. Delta Dunarii Probleme Si Perspective

CUPRINS:

1. Consideratii privind importanta economiei de mediu si a ecoturismului

1.1. Economia mediului in sistemul stiintelor economice si ambientale

1.1.1. Conținutul și importanța Economiei mediului

1.1.2. Limitele Economiei mediului

1.1.3. Indicatori de mediu

1.1.4. Relatia mediu-economie

1.1.5. Relația creștere economică – protecția mediului în perspectiva dezvoltării durabile

1.1.6. Ecoturismul rezultanta a unei economii de mediu eficienta

1.1.6.1. Conceptul de ecoturism

1.1.6.2. Ecoturismul ca segment de piață

1.1.7. Legislația în domeniul protecției mediului în România

1.1. Economia mediului in sistemul stiintelor economice si ambientale

1.1.1. Conținutul și importanța Economiei mediului

Economia mediului natural este acel domeniu a științelor economice al cărei obiect îl constituie gestionarea naturii din punct de vedere al îmbinării armonioase a intereselor imediate cu cele de perspectivă ale societății omenești, în condițiile maximizării eficienței efortului realizat în procesul de gestionare.

Cu timpul, în economie, teoria echilibrului economic se transformă într-o teorie a echilibrului economic dinamic bazat pe echilibru ecologic, în care se includ și problemele ecologiei umane.

Echilibrul economic dinamic presupune trecerea de la conceptul

de creștere economică (îmbunătățire cantitativă) la cel de dezvoltare (îmbunătățire calitativă), dar nu la o simplă dezvoltare, ci la una sustenabilă ecologic, care nu exclude capacitatea mediului de a pune la dispoziție materii prime și energie și de a absorbi deșeurile și reziduurile. În plus, o asemenea dezvoltare presupune și considerarea ecologiei umane, deci, o dezvoltare sustenabilă social.

Aplicarea principiului ecologic întărește caracterul umanist al științei economice. Aceasta va impulsiona formarea unui nou concept al dezvoltării: dezvoltarea durabilă, sustenabilă ecologic și social.

Astfel, putem avea:

– o dezvoltare umană care presupune investiții în oameni, prin creșterea posibilităților de educare, realizarea unor sisteme mai bune de asigurare a sănătății, apariția de noi locuri de muncă;

– o dezvoltare umană care privește atât dezvoltarea capacităților omenești, cât și utilizarea lor productivă în condiții ecologice;

– o dezvoltare umană presupune o dezvoltare de către oameni, de către popoare, ceea ce presupune abordări participative.”

Chiar dacă diversitatea formulărilor conceptuale de bază cu privire la același segment al realității este legată mai ales de etapa de început a unui nou domeniu al științei,în cazul de fată acest fenomen se amplifică mult ca urmare a importanței spațiului și timpului.

A opera cu delimitări spațiale sau temporale în cercetarea mediului reprezintă fie un demers didactic sau experimental, fie reflexul limitelor cunoașterii umane. Argumentul cel mai evident în favoarea unei astfel de aprecieri este faptul că problemele mediului sunt tot mai frecvent

recunoscute ca probleme globale ale omenirii, definită în timp și spațiu.

Abordarea mediului din punct de vedere economic ocazionează precizarea sferei de cercetare prin formulări diverse :

– Economia mediului înconjurător ;

– Economia ambientală ;

– Economia mediului natural ;

– Economia protecției mediului natural .

În acest context, în Micul Dicționar Enciclopedic, ediția 1986, mediul este definit drept “complex teritorial în care se imbină elementele de relief, structură geologică și resursele de subsol,apele și condițiile de climă, solul, vegetația și fauna și care constituie cadrul natural de desfăsurare a vieții materiale a societății omenești “.

Prin urmare, deși obiectul analizei este mediul, sunt utilizate concepte diferite : “mediu înconjurator” , “mediu ambiental” , “mediu natural” Atât “mediu înconjurător” cât și mediu ambiental” cuprind nu numai avuția naturală ci, cel puțin, și aceea creată de om. În același timp, “mediul natural” reprezintă o formulare pleonastică, singura menită să asigure concordanța cu

conținutul cercetării fiind aceea de “mediu”.

De asemenea, se poate aprecia ca “Economia protecției mediului “ nu răspunde în totalitate preocupărilor reconcilierii dintre om și natura, asa cum o poate face “Economia mediului“; în timp ce prima ia în calcul capacitatea de autoportantă a sistemului natural doar în forma implicită, oferind spațiu de manifestare a “ ecolo – gismului abuziv”, a doua o poate face și în forma

explicită, promovând un demers științific echidistant fată de economist și ecolog.

Mai mult, în primul caz, putem considera că se face referire doar la un element component al Economiei mediului, acela al evaluării impactului măsurilor tehnico – economice asupra mediului ca factor economic, comparativ cu efortul presupus de acestea.

Desigur, analiza cost-beneficiu reprezintă o metodă decizională importanta având ca suport evaluarea avantajelor ambientale, dar “Economia mediului” trebuie să abordeze deja și problemele reconstrucției ecologice, cu toată prioritatea acordată acțiunilor preventive. Contradicția dintre mediu și activitatea economică se manifestă prin tot mai multe și ample dezastre ecologice ale caror urmări nu pot fi stopate decât prin costisitoare acțiuni de restabilire a integrității avuției naturale.

Intensificarea contradicției dintre om și natură a reliefat faptul că

bunăstarea economică este doar o latură a bunăstării sociale, alături de ea impunându-se prezența unui mediu sănătos, apt sa ofere nu numai resurse ci și servicii la nivelul necesităților raționale.

Într-un asemenea context, dezvoltarea științelor despre natură a început sa beneficieze de apariția unei noi știinte, ce iși propune o abordare economică a aceluiași domeniu al realității înconjuratoare. Economia mediului, ca știintă și disciplina economică, iși propune să opereze în continuare cu conceptul de eficiență economică, dar fără să-l mai opună în vreun fel conceptului de echitate. Cei care resping această simbioză, “confundând” echitatea cu egalitarismul, o fac de pe poziții partizane. După o indelungată vreme de dezvoltare economică în dispreț față de legile naturii este greu de acceptat scadență reprezentând costurile pentru protecția mediului, atât pentru economiile centralizate cât și pentru cele libere; această scadentă este cu atât mai apăsătoare pentru economiile țărilor dezvoltate, în principal SUA și CEE, cărora le revine peste o treime din aceste costuri.

Pentru a pătrunde pe terenul Economiei mediului este necesară reconsiderarea raportului dintre sistemul economic și mediu, în sensul acceptării faptului ca primul aparține celui de al doilea și deci este subiect al legilor naturale și energetice. Sistemul economic este inserat în ecosistemul global și din acest motiv nu poate să se dezvolte în afara legilor care guvernează orice ecosistem, respectiv cele referitoare la circulația materiei (sau reciclarea permanentă) și fluxul unidirecțional al energiei (fara posibilitatea de reciclare, ci numai de trecere dintr-o forma potențială în una liberă).

Conceptul tradițional de proces economic legat de imaginea unei mașini de producție-consum este, esențialmente, eronată, pentru că suprimă etapa posterioară pretinsului act final al consumului, adică faza legată de tratamentul reziduurilor, principalele generatoare de externalități ambientale. La aceasta se adaugă faza de extracție a resurselor din mediu care, de asemenea, nu este percepută corect în știinta economică (de exemplu, pretul lemnului din pădure trebuie să reflecte și diminuarea serviciilor pe care le oferă un astfel de ecosistem).

Pentru funcționarea sistemului economic sunt absolut necesare cantități tot mai mari de energie care se transformă , în mod iremediabil, în căldură – energie nerecuperabilă (energie înaltă). În mod decisiv, activitatea umană a contribuit la actuala situație, periculoasă, a degradarii biosferei, care prezintă o capacitate limitată de asimilare și adaptare naturală pentru a trata deșeurile produse de societatea industrială și care până la urma se întorc în mediu.

De asemenea, știinta economică nu s-a preocupat de bunurile “libere” sub pretextul că valoarea lor de schimb este nulă, fiind furnizate gratuit de către natură, în ciuda faptului ca sunt indispensabile desfășurării activității productive, menținerii și dezvoltării vieții. Economia convențională, legată de administrarea resurselor limitate nu a avut în vedere ca ecosfera este ea

însăși limitată. Bunurile și serviciile pe care natura le oferă umanității sunt supuse aceluiași tratament ca cel al oricărei mărfi care este pe piață, deși nivelul lor calitativ este de o factură specială, și aceasta ca urmare a întâietătii acordate obținerii de profituri individuale. Rezultă că ignorarea dependenței omului de natură este inerentă mecanismului economic, atât într-o economie liberă cât și într-o economie centralizată, acesteia din urma fiindu-i specific modul de utilizare a parghiilor economice și nu parghiile economice în sine. Criza mediului dobândește dimensiuni mondiale și complexele sale cauze nu pot fi legate exclusiv de un tip sau altul de economie; planificarea centralizată nu poate elimina radical caracterul nerațional al gestiunii resurselor naturale și a mediului în ansamblu, proprie abuzului “mâinii invizibile” a mecanismului pieței.

Rădăcinile problemelor mediului trebuie căutate în eroarea de a diminua rolul acestuia în relația sa structurală și dialectică cu omul și societatea în ansamblul, în raportul dintre procesele vitale și cele economice. Efectiv, nici sistemul capitalist și nici cel socialist nu au ținut cont de capitalul biologic al ecosistemului și în consecintă nu au armonizat nicicum acțiunile economice cu imperativele mediului.

Ambele sisteme și-au manifestat predilecția pentru dezvoltarea cantitativă, abordând problemele mediului în mod asemănător, ceea ce va face ca, pe termen scurt pericolele cu care se vor confrunta să fie diferite pentru ca, pe termen lung, acestea să fie surprinzător de similare; prin urmare, criza mediului accentuează nu convergența celor două modele, ci mai degrabă problemele pe care le vor avea de soluționat, probleme ce decurg din complexul tehnico-științific și industrial – baza comună a succeselor și înfrângerilor Est-ului și Vest-ului. Evoluția, controlul și dirijarea acestui complex plaseaza modelul socialist, pe termen scurt, într- o poziție aparent mai avantajoasa, dar viitorul îndepărtat (dimensiunea temporală specifică problemelor mediului) rezervă același impact asupra

capitalului natural atât din partea socialismului industrial cât și din partea capitalismului; atât unul cât și altul au o capacitate limitată de a răspunde provocărilor mediului, privite din perspectiva unei perioade mai îndelungate asociată cu capacitatea finită a planetei precum și cu limitele propriei condiții umane.

Fenomenul degradării mediului este efectul unui ansamblu de procese aflate în continuă interacțiune : creșterea demografică, creșterea economică, progresul tehnico-științific, industrializarea, urbanizarea, apariția marilor aglomerari, etc. Cu toate acestea, când se intenționează stabilirea responsabilităților pentru actuala criză a mediului, atenția se centrează

imediat, de o manieră nediscriminatorie, pe economie, fără a discerne însă între activitatea și teoria economică. În ciuda evidenței căactivitatea economică are repercursiuni asupra mediului, teoria economică, cu toată larga experientă, nu a tratat, într-o formă corespunzătoare, această realitate.

Chiar dacă nu poate fi dat un răspuns general la criza mediului, economia mediului tinde să-și asume un rol fundamental în depășirea sa: gestionarea rațională a resurselor, daune și costuri legate de mediu, instrumente economice ale politicii de mediu, toate acestea, când se intenționează stabilirea responsabilităților pentru actuala criză a mediului, atenția se centrează

imediat, de o manieră nediscriminatorie, pe economie, fără a discerne însă între activitatea și teoria economică. În ciuda evidenței căactivitatea economică are repercursiuni asupra mediului, teoria economică, cu toată larga experientă, nu a tratat, într-o formă corespunzătoare, această realitate.

Chiar dacă nu poate fi dat un răspuns general la criza mediului, economia mediului tinde să-și asume un rol fundamental în depășirea sa: gestionarea rațională a resurselor, daune și costuri legate de mediu, instrumente economice ale politicii de mediu, repercusiuni micro și macro-economice ale mijloacelor de protecție a mediului etc. sunt unele din problemele principale circumscrise acestei știinte și discipline economice.

Dat fiind că această disciplină, dintr-un punct de vedere convențional, se ocupă cu precădere de studierea în plan economic a fenomenelor degradării mediului(doar parțial reflectate în sistemul de

piață), se poate recurge la un model al fluxurilor materiale pentru a putea pune în evidentă importanța abordării economice a mediului.

Atât preocupările mai vechi cât și cele noi pot reprezenta un suport pentru a defini Economia mediului ca fiind acea știință economică ce studiază mediul ca bun public și sistem bazat pe autoreproducție, aflat în strânsă interdependentă cu mediul economic.

Caracterul de bun public nu neagă posibilitatea aproprierii unor elemente ale capitalului natural, ci se referă la mediu în ansamblu, ținând însă cont de faptul ca problemele acestuia nu pot fi separate de cele ale conponentelor sale.

Prin mediu economic se desemnează, dintr-o perspectivă comună, un sistem bazat pe reproducție și dominat de legi economice(în timp ce mediul este dominat de legi biologice).

Elementele care traversează frontiera analitică a mediului, sau inputurile sunt reprezentate, în ultima instanță, de transferuri de energie convențională din mediul antropic, precum și de energie solară. Mediul tratează transferurile de energie convențională cel mult ca pe niște recuperări, acestea reprezentând, adesea transferuri forțate.

Spre deosebire de mediu, pentru mediul artificial inputurile reprezintă însăși condiția de a exista și de a se dezvolta.

Faptul că omenirea a devenit tot mai dependentă de mediul artificial, atât prin mutațiile biologice cât și prin cele sociale, subliniază tocmai importanța mediului în asigurarea unor transferuri eficiente de resurse către mediul artificial.

Economia mediului iși propune deci să evalueze capacitatea sistemului natural de a participa la transferurile către sistemul artificial atât în regim staționar (pe termen scurt), cât și în regim dinamic (pe termen lung).

Dinamica mediului, respectiv capacitatea sa de autoreproducție, cuprinde însă atât o dinamică proprie sistemului cât și o dinamică indusă, mai ales de către transferurile forțate. Accentuarea caracterului “fortat” al transferurilor de energie preponderent convențională creează însă o contradicție între dinamica proprie și dinamica indusă, ceea ce poate plasa acest sistem în tot mai vizibile și frecvente stări de echilibru instabil, care pot degenera, cel puțin pentru anumite segmente, în situații de dezechilibru și de prăbușire.

Economia mediului trebuie să contribuie deci la fundamentarea unor decizii eficiente de gestionare a mediului de către om, respectiv de situare a acestuia pe poziția de partener al naturii, (care dorește să -și desfășoare activitatea în concordanță cu legile naturii) și nu pe poziția de

“stapân” al naturii.

Aflate în strânsă legătură cu capacitatea de autoreproducție, măsurile de prevenire a degradării acestei capacități sau de reconstrucție, fac parte, de asemenea, din obiectul Economiei mediului din perspectiva eficienței pe care o prezintă, respectiv a raportului dintre efectul și efortul pe care le presupun.

Pentru atingerea obiectivelor sale, se propun patru direcții de dezvoltare a Economiei mediului :

– elaborarea metodelor și tehnicilor de evaluare în termeni monetari a fenomenelor legate de evoluția mediului și utilizarea unor metode de analiză ca suport decizional;

– conceperea și aplicarea politicii de mediu;

– evaluarea dimensiunii internaționale a fenomenelor și politicilor legate de mediu;

– fundamentarea trecerii de la modelul staționar de dezvoltare, propus de Clubul de la Roma, la modelul dezvoltării durabile.

1.1.2. Limitele si contradictiile Economiei mediului

În ultimele decenii s-a desfășurat o vastă activitate de cercetare în domeniul natural contra poluării. Acum au fost introduse noțiunile de bunuri ecologice și servicii ecologice, au fost elaborate o serie de modele ecologice și s-a realizat o încorporare a problemelor mediului natural în teoria echilibrului economic general (modelele lui Pareto, Arrow, Samuelson, Solow etc.), s-a încercat integrarea modelelor economice cu cele ecologice, pentru a scoate în evidență faptul că producția presupune fluxuri dinspre natură către economic și invers, fluxuri care cer luarea în considerare a interdependențelor și consecințelor corespunzătoare.

Incompatibilitatea dintre optimul economic și optimul ecologic a impus Economiei mediului tratarea unei soluții de compromis, aceea a poluării optime.

Incompatibilitatea mai sus enunțată își are originea, printre altele, în :

– caracterul poluant al tehnologiilor sistemului productiv;

– structura și dinamica consumului;

– politica economică internă și internațională.

Faptul ca chiar și în condițiile creșterii economice zero, caracterul cumulativ al procesului de poluare afectează, în timp, capacitatea de “autoepurare” a ecosistemelor, a accentuat contradicția dintre mediul economic și natură, conducând la proiectarea unei game largi de măsuri, de la cele care răspund unor poziții maximaliste, fondate pe criterii ecologice, la cele minimaliste fondate pe criterii economice.

Simplificând prea mult lucrurile, se emite de obicei raționamentul următor: pentru a opri sau a modera solicitarea ecologică trebuie frânată sau oprită creșterea economică.

Lucrurile sunt simplificate în așa fel, încât o astfel de concluzie,

atât de categorică, nu poate fi acceptată. Evoluția vieții economico-sociale

nu poate fi interpretată în termeni fizici, cantitativi sau doar în termenii unor relații liniare.

Asupra acestei relații și concluzii simplificate se pot face cel puțin

patru observații.

1) Creșterea economică exprimată prin evoluția PNB, PIB etc. nu este scopul final, ci este doar un mijloc, un instrument. Scopul final al producției sociale și, în general, al întregii activități social-economice este ridicarea nivelului de trai, material și cultural, al populației.

2) Creșterea economică exprimată prin indicatori sintetici de tipul PIB, constituie o sursă substanțială a creșterii bunăstării individuale și sociale a populației, cu toată creșterea cotei de cheltuieli pentru conservarea mediului înconjurător. Cheltuielile totale (publice și private) prevăzute pentru apărarea mediului înconjurător în produsul național brut al unei țări, sub diferite forme (mijloace de investiții, cercetare etc.), contribuie într-o anumită măsură la „umflarea” acestui indicator sintetic cu o cotă-parte, care nu se regăsește în produse și servicii destinate consumului neproductiv și, deci, sub acest aspect, ele diminuează ridicarea bunăstării materiale a populației.

3) Formularea propunerii de încetare a creșterii economice, mai ales la nivel planetar sau regional, nu poate avea nici o consistență atâta timp cât pe întinse regiuni ale globului și pe țări există mari discrepanțe în ce privește nivelul de dezvoltare economică, tehnologică și științifică și intensitatea legăturii funcționale dintre solicitarea ecologică și creșterea economică.

Studiind tabloul dezvoltării economiei mondiale după diferite criterii (venit național, PIB pe locuitor, ritmuri anuale de creștere, structuri de ramuri și tehnologice, structura populației ocupate etc.), se constată existența unor mari discrepanțe între țări: un număr însemnat al acestora se află încă în stadiul primar, cu un nivel foarte scăzut de dezvoltare economică și socială; un număr de țări (în stadiul secundar, modern), care au un nivel al venitului național pe locuitor mai ridicat, în care predomină contribuția industriei la creșterea venitului național.

Un număr restrâns de țări (în stadiul terțiar), a căror caracteristică principală constă în ponderea ridicată (50-60%) a activităților din sfera serviciilor la crearea venitului național și un nivel înalt de dezvoltare economică și tehnologică.

4) Problema esențială este nu de a frâna creșterea economică, mai ales în țările în curs de dezvoltare, ci de a căuta și a aplica instrumente economice și politice eficiente de a pune de acord cerințele obiective ale creșterii economice cu cele ale protecției mediului înconjurător prin gospodărirea și alocarea rațională a resurselor și îmbunătățirea condițiilor de mediu.

1.1.3. Indicatori de mediu

Interesul manifestat pentru o dezvoltare durabilă, ca alternativă la procesul evident de deteriorare a mediului, impune tot mai multor țări reexaminarea posibilităților de evaluare și supraveghere a stării ecosistemelor naturale, de depistare a cauzelor și tendințelor de schimbare a funcționalității acestora.

Indicatorii de mediu sunt considerați ca fiind un instrument necesar în proiectarea strategiei pentru o dezvoltare durabilă.

În principiu, nu se poate vorbi de un sistem de indicatori universal valabili, acesta trebuind să corespundă cadrului conceptual și scopurilor specifice, promovate în timp și spațiu. Dincolo de deosebirile de nuanță sau de conținut, conform studiilor elaborate sub egida OECD, un asemenea sistem de indicatori trebuie să contribuie la:

– evaluarea stării mediului în concordanță cu intensitatea schimbărilor ce au loc în legătură cu calitatea acestuia, cu obiectivele definite prin politica națională și acordurile internaționale.

Relevanta indicatorilor de mediu prezintă o mare importanță pentru respectarea “dreptului de a ști al publicului” despre tendințele în evoluția calitații apei și aerului, a altor aspecte ale mediului ce au implicații asupra sănătății și bunăstării populației ;

– integrarea intereselor de mediu în politicile sectoriale. Aceasta se face prin extinderea sistemului indicatorilor de sector care arată progresul realizat în protecția mediului, precum și prin legăturile dintre politica economică și tendințele din sectoarele cheie (agricultura, energie, transport etc.), pe de o parte și mediu pe de altă parte;

– integrarea intereselor de mediu în politicile economice mai generale, prin bilanțuri de mediu, în special la nivelul macro.

Indicatorii de mediu pot fi grupați în doua mari categorii:

– indicatori ai călitații mediului ;

– indicatori ai sursei (emisiei).

Indicatori ai calității mediului

Indicatori ai sursei (emisiei)

Acești indicatori au fost adoptați de O.E.C.D. și vizează:

1. emisiile de CO2, SO2 , NOx ;

2. emisiile de gaz cu efect de seră;

3. schimbarea categoriei de folosintă a terenurilor ;

4. utilizarea îngrăsămintelor chimice ;

5. folosirea resurselor de apă;

6. utilizarea resurselor forestiere ;

7. comerțul cu lemn ;

8. pescuitul ;

9. deșeurile din activitatea de producție ;

10. deșeuri orășenești ;

11. accidente industriale ;

12. creșterea activității economice ;

13. structura producției și a consumului de energie ;

14. producția industrială;

15. transportul ;

16. consumul populației ;

17. evoluția demografică .

1.1.4. Relatia mediu-economie

Orice proces economic evoluează între doi poli – producție și consum – aflați în relația de interdependență, deci de recunoaștere a rolului activ al fiecăruia dintre ei. Producția presupune un input de materii prime, materiale, etc. și un sistem de tehnologii care să transforme cu un anumit randament aceste inputuri în bunuri de consum, în cadrul unor filiere specifice, strict necesare, dar și a unor filiere adiacente.

Relația “mediu – economie” (fig. 1) prezintă două componente :

– forma materiilor prime, spațiului de producție, energiei, biodiversității care se constituie într-o “supapă” pentru mediu. Această “supapă” se definește în raport cu disponibilul potențial față de un stoc necesar, ceea ce semnifică faptul că mediul asigură suportul inputurilor economice în anumite limite ;

– stocurile de mediu, implicate în menținerea echilibrului ecologic, a căror structură se poate modifica odată cu mutațiile calitative în plan tehnologic.

Relația “economie – mediu” prezintă, de asemenea, două componente :

– un “mesaj” material către mediu, reprezentat de emisii, deșeuri, degradări fizice etc. rezultat în urma activității de producție și consum, a cărui dimensiune depinde de performanțele celor doi poli;

– ansamblul efectelor induse de “mesajul” material al economiei către mediu, dependente de fazele succesionale ale acestuia : dacă “mesajul” se adresează unor zone fragile, efectele sunt mai mari, iar dacă se adresează unor zone cu funcționalități stabile, efectele sunt mai mici .

Desigur, intensitatea efectelor depinde, în egală măsură și de nivelul “mesajului” : atunci când acesta depășește capacitatea de reciclare de care

dispune mediul ( funcția de reciclare nefiind totuși o funcție specifică mediului, ci una de adaptare, care presupune consumuri suplimentare de energie, exercitând presiuni auspra fluxului energetic al unui ecosistem), apare fenomenul de poluare reală, care afectează funcțiile specifice mediului.

Fig. 1 Schema simplificată a circuitului resurselor

1.1.5. Relația creștere economică – protecția mediului în perspectiva dezvoltării durabile

Economia protecției mediului înconjurător presupune necesară realizarea unei dezvoltări ecologice compatibile între om, economie și mediu, considerându-se că există o strânsă legătură între dezastrele naturale, mutațiile ambientale și dezvoltarea economică a oricărui stat ce își propune să o aplice.

De asemenea, reconstrucția durabilă a economiei românești este o adaptare a conceptului de dezvoltare durabilă la condițiile concrete din țara noastră, în contextul implementării economiei protecției mediului.

De aceea, strategiile bazate pe conceptul de reconstrucție durabilă care se pot construi în economia protecției mediului pot avea următoarele trăsături comune:

– valorificarea maximală a infrastructurii existente, a acumulărilor antropice făcute în scop productiv, a cunoașterii ancestrale și tradiționale a populației, a cunoașterii actuale;

– a construi, a reconstrui în loc de a demola;

– selectarea obiectivelor strategice precumpănitor după criteriul intereselor naționale, subsumate acestora înscriindu-se criteriile dezvoltării durabile.

Încercarea de a combina toate aceste elemente care definesc într-un fel sau altul economia protecției mediului înconjurător poate conduce la o eficientizare a economiei țării noastre.

În ultimii anii s-a conștientizat puternica legătură care există între mediul natural și economie, ajungându-se la concluzia că trebuie să se realizeze o îmbinare cât mai eficientă a politicilor ecologice cu cele economice. Din acest punct de vedere politicile ecologice intervin abia atunci când obiectivele economice au fost atinse, iar mediul înconjurător a avut de suferit de pe urma activității economice, fiind necesară refacerea acestuia.

Realizarea unei dezvoltări pe termen lung presupune o interdependență între mediu și sistemul decizional, fiind necesară o redistribuire a prezumțiilor economice convenționale, la nivel național și internațional, atât în sectorul public, cât și în cel privat, precum și integrarea ecologică și socio-economică planificată în vederea construirii stabilității.

Într-o primă fază s-a considerat că între creșterea economică și protecția mediului înconjurător nu există o legătură semnificativă. „Unii

specialiști au considerat că emisiile poluante în mediu nu au nici o influență asupra ritmurilor creșterii economice. Acest lucru este susținut prin aceea că separarea poluării de creșterea economică ar fi rezultatul substituirii și economisirii în domeniul utilizării resurselor.”

De aceea, o stopare a creșterii economice n-ar provoca nici o reducere semnificativă a emisiilor poluante. Pe de altă parte, exista ideea că creșterea economică ar implica, în mod inevitabil, majorarea consumului de energie și de materii prime și, în același timp, creșterea emisiilor poluante, indiferent de forma acestora:lichidă, solidă sau gazoasă.

Totuși, s-a putut constata, de-a lungul timpului, că o dată cu majorarea producției are loc și o sporire a emisiilor poluante în mediul înconjurător și, ca atare, o creștere a poluării. Separarea celor două activități nu este decât relativă, performanțele înregistrate în anumite domenii constând, doar, în apariția de noi tipuri de emisii poluante, ce pot fi contracarate prin anumite elemente care măresc siguranța activității economice respective.

Prin această concepție nu s-au putut evita problemele legate de poluanții cu efect cumulat sau stocarea materialelor și deșeurilor periculoase. Neglijarea relației existente între creșterea economică și poluarea mediului înconjurător nu face decât să transforme, pe termen lung, politica de mediu într-o politică reparatorie.

O a doua idee vehiculată a fost aceea conform căreia activitatea de protecție a mediului s-ar realiza mai ușor dacă ar exista o creștere economică puternică sau, chiar, creșterea economică ar condiționa îmbunătățirea situației în domeniul protecției mediului înconjurător.

Acest lucru a fost susținut prin faptul că intr-o perioadă în care societatea înregistrează o creștere economică există fondurile necesare pentru a finanța activități eficiente de protecție a mediului înconjurător. Teoria permite validarea acestei ipoteze, dar datele concrete temperează optimismul care rezultă din această teză. Se constată că este eronat să se considere că ponderea, în creștere, pe care o au serviciile în structura economiei are în mod automat efecte pozitive asupra mediului.

Noile tehnologii antrenează raționalizarea modalităților de producție prin creșterea productivității și a venitului real, ceea ce are drept consecință majorarea cererii de bunuri și servicii, care este generatoare de poluare. „Chiar dacă s-ar adopta o politică economică în care să se coreleze creșterea economică cu reducerea poluării, tendința generală ar fi cea a unui drum către o criză ecologică.”

Schimbările structurale ce au loc datorită modului actual de

creștere nu antrenează automat nici un efect favorabil, de dimensiunile

care ar trebui, asupra mediului înconjurător. Până în prezent, sumele acordate din veniturile fiscale creșterii economice nu au avut ca efect și creșterea celor acordate pentru acțiunile de protecție a mediului, lăsându-se în grija generațiilor viitoare rezolvarea acestor probleme.

Cea de a treia concepție referitoare la creșterea economică și protecția mediului este cea în care procesul creșterii economice nu este compatibil cu acțiunea de protecție a mediului, aceasta din urmă fiind un obstacol în calea creșterii economice.

Evaluare politicii de protecție a mediului nu poate fi determinată decât cu ajutorul unor calcule și procedee foarte complexe, în timp ce creșterea economică poate fi evaluată prin nivelul bunăstării sociale, prin majorarea potențialului productiv sau prin sporirea PIB-ului real.

Dacă luăm în considerare primul mod de evaluare a creșterii economice, și anume bunăstarea socială globală, cele două procese tind să evolueze în același ritm și să aibă efecte pozitive unul asupra celuilalt. Astfel, acțiunile de protecție a mediului ce contribuie la suprimarea sau reducerea poluării, cel puțin pe termen scurt, aduc o creștere a nivelului bunăstării globale.

În ceea ce privește majorarea potențialului productiv, între creșterea economică și protecția mediului există o armonie, mai ales pe termen lung, deoarece unele resurse naturale, cum sunt apa, solul, aerul etc., pot provoca, la un moment dat, deteriorarea condițiilor de producție și a posibilităților de creștere atât la nivel individual, cât și la nivel regional sau național.

În calculul produsului intern brut se iau în considerare numai tranzacțiile de piață, neținându-se cont de resursele rare și de efectele măsurilor de protecție a mediului asupra PIB-ului. De asemenea, se lasă de o parte anumite câștiguri, cum sunt cele legate de dezvoltarea sectorului specific protecției mediului și de progresele înregistrate în domeniul ecotehnologiilor sau de majorarea ritmurilor investiționale antrenate de măsurile preventive impuse de aplicarea politicii de protecție a mediului. De aceea această abordare a creșterii economice nu este suficient de satisfăcătoare.

Compensarea efectelor negative și pozitive asupra creșterii economice rezultate din majorarea capacităților de producție și a productivității, ca și din măsurile de protecție a mediului nu se poate face la fel în toate fazele dezvoltării economice. De aceea, bilanțul costuri-avantaje trebuie realizat pe termen lung și nu pe termen scurt.

Cea de a patra teză consideră că, în prezent, „într-o politică de creștere economică trebuie luată în calcul dimensiunea calitativă a procesului, care integrează și exigențele privind respectul ce trebuie oferit mediului.” În acest moment, dimensiunea cantitativă, și anume majorarea PIB-ului, își pierde din importanță, ne mai ocupând primul loc.

S-a exprimat opinia conform căreia este necesară o creștere economică echilibrată măsurată nu numai prin intermediul majorărilor cantitative ale venitului, producției și potențialului economic, realizându-se astfel importanța și necesitatea unei îmbunătățiri calitative a bazelor naturale ale vieții.Uniunea Europeană a impus statelor membre să promoveze o creștere economică durabilă și neinflaționistă respectând mediul, convenindu-se, în principiu, să se compare utilitățile, ce rezultă din majorarea PIB-ului cu desutilitățile, ce decurg din insuficienta luare în considerare a obiectivelor calitative legate de mediul înconjurător.

1.1.6. Ecoturismul rezultanta a unei economii de mediu eficienta

Odată cu intrarea în noul mileniu, devenim tot mai conștienți de complexitatea, fragilitatea și valoarea inestimabilă a planetei noastre. În același timp, turismul tinde să devină o expresie tot mai populară a acestei conștiințe. Datorită evoluției transporturilor și tehnologiei informației, tot mai multe zone îndepărtate au devenit accesibile, fapt ce a contribuit la o ascensiune rapidă a turismului în arii naturale.

Devine tot mai evident că dezvoltarea turismului în arii naturale sensibile în absența unui management corespunzător poate prezenta o amenințare pentru integritatea ecosistemelor și a comunităților locale. Un număr tot mai mare de vizitatori în zone fragile din punct de vedere ecologic

poate duce la o degradare puternică a mediului. De asemenea, comunitățile locale și cultura indigenă pot fi influențate negativ de afluxul crescut de vizitatori străini cu un stil de viață modern. În plus, schimbările climatice, instabilitatea economică și condițiile politico-sociale pot face din turism o afacere riscantă, mai ales în zonele puternic dependente de această activitate economică.

Partea bună este că aceeași ascensiune a turismului creează numeroase oportunități atât pentru conservare cât și pentru bunăstarea comunităților locale. Ca răspuns la interesul crescut pentru cunoașterea naturii, dar și la semnalele de alarmă venite din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, s-a conturat treptat o nouă etică a călătoriei numită ecoturism. Ecoturismul poate furniza veniturile atât de necesare pentru protejarea parcurilor naționale și a altor arii naturale, venituri care nu ar putea fi obținute din alte surse. De asemenea, ecoturismul poate constitui o alternativă viabilă de dezvoltare economică pentru comunitățile cu puține activități generatoare de venit. Mai mult, ecoturismul poate spori nivelul de educație și conștiință al turiștilor, transformându-i în susținători entuziaști ai conservării mediului natural și cultural.

Ecoturismul își trage rădăcinile din mișcarea de conservare a biosferei, el dovedindu-se o sursă importantă de venituri pentru ariile naturale care aveau nevoie de protecție. Cercetările întreprinse în Kenya în anii 70 au arătat că beneficiile economice ale turismului în arii sălbatice au depășit cu mult vânătoarea, activitate care a și fost interzisă în anul 1977. La începutul anilor 80, pădurile tropicale și recifele de corali au devenit subiectul unor nenumărate studii științifice și filme documentare. Acest interes a condus la apariția unor mici afaceri locale axate mai ales pe ghidarea cercetătorilor și reporterilor în zone sălbatice. Treptat, aceste afaceri au devenit prospere în țări ca Ecuador și Costa Rica, și o adevărată industrie a început să se dezvolte pentru a satisface nevoile unor grupuri mici de turiști, în principal naturaliști și iubitori ai vieții sălbatice.

La începutul anilor 80, întreprinzătorii din turismul bazat pe atracții naturale au început să prospere în întreaga lume, odată cu interesul tot mai mare pentru mediu și pentru călătoriile în aer liber. Apariția unor echipamente de călătorie și campare tot mai performante a favorizat acest

fenomen. Unele companii și-au dat seama că ar putea avea inițiativa de a conserva mediul prin sponsorizarea unor grupări locale de conservare sau prin colectare de fonduri. Curând, ei au învățat că instruind și angajând localnici pentru a conduce afacerea aveau numai de câștigat și în același timp puteau oferi populației locale beneficii importante. Touroperatorii care vând produse turistice în Insulele Galapagos, Costa Rica, Kenya și Nepal sunt printre primii care au avut astfel de inițiative și pot fi considerați pionieri ai ecoturismului., deși nu au avut la îndemână un set de principii, așa cum le cunoaștem în prezent.

Ecoturismul poate fi privit așadar, mai întâi ca o oportunitate de afaceri, apoi ca un concept cu principii, studiat de cercetători și organizații non-guvernamentale încă de la sfârșitul anilor ’80 și ca un segment de piață în plină evoluție, fiind o formă a turismului în arii naturale.

1.1.6.1. Conceptul de ecoturism

Există multe trăsături asociate cu ideea de ecoturism, printre care: durabilitate, responsabilitate, protejare, conservare, atitudine prietenoasă față de mediu și nu în ultimul rând „verde”, un cuvânt la modă pentru această nouă industrie. De aici și numeroase confuzii între ecoturism și termeni ca: turism durabil, turism responsabil, turism alternativ, turism verde, geoturism.

Dacă termenul de turism durabil a fost clarificat pe larg în capitolul precedent, vom încerca în continuare să aducem lumină și în cazul celorlalți termeni menționați.

Termenul de „turism responsabil” atrage atenția asupra faptului că cea mai mare parte a activităților turistice nu sunt responsabile: populația locală este exploatată, resursele naturale și culturale nu sunt respectate și ocrotite. Termenul este folosit adesea ca echivalent al turismului durabil

și sugerează faptul că toți cei implicați într-o activitate turistică, turiști sau prestatori, trebuie să adopte o atitudine responsabilă față de destinația turistică. O variantă asemănătoare este „ turismul conștient”, care încurajează o înțelegere mai profundă a naturii, oamenilor și locurilor.

Un alt termen întâlnit adesea este cel de „turism alternativ”. Problema în acest caz este că termenul se definește prin ceea ce nu este, adică turismul tradițional. Turiștii nu își descriu interesele ca fiind alternative, iar serviciile sau destinațiile pe care le aleg sunt tot cele care îi motivează de obicei: natura, religia, educația, aventura, etc. Intenția și în acest caz nu este de a desemna o nouă formă de turism ci de a sugera un alt fel de comportament, o mentalitate alternativă celei predominante în turismul clasic.

Termenul „turism verde” este folosit de obicei ca o versiune neacademică a turismului durabil.

Societatea „National Geografic” a lansat termenul de „geoturism”, ca fiind: „forma de turism care sprijină sau îmbunătățește caracteristicile geofizice ale unui spațiu – mediul înconjurător, cultura, estetica, patrimoniul și bunăstarea locuitorilor.”

Definirea ecoturismului

Pe măsură ce ecoturismul se dezvoltă și câștigă popularitate, apar diferite obstacole care vor trebui surmontate. Problema unei definiții specifice este unul dintre ele. Dificultatea provine din faptul că ecoturismul nu poate fi descris doar prin activitatea desfășurată, așa cum se întâmplă cu alte forme de turism (turism de aventură, turism balnear, turism de afaceri, etc.). Ecoturismul incorporează întotdeauna activități diverse în mijlocul naturii (drumeții, ascensiuni montane, observarea viețuitoarelor în habitatul lor natural, etc.), dar poate include și activități culturale. Ecoturismul are și

o importantă componentă educațională, este o șansă de a învăța respectul pentru natură și pentru cultura locală, iar pentru unii o șansă de auto-reflecție inspirată de frumusețea împrejurimilor. Un alt aspect caracteristic ecoturismului este obținerea beneficiilor pentru comunitatea locală. Aceasta

înseamnă angajarea personalului de pe plan local, aprovizionarea cu produse locale, implicarea localnicilor în luarea deciziilor și organizarea activităților turistice.

Una dintre primele definiții ale ecoturismului întâlnite în literatura de specialitate este cea dată în anul 1988, în cadrul Programului din Belize inițiat de Rio Bravo Conservation &Management Area: „ecoturismul este o forma de turism cu impact scăzut asupra mediului, bazat pe aprecierea

acestuia și unde se depune un efort conștient în vederea reinvestirii unei părți adecvate din venituri pentru conservarea resurselor pe care se bazează. Este o formă de turism durabil și care asigură beneficii populației locale.”

Societatea Internațională de Ecoturism (TIES) a elaborat în 1991 o definiție mai succintă: „călătoria responsabilă în arii naturale, care conservă mediul și susține bunăstarea populației locale.”

În 1996, Uniunea Mondială pentru Conservare formulează propria definiție astfel: „Ecoturismul este călătoria responsabilă față de mediu în zone naturale relativ nealterate, cu scopul aprecierii naturii (și a oricăror atracții culturale trecute și prezente), care promovează conservarea, are un impact negativ scăzut și asigură o implicare socio-economică activă și aducătoare de beneficii pentru populația locală.”

Lista definițiilor ar putea continua, pentru că fiecare organizație sau autor a încercat să impună o variantă proprie. Deși anumite detalii variază, majoritatea definițiilor ecoturismului reflectă o formă distinctă de turism, care întrunește patru criterii de bază și anume:

– se desfășoară în spații naturale și culturale;

– implică măsuri de conservare;

– încurajează implicarea comunității locale;

– susține bunăstarea localnicilor.

Dacă un proiect sau produs turistic îndeplinește toate aceste criterii, atunci ne aflăm cu siguranță în fața unui produs ecoturistic autentic, însă acest lucru se întâmplă destul de rar în practică.

Multitudinea definițiilor și lipsa unui sistem unitar de acreditare duc la diferite interpretări din partea celor implicați. Chiar dacă ei sunt de acord asupra criteriilor de bază, ponderea acestora în produsul turistic este diferită. Spre exemplu, proiectele întreprinse de unele grupuri de conservare pot avea

strategii de protejare a mediului foarte eficiente, dar tind să înlăture participarea locală, neglijează acțiunile de marketing și dau dovadă de o slabă cunoaștere a industriei turistice. Pe de altă parte, mari firme de turism oferă vacanțe în natură care sunt foarte profitabile, dar fără a întreprinde acțiuni de conservare și fără a implica populația locală în organizarea produsului turistic. Desigur, nu putem spune că serviciile turistice care nu includ toate cele patru componente au întotdeauna o calitate scăzută, spunem doar că nu reprezintă o activitate ecoturistică.

Există multe trăsături asociate cu ideea de ecoturism, printre care: durabilitate, responsabilitate, protejare, conservare, atitudine prietenoasă față de mediu și nu în ultimul rând „verde”, un cuvânt la modă pentru această nouă industrie. De aici și numeroase confuzii între ecoturism și termeni ca: turism durabil, turism responsabil, turism alternativ, turism verde, geoturism.

Dacă termenul de turism durabil a fost clarificat pe larg în capitolul precedent, vom încerca în continuare să aducem lumină și în cazul celorlalți termeni menționați.

Termenul de „turism responsabil” atrage atenția asupra faptului că cea mai mare parte a activităților turistice nu sunt responsabile: populația locală este exploatată, resursele naturale și culturale nu sunt respectate și ocrotite. Termenul este folosit adesea ca echivalent al turismului durabil și sugerează faptul că toți cei implicați într-o activitate turistică, turiști sau prestatori, trebuie să adopte o atitudine responsabilă față de destinația turistică. O variantă asemănătoare este „ turismul conștient”, care încurajează o înțelegere mai profundă a naturii, oamenilor și locurilor.

Un alt termen întâlnit adesea este cel de „turism alternativ”. Problema în acest caz este că termenul se definește prin ceea ce nu este, adică turismul tradițional. Turiștii nu își descriu interesele ca fiind alternative, iar serviciile sau destinațiile pe care le aleg sunt tot cele care îi motivează de obicei: natura, religia, educația, aventura, etc. Intenția și în acest caz nu este de a desemna o nouă formă de turism ci de a sugera un alt fel de comportament, o mentalitate alternativă celei predominante în turismul clasic.

Termenul „turism verde” este folosit de obicei ca o versiune neacademică a turismului durabil.

Societatea „National Geografic” a lansat termenul de „geoturism”, ca fiind: „forma de turism care sprijină sau îmbunătățește caracteristicile geofizice ale unui spațiu – mediul înconjurător, cultura, estetica, patrimoniul și bunăstarea locuitorilor.”

Ca o concluzie și, totodată, reprezentând punctul de vedere al autorilor, vom spune că “ecoturismul este o formă de turism desfășurată în arii naturale, al cărui scop îl reprezintă cunoașterea și aprecierea naturii și culturii locale, care presupune măsuri de conservare și asigură o implicare activă, generatoare de beneficii pentru populația locală”.

Principiile ecoturismului

Ecoturismul este o componentă a domeniului turismului durabil. În figura nr. 1 se poate observa locul ecoturismului în procesul evoluției spre forme de turism durabil. Figura demonstrează, de asemenea, faptul că ecoturismul este o versiune durabilă a turismului în arii naturale, incluzând în același timp și elemente ale turismului rural și cultural.

Ecoturismul este prin definiție o formă de turism care respectă principiile dezvoltării durabile.

Totuși, este important să menționăm faptul că toate formele de turism și toate activitățile turistice ar trebui să tindă spre o dezvoltare durabilă. Începând cu planificarea și dezvoltarea infrastructurii turistice și terminând cu activitatea de marketing, toate operațiunile turistice trebuie să aibă în vedere criterii durabile din punct de vedere economic, social, cultural și de mediu.

Întrucât ecoturismul a fost inițial doar o idee și nu o disciplină, multe organizații l-au promovat fără a-i cunoaște principiile de bază. Eforturi pentru stabilirea unor principii și criterii de acreditare recunoscute pe plan internațional au fost inițiate încă din anul 1990, dar procesul a evoluat

foarte încet, dată fiind diversitatea domeniilor, experiențelor, regiunilor implicate. Este recomandat ca fiecare regiune în care se practică ecoturismul să dezvolte propriul sistem de principii, linii directoare și criterii de certificare, bazate pe materialele disponibile pe plan internațional.

Societatea Internațională de Ecoturism a sintetizat rezultatele tuturor dezbaterilor din 1991 până în prezent într-un set de principii redate mai jos, care au fost acceptate și preluate de tot mai multe organizații, guverne, firme private, universități și comunități locale.

Figura nr. 1. Ecoturismul ca formă a turismului durabil

Participanții la Summit-ul Mondial al Ecoturismului , desfășurat la Quebec în mai 2002, au recunoscut faptul că ecoturismul respectă principiile turismului durabil referitoare la impactul economic, social și de mediu, formulând în plus câteva principii specifice:

• Ecoturismul contribuie activ la conservarea patrimoniului natural și cultural.

• Ecoturismul include comunitățile locale în activitățile de planificare, dezvoltare și operare și contribuie la bunăstarea lor.

• Ecoturismul implică explicații complete și interesante pentru vizitatori, privind resursele naturale și culturale.

• Ecoturismul este destinat în special vizitatorilor individuali precum și grupurilor organizate de mici dimensiuni.

Principiile ecoturismului

• Minimizarea impactului negativ asupra naturii și culturii, impact ce ar

putea distruge destinația turistică.

• Educarea turistului cu privire la importanța conservării.

• Sublinierea importanței unor operatori responsabili, care să coopereze cu populația și cu autoritățile locale, în vederea satisfacerii nevoilor comunității.

• Furnizarea de fonduri pentru conservare și pentru managementul ariilor naturale protejate.

• Accentuarea necesității unei zonări turistice regionale și a planificării

fluxurilor de turiști pentru regiunile sau ariile naturale ce vor deveni

destinații ecoturistice.

• Necesitatea utilizării studiilor sociale și de mediu, precum și a unor

programe de monitorizare pe termen lung, pentru evaluarea și minimizarea impactului.

• Lupta pentru maximizarea beneficiilor economice ale țării gazdă, ale

comunităților și firmelor locale și mai ales ale locuitorilor din zona

ariilor naturale și protejate.

• Asigurarea unei dezvoltări a turismului care nu depășește o anumită

limită a schimbării din punct de vedere social și al mediului, limită

determinată de cercetători în colaborare cu rezidenții.

• Utilizarea unei infrastructuri dezvoltate în armonie cu mediul natural

și cultural, minimizând utilizarea combustibililor fosili și conservând

vegetația și fauna locală.

1.1.6.2. Ecoturismul ca segment de piață

Ecoturismul este o industrie mică, dar care se extinde rapid, în cadrul unei nișe guvernate de forțele și de legile pieței. El a fost promovat inițial ca fiind echivalent cu turismul în arii naturale, iar lipsa politicilor sociale și de mediu din unele țări, firme și destinații a condus la o confuzie generală în

privința sensului ecoturismului ca segment de piață. Astfel s-a simțit nevoia unor linii directoare specifice și a unor sisteme de acreditare bazate pe criteriile dezvoltării durabile, iar discuțiile referitoare la aceste probleme sunt în plină desfășurare.

Figura nr.2 prezintă locul ecoturismului în cadrul pieței turismului. El apare ca o subpiață a turismului în arii naturale și în același timp având legături puternice cu turismul cultural și rural.

Figura nr. 2. Ecoturismul ca segment de piață

În viziunea lui P. Eagles, turismul în arii naturale este acea formă a turismului în care activitățile desfășurate sunt dependente de caracteristicile cadrului natural. El are la bază două componente fundamentale: un nivel calitativ ridicat al mediului înconjurător și oferirea unor servicii

specifice.

Întrucât tot mai mulți turiști și-au manifestat dorința de a-și petrece timpul liber în mijlocul naturii, segmentul de piață a devenit suficient de vast pentru a permite fragmentarea sa în patru nișe distincte:

– ecoturism;

– turism de aventură;

– turism în medii sălbatice;

– camparea, diferențiate în funcție de motivația principală a călătoriei. Fiecare dintre aceste segmente are un echipament specializat, necesități informaționale distincte, impact diferit asupra mediului.

Turismul de aventură (cel mai puțin orientat spre principii ecologice) este călătoria în locuri noi și palpitante cu intenția de a căuta aventura. Turiștii care practică această formă de turism nu urmează un program fix, preferând spontaneitatea și incertitudinea. Turismul de aventură include adesea activități cum ar fi: alpinism, scufundări sub-acvatice, ciclism extrem, kayak-canoe, etc., necesitând rezistență și abilități fizice. Deși acest tip de turism se desfășoară de obicei în mijlocul naturii, el implică puțin sau deloc protejarea și conservarea mediului.

Turismul în medii sălbatice înseamnă călătoria în locuri neatinse de om, nepoluate, pentru a cunoaște și a te bucura de natură, pentru a observa animalele, păsările și peștii în mediul lor natural.

Aceste călătorii implică utilizarea unor mijloace de locomoție nepoluante ca mersul cu bicicleta, cu barca, cu animale de tracțiune, pe jos. Acest tip de călătorie trezește interesul pentru frumusețile naturii, dar contribuie puțin la conservarea echilibrului fragil al naturii.

Camparea presupune călătoria într-un spațiu aflat undeva între civilizație și sălbăticie, de cele mai multe ori cu familia sau prietenii și folosind uneori ca mijloc de locomoție automobilul (carcamping). Motivația principală este relaxarea în mijlocul naturii, dar utilizarea automobilului indică o lipsă a preocupării pentru protejarea mediului.

Ecoturismul se deosebește de turismul în natură prin accentul pus pe conservare, educare, responsabilitate și implicarea activă a comunității locale. Un turist în arii naturale poate merge să observe comportamentul păsărilor, însă un ecoturist va merge să privească păsările însoțit de un ghid

local și va sta în cabana unui localnic, contribuind astfel la prosperitatea economiei locale.

Dimensiunile pieței ecoturistice

Întrucât se definește prin obiectivele sale de conservare a naturii și sprijinire a populației locale, ecoturismul este greu de cuantificat. De aceea, până acum nu s-au realizat studii riguroase pentru a determina câți turiști în arii naturale sunt într-adevăr motivați de principiile ecoturismului.

Ecoturismul este studiat în ansamblu, ca turism în natură, ducând la estimări false asupra dimensiunilor pieței. Cercetările privind turismul în arii naturale arată că 50% din numărul total de turiști își doresc să viziteze o zonă naturală în timpul vacanței, ceea ce ar putea include și un scurt popas într-un parc național. Este un segment larg, dar foarte diferit de cel motivat de dorința de a învăța despre viața sălbatică și cultură cu un ghid local, de a sprijini dezvoltarea locală durabilă.

O estimare nu foarte precisă arată că sosirile internaționale de ecoturiști au atins 7% din piața turistică (Lindberg, 1997), sau aproximativ 45 milioane persoane în 1998, așteptându-se o creștere de până la 70 milioane în 2010. Cele mai apreciate destinații ecoturistice au înregistrat în ultimul deceniu creșteri impresionante ale numărului de vizitatori în arii protejate și în alte zone naturale. Deși simpla vizitare a unui parc național sau arie protejată nu reprezintă ecoturism, ci turism în natură, evoluția numărului de vizitatori din aceste zone este un indicator și pentru tendințele din ecoturism.

Cercetările întreprinse la începutul anilor ’90 au înregistrat o creștere masivă a turismului în parcuri naționale pe principalele piețe ecoturistice, indicând o schimbare a preferințelor turiștilor, de la destinațiile europene tradiționale, la o gamă mai largă de destinații în arii naturale, majoritatea în țări cu economie slab dezvoltată. Spre exemplu, numărul vizitatorilor străini în parcurile naționale din Costa Rica a crescut de la 65.000 în 1982 la 273.000 în 1991 – o creștere anuală de 30%.

1.1.7. Legislația în domeniul protecției mediului în România

Apariția legilor și actelor normative în domeniul mediului au făcut necesară apariția unei ramuri specifice a dreptului, și anume dreptul mediului. Acesta își propune reglementarea raporturilor de cooperare dintre state și alte entități naționale, ca și cele din interiorul statelor, „vizând protecția biosferei împotriva deteriorărilor majore care ar putea să-i perturbe funcționarea normală.”

Inițial, abordarea juridică a problemelor protecției și conservării mediului a fost făcută în termenii tradiționali ai reglementărilor interstatale. Ca atare, metoda de reglementare a fost și este încă aceea a „conflictului” între suveranități, sub forma dreptului statului de a utiliza în mod exclusiv teritoriul său și de a autoriza activitățile indiferent de ce consecințe vor avea acestea asupra mediului. Dar, această abordare s-a dovedit a fi insuficientă în comparație cu situațiile întâlnite în viața reală, apărând astfel necesitatea dezvoltării legislației corespunzătoare protecției și conservării mediului.

Reglementările în domeniul mediului urmăresc printre altele realizarea protecției mediului, deoarece acestea au în vedere atingerea unui rezultat concret. De asemenea, ele constituie, adesea, o sumă de acte (declarații, carte, coduri de conduită, planuri, strategii, programe) ce nu au întotdeauna valoare juridică directă, având în schimb funcții importante pentru procesul de codificare a normelor de drept.

Mediul și reglementările sale pot constitui și un factor de dezvoltare a cooperării internaționale, problematica ecologică reprezentând un element important al dialogului nord-sud și est-vest și, mai ales, al dialogului mondial.

După 1989 și în România activitatea de protecție a mediului a căpătat o importanță tot mai mare în toate domeniile. Astfel, în domeniul juridic și-a făcut simțită prezența această activitate, elaborându-se legi, acte normative, hotărâri guvernamentale etc.

La 1 februarie România a semnat cu UE Acordul European, recunoscându-se explicit ca o condiție importantă pentru integrarea României în Uniunea Europeană necesitatea armonizării legislației românești existente și viitoare cu cea a UE. De aceea Comisia Europeană a fost invitată să colaboreze și să furnizeze asistența necesară care să faciliteze acest proces cu scopul de a pregăti România să devină membră cu drepturi depline în UE.

Ca atare, România a trebuit să adopte un drum al reformei legislative în domeniul mediului și al aproximării și armonizării legislației ei cu sistemul legislativ din UE.

În decembrie 1995 este promulgată Legea protecției mediului (legea nr.137/1995) ce presupune „reglementarea protecției mediului, obiectiv de interes public major, pe baza principiilor și elementelor strategice care au ca rezultat o dezvoltare durabilă a societății.”

Principiile și elementele strategice ce stau la baza acestei legi în vederea asigurării unei dezvoltări durabile sunt:

– principiul precauției în luarea deciziei;

– principiul prevenirii riscurilor ecologice și a producerii daunelor;

– principiul conservării biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural;

– principiul „poluatorul plătește”;

– înlăturarea cu prioritate a poluanților care periclitează nemijlocit și grav sănătatea oamenilor;

– crearea sistemului național de monitorizare integrată a mediului;

– utilizarea durabilă;

– menținerea și ameliorarea calității mediului și reconstrucția zonelor deteriorate;

– crearea unui cadru de participare a organizațiilor neguvernamentale și a populației la elaborarea și aplicarea deciziilor;

– dezvoltarea colaborării internaționale pentru asigurarea calității mediului.

Aplicarea în practică a acestor principii se poate realiza prin următoarele modalități:adoptarea politicilor de mediu armonizate cu programele de dezvoltare; obligativitatea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului în faza inițială a proiectelor, programelor sau activităților; corelarea planificării de mediu cu cea de amenajare a teritoriului și de urbanism; introducerea pârghiilor economice stimulative sau corective; elaborarea de norme și standarde, armonizarea acestora cu reglementările internaționale și introducerea programelor pentru conformare; promovarea cercetării fundamentale și aplicative în domeniul protecției mediului etc.

Statul recunoaște tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos, garantând în acest scop dreptul la informațiile privind calitatea mediului; dreptul de a se asocia în organizații de apărare a calității mediului; dreptul de consultare în vederea luării deciziilor privind dezvoltarea politicilor, legislației și a normelor de mediu; dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.

Protecția mediului constituie o obligație a autorităților administrației publice centrale și locale, precum și a tuturor persoanelor fizice și juridice. Responsabilitatea privind protecția mediului revine autorității centrale pentru protecția mediului (Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului) și agențiilor sale teritoriale (Agenții de Protecție a Mediului).

Această lege a înlocuit Legea nr.9/1973 privind protecția mediului înconjurător care nu cuprindea toate situațiile ce existau în acel moment în cadrul mediului natural. Dar, în anul 2003 Legea protecției mediului (legea nr.137/1995) a fost înlocuită prin Legea nr. 294 privind aprobarea Ordonanței nr.91/2002 pentru modificarea și completarea Legii protecției mediului.

Actul normativ prevede introducerea obligativității obținerii avizului de mediu și pentru proiectele de dezafectare aferente activităților cu impact semnificativ asupra mediului. Obligațiile în domeniul protecției atmosferei sunt impuse și persoanelor fizice.

În ceea ce privește protecția apelor, legea impune persoanelor fizice și juridice obligații suplimentare constând, în principal, în interdicția de deversare în apele de suprafață sau subterane a substanțelor toxice (ape uzate, substanțe petroliere etc.) și în interdicția de depozitare a deșeurilor în zona apelor, în albiile râurilor sau în zonele umede.

Este incriminată ca infracțiune continuarea activității fără obținerea acordului și/sau autorizației de mediu, după aplicarea sancțiunii contravenționale.

Anul 1996 aduce o nouă serie de acte normative și de legi între care un Ordin pentru aprobarea Procedurii de reglementare a activităților economice și sociale cu impact asupra mediului înconjurător (Ordinul nr.125), Regulamentul de atestare pentru elaborarea studiilor de impact asupra mediului și a bilanțurilor de mediu (Ordinul nr.278) și Legea apelor (legea nr.107).

Ordin pentru aprobarea Procedurii de reglementare a activităților economice și sociale cu impact asupra mediului înconjurător (Ordinul nr.125) își propune stabilirea procedurii pentru evaluarea impactului asupra mediului, pentru solicitarea și obținerea acordului și/sau, după caz, a autorizației de mediu și pentru alte elemente asociate acestora în concordanță cu prevederile Legii Protecției Mediului și cu acordurile și actele internaționale.

Regulamentul de atestare pentru elaborarea studiilor de impact asupra mediului și a bilanțurilor de mediu (Ordinul nr.278) stabilește procedura pentru atestarea unităților specializate, a persoanelor juridice și a persoanelor fizice în vederea efectuării evaluărilor impactului asupra mediului și a bilanțurilor de mediu în conformitate cu prevederile Legii Protecției Mediului.

Legea apelor (legea nr.107) are ca scop:

– conservarea, dezvoltarea și protecția resurselor de apă, precum și asigurarea unei curgeri libere a apelor;

– protecția împotriva oricărei forme de poluare și de modificare a caracteristicilor resurselor de apă, a malurilor și albiilor acestora;

– refacerea calității apelor de suprafață și subterane;

– conservarea și protejarea ecosistemelor acvatice;

– asigurarea alimentării cu apă potabilă a populației și a salubrității publice;

– valorificarea complexă a apelor ca resursă economică și repartiția rațională și echilibrată a acestei resurse cu menținerea și cu ameliorarea calității și productivității naturale a apelor;

– apărarea împotriva inundațiilor și oricăror alte fenomene hidrometeorologice periculoase;

– satisfacerea cerințelor de apă ale agriculturii, industriei, producerii de energie, transporturilor, acvaculturii, turismului, agrementului și sporturilor nautice, ca și ale oricăror alte activități umane.

Ordinul pentru aprobarea Procedurii de realizare a

bilanțurilor de mediu (Ordinul nr.184) detaliază procedura de realizare, tipurile, domeniile și conținutul bilanțurilor de mediu cerute în procesul de autorizare, precum și la schimbarea proprietarului, destinației sau la încetarea activităților economice și sociale cu impact asupra mediului înconjurător conform prevederilor Legii Protecției Mediului și a Legii privatizării societăților comerciale nr.58/1991, cu modificările și completările ulterioare.

Pe lângă toate aceste legi și ordine ale ministrului apelor, pădurilor și protecției mediului, în anii 2001-2002 au mai fost adoptate o serie de legi, ordonanțe de urgență, hotărâri de guvern și ordine ale ministrului MAPPM, cum sunt, de exemplu, următoarele:

Legea nr.384/2001 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a

Guvernului (OUG) nr.204/2000 pentru modificarea art.8 din Legea nr.111/1996 privind desfășurarea în siguranță a activităților nucleare;

Legea nr.426/2001 pentru aprobarea OUG nr.78/2000 privind regimul

deșeurilor;

Legea nr.454/2001 pentru aprobarea OUG nr.112/2000 pentru

modificarea și completarea Legii nr.82/1993 privind constituirea Rezervației Biosferei „Delta Dunării”;

Legea nr.462/2001 pentru aprobarea OUG nr.236/2000 privind

regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice;

Legea nr.622/2001 pentru ratificarea Acordului între Comunitatea

Europeană și România privind participarea României la Agenția Europeană de Mediu și la Rețeaua Europeană de Informare și Observare (EIONET);

Legea nr.655/2001 pentru aprobarea OUG nr.243/2000 privind

protecția atmosferei;

Legea nr. 293/2002 privind aprobarea OUG nr.93/2001 pentru

modificarea și completarea Legii nr.73/2000 privind Fondul pentru mediu;

Legea nr.471/2002 pentru protecția animalelor de laborator folosite în

scopuri științifice sau în alte scopuri experimentale;

Legea nr.458/2002 privind calitatea apei potabile;

Legea nr.293/2002 pentru aprobarea OUG nr.93/2001 pentru

modificarea și completarea Legii nr.73/2000 privind Fondul pentru mediu;

Ordonanța de urgență nr.34/2002 privind prevenirea, reducerea și

controlul integrat al poluării;

Ordonanța de urgență nr.91/2002 pentru modificarea și completarea

Legii protecției mediului nr.137/1995;

HG nr.17/2001 privind organizarea și funcționarea Ministerului

Apelor și Protecției mediului;

HG nr.625/2001 privind aprobarea procedurii de autorizare a

funcționarii comercianților din punct de vedere al protecției mediului;

HG nr.1174/2001 privind aprobarea structurii organizatorice

și a regulamentului de organizare și funcționare a Administrației Fondului pentru mediu;

HG nr.1167/2001 privind înființarea Gărzii de mediu;

HG nr.189/2002 privind stabilirea procedurii de acordare a

etichetelor ecologice;

Ordin comun nr.272/65 din 2 aprilie 2002 al MAPM si al MSF,

privind elaborarea și reactualizarea planurilor locale de acțiune pentru sănătate în relație cu mediul;

Ordin nr. 246/2002 pentru aprobarea unor acorduri de mediu;

Regulament elaborat de Consiliul Concurenței din 10 mai 2002 cu

privire la ajutorul de stat pentru protecția mediului;

Ordin nr.439/2002 pentru aprobarea organizării acțiunii de voluntariat

în domeniul protecției mediului;

Ordin nr.745/2002 privind stabilirea aglomerărilor și clasificarea

aglomerărilor și zonelor pentru evaluarea calității aerului în România.

În ceea ce privește anul acesta Ministerul Apelor și Protecției Mediului împreună cu Guvernul și-a propus elaborarea și promulgarea mai multor acte normative, printre care:

Ordonanța de urgență privind cadrul general de reglementare a

substanțelor și preparatelor chimice periculoase;

Hotărâre de Guvern (HG) privind controlul activităților care

prezintă pericole de accidente majore în care sunt implicate substanțe periculoase;

Hotărâre de Guvern privind înființarea Agenției Naționale de

Mediu și a Agențiilor Regionale de Mediu;

Ordin al ministrului apelor și protecției mediului pentru modificarea

Ordinului 278 privind Regulamentul de atestare a persoanelor fizice și juridice care efectuează evaluări ale impactului asupra mediului și bilanțurilor de mediu;

Ordin al ministrului apelor și protecției mediului pentru aprobarea

„Procedurii de emitere a autorizației de mediu”;

Lege pentru modificarea și completarea Legii nr.82/1993 privind

constituirea Rezervației Biosferei „Delta Dunării”;

Lege pentru modificarea Legii apelor nr.107/1996;

Lege pentru stabilirea unor taxe pe emisiile de poluanți în atmosferă

cu impact asupra sănătății omului și a mediului;

Hotărâre de Guvern privind înființarea Sistemului Național de

Evaluare și Gestionare Integrată a Calității Aerului;

Hotărâre de Guvern pentru aprobarea procedurii de evaluare de

mediu pentru planuri și programe;

Hotărâre de Guvern pentru obținerea finanțării necesare în

vederea realizării proiectelor Life-Natura pentru perioada 2003-2004;

Hotărâre de Guvern privind introducerea sistemelor de mediu și audit

(EMAS);

Ordin al ministrului apelor și protecției mediului privind auditul și

managementul ecologic etc.

Cu toate încercările noastre de a adapta legislația în domeniul mediului celei din Uniunea Europeană, precum și cu situațiile concrete întâlnite la noi în țară, rămân multe de făcut. De exemplu, trebuie să se verifice compatibilitatea noilor legi cu legislația UE, să se specializeze noi resurse umane în acest domeniu.

Trebuie ca oamenii să înțeleagă că în cadrul procesului de integrare europeană problemele privind protecția mediului constituie o parte integrantă a procesului dezvoltării economico-sociale, neputând fi tratate ca fenomene izolate.

Caracteristicile și evoluția factorilor și stării mediului natural constituie un criteriu global de apreciere a realizării unei dezvoltări durabile în condițiile unei gestiuni eficiente a resurselor naturale, care să nu aducă prejudicii mediului atât la nivelul teritoriului național, cât și în context transfrontier.