Democatia Factor de Potentare a Securitatii Nationale

Introducere

Securitatea nationala reprezinta starea, conceptia generala a statului român, în temeiul careia sunt definite, proiectate, promovate si aparate interesele nationale prin intermediul institutiilor abilitate constitutional acestui scop, angajând vectorial, în modalitati specifice fiecareia dintre ele, integralitatea resurselor disponibile la un moment dat, spre a asigura prezervarea intereselor nationale în conditiile înfruntarii oricarui tip de agresiune, pericol, amenintare, risc sau provocare.

În acest context democrația joacă un rol deosebit în apărarea acestor valori tocmai prin definiția termenului și anume puterea poporului (demos, „popor” + kratos, „putere”), așadar democrația este un regim politic care se bazează pe voința poporului printr-un vot universal, liber, egal și secret.

Prin această lucrare denumită „Democrația – factor de potențare a securității naționale” mi-am propus să delimitez și în același timp sa detaliez modalitățile prin care democrația influențează conceptul de securitate națională.

Capitolul unu prezintă delimitări conceptuale privind democrația și, de asemenea, noțiuni privind puterea poporului și puterea asupra poporului.

În cel de-al doilea capitol am prezentat rolul statului în asigurarea securității naționale din prisma mediului de securitate al României și al amenințărilor, provocărilor, riscurilor și vulnerabilităților care afectează securitatea națională. Tot în acest capitol am realizat o expunere a capacității de adaptarea a funcțiilor statului la condițiile impuse de actualul mediu de securitate.

Capitolul trei „Corelația democrație – securitate națională” explică ansamblul relațiilor ce se formează între statul de drept și democrația constituțională, democrația și cultura asupra securității și democrația și mediului intern de securitate.

Lucrarea se finalizează cu concluzii și prezentarea bibliografiei folosite.

Capitolul 1. Delimitări concepuale privind democrația

1.1. Definiții și sensuri

Ca set de aranjamente democratice, conceptul de democrație se operaționalizează relativ ușor fără a face apel la metode foarte rafinate de cercetare. Dimensiunile după care se probează măsura în care o societate este deschisă sunt următoarele: alegeri libere și pluripartite, vot universal liber și separația și independența puterilor în stat. Originar, termenul s-a constituit în legătură cu conducerea politică a unei societăți, semnificația fiind aceea de „conducere a poporului de către popor”. O incursiune mult mai analitică în literatura de specialitate ne va arăta complexitatea termenului.

Există trei tendințe intelectuale care au acționat împreună provocând scindarea curentului principal al discursurilor despre democrație:

Doctrina conform căreia cuvintele sunt simple convenții sociale.

Libertatea față de valori (Wertfreiheit), ce implica trei factori:

Imparțialitatea valorii sau separarea dintre evaluare și descriere.

Neutralitatea axiologică, presupunând un vocabular epurat de conotații laudative și depreciative, de cuvinte evaluate în termeni de bine-rău.

Teama de valori implica clandestinitatea valorilor. Acestea nu sunt șterse, ci devin valori mascate.

Discursul behaviorist care a generat o teorie empirică a democrației este fundamentat pe distincția dintre teoria empirică și teoria nonempirică și leagă curentul principal al democrației de teoria empirică.

În sens literal, democrația înseamnă puterea poporului. Democrația concepută în semnificația literală a termenului se referă la domnie sau putere a poporului. Aristotel a interpretat democrația ca o formă paralelă și degradantă a cetăților-orașe antice: politeia. Demosul nu se constituie numai din cei mulți, ci și din cei săraci. Potrivit lui Aristotel, democrația este compusă din cei mulți sau cei mai săraci calificați prin defectele lor (egoism, ilegalitate) și care susțin în schimb diferența dintre o democrație și politeia. Privind cetatea ca un organism guvernat de funcții specifice la care trebuie să participe fiecare parte componentă, Aristotel este tentat să trateze sclavia și inegalitatea sexelor ca fiind naturale. În ceea ce privește termenul de democrație, cultura italiană, franceză și germană redau ideea de entitate singulară și de întreg organic. În engleză, substantivul people este colectiv și sugerează o multiplicitate separabilă. Iată, mai jos, principalele sensuri ale teremenului:

Popor însemnând literalmente toată lumea. Această accepțiune face imposibilă includerea tuturor la decizie. Grecia antică excludea femeile și sclavii, iar astăzi sunt excluși minorii, alienații mintal, infractorii. Mai târziu apare poporul în societatea de masă. Diferența este că în Grecia Antică poporul se constituia într-o comunitate redusă, extrem de unită, care acționa prompt ca un corp decizional colectiv. În modernitate, problema este că, cu cât corpul politic devine mai mare, cu atât poporul nu este decât o ficțiune juridică, un construct extrem de abstract.

Varianta poporului însemnând marea parte indeterminată nu poate constitui un criteriu. Democrația este o procedură, iar o asemenea viziune presupune îndeplinirea cerinței de a circumscrie cât de mulți reprezintă poporul. Cum se calculează partea în raport cu întregul, aceasta este o problematică.

Popor însemnând clasele inferioare. Opoziția bogați versus săraci se destramă pe măsură ce se dezvoltă clasa mijlocie. În societățile industriale, clasele inferioare devin minoritare, din moment ce sunt depășite ca număr. Poporul înțeles că sărăcime presupune că oricine nu este parte a clasei inferioare este exclus, ceea ce contravine principiilor democratice.

Accepțiunea poporului ca entitate indivizibilă, ca întreg organic presupune că fiecare individ singular nu este luat în calcul. Fiecare persoană poate fi strivită în numele întregului. Iată începutul judecații totalitare.

Popor ca marea parte exprimată prin pricipiul majorității absolute. Aceasta înseamnă că doar majoritatea și numai majoritatea nu contează. Cei care sunt în număr mai mare într-o comunitate vorbesc și decid în numele tuturor. Democrația devine acum dominația majorității pure și simple.

Popor ca partea majoră exprimată prin principiul majorității limitate: în această formulă, majoritatea limitată susține că nici un drept al unei minorități nu poate fi absolut. Democrația rămâne domnia majorității limitată de drepturile minorităților, iar evoluția democrației depinde de convertibilitatea majorităților în minorități și invers. Principiul funcțional al democrației este principiul majorității limitate.

Poliarhiile nu sunt concepute de Dahl în sens literal. Acestea nu sunt întețese drept sisteme caracterizate prin multiplicitatea structurilor de comandă, și ipso facto, prin răspândirea puterii ci, dincolo de simplele conotații literale ale termenului, drept “sisteme în care puterea oficialităților este distribuită pe scară largă” printr-un nivel relativ înalt de control exercitat de către cetățeanul obișnuit asupra guvernanților săi. Așadar, pe parcursul lucrării, voi uza de conceptul de democrație în sensul conceptului introdus de către Dahl, sugerând o aproximare rezonabilă a idealurilor democratice în condițiile imposibilității oricărui sistem de a le reprezenta integral.

Democrația este un sistem politic prost, însă cel mai bun dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum.

Democrația este guvernarea poporului, de către popor, pentru popor.

Termenul de democrație socială se referă la democrație în sens social, ca stare a societății. Conceptul poate fi regăsit încă de la Tocqueville, fiind definit ca egalitate a statutului, a moravurilor și a obiceiurilor. Bryce o definea ca egalitate a aprecierilor, adică etos egalitar bazat și redus la valorile egale “pe care oamenii reciproc, oricare ar fi elementele conținute de aceste valori. Prin urmare, democrația socială este o societate al cărei ethos cere membrilor săi să se perceapă ca fiind egali la nivel social. Potrivit lui Sartori, democrațiile sociale sunt și democrații primare, adică mici comunități și organizații care se dezvoltă în cadrul societății, constituindu-se în infrastructura și temelia societală a suprastructurii politice. Democrația socială nu numai că funcționează la nivel societal, ci, mai mult, spontaneitatea să, natura să endogena. Democrația socială este de natură extrapolitică și este diferită de democrația socialistă, aceasta din urmă fiind o politică impusă de statul socialist asupra societății. În timp ce democrația socială se constituie de jos în sus, o democrație socialistă se impune de sus în jos. Democrația socială este un mod de viață, în timp ce democrația socialistă este un mod de a guverna.

Democrația industrială este o adaptare a democrației directe grecești la o societate industrială în care membrul comunității politice este înlocuit de către individul comunității economice, muncitorul, la locul lui de muncă. În ultimele decenii, conceptul de democrație industrială a fost reajustat, aplicându-se fie în forma “codeterminarii”(muncitorul ia parte la management și chiar are o parte din proprietatea întreprinderii), fie în formula iugoslavă a “autoconducerii” în consiliile muncitorești (muncitorul realizează o autoguvernare a producătorilor la locul lor de muncă). Democrația socială și cea industrială sunt democrații nonpolitice și nu se raportează la problema democrației de la nivelul regimului politic.

Democrația economică trece dincolo de egalitatea politică și juridică a democrației politice. Din moment ce accentul democrației sociale cade asupra egalității de stătut, democrația economică reflectă un interes pentru egalizarea averilor. Democrația economică denotă o democrație al cărei scop politic este redistribuirea averilor și egalizarea posibilităților și a condițiilor economice. Acest concept este de asemenea utilizat și într-unul din înțelesurile conceptului de democrație industrială, concept ce presupune mai puțin o distribuire egală a avuției și reflectă mai mult un control al muncitorilor asupra economiei. În aceast cadru de discuție, se poate afirma că democrația economică constă în egalitatea controlului asupra proceselor productive economice.

Democrația demonstrație (Marșul asupra Romei) presupune răsturnarea unui guvern cu ajutorul unei mase, care, oricât ar fi de mare, îi forțează pe alți oameni să se ascundă în casele lor și nu are nimic în comn cu democrația. Dacă democrația este garantul dreptului tuturor de a-și decide propriul destin, atunci opiniile care indică un consens general sau tensiuni generale cu privire la guvernare sunt opiniile exrimate de către electorat la alegeri și exclusiv prin intermediul alegerilor.

Înțelegerea marxistă asupra termenului diferă de ambele accepțiuni anterioare. În literatura marxistă, democrația economică nu presupune o democrație politică, ba chiar o înlătura și o înlocuiește (Marx neagă autonomia politicului). Democrația politică nu are nici o valoare în sine pentru că nu reprezintă decât un instrument al dominației exploatatorilor asupra celor exploatați. Democrația politică este o suprastructură a asupririi capitaliste, fiind o democrație capitalistă. Substanța realității este de natură economică. Democrația economică este economia comunistă. Pe de o parte, democrația economică semnifică doar o linie politică aplicată de către o democrație politică. Pe de altă parte, elimină și înlocuiește democrația politică. Democrația în sens politic este o macrodemocrație pe scară largă, în timp ce democrația grupurilor și a platformelor industriale ilustrează microdemocrația.

1.2. Democrația și formele de guvernare

O analiză a raportului guvernanti-guvernati ridică problema calității informațiilor, a corectitudinii informării în sisteme policentrice, a pluralismului bine echilibrat al mijloacelor de informare. Informația politică este o funcție a nivelului înalt al educației. În acest sens, o abordare de tip Rațional Choice ar învești opțiunea individuală de ignoranță raționirii capitaliste, fiind o democrație capitalistă. Substanța realității este de natură economică. Democrația economică este economia comunistă. Pe de o parte, democrația economică semnifică doar o linie politică aplicată de către o democrație politică. Pe de altă parte, elimină și înlocuiește democrația politică. Democrația în sens politic este o macrodemocrație pe scară largă, în timp ce democrația grupurilor și a platformelor industriale ilustrează microdemocrația.

1.2. Democrația și formele de guvernare

O analiză a raportului guvernanti-guvernati ridică problema calității informațiilor, a corectitudinii informării în sisteme policentrice, a pluralismului bine echilibrat al mijloacelor de informare. Informația politică este o funcție a nivelului înalt al educației. În acest sens, o abordare de tip Rațional Choice ar învești opțiunea individuală de ignoranță rațională. Această strategie individuală dar inserată în social poate fi perfect rațională, cel puțin în orizontul temporal și spațial al calculelor.

În ceea ce privește dimensiunea guvernanti-guvernati, teoreticianul Giovanni Sartori oferă trei modele de analiză. Primul este modelul votării problemelor controversate și ține cont de trei factori: preferințele pentru probleme, perceperea a ceea ce reprezintă probleme și votul pentru candidatul său persoana care să fie cel mai apropiat de probleme. Al doilea model este modelul identificării cu partidul și are în vedere autosituarea pe spectrul dreapta-stânga, progresist conservator sau cel al clivajelor, imaginile corespunzătoare ale unui partid și votul pentru partidul cu care cineva se identifică, adică cel mai apropiat de spectrul relevant.

Sartori răspunde la întrebarea referitoare la funcționarea teoriei democrației în raport cu descoperirile cu privire la sărăcia opiniei publice și marile simplificări care apar în votare. Teoria democrației electorale susține că democrația susține o opinie publică autonomă care, la rândul său, susține prin alegeri guverne bazate pe consimțământ. Acestea din urmă răspund la opiniile publicului. Democrația participativă presupune că participarea electorală nu este o participare reală și nici nu constituie contextul propice pentru participare. Potrivit lui Sartori, există trei tipuri de participaționiști:

În cazul democrației reprezentative, democrația indirectă în care poporul nu guvernează el însuși, ci își alege reprezentanți care să îl guverneze. Democrația electorală este o condiție necesară dar nu și suficientă pentru democrația reprezentativă. Primă este cuprinsă în cea de-a doua, reciproca nefiind însă valabilă. Democrațiiile moderne sunt în același timp și electorale și reprezentative. În ceea ce privește democrația directă, aceasta este o democrație fără reprezentanți și fără curele de transmisie. Aceasta se autoguvernează, dar depinde de factorul dimensiune. Așadar, există numai în raport cu grupurile relativ reduse.

Modelul democrației prin referendum face asumpția că demosul decide în mod direct asupra problemelor controversate, deși fără a se reuni, ci discret, prin referendum. În acest sens, Sartori afirm că mijloacele tehnologice au depășit și înlesnit limitele de dimensiune și de spațiu ale democrației directe. În cazul democarției prin referendum, se observă o democrație directă prin faptul că elimină intermediarii, dar interacțiunile rămân indirecte. Dar instrumentul referendumului poate fi aplicat și în cazul democrației reprezentative. În acest sens, referendumul este mecanism al democrației. Individul-actor al referendumului se comportă ca un actor electoral, fără să participe însă la dezbateri, deliberările sale nefiind precedate de un dialog care să le dea formă. O problemă care apare acum este însă cine formulează problemele și cine stabilește agenda? Soluția nu este de a stabili din start un mecanism de genul sumei zero al majorității care să excludă minoritatea și, ipso facto, să maximizeze conflictul. O structură care să nu favorizeze conflictele ar duce la îndeplinirea idealului democrației ca guvernare.

Noii factori care caracterizează starea actuală a societăților occidentale sunt patru:

Defavorizarea sentimentelor eficacității individului. Favorizează atomizarea și depersonalizarea până la anonimitate.

Accelerarea dramatică a istoriei, a mecanismului temporal.

Transformarea se face atât de rapid încât, pe scurtă durată a vieții ajungem să fim înstrăinați de lumea pe care o cunoșteam când eram copii. Experiența rămâne traumatizantă prin dezrădăcinare istorică.

Rata și ritmul mobilității orizontale este ilustrat paradigmatic de tot mai puțini oameni care trăiesc și mor acolo unde s-au născut. Aceasta înseamnă dezrădăcinarea comunității și ruptura produsă de trecerea de la viața rurală la cea urbană.

Teoria societății de masă indică pierderea comunității provocată mai ales de accelerare și dezrădăcinare. Filosofia lui Ortega era aristocratică în sensul grecesc al termenului: el lăudă perfecțiunea. Distincția făcută între minorități conducătoare și mase depășește sfera claselor sociale. Conceptul de aristoi era văzut în sens ascetic: un individ exemplar se definește prin obligații și nu prin drepturi. Dimpotrivă, omul din societatea de masă era asimilat de către Ortega y Gasset privilegiaților. Aceștia moșteneau drepturile familiilor nobile. Portretul unor oameni noi, care pentru prima oară în istorie considerau că li se cuvine totul, care se bucurau de avantaje fără a fi solidari cu condițiile care conduc la asemenea beneficii, care refuzau să se ridice la înălțimea responsabilităților, copiii răsfățați, urmași nerecunoscători și iresponsabili. Teoria societății de masă este dată de Kornhauser, la sfârșitul anilor 1950. În esență, aceasta prevede o societate atomizată mobilizată și manipulată cu ușurință. Omul societății de masă este izolat, expus și prin urmare disponibil. Comportamentul său tinde spre extrem, în sensul că modurile active de reacție și intervenție în procesul politic reprezintă alternativa la apatie. Societatea de masă este predispusă dominării carismatice și mobilizării totale. Omul societăților de masă este vulnerabil la apelul mișcărilor de masă ce îi oferă o modalitate de a depăși suferințele autoînstrăinării.

Raymond Aron (1965) se întreabă care este diferența între comunism și nazism, pe de o parte, și democrația occidentală, pe de altă parte. Personalitate incontestabilă a științelor politice, el propune un model de analiză operațional, prin care ideologia este trecută în plan secundar. Se pare că modelul totalitarist, opus celui democratic, este funcțional. Autorul explorează cele două modele și găsește cinci regularități principale definitorii pentru regimurile totalitare. În acest sens, ceea ce este totalitarismul, nu este democrație. Prima trăsătură se referă la monopolul unic al partidului. Toate resursele ideologice sunt puse în slujba activității politice desfășurate de acesta. Pentru a difuza ideile oficiale, mai mult decât monopolul asupra mijloacelor de propagandă politică, partidul uzează de monopolul asupra violenței. Statul deține și comandă proprietatea asupra mijloacelor de comunicare în masă. Asistăm așadar la un monolog al puterii. O a patra trăsătură a totalitarismului se referă la subordonarea activităților economice și profesionale, profund inserate de adevărul oficial. Urmarea celor patru regularități se rezumă la politizarea și ideologizarea tuturor activităților societale.

Noi distincții se pot face între democrația electorală și democrația reală, sau, cum Norberto Bobbio propune, democrația formală și democrația substanțială. Democrația formală este legată de liberalism și emergentă regimurilor politice liberale. În sens substanțial, vom găsi o dezbatere ideologică complexă asupra conceptelor esențiale de libertate, egalitate.

În comunism, regăsim aproape toate instituțiile necesare unei democrații. Există o constituție care atestă separarea puterilor în stat, un parlament și un guvern. Problema rezidă însă în organizarea nedemocrată a partidelor politice. Partidul unic însuși este organizat nedemocratic, având un șef care este conducătorul fără funcție politică al societății. În momentul preluării puterii, Gorbaciov era secretarul general al Partidului Comunist. Toate celelalte funcții politice erau ocupate – exista un prim-ministru, un președinte. Problema este însă că, în totalitarism, toți conducătorii statului sunt membri de partid subordonați secretarului general al Partidului Comunist. Secretarul General da ordine subordonaților săi în partid. El poate să demită prim-ministrul dacă nu îi îndeplinește ordinele. Mai jos, expun pe scurt, principalele diferențe între organizarea democratică și organizarea totalitară, incluzând raportul cu partidele politice, relevanță pentru studiul de fată. Totalitarsimului îi este specifica o singură birocrație ce are în vârf conducerea statului dublată de birocrația partidului care se organizează ca și statul (este vorba de nomenclatură, salariați, birocrați). Doar revoluționarii lui Lenin (membri de partid) sunt purtătorii reali ai obiectivelor partidului. Restul trebuie controlați pentru că pot greși. Revoluționarii sunt la vârf și trebuie să legitimeze faptul că nu se schimbă. Argumentele sunt că liderii comuniști sunt cei mai buni, liderul este un geniu, un intelectual mai bun, știe mai bine ca oricine. Se știe însă, că orice legitimare prin calități excepționale duce la dictatură. Spre deosebire de birocrația din comunism, birocrația capitalistă este birocrația comunităților autonome, nesubordonate autorității de stat. În plus, vorbim și de birocrația societății civile, a partidelor politice, cea a ONG-urilor. Comunismului îi este specifică extinderea reglementărilor statului asupra sindicatelor, agriculturii, produselor culturale. Legitimarea stă în dreptul de proprietate asupra lor. O distincție de acest tip cere însă și răspunsul la întrebarea pentru cine se guvernează într-un regim democratic. Putem construi chiar o matrice. Guvernarea este de către popor și pentru popor. O altă întrebare fundamentală apare aici: cine realizează guvernarea și intereselor cui trebuie să le răspundă ea atunci când avem de-a face cu preferințe divergente și eterogene.

1.3. Puterea poporului și puterea asupra poporului

Puterea nu include neapărat și libertatea. Macpherson definește puterea drept abilitatea individului de a utiliza și dezvolta capacitățile umane fundamentale. Această definiție este de fapt definiția libertății. Pentru autorii care au insistat asupra problemei conexiunilor dintre demos și kratos, puterea a fost întotdeauna forța și capacitatea de a-i controla pe ceilalți, incluzând aici și puterea de a dispune de viețile acestora și de a-i condamna la moarte. Distincția între deținătorii titulari ai puterii și cei care o exercită de fapt. Puterea este exercitarea puterii. Cum ar putea poporul să exercite efectiv puterea? Doctrina medievală avea ca obiectiv suprimarea sciziunii dintre puterea nominală și exercitarea puterii, printr-o ficțiune a reprezentării – deținătorii nominali ai puterii delegau altcuiva exercitarea acesteia. Doctrina nu prevedea însă un transfer real. Reprezentantul nu trebuia să fie ales. Reprezentarea legitimă este absolutismul monarhic într-o poziție permanentă, irevocabila reprezentare aparținând prin drept ereditar suveranului și descendenților săi. Prin contrast, democrația lui Rousseau își alegea oficialitățile dar nu le conferea aura reprezentativității. Exista o distincție între atribuirea nominală a puterii și exercitarea concretă a acesteia, valabilă și în democrațiile moderne. Dacă în republicile de dimensiuni mici poporul nu își putea delega puterea și nici nu trebuia să renunțe la exercitarea puterii, democrațiile moderne se bazează pe:

Domnia majorității limitate

Proceduri electorale

Transmiterea reprezentațională a puterii.

Schema guvernării poporului poate fi interpretată astfel:

O guvernare a poporului însemnând poporul ce se autoguvernează, o democrație directă.

Faptul că poporul reprezintă obiectul guvernării, aa este guvernat.

Faptul că guvernarea emană din popor, în sensul că își derivă legitimitatea din consimțământul poporului.

Guvernarea este aleasă de către popor

Guvernarea este ghidată de către popor.

Accentuarea opiniei publice și guvernarea prin consimțământ presupun că alegerile se desfășoară în mod discontinuu și foarte elementar. Nu putem izola evenimentele electorale de întregul circuit al procesului formării opiniilor. Puterea electorală în sine este dată de garanția mecanică a democrației, însă condițiile datorită cărora cetățeanul primește informații și este expus presiunii formatorilor de opinie dau adevărata măsură. În acest sens, alegerile libere rămân o condiție necesară, dar nu și suficientă: opinia trebuie să fie liberă. Opinia publică este o expresie ce a fost concepută în deceniile ce au premers revoluției franceze. Opinia publică a fost precedată de vox populi, de doctrina medievală a consimțământului și de voința generală a lui Rousseau. O primă noutate este aceea că noțiunea de opinie publică, spre deosebire de voința generală și doctrina medievală este o noțiune divizibilă. Termenul de opinie se referă la doxa, nu la episteme, deci nu la cunoaștere. Opinia este publică nu numai pentru că aparține publicului, dar pentru că obiectul ei îl constituie chestiunile publice, rezultând din „activizarea atitudinilor și intereselor”.

Opinia publică este un concept politic și trebuie supusă așadar informației în privința treburilor publice. Adesea, indivizi ce votează cu majoritatea nu sunt totalmente supuși propriei voințe, știind că opinia la care aderă realmente nu este majoritară. O definiție a termenului presupune un public ori o multitudine de expresii ale publicului ale cărui convingeri și trăiri afective (opinii) fragmentate și difuze interacționează cu fluxul informațiilor în ceea ce privește res publica. Pentru a avea relevanță politică, opiniile aflate în discuție trebuie să fie receptive la informațiile legate de politică. O fama popularis, un set de rumors nu puteau forma într-un mod semnificativ o opinie publică până când dezvoltarea tehnologiei nu a permis apariția presei. În lumina acestei teorii, guvernele instalate prin alegeri reflectă opiniile electoratului și sunt responsabile la viitoarele alegeri libere în fața electoratului propriu, fiind guverne prin consimțământ.

Puterea poporului este o expresie eliptică. Astfel, putem întreba: puterea poporului asupra cui? Puterea poporului asupra poporului. Cum putem menține și consolida atribuirea nominală și exercitarea concretă a puterii? Deși alegerile și reprezentarea sunt instrumente necesare democrațiilor pe scară largă, acestea reprezintă călcâiul lui Ahile. Cel care își deleagă puterea o poate și pierde. Alegerile nu sunt în toate cazurile libere și reprezentarea nu este întotdeauna reală. Spre exemplu, în ceea ce privește domnia majorității limitate, realitatea este că poporul constă, în ansamblu, din majoritate plus minoritate. Prin urmare, dacă transformăm criteriul majorității în mod eronat într-o domnie a majorității absolute, consecințele reale sunt acelea ca o parte izolată a poporului, adeseori extrem de vastă, devine nonpopor. Drepturile minorităților reprezintă o condiție a procesului democratic în sine.

Există o dublă dinamică în ceea ce privește democrațiile reprezentative, date de cele două funcții ale democrațiilor reprezentative, și anume desemnarea guvernanților și reprezentarea societății. Prima și cea mai importantă funcție în democrațiile reprezentative este aceea de a legitima și desemna reprezentanții. Astfel, parlamentarismul este împins către dualism. De ce ? Pentru că, în primul rând, pentru adoptarea unei legi, în afară de posibiltatea abținerii, nu există decât două posibilități: pro sau contra. Procesul de bipolarism, ilustrat în extrema stângă și extrema dreaptă, a făcut ca majoritatea reprezentanților de la prima adunare franceză să se plaseze într-una din cele diviziuni. Aceste “înfruntări binare asupra votului,care au tendința frecventă de regrupare, se sprijină, în general, pe concepții ideologice, pe viziuni asupra lumii, care se opun și a căror origine urcă până departe în trecut”.Structurarea a rămas decisivă, aceste viziuni binare asupra votului rămânând să orienteze astăzi situarea în orice controversă politică.

A doua tendință care influențează dualismul democrației reprezentative este lupta pentru controlul puterii. Dacă Guvernul este controlat de către Parlament, sfera politică se structurează pe relația putere / opoziție. Ce se întâmplă, deci? Fiecare actor politic încearcă să-și asigure o majoritate absolută, în sensul în care majoritatea relativă nu este garant al stabilității puterii. Extinzând raționamentul, alegerile sunt câștigate de cei care dețin majoritatea locurilor în ceea ce privește Puterea Legislativă. O consecință notabilă a acestui fenomen este ilustrată de apariția partidelor politice moderne, centrate pe obținerea voturilor. Faptul atrage per se centrarea pe electorat, care devine arbitrul în lupta pentru obținerea puterii. Politizarea coboară astfel spre electorat, determinând structurarea lui pe două principale forțe politice.

În ceea ce privește relația dintre participarea politică și instituționalizarea regimului, cu cât o societate e mai instituționalizată, cu atât participarea e mai mare. Întrebarea care se pune este totuși care este natura relației dintre participare și instituționalizare: dacă instituționalizarea este mai mare decât participarea, rezulta un regim civic. Dacă participarea e mai mare ca instituționalizarea, regimul e pretorian.

Intuitiv, democratizarea presupune ieșirea statului din sfera comportamentului individual, prin promovarea și întărirea unei atmosfere de tip laissez-faire dar aduce de asemenea o confuzie legată de modele de moralitate și comportament. În aceste condiții, instituțiile pot fi adesea contestate, adevărate forme fără susținere spontană a actorilor ce interacționează. Adesea, instituțiile și organizațiile sunt formalizate și reglementate incontesatbil, însă funcționarea lor este marcată de deficiente și neregularități. Diferența dintre democrațiile consolidate și sistemele în curs de consolidare poate fi măsurată după gradul de internalizare a normei, a regulii. Cât de regularizate sunt principiile instituției în ceea ce privește interacțiunea? Instituționalizarea ridicată este semn al calității democrației. Metoda presupune o comparație inevitabilă cu democrația ca etalon. Pentru a face față provocărilor modernizării, regimul politic trebuie mai întâi să promoveze reforme sociale și economice prin acțiunea statului, să asimileze forțele sociale produse de modernizarea, distribuire armonioasă a puterii între grupurile sociale.

Studiile lui Almond și Verba arata impactul poliarhiilor asupra socializării politice. Un individ educat în democrație este mult mai conștient de impactul guvernului asupra individului, urmărind în același timp politica și acordând atenție campaniilor electorale. În democrație, actorul are mai multă informație politică și are opinii asupra unei sfere extinse de subiecte politice; concentrarea atenției sale față de politica este mai complexă. De asemenea, sistemul democratic stimulează angajarea în discuția politică în sensul în care individul se simte liber să discute politică cu un cerc mai larg de oameni. Individul este convind că poate influența guvernământul. Actorii sociali sunt mai înclinați spre a fi membri – și încă activi, într-o organizație și își exprimă încrederea în mediul social: în a crede că alți oameni sunt demni de încredere și dispuși să ajute. Prin urmare, în multe feluri, credința în competența cuiva este o atitudine politică cheie. Cetățeanul încrezător în sine pare a fi cetățeanul democratic. Nu numai că el crede că poate participa, el crede în egală măsură, ca ceilalți trebuie să participe. Mai mult decât atât, el este nu numai acela care crede că poate lua parte la politica; el este înclinat să fie mai activ. Și, probabil faptul cel mai semnificativ dintre toate, cetățeanul încrezător în sine are înclinația să fie de asemenea, cetățeanul satisfăcut și loial.

Dincolo de importul unor instituții, de funcționarea principiului separației puterilor în stat sau a instituției votului, asigurarea pluralismului politic pare esențială. Stimularea dezbaterii prin care se expun și se confruntă idei, dezvoltându-se capacitatea intelectuală a individului de a critică, de a raționaliza și de a căuta argumente pentru variante și viziuni, toate acestea asigură la nivel macro condițiile pentru ridicarea gradului de eficiență a guvernării. Adevăratele regimuri democratice și deschise nu-i permit individului încremenirea în proiecte și viziuni neconforme intereseler și reprezentărilor proprii și de grup. Democrația este singurul regim care poate oferi acest lucru.

Pentru a avea drepturi trebuie să avem garanții, pentru a avea garanții trebuie să avem libertăți politice. De ce sunt necesare instituțiile statului ? Pentru că ele ne reprezintă interesele, luând decizii pentru întreaga comunitate, oferindu-ne securitate și având finalitate morală. Am văzut cum, pentru Toqueville, libertatea este valoare fundamentală, element a priori instituționalizării democrației. Acolo unde este libertate desăvârșită este și egalitate. Egalitatea cea mai largă îi determină pe oameni să iubească și să vrea instituții libere.

Regimul democratic este un regim de legalitate și de egalitate,pentru care, o trăsătură fundamentală (susținută de liberalism) este că între guvernanți și guvernați nu există nici o distincție permanentă, fiecare va fi guvernat și guvernant la rândul său.

Instituțional, funcționalitatea unui regim democratic este dată de trei criterii, după cum urmează: cadrul normativ juridic, dat de un ansamblu de reguli și proceduri în interiorul căruia se elaborează deciziile în interesul colectiv, proporționalitatea regimului cu numărul de persoane cu drept de participare la luarea deciziilor, și, în sfârșit, instituția votului.Alegerile reprezintă principiul de bază al democrațiilor reprezentative, “ele asigurând guvernanților legitimitatea politică”

Alain Tourraine ia în calcul și dimensiunile calității, nu numai condițiile instituționale:

Ceea ce definește democrația nu este numai un ansamblu de garanții instituționale sau domnia majorității, ci înainte de toate respectivul proiectelor individuale și colective, ce combină afirmarea unei libertăți personale cu dreptul de a se identifica c u o colectivitate socială națională sau religioasă specială.

În opinia lui Alain Mins și a lui Alain Tourraine istoria modernă a democrației a parcurs trei faze: parlamentarismul, faza democrației de partide și cea pe care o trăim azi, faza “democrației de opinie”. Partidele sunt esențiale pentru realizarea unei funcții a oricărui regim politic: alegerea guvernanților. Legitimitatea tradițională, cea care e fondată pe naștere sau pe trecut, a dispărut; principiul legitimității e cel democratic. Calitatea de cetățean a apărut în modernitate.În antichitate o mică parte avea dreptul de a fi cetățean. Odată cu Revoluția engleză, Dumnezeu nu mai există pentru a legitima o guvernare. Apare un Dumnezeu generic, poporul. Se spune: “de la popor vine puterea, în populație rezidă suveranitatea”.

Elitele politice participante la sisteme democratice, de la partide politice și organizații neguvernamentale, până la Legislativ, se recrutează concurențial și în condiții de egalitate politică, cel puțin în privința drepturilor.

De-a lungul istoriei, democrația s-a dezvoltat și se dezvoltă numai în măsura în care relațiile dintre conducători și conduși se înclină în favoarea celor din urmă, când condușii impun conducătorilor, prin modalități și mijloace variate, respectarea drepturilor fundamentale ale individului și popoarelor. Elita politică guvernantă trebuie să aibă calitatea de integrator, pe lângă rolul permanent de a da și menține echilibrul social. Cetățenii se pot manifesta active și militant în favoarea lor sau în defavoarea societății în ansamblu. Pare esențial că politica de integrare a guvernului să coabiteze cu politica de susținere.

Democrația, ca regim politic, presupune că puterea de stat se întemeiază pe votul universal, liber, egal și secret. Desfășurarea în bune condiții a alegerilor se face, în această perioadă, apelându-se la prezența observatorilor străini sau naționali, cu scopul de a îmbunătăți desfășurarea alegerilor. Alegerile naționale trebuie să respecte documente internaționale, precum Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16 decembrie 1966 adoptat de către Adunarea generală a ONU, care consacră dreptul la alegeri libere, prin art. 25, Documentul reuniunii de la Copenhaga a Conferinței pentru dimensiunea umană a CSCE din 29 iunie 1990, protocolul nr. 11 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, încheiat la Strasbourg, la 11 mai 1994 (articolul “Dreptul la alegeri libere”), precum și prevederile din textele Cartei de la Paris pentru o nouă Europă, semnată la Paris la 21 noiembrie 1990 (care prevede că o guvernare democrată se legitimează prin exprimarea voinței poporului, prin alegeri libere și corecte).

În ciuda declarațiilor, legitimitatea birocrațiilor posttotalitare și a ierarhiilor lor interne nu își are originea în Revoluție ori în valorile formulate în declarația de la 23 decembrie 1989, ci în experiența lor prelungită în guvernarea statului. De aceea putem afirma că statul totalitar nu a fost doborât ci doar reamenajat de cetățeni cu ajutorul unei arte a guvernării legitimată de consensul popular – cel puțin până la alegerile din 1996 – și, paradoxal poate, cu asentimentul opoziției care nu și-a dat seama la timp cât de redutabilă este ambiguitatea conceptuală a statului de drept. În spatele acestei sintagme devenită mit, actorii guvernării nu au făcut decât să mențină statul într-un fel de imobilitate politică, ce le garanta, cel puțin pe termen mediu, posesia pașnică a unei economii în continuare instituționalizată și strict supravegheată de o birocrație financiar – bancară de stat. Raportul economic – politic implică existența a două tipuri de politicieni: cei înclinați spre menținerea etatismului și cei pentru care proprietatea privată reprezintă punctul de plecare spre un nou tip de societate. Se poate remarca așadar că tuturor agenților care participă la confruntarea pentru cucerirea puterii politice le lipsește o viziune coerentă, cel puțin din perspectivă teoretică, asupra acțiunii politice.

În acest context se pot face două observații pentru România postdecembristă. Pe de o parte, căderea regimului comunist nu a dus la o schimbare radicală a elitelor politice. Fosta nomenclatură ocupă în continuare poziții foarte importante – chiar dacă nu foarte vizibile – se privatizează dinamic, devine – prin actul guvernării, dar și prin folosirea oportunităților date de pozițiile decizionale pe care le ocupă – noua burghezie.

Capitolul 2. Rolul statului în asigurarea securității naționale

2.1. Aspecte generale privind mediul de securitate al României

Istoria veche, medievală sau modernă ilustrează situații deosebit de semnificative pentru delimitarea poziției geostrategice a României. Din perspectiva României, mediul internațional de securitate a evoluat după 1990 în sensul creșterii complexității și interdependețelor din relațiile internaționale. Drept urmare, stabilitatea internațională nu poate fi astăzi concepută decât în baza cooperării pe multiple planuri la nivelul comunității internaționale, și, mai ales, prin intermediul dialogului în cadru instituționalizat, prin creșterea implicării marilor organizații internaționale în definirea stării de securitate a lumii.

Conștientă de apartenența sa la cultura europeană, împărtășind valorile euro-atlantice și principiile democrației occidentale, România, ca membră NATO și UE, își promovează și își protejează interesele naționale prin realizarea obiectivelor de securitate în strânsă concordanță cu obligațiile și responsabilitățile asumate în cadrul acestora.

În contextul politico-militar actual își mențin importanța direcțiile strategice care traversează Europa Centrală și de Est, atât pe axa nord-sud, cât și est-vest. Spațiul geografic al României, în care sunt cuprinse zece structuri geomorfologice de mare importanță strategică, constituie o zonă de interes pentru marile puteri, organismele euro-atlantice și paneuropene, ca și pentru alte state.

Noul statut și rolul pe care NATO îl conferă României, de "punte de legătură către o nouă Rusie", de "trambulină" a intereselor occidentale peste Marea Neagră, Caucaz și Asia și de "coagulator" a aspirațiilor de integrare a statelor din Balcani și Europa de Est, reprezintă, o dimensiune strategică diferită a țării noastre, în context euro-atlantic.

Activitatea în cadrul acestor structuri conferă României o poziție consolidată pe scena internațională, o serie de garanții de securitate și un sprijin important propriilor obiective de dezvoltare economico-socială. Dunărea nu mai poate fi analizată separat de Marea Neagră, iar importanța politico-militară a spațiului Dunăre-Marea Neagră este strâns legată de cea economică. Racordarea directă a centrului Uniunii Europene cu Marea Neagră și cu zona extinsă a Mării Negre determină un sistem dinamic de cooperări și alianțe, care includ și România. Totodată a crescut și importanța strategică a litoralului românesc,

Dobrogea devenind un obiectiv strategic major. Ca stat de graniță al Uniunii Europene și ca membru al NATO, România are interesul major de a se învecina cu state stabile, democratice și prospere deoarece acestea mențin pacea și buna-înțelegere în relații, creează comunități pluraliste și au un comportament predictibil în domeniul securității.

Sporind eforturile de valorificare a avantajelor oferite de aderarea la NATO și integrarea în Uniunea Europeană, România are posibilitatea de a restrânge paleta tuturor vulnerabilităților, riscurilor și amenințărilor la adresa securității naționale și de a se afirma

mai pregnant ca producător de securitate, ca factor de stabilitate în zona balcanică și în zonele de interes geostrategic ale Mărilor Neagră și Caspică, ale Asiei Centrale și Orientului Mijlociu.

Angajarea activă în procesul de înfăptuire a securității prin promovarea democrației, lupta impotriva terorismului internațional și combaterea proliferării armelor de distrugere în masă reprezintă un imperativ pentru politica externă a României și pentru punerea în practică a principiilor pe care este fundamentată strategia de securitate națională, constituind condiția fundamentală a participării la beneficiile globalizării, exploatării oportunităților pe care le prezintă mediul de securitate internațional și contracarării eficiente a riscurilor și amenințărilor majore.

Ca atare, se impune nu numai o reconsiderare a rolului geopolitic și geostrategic al României, dar și o reevaluare a potențialului politic, diplomatic, cultural, economic, militar etc, pe care aceasta îl poate angaja în folosul îndeplinirii obiectivelor comune.

Evoluția ultimelor evenimente politico-militare, în special conflictul din Irak, au scos în evidență diferențieri de opinii în cadrul Alianței, cu privire la modalitatea de rezolvare a unor situații deosebit de complexe și grave ale securității actuale. Prin promovarea dialogului politic, a diplomației preventive, se apreciază că se vor găsi acele elemente comune și puncte de convergență care să ducă la o gestionare mai eficientă și la un management mai adecvat al acestor situații, astfel încât solidaritatea aliată să nu fie deformată.

Participantă activă la gestionarea și rezolvarea situațiilor de criză, România dovedește că este un real factor de stabilitate și securitate. Direcțiile și obiectivele stabilite de conducerea politică vin să demonstreze opțiunea spre democrație și economia de piață și participarea în mod direct și efectiv la circuitul de valori materiale și spirituale universale. Continuarea procesului de reformă a societății românești, consolidarea economiei de piață, întărirea instituțiilor democratice, concomitent cu asigurarea siguranței și bunăstării cetățenilor, reprezintă repere definitorii ale procesului de integrare deplină în structurile politice, economice și de securitate euro-atlantice.

În noua configurare a zonelor de interes major pentru NATO, României i s-a recunoscut valoarea geostrategică și, ca urmare, i se atribuie un rol deosebit ca "punct de control strategic" al spațiului situat la est de Marea Neagră, pe care numeroși analiști îl denumesc deja "punctul zero" al politicii globale pentru următoarele decenii. Statutul României de membru NATO va permite Alianței să asigure controlul asupra bazinului Mării Negre și Eurasiei, precum și facilitatea legăturii cu zonele fierbinți din Orientul Mijlociu. Totodată, proximitatea zonei de responsabilitate a NATO în bazinul Mării Negre va asigura un control direct asupra zonelor de criză din Asia Centrală și supravegherea traseelor resurselor energetice din spațiul Caucazian și al Mării Caspice, oferind, totodată, un plus de credibilitate propunerilor României privitoare la realizarea unei legături directe, peste Marea Neagră, a rețelei de transport a petrolului dinspre Caucaz spre Europa.

Din perspectivă militară, în regiunea flancului de sud al NATO, România contează ca a doua forță militară, după Turcia. Acest lucru are o importanță deosebită în ecuația securității și stabilității regionale, dacă se iau în considerare sensul reformelor din domeniul militar și experiența participării unităților românești la operațiunile de sub comandă NATO din Balcani.

Evoluția evenimentelor în desfășurare și predictibilitatea acestora reliefează că întărirea legăturii transatlantice rămâne esențială pentru realizarea noii arhitecturi de securitate și stabilitate regională și globală. În contextul integrării României în NATO și al aderării la UE se produc schimbări esențiale în asigurarea securității țării noastre, iar în aceste condiții, riscul unei agresiuni armate directe împotriva României, pe termen scurt și mediu, este puțin probabil.

Prin implicarea activă la gestionarea și soluționarea crizelor și conflictelor, inclusiv la campania anti-teroristă, România va dovedi în continuare că este un factor real de stabilitate și securitate.

Potrivit intereselor și obiectivelor proprii de securitate, angajamentele forțelor armate ale României vor fi orientate spre o participare crescândă într-o gamă complexă de operații multinaționale. Aici se au în vedere și viitoarele responsabilități privind asigurarea, de către România, a sprijinului logistic multinațional, în calitate de Națiune Lider sau Națiune Specializată pe Rol, pentru operații militare sub comanda NATO.

Statutul de membră a alianței euroatlantice, transformarea și adaptarea NATO la noile realități ale mediului internațional de securitate au impus și remodelarea structurilor armatei.

De asemenea apreciem că, alinierea procesului de reformă militară din România la cel de integrare deplină în NATO, va produce o transformare fundamentală a conceptelor de apărare și securitate, orientate spre o abordare expediționară și spre integrarea eforturilor proprii în cele colective ale Alianței. Aceasta va presupune o reconsiderare a modului de planificare a forțelor, prin trecerea de la o abordare teritorială a apărării, exclusiv națională și autosuficiență, spre una destinată asigurării contribuției noastre la securitate colectivă.

În calitate membră UE, România trebuie să joace un rol activ în operațiile de gestionare a crizelor de către UE, în special în cele din Europa de Sud-Est, iar în cadrul OSCE domeniul politico-militar al României se va îmbunătăți prin abordarea unor posibile noi măsuri de creștere a încrederii și securității care să răspundă la noile condiții de securitate din spațiul OSCE.

2.2. Amenințări, provocări, riscuri și vulnerabilități care afectează securitatea națională a României

În condițiile începutului de mileniu se apreciază că sistemul global și continental cunoaște transformări profunde, într-un ritm deosebit de accelerat. Acestea sunt determinate de dezvoltarea unor procese si fenomene de natura militară si nemilitară care au impact direct asupra stării de securitate a statelor cât si a politicilor lor pentru protejarea si promovarea intereselor naționale.

Riscurile apariției unei confruntări majore în Europa s-au diminuat semnificativ, menținându-se totuși fenomene de instabilitate și criza la nivel regional și tendințe de divizare, marginalizare și izolare a unor state, care pot conduce la o posibilă declanșare a unor conflicte locale, de intensitate scăzută.

Analiștii militari sunt tot mai mult de acord cu ideea ca accentul se va deplasa tot mai mult de pe riscurile si amenințările de natura militară către cele nemilitare, iar vulnerabilitățile interne vor dobândi o putere tot mai mare, în circumstanțele de risc potențial.

Amplificarea si diversificarea riscurilor, direcționarea acestora în condițiile existenței unor vulnerabilități interne si a unor conjuncturi favorizante pot genera amenințări la adresa stabilității si securității statului român, care să determine adoptarea unor măsuri și modalități de acțiune adecvate, flexibile și eficiente.

Strategia națională de apărare a țării vorbește de următoarele vulnerabilități și disfuncționalități specifice României: dependența accentuată de unele resurse vitale greu accesibile; tendințele negative persistente în plan demografic și migrația masivă; nivelul ridicat al stării de insecuritate socială, persistența stării de sărăcie cronică și accentuarea diferențelor sociale; proporția redusă, fragmentarea și rolul încă insuficient al clasei de mijloc în organizarea vieții economico-sociale; fragilitatea spiritului civic și a solidarității civice; infrastructura slab dezvoltată și insuficient protejată; starea precară și eficiența redusă a sistemului de asigurare a sănătății populației; carențele organizatorice, insuficiența resurselor și dificultățile de adaptare a sistemului de învățământ la cerințele societății; organizarea inadecvată și precaritatea resurselor alocate pentru managementul situațiilor de criză; angajarea insuficientă a societății civile în dezbaterea și soluționarea problemelor de securitate.

Principalele riscuri și amenințări care pot pune în pericol securitatea națională a României, valorile și interesele sale ca stat membru al comunității europene și euro-atlantice sunt următoarele:

terorismul internațional; Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, asupra unor obiective-simbol politico-economice ale civilizației și puterii americane, acțiunile de aceeași natură puse în practică la Madrid, Londra, Moscova sau Istanbul, precum și cele care au avut loc în Orientul Apropiat, Caucaz, Africa, Asia Centrală , de Sud și Sud-Est, demonstrează faptul că terorismul internațional de sorginte extremist-religioasă, structurat în rețele transfrontaliere, reprezintă cea mai gravă amenințare la adresa vieții și libertății oamenilor, a democrației și celorlalte valori fundamentale pe care se întemeiază comunitatea euro-atlantică. Rețelele teroriste internaționale au acces la tehnologia modernă și pot beneficia de transferuri bancare și mijloace de comunicare rapide, de infrastructura și asistența oferite de organizații etnico-religioase extremiste, de suportul criminalității transfrontaliere organizate ori de sprijinul regimurilor corupte sau incapabile să guverneze democratic. Caracterul deschis al societăților democratice moderne, ca și imperativele globalizării, determină că atât comunitatea internațională, cât și fiecare stat în parte, să rămână vulnerabile în fața terorismului internațional, astfel că imperativul contracarării acestui flagel al secolului XXI și al cooperarii forțelor democratice pentru contracararea lui constituie o cerință vitală.

Terorismul – chiar și în starea de haos în care se află planeta – nu este o expresie a confruntării între civilizații, așa cum se sugerează adesea. Starea de haos este haos și în sistemul și așa destul de eterogen al acțiunilor de tip terorist. În această lipsă de ordine care caracterizează haosul, există totuși o anumită corespondență între „mișcarea browniană” a politicilor, economiilor, strategiilor, culturilor, etniilor, intereselor și acțiunile de subminare a statelor, națiunilor, superputerii americane și diferitelor entități care încearcă cât de cât să pună o anumită ordine în sistemele relațiilor internaționale. Aceste acțiuni, precum și cele care se înscriu pe alte coordonate ale vieții planetare (cele din lumea interlopă, din zona traficului de droguri și de carne vie, a asasinatelor psihopate și reacțiilor la orice fel de ordine etc.) alcătuiesc ceea ce numim terorism contemporan. Organizațiile teroriste par a nu avea nici o logică. Și totuși, există o logică în toate. Aceste corespondențe sunt însă relative, uneori chiar aleatorii, dar cu un tonus cauzal destul de pronunțat, dovadă că și în haos există o anumită ordine, o anumită cauzalitate.

Terorismul este un război de un tip special, care vizează distingerea de vieți și de sisteme de valori. Niciodată un război obișnuit nu-și propune să distingă un sistem de valori. Războiul urmărește doar învingerea unei armate, dacă se poate chiar fără bătălii sângeroase, pierderi de vieți omenești și distrugeri materiale, supunerea unei țări, realizarea unui scop politic. Doar terorismul vizează distragerea de dragul distragerii.

Terorismul lovește prin surprindere, de regulă, in punctele vulnerabile, astfel mcât să ucidă, să distragă și să înspăimânte, să creeze efecte spectaculoase și o atmosferă de infern și mizerie umană, dusă până la abject și insuportabil.

Terorismul devine din ce in ce mai mult un instrument al politicii, și anume instrumentul ei cel mai rapid, cel mai ascuns, cel mai veninos, cel mai greu de oprit, dar si de controlat și de stăpânit.

Terorismul nu este un fenomen unitar, deși acțiunile lui, extrem de diversificate, au aceeași filozofie a distragerii, a terorii. El dispune de structuri și forțe numeroase, infiltrate în toate palierele și ramificațiile societății omenești – unele dintre aceste structuri fiind active, altele, în conservare, și este în măsură să acționeze rapid, oricând și oriunde. Terorismul folosește o strategie a acțiunilor de tip rapid care. însumate, dau imaginea unui război-mozaic.

Este de așteptat ca terorismul, în pofida măsurilor care se iau pentru eradicarea lui si pentru distragerea structurilor și rețelelor sale. să prolifereze, mai ales în zona neconvențională, atipică și asimetrică.

Societatea rămâne foarte vulnerabilă la atentatele terorismului nuclear, radiologie, chimic și a bioterorismului care. În următoarea etapă, se vor multiplica și se vor diversifica, efectele fiind deosebit de grave.

proliferarea armelor de distrugere în masă; Armele nucleare, chimice, biologice și radiologice constituie o amenințare deosebit de gravă din punctul de vedere al potențialului de distrugere. Accesul la astfel de mijloace devine tot mai ușor din punct de vedere tehnologic, iar tentația dobândirii lor crește exponențial. Colapsul sau evoluția anarhică a unor state posesoare de arme de distrugere în masă, autoritatea redusă exercitată de unele guverne asupra complexelor lor militare, precum și existența unor regiuni – inclusiv în Europa – aflate în afara controlului statal, favorizează dezvoltarea unei piețe negre active pentru astfel de mijloace. Din perspectiva preocupărilor pentru securitatea națională, amplificarea fenomenului terorist și proliferarea armelor de distrugere în masă reprezintă principalul factor generator de incertitudine în domeniul securității globale, în condițiile în care regimurile nedemocratice, totalitare, pot asigura cel mai periculos suport operațional și logistic;

conflictele regionale; În pofida evoluțiilor pozitive din ultimul deceniu și jumătate, care au făcut din Europa un loc mai sigur și mai prosper, arealul strategic în care este situată România este încă deosebit de activ în conflicte locale, inter- și intra-statale, cu puternice implicații pentru pacea și securitatea regională și europeană. Produs auxiliar al dezmembrării, mai mult sau mai puțin violente, a unor state multinaționale din zonă, conflictele inter-etnice sau religioase – în fapt, conflicte cu un puternic substrat politic – reprezintă o amenințare gravă la adresa securității regionale, chiar dacă, în urma unor importante măsuri ale comunității internaționale, majoritatea acestora sunt ținute sub control. Prin numărul lor mare, așa-numitele "conflicte înghețate" sau latente din această regiune, alături de alte stări tensionate, dispute teritoriale, tendințe separatiste și situații de instabilitate prezente în proximitatea strategică a României, generează incertitudine și determină irosirea multor resurse.

decalaje între nivelurile de asigurare a securității și gradul de stabilitate ale statelor din proximitatea României;

acțiunile de incitare la extremism, intoleranța, separatism sau xenofobie, care pot afecta statul român și promovarea valorilor democratice;

posibile evoluții negative în plan subregional în domeniul democratizării, respectării drepturilor omului și dezvoltării economice, care ar putea genera crize acute cu efecte destabilizatoare pe o arie extinsă;

proliferarea armelor de nimicire în masa, a tehnologiilor si materialelor nucleare, a armamentelor si mijloacelor letale neconvenționale;

migrația clandestină și apariția unor fluxuri masive de refugiați;

limitarea ori interzicerea accesului statului român la unele resurse și oportunități regionale, importante pentru realizarea intereselor naționale.

criminalitatea transnațională organizată; Reprezintă atât o expresie a proliferării unor fenomene negative care se amplifică în condițiile globalizării, cât și o consecință directă a gestionării ineficiente a schimbărilor politice, economice și sociale profunde care s-au produs în Europa Centrală și de Est în procesul dispariției regimurilor comuniste. Pe fondul unei astfel de situații, spațiul de interes strategic în care se află România este sursă, zonă de tranzit și destinație a unor activitați criminale grave constând în trafic ilegal de armament; muniții și explozivi; trafic de narcotice; migrație ilegală și trafic de ființe umane; trafic de produse contrafăcute; activități de spălare a banilor și alte aspecte ale criminalității economico-finaciare. Prin natura și amploarea lor, astfel de activități sunt favorizate de existența conflictelor locale și, la rândul lor, pot favoriza terorismul și proliferarea armelor de distrugere în masă sau pot să contribuie la perpetuarea regimurilor separatiste.

Crima organizată poate fi percepută ca un proces social „pătruns în viața noastră socială și politică”, ce izvorăște din tendința diferitelor grupuri de a folosi criminalitatea ca mijloc de mobilitate socială și chiar de acaparare a puterii. Această teorie dezvoltată de A. J. Ianni și Daniel Ball afirmă că la baza crimei organizate se află un proces social.

Evoluția societăților contemporane evidențiază faptul că deși s-au intensificat măsurile și intervențiile instituțiilor specializate de control social împotriva faptelor de delicvență și criminalitate, în multe țări se constată o recrudescență și o multiplicare a delictelor comise cu violență și agresivitate precum și a celor din domeniul economic și financiar-bancar, fraudă, șantaj, mită și corupție.

Deși cauzele recrudescenței violenței și crimei organizate sunt dificil de identificat și explicat datorită existenței unor diferențe sensibile în ceea ce privește amploarea și intensitatea lor de la o țară la alta. Sursele acestor fenomene rezidă în perpetuarea unor structuri politice, economice și normative deficitare, în menținerea și accentuarea discrepanțelor sociale și economice dintre indivizi, grupuri și comunități și intensificarea conflictelor și tensiunilor sociale și etnice.

În opinia majorității cercetătorilor, crima organizată, ca fenomen, este o creație a ultimelor secole ale acestui mileniu și a apărut în diverse puncte pe glob (S.U.A., China, Japonia, Italia) în condiții și având cauze specifice, de ordin istoric și social, sub diverse nume: mafia, yakuza, triade etc. Aceste organizații criminale au abordat criminalitatea aducătoare de înalt profit, în epocă, implicând în cele mai multe situații prostituția, traficul de orice fel (stupefiante, carne vie, arme, produse de contrabandă), jocurile de noroc etc.

De asemenea, o serie de fapte și grupări specifice crimei organizate au fost nu numai tolerate de state ce au câștigat profituri uriașe în decursul istoriei, dar structurile sociale s-au și implicat în comiterea și organizarea lor, pentru ca, mai apoi, acestea să fie scăpate de sub control.

Ultimul deceniu al secolului al-XX-lea s-a caracterizat printr-o veritabilă schimbare în toate domeniile economico-sociale, a gândirii și a modului de viață. Era, deci, natural ca aceste schimbări să se repercuteze și asupra fenomenului infracțional, având în vedere că acesta constituie suma unui ansamblu de factori favorizatori. Asistăm, astfel, la un fenomen al globalizării comerțului, al piețelor financiare, al protecției mediului înconjurător, al drepturilor omului etc. Această tendință a provocat două rezultate simultane: primul, dispariția limitelor dintre național, regional și internațional, lumea devenind aproape un stat; al doilea, întrepătrunderea problemelor politice, economice și sociale, până la punctul de a nu mai fi posibil să fie separate.

Crima organizată s-a manifestat totuși cu mult înaintea acestei perioade, chiar dacă nu s-au folosit denumiri specifice. În acest sens, sunt exemplificate existența traficului ilegal cu sclavi sau a uneia din cele mai vechi infracțiuni ce a dăinuit de la începuturile navigației și până în timpurile moderne: pirateria.

În ultimii ani, ca urmare a conflictelor naționale, etnice și chiar interstatale, un mare număr de depozite militare a căzut sub controlul unor bande criminale fapt ce face ca traficul cu armament, substanțe toxice și radioactive să cunoască o dezvoltare fără precedent, fiind aproape scăpat de sub control. Organizațiile criminale sunt implicate tot mai mult în practici ilicite de dumping și înregistrarea unor pierderi fictive, operațiuni realizate deseori cu complicitatea unor funcționari corupți.

În cadrul acestei tendințe, globalizarea s-a extins și în sfera criminalității. A apărut astfel crima organizată la nivel transnațional și transcontinental. Această tipologie a infracționalității și-a îndreptat atenția spre anumite domenii, favorizate de climatul de globalizare, cum ar fi: traficul de stupefiante, traficul ilicit de arme, traficul de materiale nucleare, terorismul, prostituția, pedofilia, spălarea banilor, furtul și contrabanda de mașini scumpe, furtul și contrabanda cu obiecte de patrimoniu cultural, răpirea oamenilor de afaceri și vedetelor în scopul șantajului și extorcării de fonduri, corupția din companiile multinaționale, pervertirea responsabililor guvernamentali, pirateria camioanelor și a vaselor maritime, poluarea mediului și furtul de bani prin intermediul computerelor.

Crima organizată a îmbrăcat un aspect mondializat aducând atingere siguranței publice, umbrind suveranitatea statelor și tulburând buna desfășurare a activității instituțiilor economice, politice și sociale.

Teoriile criminogene contemporane converg spre a defini criminalitatea organizată ca o „formă gravă, într-o rețea complicată prin mărimea ei, implicând o conducere la vârdul organizării sistemului planificat de acțiuni criminale și structuri corespunzătoare, inferioare, adaptate sistemului etatic”.

Activitățile ce compun crima organizată au un caracter secret și bine organizat, din cauza căruia realizează un impact social deosebit de negativ, în multe state el constituind „cancerul perfid” care vlăguiește puterea societății amenință integritatea guvernelor, determină creșterea taxelor care se adaugă la prețul mărfurilor, periclitează siguranța și locurile de muncă ale cetățenilor, aduce daune agenților economici aflați în competiție, controlează prin forța banilor sindicatele, în final realizând o puternică influență în sfera economicului, socialului și mai ales politicului.

Caracteristicile crimei organizate identificate de unii autori sunt:

structura (caracterizată prin ierarhie strictă și autoritate, membrii rețelei au sarcini și responsabilități în funcție de pregătirea și abilitatea specifică fiecăruia);

ermetism și conspirativitate (nevoia de autoprotecție, de evitare a penetrării propriilor rânduri de către organismele abilitate de lege);

flexibilitate, rapiditate și capacitatea de infiltrare (infiltrare în piața legală a finanțelor, în clasa politică, în justiție și poliție), orientarea spre profit (caracteristică esențială a crimei organizate);

utilizarea forței (intimidarea, șantajul, corupția și violența sunt utilizate în două direcții – în primul rând pentru a menține disciplina în interiorul propriei structuri și în al doilea rând pentru a pedepsi acele persoane care acționează împotriva lor);

perversitatea (atragerea spre compromitere prin diverse forme – daruri onomastice substanțiale și împrumuturi fără dobânzi ori nerambursate, femei, atragerea și cultivarea tinerilor din instituțiile cheie ce au dificultăți materiale, specularea unor hobby-uri, înlăturarea din postul incomod prin promovare, întinderea de capcane financiare, familiale, afective psihice ori tehnico-mixaje video sau audio etc.).

Principalele trăsături ale crimei organizate sunt: stabilitate în cadrul asociației infracționale; structură internă și diviziune a rolurilor între membrii asociației; continuitatea și sistematizarea activității infracționale; scopul principal al asocierii infracționale să fie obținerea unor câștiguri importante; activitatea infracțională să fie profesionalizată.

Cele mai multe studii efectuate asupra crimei organizate de către cercetătorii americani evidențiază elementele esențiale ce desemnează crima organizată, și anume:

aspecte ce implică asocierea în scopul comiterii unor acțiuni antisociale, având o bază de susținere și o continuitate considerabilă în viața organizațiilor sau rețelelor criminale;

implicarea în activități ilegale, mai ales în procurarea ilegală de bunuri și servicii și încercarea de a menține și extinde piețele de desfacere;

ca orice altă asociere, aceste activități necesită o serioasă cooperare și organizare. Cele mai sofisticate organizații sunt ierarhizate (trei sau patru niveluri de putere) și, de asemenea, au o structură de comandă care implică mecanisme de conducere, succesiune, care privesc calitatea de membru, recrutare și soluționarea disputelor interne;

folosesc corupția și violența pentru facilitarea activităților economice proprii, autoapărare, rezolvarea diferendelor și desfășurarea acțiunilor ilicite;

au formată o reputație (bazată pe violență sau încredere) de natură să asigure succesul acțiunilor întreprinse și avantajele dorite.

Securitatea națională poate fi, de asemenea, pusă în pericol de o serie de fenomene negative grave, de natură geo-fizică, meteo-climatică ori asociată, provenind din mediu sau reflectând degradarea acestuia, inclusiv ca urmare a unor activități umane periculoase, dăunatoare sau iresponsabile. Între acestea, se pot înscrie: catastrofele naturale sau alte fenomene geo- sau meteo-climatice grave (cutremure, inundații, încălzirea globală, precum și alte modificări bruște și radicale ale condițiilor de viață); tendința de epuizare a unor resurse vitale; catastrofele industriale sau ecologice având drept consecințe pierderi mari de vieți omenești, perturbarea substanțială a vieții economico-sociale și poluarea gravă a mediului pe teritoriul național și în regiunile adiacente; posibilitatea crescut ă a producerii unor pandemii.

Democrația este o resursă importantă a mediului de securitate, România parcurgând o etapă dificilă după anul 1989. Dificultățile tranziției românești prelungite, inegalitățile sociale, scăderea nivelului de trai sau corupția pot produce intoleranță, alimentând manifestările radicale și extremiste, cu efecte deosebite asupra instituțiilor statului.

În pofida unei relative stabilizări a stării de securitate, perspectivele de evoluție sunt neclare și rezervate. Unii analiști apreciază că fragilitatea mediului de securitate din regiune este determinată de factori interni, care țin de incapacitatea instituțiilor de a asigura respectarea legii, instabilitatea economică, corupție, inegalitate socială, încălcarea drepturilor omului și a libertăților sale fundamentale, clivajele etnice și religioase.

2.3. Adaptarea funcțiilor statului la condițiile impuse de actualul mediu de securitate

Este larg răspândită ideea potrivit căreia, ca urmare a globalizării, statele naționale trec printr-o provocare sau perioada de adaptare. Cu accente mai mari sau mai mici, sustinatorii acestei idei afirmă că a început sau va începe procesul dezintegrării economiilor naționale și a stingerii puterii interne a statului. În concepția unora, statul apare ca șubrezit, golit de sens, erodat, detronat sau îngropat. Prin comparație, numărul lucrărilor care au ca tema adaptabilitatea statului este considerabil mai mic.

Există în prezent mai multe forme de negare a statului și a rolului sau tradițional. Cele mai multe converg către același set de afirmații și presupoziții: diminuarea autorității naționale, slăbirea puterii guvernelor în fața capitalului transnațional, „perimarea” statului național ca principiu organizatoric. La baza acestor argumente sta concepția unei economii globale, integrata doar de capitalul transnațional și de piață. Ideea unei economii globale, dominată doar de corporații transnaționale și de finanțele fără frontiere, a stat la originea teoriei ca globalizare, cu întărirea pe care o aduce actorilor de piață, erodează rapid puterea statelor naționale, ca și ideea unei economii naționale care poate fi condusă de un guvern central.

Negarea statului se referă astfel la proliferarea tezelor care prevestesc diminuarea sau înlocuirea statelor ca actori ai puterii pe scenele interne și internaționale.

Deși negarea statului este în mare măsura tipic anglo-americana, forța negării statului a avut tendința de a crește și descrește odată cu diverse evenimente și schimbări ale contextului istoric mondial. Aceasta a devenit oarecum mai slabă ca urmare imediată a celui de-al doilea război mondial, întărindu-se apoi în timpul războiului rece, iar acum recâștigându-și intesitatea o dată cu prăbușirea Uniunii Sovietice.

Dacă excludem perioada curenta, putem identifica cel puțin trei etape principale ale adaptării statului, ce survin în perioade inegale de timp, o data ce statele naționale apar și se dezvolta în diferite grade.

Statele moderne s-au definit inițial ca fiind „colectoare de taxe” în vederea sustinerii și conducerii treburilor militare (aceasta a avut prioritate până în sec.XVIII). în al doilea rând, statele s-au definit ca „protectori ai economiei naționale și agenți ai industrializării” (din secolul XIX încoace). în fine, în al treilea rând, statele s-au dovedit a fi constructori ai „națiunii”, prin expansiunea cetățeniei sociale (în mare parte un fenomen al sec.XX).

Transferul obiectivelor nu a însemnat o abandonare a celor vechi, ci adăugarea și suprapunerea a noi funcții și instituții.

Competiția militară, industrializarea și construcția națiunii au constituit trei provocări-cheie la care statele moderne au răspuns și în relație cu care au cristalizat funcții diferite.

Slăbirea autorității statului, care nu mai este considerat principal actor al globalizării, a fost semnalul unor necrologuri premature. „Dispariția statului” a produs o întreaga literatura. Cu toate acestea, statele par a fi cele mai interesate de procesul globalizării angajate cu toate resursele de care dispun, la rezolvarea problemelor interne, în special economice și sociale. De asemenea, aceleași state enunțau prioritatea interesului național drept criteriu hotărâtor în rezolvarea unor crize regionale și planetare, mobilizându-și forțele pentru apărarea națională și securitatea planetară.

Este de necontestat ca statul națiune iși schimbă atribuțiile. Cedarea de suveranitate în procesul integrării, descentralizarea crescândă și transferul de atribuții către organele locale, acceptarea armonizării legislației cu aceea a altor state, dependența de deciziile și recomandările marilor organisme financiare și bancare sunt tot atâtea manifestări ale apariției unor noi funcții ale statului.

Există un spectru larg de poziții, de la apărarea rolului și funcțiilor statului până la aceea sumbră a dispariției sale și preluarea funcțiilor de apărare și securitate internațională de alte structuri politice și organizatorice.

Adaptarea statului și a funcțiilor sale sunt de așteptat, nu declinul funcțiilor sale.

Capacitatea statelor-națiuni de a se adapta la globalizare va continua să se mărească, mai degrabă decât să diminueze diferențele între puterile statelor, la fel ca și avantajele coordonării economice naționale. Globalizarea este susținută prin statul național și, prin urmare își extrage din acesta sensul și existența.

Argumentele globalizării economice, cu imaginea lor despre o economie mondială lipsită de granițe, au neglijat unele procese mai profunde prin care statele puternice insele au modificat regulile jocului, inclusiv în ceea ce privește apărarea națională și securitatea internațională.

Statele națiuni prezintă o adaptabilitate și o varietate considerabilă – atât în ce privește reacțiile la schimbare, cât și în privința capacității de a media și coordona legături internaționale și interne, în special relațiile guvern-bussiness.

Tendința de a privi aceste constrângeri ca fiind mai ales absolute și nu doar relative, cu finalitatea în „sfârșitul istoriei statului”, nu are multe în comun cu desfășurarea procesului de adaptare a statului la provocările externe și la cele interne generate de globalizare și de noua ordine internațională.

Activitatea serviciilor de informații, contra-informații și securitate reprezintă o componentă esențială a sistemului securității naționale pentru prevenirea și avertizarea oportună asupra riscurilor și amenințărilor. Informațiile asigură evitarea surprinderii prin identificarea riscurilor și amenințărilor la adresa intereselor naționale ale României, superioritatea de decizie și viteza de reacție precum și capacitatea de acțiune preventivă, în scopul îndeplinirii noilor tipuri de misiuni și, implicit, în atingerea obiectivelor de securitate. În mod corespunzător, prioritățile vizează, în principal, lupta împotriva terorismului internațional, a proliferării armelor de distrugere în masă și a celorlalte riscuri transnaționale, precum și monitorizarea eficientă a zonelor cu conflicte latente.

Constituirea și funcționarea comunității de informații reprezintă, în acest context, o necesitate obiectivă a etapei și o oportunitate majoră a procesului de dezvoltare în domeniul activității de informații, contra-informații și de securitate la nivel național, determinată de evoluția mediului de securitate, în scopul creșterii eficienței și coerenței funcționale.

Opțiunile strategice ale României au în vedere dezvoltarea rapidă a unor rețele de infrastructură specializate și eficiente, compatibile cu cele europene și euro-atlantice, capabile să potențeze atât dezvoltarea susținută și modernizarea accelerată a economiei cât și securitatea națională. În acest scop sunt lansate programe ample de investiții naționale, în cooperare și în parteneriat, principalele domenii de interes fiind următoarele:

infrastructura de transport;

infrastructura de comunicații;

managementul potențialului hidrografic;

restructurarea sistemului bazelor militare.

Globalizarea este fie o sursă de avantaje pentru lumea dezvoltată, fie o sursă de insecuritate pentru cele în curs de dezvoltare. Din acest motiv, este nevoie de dezvoltarea asistenței și a altor forme de implicare regională a statelor dezvoltate în sprijinul celor în curs de dezvoltare.

Apreciem că, globalizarea înseamnă mai mult decât remodelarea economiei globale. Ea reorganizează concomitent politicile internaționale și problemele de securitate deoarece permite ca, în același timp, în lume, să se petreacă multe evenimente contradictorii: unele state pierd puterea, în timp ce altele o câștigă; unele grupuri aspiră la calitatea de națiune, cele mai multe o posedă, iar altele, precum UE, dezvoltă forme complexe.

Departe de a deveni un anacronism, competența statului devine astăzi un avantaj important. Statul-națiune își păstrează importanța ca actor politic și economic, iar interesul național se menține și se amplifică, acesta trebuind să fie aparat prin strategii adecvate perioadei istorice.

Capitolul 3. Corelația democrație – securitate națională

3.1. Statul de drept și democrația constituțională

Statul reprezintă principala instituție prin care se exercită puterea politică în societate, în limitele unui anume teritoriu, de către un grup organizat de oameni care își impun voința membrilor societății privind modul de organizare și de conducere a acesteia. În compunerea sa intră un ansamblu de instituții, a căror menire este să asigure funcționarea normală a societății, adică potrivit unor principii, valori, norme și reguli proprii, conținute în acte normative și cutume.

Printre scopurile declarate ale oricărui stat se află și asigurarea ordinii constituționale, garantarea drepturilor și bunurilor cetățenilor săi, crearea și menținerea unui climat de siguranță, de securitate a individului, a comunităților ce îl compun. În realizarea acestui scop, statul de drept acționează potrivit principiului separației puterilor în cadrul său, atât la nivel central, cât și local. Astfel, există o delimitare strictă a competențelor și o separare riguroasă a atribuțiilor componentelor sale, adică a puterii legislative, a puterii executive și a puterii judecătorești. La rândul său, fiecare dintre aceste componente de putere din stat are în alcătuirea sa un aparat specializat compus din diferite instituții (parlament, guvern, tribunal, ministere, armată, poliție).

Rolul statului, ca organizator și conducător al societății, se realizează prin funcțiile pe care acesta le îndeplinește. De fapt, în acest mod se asigură premisele reale ale ordinii sociale în societate. În acest context, se pot menționa următoarele funcții:

Aplicarea normelor. Normele constituie o parte importantă a liantului social care ține societatea unită. Constituirea sistemelor de legi și a structurilor organizatorice care să le aplice reprezintă responsabilitatea statului, ca autoritate politică supremă.

Rezolvarea conflictelor. În orice societate pot să apară conflicte diverse, atât între cetățeni, luați ca persoane sau ca membri ai unui grup uman, cât și între instituții ale statului și unii cetățeni ai săi sau grupuri organizate care îi reprezintă. În orice situație, statul trebuie să acționeze ca un mediator imparțial sau arbitru pentru părțile în conflict, stabilind mecanismele adecvate pentru rezolvarea acestor dispute. Astfel, statul are activitatea legislativă și organizatorică, prin intermediul cărora se emit legi și, respectiv, se transpun în viață prevederile tuturor actelor normative adoptate. În acest mod, se asigură funcționalitatea instituțiilor și organizațiilor din societate, ceea ce permite desfășurarea firească a vieții sociale și organizarea întregii activități economice, administrative, judecătorești, de apărare a ordinii sociale și de asigurare a conviețuirii normale. Într-o societate democratică autoritatea statului se întemeiază fundamental pe membrii săi, care au dreptul să fie implicați în procesul politic, în deciziile naționale, în alegerea și îndepărtarea conducătorilor săi. Specifice societăților democratice sunt următoarele trăsături: legitimitatea, întemeiată pe confirmarea de către cetățeni (în forma alegerilor periodice) a deciziilor politice luate; garanția drepturilor civile, politice și sociale ale omului; competiția cinstită și atotcuprinzătoare; reprezentativitatea.

Prin urmare, se poate afirma că există o legătură strânsă între statul de drept și democrația constituțională, în sensul că se presupun și susțin reciproc, interacționează continuu și evoluează simultan. Statul de drept oferă garanția înfăptuirii democrației constituționale, prin intermediul instituțiilor create în acest scop. La rândul său, democrația constituțională pune la dispoziția instituțiilor statului de drept principiile de organizare și funcționare, valorile și normele care călăuzesc întreaga activitate socială, politică, economică, administrativă, juridică.

3.2. Democrația și cultura asupra securității

Este un adevăr confirmat în practica societăților moderne că democrația stabilește raportul între rolul și competențele statului cu cele ale societății civile privită prin prisma structurilor și instrumentelor pe care aceasta din urmă este capabilă să și le creeze în folos propriu.

Ca urmare, atunci când apreciem cultura de securitate a unui popor trebuie avut în vedere nivelul de implementare a democrației în viața societății respective și modalitatea în care instituțiile statului abilitate în domeniul securității au reușit să conștientizeze, la nivelul populației, rolul, obligațiile, avantajele și așteptările fiecărui individ de la starea de securitate realizată.

Abordarea de ansamblu a conceptului de securitate aduce în discuție componente fundamentale ale acesteia care impun atât definirea cât și evidențierea necesității implementării lor în politicile interne și externe ale statelor, precum și în structurile societății civile, create în scopul respectării drepturilor omului și libertăților lui fundamentale.

Opțiunile popoarelor Europei Centrale și de Est pentru democrație și instaurarea statului de drept, care s-au manifestat în lanț în rândul statelor comuniste, au schimbat esența conceptului de securitate internațională. În primul rând a dispărut posibilitatea izbucnirii unui conflict armat pe o bază ideologică, dispărând bipolarismul de putere. Apoi, s-au intensificat manifestările de afirmare a identităților etnice în cadrul unor formațiuni stataleapărute, atât ca o consecință a extinderii comunismului pe continentul asiatic, cât și ca urmare a celui de al doilea război mondial.

Indiferent de caracterul acestor manifestări, violent sau mai puțin violent, unele au avut drept finalizare constituirea de noi state independente. Ele au avut ca suport o puternică conștientizare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului care, începând cu anii optzeci a cuprins aproape întreaga societate civilă a acestor state . Ansamblul acestor manifestări de afirmare a identității etnice, nu numai că au schimbat și conținutul conceptului de securitate regională și zonală, dar au adus în prim planul atenției comunității internaționale acest concept, generând și atitudini preventive și postfactum din partea acesteia. În consecință, asistăm la ora actuală la demersuri politice și diplomatice și chiar intervenții militare ale comunității internaționale, pentru impunerea sau menținerea păcii, pentru stoparea violențelor sângeroase între etnii ori a încălcărilor grave ale drepturilor omului și libertăților lui fundamentale în scopul creării condițiilor favorabile pentru implementarea democrației.

Demersurile inițiate de majoritatea comunității internaționale nu întotdeauna au avut un consens, atât între statele cu democrație tradițională sau în curs de consolidare, cât și în interiorul acestora.

Securitatea națională, fiind un concept care trebuie fundamentat de parlament și realizată în exclusivitate de structurile specializate ale statului, angrenează toate resursele societății și intră în responsabilitatea fiecărui cetățean. Pentru ca ea să se regăsească în comportamentul cotidian al individului, el trebuie să posede o cultură de securitate. Din acest punct de vedere, cultura de securitate trebuie să evidențíeze capacitatea membrilor societății de a înțelege riscurile, provocările și amenințările la adresa securității naționale, identificate și confirmate de organele abilitate în domeniu.

Totodată, trebuie să evidențieze și capacitatea lor de a răspunde și a se integra efortului de apărare a valorilor și intereselor fundamentale naționale, ale democrației și ale statului de drept în raport cu riscurile, provocările și amenințările la adresa acestora. Pentru o societate democrată, cultura de securitate națională nu trebuie confundată cu însușirea mecanică, de către populație, a unui concept politic, așa cum se impunea doctrina militară a defunctului partid comunist român privind apărarea patriei de către întregul popor. Poate că acesta este și motivul pentru care există încă rețineri în a cere populației o atitudine participativă la efortul structurilor de specialitate pentru realizarea securității naționale. Deosebirile sunt fundamentale.

Apărarea ideologiei unui partid totalitar era abil transferată în domeniul de securitate a poporului român și impusă acestuia, în mod speculativ, ca o necesitate vitală, prin mijloace legislative și afective (trimiteri la tradiția istorică, cu evocarea, festivist – exacerbată, a unor momente de referință care au asigurat continuitatea poporului român ș.a. ). În acest scop s-au mai folosit și crizele politice și politico militare generate pe plan internațional de liderul de atunci al regimurilor comuniste (URSS), pentru promovarea intereselor sale în diferite zone geografice pe mapamond. Ceaușescu, aflat în tabăra acestui lider, chiar și atunci când declara că este în dezacord cu el, s-a situat permanent pe poziția unui voluntar justițiar internațional, declanșând în rândul populației așa zisele atitudini de solidaritate cu popoarele care-și apără libertatea și securitatea națională. Astfel, se escamota faptul că aceste crize erau generate de impunerea unei ideologii ce se dorea în expansiune dar care, în realitate, se afla în agonie. S-a format, așadar, cu multă abilitate, o falsă cultură de securitate națională, la nivel de masă, care genera atitudini patriotarde, naționalist – extremiste, festiviste de solidaritate și inocula falsa teorie cu privire la perenitatea ideologiei comuniste. Reflexe ale unor asemenea atitudini au mai rămas și după căderea regimului totalitar. În țara noastră, ele s-au manifestat, sub diferite forme, atât ca atitudini individuale ale unor persoane care au încercat pe această cale să se facă remarcate, cu orice preț, în viața publică, cât și ca atitudini de grup, care-și propun atragerea elementelor naționaliste – segmentul mai hipersensibil. Ne amintim sloganuri gen nu ne vindem țara sau anumite rețineri, mai mult sau mai puțin fățișe, individuale, în rândul clasei politice și nu numai, privind aderarea la NATO. Se mai pot menționa chiar întârzierile parlamentelor, puse pe seama lipsei de consens politic, în ce privește elaborarea strategiei de securitate națională, neclarități, confuzii și imprecizii în fundamentarea conceptelor de securitate națională, respectiv siguranță națională și în formularea intereselor naționale fundamentale care să fie în acord cu o strategie coerentă a politicii externe, pe termen lung, fermă, explicită și fără ambiguități.

Lipsa unei culturi de securitate națională la nivelul întregii societăți care să răspundă cerințelor democrației consolidate de tip occidental, precum și calității de membru al NATO este vizibilă și azi. Se comentează și se interpretează în cele mai diferite feluri prezența militarilor români în afara țării, (spațiul fostei Iugoslavii, Afganistan, Irak și în alte zone geografice ale lumii), demonstrând o percepție simplistă a contextului politic și militar internațional pe fondul unei slabe culturi de securitate. În concepția multor state occidentale, determinările între politica externă și securitatea națională sunt atât de strânse, încât cele două sintagme se folosesc împreună. Astfel, americanii apreciază că ’’politica externă și de securitate națională’’ constituie un obiectiv fundamental al statului, distinct, inseparabil. Englezii vorbesc la fel despre ’’politica externă și de apărare’’, într-o singură expresie. Așadar, în actualul context politic internațional și ca urmare a opțiunii ferme a României de aderare la valorile lumii democrate și civilizate, în percepția generală, membrilor societății, trebuie ca politica externă a statului să fie pusă, indiscutabil și explicit, în slujba și în interesul fundamental al securității naționale. Mai mult, tot ca o consecință a opțiunii concrete pentru democrație și civilizație, trebuie schimbată mentalitatea cu privire la serviciul militar. Este o realitate, pe care nu o putem contesta, că armata, azi, iese cu ofertă pe piața muncii. Ea se referă la un serviciu militar profesionist, voluntar care se prestează pe teritoriul național sau în afara acestuia, în funcție de condițiile contractuale stabilite și, bineînțeles, în acord cu interesele politicii externe și de securitate națională, precum și cu obligațiile asumate ce decurg din promovarea acestor interese.

Securitatea personală, a individului poate fi considerată ca fiind o componentă a securității unui popor. Simpla însumare însă, a securității personale a tuturor membrilor societății nu reprezintă, singură, securitatea unui popor ci numai împreună cu securitatea națională. Securitatea personală derivă din drepturile fundamentale ale omului și libertățile lui fundamentale.

Într-o societate cu o democrație consolidată, modernă, cu un grad înalt de cultură și civilizație, există și o cultură de securitate corespunzătoare, în care fiecare cetățean conștientizează care-i sunt obligațiile privind securitatea națională dar și care-i sunt drepturile și așteptările în domeniul securității personale. În acest sens el le înțelege, le aprofundează și este interesat să cunoască riscurile, provocările și amenințările la adresa sa, în activitatea cotidiană (ex. în domeniul social, financiar, al mediului, alimentar, transporturilor ș.a.).

Preluarea calificată de către domeniul privat a atribuțiilor de identificare și evaluare a riscurilor, provocărilor și amenințărilor, de informare a individului despre acelea care decurg din situații concrete de interes personal, precum și realizarea corespunzătoare a securității lui constituie o provocare pe care o consider în deplin acord cu dinamica de dezvoltare a unei reale democrații, consolidate și autentice, în noul mileniu și, de ce nu, profitabilă pentru întreprinzători. Această preluare este cerută, în primul rând, de necesitatea diminuării dependenței destinului cetățeanului de subiectivitatea structurilor specializate în domeniu ale statului, uneori controlate, dirijate, influențate și chiar presate de factorul politic, aflat la putere și chiar în opoziție.Trebuie să reamintesc faptul că dependența totală a securității persoanei de structurile statului determină, în mod inevitabil, îngustarea democrației și, în final, instaurarea dictaturii. Pe de altă parte, preluarea atribuțiilor de realizare a securității persoanei de către domeniul privat mai determină și degrevarea statului de cheltuieli enorme care nu ar putea să le facă față iar eficiența lor niciodată nu ar fi pe măsura așteptărilor. Crearea unor asemenea organisme ale societății civile înseamnă și multă responsabilitate și corectitudine din partea întreprinzătorilor privați. De aceea, ei trebuie sprijiniți de către structurile specializate ale statului pentru a realiza o pregătire profesională temeinică și să beneficieze de un cadru legislativ foarte clar dar și sever, pentru a descuraja din start incompetența, excrocheria și impostura. Unele mari firme comerciale și bancar financiare și-au creat deja instrumente proprii de identificare și evaluare a riscurilor care pot apărea în domeniul lor de activitate. Acestea pot fi considerate ca un prim pas pe care societatea civilă la considerat necesar să-l facă pentru a-și apăra propriile interese, fără a mai apela la serviciile structurilor specializate ale statului.

În tot acest proces de formare a culturii de securitate în context profund democratic, un rol important trebuie să și-l asume mass – media, organizațiile neguvernamentale și, nu în ultimul rând statul. Acesta, pe lângă sprijinul pe care trebuie să-l ofere societății civile pentru a înțelege corect și mai ușor conceptele de securitate menționate mai sus, trebuie să ofere un cadru legislativ de control democratic al structurilor specializate în domeniul securității de către societatea civilă.

3.3. Democrația și mediului intern de securitate

3.3.1. Social – politic

Alăturarea statului român la NATO, organizație de apărare și securitate a spațiului euro-atlantic, oferă garanția implementării valorilor în jurul cărora s-a constituit Alianța pe un spațiu larg al continentului european. Astfel, se asigură stabilitatea și protecția necesare derulării proceselor de transformare a societății românești. Totodată, se oferă posibilitatea participării active la stabilizarea unor zone fierbinți ale globului prin îndeplinirea unor misiuni asumate.

Statutul de membru al Uniunii Europene aduce cu sine efecte politice ce țin de aspecte ale modernizării și adaptării la globalizare, unul dintre acestea fiind constituit de eventuala influență a UE asupra suveranității.

Îndeplinirea aquis-ului comunitar, respectarea legilor, combaterea corupției, precum și participarea în diverse structuri instituționale multinaționale sunt câteva din direcțiile în care România acționează.

În aceste condiții, abordarea de către România a problemei suveranității trebuie să fie una modernă, în consens cu direcțiile de acțiune în politica de securitate națională, în scopul realizării obiectivelor de securitate națională. Astfel, putem vorbi despre o un transfer de suveranitate către UE, cu accent pe componenta politico-economică, fapt necesar participării la procesul de construcție europeană.

Riscurile sociale sunt cauzate, în primul rând, de modernizarea economică și socială din societățile postindustriale, însă, după Războiul Rece și regionalizarea conflictului, majoritatea analiștilor, care, până atunci, îșiîndreptaseră atenția asupra balanței militare Est-Vest, și-au orientat studiile și spre alte regiuni ale lumii, acolo unde evoluția populației a creat probleme la adresa securității. În acest context, demografia constituie unul dintre cei mai importanți factori cu efect asupra securității României, ce poate fi analizat atât prin prisma paradigmei dinamicii populației, cât și prin abordarea clasică, aceea a capitalului uman. Cele mai afectate categorii sociale sunt femeile, tinerii și cei aflați în afara sau la marginea pieții muncii.

La nivel mondial, se manifestă câteva tendințe ale căror potențiale efecte asupra securității naționale, regionale și globale sunt semnificative: scăderea ratei fertilității în țările în curs de dezvoltare, urbanizarea rapidă și masivă și, nu în ultimul rând, fluxurile migraționiste. România se înscrie și ea în rândul țărilor în care aceste tendințe se dezvoltă. România, prin aplicarea politicii sale de securitate, poate contracara pericolele, amenințările și riscurile la adresa securității sale, dar și vulnerabilitățile prezente în aproape toate domeniile de manifestare ale sferelor socială și economică. Așa cum este arătat și în Strategia de securitate națională a României, fragilitatea suportului moral, material și spiritual este accentuată de presiunile unor factori multipli și complecși care, în timp, au influențat toate nivelurile și dimensiunile securității naționale: de la securitatea individului la cea a națiunii și de la dimensiunea socială la cea de mediu.

3.3.2. Economic

O economie puternică, performantă și competitivă, macrostabilă, dinamică sub raportul ritmului de creștere și adaptabilă la cerințele integrării și ale globalizării, reprezintă un pilon important al securității naționale, asigurând condiții pentru securitatea economică și socială, interesul majorității populației pentru susținerea instituțiilor democratice și baza necesară pentru promovarea inițiativelor vizând prosperitatea și securitatea națiunii.

Consolidarea și perfecționarea activității instituțiilor și mecanismelor specifice economiei de piață, pe baza principiului liberei concurențe și al solidarității sociale este un obiectiv prioritar. Ea reprezintă baza unei dezvoltări economice sănătoase, capabilă să asigure integrarea efectivă a României în Uniunea Europeană, încadrarea în exigențele globalizării, accesul normal la resurse și pe piețele internaționale, rezistența la fluctuațiile economice majore.

România – vector dinamic al securității democratice, stabilității și prosperității economice – are un interes strategic fundamental ca regiunea extinsă a Mării Negre să fie una stabilă, democratică și prosperă, strâns conectată la structurile europene și euroatlantice. Subsumat acestui interes, obiectivul strategic al țării noastre este acela de a stimula o implicare europeană și euroatlantică mai puternică și mai productivă în această regiune.

Localizată la interferența a trei zone de importanță deosebită – Europa, Orientul Mijlociu și Asia Centrală – regiunea geopolitică a Mării Negre este o arie de tranzit semnificativă a resurselor energetice și, totodată, un spațiu important de manifestare a unor riscuri asimetrice și focare de conflict, cu un impact substanțial asupra securității euroatlantice. Departe de a fi considerată o simplă zonă-tampon sau periferică, regiunea Mării Negre este un conector de importanță strategică, situat pe coridorul ce leagă comunitatea euroatlantică (factor furnizor de securitate și consumator de energie) de arealul Orientul Mijlociu – Regiunea Caspică – Asia Centrală (factor furnizor de energie și consumator de securitate). Din punct de vedere energetic, regiunea Mării Negre este principalul spațiu de tranzit și – într-o măsură importantă – o sursă pentru energia ce se consumă în Europa, în timp ce prognozele întrevăd creșterea substanțială a ponderii sale în următoarele decenii.

3.3.3. Cultural

Spațiul cultural românesc este caracterizat în momentul de față de manifestarea a două tendințe prezente, de altfel, și la nivel european: tendința accentuată spre modernitate, tendință care se derulează în paralel cu efortul de conservare a tradițiilor naționale.

Într-un moment în care tensiunile și crizele de natură culturală (etnice, religioase sau combinate, etnico-religioase) încă se manifestă la nivel regional, putem afirma că în România s-au elaborat formule eficiente pentru implementarea cu succes a unor politici în domeniul minorităților etnice sau religioase.

Stabilirea unor norme și canale firești de comunicare și interacțiune în cadrul triunghiului de factori politic, etnic și religios, existent în momentul de față în plan intern, conduc la formarea opiniei că vulnerabilitățile, riscurile și amenințările de natură culturală, în special cele etnico-religioase, sunt reduse, politicile de largă deschidere către minorități și robusta relație de cooperare ecumenică existentă la nivelul tuturor confesiunilor religioase din România jucând un rol important în această stare de fapt. În acest context, România beneficiază de suportul câtorva caracteristici definitorii:

continuitatea istorică a instituțiilor statului;

omogenitatea etno-religioasă puternică;

toleranța religioasă;

mentalitatea populației consecvent antiextremistă, uneori cu accente moderat conservatoare;

vocația europeană autentică (dovedită în recentele eforturi depuse în direcția integrării europene și euro-atlantice, dar și de întreținerea dialogului ecumenic între Biserica Ortodoxă Română și Biserica Catolică, prin discuții și întâlniri la nivel de lideri).

3.3.4. Militar

În mod cert, ultimii ani au scos în evidență două dimensiuni ale politicii de apărare și, implicit, ale rolului forțelor armate: diplomație și reformă, respectiv dezvoltarea unui sistem de parteneriate și inițiative, precum și modelarea unor capacități de apărare adecvate evoluțiilor riscurilor la adresa securității naționale. Planificarea apărării este cea care va permite o evaluare periodică a acestor capacități și aranjamente de cooperare, pentru a asigura diminuarea riscurilor și gestionarea situațiilor de criză în mod eficient.

Nu trebuie uitat că stabilitatea în Europa implică o abordare preventivă pe termen lung, în cadrul căreia sistemele militare au un rol important. Iar performanțele unui sistem militar sunt asigurate și de eficiența procesului de planificare a apărării.

Principalele riscuri și amenințări, de natură politică, economică, socială și militară, capabile să pună în pericol siguranța cetățeanului și securitatea națională a României, valorile și interesele sale ca stat membru al comunității europene și euro-atlantice sunt:

– terorismul – prin atentatele criminale produse și activitățile de colectare de fonduri și spălare de bani și prin posibilitățile de recrutare, pregătire și adăpostire,îndeosebi în regiunile separatiste aflate în afara controlului autorităților legitime. Terorismul din această regiune este conectat la rețelele internaționale, se manifestă pe fondul unor acțiuni separatiste și are legături puternice cu criminalitatea transfrontalieră organizată;

– proliferarea, care se manifestă îndeosebi sub forma traficului de materiale radioactive și speciale, tehnologie și know-how necesare pentru construcția armelor de distrugere în masă și a vectorilor purtători. Prăbușirea fostei URSS, destrămarea în parte a industriilor producătoare de arme de distrugere în masă , reducerea rigorii controlului asupra deținătorilor de arsenale de această natură și existența unor depozite imense de astfel de materiale în zone scăpate de sub controlul autorităților competente, fac ca această regiune să poată fi considerată o piață neagră foarte periculoasă pentru proliferarea armelor de distrugere în masă;

– conflictele latente, care se derulează în spațiul ex-sovietic: între Armenia și Azerbaidjan (provincia Nagorno-Karabah), în Georgia (provinciile Abhazia și Osetia), în Moldova (Transnistria), în Rusia (Cecenia), alte mișcări separatiste de mai mică intensitate. Neîncrederea istorică stabilită în relațiile dintre țări (Grecia și Turcia, Rusia și Ucraina) este și ea întreținută. Două mari zone fierbinți ale Europei – Caucazul și Balcanii – exercită o influență directă asupra securității regiunii Mării Negre, de aici și numeroasele amenințări militare potențiale, existente și viitoare în regiune.

– traficul ilegal de armament, muniții și explozivi, traficul de droguri și de ființe umane, migrația ilegală și alte aspecte ale criminalității transfrontaliere organizate. Ele se desfășoară pe uscat și pe apă, sunt organizate preponderent pe structura vechilor rețele de cooperare ale serviciilor secrete din fosta URSS, au conexuni cu grupările teroriste internaționale și sunt favorizate de regimurile și mișcările separatiste și de prezența ilegală a unor trupe străine pe teritoriul noilor state apărute după anul 1990;

– guvernarea ineficientă, minată de corupție endemică și de criminalitate transfrontalieră organizată, caracterizată prin incapacitatea exercitării corespunzătoare a atribuțiilor de suveranitate în condiții democratice, poate să afecteze grav activitatea unor state din regiune, să genereze instabilitate și anarhie, să favorizeze apariția activităților teroriste și a altor violențe și să creeze pericolul întreruperii fluxurilor vitale de aprovizionare cu energie.

Aceste riscuri și amenințări ce vizează securitatea națională a țării noastre sunt menționate atât în Strategia de securitate națională, cât și în alte documente oficiale.

O amenințare convențională (adică de natură militară) asupra României nu este previzibilă pe termen scurt, mediu sau lung. Totuși, dublul statut al țării noastre de membră a NATO și a Uniunii Europene, pe de o parte, și faptul că multe regiuni și țări din lume sau lansat în achiziția de importante capacități militare moderne, cu consecințe dificile de prevăzut pentru stabilitatea internațională și securitatea euro-atlantică, pe de altă parte, fac ca amenințarea convențională să nu fie ignorată.

În condițiile unui mediu intern stabil și sprijinit de progrese reale, în ceea ce privește dezvoltarea economică, România și-a concentrat, în ultima perioadă, eforturile din domeniul militar în direcția reformării sistemului militar care include și „operaționalizarea forțelor destinate participării la misiuni ale Uniunii Europene, în cadrul politicii europene de securitate și apărare, ca și ale NATO, ONU și ale forumurilor/inițiativelor subregionale.”

Obiectivul principal în domeniul militar este dat de realizarea interoperabilității cu celelalte armate ale statelor membre NATO. Este un obiectiv complex și cuprinde toate dimensiunile instituției militare: structuri, pregătire-instrucție, înzestrare. De asemenea, nu exclude și componenta statutului social al militarilor și relațiilor civili militari. Ca membru NATO, statului român îi revin misiuni importante în realizarea infrastructurii, trebuind să ofere capacitate de susținere atât pentru Armata României, cât și pentru forțele aliate și partenere aflate pe teritoriul național. Nerealizarea acestui obiectiv, cauzată de lipsa capabilităților ca urmare a alocării unor cheltuieli limitate pentru apărare, ar pune sub semnul întrebării credibilitatea României pe plan extern.

Continuitatea proceselor de integrare euro-atlantică și europeană generează un mediu în care acțiunile militare ale unui stat împotriva altuia rămân puțin probabile într-un viitor apropiat. Dar procesele integratoare încep să-și profileze limitele spațiale, cel puțin pentru următorul deceniu. Această dinamică provoacă reacții multiple în spațiile de interes limitrofe, mai ales în cel ex-sovietic: pe de o parte, aprofundarea dialogului și cooperării cu NATO și UE, îndeosebi din partea Georgiei, Ucrainei și Rusiei, iar pe de alta, tendința Rusiei de a coagula mecanisme și structuri care să-i întărească poziția în cadrul proceselor pan-europene. Situația este favorizată și de faptul că, în majoritatea statelor apărute în acest spațiu, regimurilor politice le sunt caracteristice disfuncționalități profunde ale exercițiului democratic. Ca urmare, democrațiile autentice, deși au interese în zonă, sunt nevoite să păstreze o anumită distanță, în timp ce Moscova nu este deranjată de situație. Pe această realitate, a jocului între cei doi poli, evoluează principalii actori din spațiul post-sovietic. Sit rea României la frontiera unui spațiu euro-atlantic politico-militar și, în perspectivă, a celui european, unde capătă contur tot mai evident componenta politico-militară, pe lângă cea economică deja existentă, oferă avantaje multiple.

Concluzii

Securitatea internă reprezintă ansamblul activităților de protecție, pază și apărare a locuitorilor, comunităților umane, infrastructurii și proprietății împotriva amenințărilor asimetrice de factură militară sau non-militară, precum și a celor generate de factori geo-fizici, meteo-climatici ori alți factori naturali sau umani care pun în pericol viața, libertățile, bunurile și activitățile oamenilor și ale colectivităților, infrastructura și activitățile economico-sociale, precum și alte valori, la un nivel de intensitate și amploare mult diferit de starea obișnuită.

În acest context democrația are un rol fundamental pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale populației. Democratizarea presupune ieșirea statului din sfera comportamentului individual, prin promovarea și întărirea unei atmosfere de tip laissez-faire dar aduce de asemenea o confuzie legată de modele de moralitate și comportament. În aceste condiții, instituțiile pot fi adesea contestate, adevărate forme fără susținere spontană a actorilor ce interacționează. Adesea, instituțiile și organizațiile sunt formalizate și reglementate incontesatbil, însă funcționarea lor este marcată de deficiente și neregularități.

Angajarea activă în procesul de înfăptuire a securității prin promovarea democrației, lupta impotriva terorismului internațional și combaterea proliferării armelor de distrugere în masă reprezintă un imperativ pentru politica externă a României și pentru punerea în practică a principiilor pe care este fundamentată strategia de securitate națională, constituind condiția fundamentală a participării la beneficiile globalizării, exploatării oportunităților pe care le prezintă mediul de securitate internațional și contracarării eficiente a riscurilor și amenințărilor majore.

Într-o democrație, politica de securitate este transparentă și amplu dezbătută, iar judecarea unei politici de securitate se face de către electorat, în timp ce viabilitatea unei strategii poate fi supusă atît scrutinului politicienilor, cît și scrutinului public, prin referendum.

Printre scopurile declarate ale oricărui stat se află și asigurarea ordinii constituționale, garantarea drepturilor și bunurilor cetățenilor săi, crearea și menținerea unui climat de siguranță, de securitate a individului, a comunităților ce îl compun.

Specifice societăților democratice sunt următoarele trăsături: legitimitatea, întemeiată pe confirmarea de către cetățeni (în forma alegerilor periodice) a deciziilor politice luate; garanția drepturilor civile, politice și sociale ale omului; competiția cinstită și atotcuprinzătoare; reprezentativitatea.

Prin urmare, se poate afirma că există o legătură strânsă între statul de drept și democrația constituțională, în sensul că se presupun și susțin reciproc, interacționează continuu și evoluează simultan.

Ca atare, se impune nu numai o reconsiderare a rolului geopolitic și geostrategic al României, dar și o reevaluare a potențialului politic, diplomatic, cultural, economic, militar etc, pe care aceasta îl poate angaja în folosul îndeplinirii obiectivelor comune.

Bibliografie

Almond, G., Verba, S., Cultura civica, CEU Press, DU Style, Bucuresti, 1996;

Bobbio, N., Liberalism si democratie, editura Nemira, Bucuresti, 1998;

Boia, L., Mitul democrației, Editura Humanitas, 2007;

Bulgaru Maria (coord.), Sociologie, vol.I, Chișinău, CE USM, 2003;

Dahl, R., în Sartori, G., Teoria democratiei reinterpretata, Introducere, Editura Polirom, Iași, 1999;

Fulga, Ghe., România și mediul regional de securitate, în "Europäische Sichercheit", nr. 4, 2005;

Gasset Y., Ortega, Revolta maselor (editia a treia), editura Humanitas, Bucuresti, 2007;

Gl. lt.dr. Bădălan, E., G1.bg.dr. Frunzeti, T., Forte si Tendințe în mediul de securitate european, Editura A.F.T., Sibiu, 2003;

Herd G., Moustakis, F., Black Sea Geopolitics: Dilemmas, Obstacles & Prospects, Centrul de Cercetare pentru studierea conflictelor, Sandhurst, 2000;

Iacobuță, A., Iacobuță, I., Lăzărescu, D., Criminologie, Editura Venus, Iași, 2007;

Ionescu V., Navrotchi I., Democrație – Vis și Realitate, Editura CH Beck, 2006;

Koening, D., M., Confruntarea dintre sistemul justiției penale și crima organizată în Statele Unite – Raport la Colocviul preparator al Asociației Internaționale de Drept Penal – AIDP, Alexandria, Egipt, 8-12 nov. 1977, în Rev. Internațională de Drept Penal vol. 69;

Micheten, F., Considerații privind terorismul la începutul secolului al XXI-lea, Buletin de informare și documentare, nr. 1/2010;

Miclea, D., Combaterea crimei organizate – evoluție, tipologii, legislație, particularități, Ed. MAI, 2004;

Miroiu, A., Fundamentele politicii, vol. I, editura Polirom, Iasi, 2005;

Nistoreanu, Gh., Păun, C., Criminologia, Ed. Europa Nova, București, 1966;

Pavel, D., Democratia bine temperată. Studii instituționale, Editura Polirom, 2010;

Rațiu, A., Terorismul internațional factor de risc la adresa securității naționale, Editura Burg, Sibiu, 2006;

Saracinschi, A., Băhnăreanu, C., Redimensionări și configurări ale mediului de securitate: zona Mării Negre și Balcani, Editura Universității Naționale de Apărare, 2005;

Sartori, G., Teoria democratiei reinterpretata, Introducere, Editura Polirom, Iași, 1999;

Scarlat, D, Securitate și Apărare Uniunea Europeană – Orizonturi 2020, Sesiunea de comunicări științifice cu participare internațională, Strategii XXI, Universitatea Națională de Apărare, 2008;

Statul Major General, Implicațiile transformării Alianței Nord-Atlantice asupra planificării forței, instrucției, educației și achizițiilor in Armata României – Studiu, București, 2004;

Văduva Ghe.(coord.), Terorismul – dimensiune geopolitică și geostrategică. războiul terorist. războiul împotriva terorismului, Centrul de Studii Strategice de Securitate, 2002;

Zamfir, C. (Coord.), Vlasceanu, L., Dictionar de sociologie,editura Babel, Bucuresti, 1998;

Strategia națională de apărare a României.