Demnitatea Arhiereasca a Lui Iisus Hristos în Opera Pr. Dumitru Stăniloae

Cuprins

Introducere

Iisus Hristos ca Arhiereu în Sf. Scriptură

1. 1. Complementaritatea celor trei slujiri ale Mântuitorului

1. 2. Arhieria lui Mesia în V.T.

1. 3. Chemarea cerească a lui Iisus Hristos ca Arhiereu

1. 4. Ebed Iahve: Slujirea arhierească a Robului suferind

Arhieria lui Iisus Hristos ca jertfă supremă în viziunea Pr. D. Stăniloae

Cele trei direcții ale slujirii preoțești a lui Hristos

Arhieria și jertfa lui Hristos, ca mijloc de restabilire a comuniunii omului cu Dumnezeu

Moartea lui Hristos ca jertfă sfințită și sfințitoare și ca biruire a morții

Iisus Hristos – Arhiereu în veac

Hristos și Melchisedec – Prototipul Arhieriei veșnice

Relația dintre arhieria veșnică a lui Iisus Hristos și preoția Bisericii

3. 3. Coborârea la iad a Mântuitorului – inaugurarea demnității Sale împărătești

3. 4. Învierea – rodul suprem al demnității arhierești a lui Hristos

3. 5. Înălțarea la cer – relația dintre demnitatatea arhierească și cea împărătească a Mântuitorului

Concluzii

IISUS HRISTOS CA ARHIEREU ÎN SF. SCRIPTURĂ

1.1. Complementaritatea celor trei slujiri ale Mântuitorului

Lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos este indisolubil legată de persoana Sa. Lucrarea Domnului nostru Iisus Hristos de restaurare a firii noastre s-a îndreptat în trei direcții sau slujiri.

În direcția refacerii legăturii cu Dumnezeu, legătură stricată prin păcat, împăcarea lui Dumnezeu cu omul nu se putea face decât prin slujba preoției sau arhieriei lui Hristos. Arhiereul este cel care stă între om și Dumnezeu realizând împăcarea prin rugăciune și jertfă. Printr-o altă lucrare, Iisus Hristos luminează mintea omului, atât în mod direct cât a stat pe pământ, cât și continuând-o prin încredințații Săi după înălțarea la cer. Aceasta este slujirea învățătorească sau profetică. De asemenea omul, fiind slab, avea nevoie de a fi întărit și susținut pentru a merge pe drumul cel drept, Iisus venind astfel să-i sprijine voința prin conducerea Sa personală, nemijlocită, sau mijlocită de trimișii Săi. Aceasta este lucrarea de conducător, de împărat.

Profețiile mesianice anunță pe Mântuitorul ca profet (Deuteronom 18, 15: „Prooroc din mijlocul tău și din frații tăi, ca și mine, îți va ridica Domnul Dumnezeul tău; pe Acela să-L ascultați.”), preot (Psalmi 109, 4: „Juratu-S-a Domnul și nu-I va părea rău: «Tu ești preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec»”) și împărat (Psalmi 2, 6: „Iar Eu sunt pus Împărat de El peste Sion, muntele cel sfânt al Lui, vestind porunca Domnului”).

Aceste trei slujiri sau demnități au fost exercitate de Iisus Hristos în sensul cel mai propriu, cel mai concret. Astfel, în misiunea arhierească a realizat cu adevărat împăcarea dintre omenire și Dumnezeu, aducând jertfă și rugăciune, jertfa cea mai grea și rugându-Se precum nimeni altcineva. A săvârșit și săvârșește cea mai înaltă lucrare ca profet sau învățător și este de asemenea și Împărat al lumii. Toate actele sau cuvintele Sale poartă caracterul uneia dintre aceste trei demnități, acestea reprezentând caracterizarea cea mai justă a întregii Lui misiuni și personalități divino-umane, însuși rostul pentru care s-a întrupat și pentru care lucrează fiind exprimat în aceste trei slujbe sau demnități.

Aceste trei calități care sunt atât slujiri cât și demnități ale lui Hristos sunt nedespărțite. ,,El învață slujind, Se jertfește biruind urmările păcatului, stăpânește ca un Miel înjunghiat (Apoc. 5). Ele nu pot fi despărțite în mod real, căci în fiecare sunt implicate și celelalte două. Totuși în fiecare din cele trei feluri de activități iese în relief mai mult una sau alta din cele trei slujiri, celelalte două fiind mai mult implicate în ea.”

Hristos, când învață, manifestă puterea Sa împărătească, săvârșind minuni; ca arhiereu, descoperă în patimile Sale pe cruce învățături despre credință și iubire, iar ca împărat al Bisericii, împărtășește credincioșilor bunurile lucrării Sale profetice și arhierești.

Deși direcțiile acestei lucrări sunt trei, lucrarea însăși nu se desparte, fiind un tot unitar și numai prin împlinirea acestor trei intenții se împlinește scopul ei mântuitor. Putem privi lucrarea mântuitoare a lui Hristos din aceste trei laturi ale ei, însă acestea nefiind despărțite, privind pe una dintre ele, nu putem face abstracție de celelalte.

Hristos putea sa mântuiască și să desăvârșească pe oameni numai prin cele trei calități ale Sale: de Învățător, de Arhiereu și de Împărat. Și numai prin toate la un loc, exercitate într-un mod pur și eminent, cum nu le pot exercita oamenii obișnuiți.

Toate cele trei slujiri sau demnități ale Mântuitorului unite în Persoana sa nu se pot despărți, cum am spus și mai sus, chiar din contră ele se completează una pe cealaltă în lucrarea de mântuire a Lui.

,,Aceste trei slujiri se combină cu cele trei direcții ale lcrării mântuitoare a lui Hristos. Slujirea arhierească e îndreptată atât spre proppriul trup, cât și spre Dumnezeu și spre oameni; faptele pilduitoare și viața de model sunt îndreptate atât spre oameni ca învățătură concretizată, cât și spre Dumnezeu și spre propria natură umană. Chiar învățătura pe care o dă, deși e îndreptată în mod principal spre oameni, e și împlinirea unei ascultări aduse Tatălui și o punere în relief a voii Tatălui și a slavei Lui, fiind o lăudare a lui Dumnezeu, o slujire a Lui. În sfârșit prin puterea exercitată asupra naturii, asupra morții și asupra oamenilor, Hristos slăvește totodată puterea lui Dumnezeu cel în Treime, care este proprie și Lui, dar arată și puterea pe care a dat-o trupului Său.”

Așadar, nu se pot separa cu totul cele trei slujiri ale lui Iisus Hristos pentru a se identifica fiecare dintre ele cu un stadiu al vieții Sale, cum face Serghei Bulgakov, care, până în preajma patimilor, vede pe Mântuitorul numai ca profet, de la începutul patimilor până la înalțare inclusive, numai ca arhiereu, ar după aceea numai ca împărat. Ele coexistă în împreunare totdeauna, deși, în fiecare stadiu, iese în relief mai mult una. Când învață ca profet, Iisus făcea și minuni ca împărat și prin învățătură ,,exercita o anumită putere imperil asupra sufletelor”. Prin patimi a și învățat. Iar de la moarte până la a doua venire, deși iese mai mult în relief demnitatea Sa de împărat, strălucind în slava cerească și exercitând o mai mare stăpânire asupra sufletelor, El continuă să și învețe prin Duhul Sfânt și să se jertfească în Euharistie sau să ,,intervină la Tatăl ca preot în veac”.

Mesia a unit aceste trei slujiri, astfel încât de fiecare dată când lucrează o operă ca Împărat nu lipsește Proorocul și Arhiereul; același lucru se întâmplă și de câte ori lucrează ca Prooroc și Arhiereu. „În Persoana Sa nu există niciun conflict între aceste autorități harismatice, așa cum se poate întâlni în istoria poporului lui Israel. Totuși, această unitate a autorităților este dictată și de identitatea ipostatică a lui Hristos și, totodată, de structura însăși a trupului ecclesiastic. În interiorul acesteia nicio lucrare nu este înțeleasă doar ca împărătească sau profetică, sau ca sacerdotală. O scindare oarecare constituie o cădere din însăși unitatea trupului harismatic al Bisericii”.

Datorită unității desăvârșite a celor trei slujiri, înțelegem că numai prin toate trei la un loc s-a putut realiza mântuirea și desăvârșirea oamenilor. ,,Căci oamenii trebuie să fie luminați ca să meargă și cu voia lor pe calea care-i duce la Dumnezeu; trebuie să depășească dușmănia dintre ei și Dumnezeu printr-o renunțare la orgoliul lor și la plăcerile egoiste, adică prin trăirea activă a unei stări de jertfire pe care n-o puteau avea decât din legătura directă cu o Persoană care a fost în stare să aducă o jertfă pură, capabilă, prin intensitatea ei, să sfărâme urmările păcatului; în sfârșit, trebuie să fie susținuți cu o putere mai presus de cea simplă, omenească, pe calea unei vieți de jertfă ce li s-a făcut cunoscută prin învățătura atotadevărată și atotluminoasă”.

Așadar, în centrul operei de mântuire stă slujirea arhierească a lui Iisus Hristos, prin care se reface legătura harică a omului cu Dumnezeu, împăcarea cu Dumnezeu. Căci chemarea profetică, luminând prin învățătură, pregătește sufletul pentru primirea împăcării, iar demnitatea împărătească dăruiește harul împăcării și îi desăvârșește pe credincioși.

1.2. Arhieria lui Mesia în V.T

În Vechiul Testament ideea mesianică a luat naștere încă de la căderea primilor oameni, Adam și Eva, în păcat, cărora Dumnezeu le-a promis un mântuitor care se va naște din una din urmașele femeii (Fac. 3,15).

În epoca dinaintea nașterii sale, Mântuitorul așteptat era numit Mesia. Acest termen de Mesia (mașiah=unsul) este echivalent cu Hristos. Lucru ușor de constatat deoarece Hristos se traduce tot prin unsul. Termenul de Mesia se aplica în Vechiul Testament pentru preoți (Lev 4,3), profeți și regi (I Sam 12,3). Așadar Mântuitorul pe care oamenii îl așteptau purta titulatura de Mesia, deoarece era conceput sa îndeplinească toate cele 3 misiuni.

 În Vechiul Testament, arhiereii și regii lui Israel erau supuși unui ritualului de ungere cu untdelemn sfințit atunci când primeau aceste funcții. De aceea se numeau unșii Domnului: ,,aceștia sunt cei doi fii unși care stau înaintea Domnului a tot pământul”(Zah. 4, 14). Într-un sens mai general, Mesia-Unsul este cel Căruia Dumnezeu I-a încredințat misiunea de a elibera pe poporul ales, și pe Care evreii Îl așteptau la sfârșitul timpului.

În aceste sens avem nenumăratele profeții mesianice care vin să-l vestească pe Mesia și să-i arate rolul și scopul Lui de Mântuitor. Șirul profețiilor apare imediat după căderea primilor oameni, prin celebrele cuvinte: ,, Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul” (Fac. 3,15).

În ceea ce privește preoția lui Mesia în Vechiul Testament găsim mai multe referințe. Poate cea mai explicită ar fi cea din Psalmul 109 care spune așa: ,,Juratu-S-a Domnul și nu-I va părea rău: Tu ești preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec.” (Ps. 109,4) . Jurământul Domnului este veșnic, este cuvântul Lui ceea ce înseamnă că este irevocabil și se realizează întocmai. În Vechiul Testament, preotul este trimisul lui Dumnezeu pe pământ, vocea Lui și mijlocitorul între El și oameni, și are caracterul permanent al preoției lui Melchisedec. Spre deosebire de preoția lui Aaron, preoția sau arhieria lui Hristos este fără sfîrșit, adică o preoție veșnică (Evrei 7, 24), universală, adică pentru tot neamul omenesc, și sublimă: “Un astfel de Arhiereu se cuvenea să avem: Sfânt, fără răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoși și fiind mai presus decât cerurile” (Evrei 7, 26). În alt text de la Zaharia găsim demnitatea lui Mesia de preot și rege: ,,Așa grăiește Domnul Savaot: Iată un om care va fi chemat Odraslă; acesta va odrăsli și va zidi templul Domnului. Și acesta va rezidi templul Domnului. El va purta semnele regale și va stăpâni și va domni pe tronul lui și un preot va fi la dreapta lui. Între ei doi va fi o pace desăvârșită”(Zah. 6, 12-13).

Domnia lui Mesia este anunțată de profeți ca o perioadă de pace și de împăcare, nu numai între oameni, ci și între oameni și Creație (Is. 11, 1-8), va răscumpăra rămășițele poporului Său și va ridica steag pentru neamuri (Is. 11, 11-12).

Proorocul Isaia prevestește că Iisus Hristos ,,va îndrepta pe mulți și fărădelegile lor le va lua asupră-Și… și pentru păcătoși și-a dat viața”(Is. 53, 11-12).

Înainte de venirea lui Mesia, instituția preoției era doar un mijloc de întreținere a conștiinței păcatului în oameni și a așteptării efectiv a unui mijlocitor între ei și Dumnezeu, precum și jertfete aduse de ei nefiind adevărate, doar o ocolire a lor, nu au avut puterea de împăcare cu Dumezeu. Dumnezeu a instituit preoția și jertfa Vechiului Testament nu ca un mijloc real de împăcare ci ca o preînchipuire a ei. Prin ele se exprimă făgăduința Tatălui că va veni adevăratul Mijlocitor. Cei ce aveau sui și un preot va fi la dreapta lui. Între ei doi va fi o pace desăvârșită”(Zah. 6, 12-13).

Domnia lui Mesia este anunțată de profeți ca o perioadă de pace și de împăcare, nu numai între oameni, ci și între oameni și Creație (Is. 11, 1-8), va răscumpăra rămășițele poporului Său și va ridica steag pentru neamuri (Is. 11, 11-12).

Proorocul Isaia prevestește că Iisus Hristos ,,va îndrepta pe mulți și fărădelegile lor le va lua asupră-Și… și pentru păcătoși și-a dat viața”(Is. 53, 11-12).

Înainte de venirea lui Mesia, instituția preoției era doar un mijloc de întreținere a conștiinței păcatului în oameni și a așteptării efectiv a unui mijlocitor între ei și Dumnezeu, precum și jertfete aduse de ei nefiind adevărate, doar o ocolire a lor, nu au avut puterea de împăcare cu Dumezeu. Dumnezeu a instituit preoția și jertfa Vechiului Testament nu ca un mijloc real de împăcare ci ca o preînchipuire a ei. Prin ele se exprimă făgăduința Tatălui că va veni adevăratul Mijlocitor. Cei ce aveau să credă vor fi răsplătiți o data cu venirea lui Mesia. Așadar, preoția și jertfele Vechiului Testament sunt doar o preînchipuire a ceea ce va urma, când adevăratul Mijlocitor se va întrupa, dar o preînchipuire instituită de Dumnezeu ca o garanție a făgăduinței Sale. Prin acestea, Dumnezeu îi pregătește pe oameni pentru venirea lui Mesia și își arată bunăvoința Sa. Această bunăvoință, zicea Părintele Stăniloae, nu mergea până acolo încât să coboare iertarea asupra celor ce aduceau, prin preoți, jertfele lor. Dar primeau personal făgăduința Tatălui, care nu-și calcă promisiunea. ,,Iată, Dumnezeul nostru în care am nădăjduit, și ne va mântui pe noi, acesta este Domnul pe care-L așteptam; să ne bucurăm și să ne veselim de mântuirea lui”(Is. 25, 9).

Arhiereul era cel mai înalt între preoți și era singurul care intra în sfânta sfintelor o dată pe an cu jertfă sângeroasă, preoții aducând jertfă doar în sfânta. Dar singurul Arhiereu adevărat prin care se poate realiza adevărata împăcare este doar Iisus Hristos, pe care Tatăl L-a promis iudeilor. Arhiereul Vechiului Testament nu semnifica mai mult decât făgăduința lui Dumnezeu. Pe când arhiereul Vechiului Testament intra o singură dată pe an în sfânta sfintelor, Hristos a intrat o singură dată cu jertfă curată, nesângeroasă.

Arhiereul Vechiului Testament ,,îngăduitor cu cei neștiutori și rătăciți, de vreme ce și el este cuprins de slăbiciune”(Ev. 5,2) poate fi comparat cu Arhiereul compătimitor, adică cu Arhiereul Hristos. În timp ce Iisus ca Arhiereu este prezentat ca fiind ispitit întru toate asemenea oamenilor și de aceea putând să aibă milă și să sufere împreună cu noi, în slăbiciunile noastre, calitatea arhiereului Vechiului Testament de a fi îngăduitor cu cei neștiutori și rătăciți este o consecință logică a faptului că el însuși este cuprins de slăbiciune, calitate pe care arhiereii mozaici o aveau în comun cu oamenii.

Arhiereului mozaic îi lipsea caracterul veșnic, el fiind muritor. Spre deosebire de acesta Iisus Hristos este Preot sau Arhiereu „în veac”. Aceasta înseamnă că El păstrează veșnic demnitatea arhierească care și-a asumat-o prin întrupare. Ca Arhiereu a săvârșit o singură dată jertfa mântuitoare, ca Arhiereu a intrat în ceruri ca înaintemergător al credincioșilor și rămâne acolo manifestând caracterul permanent și durabil al operei Sale, și tot ca Arhiereu va veni a doua oară la Parusie.

Tot în scopul pregătirii poporului ales, Dumnezeu a legat un Legământ cu el prin Moise. Acest Legământ, deși îl lasă oarecum singur pe om sub domnia unei legi pe care trebuia sa o împlinească ca să intre în comuniune cu Dumnezeu, este tot o legătură, dar una de la distanță, precum un stăpân și slugă. Acesta a fost Legământul cel vechi. Legământul ce nou însă ,,e legătura cea mai intimă, e raportul de dragoste desăvârșită între Dumnezeu și om”. Profetul Ieremia descria Noul Legământ astfel: ,, Iată, vin zile, zic Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda legământ nou. Însă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinții lor în ziua când i-am luat de mână ca să-i scot din pământul Egiptului. Acel legământ ei l-au călcat, deși Eu am rămas în legătură cu ei, zice Domnul. Dar iată legământul pe care- voi încheia cu casa lui Israel după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune legea mea înăuntrul lor lor și pe inimile lor voi scrie și le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor. Și nu se vor mai învăța unul pe altul și frate pe frate, zicând: Cunoașteți pe Domnul, că toți de la sine Mă vor cunoaște, de la mic până la mare, zice Domnul, pentru ca Eu voi ierta fărădelegile lor și păcatele lor nu le voi pomeni.” (Ier. 31, 31-34).

Asadar slujirea arhierească a Mântuitorului Hristos a fost prezisă de proorocii Vechiului Testament în diverse perioade de timp, prevestind odată cu ridicarea unei Odrasle drepte din neamul lui David și înlocuirea sacerdoțiului levitic (Ier. 33,18). Superioritatea acestei slujiri față de cea a arhiereilor aaroniți constă în aceea că Iisus Hristos se jertfește pe El însuși o singură dată în mod desăvârșit, încât nu a mai fost nevoie de o nouă răstignire a Lui.

Spunea Părintele Stăniloae, ca dacă raportul comuniunii depline cu Dumnezeu, realizat prin Iisus Hristos, se aseamănă cu nunta, Vechiul Testament exprimă legătura unei logodne. Am putea zice, așadar, că sufletele celor care se aflau sub lege erau în starea de logodnă care au primit făgăduința căsătoriei.

1.3. Chemarea cerească a lui Iisus Hristos ca Arhiereu

Unul dintre rolurile cele mai semnificative atribuite lui Iisus este acela de preot. De altfel, cuvântul preot, în Noul Testament, se referă numai la Iisus și la preoții din Vechiul Testament, și niciodată la slujitorii Bisericii sau la apostoli. În Epistola către Evrei (7, 24-28), preoția levitică a lui Aaron, temporară, incompletă, este comparată cu preoția lui Iisus, permanentă, desăvârșită: „Dacă deci desăvârșirea ar fi fost prin preoția leviților (căci Legea s-a dat poporului pe temeiul preoției lor), ce nevoie mai era să se ridice alt preot, după rânduiala lui Melchisedec, și să nu se zică după rânduiala lui Aaron?”(Ev. 7, 11). Trecerea de a o preoție la alta este radicală. Dacă preoția s-a schimbat, atunci s-a schimbat și Legea. Aceasta este preoția despre care vorbește Samuel: „ În vremea aceea a venit la Eli un om al lui Dumnezeu și i-a zis: Așa grăiește Domnul: nu M-am arătat Eu oare casei tatălui tău când ei erau încă în Egipt în casa lui Faraon? Și nu l-am ales Eu oare din toate semințiile lui Israel să-Mi fie preot, ca să aprindă tămâie și să poarte efod înaintea Mea? (I Regi 2, 27-28).

Epistola către Evrei ni-l prezintă pe Hristos după cele două însușiri ale Arhieriei Sale. În primul rând ca Arhiereu credincios, iar în al doilea rând ca Arhiereu compătimitor în raport cu oamenii.

Ca și Arhiereu credincios, Hristos este întocmai Arhiereul care a ispășit păcatele poporului și care, în acest sens, este în stare să ajute fraților în orice încercare: „Penru aceea, dator era întru toate să Se asemene fraților, ca să fie milostiv și credincios Arhiereu în cele către Dumnezeu, pentru curățirea păcatelor poporului. Căci prin ceea ce a pătimit, fiind El însuși ispitit, poate și celor ce se ipitesc să le ajute” (Evr. 2, 17-18). Demnitatea de Arhiereu este marcată prin două calificative; și anume calitatea de a fi milostiv și calitatea de a fi credincios, sau demn de crezare și care exprimă atât relația Sa cu Dumnezeu, în calitate de trimis, cât și cu oamenii, cu care, ca om, este solidar.

Iisus Hristos vine de la Dumnezeu, este Trimisul lui Dumnezeu, deci are o trimitere specială de a transmite mesajul divin oamenilor cu privire la credință și mântuire. El nu a propovăduit o învățătură revelată, ci însăși Evanghelia Sa, ceea ce relevă vocația Sa cerească. Desigur Hristos a venit sau a fost trimis ca „Apostolul” Său propriu, precum s-a făcut și „Proorocul” Său propriu, căci numai întrucât S-a făcut om rămânând și Dumnezeu, adică întrucât s-a umilit pe Sine, luând modul uman de a Se comunica cu oamenii în acest dialog direct.

Ca Arhiereu, Hristos este credincios cu referire la existența Sa pământească, ca expresie a unicului mijloc de îndeplinire a planului de mântuire a lui Dumnezeu cu lumea și la solidaritatea sa de destin cu frații Săi prin ispitire, patimi și moarte, care s-au dovedit cale sigură spre slava Sa, arătându-se în același timp un ajutor și garant sigur al mântuirii lor. Credincioșia lui Hristos este arătată prin faptul că El nu se sustrage de la pătimire, justificând în acest fel încrederea lui Dumnezeu pusă în El în realizarea mântuirii oamenilor.

Credincioșia Sa manifestată față de Dumnezeu devine și baza încrederii în mijlocirea Sa prezentă, ca Arhiereu veșnic, pe lângă Dumnezeu, pentru ,,ai Săi”, precum și certitudinea desăvârșirii creștinilor prin însușirea efectelor lucrării Sale ahierești.

Ca să sublinieze valoarea lui Hristos ca și Arhiereu, spune Tofană, Sf. Ap. Pavel recurge la o comparație Hristos-Moise. Faptul ca Moise este luat ca exemplu de credincioșie a fost atestat chiar de către Dumnezeu: ,,Moise a fost credincios în toată casa Domnului ca o slugă, spre mărturia celor ce erau sî fie descoperite în viitor, iar Hristos a fost credincios ca Fiu peste casa Sa…”(Ev. 3,5-6). Ne putem da ușor seama de superioritatea lui Hristos în comparație cu Moise. În primul rând Hristos are însușirea de Creator în calitate de Dumnezeu, iar în al doilea rând Hristos are calitate de Fiu și nu de slujitor în casa Domnului cum era Moise.

Un alt aspect al chemării lui Iisus Hristos ca Arhiereu este cel chenotic, cel care se referă la umanitatea Sa, prin care se evindențiază capacitatea Lui de a suferi împreună cu frații Lui, de a împărtăși ispitele, suferințele și încercările lor. Într-o altă ordine de idei se accentuează calitatea lui Hristos de compătimitor cu frații Săi:,,Căci nu avem Arhiereu care să nu poată suferi împreună cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate asemenea nouă, afară de păcat”(Ev. 4,5).

Mântuitorul Iisus Hristos nu putea fi Arhiereu dacă n-ar fi fost și om, dar nici nu putea mântui neamul omenesc prin jertfa Sa ca Arhiereu, dacă n-ar fi fost și Dumnezeu adevărat. În faptul că Hristos este chemat și sfințit ca Preot de către Dumnezeu se arată nu numai inițiativa Fiului în a Se aduce jertfă lui Dumnezeu pentru oameni, ci și inițiativa lui Dumnezeu-Tatăl. În baza inițiativei Fiului care este mai degrabă un răspuns simultan la inițiativa Tatălui, are formează împreună sfatul cel veșnic, Tatăl trimite pe Fiul Său în lume pentru a se aduce jertfă ca om pentru mântuirea lumii și împăcarea ei cu Dumnezeu.

1.4. Ebed Iahve: Slujirea arhierească a Robului suferind

Termenul de Ebed Iahve îl găsim la Isaia când îl prezintă pe Mesia ca sluga Domnului (Is. 42, 1), o slugă care se supune lui Dumnezeu și care Îl ascultă.

Sfântul apostol Pavel vorbind despre chipul de rob luat de Mântuitorul spunea: „Gândul acesta să fie în voi care era și în Hristos Iisus, care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-se ca un om. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce. Pentru aceea, și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui

Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt. Și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl”

(Filipeni 2, 5-11). Acest pasaj scripturistic reușește să descrie cel mai bine starea chenotică a lui Iisus Hristos, care s-a smerit, luând chip de rob.

Vladimir Lossky spunea că Sfântul Chiril al Alexandriei a examinat în amănunt această chenoză divină. Dumnezeu, spune Sfântul Chiril, nu poate să Se lepede de natura Sa divină prin întrupare, căci altminteri nu ar mai fi Dumnezeu și nici nu s-ar mai putea vorbi de întrupare. Aceasta înseamnă că subiectul chenozei nu este natura divină, ci persoana Fiului. Persoana se împlinește prin dăruirea de sine; ea se distinge de natură nu pentru „a se folosi” de condiția sa naturală, ci pentru a renunța la sine cu desăvârșire.

Sfântul Ioan Damaschin spune că nu putem să-L numim rob. ,,Căci numele robiei și al stăpânirii nu indică firea, ci relația, cum este numele de Tată și de Fiu”. Se numește rob cu numele, căci El nu este rob deoarece a luat pentru noi chip de rob și a fost numit rob împreună cu noi. ,,Impasibil fiind, a robit pentru noi patimilor, și s-a făcut slujitor mântuirii noastre”.

Chipul de rob asumat de Hristos este ,,o stare de supunere la afectele omenești nepăcătoase” cum sunt foamea, setea, frica de moarte, durerile morții și de acceptare a morții înseși. Această pătimire pe care a suferit-o pentru noi a restaurat relația noastră deteriorată cu alți oameni și cu Dumnezeu.

Pătimirile Sale, Hristos le-a suferit din pricina păcateor noastre, făcând acest lucru ,,cu toată generozitatea, pentru că era ipostasul divin cu simțire omenească, solidară cu semenii Săi în umanitate. Și știind noi că El ne iartă, mergând până la moarte în compătimirea cu noi, ni se liniștește conștiința în mod deplin”. ,,Acesta păcatele noastre le poartă și pentru noi rabdă durere; și noi am gândit că de la Dumnezeu este El întru durere, în chin și în necaz. Iar El s-a rănit pentu păcatele noastre și a pătimit pentru fărădelegile noastre. Cu rana Lui noi toți ne-am vindecat”(Is. 53, 4-5).

Rămânând la Isaia vedem că acesta îl numește pe Mesia Ebed-Yahve. Acest nume de Ebed-Yahve este chiar numele misiunii sale de slujitor, cel ce slujește Domnului. Această slujire a Domnului este însă exprimată în termenii unei slujiri a oamenilor. El este Robul Domnului, pentru că acceptă să se supună voii Domnului, acceptă trimiterea cu toate riscurile pe care le implică și pe care Domnul i le pune înainte. Dar riscurile vor îmbrăca sensul ispășirii pentru oameni. Slujirea efectivă este aceea a oamenilor. „Duhul Domnului este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc vești bune celor nenorociți; El M-a trimis să vindec pe cel cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia și prinșilor de război izbăvirea, să vestesc un an de îndurare al Domnului… să mângâi pe cei întristați. (Isaia 62, 1-3).

Profeția lui Isaia în legătură cu acest Ebed Iahve s-a împlinit în pesoana Mântuitorului Iisus Hristos. El trebuia să sufere și să moară asemănându-se cu un miel dus spre junghiere. Mesia cel biruitor se identifică cu Robul suferind al lui Iahve. La profetul Isaia, victoria lui Mesia se realizează prin supunere, suferință și moarte, ceea ce s-a realizat și în persoana Mântuitorului.

ARHIERIA LUI IISUS HRISTOS CA JERTFĂ SUPREMĂ ÎN VIZIUNEA PR. D. STĂNILOAE

„Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărat pentru mulți.”(Mc. 10, 45)

2.1. Cele trei direcții ale slujirii preoțești a lui Hristos

Persoana lui Iisus Hristos este este puntea care unește pe Dumnezeu cu creația. El este între persoanele dumnezeiești și om, iar între cele omenești și Dumnezeu. Aduce în relația cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, trăirea celor omenești, dar rămâne și Persoană dumnezeiască, și aduce între oameni conștiința că că este și Dumnezeu, deși este și om ca ei. Dar aceast are ca urmare influența trăirii celor omenești de dumnezeirea Sa și a celor dumnezeiești de umanitatea Sa. Își îndumnezeiește umanitatea și Își umanizează dumnezeirea, fără să le schimbe după ființă, căci n-ar putea-o face aceasta, dacă n-ar fi atât Dumnezeu adevărat cât și om adevărat.

În opera Părintelui Stăniloae găsim trei direcții ale slujirii preoțești a lui Hristos. În

primul rând, datorită faptului că prin slujirea arhierească Hristos se aduce pe sine jertfă, e îndreptată direct spre Tatăl. Întrucât vrea sa-i cuprindă și pe oameni în ea, are și o direcție spre oameni. Dar are și o direcție și un efect îndreptate către firea umană asumată de El, deoarece Hristos se aduce jertfă în scopul încadrării omului în slujirea Sa.

Aceste trei direcții nu pot fii separate. Nici nu se poate gândi una fără cealalta, deoarece lăsarea la o parte a vreuneia din aceste direcții ,,sărăcește înțelesul și eficacitatea lucrării mântuitoare a lui Hristos” , spunea Stăniloae. Chiar și în Sfânta Scriptură se afirmă cele trei direcții în slujirea arhierească a lui Hristos:  "Într-adevăr, orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ca să aducă daruri și jertfă pentru păcate" .(Evr. 5, 1)

 Jertfa lui Hristos nu trebuie privită doar o slujire mai mult îndreptată spre Dumnezeu, spre slăvirea Lui sau mai mult spre restaurarea firii omenești în Hristos și prin ea în ceilalți omeni. Pentru că îne acest fel am fi tentati să alunecăm în concepția catolică, care susține că păcatul dor L-a jignit pe Dumnezeu, nu a strâmbat firea omenească și că jertfa nu ar avea ce să mai îndrepte ci ar înlătura doar supărarea lui Dumnezeu, sau în concepția protestantă care spune că firea umană a fost alterată complet și nu se mai poate vindeca. Dumnezeu nu-i urăște pe oameni când aceștia cad în păcat ci este numai scârbit de starea lor de pacătoșenie. Numai prin jertfă poate omul să iasă din această stare neplăcută lui Dumnezeu. O jertfă pe care nu o poate aduce omul, ci doar Hristos. ,,Modul ei desăvârșit nu aparține credinciosului, ci Dumnezeu-Omului Iisus Hristos. Prin Fiul Său, Dumnezeu ne-a creat și prin jertfa Fiului Său ne-a răscumpărat.” În Hristos, omul este înnoit și recreat. Actul răscumpărării al lui Hristos a fost împlinit nu în contul unei ,,mase” abstracte de oameni, ci pentru fiecare persoană umană concretă.

Vladimir Lossky, vorbind despre răscumpărare zicea că ,,răscumpărarea apare ca un aspect negativ al planului divin. Ea presupune o realitate anormală, tragică, „anti-naturală”. Ar fi absurd să o închidem în ea însăși, să o transformăm în scop în sine. Căci ispășirea devenită necesară datorită păcatelor noastre nu este un scop, ci un mijloc, calea spre singura țintă reală: îndumnezeirea. Mântuirea însăși este doar un moment negativ; singura realitate esențială rămâne unirea cu Dumnezeu”.

De obicei jertfa a fost pivită doar din pespectiva creaturii, ca un dar oferit Lui Dumnezeu spre a fi sfințit și spre a-i recunoaște astfel suveranitatea. Omul se jertfește lui Dumnezeu pentru că depinde de El, deși Dumnezeu afirmă și independența noastră, căci el este dragoste și libertate. Omul se află într-o stare de dependență față de Dumnezeu ceea ce ne duce cu gândul la faptul că jertfa își pierde caracterul de libertate si nu mai poate fi desăvârșită. În concluzie nu este suficientă. Singurul care poate aduce o astfel de jertfă desăvârșită și suficientă este Mântuitorul, tocmai pentru că jertfa Lui este susținută de Dumnezeirea din El. ,,Căci Fiul, ca dar suprem, și purtând în Sine obîrșia întregii creații, e și Arhiereul ei și jertfa noastră exemplară”.

Jertfa se descoperă ca un act dumnezeiesc, se fundamentează în Dumnezeu. Nu e o simplă recunoaștere a suveranității divine sau plată, nici numai un mijloc de îmblânzire a mâniei lui Dumnezeu. ,,Așadar, prin El să aducem pururi lui Dumnezeu jertfă de laudă… Iar facerea de bine și întrajutorarea nu le dați uitării; căci astfel de jertfe sunt bineplăcute lui Dumnezeu”.(Evr. 13, 15-16)

Așadar, spune Părintele Stăniloae, înțelegerea cea mai cuprinzătoare a jertfei lui Hristos este aceea care vede atât direcția ei îndreptată spre Dumnezeu, cât și direcția ei îndreptată spre firea omenească asumată de Hristos și, prin ea, spre ceilalti oameni. Această concepție este în acord cu cea a Sfintei Scripturi si proprie Sfinților Părinți. În jertfă, Dumnezeu lucrează cu credinciosul și credinciosul cu Dumnezeu. Putem spune că jertfa este o lucrare teandrică.

Fiind o lucrare teandrică, jertfa servește la restabilirea comuniuni între om și Dumnezeu. Prin jertfă, Hristos restaurează firea umană și o repune în comuniune cu Dumnezeu. Comuniunea restabilită înseamnă atât firea umană restabilită din egoismul ei, cât și iubirea lui Dumnezeu care se manifestă neîmpiedicată în voința ei de a împodobi pe om cu darurile ei, neîmpiedicată de egoismul dușmănos al omului.

În ceea ce privește direcția către Dumnezeu, Jertfa lui Hristos îndeplinește jertfele din Vechiul Testament, care pentru binele poporului erau îndreptate spre Dumnezeu. Găsim acest lucru și în Epistola către Evrei:,,Căci orice Arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, ca să aducă daruri și jertfe pentru păcate…nimeni nu-și ia cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu, după cum și Aaron. Așa și Hristos, nu S-a preaslăvit pe Sine însuși ca să Se facă Arhiereu, ci Cel ce a grăit către El: Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut.”(Evr. 5 ,1-5) Și tot așa cum răscumpărarea lui Israel e realizată de Moise prin ieșirea din Egipt, tot așa răscumpărarea umanității e împlinită prin jertfa și învierea lui Iisus. Iisus însuși spune:„După cum Moise a înălțat șarpele de bronz în pustie, tot așa trebuie să se înalțe Fiul Omului”(In. 3, 14).

Prin jertfa Sa îndreptată spre Dumnezeu, Hristos se desăvârșește în același timp și ca om, iar prin aceasta desăvârșește și pe ceilalți. ,,Și desăvârșindu-se, S-a făcut tuturor celor ce-L ascultă pricină de mântuire veșnică”.(Evr. 5, 9) Acestea se întâmpla și cu jertfele din Vechiul Testament: ,,Căci dacă sângele țapilor și al taurilor și cenușa junincii, stropind pe cei spurcați, îi sfințește spre curățirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veșnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine jertfă fără de prihană, va curăța cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiți Dumnezeului celui viu!”(Evr. 9, 13-14). ,,Întru această voință suntem sfințiți prin jertfa trupului lui Hristos, o dată pentru totdeauna… Căci printr-o singură jertfă adusă, a adus la veșnică desăvârșire pe cei ce se sfințesc.”(Evr. 10, 10-14). Arhiereul Vechiului Testament aducea daruri și jertfe, pe când Hristos S-a adus lui Dumnezeu pe Sine ca jertfă. Primul intra în Sfânta Sfintelor în fiecare an, Hristos intră o singură dată, prima Sfântă a Sfintelor fiind numai închipuirea celei adevărate.

Slujirea arhierească a lui Iisus Hristos chiar în aceasta constă, în jertfa de Sine: ,,Că Tu ești Cel ce aduci și Cel ce Te aduci, Cel ce primești și Cel ce Te împarți, Hristoase, Dumnezeul nostru…”, în suferințele îndurate de El de la întrupare până la moartea pe cruce, și îndeosebi moartea pe cruce pentru noi și pentru a noastră Mântuire, înlăturând vina și condamnarea omului și restabilind comuniunea între Dumnezeu și om, pentru că Dumnezeu în înțelepciunea Sa, conciliind dreptatea și iubirea, așa a hotărît Mântuirea omului: prin întruparea și jertfa Fiului Său.

Prin moartea Sa pe cruce, care constituie miezul slujirii arhierești a Lui, Hristos se predă total, ca om, Tatălui. Motivația suferinței implicate în această jertfă din cauza legăturii Lui cu oamenii înstrăinați de Dumnezeu este ,,adânca și totala compătimire a Lui pentru oameni”. Acest lucru are un efect atât asupra oamenilor cât și asupra umanității Sale. Hristos duce această compătimire pentru oameni până la moarte ca să-i facă și pe ei să se predea Tatălui. Trebuie să le infuzeze și lor dorința de a trece peste egoismul lor și să-și jertfească viața prin El în fața Tatălui.

Părintele Galeriu îl prezintă pe Hristos ca darul-jertfă adus Tatălui pe cruce, în numele lumii, Paștile nostru care s-a jertfit pentru noi (I Cor. 5, 7). El este darul suprem, ființa darului, primul rod, ,,întâiul născut” (Col. 1, 15). Este darul oferit lumii în Răscumărare: ,,Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”(In. 3, 16). În Iisus Hristos avem și ființa și revelația deplină a jertfei, pentru că El e, în același timp, și dar, și preot, și jertfă, prototip desăvârșit al preoției și al jertfei.

În jertfa lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, e jertfa Fiului lui Dumnezeu adusă lui Dumnezeu Tatăl ca om. În ea se străvede toată Lumina iubirii mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, sau toată iubirea mântuitoare a Sfintei Treimi. Sau Însuși Tatăl trimite pe Fiul Său să se facă om și să se jertfească Lui pentru a face, prin Duhul Său de Fiu, fii iubiți pe oamenii pentru care se jertfește Fiul făcut om. Nu e vorba aici de o satisfacție dată onoarei jignite a lui Dumnezeu, prin jertfa de valoare egală sau mai mare cu a păcatului omenesc a Fiului Său făcut om, ci de iubirea nemărginită a unui Tată care-și trimite Fiul să se aducă jertfă ca om pentru oameni, ca să se vadă în jertfa Lui, jertfa iubitoare până la moarte a oamenilor ce-și însușesc de la fiul Său și de la ei, în mod treptat, jertfa Lui în vecii vecilor.

Blestemul morții nu a fost niciodată o judecată a lui Dumnezeu. El a fost pedeapsa

unui Tată iubitor și nicidecum mânia oarbă a unui tiran. Caracterul ei a fost educativ și

întăritor, prevenind perpetuarea unei vieți înstrăinate, căderea într-o apatică condiție antinaturală. Nu numai că punea capăt descompunerii naturii noastre, ci, prin neliniștea în fața

finitudinii, îl ajuta pe om să se întoarcă la Dumnezeu și să devină viu.

Însă jertfa Mântuitorului, pe lângă scopul ei principal, răscumpărarea omului din robiei păcatului, are și unele scopuri secundare: adeverirea misiunii Sale dumnezeiești și a adevărului învățăturii Sale; pecetluirea și sfințirea Legii celei noi; dovedirea nemărginitei Sale iubiri față de oameni, „căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16); să înlăture părerea falsă a iudeilor despre un Mesia lumesc: „Împărăția aceasta nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36) și arătarea unui exemplu desăvârșit de umilință, de răbdare, de ascultare și lepădare de Sine.

,,Jertfa lui Hristos demonstrează ascultare totală de Dumnezeu Tatăl. Astfel, pentru Părintele Stăniloae, conceptul-cheie este valoarea infinită a ascultării lui Hristos, o valoare suficientă pentru a compensa neascultarea omenirii. Cu alte cuvine, rațiunea care stă la baza inițiativei lui Dumnezeu de a trimite a doua persoană din Sfânta Treime spre a se întrupa este pentru că maiestatea infinită a lui Dumnezeu cerea din nou să fie onorată pe deplin în ochii creaturilor. Prin urmare moartea lui Hristos nu a fost numai o pedeapsă, ci un omagiu adus lui Dumnezeu.”

În opinia lui Ilarion Alfeyev nu mânia lui Dumnezeu Tatăl este pricina jertfirii Fiului pe cruce, ci iubirea Lui. Potrivit Sfântului Simeon Noul Teolog, Hristos aduce omenirea răscumpărată de El ca jertfă Tatălui, eliberând-o definitiv de sub stăpânirea diavolului.

Primind să se facă om, Hristos a primit să se facă Arhiereul suprem al nostru și jertfă supremă pentru noi. A primit să-și ofere trupul Tatălui și prin aceasta să-l învie pentru,, a-l dărui ca un aluat al învierii nouă oamenilor prin unirea noastră cu El”. Este Arhiereu suprem deoarece este și Dumnezeu și devine astfel Mijlocitorul deplin între Dumnezeu și om.

Hristos este adevăratul Arhiereu sau, mai exact, Arhiereul prin excelență, Care Se aduce pe Sine însuși jertfă Tatălui, din iubire față de noi, ca să ne împace cu Dumnezeu, slobozindu-ne din robia păcatului și a morții (Ioan 3, 16 și 17) și dându-ne viața veșnică. Iar Jertfa Sa este jertfa supremă. Iar la urma tuturor El să ne unească cu Sine, întrucât ne este cu putință și nouă să ne unim cu El

2.2. Arhieria și jertfa lui Hristos, ca mijloc de restabilire a comuniunii omului cu Dumnezeu

Omul credincios, ca ființă creată dupa chipul lui Dumnezeu, are în sine capacitatea de a intra în dialog cu Creatorul său, ba chiar mai mult este chemat să mențină acest dialog, să răspundă Cuvântului lui Dumnezeu, să se ridice la calitatea de fiu al lui Dumnezeu, să fie hristofor și chiar mai mult să se imprime de Hristos.

,,În calitate de ființă creată după chipul lui Dumnezeu, omul caută absolutul, dar acest absolut nu este impersonal. La drept vorbind, în cautarea absolutului, omul caută relații interpersonale infinite și eterne. Omul nu se poate mulțumi să rămână închis în relații cu realități finite. El are nevoie de relație cu realitatea infinită în care se include în același timp noutatea continuă, care nu se identifică numai cu interesul mereu nou al omului, ci și cu interesul mereu nou al acelei Persoane inepuizabile, față de el. Rațiunea și inima noastră se cere după comuniunea cu Persoana capabilă de o relație infinită.”

Am arătat mai sus faptul că Iisus este singurul Arhiereu adevărat care, prin jertfa Sa, a restabilit legătura cu Dumnezeu-Tatăl. Introducîndu-i și pe oameni în jertfa Sa, Hristos se face mijlocitorul nostru în comuniunea noastră cu Tatăl. În opera Închinare în Duh și Adevăr, Sfântul Chiril, spune Stăniloae, dezvoltă ideea că noi nu putem intra la Tatăl decât ca jertfă curată. Dar noi înșine nu ne putem transpune în această stare de jertfă curată. De aceea a acceptat Hristos starea de jertă curată, pentru ca intrând la Tatăl în această stare să ne introducă și pe noi adunați în Sine, sălășluit El însuși în noi. Jertfa lui Hritos reprezintă și prețul de răscumpărare, omagiul suprem cuvenit, și redeschiderea personală și ziditoare a comuniunii cu Tatăl.

Observăm aici ideea de jertfă ca o deschidere spre comuniune. Prin jertfa curată, Hristos, ca om, intră la Tatăl. Se restabilește comuniunea între Hristos ca om și Dumnezeu. Dar Hristos se jertfește pentru noi, pentru ca prin jertfa Lui să ajungem și noi în comuniune cu Tatăl Lui care devine Tatăl nostru, dar și cu Hristos ca Dumnezeu, pentru că este Fiul lui Dumnezeu. Jertfa este renunțarea la sine de dragul celuilalt, din iubire pentru el. Tinde astfel spre comuniune, care este chiar rezultatul jertfei. Deoarece căderea omului nu este altceva decât o absență a frumosului

Părintele Stăniloae afirmă că jertfa și preoția lui Hristos sunt necesare pentru comuniune, și în același timp, comunicarea este rezultatul jertfei. Tatăl a avut nevoie de această jertfă în interesul nostru, pentru a stabilii comuniunea cu El. Nu o jertfă pentru satisfacerea onoarei Lui jignite sau pentru a rezolva un conflict, ci pentru a deschide calea spre mântuire.

Ne-am îndepărtat de Dumnezeu prin păcat, și ca să ajungem din nou în comuniune cu el tocmai acest păcat trebuie înlăturat de la noi. Și jertfa chiar asta urmărește, înlăturarea păcatului, o refacere spirituală și realizează acest lucru deoarece ea este renunțarea totală a omului la sine și suferința în gradul ultimei intensități. Păcatul fiind o realitate morală, nu poate fi depășit decât printr-o realitate morală.

În legătură cu Dumnezeu omul nu poate intra decât printr-un reflux al egoismului său, printr-o jertfă. Dar o jertfă totală, desăvârșită, o depășire totală a egoismului, o creare a capacității omului pentru comuniunea deplină s-a realizat numai prin Iisus Hristos. Prin Iisus Hristos s-a realizat și legătura cea desăvârșită a comuniunii între Dumnezeu și oameni, la fel cum tot prin El s-a realizat și ideea adevărată a preoției și a jertfei.

Cu cât fondul egoist este mai puternic și mai adânc înfipt în om, cu atât suferința necesară pentru topirea lui este mai mare. Chiar dacă ar fi fost înainte de Hristos un om capabil de o suferință în stare, prin puritatea și intensitata ei, să ducă ființa lui dincolo de păcat, n-ar fi putut avea efectul acesta decât pentru persoana proprie, deoarece ființa lui este atât de total cangrenată de păcat, încât nici o suferință pe care ar fi suportat-o nu putea fi lipsită de un element păcătos. Oricât de mult ar suferi un om, maximul suferinței sale nu întrece limitele capacității personale manifestate și în păcat. Nici un om n-ar putea suferi mai mult decât echivalentul păcatului său, în cazul când suferința lui ar forma într-adevăr o fază pură a existenței sale.

Fiindcă nici un om nu este în stare să ispășească pentru păcatul său, mântuirea nu se poate obține decât printr-o jertfă substitutivă a unui om curat și capabil de o suferință echivalentă cu păcatul întregii omeniri, care este, în același timp, supraomenesc de mare. Singurul care indeplinea condițiile unei astfel de ființe este Hristos.

Hristos este fără de păcat, este preot sfânt. Duhul Sfânt îi sfințește umanitatea, săvârșește ungerea arhierească din clipa întrupării. El este fără de păcat deoarece se oferă Tatălui în stare de perfectă ascultare: ,,Iată, vin să fac voia Ta, Dumnezeule”(Evr. 10, 9). Este într-o stare de absolută dăruire, așa cum este dăruire în cer, în Sfânta Treime. De aceea El se dăruiește ca Arhiereu și jertfă în umanitate în același spirit în care e deschis total Tatălui ca Fiu. ,,Conștiința de Fiu transferă și Arhiereului Hristos posibilitatea supremă de înțelegere și înălțare”. Acest lucru face din Hristos preotul perfect, și prin aceasta El e înaintemergător al nostru, deschide ușa cortului din cer, ușa tuturor tainelor intrând în Sfânta Sfintelor, adică la dreapta slavei lui Dumnezeu.(Evr. 9, 25-26)

Chiar și Tatăl avea lipsă de jertfa noastră, spune Părintele Stăniloae, pentru restabilirea comuniunii între noi și El. Dar noi nefiind în stare să aducem această jertfă, L-a dat pe Unicul Său Fiu spre jertfă, dar nu pentru a rezolva un conflict între Sine ca Dumnezeu și noi, ci pentru a face din Jertfa lui un stimulent pentru jertfirea noastră. ,,De aceea se face Hristos Arhiereu și Jertfă pentru noi. El este înfăptuitorul comuniunii noastre cu Dumnezeu și între noi înșine.”

Preot desăvârșit, Iisus Hristos aduce o jertfă desăvârșită. Aceasta este chiar misiunea esențială a preotului, ,,…să aducă daruri și jertfe pentru păcate” (Evr. 5, 1), să exprime prin ele, ca Mijlocitor, comuniunea între om și Dumnezeu. Valoarea de jertfă desăvârșită a lui Hristos se reliefează în special prin faptul că este o jertfă personală. Prin jertfă personală înțelegem în primul rând jertfa unei persoane, în cazul de față jertfa Omului al cărui Ipostas este însuși Dumnezeu. Jertfa unei persoane conține ceva ce lipsește celorlalte jertfe animale, deoarece jertfa personală conține elementul spiritual, conștiința sensului jertfirii și libertății. Ori animalele jertfite sunt inconștiente, nu participă integral. De aceea numai omul se poate jertfi cu adevărat și poate da sens și întregii jertfe a făpturii, ca preot al ei.

Ca om, Hristos își duce Trupul Său ca jertfă, iar ca Dumnezeu îl așează de-a dreapta Tatălui. Prin acest lucru, trupul jertfit e preamărit și poate iradia din El puterea îndumnezeitoare peste toți. Trupul lui Hrisos este jertfă în veci, infuzându-ne și nouă duhul de jertfă, dar în același timp e locul în care e sălășluită toată slava și puterea dumnezeiască destinată nouă. E trupul în actualitatea permanentă a stării de jertfă, dar și de acțiune îndumnezeitoare, sau dincolo de contradicția aparentă dintre aceste stări. Numai așa ne dă și nouă puterea de jertfă, dar chiar prin aceasta, o putere adevărată.

Părintele Stăniloae vede trupul uman asumat al lui Hristos ca un mijloc indispensabil pentru apropierea omului de Dumnezeu și pentru întărirea sufletului în iubirea de Dumnezeu. Ba mai mult, spunea Stăniloae, că ,,mijlocul prin care Dumnezeu transfigurează universul material e trupul omenesc devenit trup personal al Lui”.

Întotdeauna avem datoria să privim jertfa Mântuitorului, nu numai ca o putere în legătură directă cu omul, ci și orientată către Dumnezeu, adică sub aspectul de jertfă ispășitoare. Jertfa lui Hristos e plenitudinea jertfei nu numai pentru că ea e în stare să topească tot fonul de păcat din natura omenească, ci și pentru că ea e capabilă să obțină iertarea de la Dumnezeu pentru toți oamenii, fără ca acesta să mai ceară fiecăruia o suferință echivalentă pentru păcatul din el.

Știm ca același Hristos este și Dumnezeu și Preot și Jertfă, deci Hristos pe care-L cunoaștem este și Făcătorul tuturor este și făptură. Prin faptul că Hristos este numit Preot nu înseamnă că este numai un închinător și un liturghisitor al lui Dumnezeu. Ci este și Dumnezeu care șade de-a dreapta tronului slavei, în cele cerești: ,,Care, fiin strălucirea și chipul ființei Lui și Care ține toate cu cuvântul puterii Sale, după ce a săvârșit prin El însuși curățirea păcatelor noastre, a șezut de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte;”(Evr. 1,3).

Ca Preot, Hristos este sfințit de Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Aici se arată nu numai inițiativa Fiului în a se aduce jertfă lui Dumnezeu pentru oameni, ci și inițiativa lui Dumnezeu. Inițiativa Fiului este mai degrabă un răspuns al Lui la inițiativa Tatălui, simultan cu ea, constituind împreună-împlinirea, sfatul cel veșnic al Tatălui cu Fiul, în Duhul Sfânt. În cazul lui Hristos, la inițiativa Tatălui și la inițiativa Fiului, ca răspuns, de a Se întrupa și de a Se face Arhiereu, se adaugă asocierea firii Sale umane, care face răspunsul Fiului să fie și un răspuns uman ce vine în întâmpinarea Tatălui Așadar Tatăl trimite pe Fiul Său în lume pentru a se aduce jertfă ca om :„Că așa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică”(In. 3,16).

Sfințirea nu este o operă a lui Dumnezeu îndreptată spre un obiect pasiv, ci răspunde unei aspirații a subiectului uman. În acest sens putem vorbi despre o corelație între lucrarea sfințitoare a lui Dumnezeu și preoție. La noi, oamenii, datorită păcatului, nici inițiativa divină nu poate actualiza deplin aspirația umană, neputând-o face din pricina păcatului o deplină responsabilitate pentru Dumnezeu. Dumnezeu nu face pe cineva preot ca pe un obiect sau împotriva voinței lui.

Când trimite Tatăl pe Fiul să se Facă om, sfințește și umanitatea Lui, ca prin umanitatea Lui sfințită să se întindă sfințenia la toți oamenii ce se unesc cu El, Căci sfințirea creaturii vine din unirea ei cu Dumnezeu.

Aspectul de comuniune este strâns legat de chenoza Mântuitorului. Chenoza este un act al libertății și al dragostei Fiului lui Dumnezeu față de lume, iar întreita activitate pamântească a Sa și Jertfa Sa de pe cruce este deplina manifestare și încununarea iubirii Sale de oameni. Acestea au fost săvârșite de Fiul lui Dumnezeu pentru a face posibilă mântuirea omului de sub povara apăsătoare a păcatului și reîntoarcerea lui în legătura de comuniune cu Dumnezeu. ,,Ci s-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, și încă moarte de cruce”(Fil. 2, 7-8). Chenoza este starea de smerenie a Mântuitorului, umilința pe care Cuvântul întrupat a suferit-o pentru mântuirea noastră, umilință care ține până la moarte inclusiv. Propriu zis, Dumnezeu a venit prin Hristos în maxima apropiere de oameni, deși cu ființa Lui n-a încetat să fie prezent pretutindeni. Chenoza ar consta propriu zis în faptul că S-a făcut accesibil, sesizabil la maximum ca Dumnezeu prin umanitate asumată, prin trupul care a luat un loc în spațiu.

Iisus, întrupându-Se, s-a apropiat de noi, ajutându-ne să facem experiența lui Dumnezeu ca pe a unei persoane în comuniune directă cu noi. Numai cine face pentru noi, fără să-i fi fost impus, atât de mult, încât să ne zguduie, reușește să ne atragă în comuniune. Iar semnul că ne-a atras, de fapt în comuniune stă în faptul că a reușit să ne desfacă de alipirea la lume, de atitudinea contemplativ-exploratoare a realității, ba chiar și de noi înșine.

,,Hristos este sfințit și se sfințește pentru a se aduce jertfă de când Se face om. Căci de atunci realizează ca om începutul comuniunii cu Dumnezeu. Dar e sfințit și ca jertfă adusă, căci prin ea a intrat ca om în deplina comuniune cu Tatăl… Sfințirea Celui ce vrea să Se jertfească și a jertfei Lui o dată aduse nu are un înțeles demn de Dumnezeu decât ca manifestare a voinței de comuniune din partea Tatălui și ca acceptare din partea lui Hristos-omul, sau ca început de realizare a comuniunii și ca realizare a ei.”

Prin renunțarea la starea lui de păcat, omul își însușește pornirea spre comuniune, inițiată de Dumnezeu. Așadar, Dumnezeu nu-l acceptă pe om pentru că suportă o pedeapsă pentru păcatele sale, ci pentru efortul său de renunțare la păcat, făcând pedeapsa o simplă urmare a păcatului și un mijloc de luptă împotriva lui și de a intra în comuniunea oferită de Dumnezeu.

În Vechiul testament, mijlocul de înlăturare a păcatelor era sacrificiul la templu. Iisus știe că o Nouă Alianță între Dumnezeu și om nu este cu putință fără rifdicarea păcatelor prin sacrificiul Său. În felul acesta se realizează făgăduința făcută lui Avraam că în urmașul lui toate neamurile vor fi binecuvântate.

Jertfa lui Hristos reușește astfel să ne atragă în comuniune cu Sine, omorând omul egoist din noi, să ne facă astfel să împărtășim soarta Lui de fericire și de comuniune cu Tatăl, odată ce formăm un întreg cu El. ,,…chiar de se abate cineva în greșeală și neorânduială și pățește vreo micșorare a deplinătății bunurilor proprii, e scăpat(răscumpărat) de această patimă și slăbiciune și privațiune, împlinind ceea ce îi lipsește… . Și ridicându-l din slăbiciune îl ridică în bine și îl umple e binele ce l-a pierdut; și îl pune din nou în rânduială și reface dezordinea și urâțenia lui și-i reface integritatea și-l eliberează de toate rănile.”

Hristos a învins moartea în Sine astfel încât comuniunea dintre om și Dumnezeu să poată fi realizată în El, prin moarte. Inspirându-se din concepția lui Grigore de Nyssa despre moarte și înviere, părintele Stăniloae susține că, fiind o separare a sufletului de trup, moartea vine ca rezutat al separării dintre om și Dumnezeu. Când cineva își întoarce fața către Dumnezeu, El este cel care reface relația ruptă dintre suflet și trup. În Hristos, această întoarcere sau restaurare a fost în mod absolut posibilă deoarece ipostasul Său ține în Sine atât sufletul și trupul, cât și dumnezeirea și omenirea.

Așadar Hristos nu a evitat moartea,ci a acceptat-o în Sine dăruindu-se pe Sine lui Dumnezeu pentru a ne învăța căci comuniunea cu Dumnezeu implică și efort uman.

2.3. Moartea lui Hristos ca jertfă sfințită și sfințitoare și ca biruinre a morții

În gândirea ortodoxă, moartea nu a reprezentat încetarea violentă și forțată a existenței Sale istorice pentru Hristos. Moartea lui Hristos este stadiul necesar în procesul înnoirii, restaurării și învierii firii Sale umane în planul divin al mântuirii.

Moartea este actul suprem al operei de răscumpărare, a jertfei lui Hristos. Este, dacă vreți, punctul de maximă dăruire și primire pe care Domnul îl numește ,,Ceasul Meu”, momentul crucial, în înțelesul propriu al cuvântului. Prin moarte culminează în Hristos comuniunea omului cu Dumnezeu.

Fiindcă Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu fiind cu firea, luând trupul nostru, în adevăr, S-a făcut om desăvârșit, fiind Singurul care a păstrat în Sine Însuși scopul lui Dumnezeu, și așa cum întâiul om a fost plăsmuit de mâinile dumnezeiești, tot așa, murind cu moarte pentru el Domnul, singurul și întâiul a încredințat sufletul Său în palmele părintești. Și așa cum a fost Unul născut și Întâi născut între mai mulți frați (Rom. 8,29), tot așa a primit ca singurul și cel dintâi să rabde o moarte care a nimicit moartea, ca să fie și cel dintâi născut dintre morți, astfel ca, în toate, să fie cel dintâi (Col. 1,18).

,,Prin revenirea omului la Dumnezeu Acesta face iarăși lgătura dintre suflet și trup, după ce acestea s-au despărțit, sau după ce legătura dintre ele s-a slăbit. Dar aceasta s-a putut întâmpla prima dată în mod deplin în Hristos, în Care Ipostasul cel unul ține pe veci în Sine atât sufletul și trupul, cât și Dumnezeira și omenirea. Dacă Hristos a acceptat moartea în Sine, a acceptat-o numai din iconomie, pentru ca să dea ocazie puterii Sale dumnezeiești să se manifeste în așa fel, încât să reunească sufletul și trupul chiar despărțite prin moarte. Căci aceasta era situația la care ajungea firea noastră de pe urma păcatului. El a voit să învingă moartea suportând-o, nu evitând-o, ca să Se dăruiască și El și fiecare total lui Dumnezeu, și astfel comuniunea deplină cu Dumnezeu să fie și rezultatul unui efort al omului de renunțare totală șa sine, de venire în întâmpinarea voinței de comuniune a lui Dumnezeu.” Din încrederea totală în Dumnezeu, că El îl va învia prin unirea deplină cu El, pe care o va realiza prin renunțare la Sine, Hristos acceptă ca om moartea ,,căci Hristos a schimbat rostul morții, primind-o ca jertfă adusă lui Dumnezeu pentru oameni, ea nemaifiind o despărțire extremă de Dumnezeu, ci o dăruire lui Dumnezeu… Moartea a fost schimbată de Hristos dintr-o faptă de despărțire de Dumnezeu, într-una de înălțare spre Dumnezeu, de depășire de Sine ca om, pentru o transcendere a vieții din planul lumii supusă morții, la viața nemuritoare în Dumnezeu. Hristos, fiind Fiul lui Dumnezeu întrupat ca om, a fost și primul om care a învins moartea, ridicându-se și în această calitate la unirea cu Tatăl. Tatăl nu-L putea lăsa pe Fiul Său făcut om în moartea acceptată din iubire pentru oameni. Viața veșnică la care s-a ridicat El ca om e o viață a desăvârșitei comuniuni între El ca om cu Dumnezeu-Tatăl.”

Hristos experimentează moartea noastră, moartea păcatului, pentru a o învinge, a o transforma din interior și a duce firea la nestricăciune. De aceea suferința Lui e ispășitoare, are caracter de expiere pentru noi, împreună cu noi. E suferința și biruința Dumnezeu-Omului pentru om. Astfel. El a puut să se înfățișeze Tatălui ca purtător al întregii vini a oamenilor, chiar dacă aceștia nu-și dădeau seama de apropierea intimă a Dumnezeu-Omului de ei și de asumarea vinei lor de către El.

Jertfa Domnului, moartea Lui ca jertfă reprezintă acel moment al perfecțiunii totale, moment final în care ideea divină despre om, programul dat lui de Creator pe pământ încă înainte de cădere: „…Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți…” (Fac. 1, 28), e realizat în plinătate de Iisus Hristos și oferit ca pârgă a creației, judecății Tatălui. Realizat într-o asemenea perfecțiune încât se poate spune că în Hristos eshatologia e deja împlinită și moartea lui e Judecata Judecății. Din acest punct de limită, creația intră cu Hristos într-o altă ordine de existență, în veacul învierii.

Moartea astfel acceptată, fiind urmată de Înviere, este totodată o definitivare în această stare de renunțare la Sine, de sfințire și de comuniune cu Tatăl. Așa se conciliază în credința Bisericii starea de jertfă și de Arhiereu permanent și de înviere a lui Hristos, de victorie eternă asupra morții, de ședere a Lui de-a dreapta Tatălui, după ce a intrat cu sângele Său în Sfânta Sfintelor cea din ceruri. Numai aflându-se în calitate de Jertfă curată la Tatăl, sau la viața eternă ne poate imprima și nouă starea de jertfă curată din puterea jertfei și ne poate introduce și pe noi la Tatăl Lui.

În această predare și unire deplină a umanității cu dumnezeirea Lui și a Tatălui, care avea ca urmare învierea Lui, e și puterea de unire a lui Hristos cu toți oamenii, care vor. Prin aceasta ei primesc puterea de a muri și a învia cu El, mai ales prin faptul că umanitatea Lui ne este comună și nouă, nefiind îngrădită, într-un ipostas uman, capabil de a o închide în mod egoist în sine. De aceea Hristos, care S-a scufundat prin pătimire și prin moarte, în numele tuturor, cu umanitatea asumată în dumnezeirea Sa și a Tatălui, dă, într-un anumit fel, tuturor celor ce i se alipesc prin credință, puterea de a se scufunda împreună cu El sau de a se deschide , prin moartea lor, spiritual, lui Dumnezeu, pentru a și învia din aceeași putere a lui Iisus Hristos.

Prin moarte, Iisus Hristos întemeiază comuniunea omului cu Dumnezeu și în același timp El învinge, prin aceasta, pe veci moartea. În acest mod, Hristos ne face ai Săi, care nu mai trăim viața noastră ci pe a Lui. Moartea însăși a fost un act de biruință a morții. Dacă nu ar fi murit, noi nici nu ne-am fi mântuit. Murind astfel pentru noi, ne unim cu El în veci.

Când Hristos, murind spune Tatălui:,, Părinte, în mâinile Tale încredințez sufletul meu”(Lc. 23, 46), El face din moarte o intrare în comuniunea supremă cu Tatăl ca om. el se încredințează prin aceasta pe Sine însuși ca om Tatălui, pentru că este tot El și Fiul lui Dumnezeu. Chiar murind învinge moartea, pentru că chiar prin ea se încredințează cu toată siguranța Tatălui, cum nu o putea face nici un om care murea înainte de El. El a trăit această trecere sigură la Tatăl prin moarte ca om. sufletul Lui, ca bază a firii umane asumate, nu putea nici dispărea în neființă, nici nu se putea duce într-o stare și mai puțin participantă la viața dumnezeiască. Fiul lui Dumnezeu îl ține în Sine și deci și în relația Sa cu Tatăl, sau într-o relație și mai intimă cu Tatăl, prin tăria pe care a dovedit-o răbdând moartea trupului.

„Știind că Hristos, înviat din morți, nu mai moare, moartea nu mai are stăopânire asupra Lui. Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăiește, trăiește lui Dumnezeu.”(Rom. 6, 9-10) Așadar, între moarte și Înviere este astfel o continuitate. Moartea trece în înviere și pe de o parte rămâne în ea, pe de alta e depășită în veci pentru Hristos ca om și pentru noi, unindu-ne cu El.

Mântuitorul Iisus Hristos, învingând moartea care era prezentă în lume cu propria Sa moarte, desființează moartea spirituală și existențială, dar nu desființează moartea biologică, deoarece moartea lui Hristos nu desființează legile ce conduc întreaga existență în creație, ci le dă acestora o și mai mare valoare. Prin acțiunea asupra sa realizată prin Învierea lui Hristos, moartea biologică devine foarte limitată, în sensul că se raportează la trupul uman care este trecător.

Dacă iertarea oamenilor nu se putea obține de la Tatăl fără moarte, înseamnă că Dumnezeu a rânduit pentru păcat moartea. Dar nu putem cugeta că a rânduit-o din capriciu, ci în baza unei ordini permanente, adică a dreptății divine.

Noi nu trebuie să murim ca Hristos în mod real, pentru că aceasta ar însemna că moartea noastră nu s-a desființat în moartea Lui. Da noi totuși murin la sfârșitul vieții, însă nu de o moarte ca pedeapsă, căci rostul acesta al morții s-a desființat în Hristos pentru cei ce se unesc cu El. Noi murim unindu-ne cu Hristos într-o „asemănare a morții Lui”(Rom. 6, 5) Noi murim păcatului, adică omului vechi, rămânând să îndurăm ca și Hristos durerile care ne conduc la moarte, neamestecate cu păcatul, așadar nu ca pedepse pentru păcat, ci ca mijloc de depășire a morții: „Cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului. Căci cel care a murit a fost curățit de păcat. Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom și viețui împreună cu El.”(Rom. 6, 6-8).

Iisus Hristos nu moare moartea Sa. El nu poartă moartea ca o osândă în Sine. Așa cum a luat asupra Sa păcatul altora, așa ia și moartea altora. Nici păcatul, nici moartea altora nu le-ar fi putut lua, dacă ar fi avut de purtat păcatul Său și de suferit moartea Sa. Omul Iisus, care s-a identificat cu toată omenirea, asupra căruia s-a concentrat tot păcatul omenesc, trebuia să dispară de pe planul vieții de aici, trebuia să suporte urmarea deplinei distrugeri văzute pentru a fi distrus și păcatul. În El trebuia să moară toată omenirea, pentru a dispare tot păcatul. În El a murit istoria, scăpând în același timp ea însăși de moarte și de puterea păcatului.

Moartea amintește în general de păcatul omenesc, fiind urmarea lui, iar moartea lui Iisus a fost o condiție sine qua non de scăpare a oamenilor, întrucât a trebuit necondiționat să fie suportată pentru ca Dumnezeu să ierte pe oameni. Moartea lui Hristos întrunește moartea omenirii, a istoriei și moartea Sa personală pentru ea. Moartea lui Hristos nu este o pedeapsă propriu-zisă ci este mai degrabă un omagiu adus Tatălui ca răscumpărare dreaptă pentru oameni.

Părintele Dumitru Stăniloae spune în acest sens:” Dar noi totuși murim la sfârșitul vieții, însă nu e vorba de o moarte ca pedeapsă, căci rostul acesta al morții s-a desființat în Hristos pentru cei ce se unesc cu El. Noi murim unindu-ne cu Hristos într-o „asemănare a morții Lui” (Rom.6,5). Noi murim omului vechi, adică păcatului, rămânând să suportăm ca și Hristos durerile care ne conduc la moarte, neamestecate cu păcatul, deci nu ca pedepse pentru păcat, ci ca mijloace de depășire a morții și ca dureri ale efortului de renunțare la egoismul nostru plăcut și păcătos. Făcându-ne cu el o singură tulpina intru asemănarea morții Lui, vom fi părtași și învierii Lui, dându-ne seama că omul nostru cel vechi a fost împreună răstignit cu El, ca să nimicească trupul păcatului, așa încât să nu mai fim robi ai păcatului (Rom.6,5-6).

Hristos moare pentru alții și nu pentru El însuși. La fel cum a asumat păcatul altora, a asumat și moartea omenească. Luând asupra Sa păcatele străine, s-a produs în mod obiectiv depărtarea e Dumnezeu și îndrăzneala Satanei de a se apropia de El. Efectele asumării păcatelor lumii asupra umanității lui Hristos sunt insondabile, însă unul dintre ele este, în concepția părintelui Stăniloae, posibilitatea morții: ,,ine poate descifra taina asumării păcatului universal-omenesc, cu efectele pe care le-a produs în conștiința și în structura omenității lui Iisus? Dar anumite efecte s-au produs. Și ele au deschis în omenitatea Lui poarta morții”.

Prin moarte trupul Mântuitorului se sfințește, ajunge la cel mai înalt grad de desăvârșire. Trupul Lui devine astfel pnevmatizat. Din trupul sfințit a lui Hristos trebuie să ne sfințim și noi, împărtășindu-ne din El și să luptăm împotriva patimilor și suportând consecințele păcatelor și ,,să înfățișăm trupurile noastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească.”(Rom. 12, 1).

Numai devenind și noi jertfe sfinte intrăm la Tatăl, adică în comuniunea cu el. Dar numai în Hristos putem intra în această comuniune cu Tatăl. În aceasta se arată extinderea jertfei sfințite a lui Hristos în noi, pentru a ne face și pe noi, nu fără colaborarea noastră, jertfe sfințite, și întrucât Hristos ca jertfă e totodată și preot, preoți în strânsă unire cu El.

Purificarea firii umane prin întruparea lui Hristos și enipostazierea ei de către Ipostasul Lui arată că arhieria lui Hristos stă la baza sfințirii omului și a pregustării învierii. Iisus Hristos, aflându-se în starea de jertfă și de înviere, ne oferă și nouă posibilitatea de a ne imprima în propria ființă starea noastră de jertfă și de înviere. Datorită faptului că suntem cuprinși virtual în Hristos și putându-ne impropria în ființa noastră jertfa și învierea Lui, devenim și noi jertfe sfințite. Numai în Hristos putem intra în comuniune cu Tatăl prin extinderea jertfei Lui în noi, ca și noi să devenim jertfe sfințite.

Biruința asupra morții ca restituire și definitivare a unității și vieții omului este o biruință a Persoanei. Persoana este rânduită în urma păcatului nu numai să sufere moartea, ci are și putința să se folosească, prin puterea lui Dumnezeu, de moarte spre întărirea relației cu alte persoane. Persoana dumnezeiască și omenească a lui Hristos Se folosește de moarte pentru desăvârșirea relației cu Dumnezeu și cu oamenii. Dar restabilind prin aceasta comuniunea desăvârșită, Ea biruiește în Sine moartea suferită pentru celelalte persoane. Moartea fără speranța învierii vine din păcatul izolării, și moartea fără înviere e una cu scufundarea definitivă în solitudine.

Deși trupul lui Hristos se sfințește prin moarte, el nu este încă plin de toată puterea dumnezeiască decât abia după Înviere și Înălțare. Asta înseamnă ca Biserica nu se realizează numai sub cruce, ci luând în considerare toate actele Mântuitorului de la Întrupare și până la Înalțare, ea se actualizează și decurge ontologic din trupul lui Hristos cel înviat.

Stăniloae ,,afirmă că Hristos putea să nu moară, deoarece natura Sa nu presupunea automat necesitatea morții. Însă o presupunea misiunea Sa, adică necesitatea mântuirii generale”:,,Iisus trebuia să moară nu prin ființă, ci prin misiune”

În Iisus Hristos moartea este o jertfă supremă. Jertfa supremă, în primul rând pentru că este suportată ca ispășire pentru tot păcatul omului; în al doilea rând pentru că Hristos se jertfește pe cruce numai atunci când a sosit ceasul și nu accidental; aceasta înseamnă că jertfa Lui este ogerită aici, în acel moment în care a adus până la punctul final taina cea din veci privitoare la om. Dacă crucii îi urmează învierea și învierea e începutul celei de-a opta zi, atunci desigur jertfa Domnului e o încheiere și o încununare supremă a celei de a șaptea zi.

Hristos a învins moartea ca om. A putut-o învinge întrucât n-a fugit de ea nici o clipită și a primit-o fără de păcat personal, cu deplină încredere în Tatăl. Capacitatea Lui de a primi și suporta moartea tuturor e una cu capacitatea Lui de iubire de formă umană, dar de proporții divine, față de oameni. Iubirea L-a făcut să moară, iubirea l-a dat biruința asupra morții. Iubirea e singura putere prin care sufletul învinge moartea. Ea susține viața nescăzută în suflet, întrucât îl menține în legătură cu Dumnezeu și cu semenii, menține încrederea în Dumnezeu. ,,Cât timp e iubire în el, nu șovăie, nu slăbește.”

IISUS HRISTOS – ARHIEREU ÎN VEAC

3.1. Hristos și Melchisedec – Prototipul Arhieriei veșnice

Psalmul 109 este cel care ne spune că ,,Tu ești prept în veac, după rânduiala lui Melchisedec”(Ps. 109, 4), iar Sf. Ap. Pavel vine și demonstrează ca Iisus Hristos este adevăratul și veșnicul Preot după rânduiala lui Melchisedec în epistola sa către Evrei.

Melchisedec vine de la evreiescul ,,Malki-tsedec” care înseamnă ,,rege al dreptății”, iar după numele reședinței sale, cetatea Salemului, care înseamnă pe evreiește cetatea păcii, este și rege al păcii.

Dar cine a fost acest Melchisedec? Melchisedec, preot-rege, apare ca o ,,cometă trecătoare” pe scena istoriei Vechiului Testament în perioada patriarhului Avraam, în momentul întoarcerii acestuia victorios dintr-un război contra regelui Elamului: „Melchisedec, regele Salemului, i-a adus pâine și vin. Melchisedec acesta era preotul Dumnezeului celui Preaînalt. Și a binecuvântat Melchisedec pe Avram și a zis: «Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeu cel Preaînalt, Ziditorul cerului și al pământului. Și binecuvântat să fie Dumnezeul cel Preaînalt, Care a dat pe vrăjmașii tăi în mâinile tale!» Și Avram i-a dat lui Melchisedec zeciuială din toate” (Facerea 14, 18-20). În completarea acestor informații vine și Sf. Ap. Pavel zicând că este „rege al dreptății, apoi și rege al Salemului, adică rege al păcii, fără tată, fără mamă, fără spiță de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârșit al vieții, ci, asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot pururea” (Evrei 7, 2-3). 

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune despre Melchisedec că se povestește că a făcut lucruri mari și minunate, ,,s-a învrednicit să devină mai presus de timp și de fire și să se asemene cu Fiul lui Dumnezeu, făcându-se adică, prin deprindere, după har, pe cât e cu putință, așa precum credem că e Însuși Dătătorul harului după ființă.” Tot el spune mai departe că ce se spune despre el ca ar fi fără tată, fără mamă și fără neam (Ev. 7,3) nu este altceva decât ,,lepădarea deplină a trăsăturilor naturale, produsă în el de harul suprem din pricina virtuții”, și despre faptul că nu avea început al zilelor, nici sfârșit al vieții mărturisește ,,cunoștința care circumscrie timpul și veacul, și contemplația ce depășește existența a toată ființa materială și nematerială”. Așadar el se întinde peste timp și veac, dar asta nu desființează faptul de a fi început să existe.

În Melchisedec se recunoaște o prefigurarea a lui Hristos Arhiereu în veac. Preotul după rânduiala lui Melchisedec trebuie să fi preot în veac, deoarece Melchisedec este prezentat în Sfânta Scriptură ca fiind preot pururea. Dar Melchisedec nu este etern pentru că el nu exprimă eternitatea ci doar absența întreruperii. Așadar el este doar o prefigurare a Arhiereului veșnic care este Hristos.

Într-o notă la Ambigua, Stăniloae spunea că ,,preotul este cel care are ochiul minții deschis spre Dumnezeu ca să slujească Lui. Melchisedec rămâne preot pururea, după asemănarea Fiului celui întrupat al lui Dumnezeu. Căci așa cum Acesta are ochiul minții pururea deschis spre Tatăl, slujind Lui prin opera de mântuire și de îndumnezeire a creației, așa cum Melchisedec are ochiul pururea deschis spre Dumnezeu, prin faptul că este unit cu Fiul cel întrupat și a devenit asemenea Acestuia. El are ochiul minții pururea deschis spre Dumnezeu și slujește Lui prin deprinderea neschimbată a virtuții atotasemănătoare lui Dumnezeu, dacă virtutea însăși este deprinderea întinderii continue spre Dumnezeu, a depășirii de sine, a uitării de sine. Virtutea e susținută de ochiul deschis pe măsură ce devine mai fermă. Vederea spirituală și buna făptuire se hrănesc una din alta. Deprinderea neclintită a virtuții e cea care ține necontenit deschis ochiul minții, ochiul cugetării la Dumnezeu. În aceasta se exprimă rostul cognitiv al virtuții. Cine se face asemenea lui Dumnezeu prin virtute are pe Dumnezeu în el și e asemenea Lui și de aceea cunoaște pe Dumnezeu prin trăire”.

Așadar, spune Sf. Maxim că dacă Melchisedec , prin voință, a preferat virtutea firii ștoate ce țin de ea, ,,alegând vrednicia noastră și a depășit întreg timpul și veacul prin cunoștință, lăsând cu o înțelegere superioară, prin contemplație, în urma sa toate câte sunt după Dumnezeu, nezăbovind în nici unul din lucrurile în care se observă sfârșitul… dacă s-a născut în Duh între ființele dumnezeiești și fără de început și nemuritoare ale lui Dumnezeu, prin rațiune după har, și poartă în sine, nevătămată și adevărată, asemănarea lui Dumnezeu, Care l-a născut, pe drept cuvânt nu s-a mai numit din însușirile naturale și temporale, între care se cuprinde tată și mamă și neam, început și sfârșit al zillor, pe care le-a lepădat cu totul de la sine, ci din trăsăturile dumnezeiești și fericite , prin care și-a schimbat chipul și la care nu ajung nici timp, nici fire, nici rațiune, nici minte, nici nimic altceva din cele ce sunt”.

Așadar , în Melchisedec s-a întipărit chipul lui Hristos. Referindu-ne la Domnul a celor spuse despre Melchisedec vedem că Hristos este singurul prin fire fără tată, fără mamă, fără neam și fără început și sfârșit a zilelor. Și El este singurul care rămâne preot în veac, ca unul care nu încetează să existe printr-o moarte care pune capăt păcatului sau a firii, deoarece El este Dumnezeu, și folosește moartea spre Înviere.

Jertfa Lui are putere în veac, pentru că e jertfa Fiului lui Dumnezeu Cel întrupat, care a înviat și care rămâne deci veșnic în trupul Său prin care ne comunică și nouă viața nepieritoare a învierii. El s-a întrupat ca să se jertfească și să ca să învie. Precum rămâne întrupat permanent, așa rămâne și ca Cel ce s-a jertfot și a înviat. El este astfel Arhiereul în veac ca Cel ce a adus o jertfă pururea eficientă, ca Cel ce s-a jertfit în calitate de Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat și înviat pentru veci. Dar precum valabilitatea în veac a jertfei Lui este dependentă de întruparea și de învierea Lui pentru veci, așa în întruparea Lui e implicată jertfa sau arhieria sau învierea Lui, precum ni se arată în icoanele vechi ale Nașterii, unde Pruncul născut e așezat pe disc, și deasupra Lui, steaua, ca deasupra unui ,,Agneț-Miel”. De asemenea, în înviere e implicată întruparea și jertfa, căci învierea ne arată pe Cel ce rămâne cu trupul în veci, și a înviat, pentru că a primit moartea neavând păcat.

Așadar dacă Hristos nu ar fi Arhiereu veșnic, El nu ar rămâne om în veci, adică om înviat, dar nici întrupat și înviat cu trupul în veac. Întruparea, jertfa sau arhieria Sa nu sunt doar niște fapte ce aparțin trecutului ci sunt stări permanente. Pe când Melchisedec nu a rămas permanent, arhieria lui fiind doar o preînchipuire a Arhieriei veșnice a lui Hristos.

3.2. Relația dintre arhieria veșnică a lui Iisus Hristos și preoția Bisericii

Mântuitorul Iisus Hristos continuă misiunea Sa arhierească, mai ales, prin Sfânta Liturghie. Pentru ca ,,darurile jertfei de pe Golgota” să nu rămână un privilegiu doar celor care au văzut aceasta, Hristos găsește calea să continue, să reverse fără încetare și ,,să se facă aproape de toți cei ce-L caută și-L doresc pe Iisus. De aceea le-a zis Apostolilor: ,,Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea”. Așa le-a zis Mântuitorul la Cina cea de Taină ucenicilor, când a așezat chipul cel nesângeros și tainic al jertfei Sale.

În viziunea părintelui Stăniloae, calitatea de Arhiereu permanent eficient este cea care formează izvorul preoției exercitate de El prin organele văzute în Biserică. Această permanență a arhieriei lui Hristos ni se arată în Psalmul 109, 5 cum am văzut și în subcapitolul anterior:,,Juratu-sa Domnul și nu-i va părea rău. Tu ești preot în veac după rânduiala lui Melchisedec”, sau în Epistola către evrei a Sfântului Apostol Pavel: ,,…pe când cuvântul jurământului, venit în urma Legii, pune pe Fiul desăvârșit (arhiereu) în veacul veacului”(Ev. 7, 28).

Arhieria lui Hristos este eficientă prin jertfa Sa adusă de El Tatălui pentru noi, oamenii, și care este cu atât mai valoroasă deoarece El este și Fiul Tatălui. El aduce Tatălui aceeași unică jertfă într-o stare de neîncetată rugăciune pentru păcatele noastre. Este o jertfă unică deoarece nu mai trebuie să intre încă o dată în Sfânta Sfintelor, pentru că este o jertfă permanentă, nu mai trebuie adusă alta jertfă:,,Acesta, dimpotrivă, aducând o singură jertfă pentru păcate, a șezut în vecii vecilor de-a dreapta lui Dumnezeu,…căci printr-o singură jertfă adusă, a adus la veșnică desăvârșire pe cei ce se sfințesc”(Ev. 10, 12, 14). ,,Permanența lucrării arhierești și nerepetarea jertfei și rugăciunii se conciliază în chip paradoxal, tocmai datorită valorii veșnic nediminuate a jertfei și a puterii izvorâtoare din ea, care ea însăși reprezintă și o continuă și infinit de impresionantă rugăciune pentru noi”.

De jertfa veșnică a lui Iisus Hristos ne împărtășim numai în Biserică, unde are loc actualizarea ei, prin mijlocirea preoției sacramentale a Bisericii. Așadar, spune Stelian Tofană, între jertfa Arhiereului Iisus Hristos și preoția sacramentală a Bisericii, ca prelungire a preoției lui Hristos, pe de o parte, și între jertfa Arhiereului Iisus Hristos și Biserica Sa pe de altă parte, există un raport de interdependență, de complementaritate.

Vedem că preoția sacramentală este o prelungire a preoției lui Hristos deoarece prin ea ne putem împărtăși cu Hristos. La rugăciunile preotiei sacramentale în altar la fiecare liturghie Hristos se Jertfește pentru noi și pentru păcatele noastre. Dar aceasta nu este o jertfă nouă ci aceeași unică jertfă care este permanentă și veșnică, care se actualizează.

Prin arhieria Sa în veac, Hristos vrea ca prin ea sau prin jertfa pe care o ține permanent prezentă în fața Tatălui, să fim asociați și noi la jertfa Lui, ca și noi să ne aducem jertfă Tatălui, ca să ne facem bineplăcuți Lui.

Pentru ca această jertfă a lui Hristos să se actualizeze și creștinii să poată participa la această jertfă și să se bucure de efectele ei, este nevoie de niște organe văzute, sau de niște slujitori ai lui Hristos, împuterniciți de El. Aceștia sunt preoții Bisericii. Spunea Stăniloae că El trebuie să ne arate prin aceste organe văzute, deosebite de noi, că este deosebit de noi ca Arhiereu, aducător de jertfă, ca să nu se volatizeze într-o impresie subiectivă .

Mântuitorul nostru Iisus Hristos plinește astfel, în persoana Sa, preoția cea adevărată și jerfa cea adevărată, făcându-ne și pe noi părtași aceste jertfe prin preoția bisericească, prin care ne putem aduce și noi jertfele noastre personale la jertfelnicul Dumnezeului Celui viu. Cu alte cuvinte, preoția bisericească este ca o permanentizare a jertfei lui Hristos peste veacuri, făcându-i părtași la această jertfă pe toți creștinii. Preoția Bisericii își are astfel izvorul în Arhieria și jertfa lui Iisus Hristos Mântuitorul nostru.

,,Preoția Bisericii nu este nici ea un simplu act de comemorare sau de imitare a preoției lui Iisus Hristos. Preotul nu imită jertfa lui Hristos, ci, prin puterea Duhului Sfânt, actualizează efectele preoției lui Hristos”. Numai acestei permanente actualități a jertfei Sale este Iisus Hristos Arhiereu în veci, și preoția sacramentală a Bisericii o participare la sacerdoțiul unic al lui Hristos, iar când preoția consacră și oferă lui Dumnezeu trupul și sângele lui Hristos, ea este o prelungire viibilă a lui Hristos peste veacuri.

Arhieria permanentă a lui Hristos, dar și execrcitarea ei văzută prin preoții slujitori o afirmă și Sfântul Chiril al Alexandriei cu prilejul explicării poruncii primite de Moise de la Dumneze de a instrui pe Aaron și pe fii lui în slujba preoției: ,,Și tu adu la tine pe Aaron, fratele tău, și pe fiii lui”. Și hristos a fost, așa zicând, chemat spre a fi arhiereu prin voia Tatălui. Dar împreună cu El au fost chemați într-un anumit fel și au fost rânuiți împreună lucrători în slujba preoției și dumnezeieștii ucenici. De aceea au și spus limpede: ,,împreună lucrători ai lui Dumnezeu suntem”(I Cor. 3,9; Rom. 16,3) și au cutreierat tot pământul, săvârșind pe seama popoarelor slujba sfântă a Evangheliei.

,,Aaron nu putea rămâne permanent cu jertfa adusă în Sfănta Sfintelor, arătându-de în aceasta că jertfa lui nu era desăvârșită, deci nici arhieria lui. Hristos a intrat o dată cu Jertfa Sa în Sfânta Sfintelor din cer și rămâne permanent în ea, pentru că jertfa Lui este desăvârșită și deci și starea Lui de jertfă, exercitând de acolo în veac puterea de sfințire a tuturor ce voiesc să se împărtășească de jertfa Lui, a celor ce voiesc să se desăvârșească prin El”.

Preotul, ca cel ce aduce pe alții la Tatăl, nu o face aceasta fără trimiterea și puterea Lui. Nu poate lega cineva pe alții de Dumnezeu, fără voia lui Dumnezeu. Preotul trebuie să aibă conștiința că e trimis de Dumnezeu, ca să vibreze în el puternic sentimentul răspunderii pentru slujba lui. Dumnezeu cheamă la această slujire pe cel căruia i-a dat darul pentru ea.

Dumnezeu Tatăl L-a rânduit din veac și până în veac Arhiereu pe Fiul Său. Dar acesta după ce și-a început slujba de arhiereu după întrupare, a chemat îndată pe cei 12 ucenici ca împreună lucrători în slujba preoției. Hristos nu încetează să fie Arhiereu după chemarea văzută a ucenicilor ca împreună arhierei, iar aceștia nu-L înlocuiesc. Hristos îi arată pe arhiereii și preoții văzuți ca necesari pentru exercitarea văzută a preoției împreună cu Hristos și din puterea lui Hristos. Așa cum a fost necesar ca Fiul lui Dumnezeu să ia trup ca să lucreze mântuirea noastră, așa e necesar ca slujirea Lui să fie continuată pe plan văzut după înălțarea Lui la cer, dar nu fără puterea Lui dată prin Duhul Sfânt.

Prin jertfa Sa de Arhiereu Suprem, suferind până la moarte pe cruce exclusiv pentru frații Săi întru umanitate, poate să și fructifice puterea jertfei Sale, transmițând-o lor, deoarece atât prin iubirea atotcurată pusă în ea, cât mai ales prin dumnezeirea Sa moartea nu L-a putut ține, iar această putere de a trăi și ei o viață de jertfă. În sensul acesta, Iisus în veac are o preoție netrecătoare și de aceea ,,poate să mântuiască desăvârșit pe cei ce se apropie printr-însul de Dumnezeu căci pururea este viu ca să mijlocească pentru ei”(ev. 7, 28). Aceste Arhiereu ,,va curăți cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiți lui Dumnezeu”(Ec. 9, 15). Este vorba deci de o curățire continuă ce se întinde în tot viitorul pentru toți cei ce vin pe lume și sunt supuși putinței de păcătuire.

Hristos săvârșește astfel slujba de arhiereu, de preot, mijlocitor între om și Dumnezeu până la sfârșitul veacurilor. Domnul a ales calea slujirii sale necontenite, a prezenței Sale în lume prin Sfânta Liturghie. Preotul săvârșește Liturghia, dar nu singur și nu cu de la sine putere. El este pe de o parte organul și alesul cerului, care săvârșește Liturghia în chip văzut, reprezentând pe Arhiereul cel nevăzut care este Hristos. El este vestitorul și icoana Arhiereului celui nevăzut și organ al Duhului Sfânt.

Hristos însuși este prezent și lucrează în Biserică, prin Evanghelie, Taine și preot, la restaurarea comuniunii dintre credincioși și Dumnezeu, sub trei aspecte diferite. ,,Mai întâi, la restaurarea comuniunii dintre mădularele Trupului Său care este Biserica, printr-un proces de interdependență reciprocă, pe care părintele Stăniloae îl prezintă creator ca proces sobornicesc. Valoarea lui particulară constă în faptul că pune în evidență organicitatea Bisericii în multiplicitatea funcțiilor ei”.

Dacă prin ierarhii și preoții Bisericii, spune Părintele Stăniloae, se exercită în continuare arhieria lui Hristos și este operativă starea Lui de jertfă, urmarea ar fi ca ierarhii și preoții Bisericii, ca organe văzute ale Lui să simtă și ei această durere a lui Hristos, pentru suferințele credincioșilor încredințați lor și în general pentru oameni, fie că sunt suferințe actuale, fie în perspectivă. Cuvenit este ca rugăciunile acelora prezentate lui Dumnezeu de Hristos ,,cu strigare și cu lacrimi”(Ev. 5, 7), ca ale Sale proprii, ca să fie scăpați de moartea lor, ca și când ar fi moartea Sa să fie prezentate în același fel de ei, dacă prin ei lucrează Hristos însuși în chip văzut arhieria Sa. Căci dacă ceea ce se spune la Ev. 5,7 despre Hristos, se referă la oameni, și ceea ce fac în chip văzut ierarhii și preoții Bisericii se referă la oameni. Adică să se roage pentru oameni ca pentru ei însăși. ,,În zilele trupului Său, El a adus cu strigăt tare și cu lacrimi, cereri și rugăciuni, către Cel ce putea să-l mântuiască din moarte și auzit a fost pentru buna Sa cucernicie”.

3.3. Coborârea la iad a Mântuitorului – inaugurarea demnității Sale împărătești

Pogorârea la iad a Mântuitorului reprezintă unul dintre cele mai tainice, mai enigmatice și mai inexplicabile evenimente din istoria omenirii. Coborârea la iad descoperă și mai mult adâncimea cosmică a crucii și a morții Domnului. Fiul lui Dumnezeu îmbățișează inclusiv iadul, întrucât iubirea Lui nu poate lăsa nici un gol.

Asumarea iadului de către Fiul lui Dumnezeu reprezintă în același timp extrema antinomie a spiritului. Înseamnă epuizarea inferului într-un suflet divin. Imperiul răului se dizolvă ca o ,,derizorie picătură în abisul iubirii”. Întunericul absenței se risipește în prezența totală a slavei.

Coborarea la iad a Mântuitorului are ca temei scripturistic mărturia Sfântului Apostol Petru, care spune în prima sa epistolă că Hristos: "Omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât și a propovăduit și duhurilor ținute în închisoare" (I Petru 3, 18-19). El afirma deci că în răstimpul dintre moarte și înviere, când trupul Său zăcea în mormânt, Hristos a coborât cu sufletul Lui îndumnezeit printre cei adormiți, ținuți până atunci sub stăpânirea celui rău, și le-a propovăduit cuvântul Evangheliei.

Sfântul Ioan Damaschin spunea în acest sens că ,,Sufletul îndumnezeit se pogoară în iad, ca după cum celor de pe pământ a răsărit soarele dreptății (Maleahi 4, 2), tot astfel să strălucească lumină și celor de sub pământ și care stau în întuneric și în umbra morții (Lc. 1, 79; Is. 9, 2); ca după cum a binevestit pacea celor de pe pământ, slobozenie celor robiți, vedere celor orbi(Is. 61, 1; Lc. 4, 18), și celor care au crezut a devenit pricina mântuirii veșnice, iar celor care n-au crezut, mustrare a necredinței, tot astfel și celor din iad. „Pentru ca Lui să se plece tot genunchiul celor cerești, celor pământești și celor dedesupt”(Filip. 2, 10). Și astfel a slobozit pe cei legați din veci [i iarăși a revenit dintre morți deschizându-ne calea către înviere”.

Hristos coboară până la temelia zidirii, în chip de Dumnezeu, nu ca osândit, care vine să aducă lumina în zonele cele mai întunecate ale creației. Dacă coborârea la iad este o faptă prin care străbate puterea dumnezeiască a lui Hristos, totuși, ea este și o dovadă de smerenie și de dragoste. Ea constituie începutul preamăririi, dar presupune totodată și un aspect chenotic. În primul rând pentru că Hristos experiază, cu intensitate unică, proprie numai Dumnezeului întrupat, scindarea propriei Sale personalități. Chiar dacă ipostasul divin continua să asigure legătura dintre trupul și sufletul Său, acea disociere temporară a ființei Sale, pe care nici nu ne-o putem imagina, trebuie să I se fi părut extrem de dureroasă. De la întrupare încoace, sudura dintre Logos și omul Iisus se realizase într-un mod atât de desăvârșit, încât despărțirea sufletului de trup reprezenta pentru El o formă de existență nedeplină.

Moartea pe Cruce a lui Hristos constituie cea mai deplină manifestare a chenozei Sale. Dar, scrie părintele Stăniloae, ,,moartea Lui nu se realizează ca stingere a conștiinței decât o clipă, cțt a fost necesar pentru gustarea ei până în momentul culminant și pentru arătarea puterii Sale până la capăt. Culminația ei coincide cu biruința asupra ei. Neatingându-I spiritul, neslăbindu-I-l, nu durează sincopa conștiinței în moarte și nu se duce cu el slăbit, ca să continue o existență chinuită ca ceilalți oameni. ,,Sufletul Lui n-a fost lăsat în iad”(Fapte 2, 27).

Hristos învinge iadul cu sufletul Său omenesc, dar unit cu dumnezeirea. Din această cauză El este primul suflet care nu poate fi reținut în iad, ci scapă de el, și prin iradierea puterii Lui dumnezeiești eliberează din iad și sufletele celor ce au crezut mai înainte în făgăduințele despre venirea Lui, ale celor ce au contemplat în ,,Logosul vestit în Vechiul Testament” întenția venirii Lui în trup.

,,Coborârea la iad a presupus chenoza, și pentru că Fiul a primit să pătrundă în acea lume a suferinței, zămislită de tragica noastră libertate, unde domnea spaima și întunericul. Cel plin de har pogoară într-o zonă spirituală supusă influențelor malefice, de unde Dumnezeu era absent. Se poate spune deci că Hristos a parcurs, spre a ne mântui, toate etapele existenței umane, aflate sub osânda din pricina păcatului. El S-a solidarizat cu omul și în naștere, și în moarte, și în viața de după moarte. Dar după cum nașterea Sa fusese străină de păcat, nici mormântul nu va păstra sfânt trupul Său și nici sufletul Său nu va rămâne în seol. Hristos coboară la iad spre a desființa această formă de existență și spre a sfărâma puterea vrăjmașului”.

În momentul morții lui Hristos începe coborârea la iad a Lui și prin coborârea la iad începe demnitatea împărătească a Mântuitorului. ,,Iar această înviere începând prin prefacerea iadului în loc de experiență a puterii lui Dumnezeu care-L învie și a propovăduirii ei duhurilor de acolo”. Așadar iadul devine, prin Învierea lui Iisus, loc al manifestării puterii lui Dumnezeu. Prin aceasta, El trece la Rai chiar unele suflete de acolo, dar, numai prin Învierea cu trupul, face cu putință mântuirea continuă, prin botez acelor de pe pământ, ,,nu ca ștergere a necurăției trupului, ci ca deschidere a cugetului cel bun către dumnezeu, prin Învierea lui Hristos”(I Pt. 3,21).

În momentul coborârii la iad Hristos ,,a fost omorât cu trupul, a fost înviat cu duhul”(I Pt. 3, 18). Voind ca moartea Lui să nu pară iluzorie, a lăsat trupul Său să zacă în mormânt trei zile și în acest timp s-a coborât cu sufletul la iad. Părăsind trupul în mormânt și trăind trei zile numai prin suflet, Iisus a voit să învețe, pe de altă parte, că este posibilă o viața spirituală, biruitoare și fericită, și fără de trup.

Cântările din Triod prezintă biruința lui Iisus asupra iadului ca pe o neputință a acestuia de a-L ține. Iadul L-a primit în cuprinsul Său neștiind ce putere se ascunde în Cel pe are-L primește. Dar, odată aflat înlăuntrul Lui, puterea lui Iisus a izbucnit în toată strășucirea ei sfărmând porțile iadului, referindu-ne aici în sens spiritual, nu material.

,,Iadul este experiența chinuită pe planul eternității. Este deficiența spiritului, deformarea, fără spernță de îndreptare, a vieții sufletești. Este neputința spirituală împreunată cu disperarea, produsă de conștiința veșnicei perpetuări a acestei stări. E neputința iubirii a comuniunii. Iisus nu a intrat în iad ca să guste această stare. Nici o clipă n-a aparținut iadului în această calitate. Primul lui pas în iad a fost ca biruitor. El n-a experiat înlăuntrul Său iadul, n-a coborât cu spiritul Său în spiritul iadului. Pășind în iad a rămas oarecum deasupra iadului.”

Prin coborârea Lui la iad, Hristos a scos sufletele drepților și astfel a întemeiat raiul, punând acolo sufletele celor drepți. Acest moment al coborârii la iad, chiar dacă ține de demnitatea Sa ca și arhiereu este un început al demnității Sale de împărat, conducând suflete la mântuire. Dar Iisus este Împăratul, singurul în felul Lui, Care încă de pe cruce așteaptă pe toți să vină la El.

,,Puterea Lui s-a exercitat și în suportarea durerii și înfrângerea duhurilor rele care-L ispiteau prin afectele de plăcere și durere. Ea s-a exercitat chiar și în primirea morții, și de aceea e un fel de continuitate între Jertfă și Înviere… Chiar moartea, deși este un act al Arhieriei Sale, prin modul în care a suportat-o și a învins-o ține și de puterea Liu împărătească.”

Puterea Lui Hristos înainte de Înviere s-a manifestat în special ca o putere asupra naturii prin vindecarea unor bolnavi sau chiar învierea unor morți. ,,Cine este Acesta, că și vântul, și marea Îl ascultă”(Mt. 8, 27).

3. 4. Învierea – rodul suprem al demnității arhierești a lui Iisus Hristos

Domnul inaugurează Răscumpărarea prin înviere în persoana Sa. Este o încununare în calitatea Sa de Cap al Bisericii, de ,,întâi născut din morți” între mai mulți frați.

Adevărul Învierii Domnului a străbătut veacurile, ajungând până la noi prin martorii care au văzut cu ochii lor această minune. Acești martori nu sunt doi sau trei, ci mai mulți, în primul rând femeile mironosițe, cei peste cinci sute de oameni cărora Mânuitorul li s-a arătat după înviere și Sfinții Apostoli care ne-au lăsat mărturii în scrierile Noului Testament.

Învierea este o urmare a jertfei Mântuitorului, o jertfă care nu ne-ar putea cuceri dacă nu ar fi urmată de învierea Lui. Așadar jertfa nu poate fi despărțită de înviere. Chiar și după înviere el rămâne în stare de jertfă pentru că toate rămân în persoana Sa. Nu ne-am putea împărtăși cu un trup rămas mort dacă Hristos nu ar fi înviat. Iar ,,dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credința noastră”(I Cor. 15, 17).

Învierea Domnului este garanția învierii noastre, așa cum Sfântul Apostol pavel ne încredințează zicând: ,,Cel ce a înviat pe Hristos din morți va face vii și trupurile voastre cele muritoare, prin duhul Său, Care locuiește în voi”(Rom. 8, 11) sau ,,Hristos a înviat din morți fiind începătură celor adormiți. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om și învierea morților. Căci, precum în Adam toți mor, așa în Hristos toți vor învia” (I Cor. 15, 20-22).

Prin învierea Sa din morți, Iisus Hristos ne-a arătat că moartea nu este punctul definitiv cu care se încheie viața noastră, ci numai o graniță ce despartea viața de aici de cea de dincolo de mormânt, viața trecătoare de ce veșnică. Chiar Mântuitorul ne încredințează de acest fapt: ,, Eu sunt învierea și viața; cel care crede în Mine, chiar dacă va muri, va fi viu”(In. 11, 25).

Prin jertfa de pe cruce, Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a readus la starea fericirii dintru început, refăcându-ne legătura noastră filială cu Dumnezeu. Potrivit învățăturii Bisericii noastre, Hristos a făcut toate acestea, trimis fiind de Tatăl ca să mântuiască neamul omenesc, pentru că atât a iubit lumea încât pe Unicul Său Fiu la dat ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viața veșnică (In. 3, 16).

Prin învierea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos, ne-a ridicat, împreună cu Sine, la viață, după cum spune și Sfântul Vasile cel Mare că ,,ducându-se pe Sine morții, Hristos a dezlegat legăturile morții și înviind a treia zi, a făcut cale tot trupului la învierea cea din morți”.

Îndreptându-ne atenția asupra legăturii dintre Cruce și Înviere, Biserica noastră ne cheamă:,,Veniți toți credincioșii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea”. Vedem aici faptul că învierea nu poate fi despărțită de cruce. Învierea este actul suprem care încheie suferința pe cruce a Mântuitorului, deși El se jertfește la fiecare Sfânta Liturghie pe masa sfântului altar.

Demnitatea Sa de Arhiereu suprem nu se constituie doar din jertfa Sa, ci este încoronată de Învierea Sa din morți, unde își arată puterea Sa de Mântuitor și de Fiul al Tatălui.

Învierea nu a fost un act doar al Fiului ci al întregii Sfinte Treimi. Este o împreună lucrare a Fiului cu Tatăl, care include o intensă împreună lucrare a Duhului Sfânt. ,,Tatăl de la Care Duhul purcede, dar Care este și în Fiul, pnevmatizând trupul Domnului, îl pnevmatizează prin Duhul. Dar unde e Duhul activ, Hristos nu poate fi un obiect, ci e și El în activitate. În acest act comun de pnevmatizare supremă a trupului, se realizează suprema comuniune între Tatăl și Fiul în Duhul Sfânt. Numai datorită acestei depline pnevmatizări, din trupul Fiului va iradia în lume Duhul, Care de la Tatăl purcede și, prin Hristos ca om, va fi trimis în lume. Căci nu e pasiv Hristos în această iradiere a Duhului din trupul Lui”.

Sfinții Părinți ne arată că ,,Hristos nu a fost înviat ca un obiect dintr-o moarte care L-ar fi adus la totală neputință” deoarece El și-a manifestat puterea încă mai înainte de învierea cu trupul, în sfărâmarea porților iadului și în eliberarea de acolo a celor ce au nădăjduit mai înainte de venirea Lui.

Am spus în capitolul anterior că Hristos ca om, își duce Trupul Său ca jertfă, iar ca Dumnezeu îl așează de-a dreapta Tatălui prin Înviere. Prin acest lucru, trupul jertfit e preamărit și poate iradia din El puterea îndumnezeitoare peste toți. Trupul lui Hrisos este jertfă în veci, infuzându-ne și nouă duhul de jertfă, dar în același timp e locul în care e sălășluită toată slava și puterea dumnezeiască destinată nouă. E trupul în actualitatea permanentă a stării de jertfă, dar și de acțiune îndumnezeitoare, sau dincolo de contradicția aparentă dintre aceste stări. Numai așa ne dă și nouă puterea de jertfă, dar chiar prin aceasta, o putere adevărată.

,,Trupul înviat al lui Hristos nu e numai un gaj dat nouă de Tatăl, că și noi vom învia, ci este și un izvor de viață dumnezeiască pentru noi în viața pământească, un ivor de putere și de curățire. E un izvor de putere, de pnevmatizare, pentru a ne menține și a spori și noi în curăție și în pnevmatizarea care duce la înviere. De această pnevmatizare ține progresul într-o transparență care, fiind o continuă personalizare și întărire a persoanei noastre, este în același timp o întărire a comuniunii între noi și Dumnezeu și între noi.”

,,Moartea acoperea toate în întunericul lipsei de sens. Dacă persoanele omenești sfârșeau în moarte, zadarnică era viața lor și zadarnică și lumea obiectelor care întregește prin cunoașterea ei mintea persoanelor și li se fac spre un trecător folos material. Cântându-se în Catavasia Paștilor ortodox: ,,Acum toate de lumină s-au umplut…”, se mărturisește că Hristos, înviind ca om, a dovedit că persoanele omenești sunt chemate toate la înviere și prin aceasta redobândesc un sens și ele și lumea. Prin faptul că Cuvântul lui Dumnezeu și Înțelepciunea lui ipostatică S-a făcut om ca să-l învie pe acesta, s-a confirmat că dacă persoana umană e treapta cea mai înaltă din realitatea cunscută, premiza ei superioară trebuie să fie dată ca Persoană în realitatea supremă, care deci trebuie să se înscrie la punctul suprem pe verticala ce urcă de la persoana umană, și nu undeva mai jos de ea, în ordinea esențelor impersonale. Acest lucru îl exprimă numele de Înțelepciunea și Cuvțntul dat Fiului lui Dumnezeu, care se unește cu niște însușiri proprii firii noastre personale. Numai omul este dotat, între creaturile cunoscute, cu înțelepciune și cuvânt, pentru că este persoană.”

Dacă moartea a fost desființată de Hristos, și datorită Lui toți o calcă în picioare, cu atât mai mult a călcat-o El, în trupul Său, și a biruit-o. Iar moartea odată omorâtă nu trebuia să facă decât să învie trupul și să-l arate ca semn al biruinței Lui asupra ei. Sfântul Atanasie deduce învierea chiar din întrupare. Cuvântul lui Dumnezu a luat trupul ca să-l scape de moarte, adică să-l învie.

Prin Înviere, Hristos nu a fost așezat dintr-o dată în starea de mărire deplină. De abia prin Înălțare, care este și ea un act al Tatălui, e ridicat deplin din starea de chenoză, de slujire și așezat actual în demnitatea de Dumnezeu și ca om. Desigur, însă, că invierea este și un act al lui Iisus, întrucât Tatăl L-a putut învia datorită silințelor Sale din viața pământească de a-și face omenitatea capabilă să primească îndumnezeirea.

Preamărirea aparține slujirii arhierești, nu se arată ca slujire împărătească. Fiul lui Dumnezeu, în stare de umilire, nu S-a înviat pe Sine însuși, pentru că El s-a dezbrăcat pe Sine în chip chenotic de puterea dumnezeiască. Dar Hristos nu a fost numai înviat, ci S-a și înviat. Natura creată a omului singură nu ar fi putut suporta în ea puterea care s-o învie . A fost nevoie să fie unită cu natura dumnezeiască astfel încât să fie îndumnezeită și în acest fel a primit de la Dumnezeu puterea învierii.

Învierea L-a adus pe Hristos într-o mai mare apropiere de oameni. Desigur, întrucât trupurile oamenilor nu sunt și ele înviate, apropierea deplină se va realiza numai după învierea tuturor. ,,Dar trupul Său a devenit un mediu desăvârșit al manifestării sufletului Său, și prin aceasta, și al dumnezeirii”. Tocmai aceasta înseamnă o mai mare apropiere a Lui de noi, ca spirit omenesc și ca dumnezeire. Prin faptul că Hristos a luat trup pământesc ,,supus legilor de inerție, de citate, de spațiu și de întreținere materială” , nu se manifesta sufletul Său omenesc și dumnezeirea, ca prin trupul înviat.

Prin Înviere, Iisus Hristos, ridicându-se ca om mai aproape de Dumnezeu, S-a ridicat prin însuși acest fapt la treapta cea mai înaltă a omenității, care e o maximă comunicativitate a spiritului Său în relațiile cu oamenii.

Învierea este strâns legată de Cruce. Dacă nu era Crucea nu era nici Învierea. De aceea Crucea reprezintă permanent starea de Înviere a lui Hristos, aducând credincioșilor puterea lui Hristos cel înviat. El S-a întrupat pentru a sfinți prin Cruce creatura întreagă și viețile noastre, pentru a ne conduce la Înviere și viață veșnică. De aceea nu putem vedea Crucea fără Răstignire și Răstignirea fără Înviere. Prin jertfa Sa, Iisus Hristos ,,a arătat definitiv că Crucea, adică suferința și moartea, nu sunt ultimul moment al existenței noastre, că prin ele se ajunge la Dumnezeu, la viața de veci, la viața nesfârșită în Dumnezeu”. Așadar Învierea nu poate fi despărțită de Cruce, așa cum spune și o cântare bisericească: ,,Crucii Tale ne închinăm Hristoase și Sfânta Învierea Ta o lăudăm și o mărim” sau ,,Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând”, deoarece morții Sale de pe Cruce îi urmează Învierea.

Arhieria lui Hristos nu era desăvârșită fără Înviere. Prin jertfă, El ne-a readus în comuniune cu Dumnezeu și ne-a răscumpărat, dar prin Învierea Sa din morți nu numai ca s-a desăvârșit ca și Arhireu suprem dar ne-a și adus de la moarte la viață. Coroana întregii Sale lucrări de pe pământ, Învierea, Îl arată ,,jertfă întru miros de bună mireasmă duhovnicească” (Ef. 5,2), biruitor al morții, izbăvindu-ne de sub stăpânirea ei, spre a ne uni desăvârșit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Trecerea noastră de la moarte la viață face din ființa noastră vasul ales în care să sălășluiască Trupul lui Hristos atunci când primim Sfânta Împărtășanie.

3. 5. Înălțarea la cer – relația dintre demnitatatea arhierească și cea împărătească a Mântuitorului

Precum starea de după înviere este superioară celei din timpul petrecerii în iad, tot așa cea de după înălțare le înrece pe toate. Dar toate trei evenimentele hristologice constituie acte de preamărire treptată, nu de umilire și de jertfă, adică acte ale demnității împărătești ale Mântuitorului.

Moartea ca sfârșire a vieții, a fost punctul cel mai jos la care s-a coborât în renunțare și jertfă Iisus Hristos. Cu ea s-a ,,săvârșit” lucrarea Sa mântuitoare prin durere și renunțare. Este drept că, după Epistola către Evrei, slujirea arhierească a lui Iisus Hristos ar avea să dureze până se prezintă cu sângle Său în fața Tatălui după înălțare . Însă, tot după aceeași Epistolă, arhieria Lui ține în veac (Ev. 7, 24), deci și după așezarea pe tronul dumnezeiesc.

Hristos nu ne-a părăsit odată cu Înălțarea Lui , ci din contră, S-a ridicat la ceruri ca Arhiereu pentru a ne sprijini de acolo. ,,Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat”(Ev. 4, 15). ,,Arhiereul nostru însă, pe toate le-a suferit. Căci de aceea mai întâi a pătimit, iar apoi S-a înălțat la cer, pentru a putea să sufere împreună cu noi” Înălțarea nu-L scoate pe Iisus din comuniunea cu cei ce vor crede în El, ci duce, dimpotrivă, această comuniune la deplinătatea unei interorități reciproce ce aceștia, datorită pnevmatizării culminante la care ajunge trupul Lui prin Înălțare.

Prin Înălțare, Hristos își trece trupul în planul unei pnevmatizări așa de desăvârșite încât nu Se mai arată vizibil, ci Se sălășluiește invizibil în cei ce cred în El. Înainte de Înălțare este cu ucenicii Săi oriunde, iar după Înălțare Se sălășluiește în oricare din cei ce cred în El, cu infinitatea dumnezeiască așezată intim în El. Așadar Iisus își trece trupul Său în planul unicei personalizări, care este în modul cel mai desăvârșit realizată și se sălășluiește invizibil în cei ce cred în El.

Chiar dacă Hristos se înalță cu trupul pnevmatizat la slava dumnezeiască, El rămâne într-o stare de jertfă și prin Duhul Sfânt se sălășluiește în inimile tuturor celor ce cred în El. Rămâne în stare de jertfă pentru a ne da și nouă putere să ne căim de păcate și să ajungem la o curăție sufletească astfel încât să îi facem loc să se sălășluiască în noi.

Hristos continuă astfel să-și exercite lucrarea Sa împărătească, ,,îmbibată cu cea de Arhiereu și de jertfă, Să-și exercite puterea Sa ca un Miel înjunghiat”. Din iubire Hristos rămâne într-o stare de jertfă permanentă și ni se comunică prin împărtășirea cu trupul Său jertfit. Hristos conduce ca un om plin de puterea și slava dumnezeiască dar nu dintr-o trufie față de oameni ci dintr-o iubire care ne dovedește faptul că ne consideră frați ai săi și vrea să ne ridice ,,la aceeași putere și slavă a libertății și a iubirii la care se află El”. Ridicat la slava și la autoritatea de Dumnezeu, Hristos rămâne în continuare și Om adevărat și un model pentru noi cei ce credem în El, un model la care toți ar trebui să ajungem.

,,Dacă în pnevmatizarea culminantă a trupului Domnului e implicată nu numai starea de desăvârșită îndumnezeire și intimitate deplină a Fiului ca om cu Tatăl, ci și capacitatea Lui de a Se sălășlui în noi cu toată puterea iubitoare și cu toată viața infinită a dumnezeirii, șederea de-a dreapta Tatălui se conciliază cu sălășluirea Lui în noi. Ea e o sălășluire comună a lui Hristos și a Tatălui în noi. El a devenit un mediu deplin transparent al dumnezeirii Lui și al Tatălui pentru noi, pentru că a devenit, și ca om, deplin transparent și deschis Tatălui.” Dar sălășluirea deplină nu are loc decât în inimile celor ce iubesc pe Dumnezeu, care prin împlinirea poruncilor Lui, s-au curățat de egoismul plăcerilor și al pasiunilor. Deci ei au devenit transparenți și s-au deschis Duhului Sfânt din Hristos. Numai în acest fel se va putea existența va putea ajunge la această stare de unitate în Duh, cum spune și Sfânta Scriptură: ,,Dacă Mă iubește cineva, păzi-va Cuvântul Meu și Tatăl Meu Îl va iubi pe el și vom veni la el și Ne vom face locaș”(In. 14, 23). Căci știm, spunea Maxim Mărturisitorul, că cel ce se înnoiește devine mereu mai înalt ca sine și mai dumnezeiesc, strălucind prin înaintările în virtute.

Deoarece după fire este Dumnezeu și Domn, ceea ce Îl doare cedează și este biruit de superioritatea slavei și printr-un act de depășire S-a suit la ceea ce era la început, adică spre viață și ,,dând morții în mod iconomic aparența biruinței”, se întoarce la starea de strălucire a domniei Sale celei după fire. Și deși este egal în slavă și împreună ,,Șezător” pe tron ca Fiu cu Tatăl și ca Dumnezeu cu Dumnezeu, El ,,apare să fie readus la începuturile slavei Sale strălucitoare și mai presus de lume. ,,Șezi de-a dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale”(Ps. 109, 1).

Șederea de-a dreapta lui Dumnezeu, cum reiese și din epistola către: "Care fiind strălucirea slavei și chipul ființei Lui și Care ține toate cu Cuvântul puterii Sale, după ce a săvârșit prin El Însuși, curățirea păcatelor noastre, a șezut de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte" (Evr. 1,3) este explicată în cele ce urmează: "Căci El trebuie să împărățească până ce va pune pe toți vrăjmașii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmașul cel dintâi care va fi nimicit, este moartea" (1 Cor. 15,25-27).

,,Spunem, zicea Sfântul Ioan Damaschin, că Hristos s-a așezat cu trupul în dreapta lui Dumnezeu și a Tatălui, dar nu vorbim de o dreaptă spațială a Tatălui. Căci cum va avea o dreaptă spațială cel necircumscris? Dreapta [i stânga au numai lucrurile circumscrise. Numim dreapta Tatălui slava și cinstea Dumnezeirii, în care Fiul lui Dumnezeu, ca Dumnezeu și deoființă cu Tatăl, există înainte de veci, și în care, după ce s-a întrupat în vremurile din urmă, șade și cu trupul, deoarece trupul Lui este slăvit împreună cu El. Căci este închinat de toată creația într-o singură închinăciune împreună cu corpul lut.”