În democrațiile regale, ale secolului XX, regele nu mai guvernează efectiv, acesta are doar un rol formal. Monarhiile pot fi absolute, constituționale sau dualiste.

Republica reprezintă aceea formă de guvernământ unde organul ce îndeplinește funcția de șef al statului, este ales, de obicei, pentru o anumită perioadă de timp. În republică, guvernarea se înfăptuiește prin reprezentanți aleși după proceduri electorale. Republica constituie aceea formă de guvernământ unde cetățenii se guvernează singuri, desemnându-și sau alegând un șef de stat, denumit de obicei președinte.

Regim politic

Regimul politic apare pentru început ca fiind rezultatul forțelor politice, mai ales a partidelor politice, în cadrul instituțional stabili prin Constituție, dar este nevoie să se țină cont și de alți factori istorici, ideologici și economici, care prezintă o importanță considerabilă.

Regimul politic are calități valorizatoare nu doar cu privire la esența și forma puterii de stat, dar și cu privire la calificarea esenței întregii societății. Acesta este indicatorul sintetic și de primă mărime, cel mai dinamic și expresiv, pentru calificarea unei societăți ca real democratică sau antidemocratică.

Doctrina clasică a evidențiat următoarele tipuri de regimuri politice:

regimul separației rigide între puteri – regimul prezidențial;

regimul separației suple între puteri – regimul parlamentar;

regimul confuziei între puteri – regimul directorial;

regimul semi- prezidențial

Regimul prezidențial. Separația absolută sau rigidă a celor trei puteri este trăstura fundamentală a sistemelor prezidențiale. Constiutția este cea care stabilește departajarea netă a puterilor. Constituantul american de la 1787 este inventatorul acestui regim, care s-a dorit a fi o opoziție a regimului englez. În sistemele politice prezidențiale, modurile de interacțiunea a celor două structuri guvernante sunt mai puțin numeroase și mai puțin profunde decât în regimurile politice parlamentare. Desigur , există o anumită colaborare între executiv și Parlament, însă aceasta este limitativă, și de cele mai multe ori, câștigul de cauză revine executivului. În regimul prezidențial prerogativele șefului statului sunt puternice, a se vedea de pildă cazul: SUA, Federația Rusă, Venezuela, Brazilia, Columbia etc.

Regimul parlamentar lua naștere și se dezvolta pornind de la modelul de regim reprezentativ englez. Regimul parlamentar exprimă momentul apariției unui organ nou, Guvernul. Istoria parlamentarismului se va confunda astfel, în realitatea, cu câștigarea autonomiei de către Guvern. Regimul parlamentar reprezintă un regim politic în care organul executiv și organul legislativ, efectiv diferite, sunt ținute să colaboreze în exercitarea funcțiilor etatice și dispun de mijloace politice ce le permit să se controleze reciproc. Regimul parlamentar poate fi dualist sau monist.

Regimul parlamentar dualist este caracterizat prin responsabilitatea colectivă a Guvernului nu doar în fața Parlamentului, ci și în fața șefului de stat.

Regimul parlamentar monist apare după cel de-a doilea război mondial. În cadrul acestuia, Guvernul este responsabil doar în fața Parlamentului. Majoritatea regimurilor parlamentare europene se pot clasifica ca fiind regimuri moniste, de exemplu: Italia, Germania, Suedia, Spania, Polonia, Ungaria.

Regimul directorial constituie o varietate a regimului politic rezultat din confuziunea puterilor. În cadrul acestuia, puterea este deținută de un colegiu ales de legislativ, pe o perioadă determinată, dar imposibil de revocat înainte de expirarea mandatului. Colegiul odată constituie, este iresponsabil politic în fața adunării legislative, ce îi poate însă anula ori modifica actele. În prezent doar Elveția răspunde trăsăturilor acestui tip de regim politic.

Regimul semi – prezidențial. Această categoei desemnează regimurile în care șeful de stat este ales prin sufragiu universal de către electori și Guvernul răspunde politic în fața Parlamentului. Astăzi se caracterizează ca fiind regimuri semiprezidențiale: Franța, ustria, Finlanda, Irlanda, Portugalia și România.

Puterile statului

În decursul celor două secole de aplicare,, teoria separației celor trei puteri în stat a luat forme diferite în fiecare regim politic. Practic, nu întâlnim două state în care modurile concrete de separare sau distribuire a puterilor legislativă, executivă și judecătorească să se repete într-o formă identică. Chiar în cadrul aceluiași stat, întro evoluție istorică mai mult sau mai puțin îndelungată. s-au constat schimbări ale raporturlui între puuteri, în beneficiul uneia sau alteia dintre acestea, chiar dacăprevederile constiuționale ce reglementau distribuirea atributelor de putere au rămase nemodificate.

O deformare în practică a principiului separației celor trei puteri este delegarea legislativă, ce constă în transmiterea legală sau legitimă de către Parlament puterii executive a unora din prerogativele sale legislative. În acest fel, Executivul dobândește o putere proprie de reglementare, constând în dreptul de a emite în anumite condiții norme general – obligaorii, avînd forța juridică a legii.

Din evoluția modernă a principiului separației puterilor nu trebuie să se excludă factori precum:

participarea maselor la conducerea prin referendum și inițiative legislative populare, restrângându-se astfel principiul reprezentării;

instituționalizarea în constituții a unor noi autorități, avînd rolul și funcțiile ombudsmanului, apărând în acest fel forme noi de control asupra autorităților administrației publice centrale și locale;

recurgerea la justiția constituțională, înfăptuită, de o autoritate politică jurisdicțională independentă;

înființarea unor organisme auxiliare ale diferitelor puteri, precum Consiliul Legislativ, ce funcționează pe lângă Parlament, Consiliul Suprem al Magistraturii, cu atribuții de organizarea a puterii judecătorești etc.

Funcție, organ, putere publică

Mereu a fost un lucru dificil să se fixeze conturul exact al puterilor, și mai ales cel al puterii executive și al puterii judecătorești. De exemplu, executivul poate să însemne executarea legilor, puterea de reglementare, funcția guvernamentală sau funcția administrativă. Însă în doctrina de specialitate s-a spus că există trei noțiuni conexe, ce trebuies distinse cu mare grijă:

Aceea a funcțiunilor statului, precum ceea de administrare a justiției, sau ceea de a elabora legile, sau de a guverna, sau de a administra;

Aceea a organelor, ce sunt organizații de persoane, cărora le este încredințată exercitarea funcțiilor;

În final, aceea a puterilor publice, ce reprezintă expresia împuternicirilor sau competențelor în virtutea cărora organele își exercită funcțiilor lor.

O astfel de diferențiere, ce se sprijină de definiții clare, nu ar trebui să mai facă posibilă confuzia între funcțiile statului.

Drept

Cuvântul „drept” este susceptibil să acopere realitățile cele mai diverse. Juriștii, care nu mai sunt unicii ce îl utilizează, îi recunosc înțelesuri din cele mai variate, neavînd toția aceeași concepția despre drept.

Pentru interesul lucrării noastre, în primul rând,trebuie să menționăm una din caracteristicile importante și persistente ale culturii politico – juridice roânești, trăsătură preluată din doctrina politico – juridică franceză, și anume dualismul ordinii juridice. Problema democrației se poate pune în legătură cu acest dualism, acest clivaj între cele două ansambluri juridice (public – privat), avînd o mare influență asupra gândirii politico – juridice.

Dreptul constituie întradevăr, o îmbinare originală de tehnici specifice și ingenioase, dar, în același timpo, acesta este un discurs în privința oamenilor și a lucrurilor, pentru că corpusul de norme ce îl compun atinge și domeniul imaterial al credințelor, deoarece dreptul are și meritul de a face oamenii să vadă și să creadă. Datorită acestui fapt reformarea normei juridice nu trebuie să se limiteze la o simplă operațiune de ordin tehnic.

Capitolul 2. Puterea, democrația, statul și dreptul

2.1. Dreptul în sistemul politic

Unii gânditorii ce au studiat atît legile cât și politica și care au predat atît filozofia statului cât și știința politică au încercat constant să ia în seamă și regimurile de guvernare democratică. Cu privire la tradiția gândirii juridice, teoria legii emisă e H.Kelsen a avut o influență asupra multor gânditori fascinați de analiza conceptuală clară și de soluția originală și simplă conferită de această așa numita teorie pură a legii, cât și de coerența întrgului său sistem.

În lucrarea sa Teoria generală a dreptului și a statului Kelsen s-a ocupat de clasificarea tradițională a formelor de guvernământ, ale căror etape principale au fost marcate de Aristotel, J.J.Rosusseau și Montesquieu, utilizând însă metoda comparativă și punând în opoziție formele de guvernământ democratice cu cele autocratice, sub influența distincției lui Kant întru heteronomie și autonomie. Această metodă fundamentează democrația pe puternicul concept de libertate, ce se înțelege nu doar ca o libertate negativă a tradiției politice liberale, dar și ca libertatea pozitivă denumită genial de către Rousseau și preluată de Kant, prin care libertatea constă în a te supune legii pe care toți o impun asupra lor.

Concepția și metodele de analiză ale lui Kelsen, guvernele democtratice funcționează în baza unor norme juridice de drept pozitiv și procedural ce permit cetățenilor să ia decizii colective ce sunt obligatorii pentru fiecare, asigurând astfel, prin aceste mecanisme, condițiile necesare pentru manifestarea liberă a voinței fie direct fie indirect.

Definiția procedurală este de asemenea o definiție minimă, dat fiind că acoperă cele mai răspândite forme istorice de constituții democratice divergente, inclusiv cele mai vechi, cele moderne și cele viitoare presupunând mereu că or să existe în continuare guvernări democratice pe viitor.

Trebuie subliniat că scopul principal al acestor reguli este de a face posibilă soluționarea conflictelor sociale prin negocierea dintre părți, iar atundci cînd negocierile eșuează să se poată ajunge la o soluție, printrun vot majoritar ce înlătură recursul la violențe. Altfel spus democrația se paote defini ca un sistem de norme ce permit stabilirea și dezvoltarea unei coabitări liniștite.

S-ar putea adăuga că ceea ce este adevărat cu privire la tranziția de la un regim la altul, este chiar și mai adevărat în cadrul regimului democratic, odată ce s-a instituit. De aceea o societate democratică în principiu, poate să facă față violenței infracționale, chiar dacă mai există anumite limite, iar unele fenomene de tipul mafiei au depășit cu mult aceste limite. Cu toate acestea o societate democratică nu ar trebui să accepte violența politică pentru că scopul politic al normelor ce caracterizează regimurile democratice este acela de a evita, a preveni și înlătura prin negociere și orice alte forme posibile, cauzele ce conduc la conflicte sociale violente.

Statul de drept are un rol important în democratizarea și trebuie să înțelegem bine că buna guvernare nu este posibilă fără democrație și participare publică. Iată de ce locul dreptului în sistemul politic statal trabuie înscris în mod clar în Constituție, în toate normele legale și în practica jurisdicțională și administrativă ce reiese din aplicarea acestor norme juridice.

2.2. Dreptul, libertatea și democrația

Lumea privată de creare a dreptului este întrun sens democratică pentru că răspunde principiului autodeterminării, dar capitalismul nu implică în el însuși democrația, iar pe de altă parte, se poate imagina un sistem socialist în care regulile juridice generale ar fi obiectul unei creații democratice atunci când actul administrativ ar lua locul contractului privit în ordinea capitalistă astfel după cum se arată în doctrină, summa divido distinge democrația și autocrația, între cele două regimuri politice corespunzătoare libertății sau autonomiei și dominației.

Dintr-o altă perspectivă, din contră, identificarea între drept și stat produce o desacralizare a puterii statale, ce nu este nimic altceva decît aparatul de constrângere necesar efectivității dreptului, și care nu poate în calitatea aceasta să revendice o valoare morală: „această dizolvare a dualismului stat – drept, bazată pe o analiză de critică metodologică semnifică în același timp nimicirea absolută și radicală a unei din cele mai eficiente ideologii de legitimitate. Și aceasta explică în același timp rezistența pasionată pe care doctrina tradițională a dreptului și statului o opune concepției identității statului și dreptului, pe care a adus-o teoria pură a dreptului”.

Reiese din cele de mai sus că teoria pură a dreptului constituie o terie a dreptului opusă sacralizării puterii de stat, dar care rămâne fidelă programului pozitivist, pe care a interpretat- o ca și un program anti – ideologic.

2.3. Dreptul și Democrația

Studierea sistemelor juridico – politice conferă o posibilitate eficientă, dar puțin folosită la noi, pentru abordarea nenumăratelor întrebări legate de teoria și practica democrației și ne dezvăluie că roin intermediul sistemului juridic, democrația în sine se află în centrul dezbaterii.

Prin raportul diferit cu dreptul, SUA pe de o parte și unele țări europene, printre care și România, pe de altă parte, oferă două concepții relativ divergente asupra democrației. Această diferență apreciată ar fi mai pregnantă decât se crede în general este cu atît mai tulburătoare cu cât cele două protagoniste ale unei rivalități – Franța și SUA – pretind cu sinceritate superioritatea sistemului propriu.

Elementul fundamental al democrației americane, dreptul apare prea des doar în planul secund al democrației de tip european după cum reiese din toate determinările structurale ale dreptului incluse în sistemul juridico – politic al unei societăți politice.

Comparându-ne cu SUA, în România, dar poate chiar și în alte țări din Europa abordarea juridică pare că are nevoie de o reevaluare.

Dreptul se bucură de un astfel de prestigiu în SUA, importanța sa insituțională, sociologică și ideologică fiind atât de însemnată încît este aproape imposibil să se discute despre politică, economie sau istorie în alți termeni decât cei juridici. Pe de altă parte, oricine se apleacă asupra dreptului pune, în mod inevitabil,în concepția americană probleme politice,economice sau sociale.

Abordarea juridică este, astfel, probabil ceea mai bună cale de acces în universul american, în general spre deosebire de Europa unde concepția este ceea a economismului liberal, unde dreptul a păstrat imaginea unei discipline destul de tehnice și chiar periferice.

De cele mai multe ori România ca și în Franța (pe care o imităm uneori prea mult) critica statului, deși polimorfă până la exces, a ignorat apropae total dimensiunea juridică limitîndu-se la aspectele economico – judiciare – neoliberalismul. Dimenisunea juridică este fundamental, mai ales ca instrument de investigare, de pildă, a relațiilor dintre stat și societatea civilă, ce fac obiectul multor dezbateri în prezent.

De asemenea este fundamentală pentru învățarea unui mod alternativ de prevedere economico – socială. Suprasaturarea cu discursuri cu privire la politicile macroeconomice epuizează orice reflexie asupra rolului și prevederilor sociale.

Cu certitudine, abordarea juridică este utilă și necesară pentru ordinea internă fiind chemată să răspundă la întrebări de genul: care este locul dreptului în funcționarea instituțiilor politice, a vieții economice și a raporturilor sociale.

2.4. Democrația și procedurile electorale

Statele cu democrații constituționale au consacrat, au legiferat și au practicat o mare varietate de proceduri electorale. Astfel, de circa 100 ani, între cele două sisteme electorale „extreme” – sistemul de tip majoritar cu un tur de scrutin și sistemul de reprezentare proporțională integrală – există și operează nenumărate formule, atît în interiorul sistemelor majoritare, al sistemelor de reprezentare proporțională, cât și în interiorul combinațiilor intermediare, al sistemelor electorale mixte care toate au făcut obiectul unor cercetări teoretice asupra sistemelor electorale ce au căpătat consistență și o relativă extensie odată cu procesul de democratizare din prima jumătate a secolului trecut.

Sistemul majoritar. Cât timp votul se acordă candidaților individuali și independenți, diferitele variante de sisteme majoritare sau pluritare, aplicabile în circumscripții cu mai multe locuri, permiteau o distribuție destul de variată a preferințelor, încât rezultatele satisfăceau voința electorilor. Inconvenientele și inechitățile au apărut mai târziu și anume, atunci când unii candidații împreună cu alegătorii care îi susțineau au început să se organizeze să și își coordoneze acțiunile, constituind grupuri, alianțe și în final partide cu orgnaizare permanentă.

Sistemul reprezentării proporționale. Democrația de tip modern s-a menținut, s-a extins pe largii spații geografice și s-a consolidat întrucît funcționarea acesteia este întemeiată covârșitor pe relațiile complexe și variabile dintre:partide, electorat și sistemele electorale. Acest lucru relevă că democrația reprezentativ – pluralistă are în vedere mai ales consimțământul apriori al electoratului organizat în distincte formule față de candidații ce se angajează în lupta pentru preluarea, exercitarea și menținerea puterii cu obiectivul atingerii scopurilor convenite cu electorii. Această legitimitate de tip popular se confirmă și se reconfirmă periodic, fiindcă ea se distinge greu, dar se pierde facil, uneori chiar se volatilizează, pentru că substanța programelor politice promise în campaniile electorale se regăsește doar parțial, frecvent nesemnificativ, în programele de guvernare.

Capitolul 3. Democrația și legitimitatea reprezentării

3.1. Despre legitimitate și caracterul fictiv al noțiunii de reprezentare

Având ca punct de plecare adevărul afirmat de Montesquieu, potrivit căruia legitimitatea suveranului vine din puterea de a face legi și de a le pune în aplicare, observăm că legalitatea desemnează efectul constringent atașat ordinii constituționale pozitive, al cărei respect este asigurat de puterile publice sub pedeapsa sancțiunii. Legea garantează libertatea cetățeanului, iar libertatea constă în a nu te supune decât legilor. Înțelegerea legitimității normative pornește de la ideea că recunoașterea ordinii publice sau a realizărilor unui sistem, presupune acordul celor implicați, ceea ce nu înseamnă neapărat că este vorba de legitimitate.

“Docilizarea” corpului nu a încetat niciodată să fie țintă și instrument pentru vârfurile ascunse ale puterii. S-ar putea deci ca, deși se bucură de un grad oarecare de acceptare, ordinea să fie totuși nelegitimă, dacă nu îndeplinește anumite criterii. Stabilitatea unei ordini ar putea să aibă legătură cu legitimitatea, deși acest lucru nu este neapărat necesar. Conceptul normativ aduce în discuție problema motivării normative profunde a unei ordini. În consecință, factorii legitimității pot fi astfel definiți:

Legitimarea “prin puterea prestigiului”

Legitimarea finală sau legitimitatea “în baza misiunii”

Legitimarea “prin structură” (structure limitatoare și de menținere a consensului).

Justificarea statului, în ultimă instanță, prin sine însuși este insuficientă din punct de vedere logic. Pentru ca puterea de stat să fie considerată drept valabil instituită, sau, altfel spus, pentru ca ordinea juridică să fie considerată validă, ea trebuie să aibă o origine apreciată de toți cei care i se supun ca legitimă. Astfel problema instituționalizării puterii de stat poate fi analizată din cel puțin două puncte de vedere: cel al legalității, în cadrul unui sistem juridic dat, în care puterea constituantă derivată nu poate decât să respecte limitele care i-au fost impuse prin normele juridice pre-existente și instituite de puterea constituantă originară, sau cel situat în afara legalității, însă plasat încă în sfera juridicului și analizat fie prin prisma teoriei puterii constituante originare, fie prin considerarea revoluțiilor ca sursă de legitimitate. Problema revoluțiilor constă tocmai în aceea că răstoarnă o stare de lucruri considerată nu doar legală, dar și legitimă și o înlocuiesc fie exact cu opusul său, fie cu ceva ce se situează în întregime în afara sistemului până atunci în vigoare. La nivel statal este bine cunoscută butada că orice revoluție este o lovitură de stat reușită. Însă acceptarea revoluțiilor ca sursă a legitimității statului readuce în actualitate concepția hegeliană despre raporturile dintre stat și morală.

Justificarea originii puterii de stat pe teoria puterii constituante originare a ridicat și ea unele probleme. Puterea constituantă originară posedă acea calitate extraordinară de a fi „juridică fără a fi legală", adică de a fi un concept juridic ce nu poate fi însă explicat pe baza principiului legalității. Cu ajutorul ei materialul brut din domeniul politicului se transformă în ordine juridică deja instituită. E motivul pentru care unii autori au afirmat chiar că la începutul statului a fost puterea constituantă originară, după cum Biblia spune că la început a fost cuvântul. Chiar dacă nu aduce în discuție probleme cu același grad de dificultate ca și revoluțiile și teoria puterii constituante originare ca justificare a legitimității statului ridică dificultăți de aceeași natură.

3.2. Forme actuale ale democrației reprezentative

Plecând de la definirea democrației ca formă de organizare și conducere politică a societății în care puterea supremă este exercitată de popor, putem aduce în atenție faptul că având în vedere că poporul (guvernații) este cel care legitimează puterea guvernanților, avem de-a face cu o identitate a guvernanților cu guvernații cel puțin dacă ne referim la cazul unei democrații directe (după modelul democrației antice ateniene), legitimitatea se sprijină, astfel, pe rațiune și drept precum și pe normele care asigură egalitatea cetățenilor.

Regimul optim care ar asigura o colaborare eficientă între individ și stat ar presupune oportunitatea participării nemijlocite a individului în aria guvernării, asigurându-i totodată opțiunea schimbării conducerii în condițiile în care programul de guvernare al acesteia nu este compatibil cu ideea generală de bunăstare a majorității populației. Spectrele viziunii democratice rezidă în astfel de principii și sunt considerate a se apropia cel mai mult de ideologia unei conduceri ideale întrucat bazele democratice le constituie principiul respectării libertății umane și garantarea egalității între indivizi. Aceste principii se realizează prin regulile și procedurile fixate de legi și reglementări impersonale, care determină accesul și exercitarea puterii. Prin urmare puterea poporului (democrația) nu este numai legitimă dar este și legală prin normele care guvernează accesul la putere, separația puterilor sau pluralismul politic.

Pentru Carl Schmitt, o democrație, ca formă de stat, necesită existența unui “popor unit din punct de vedere politic”, ceea ce el numește omogeneitate. Dincolo de interesele particulare trebuie să existe o “voință generală”, în sensul definit de Jean Jacques Rousseau, adică un interes general. Această substanță a unității este mai degrabă legată de sentimente decât de rațiune. Într-un sistem parlamentar, Schmitt consideră că lipsa unei omogeneități, adică a voinței tuturor membrilor parlamentului să pună interesul general înaintea celui particular, duce la imposibilitatea de acțiune politică. Astfel, o democrație nu există doar pentru că un parlament a fost ales prin metode democratice sau pentru că au loc deliberări deschise; este necesară existența unei dorințe de a găsi soluții pentru a guverna în mod eficient. Parlamentarismul în care parlamentul este incapabil să ia o acțiune este definit de Schmitt ca “fațadă falsă a democrației”. Prin aceasta Schmitt pune accentul pe partea de fond și nu pe cea formală a democrației. Carl Schmitt aduce în actualitate problema unei democrații reprezentative viabile în sensul că reprezentanții aleși trebuie să-și depășească propriile interese și să reprezinte interesele segmentului social pe care îl reprezintă pentru ca puterea cu care au fost delegați să fie atât legală, obținută prin vot democratic cât și legitimă, nu atât o legitimare prin forme legale sau prin instituții reprezentative cât o putere legitimată prin recunoaștere de către alegători a alesului și prin identitatea de interese dintre ales și aceștia.

Pentru ca o putere să fie legitimă, ea trebuie să îndeplinească anumite criterii:

instituțiile puterii să fie investite cu autoritate prin alegeri libere;

capacitatea puterii de a-și îndeplini funcțiile sociale generale pentru care a fost investită;

compatibilitatea puterii cu sistemul de valori democratice;

performanța guvernării, respectiv aprecierea acesteia în conformitate cu rezultatele obținute, nu cu promisiunile electorale. Extinderea activității contemporane a statului sporește necesitățile de legitimare a acesteia, care nu se mai pot reduce doar la un acord asupra drepturilor cuvenite și la exercițiul puterii, ci se extind la ansamblul sistemului politico-administrativ, eficiența devenind ea însăși un criteriu de legitimitate;

mobilitatea guvernanților, care permite ajustarea sau modificarea politicilor în funcție de schimbările ce pot interveni;

beneficiile rezultate de pe urma unei situații economice sau pierderile determinate de cauze economice;

cooperarea diferitelor elite și grupuri sociale.

Profesorul Anton Carpinschi arată, pe bună dreptate, că puterea politică, ca modalitate de existență și organizare specific umană, este bazată pe combinarea în proporții variabile a supunerii obținută prin forță și a ascultării bazate pe autoritatea legitimă. Ea dobândește supunere prin forță coercitivă și ascultare prin legitimare. Prin legitimare, puterea politică își identifică originile și baza socială, își cristalizează principiile, normele și valorile. În felul acesta, puterea politică își justifică dominația, își construiește strategia și-și motivează acțiunile. În condițiile vieții politice contemporane, se acordă un rol decisiv legitimității democratice, rezultată din voința generală a populației unui stat exprimată prin vot. Datorită evoluției contradictorii a factorilor menționați mai sus, legitimitatea trebuie periodic recâștigată și reconfirmată.

Concepția constituțională modernă este bazată pe teoria suveranității naționale și pe principiul repezentării, potrivit căruia corpul legislativ nu primește de la alegători un mandat imperativ, ci unul reprezentativ. În concordanță cu acastă concepție, simbolul instituțional al suveranității naționale este Parlamentul constituit din reprezentanți ai poporului. Constituțiile statelor reflectă această realitate politcă, prevăzând că Parlamentul este organul reprezentativ al poporului. În această calitate, Parlamentul are nu numai funcția principală de a da formă normativă voinței naționale, ci și funcția de a controla Guvernul și, în general, puterea executivă.

Transpunerea la nivel constituțional a principiului suveranității poporului a pus problema opțiunii dintre teoriile democratice ale suveranității, cea care s-a impus fiind cea a suveranității naționale, chiar dacă unele constituții au folosit termenul de suveranitate a poporului.

Constituția Franței din 4 septembrie 1791 prevedea că “suveranitate este unică, indivizibilă, inalienabilă și imprescriptibilă. Ea aparține națiunii. Nici un segment din popor, nici un individ nu își pot atribui exercitarea ei.” Actuala Constituție a Franței, deși stipulează principiul reprezentării, a făcut un compromise în favoarea teoriei suveranității populare, susținută de Constituția din 1946. Astfel articolul 3 din Constituția din 1958 prevede că “suveranitatea națională aparține poporului care o exercită prin reprezentanții săi și prin referendum”, iar alineatul final al articolului 2 stipulează că principiul republicii este “guvernarea poporului de către popor și pentru popor.”

Constituția Statelor Unite ale Americii, adoptată în 1787, nu conține un text expres cu referire la suveranitatea poporului. Principiul suveranității decurge, însă, din preambulul Constituției: “Noi, Poporul Statelor Unite, în vederea unei Uniuni mai strânse, așezării dreptății, asigurării Liniștii interne, înzestrării pentru apărarea comună, promovării Prosperității generale și asigurării Binecuvântărilor Libertății pentru noi înșine și pentru Prosperitatea noastră, decretăm și promulgăm Constituția de față pentru Statele Unite ale Americii. ”

În Europa, datorită influenței exercitate de Revoluția Franceză de la 1789, principiul suveranității națiunii s-a extins cu rapiditate și a fost înscris în memorii, programe și reforme constituționale și evident, în constituții. Articolul 5 din Constituția Poloniei din 3 mai 1791, prima constituție scrisă din Europa, stipula că întreaga putere în socitatea civilă trebuie să izvorască din voința poporului. În Constituția Belgiei din 1831, se precizează că “toate puterile emană de la națiune.” Același principiu se regăsește în diverse reforme constituționale și în Muntenia, încă din 1822.

Articolul 1 din Constituția Elveției adoptată la 29 mai 1874 prevede că populația celor 23 de cantoane formează împreună Confederația Elvețiană. Articolul 3 prevede că cele 23 de cantoane sunt suverane în măsura în care suveranitatea lor nu este limitată de Constituția federală și exercită drepturile care nu sunt delegate puterii federale. Noua Constituție a Elveției, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2000, păstrează aceste principii.

După cel de-al doilea război mondial, în practica constituțională a statelor, accentul s-a pus mai degrabă pe categoria popor decât pe cea de națiune. Ca atare statele în cauză, care și-au adoptat constituții noi, au proclamat solemn că suveranitatea aparține sau rezidă în popor.

În preambulul Constituției Japoniei, adoptată în 1946 se arată că principiul suveranității poporului este un principiu universal, recunoscut ca atare de umanitate, și că autoritatea guvernanților emană de la popor. Articolul 1 alin. 1 din Constituția Italiei din 27 decembrie 1947, statuează că suveranitatea aparține poporului, care o exercită sub formele și în limitele fixate de Constituție. Constituția R.F.G. adoptată la 23 mai 1948 prevede că suveranitatea emană de la popor. Ea este exercitată de popor prin alegeri și referendum și prin organele special investite cu putere legislativă, executivă și judecătorească.

Constituția Spaniei din 1978 prevede, de asemenea că, “suveranitatea națională rezidă în poporul spaniol; toate puterile statului emană de la el.” Constituția Suediei, promulgată în 1974, prevede în articolul 1 că “în Suedia, suveranitatea emană de la popor. Suveranitatea națională suedeză se fundamentează pe libertatea de opinie și pe sufragiul universal și egal. Ea se realizează printr-un regim constituțional reprezentativ și parlamentar și printr-o gestiune autonomă a colectivităților teritoriale. Suveranitatea se exercită în conformitate cu legile. ”

Constituția Portugaliei din 1976 proclamă în articolul 111 că puterea politică aparține poporului și se exercită în condițiile stabilite de Constituție. Articolul 112 precizează că “participarea directă și activă a cetățenilor la viața politică este condiția și instrumentul fundamental pentru a ajunge la consolidarea sistemului democratic.”

Având în vedere faptul că poporul sau națiunea este titularul absolut al puterii politice, adică al suveranității, pe când statul este titularul puterii de stat încredințate în mod legitim de către popor, raporturile reciproce între guvernați (titularul puterii politice) și guvernant (titularul puterii în stat) apar, pe de o parte, ca ca transfer de către cei guvernați a exercițiului unora dintre prerogativele puterii politice.

Puterea poporului fiind chiar esența democrației, rațiunea delegării de către popor a anumitor prerogative de putere unor autorități publice specializate, aflate sub controlul său, este asigurarea, pe această cale, a siguranței colective a tuturor cetățenilor. Pentru a se asigura un climat de pace socială și ordine într-o comunitate umană este necesar ca interesele și voința fiecărui individ trebuie să se “topească” într-o voință general unică, exprimată și impusă la nevoie prin forță fiecărui individ de către autorități publice desemnate în mod legitim. Este esențial ca atât desemnarea autorităților publice cărora li se deleagă prerogative de putere, cât și exercitarea ca atare a acestora să se facă în mod legitim.

Faptul că puterea de stat este o putere delegată sau, altfel spus o putere derivată și condiționată, înseamnă că ea nu poate fi opusă poporului și folosită împotriva și pentru împilarea acestuia. Tocmai de aceea, puterea de stat este legitimă numai dacă rezidă în puterea suverană a poporului. Puterea de stat nelegitimă este o putere rezultată din uzurparea puterii legitime sau a puterii exercitate împotriva poporului.

Accesul democratic la putere, deși și-a găsit un ecou deosebit în epoca contemporană, nu este o idee nouă ea fiind analizată de numeroși gânditori care au întrevăzut varianta democratică de a accede la putere. Astfel, William Occam (1270-1347) transpune în “Tractatus Potestatis Ecclesiae” teoria suveranității populare a lui Marsilio de Padova și principiul reprezentării, preluat din practica breslelor de meșteșugari și negustori din epoca sa, la modul de organizare a Bisericii Catolice. Occam crează astfel o construcție în care Papa este ales de conciliul cardinalilor , care, la rândul său reprezintă totalitatea credincioșilor.

Gânditorul bizantin Georgios Gemistos Plethon propune în lucrarea sa, “Legile” (1415-1438), un plan de reformă a statului, în care poporul împărțit în clase sociale, pe baza unei diviziuni sociale a muncii, se supune unui suveran, însărcinat să vegheze asupra binelui comun și să conducă statul ca unitate politică, dar nu pe baza voinței sale arbitrare, ci pe baza legilor și cu ajutorul unui Sfat sau al unei Adunări obștești, constituită dintr-un număr restrâns de membrii.

Thomas Morus în lucrarea sa de referință ,“Utopia”(1516-1518), este adeptul unei organizări politice egalitare, în care populația este guvernată în mod democratic, întrucât puterea aparține poporului care nu se poate, însă, autoguverna. Conducătorul suprem este ales pe viață, democratic, dintre patru candidați indicați de către popor.

Althusius în lucrarea sa “Politica methodice digesta” face remarcabila observație că poporul nu încetează să fie suveran deși deleagă monarhului sau principelui anumite atribute ale suveranității sale. Așadar poporul însărcinează prin voința și puterea sa anumiți magistrați sau funcționari să exercite în numele său anumite prerogative sau funcții.

Jean Bodin a fost primul gânditor care recunoaște într-o viziune modernă că suveranitatea aparține în mod natural și originar poporului. Faptul că acesta o înstrăinează monarhului, pierzând definitive asupra ei, nu mai are relevanță. Important este că se recunoaște poporului calitatea de subiect de drept public, pentru că numai astfel el poate să dețină suveranitatea și, mai ales, să o înstrăineze. Această construcție are la bază norme fundamentale din dreptul privat roman, pe care Bodin le cunoștea, în calitatea sa de jurist.

În epoca contemporană, referirea la noțiunea de popor, ca titular al exercițiului suveranității -pe care se bazează întreaga doctrină și practică constituțională a democrației- nu are în vedere totalitatea membrilor unei comunități sociale, dar nici nu exclude unele clase sociale. Din punct de vedere al accesului popular la putere, prin termenul popor se înțelege “ansamblul indivizilor cărora statul le recunoaște calitatea de cetățeni ai acestuia și, în această calitate, atitudinea de a participa în anumite condiții la diferite proceduri electorale prin care se exprimă voința națională ”. Din acest punct de vedere , noțiunea de popor este circumscrisă noțiunii de electorat sau “corp electoral”.

Forma clasică de manifestare a dreptului de participare la guvernare, consacrat în toate constituțiile statelor moderne, constă în dreptul de a alege și dreptul de a fi ales. Accesul la exercițiul democratic în epoca contemporană se face prin reprezentare, care conferă participării maselor la exercitara puterii, un conținut concret, material. Formele de participare sunt diferite de la un stat la altul, potrivit condițiilor concret istorice, tradițiilor democratice, culturii politice a cetățenilor, intereselor forțelor politice care își dispută voturile electoratului, ș.a. Este important, însă, ca această participare să fie autentică, reală.

Caracterul autentic al exercițiului democratic este conferit de garanțiile materiale, politice și juridice acordate de stat pentru ca cetățenii să-și exercite liber și deplin dreptul lor suveran de a participa la conducere. Cele mai importante garanții juridice pentru exercitarea acestui drept sunt stabilite prin sistemul electoral. Conceptul de sistem electoral este, însă, controversat în doctrina constituțională. În literatură politologică și juridică occidentală se folosește noțiunea de drept de vot sau de drepturi electorale.

Accesul democratic la putere este prezumat prin prevederi în cvasitotalitatea constituțiilor moderne, astfel legalitatea modului de a accede la putere depinde chiar de o normă fundamentală. Puterea astfel obținută beneficiază de o dublă prezumție: de legalitate și de legitimitate – legitimitatea avându-și esența în legalitatea puterii.

3.3 Despre legitimitatea reprezentării în perioada de tranziție la democrație

De la început trebuie menționat faptul că legitimitatea ca fapt social nu corespunde neapărat cu legitimitatea care conferă caracterul elgal, deși în mod normal dubiile cu privire la legitimitatea unei acțiuni, a unui proces, a unei autorități sau a unei instituții reprezintă sursa neîncrederii și pun la îndoială legalitatea acestora. Altfel spus, nu ajunge ca un proces să resăecte normele legale, nici ca un organism calificat și autorizat legal sau recunoscut să ia o decizie favorabilă. Legitimitatea implică încredere și acceptarea activă și totală a majorității cetățenilor față de rezultatul acțiunilor instituțiilor și persoanelor publice responsabile.

Este adevărat că legitimitatea statului modern este bazată pe caracterul legal al acțiunilor sale, dar legalitatea implică ceva mai mult decât simpla concordanță a acțiunii puterii statale cu o normă de drept în vigoare. Legalitatea poate fi considerată legitmă doar dacă se prezumă în prealabil legitimitatea normei de rept. Acest lucru semnifică că noțiunea de legitimitatea implică recunoașterea respectivei norme de drept ca fiind valabilă și că practic aceasta a fost și este folosită de membrii societății pentru a își omogeniza acțiunile.

În realitatea practicii sociale, în condițiile în care omogenitatea statului modern este doar o prezumție relativă, legitimitatea este bazată practic pe multe tipuri de criterii și argumente.

De pildă, așa zisele norme nescrise ale sistemului politic adică tradiția că lucrurile au fost făcute întrun anumit fel. O astfel de normă nescrisă este autoritatea recunoscută unei persoane care emite un ordin sau o opinie, și din înclinația de a respecta orice legalitate procesuală ce acționând pe baza normelor stabilite, publice și bazate pe consens se bucură de încredere și credibilitate.

În acest caz, un element de mare importanță este ca acțiunile autorităților legale, dar și procedurile legale, să fie transparente, credibile și concise, mai cu seamă întrun mediu social ce nu excelează prin cultura politico – juridică.

Cele specificate anterior au două implicații care sunt evidențiate prin faptul că acestea constituie atât cerințe, cât și sarcini pentru transziția democratică.

Prima din acestea presupune a accepta că procesele așa – numite democratice și în mod special cele electorale, nu se bucură de o deplină legitimitate, nici de încrederea cetățenilor, date fiind antecedentele neortodoxe practicate de clasa politică în ani de tranziție la democrație, dar și tendința unei mari părți din poulație de a califica democratic un proces, doar dacă preferatul persoanl câștigă la alegeri. Este nevoie, așadar, pentru restabilirea încrederii să obținem legitimarea socială a proceselor democratice.

A doua dintre acestea implică trecerea de la așa numita cultură politică a rezultatelor, adică de a aștepta ceea ce reforma sau guvernul le conferă direct și individual cetățenilor, de pildă, dacă personal sau cineva apropiat obține un beneficiu oarecare nu se contestă reforma, la cultura participării, în care cetățenii desfășoară ei înșiși reforma și sunt responsabili de rezultatele acesteia.

Astfel vor fi evitate cazuri ale căror costuri pe termen mediu și lung încă nu sunt clare precum ceșe din perioadele în care, potrivit opiniilor generale, legitimitatea guvernului a fost discutabilă atât din punct de vedere al procesului electoral cât și al elgii, fiind o legitimitate acceptată de necesitate care are loc atunci când guvernul aflat în funcție este văzut ca un rău minor pentru a se evita o instabilitate moajoră și pentru a menține acceptarea minimă din partea populației și a permite continuarea tranziției cu costuri politice reduse.

Capitolul 4. Democrația formală și democrația reală

4.1. Sensurile democrației

Apărută pentru prima dată în polis-urile grecești și în concepțiile filozofilor greci din secolele V-IV î.e.n., noțiunea democrație reprezenta forma de guvernare în care puterea era exercitată de către popor cu participarea substanțială a acestuia. Sensul clasic provine din juxtapunerea termenilor demos (popor) și kratos (putere) și desemnează “puterea poporului” sau “guvernarea poporului”. Democrația a fost analizată dealungul timpului și a primit diverse definiții marcate de spiritul epocii în care au fost concepute sau de interesele ori curentele de gîndire pe care gînditorii le-au urmat.

Astfel, Aristotel (în “Politica”) afirmă că diferența între democrație și oligarhie este sărăcia și bogăția. Pretutindeni unde oamenii guvernează după bogăția lor, fie că sunt sau nu numeroși, este prezentă oligarhia; când guvernează săracii este prezentă democrația. În statele democratice este suveran poporul (demos), în oligarhii dețin puterea cei puțini (oligoi).

Platon (în “Republica”) definește astfel democrația: “Democrația apare atunci cînd săracii, biruind, îi ucid pe unii dintre cei bogați, pe alții îi alungă, restului îi dau o parte egală în drepturi cetățenești, ca și în demnități, și atunci când de obicei demnitățile se atribuie prin tragere la sorți. ”

Dimitrie Gusti pune accent pe aspectul etimologic al termenului: “domnie a poporului, a întregului popor, fără deosebire de majoritate și minoritate, bogat și sărac.”

Nu e de neglijat nici definiția pe care Abraham Lincoln o dă democrației: “guvernare a poporului, de către popor, pentru popor.”

Declarația universală asupra democrației concepe democrația ca “ideal universal recunoscut și un obiectiv bazat pe valorile comune a tuturor popoarelor care alcătuiesc comunitatea mondială.” Dicționarele surprind esențialul conceptului democrație:

Formă de organizare și de conducere politică a societății, care proclamă suveranitatea poporului. 2) Formă de guvernare a statului, bazată pe separația puterilor și pe votul universal. 3) Stat căruia îi este proprie o astfel de organizare. 4) Metodă de conducere a unui colectiv, care asigură participarea tuturor membrilor la luarea deciziilor importante.

Formă de organizare și conducere politică a societății în care puterea supremă este exercitată de popor. [Gen. -iei, var. democrațiune s.f. / < fr. démocratie, it. democrazia, cf. gr. demokratia < demos – popor, kratos – putere].

Dacă în comunitățile antice, puțin numeroase (democrația ateniană), era posibilă democrația directă prin întrunirea cetățenilor și prin adoptarea în comun a unor hotărâri majore, în statele moderne nu mai este posibilă democrația directă în formele pe care le-a cunoscut Antichitatea. Iată de ce accesul la exercițiul democratic în epoca contemporană se face prin reprezentare care conferă conceptului participării maselor la exercitarea puterii un conținut concret, material.

În concluzie, democrația contemporană comportă câteva dimensiuni care nu se pot disocia:

alegeri libere și regulate, în care se opun mai multe partide în vederea luării puterii;

prezența unei Constituții, legea supremă, care conduce jocul politic și care proclamă libertățile fundamentale, drepturile fiecărui individ;

separația puterilor;

interdependența puterii judecătorești;

libertatea de informație și de educație;

pluralism politic, libertate de asociere;

participare și opoziție;

4.2. Democrația reprezentativă și democrația participativă

Una dintre controversele existente în bogata doctrină privind democrația și în legătură cu forma ceea mai adecvată de exercitare a acesteia este ceea legată de democrația participativă și democrația reprezentativă.

Iată de ce consideră că este necesar să facem o scurtă comparație între acestea cu obiectivul de a încerca să descifrăm asemănările, dar mai cu seamă deosebirile dintre aceste două forme de exercitare a democrației constituționale.după cum se observă din definițiile democrației aceasta se conturează ca fiind o modalitate, o procedură o formă de a duce la capăt procesele sociale.

Astfel, adepții democrației participative, afirmă că: „democrația este mai întâi de toate o metodă, un joc de metode; nu doar de justificare a activităților publice, ci a dinamizării societăților și a obținerii unor alternative pentru calitatea vieții”, în timp ce adepții democrației reprezentative formulează o definiție clară ce face referire la orice tip de activitate, astfel: „prin refim democratic înțelegem un ansamblu de norme procesuale pentru a lua unele decizii colective în care este prevăzută și favorizată ceea mai amplă participare posibilă a celor interesați”.

Pentru susținătorii democrației reprezentative, democrația modernă este înainte de toate o metodă de legitimare a dreptului de control al deciziilor politice guvernamentale de către cetățeni. Pentru partizanii democrației participative nu sunt de ajuns legitimarea și controlul deciziilor guvernului, democrația fiind considerată a fi o formă de schimbare a societății pentru a o face să atingă propriile scopuri ale democrației așadar este mai mult decât un sistem politic.

Democrația trebuie înțeleasă drept o calitate ce se impregnează în toată existența și funcționarea unei societății naționale ori locale, altfel spus, drept un tip de societate, un ansamblu de relații reciproce între oamneii care reprezintă națiunea sau colectivitatea locală respectivă.

În același timp, însă putem să sppunem și că în democrație punctul esențial îl constituie condiția necesară ca nici o decizie luată de majoritate să nu limiteze drepturile minorității, în mod special dreptul acesteia de a deveni majoritate. Atunci când cei ce aveau dreptul de vot erau proprietarii, era normal să se ceară puterii publice să se îndeplinească o unică funcție esențială, și anume protecția propeirtății. De aici s-a născut doctrina statului limitat, a statului polițienesc sau cum se spune în prezent a statului minimal, și configurarea statului ca o asociere a proprietarilor pentru apărarea acelui suprem drept natural care era dreptul la proprietate.

Uneori există tendința din partea adepților dmeocrației reprezentative de a reduce democrația la componenta procesuală în cadrul așa – numitei democrații formale, în sensul că întregul proces politic ce organizează societatea trebuie să se focalizeze exclusiv ăe logica jocului partidelor politice în procesele electorale, ce trebuie să fie la rândul ei, unica formă de manifestare politică a cetățenilor.

Altfel spus, unicul scop al actv ităților cetățenilor al fi acela de alegere a reprezentanților care vor forma guvernul. Întro altă perspectivă, pentru a diminua democrația la o contabilitate a voturilor, trebuie să se înțeleagă că democrația reprezintă un proces de voințe care se construiește între persoane, între grupuri și între rețele de mișcări politice și sociale și drept urmare nu se cuvine că condiferăm o procedură democratică (votul) ca fiind întreaga democrație.

Soluția de a transforma democrația din utopie în realitatea nu este ori democrație reprezentativă ori democrație participativă, ci constituie un mixaj de isntituții participative și reprezentative ce pot să acopere, pe cât posibil, două idealuri:

în primul rând, evitarea statului total prin politizarea tutror activităților sociale și apariția a ceea ce doctrina a numit cetățeanul total care este chemat să voteze în legătură cu orice proces social astfel încât să se ajungă la consens în orice fel de situație ceea ce ar constitui un element central al unei culturi și politici democratice. Soluția implicită la această problemă o reprezintă descentralizarea progresivă a spațiilor sociale și politice astfel încât să se realizeze compromisul între părți pentru a obține o majoritate prin dezbatere liberă, și negocierea argumentată între diferite sectoare.

În al doilea rând recitarea distribuirii instituțiilor și spațiilor publice în așa fel încât cetățeanul să aibă obligația de a se limita de a se interesa să fie capabil să își exercite influența doar în procesele locale, fie invers, să nu țină cont de chestiunile locale pentru a se ocupa doar de procesele și deciziile globale.

4.3. Elementele constitutive ale democrației

În doctrină se menționează că alegerile pot avea diferite funcții pornind de la factorii structurali, fără a lua în considerare tipul de regim. Printre acești factori ar putea fi:

Structura sistemului social: clase, stratificare socială, etnii, religii, grupuri influente și profunzimea antagonismelor sociale;

Structura sistemului politic: dacă este un sistem parlamentar sau prezidențial, iar dacă acem un sistem parlamentar care este trăsătura? Avem o supremație a parlamentului, a guvernului sau a șefului guvernului. Apoi care este organizarea statului_ unitară sau fenerală.

Structura sistemului partidelor: autonomia partidelor în legătură cu statul, numărul partidelor politice, mărimea partidelor, distanța ideologică între partide.

De asemenea, în doctrină sunt formulate unele cerințe ale alegerilor democratice astfel încât să exprime cu adevărat o opțiune socială și să evidențieze posibilitățile de integrare și dreptate în decizia politică. Astfel:

Dreptul tuturor cetățenilor majori, indiferent de rasă, sex, religie sau condiție economică de a alege prin vot;

Valoarea egală a voturilor fiecărui cetățean;

Libertatea fiecărui cetățean de a vota potrivit opiniei sale formate în modul cel mai liber posibil;

Această libertate implică posibilitatea reală și egală de a alege dintre mai multe alternative și soluții distincte;

Respectarea principiului majorității numerice atât în deliberările colective, cât și în alegerea reprezentanților;

Nici o decizie luată nu trebuie să limiteze drepturile minorității, mai ales dreptul de a deveni majoritate.

Alții autorii susțin că o societate trebuie să prezinte următoarele instituții sau forme procedurale și condiții pentru a se obține un regim democratic modern:

Stabilirea prin norme constituționale a competenței reprezentanților aleși democratic de a controla deciziile guvernului;

Reprezentanții să fie aleși în cadrul unor algeri periodice, duse la capăt cinstit;

Dreptul de vot universal pentru adulți;

Dreptul universal de a candida la posturile din guvern, deși limita de vârstă pentru a ocupa un port poate fi mai mare mare decât ceea pentru a putea vota;

Dreptul de opinie a cetățenilor referitor la chestiuni politice, care pot include critice față de funcționari, guvern, regim, ordinea socio – economică și ideologia predominantă, fără pericolul de a fi supuși unor pedepse.

Dreptul cetățenilor să caute surse alternative de informații, inclusiv cele existente și protejate prin lege;

Dreptul cetățenilor să formeze asociații și organizații relativ independente, inclusiv partide politice și grupuri de interes independente.

4.4. Promisiunile nerespectate ale democrației constituționale

Înainte de a ne opri asupra promisiunilor nerespectate ale democrației, descifrate de doctrină, va trebuie să fim de acord că democrația trebuie concepută ca un sistem dinamic care își redefinește în permanență scopurile și țelurile pe măsură ce acestea sunt atinse treptat prin dezvoltarea politică și socială a societății, iar actorii politici și sociali care militează pentru democrație din convingerea că acesta este cel mai bun sistem de guvernare și organizare socială, nu trebuie să piardă din vedere scopul său inițial: consolidarea și menținerea permanentă a două valori sau trăsături fundamentale: libertatea individuală în sfera politică și în același timp egalitatea, altfel spus, din punct de vedere economico – social, libertatea oportunităților. Acest al doilea scop, constituie punctul vulnerabil al sistemului democratic, incapabil, de a îmbina libertatea și egalitatea.

Democrația înțeleasă ca fiind opoziția față de orice formă de guvernare autocratică, este condiționată de un set de norme esențiale ce stabilesc cine este învestit să ia deciziile colective și care este procedura de adoptare a acestora.

Regula principală se presupune că este cea a majorității ca fiind obligatorii doar deciziile aprobate de cel puțin majoritatea celor care au dreptul să ia decizii.

Pe lângă regula participării directe sau indirecte la luarea deciziilor și cea a majorității, democrația presupune, după cum am observat o a treia condiție și anume aceea ca celor numiți să decidă, precum și electorilor să li se garanteze drepturile și libertățile absolut necesare, la exprimarea propriei opinii, la întrunire, la asociere etc., numai astfel aceștia sunt puși în fața unor alternative reale și vor putea să decidă sau să aleagă în cunoștință de cauză.

Toate aceste observații, alături de ceea conform căreia statul liberal constituie originea istorică și juridică a statului democratic ne determină să constatăm că între liberalism și democrație exsită o relație biunivocă în sensul că sunt necesare anumite libertăți pentru exercitarea deplină’ a puterii democratice, dar în același timp este necesară puterea democratică deplină a puterii democratice, pentru a garanta existența permanentă a drepturilor și libertăților fundamentale.

Din cele de mai sus reiese de asemenea că trebuie să facem distincția dintre două chestiuni fundamnetale: idealurile democrației, adică obiectivele pe care aceasta își propune să le atingă în cadrul sistemului, și dmeocrația reală. Din analiza comună a acestor două variabile reiese ceea ce în doctrină sunt denumite ca fiind cele șase promisiuni nerespectate ale democrației. Pornind de aici, vedem care sunt aceste chestiuni nesoluționate și mai ales, care au fost – cauzele ce fac posibilă cristalizarea acestui scenariu.

În primul rând luând drept punct de referință apariția societății politice marcate de pluralitate, în doctrină se afirmă că a intrat în criză ideea individului suveran – o persoană, un vot. Această chestiune este bazată pe următorul raționament: tipul de democrație ideală, pentru a ajunge să fie astfel, trebuie să se situeze individul deasupra organizațiilor și grupurilor sociale ce alcătuiesc comunitatea, adică să fie o societate centripetă. Din această interpretare apare prima datorie a democrației, dat fiind că, pentru unii autori, trăim întro societate centrifugă (policentrică sau poliarhie) unde nu există voința suverană ca centru de putere, ci din contră unde pot fi atât centre de concentrare a puterii, cât și grupurii sau organizații care se dezvoltă în societate.

În al doilea rând, în doctrină, se expune, întro corelație clară cu punctul anterior, promisiunea nerespectată a democrației în jurul modelului reprezentării. Insolvabilitatea sistemului în acest sens se explică prin teza următoare de argumentare: întro democrație reprezentativă modernă, cel ce este chemat să reprezinte nu poate să fie supus unui mandat imperativ adică obligatoriu în sensul că nu poate legifera sau veghea la interesele grupului pe care pretzinde că îl reprezintă, ci trebuie să urmărească interesele națiunii.

În al treilea rând se menționează ca și a treia promisiune nerezolvată – înfrângerea puterii oligarhice.

În al patrulea rând apare o temă foarte complexă, discutabilă și în același timp semnificativp printro întrebare inevitabilă referitoare la existența sau absența democrației în spațiile politice și sociale unde se iau decizii.

În al cincilea rând se menționează ca și promisiune nerespectată – eliminarea puterii invizibile.

În al șaselea și ultimul rând, ca fiin a șasea promisiune nerespectată apare incapacitatea democrației cu privire la sarcina sa de a forma ce4tățeni, adică de a le asigura o anume cultură politică.

Capitolul 5. STUDIU DE CAZ – Dizolvarea parlamentului italian

Italia contemporană a trecut, nu fără convulsii, de la un regim politic totalitar, de la o dictatură de tip fascist la un regim politic parlamentar democratic. Trecerea s-a produs după încheierea celui de-al doilea război mondial și a durat până la adoptarea actualei Constituții în decembrie 1947. Procesul de tranziție democratică în Italia a fost complex, în parte, chiar contradictoriu, întrucât a generat frământări sociale ample, inclusiv cu privire la viitoarea formă de guvernământ.

De asemenea, trebuie menționat că procesul de tranziție în sine nu poate fi disociat de condițiile internaționale în care s-a desfăsurat, ci de poziția politică și militară a Italiei la sfârșitul războiului mondial. Astfel, noua clasă politică italiană și poporul însuși au ținut seama, de poziția statelor învingătoare privind viitorul regim politic Italian.

Discontinuitatea în plan politic, realizată prin trecerea de la dictatură fascistă la democrația parlamentară, a fost, în mod natural, legată de o întrerupere pe plan constituțional, prin trecerea de la structurile și mecanismele de guvernare ale statului fascist la instituțiile politice de tip parlamentar.

Natural, schimbarea produsă în planul concepțiilor politice nu a însemnat automat înlăturarea din mentalitatea și practica socială a unor norme și principii antidemocratice, precum și a unor mecanisme totalitare, imprimate în conștiinta indivizilor sau a grupurilor sociale ca rezultat al îndelungatei și intense propagande fasciste.

Odată cu căderea lui Mussolini, în iulie 1943, în psihologia grupurilor sociale au început să se producă transformări esențiale, a căror notă dominantă a constituit-o schimbarea gândirii și atitudinii sociale la nivel de masă, orientarea claselor și categoriilor sociale, a partidelor spre valorile democratice ale liberalismului și ale regimului politic parlamentar. Aceasta a fost, de fapt, începutul unei stratificări politice și ideologice noi, a unui nou clivaj între actorii noi ai scenei politice italiene. Totodată, au apărut reperele definitorii ale unei clase politice construite pe alte interese sociale, economice și politice, cu o altă motivație ideologică.

Motivația psihologică a schimbării regimului politic s-a manifestat într-o manieră unitară, datorită multitudinii și varietății forțelor politice, în primul rând partidele politice, păturile sociale, cercurile religioase, organismele sindicale, diferitele formațiuni ale rezistenței antifasciste, care toate și fiecare în felul său au participat, într-o direcție sau alta, la impulsionarea transformărilor produse în sistemul politic italian după înlăturarea de la putere a lui Mussolini.

Dincolo de contradicțiile ideologice, de interesele social-economice și politice diferite, toate aceste forțe au avut însă un scop comun: înlăturarea structurilor statului totalitar și crearea unui nou sistem și regim politic prin introducerea instituțiilor constituționale ale sistemelor democratice parlamentare.

O privire generală asupra sistemului politic italian în cele aproape șase decenii care au trecut de la adoptarea Constituției, arată că parlamentele au legiferat într-un climat democratic, iar guvernele, în ciuda frecvențelor lor înlocuiri, au acționat în limitele ordinii constituționale.

Și totusi, în mod paradoxal, democrația italiană a fost „apreciată ca o „democrație dezorganizată" sau, altfel spus, ca o democrație în care nu se respectă regulile jocului politic.

O astfel de democratțe riscă însă să se blocheze datorită unor factori destabilizatori: partidele politice.

Paradoxul între tenta constituțională a guvernării și „democrația dezorganizată" este de fapt rezultatul contradicției între stabilitatea parlamentelor și instabilitatea guvernelor.

Astfel, de peste cinci decenii, raporturile de forță în Parlament – între democrat-creștini, comuniști și socialiști – au rămas practic neschimbate. În schimb, guvernele de coaliție, care nu pot obtine sprijinul unei majorități parlamentare absolute, se succed la putere cu o frecventă destabilizatoare uneori pentru viață politică a țării.

Observatorii politici nu se sfiesc, de aceea, să aprecieze că democrația italiană alunecă spre o dictatură a partidelor politice, fenomen similar cu situația politică a Franței în timpul celei de a patra republici (1946-1958). Altfel spus, în Italia, puterea nu se concentrează exclusiv în parlament, ci în statele majore ale partidelor politice reprezentate în guvern. Această realitate politică incontestabilă a permis unor autori să aprecieze Italia ca un stat al „partitocrației" .

Partitocrația este receptată de către analiștii politici nu numai ca un fenomen politic, ci și sub aspect instituțional, adică al unor pârghii de acțiune prin care partidele acționează pentru a-și atinge obiectivele.

S-a format chiar o rețea de instrumente și relații care tind să se impună mecanismelor legale de guvernare.

Această rețea – cunoscută sub denumirea de „soita governo" – constituie puterea ocultă a experților, specialiștilor, inclusiv cei din cadrul partidelor parlamentare, care își impun punctul lor de vedere – sistemul legal de guvernare o permite asupra celor aleși. Aceasta face ca deciziile importante să nu fie luate de reprezentanții poporului, întrucât puterea reală aparține mai putțn reprezentanților acestuia decât celor care conduc efectiv partidele politice.

Într-un regim politic în care puterea partidelor depăseste, în fapt, competentele institutionale ale autoritătilor de guvernare, poate să apară oricând un conflict între vointa reală si interesele poporului, pe de o parte, si interesele partizane ale partidelor politice aflate la putere, pe de altă parte.

Într-un asemenea caz, suveranitatea nu mai rezidă în popor, ci în partide, componentele sistemului constituțional, deși alcătuite prin vot universal formal, devenind defacto unelte ale partidelor. Instrumentele de conducere apartin formal, în continuare, Parlamentului și Guvernului, dar sunt puse în miscare după principiile „teatrului de păpuși".

Într-un astfel de regim politic, nici măcar cei aleși nu dețin o putere reală, întrucât deciziile politice importante sunt proiectate și elaborate de organisme ale partidului, după care sunt legiferate prin votul partidului majoritar.

Partitocrația poate genera un astfel de regim politic de necontrolat, nici de popor, nici de reprezentantii acestuia.

Remediul este sesizabil chiar pentru oamenii politici. Este pilduitoare, în acest sens, demisia prețedintelui Cossiga în vara anului 1992 în favoarea desemnării „unui presedinte puternic". Să fie acesta un semn al eventualei reorientări a voinței clasei politice italiene spre un prezidențialism după modelul francez?

În anul 1993, s-a recurs la modificarea sistemului electoral, în principal pentru a diminua efectele pluripartidismului, care nu a avut, însă, efectele scontate.

În 1996, președintele Scalfaro s-a pronunțat în favoarea unei reforme constituționale generale.

Printr-o lege din 24 ianuarie 1997 s-a constituit o comisie mixtă, formată din 35 de deputați și 35 de senatori, însărcinată cu elaborarea unui proiect de revizuire a Constituției. Revizuirea a privit în special autoritățile publice și structura de stat.

Adoptarea proiectului presupunea exprimarea voinței suverane a celor două camere legislative, Camera Deputatilor si Senatul,si a poporului, prin referendum. Comisia parlamentară nu și-a dus la bun sfârșit misiunea, datorită conflictului apărut între majoritatea parlamentară și opoziție.

Ca și structură, Italia este un stat unitar care recunoaște și aplică principiile regionalismului politic. Regiunile se bucură de o largă autonomie locală. Motivul constituirii regiunilor a fost dezamorsarea încercărilor separatiste ale Siciliei și Sardiniei, ca și a altor regiuni în care există importante minorități lingvistice. Nu este vorba de minorități nationale, ci doar de deosebiri de dialect.

În cadrul fiecărei regiuni, electoratul alege un Consiliu regional, care, la rândul său, desemnează un presedinte și un organism executiv. Atât presedintele, cât si organismul executiv local răspund politic pentru activitatea lor în fața Consiliului regional.Nu toate regiunile beneficiază de acelasi grad de autonomie locală. Consiliul regional adoptă acte normative care nu pot aduce atingere ordinii juridice stabilite la nivel central, ca si principiilor constitutionale în domeniul economic si social. Unele regiuni beneficiază de un statut special (Sicilia, Sardinia), iar altele de un statut de drept comun .

Ceea ce a caracterizat, în modul cel mai semnificativ, viața politică italiană a fost instabilitatea ministerială și frecventele crize politice generate de conflictele pentru putere existente între principalele partide politice. Privite dintr-o perspectivă mai largă si analizate cu instrumentele sociologiei politice și ale psihologiei sociale, aceste conflicte sunt, în ultimă instanță, rezultatul instabilității opțiunilor unei părți a electoratului, ca și al aderenței sociale fluctuante a acestuia la partidele politice existente. Acest din urmă fenomen se datorează, în mare măsură, și existenței, în cadrul partidelor politice clasice, a unor facțiuni disidente care se bucură de o largă autonomie și independentă față de formațiunile respective, disputându-și partea din electorat labilă din punct de vedere politic.

Potrivit primului articol din Constitutie, Italia este o republică democratică, fundamentată pe muncă.

Suveranitatea aparține poporului, care o exercită sub formele și în limitele fixate de Constituție. Pe noi ne interesează partea a doua a textului, care se referă la modalitatea exercitării indirecte, prin reprezentare a puterii suverane a poporului.

Parlamentul italian este organismul constituțional în care se exprimă cel mai fidel principiul reprezentării nationale. Membrii Parlamentului învestiți cu prerogativa de a exercita puterea suverană a poporului sunt aleși prin vot universal și direct. Fiecare membru al Parlamentului este reprezentant al națiunii și îți exercită funcțiile fără a avea un mandat imperativ.

Deși Constituția nu prevede expres, mandatul deputatilor este reprezentativ la nivel național. Această concluzie rezultă implicit din dispozițiile art. 56 alin. potrivit cărora repartizarea mandatelor de deputat pe circumscripții se face prin împărțirea la 630 a numărului de locuitori ai republicii, în schimb, art. 57 alin. (1) din Legea fundamentală

prevede că Senatul este ales pe criteriul împărțirii Italiei în regiuni.

Dreptul de vot pentru Camera Deputaților se acordă cetățenilor italieni la împlinirea vârstei de 18 ani. Camera Deputaților este formată din 630 de deputati. Sunt eligibili ca deputați cetățenii care se bucură de drepturile civile și politice și au vârsta de 25 de ani. Senatul este compus din 315 senatori alesi, la care se adaugă senatorii de drept si cei numiti.

Candidații pentru mandatul de senator trebuie să aibă vârsta de 40 de ani si să se bucure de drepturile civile politice. Pentru Senat, vârsta minimă a alegătorilor este de 25 de ani.

Până la alegerile parlamentare din 1994, deputații erau aleși prin scrutin de listă, pe baza reprezentării proporționale și repartiția caturilor întregi și a celor mai ridicate resturi la nivel național. Totodată, alegătorii dețineau un drept de vot preferențial, putând să schimbe ordinea candidaților din listele prezentate de partide. Acest tip de scrutin permite accesul în Cameră a unui număr mai mare de partide politice.

Pentru alegerea Senatului se utilizează scrutinul uninominal majoritar, norma de reprezentare fiind de un senator la 20.000 de locuitori, în cazul în care candidatul obținea 65% din sufragii era declarat ales. Dacă nu se întrunea acest procent, se aplică sistemul reprezentării proporționale în regiunea respectivă.

În anul 2013, Președintele Italiei G. Napolitano, dizolva Parlamentul, deschizând în acest fel calea alegerilor anticipate, care au avut loc pe data de 24 – 25 februarie 2013.

Guvernul italian în exercițiu, condus de premierul demisionar Mario Monti, semna decretul prin care se stabilea organizarea scrutinului parlamentar anticipat.

Premierul tehnocrat Mario Monti demisiona, după ce pierduse sprijinul partidului lui Silvio Berlusconi – Poporul Libertății. Însă existau din ce în ce mai multe semnale pentru o revenire a lui Monti în fruntea unei coaliții condusă de Mișcarea spre a Treia Republică, a patronului grupului Ferrari, Luca di Montezemolo.

Demisia lui Monti a declanșat o nouă criză politică în Italia întimp ce era încă afectată de recensiune.

CONCLUZII

Societatea reprezintă un mod organizat de existență în sfera fenomenelor vieții. Societatea presupune existența comunitară a unor indivizi articulați în ansambluri mai mult sau mai puțin peristente, așadar aceasta este proprie nu doar lumii umane dar, în grade distincte și multor specii din lumea animală. Etologia și sociologia au confirmat că, întradevăr chiar și nivelul unor specii inferioare, acestea își organizează comportamentul în forme care aminentesc de ceea ce în sfera umanului se numește familie, proprietatate, ierarhie, teritoriu comun, întrajutorare, altruism.

Structura de stat a fost definită în literatura de specialitate ca fiind organizarea puterii de stat în anumite limite spațiale, adică pe un anumit teritoriu, desemnând raporturile specifice care se formează între elementele ce alcătuiesc ansamblul statal, precum și legăturile specifice dintre întreg și părțile componente. Din punt de vedere al structurii de stat, statele se pot împărți în state unitare și state compuse.

Statul unitar prezintă caracteristicile următoare:

este alcătuit dintrun ansamblu unic de organisme constituționale prin care se exercită puterea politică la nivel local și central

activitatea de guvernare este difuzată de la centru pe calea ierarhică;

există o singură ordine juridică întemeiată pe o constituție unică;

populația are o singură cetățenie existînd o colectivitatea umană relativ omogenă din punct de vedere etnic, religios și cultural;

reprezintă unicul subiect de drept internațional

Statul compus este alcătuit din multe entități statale reunite întru stat suprapus lor și legate între ele prin raporturi juridice mai mult sau mai puțin strînse. În istoria politică a unor state au existat însă forme rudimentare de state compuse, state regrupate sub numele generale de uniuni de state și confederații de state.

Forma de guvernământ exprimă modul în care, practic se exercită puterea. Aceasta este independentă de structura de stat. Aceasta vizează raporturile specifice care sunt stabilite între organul chemat să îndeplinească atribuțiile de șef de stat și celelalte categorii de organe, îndeosebi Parlamentul și Guvernul.

În doctrina de specialitate, ca principale forme de guvernământ au fost reliefate, următoarele: democrația, monocrația, oligarhia, formele mixte și formele specifice statelor socialiste.

Regimul politic are calități valorizatoare nu doar cu privire la esența și forma puterii de stat, dar și cu privire la calificarea esenței întregii societății. Acesta este indicatorul sintetic și de primă mărime, cel mai dinamic și expresiv, pentru calificarea unei societăți ca real democratică sau antidemocratică.

Doctrina clasică a evidențiat următoarele tipuri de regimuri politice:

regimul separației rigide între puteri – regimul prezidențial;

regimul separației suple între puteri – regimul parlamentar;

regimul confuziei între puteri – regimul directorial;

regimul semi- prezidențial

Din evoluția modernă a principiului separației puterilor nu trebuie să se excludă factori precum:

participarea maselor la conducerea prin referendum și inițiative legislative populare, restrângându-se astfel principiul reprezentării;

instituționalizarea în constituții a unor noi autorități, avînd rolul și funcțiile ombudsmanului, apărând în acest fel forme noi de control asupra autorităților administrației publice centrale și locale;

recurgerea la justiția constituțională, înfăptuită, de o autoritate politică jurisdicțională independentă;

înființarea unor organisme auxiliare ale diferitelor puteri, precum Consiliul Legislativ, ce funcționează pe lângă Parlament, Consiliul Suprem al Magistraturii, cu atribuții de organizarea a puterii judecătorești etc.

Statul de drept are un rol important în democratizarea și trebuie să înțelegem bine că buna guvernare nu este posibilă fără democrație și participare publică. Iată de ce locul dreptului în sistemul politic statal trabuie înscris în mod clar în Constituție, în toate normele legale și în practica jurisdicțională și administrativă ce reiese din aplicarea acestor norme juridice.

Statele cu democrații constituționale au consacrat, au legiferat și au practicat o mare varietate de proceduri electorale. Astfel, de circa 100 ani, între cele două sisteme electorale „extreme” – sistemul de tip majoritar cu un tur de scrutin și sistemul de reprezentare proporțională integrală – există și operează nenumărate formule, atît în interiorul sistemelor majoritare, al sistemelor de reprezentare proporțională, cât și în interiorul combinațiilor intermediare, al sistemelor electorale mixte care toate au făcut obiectul unor cercetări teoretice asupra sistemelor electorale ce au căpătat consistență și o relativă extensie odată cu procesul de democratizare din prima jumătate a secolului trecut.

Sistemul majoritar. Cât timp votul se acordă candidaților individuali și independenți, diferitele variante de sisteme majoritare sau pluritare, aplicabile în circumscripții cu mai multe locuri, permiteau o distribuție destul de variată a preferințelor, încât rezultatele satisfăceau voința electorilor. Inconvenientele și inechitățile au apărut mai târziu și anume, atunci când unii candidații împreună cu alegătorii care îi susțineau au început să se organizeze să și își coordoneze acțiunile, constituind grupuri, alianțe și în final partide cu orgnaizare permanentă.

Sistemul reprezentării proporționale. Democrația de tip modern s-a menținut, s-a extins pe largii spații geografice și s-a consolidat întrucît funcționarea acesteia este întemeiată covârșitor pe relațiile complexe și variabile dintre:partide, electorat și sistemele electorale. Acest lucru relevă că democrația reprezentativ – pluralistă are în vedere mai ales consimțământul apriori al electoratului organizat în distincte formule față de candidații ce se angajează în lupta pentru preluarea, exercitarea și menținerea puterii cu obiectivul atingerii scopurilor convenite cu electorii. Această legitimitate de tip popular se confirmă și se reconfirmă periodic, fiindcă ea se distinge greu, dar se pierde facil, uneori chiar se volatilizează, pentru că substanța programelor politice promise în campaniile electorale se regăsește doar parțial, frecvent nesemnificativ, în programele de guvernare.

Conceptul normativ aduce în discuție problema motivării normative profunde a unei ordini. În consecință, factorii legitimității pot fi astfel definiți:

Legitimarea “prin puterea prestigiului”

Legitimarea finală sau legitimitatea “în baza misiunii”

Legitimarea “prin structură” (structure limitatoare și de menținere a consensului).

Justificarea statului, în ultimă instanță, prin sine însuși este insuficientă din punct de vedere logic. Pentru ca puterea de stat să fie considerată drept valabil instituită, sau, altfel spus, pentru ca ordinea juridică să fie considerată validă, ea trebuie să aibă o origine apreciată de toți cei care i se supun ca legitimă. Astfel problema instituționalizării puterii de stat poate fi analizată din cel puțin două puncte de vedere: cel al legalității, în cadrul unui sistem juridic dat, în care puterea constituantă derivată nu poate decât să respecte limitele care i-au fost impuse prin normele juridice pre-existente și instituite de puterea constituantă originară, sau cel situat în afara legalității, însă plasat încă în sfera juridicului și analizat fie prin prisma teoriei puterii constituante originare, fie prin considerarea revoluțiilor ca sursă de legitimitate. Problema revoluțiilor constă tocmai în aceea că răstoarnă o stare de lucruri considerată nu doar legală, dar și legitimă și o înlocuiesc fie exact cu opusul său, fie cu ceva ce se situează în întregime în afara sistemului până atunci în vigoare. La nivel statal este bine cunoscută butada că orice revoluție este o lovitură de stat reușită. Însă acceptarea revoluțiilor ca sursă a legitimității statului readuce în actualitate concepția hegeliană despre raporturile dintre stat și morală.

Regimul optim care ar asigura o colaborare eficientă între individ și stat ar presupune oportunitatea participării nemijlocite a individului în aria guvernării, asigurându-i totodată opțiunea schimbării conducerii în condițiile în care programul de guvernare al acesteia nu este compatibil cu ideea generală de bunăstare a majorității populației. Spectrele viziunii democratice rezidă în astfel de principii și sunt considerate a se apropia cel mai mult de ideologia unei conduceri ideale întrucat bazele democratice le constituie principiul respectării libertății umane și garantarea egalității între indivizi. Aceste principii se realizează prin regulile și procedurile fixate de legi și reglementări impersonale, care determină accesul și exercitarea puterii. Prin urmare puterea poporului (democrația) nu este numai legitimă dar este și legală prin normele care guvernează accesul la putere, separația puterilor sau pluralismul politic.

Pentru ca o putere să fie legitimă, ea trebuie să îndeplinească anumite criterii:

instituțiile puterii să fie investite cu autoritate prin alegeri libere;

capacitatea puterii de a-și îndeplini funcțiile sociale generale pentru care a fost investită;

compatibilitatea puterii cu sistemul de valori democratice;

performanța guvernării, respectiv aprecierea acesteia în conformitate cu rezultatele obținute, nu cu promisiunile electorale. Extinderea activității contemporane a statului sporește necesitățile de legitimare a acesteia, care nu se mai pot reduce doar la un acord asupra drepturilor cuvenite și la exercițiul puterii, ci se extind la ansamblul sistemului politico-administrativ, eficiența devenind ea însăși un criteriu de legitimitate;

mobilitatea guvernanților, care permite ajustarea sau modificarea politicilor în funcție de schimbările ce pot interveni;

beneficiile rezultate de pe urma unei situații economice sau pierderile determinate de cauze economice;

cooperarea diferitelor elite și grupuri sociale.

Declarația universală asupra democrației concepe democrația ca “ideal universal recunoscut și un obiectiv bazat pe valorile comune a tuturor popoarelor care alcătuiesc comunitatea mondială.” Dicționarele surprind esențialul conceptului democrație:

Formă de organizare și de conducere politică a societății, care proclamă suveranitatea poporului. 2) Formă de guvernare a statului, bazată pe separația puterilor și pe votul universal. 3) Stat căruia îi este proprie o astfel de organizare. 4) Metodă de conducere a unui colectiv, care asigură participarea tuturor membrilor la luarea deciziilor importante.

Formă de organizare și conducere politică a societății în care puterea supremă este exercitată de popor. [Gen. -iei, var. democrațiune s.f. / < fr. démocratie, it. democrazia, cf. gr. demokratia < demos – popor, kratos – putere].

În concluzie, democrația contemporană comportă câteva dimensiuni care nu se pot disocia:

alegeri libere și regulate, în care se opun mai multe partide în vederea luării puterii;

prezența unei Constituții, legea supremă, care conduce jocul politic și care proclamă libertățile fundamentale, drepturile fiecărui individ;

separația puterilor;

interdependența puterii judecătorești;

libertatea de informație și de educație;

pluralism politic, libertate de asociere;

participare și opoziție;

O societate trebuie să prezinte următoarele instituții sau forme procedurale și condiții pentru a se obține un regim democratic modern:

Stabilirea prin norme constituționale a competenței reprezentanților aleși democratic de a controla deciziile guvernului;

Reprezentanții să fie aleși în cadrul unor algeri periodice, duse la capăt cinstit;

Dreptul de vot universal pentru adulți;

Dreptul universal de a candida la posturile din guvern, deși limita de vârstă pentru a ocupa un port poate fi mai mare mare decât ceea pentru a putea vota;

Dreptul de opinie a cetățenilor referitor la chestiuni politice, care pot include critice față de funcționari, guvern, regim, ordinea socio – economică și ideologia predominantă, fără pericolul de a fi supuși unor pedepse.

Dreptul cetățenilor să caute surse alternative de informații, inclusiv cele existente și protejate prin lege;

Dreptul cetățenilor să formeze asociații și organizații relativ independente, inclusiv partide politice și grupuri de interes independente.

Din cele de mai sus reiese de asemenea că trebuie să facem distincția dintre două chestiuni fundamnetale: idealurile democrației, adică obiectivele pe care aceasta își propune să le atingă în cadrul sistemului, și dmeocrația reală. Din analiza comună a acestor două variabile reiese ceea ce în doctrină sunt denumite ca fiind cele șase promisiuni nerespectate ale democrației. Pornind de aici, vedem care sunt aceste chestiuni nesoluționate și mai ales, care au fost – cauzele ce fac posibilă cristalizarea acestui scenariu.

În primul rând luând drept punct de referință apariția societății politice marcate de pluralitate, în doctrină se afirmă că a intrat în criză ideea individului suveran – o persoană, un vot. Această chestiune este bazată pe următorul raționament: tipul de democrație ideală, pentru a ajunge să fie astfel, trebuie să se situeze individul deasupra organizațiilor și grupurilor sociale ce alcătuiesc comunitatea, adică să fie o societate centripetă. Din această interpretare apare prima datorie a democrației, dat fiind că, pentru unii autori, trăim întro societate centrifugă (policentrică sau poliarhie) unde nu există voința suverană ca centru de putere, ci din contră unde pot fi atât centre de concentrare a puterii, cât și grupurii sau organizații care se dezvoltă în societate.

În al doilea rând, în doctrină, se expune, întro corelație clară cu punctul anterior, promisiunea nerespectată a democrației în jurul modelului reprezentării. Insolvabilitatea sistemului în acest sens se explică prin teza următoare de argumentare: întro democrație reprezentativă modernă, cel ce este chemat să reprezinte nu poate să fie supus unui mandat imperativ adică obligatoriu în sensul că nu poate legifera sau veghea la interesele grupului pe care pretzinde că îl reprezintă, ci trebuie să urmărească interesele națiunii.

În al treilea rând se menționează ca și a treia promisiune nerezolvată – înfrângerea puterii oligarhice.

În al patrulea rând apare o temă foarte complexă, discutabilă și în același timp semnificativp printro întrebare inevitabilă referitoare la existența sau absența democrației în spațiile politice și sociale unde se iau decizii.

În al cincilea rând se menționează ca și promisiune nerespectată – eliminarea puterii invizibile.

În al șaselea și ultimul rând, ca fiin a șasea promisiune nerespectată apare incapacitatea democrației cu privire la sarcina sa de a forma ce4tățeni, adică de a le asigura o anume cultură politică.

Ca și exemplu practic am prezentat cazul Italiei care în anul 2013, Președintele Italiei G. Napolitano, dizolva Parlamentul, deschizând în acest fel calea alegerilor anticipate, care au avut loc pe data de 24 – 25 februarie 2013.

Guvernul italian în exercițiu, condus de premierul demisionar Mario Monti, semna decretul prin care se stabilea organizarea scrutinului parlamentar anticipat.

Premierul tehnocrat Mario Monti demisiona, după ce pierduse sprijinul partidului lui Silvio Berlusconi – Poporul Libertății. Însă existau din ce în ce mai multe semnale pentru o revenire a lui Monti în fruntea unei coaliții condusă de Mișcarea spre a Treia Republică, a patronului grupului Ferrari, Luca di Montezemolo.

Demisia lui Monti a declanșat o nouă criză politică în Italia întimp ce era încă afectată de recensiune.

BIBLIOGRAFIE

Ball, Terrence, Dagger, Richard, Ideologii politice și idealul democratic, Ed. Polirom, Iași, 2000

Boia, Lucian, Mitul democrației, Ed. Humanitas, București, 2003

Chabot, Jean-Luc, Introduction à la politique, Paris, PUF, 1991

Connolly, William M., „Legitimitatea“, în David Miller (ed.), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, traducere de Drãgan Stoianovici, Bucureºti, Humanitas, 2000;

Constanța Călinoiu, Drept Constituțional și Instituții politice, Ed. Lumina Lex, București 2007

Costica Voicu, Adriana Voicu, Teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, București, 2013

Dahl Robert A., Democrația și criticii ei, Ed. Institutul European, 2002

Dahl, Robert A., Poliarhiile. Participare și opoziție, Ed. Institutul European, Iași, 2000

Dan C. Dănișor, Democrația deconstituționalizată, Ed. Universul Juridic, București, 2013

Deleanu I., Institutii si proceduri constitutionale, in dreptul roman si comparat, Bucuresti: C.H.Beck, 2006;

Diamond, Larry, Yu-han, Chu, Plattner, F. Marc., Hung-mao, Tien, Cum se consolidează democrația, Ed. Polirom, Iași, 2004

Draganu T., Drept constitutional si institutii politice, Bucuresti: Lumina-Lex, 2000;

Grugel, Jean, Democratizarea. O introducere criticã, traducere de Ramona-Elena Lupu, Iași, Polirom, 2008;

http://www.cdep.ro/, Constituția României

Iliescu Ion, Adrian Paul, Introducere în politologie, Ed. BIC ALL, București, 2002

Ioan Alexandru, Democrația constituțională, Ed. Universul Juridic, București, 2012

Ioan Alexandru, Drept administrativ, Ed. Universul Juridic, București, 2009

Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Flavius Baias, Constiuția României, Ed. C.H.Beck, București, 2008

Ionescu, Victor; Izabella Navroțchi, Democrația — vis și realitate, București, Editura C. H. Beck, 2006;

Jean Pierre Le Goff, Democrația post – totalitară, Ed. Universul Juridic, București, 2012

Jude, Ioan, Paradigmele și mecanismele puterii. Kratologia — o posibilã științã despre putere, București, Editura Științificã și Pedagogicã R. A., 2003;

Lidia Barac, Elemente de teoria dreptului, Ed. CH.Beck, București, 2009

Lijphart, Arendt, Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare în 36 de țări, Ed. Polirom, Iași, 2000

Marian Enache, Democrația parlamentară, Ed. Universul Juridic, București, 2012

Marieta Safta, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Hamangiu, București, 2014

Miller, David (coord.), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Ed. Humanitas, București, 2000

Miroiu, Adrian, Fundamentele politicii, vol. 1, Ed. Polirom, Iași, 2006

Muraru I., Tanasescu S., Drept constitutional si institutii politice, ed. a xii-a, Bucuresti: C.H.Beck, 2005, 2006;

Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. C.H Beck, București, 2014

Pasquino, Gianfranco, Curs de știință politică, Ed. Institutul European, Iași, 2002

Richard Rose, Democrația și alternativele ei, Ed. Institutul European, 2003

Sartori, Giovanni, Teoria democrației reinterpretată, Ed. Polirom, Iași, 1999

Voiculescu, Marin, Tratat de politologie, Ed. Universitară, București, 2002

BIBLIOGRAFIE

Ball, Terrence, Dagger, Richard, Ideologii politice și idealul democratic, Ed. Polirom, Iași, 2000

Boia, Lucian, Mitul democrației, Ed. Humanitas, București, 2003

Chabot, Jean-Luc, Introduction à la politique, Paris, PUF, 1991

Connolly, William M., „Legitimitatea“, în David Miller (ed.), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, traducere de Drãgan Stoianovici, Bucureºti, Humanitas, 2000;

Constanța Călinoiu, Drept Constituțional și Instituții politice, Ed. Lumina Lex, București 2007

Costica Voicu, Adriana Voicu, Teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, București, 2013

Dahl Robert A., Democrația și criticii ei, Ed. Institutul European, 2002

Dahl, Robert A., Poliarhiile. Participare și opoziție, Ed. Institutul European, Iași, 2000

Dan C. Dănișor, Democrația deconstituționalizată, Ed. Universul Juridic, București, 2013

Deleanu I., Institutii si proceduri constitutionale, in dreptul roman si comparat, Bucuresti: C.H.Beck, 2006;

Diamond, Larry, Yu-han, Chu, Plattner, F. Marc., Hung-mao, Tien, Cum se consolidează democrația, Ed. Polirom, Iași, 2004

Draganu T., Drept constitutional si institutii politice, Bucuresti: Lumina-Lex, 2000;

Grugel, Jean, Democratizarea. O introducere criticã, traducere de Ramona-Elena Lupu, Iași, Polirom, 2008;

http://www.cdep.ro/, Constituția României

Iliescu Ion, Adrian Paul, Introducere în politologie, Ed. BIC ALL, București, 2002

Ioan Alexandru, Democrația constituțională, Ed. Universul Juridic, București, 2012

Ioan Alexandru, Drept administrativ, Ed. Universul Juridic, București, 2009

Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Flavius Baias, Constiuția României, Ed. C.H.Beck, București, 2008

Ionescu, Victor; Izabella Navroțchi, Democrația — vis și realitate, București, Editura C. H. Beck, 2006;

Jean Pierre Le Goff, Democrația post – totalitară, Ed. Universul Juridic, București, 2012

Jude, Ioan, Paradigmele și mecanismele puterii. Kratologia — o posibilã științã despre putere, București, Editura Științificã și Pedagogicã R. A., 2003;

Lidia Barac, Elemente de teoria dreptului, Ed. CH.Beck, București, 2009

Lijphart, Arendt, Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare în 36 de țări, Ed. Polirom, Iași, 2000

Marian Enache, Democrația parlamentară, Ed. Universul Juridic, București, 2012

Marieta Safta, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Hamangiu, București, 2014

Miller, David (coord.), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Ed. Humanitas, București, 2000

Miroiu, Adrian, Fundamentele politicii, vol. 1, Ed. Polirom, Iași, 2006

Muraru I., Tanasescu S., Drept constitutional si institutii politice, ed. a xii-a, Bucuresti: C.H.Beck, 2005, 2006;

Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. C.H Beck, București, 2014

Pasquino, Gianfranco, Curs de știință politică, Ed. Institutul European, Iași, 2002

Richard Rose, Democrația și alternativele ei, Ed. Institutul European, 2003

Sartori, Giovanni, Teoria democrației reinterpretată, Ed. Polirom, Iași, 1999

Voiculescu, Marin, Tratat de politologie, Ed. Universitară, București, 2002