Delincventa Si Criminalitatea In Randul Minorilor

Cuprins:

I. Introducere……………………………………………………………………..

CAPITOLUL I.

Delimitări conceptuale, trăsături și dimensiuni ale fenomenului de delincvență juvenilă

1.1 Noțiuni de devianță, predelicvență și delicvența juvenila in analiza sociologică în randul adolescenților………………………………………….

1.2. Delicvență și criminalitate ca formă a devianței in cazul adolescenților

1.3. Teorii asupra delicvenței……………………………………………………………………..

1.3.1. Teoria anomiei…………………………………………………………………………………

1.3.2. Teoria subculturilor delicvente…………………………………………………………..

1.3.3. Teoria controlului social……………………………………………………………………

 1.4 Orientarea psihologică…………………………………………………………………………

1.5 Orientarea sociologică…………………………………………………………………………

CAPITOLUL II  

Teorii în domeniul criminalității juvenile

2.1. Teoria sociologică multifactorială……………………

2.2.Teorii sociologice moderne                                                     

2.3. Teoria „asociațiilor diferențiate

2.4. Teoria „conflictului cultural

2.5. Teoria „subculturilor delicvenței” și teoria „grupurilor de la

marginea străzii”

CAPITOLUL III   

Importanța prevenirii și combaterii criminalității în România

3.1 Factorii de mediu

3.2. Factorii economici

3.4 Factorii demografici

3.5 Factorii socio-culturali

3.5 Factorii politici

CAPITOLUL IV

Justiția penală în cazul minorilor

1.1. Convenția privind drepturile copilului

1.2. Minorul și legea penală

CAPITOLUL V

Aspecte metodologice și prezentarea cercetării

1.1.Metode și tehnici

1.1.2. Studiul de caz

1.1.3.Proiectu de intervenție

1.2.Studiile de caz

1.3.Proiectul de intervenție

Introducere

Amploarea, fără precedent, a mișcărilor contestatare ale tineretului în ziua de azi, prolifierea „subculturilor” nonconformiste și protestatre, specifice acestei categorii de vârstă și nu în ultimul rând contribuția hotărâtoare a tinerei generații la schimbările profunde care au modificat structura social-politică a societăților din Europa de est reprezintă o problemă de un deosebit interes pentru cercetarea științifică.

În epoca noastră , tineretului, ca puternică forță creativă i se recunoaște, din ce în ce mai mult, dreptul de a revendica o identitate proprie în „societatea adulților”, de a participa cu drepturi depline la procesul politic și economico-social, de a-și afirma idealurile și aspirațiile sale în conformitate cu propriile opțiuni. Aceasta implica o serie de responsabilități sporite pentru educatori, care trebuie educați ei înșiși pentru a înțelege că procesul de socializare a tineretului în epoca noastră trebuie să-și asimileze exigențe inedite, incompatibile cu finalitățile, normlee și valorile care caracterizau activitatea instructiv-educativă în perioadele precedente.

Tineretul, majoritatea copiilor de astăzi, este mai libertin și mai autonom ca altădată, se revoltă mai ușor contra interdicțiilor impuse de vârsta copilăriei și nu mai respectă pe cei vârstnici. Această afirmație este susținută de o serie de fapte, atitudini și conduite ale tinerilor, de dificultățile provocate procesului educativ, de către tendințele tot mai insistente ale acestora de a-și afirma dreptul la o identitate proprie și la o mai mare autonomie morală.

Psihologii și sociologii au descoperit că există o creativitate tipic adolescentină al cărui conținut contradictoriu se evidențiază în diferite conduite de protest sau ostilitate contra autorității adultului , într-o serie de acte agresive pe care acesta le califică, în raport cu îcălcarea normei morale, ca acțiuni deviante.

Ca fenomen de încălcare a normelor de orice natură , devianța nu are însă un caracter moral. Ea poate lua direcții diferite, înscriind pe tineri în aria nonconformismului, a delincvenței, a inadaptării sociale cu substrat psihopatologic , în funcție de tipul de normă pe care adultul consideră că tânărul a încălcat-o. Dincolo de conținutul real al consecințelor sociale produse de aceste acte de devianță, trebuie recunoscut că, adultul are tendința să califice drept deviant orice comportament al tânărului care atentează la autoritatea sa de educator. Această prejudecată stă la baza multiplelor conflicte care opun pe tineri adulților și care are drept consecință îmăsprirea sancțiunilor educative și întărirea motivațiilor comportamentului deviant. Adeseori, acest comportament devine o conduită persistentă care intră în conflict chiar cu norma penală. În acest caz, devianța morală devine delincvență, fenomen cu implicații negative nu numai pentru societate, dar chiar pentru destinul ulterior al tânărului.

CAPITOLUL 1   Delimitari conceptuale, trasaturi si dimensiuni ale fenomenului de delincventa

juvenila

1.1. Noțiuni de devianță, predelicvență și delicvența juvenila in analiza sociologică în randul adolescenților

Având origine etimologică latină, cuvântul delicvență vine de la delinquere, care înseamnă a fi de vină, a greși[]. Termenul de devianță apare în sociologia americană la sfârșitul anilor 50, înlocuind noțiunile de patologie și dezorganizare socială.

Noțiunea de delicvență permite reconsiderarea unor diferite tipuri de comportament, o parte dintre ele nefiind considerate delicte, situație constatată în tipologiile de devianță propuse de R. Merton sau T. Parsons care pun, alături de comportamentele „inovatoare”, cele de hiperconformism (ritualism), marginalizare sau rebeliune[].

Ca fenomen de încălcare a normelor de orice natură, devianță are fie un caracter moral, fie un caracter penal. Ea poate lua traiectorii diferite înscriind pe tineri în aria inadaptării sociale, a noncomformismului și delicvenței.

Ca fenomen, delicvența juvenilă este plasată pe aria tulburărilor de comportament de personalitate.

Ca formă de comportament indezirabil, delicvența juvenilă reprezintă un fenomen complex care definește ansamblul conduitelor aflate în conflict cu sistemul de valori ocrotit de norma penală.

Nu poate exista asemănare între cariera infracțională a adultului și cea a tânărului, pentru că faptele sale indezirabile nu sunt produse datorită unor motivații antisociale ci ele se datorează unor erori educaționale.

Actele care nu aduc prejudicii valorilor sociale se circumscriu devianței cu caracter moral. Devianța cu caracter moral se referă la situația tinerilor cu tulburări de pubertate specifice vârstei, care datorită unui climat familial precar și a unor disfuncționalități educative, dovedesc o slabă capacitate de a respecta exigențele normative impuse de societate. Printre cei care se află în această ipostază sunt elevii care manifestă un randament școlar scăzut, indisciplină, atitudini negative față de cadrele didactice, colegi și părinți, cu participări fluctuante la activitățile organizate de comunitatea educativă.

Aceste comportamente sunt manifestări predelicvente în condițiile în care se poate vorbi că există o trecere graduală de la o conduită devianță la o conduită infracțională.[]

Caracterul operațional al noțiunii de predelicvență devine real numai în situația în care manifestările adolescentine deviante intră în anumite circumstanțe favorizante în conflictul cu legea penală.

Valorile care caracterizează subcultura adolescentină intersectează sfera infracționalității ce caracterizează perioada adolescentină: „golani care se erijează în creatori ai violenței… drogați, abrutizați sau deliranți… contestatari înverșunați, inși de la periferia ambelor sexe… se amestecă în vântul schimbărilor modei…unde este greu să deosebești admirațiile simpatice, extravaganțele trecătoare, superficiale, de inadaptările profunde, chiar incurabile”.

Termenul de delicvență juvenilă desemnând comportamente morale idezirabile ale tinerilor care nu au împlinit vârsta majoratului se aplică la diferite categorii eterogene ale adolescenței: tineri abandonați de părinți sau educatori și care s-au alăturat unor anturaje imorale, cei care au recurs la evaziune școlară sau familială datorită aplicării unor pedepse aspre, brutale, tinerii care au nevoie de îngrijire și protecție ca urmare a decesului părinților, a dezorganizării familiale sau a tulburărilor de comportament. Delicvența juvenilă se produce ca urmare a existenței disfuncționalităților moral-socializatoare în viața de familie, în școală și în societate.

Un adolescent cu manifestări deviante constituie în fapt o victimă a mediului social.

Delicvența cuprinde motivații, conduite etiologii eterogene și foarte diverse, acte întâmplătoare și tendințe nonconformiste specifice subculturii adolescentine.

Adrian Neculau consideră că termenul de delicvență se referă numai la comportamentul care violează legea, la încălcarea legilor juridice ale statului și nu la orice abatere de tip comportamental. În viziunea sa, cauzele care pot contribui la apariția delicvenței sunt:

I. Concentrarea urbană

II.  Familia:

– dezorganizarea sa;                                                                                                                 – timpul liber al părinților;

                – nivelul cultural;

               – veniturile.

      III.        Influența nocivă a străzii:

                                      – indifernța publică;

                                      – grupurile organizate cu rol infracțional

      IV.        Acțiunea inadecvată a unor tipuri de mass-media

      V.         Eșecul acțiunilor pedagogice:

                           – abandonul școlar;

                           – traumele psihice provocate de pedagogi inabili. []

1.2. Delicvență și criminalitate ca formă a devianței in cazul

adolescenților

  Delicvența este un fenomen social de masă rezultat din comportamente individuale, având ca o latură particulară reglementarea juridică. Normele juridice stabilesc care sunt comportamentele considerate delicte, precum și ce fel de mijloace se pot utiliza împotriva lor în cadrul legal.

Formele delicvenței                            

” Delicvența ” este o noțiune generală, acoperind o serie de delicte diferite, care, la rândul lor, au caracterele lor particulare. Semnele de diferențiere au fost elaborate de Jerome Hall[], procuror în sistemul de justiție. După teoria lui, pentru ca o faptă umană să fie considerată delict trebuie să întrunească șapte criterii :                                                          

  a) Criteriul legat de faptă;                                                                         

  b) Criteriul legii;

         c) Criteriul lezării;

         d) Criteriul legăturii cauzale;

         e) Criteriul conștienței delicvente: mens rea;

f) Criteriul coincidenței;

g) Criteriul codului penal;

Criteriul legat de faptă, se referă la faptul că, pentru ca orice comportament uman să fie considerat o acțiune, între creier și corpul uman trebuie să existe o interacțiune conștientă, activitate fizică trebuind să rezulte din hotărârea de a acționa a individului.                                                                    

Pe baza criteriului legii, dacă se dorește ca individul să se comporte după o regulă dată, atunci individul trebuie să cunoască legea. De aceea se poate considera delict acel fapt.                                        

Criteriul lezării se referă la scopul acțiunii de a provoca ceva rău la consecința delictului. Această consecință a delictului care se dorește a o preveni se numește leziune.           

Criteriul cauzal se realizează atunci când infractorul își atinge scopul prin efort propriu.                    

Criteriul coincidenței înseamnă că infracțiunea trebuie să fie însoțită de o conștiență de infractor. De exemplu, un suporter aruncă o fumigenă într-o mulțime, în acea mulțime aflându-se o persoana publică importantă, fumigena provocându-i grave, în acest caz, fapta și scopul urmărit nu sunt identice.                                                                                                   În lumina criteriului dreptului penal, chiar dacă actul ilegal se asociază cu voința infracțională, nu totdeauna este suficient să fie vorba de infracțiune. Pentru aceasta este nevoie ca legea să sancționeze fapta respectivă.   Devianța se referă la orice conduită socială și orice act social care sunt diferite de comportamentele și acțiunile generale ale membrilor unei societăți și care riscă, prin această diferență, să provoace reacții ostile sau sancțiuni din partea colectivității. „Orice fenomen de devianță socială-și, în special, devianța criminală-este plasat sub semnul diferenței: deviantul-mai ales deviantul criminal-este, în mod esențial, perceput și reprezentat ca fiind diferit de restul grupului social, în întregime înstrăinat sau străin”. Această diferență a fost atribuită de către teoriile tradiționale factorilor constituționali, cu caracter biologic sau antropologic, trăsăturilor de personalitate, caracterelor înnăscute.Devianța- subliniază, de exemplu Maurice Cusson, într-un studiu publicat în Tratatul de sociologie, editat sub conducerea lui Raymond Boudon, reprezintă „ un ansamblu disparat de transgresiuni, conduite dezaprobate și indivizi marginali”, care, fiind în contradicție cu așteptările, normele și valorile grupului, riscă să provoace sancțiuni din partea acestuia. Dintre aceste conduite sau acțiuni se pot menționa următoarele:

infracțiunile și delictele contra proprietății sau persoanei, comise individual sau în grup, prin violență, înșelăciune, abuz sau prin orice fel de mijloace ilicite sau proscrise;

delicvența juvenilă;

sinuciderea;

toxicomania;

transgresiunile sexuale;

devianța religioasă;

devianța politică;

nonconformismul;

bolile și deficiențele psihice;

handicapul fizic;

maltratările;

alte forme de violență, conduită sau acte prohibitive ori indezirabile.

1.3. Teorii asupra delicvenței

În ansamblu, teoriile si modelele explicative ale delincventei sunt dominate de bipolarismul functionalism – interactionism. Astfel, din perspectiva functionalista se postuleaza ca sistemele sociale sunt optimale, functionale, aproape ideale. Partizanii acestei abordari iau, în principal, în consideratie procesele adaptative gratie carora aceste sisteme pot sa-si asigure perenitatea si sa se asigure împotriva schimbarii, considerata un fel de rau. Cu alte cuvinte, viziunea functionalista ar trai cu iluzia unui imobilism al normelor si ideilor. Aceasta abordare este calificata drept naturalista, în sensul ca bazele deviantei ar fi, din punctul sau de vedere, caracteristicile naturale ale deviantilor. Metodologia utilizata în aceasta abordare consta în studierea diferitelor caracteristici: biologice, fizice, psihologice, sociologice.( John Horgan, Can Science Explain Consciousness?, Scientific American, July 1994, pag. 72-78; Ted Honderich, Consciousness, Natural Functionalism Real Subjectivity, American Phil Quarterly, vol. 34, 1995, nr. 4, pag. 366-381; Jerome A. Schaffer, Philosophy of Mind, The New Encyclopaedia Britanica, Fifteenth Edition, 1994, vol. 24, pag. 152-161;)

Perspectiva interacționistă, sustine ca normele sunt relative, fruct al unui compromis sau al unei supuneri, accentul fiind pus pe conditiile si mecanismele lor de transformare. Procesele de inovatie si de difuzare a inovatiei sunt considerate drept fundamentale pentru evolutia sociala si istorica a normelor.

Prin urmare, perpectiva interactionista considera ca devianta este de natura sociala, nu numai pentru ca ea se înscrie într-un sistem social ca transgresiune a normelor, ci si pentru ca apare prin universalizarea acestor norme impuse de entitatile sociale dominante. Societatea creeaza devianta pentru ca dicteaza reguli si defineste gradul de libertate posibil în interiorul acestor reguli.

1.3.1. Teoria anomiei

Teoria anomiei sociale considera ca devianta apare ca un rezultat direct al starii de anomie sociala. Legatura dintre cele doua perspective consta în faptul ca situatiile de dezorganizare sociala, de instabilitate economica si chiar conflicte militare favorizeaza abaterea de la norme, starea anomica fiind consecinta directa a acestor contexte. Conceptul de anomie a fost introdus de E. Durkheim65 în legatura cu cauzele de suicid, el caracterizând acele stari în care indivizii sunt ambivalenti în fata unor norme neclare, difuze sau chiar contradictorii între ele. Anomia exprima dificultatea de raportare a indivizilor la normele sociale datorita “ruperii solidaritatii organice”, astfel institutiile sociale specializate nu mai pot realiza conformarea indivizilor la ansamblul normativ existent, iar acestia la rândul lor nu stiu caror norme sa se subordoneze. Trebuie mentionat ca, în aceste situatii, anomia nu desemneaza situatii în care normele sociale lipsesc, ci ele exista, dar sunt confuze si au functionalitatea temporar suspendata, constituind un cadru prielnic pentru aparitia comportamentelor deviante, în general, si delicvente, în particular. Dupa E. Durkheim, delicventa este legata de “conditiile fundamentale ale oricarei vieti sociale”, ea este necesara oricarei societati în cadrul evolutiei sale, a dreptului si a moralei. În acest sens, persoana devianta nu trebuie sa mai fie considerata “o fiinta radical nesociabila, ca un fel de element parazitar neasimilabil, introdus în corpul societatii, el este un agent regulator al vietii sociale”.

Robert Merton66 preia conceptul de anomie de la E. Durkheim si realizeaza o redefinire a acestuia, considerând ca starea de anomie a unei societati se datoreaza incompatibilitatii dintre scopurile pe care societatea respectiva le propune si mijloacele de atingere a acestor scopuri. Deoarece actorul social nu are la dispozitie mijloacele sociale pentru a atinge scopurile impuse el va recurge la diferite metode, la mijloace ilicite, fapt ce va genera stari de devianta sociala si implicit de delicventa. Reactia individului fata de aceste stari anomice este surprinsa de Robert Merton într-o paradigma compusa din cinci elemente, ea continând modalitatile de adaptare la presiunile impuse de situatiile anomice. Cele cinci elemente sunt urmatoarele:

a) conformismul, presupune supunerea individului atât fata de ansamblul normativ impus, cât si fata de mijloacele care îi sunt puse la dispozitie;

b) inovatia, se refera la situatiile în care individul îsi interiorizeaza scopurile impuse de societate, se conformeaza acestora dorind sa le atinga, dar în acelasi timp respinge mijloacele puse la dispozitie, orientându-se spre mijloace pe care le alege singur;

c) ritualismul, consta în situatiile în care actorul social renunta la scopurile culturale valorizate social, dar actioneaza în conformitate cu mijloacele legitime pentru a le atinge;

d) evaziunea, implica renuntarea concomitenta la scopurile culturale ale societatii si la mijloacele care sunt puse la dispozitie individului, acesta neavând tendinta de a încerca o inovare, orientându-se catre zone extreme de la marginea societatii;

e) rebeliunea sau protestul, se refera la respingerea scopurilor si a mijloacelor necesare pentru a le atinge, dar în acelasi timp la încercarea de înlocuire a acestora cu variante noi.

(65 E. Durkheim, Suicide, Free Press, New-York, 1951;

66 Robert K. Merton, Social Structure and Anomie, American Sociological Review, vol. 3, nr. 5, October

1938;)

1.3.2. Teoria subculturilor delicvente

O tentativa mai consistenta de interpretare sociologica a delicventei si criminalitatii, plecând de la valorile si normele existente într-o anumita cultura, apartine lui A. K. Cohen68, care identifica anumite categorii si grupuri neprivilegiate sau frustrate, denumite sugestiv „subculturi delictuale” ale caror norme si valori sunt în contradictie cu cele ale restului societatii.

Datorita dezvoltarii lor economice mai reduse si a existentei unor bariere si interdictii sociale, aceste grupuri au o situatie periferica si marginala în societate, ceea ce determina o stare de spirit specifica acestor grupuri, în care predomina sentimentele de izolare, frustrare si insatisfactie sociala si individuala; de aici, respingerea si contestarea partiala sau totala, de catre aceste grupuri, a normelor si valorilor societatii globale si „constituirea” unor „modele” si „norme” proprii de comportament si conduita. „Subculturile delicvente”, arata Cohen, s-au nascut ca o reactie de protest fata de normele si valorile societatii si din dorinta anihilarii frustrarilor de status marginal si a anxietatilor. Întrucât indivizii ce fac parte din asemenea „subculturi” au convingerea ca le sunt blocate sau obstructionate caile si mijloacele legale de acces spre bunurile si valorile sociale, recurg de cele mai multe ori, la mijloace indezirabile si ilicite, devenind astfel surse potentiale de devianta si infractionalitate.

Analizând „subculturile delicvente”, constituirea si evolutia lor, Cohen identifica o serie de trasaturi ce caracterizeaza aceste grupuri, si anume:

a) Non-utilitarismul (desfasoara activitati delictuoase pentru a-si exprima solidaritatea si nu din necesitate);

b) Malitiozitatea sau „rautatea” (actioneaza pentru sfidarea celorlalti – vandalism, distrugere de bunuri etc.);

c) Negativismul („polarizare negativa” în raport cu normele si modelele culturale ale societatii respective);

d) Versatilitatea sau nestatornicia (practica tot felul de activitati ilicite, fara a se specializa într-un anumit tip de interactiune);

e) Autonomia grupului delicvent (intoleranta fata de presiunile altor „subculturi”cu care vine în contact).

1.3.3. Teoria controlului social

Controlul social are, în orice societate, importante implicatii etice, juridice si culturale, întrucât se exercita prin intermediul unor forme, mecanisme si institutii variate, care pot corecta, în mare parte, deficientele si lipsurile socializarii si integrarii sociale. În acest sens, uneori lipsa sau scaderea controlului social, asociata cu deficitul de socializare si cu nerealizarea integrarii, poate determina aparitia unor forme de inadaptare, devianta si marginalitate la anumiti indivizi sau grupuri sociale.

Pentru acest motiv, unii autori considera conformitatea cu finalitatea fundamentala a oricarui proces de socializare si integrare sociala. Referindu-se, în mod direct, la aceste raporturi, T. Hirschi a dezvoltat, de pilda, o teorie a controlului social(Travis Hirschi, Causes of Delinquency, California, Berkley, Unuversity of California Press, 1969, pag. 72;) care concepe conformitatea, realizata prin socializare, ca formarea unei legaturi puternice între individ si societate, caracterizata de patru elemente de baza:

1. atasament, corespunzând relatiilor afective pe care tinerii le dezvolta fata de o serie de persoane semnificative pentru ei. Sursa acestui atasament îl reprezinta mediul familial, în care se realizeaza socializarea „primara” si unde parintii actioneaza ca modele de „rol”, învatându-si copiii sa asimileze comportamente acceptabile din punct de vedere social;

2. angajament, corespunzând aspiratiei tinerilor de a-si continua si desavârsi pregatirea scolara si a dobândi, în consecinta, un status socio-profesional ridicat. Un asemenea angajament tinde sa-i plaseze pe tineri într-un comportament conventional, în afara caruia ei risca sa devina delicventi. Astfel, spre deosebire de tinerii care au scopuri bine definite, adolescentii adeseori beau, fumeaza, se asociaza în grupuri sau se angajeaza în diverse comportamente care, nefiind

orientate catre scopuri viitoare, sunt mai predispuse catre devianta si delicventa;

3. implicare (comportare), care priveste participarea la activitati conventionale ce conduc la succese valorizate social si la obiective legate de achizitionarea statusului social. Astfel, calitatea activitatii tinerilor si proiectarea de catre acestia a unor scopuri viitoare apar ca elemente importante în prevenirea „devierii” lor morale si sociale;

4. convingere (credinta), reprezentând acceptarea validitatii morale a sistemului central de valori sociale. Exista însa o anumita variatie în aceasta acceptare, care este fundamentala pentru teoria controlului social, deoarece cu cât indivizii se simt mai putin constrânsi de reguli si norme, cu atât ei sunt mai tentati sa le încalce. Hirschi considera ca exista un set de valori a caror validitate este acceptata de catre indivizii devianti, în pofida faptului ca acestia nu se simt legati de ele datorita slabelor legaturi cu ordinea sociala dominanta. În felul acesta, teoria controlului social elaborata de Hirschi considera ca delicventii nu pot forma sau mentine o relatie cu societatea care sa includa cele patru elemente evidentiate. În consecinta, cu cât sunt mai puternice asemenea elemente, cu atât sunt mai probabile comportamentele delicvente. Teoria sa, care acorda un rol important relatiei care se stabileste între procesul de socializare si controlul social apare, din acest punct de vedere, mai valida si mai pertinenta decât teoria „asocierilor diferentiate” a lui E. Sutherland sau cea a „subculturilor delicvente” a lui A. Cohen, deoarece localizeaza analiza la un nivel suficient de concret pentru a fi confruntata cu realitatea imediata.

1.4. Orientarea psihologică

Cuprinde mai multe direcții de abordare, una dintre ele fiind cea psihanalitică care atribuie tânărului delincvent o structură „nevrotică”, manifestată prin conflicte intra- și interpersonale, cauzate de eșecul de rezolvare a conflictului oedipian din cadrul familiei. Acest eșec, datorat fie unei carențe afective materne, fie unui exces de afectivitate maternă, fie absenței unei identificări cu imaginea tatălui, creează un traumatism, care reapare la vârsta adolescenței sub forma unei crize de indentitate, generatoare de acte impulsive și agresive, proiectate asupra celor din jur. Plecând de la concepția originală a lui S.Freud, E. Erikson și J. Lacan au încercat să completeze punctul de vedere psihanalitic cu o perspectivă cultural-istorică asupra genezei personalității și a dependenței sale de mediul social și cultural.

O alta direcție de abordare, circumscrisă orientării psihologice, este așa-numita abordare psihopedagogică a comportamentului, care evaluează cauzele delincvenței juvenile din perspectiva erorilor educației și socializării morale, considerând că tendința spre delincvență este rezultatul manifestat al eșecului asimilării și internalizării normelor de conduită de către subiecții educației. Acest eșec se datorează, în mare parte, unei educații greșit orientate care ignoră motivațiile personale ale tânărului și aplică un sistem defectuos de sancțiuni : de exemplu, o conduită pozitivă este pedepsită de educator, în timp ce cea negativă este recompensată. La aceasta se adaugă interdicțiile severe instituite de părinți asupra unor acțiuni sau preferințe, care împiedică dezvoltarea sociabilității și a autonomiei morale. Printre cei mai importanți reprezentanți ai acestui tip de abordare etiologică se numără H.J.Eysenk și B. Skinner ale căror concepții se referă la caracterul deficitar al unei educații care, punând accentul pe sancțiuni, nu face altceva decât să întărească motivațiile negative ale conduitelor ce violează norma morală.

Orientarea psihologică în ansamblul ei, nu se cantonează doar la un singur nivel al analizei, cel individual, deoarece, punând accentul pe trăsăturile de personalitate ale tânărului și pe structura ei dinamică , este obligata să le pună în dependență de caracteristicile mediului familial. Adeseori, obstacolele cu caracter afectiv și situațiile familiale deficitare își pun amprenta, în cel mai înalt grad, asupra sentimentelor de încredere și securitate ale adolescentului , de unde și marcata sa instabilitate afectivă și comportamentală cu impact asupra delincveței și devianței.

Studiul delincvenței juvenile solicită, în consecință, o evaluare complexă a interacțiunilor între toți membrii grupului familial și a conflictelor dintre aceștia, mai ales în situațiile de criză. Organizarea familiei influențează, mai ales, modelele de indentificare și motivațiile tânărului , dezorganizarea ei generând o serie de tensiuni și conflicte pe care adolescentul le va interioriza profund în structura personalității sale. Circumstanțele care antrenează dezagregarea familiei, provoacă, de fapt, o recrudescență a fenomenului de delincvență juvenilă . Peste jumătate dintre adolescenții delincvenți aparțin familiilor dezorganizate, copilul fiind expresia cea mai acută a dificultăților familiale , în care se reflectă, ca într-o cutie de rezonanță, orice neînțelegere dintre părinți, orice conflict care strică armonia grupului conjugal. Eșecul unității familiale antrenează un eșec al educației morale. Cercetările de psihologia copilului și sociologia familiei evidențiază că familiile dezorganizate furnizează cel mai mare procent de adolescenți caracterizați prin tulburări psihomotorii și sexuale, aproape la fel ca și cele familii unde conflictele între părinți sunt deosebit de frecvente.

Deoarece grupul familial nu este caracterizat doar de structuri, ci și de comportamente și relații ale membrilor săi, traduse în atitudini morale, crizele de scurtă sau lungă durată care afectează stabilitatea familiei au o influență profundă asupra amplificării „crizei de originalitate” adolescentine, care dobîndește aspecte deosebit de dramatice din punct de vedere al manifestării sale exterioare. Atât modelele de conduită oferite de ambii părinți, cât și calitățile afective și instrumentale ale căminului familial reprezintă premise fundamentale pentru stabilirea unei personalități morale bine structurate, motivată de convingeri adecvate asupra necesității respectării normelor.

Totalitatea manifestărilor comportamentale ale adolescentului depinde, în cea mai mare măsură, de integritatea funcționalității familiei. Absența realizării funcțiilor principale ale familiei determină apariția unor tendințe nonconformiste cu norme de conduită valorizate pozitiv de societate. Așa cum evidențiază majoritatea cercetărilor efectuate, diferențele înregistrate în comportamentul moral și în valorile morale ale tinerilor de aceeași vârstă se explică prin diferențele înregistrate în practicile părinților în materie de educație. Din acest punct de vedere, există o mare varietatate de atitudini și concepții familiale, care influențează sensibil comportamentul viitorului adult, fără a puntea infera însă un raport cauzal direct între deficiențele procesului de socializare familială și conduitele negative ale anumitor tineri, ci doar o legătură mediată de absența climatului familial afectiv în familie, de prezența unor carențe educative, de existența unor relații conflictuale între părinți. Această concluzie ne face să înțelegem mai bine faptul că variațiile în comportamentul adolescenților și al tinerilor depind nu numai de contextul familial și de tehnicile de socializare parentală, ci de un ansamblu complex de „agenți” și instanțe de socializare, care se manifesă atât în formele puternice și directe, cât și în formele difuze.

Indiferent de caracterul și conținutul diferitelor sale abordări, orientarea psihologică în doemniul delincvenței juvenile postulează ideea principală conform căreia delincvența juvenilă se datorează incapacității de adaptare satisfăcătoare la mediu a adolescentului, datorită unor tulburări de natură psihopatologică provocate de un ansamblu de factori de care familia este , în cea mai mare parte, responsabilă.

1.5. Orientarea sociologică

Cuprinde o serie de direcții și de perspective teoretice, care încearcă să completeze punctul de vedere mai limitat al orientării psihologice, punând în dependență tendința spre delincvență nu atât de caracteristicile climatului familial, cât mai ales de celeale mediului social și cultural. Din acest punct de vedere, mai mult decât o formă de inadaptare la mediu, delincvența juvenilă este o formă de exprimare a conflictului tânărului cu valorile societății în ansamblul ei. Plasat într-u mediu social defavorizat, adolescentul tinde să aspire la moduri de viață și scopuri superioare clasei sociale sau grupului social din care face parte, dar este privat, în mod sistematic, de mijloacele legitime care i-ar da posibilitatea să le realizeze. Delincvența reprezintă , în consecință, un mijloc ilegitim și ilicit, o formă de protest contra inegalității între clase în ceea ce privește puterea, bogăția, prestigiul și securitatea existenței. acest fenomen este amplificat , totodată, de tendința asocierii adolescenților în „subculturi deviante”, care oferă tânărului atât un sentiment de solidaritate cu cei defavorizați ca și el, cât și o identitate în numele căreia își poate procura o serie de satisfacții hedoniste imediate și se poate revolta contra sistemului sistemului socialinechitabil.

Deoarece integrarea lor adecvată în societate este compromisă prin incapacitatea și imposibilitatea de a-și juca rolurile sociale pe care le doresc, adolescenții se unesc în grupuri antisociale în care există posibilitatea desfășurării unor veritabile relații între roluri diferite. Respectarea normelor grupului, contrare celor a societății, dobândește o importanță funsamentală, deoarece participarea în cadarul său, permite instaurarea unui proces de integrare care oferă sentimentul identității și al responsabilității , orientând pe membrii spre atingerea obiectivelor la care aspiră prin mijloace nepermise. Subcultura grupului influențează, deci, apariția unor procese de educație și adaptare, contrare celor promovate de societatea adulților.

Această explicație, tributară unei evaluări de natură socio-politică, încearcă să concilieze principiul marxist al „luptei de clasă” cu principiile freudiste referitoare la raportul frustrare-agresivitate, mecanismele „compensării”, ale „identității”.

Dintre alte direcții de abordare, mai specifice pentru orientarea sociologică, trebue menționată perspectiva teoretică a „dezorganizării sociale”, care pune in dependență delincvența juvenilă de o serie de schimbări și conflicte sociale care însoțesc procesele modernizării. Aceste procese implică , pe lângă schimbări profunde în structura socială , economică și culturală, o serie de modificări în conduită, lărgind sfera libertății și a autonomiei personale, eliberând individul de vechile legături familiale tradiționale, ca și de controlul social rigidal microgrupurilor comunitare. Ca urmare, asimilarea unor noi exigențe normative, generează o contradicție fundamentală între identitatea culturală moștenită prin socializarea comunitară tradițională și valorile spirituale ale noului mod de viață urban. această contradicție generează, la rândul ei, multiple comportamente hibride, aculturale și deviante, favorizând apariția unor multiple manifesări cu caracter anti-social.

În raport cu această perspectivă teoretică, delincvența juvenilă este considerată, în mod esențial, ca un fenomen urban, avînd ca premisă conflictele culturale și sociale generate de procesele de dezvoltare socială. Deplasările masive de populație de rural în orașe, izolarea socială, caracterul impersonal al raporturilor sociale din perimetrul urbanului, slăbirea controlului social exercitat de familie sunt numai cateva elemente perturbatoare care măresc riscul de delincvență, mai ales pentru cea de-a doua generație de imigranți care, în contact cu valorile și normele culturii urbane, este nevoită să renunțe la modul de viață tradițional al părinților. Plasați în cartiere sărace, mărginașe, lipsite de condiții elementare de igienă și viață, tinerii încearcă să-și prezerve „subcultura” cartierului sau a zonei din care face parte, organizându-se în „gang-uri” ale căror activități sunt îndreptate în mod agresiv asupra membrilor claselor privilegiate. Intrat în contact cu aceste bande, adolescentul este supus unui proces de socializare negativă, prin intermediul căreia ajunge, treptat, el însuși un delincvent. Aceasta, și în condițiile în care spațiile largi ale orașului permit o slăbire a supravegherii și a controlului social, ca și concentrare a bunurilor și valorilor râvnite.

O altă direcție particulară a orientării etiologice cu caracter sociologic este circumscrisă concepției teoretice asupra fenomenului de anomie. Anomia desemna starea de derută normativă în care se găsesc indivizii ca urmare a unei perioade mari de criză socială, care generează suspendarea temporară a funcționalității vechilor norme și slăbirea autorității controlului social exercitat de instituțiile specializate în aplicarea de sancțiuni celor care încalcă legile.

Ulterior noțiunea a dobândit și alte semnificații, dintre care următoarele:

a)existența unei situații sociale în care normele vechi se află în conflict cu cele noi, provocând instabilitatea conduitei și inadaptarea socială, datorită eforturilor supratensionate ale individului de a se conforma la exigențe normative contradictorii între ele;

b)existența unei situații sociale limită, care nu conține nici o normă și nici o indicație normativă fiind improprie pentru desfășurarea normală a vieții sociale-un gen de anarhie normativă în care fiecare individ alege norma e conduită pe care o dorește;

c)manifestarea unei stări de „dezorganizare” a personalității care favorizează apariția unor indivizi dezorientați în raport cu normele; această dezorganizare personală nu are un caracter patologic în sine, ci se datorează stării de dezorganizare normativă prin care trece întreaga societate.

Perioada de criză socială acută, prin situațiile anomice pe care le generează, amplifică ponderea și intensitatea fenomenului de delincvență juvenilă, mai ales prin ocaziile infracționale pe care le provoacă și prin absența controlului social instituțional.

O ultimă direcție de analiză etiologică de natură sociologică inspirată de concepțiile fenomenologice din acest domeniu, se asociază asa numitei perspective a „etichetării”, care își propune nu atât să explice de ce apare delincvența. cât mai ales să explice de ce un tânăr delincvent este perceput ca deviant și sancționat ca atare. În funcție de această perspectivă, delincvența este considerată ca un fenomen produs, în mod fundamental, de mecanismele de control social. Astfel, daca un adolescent, care încalcă din întâmplare normele morale sau legale ajunge în contact cu poliția sau cu instanța în judecată, este posibil ca de cele mai multe ori, să se transforme într-un veritabil delincvent. Definirea sa ca delincvent de către aceste instituții de control social îl obligă să accepte o „etichetă” pe care o va interioriza în imagineadespre sine și se va comporta în conformitate cu ea. Unii autori merg până acolo încât ajung să considere ca fenomenul de delincvență. în ansamblul său , este amplificat în mod artificial de către organele cu rol preventiv.

Toate aceste concepții și prientări formulează principalele explicații ale fenomenului de delincvență juvenilă , încercând să pună în evidență și să coreleze o serie de factori și variabile cu caracter individual și social.

Capitolul 2 TEORII ÎN DOMENIUL CRIMINALITĂȚII JUVENILE

2.1. Teoria sociologică multifactorială

Discipolul lui Lambroso, Enrico Ferri accepta determinismul endogen al maestrului său, dar propriile sale cercetări s-au oprit mai ales asupra cauzelor exogene, social-economice ale fenomenului infracțional. Conform opiniilor sale, delictul este un fenomen complex, cu determinare multiplă, atât fizico-socială cât și biologică, în modalități și grade diferite în funție de caracteristicile persoanei implicate, ale timpului și locului comiterii faptei penale, ceea ce explice de ce în condiții exogene similare numai în anumiți indivizi comit infracțiuni.

Enrico Ferri a stabilit următoarea clasificare a factorilor criminogeni:

a)factori antropologici (enfogeni) reprezentați în trei grupe: cei care țin de constituția organică a infractorului, cei care corespun constituției psihice și caracteristicile personale(vîrstă,sex,etc.);

b)factori fizici sau cosmo-telurici(climatul, natura solului, anotimpurile, condițiile atmosferice. etc.), care constituie o primă varietate de factori exogeni;

c)factorii mediului social: densitatea populației, familia, educația, opinia publica, alcoolismul, organizarea economică și politică, etc.

În viziunea sa asupra criminalității, Ferri reunește două elemente care vor constitui baza teoretică a curentului sociologic asupra criminogenezei: elementul de sinteză obținut prin culegerea datelor oferite de alte discipline cu preocupări criminologice și studiu analitic al fenomenului infracțional considerat ca fiind determinat de viața socială.

2.2. Teorii sociologice moderne  

Modelul consensual

 Diversitatea acestor teorii face dificilă încercarea de clasificare a lor, de includere într-un curent teoretic anume. Unii autori au clasificat teoriile sociologice moderne în trei orientări:

a) teoriile structurale sociale, care includ curentul culturalist si curentul funcționalist;

b) teoriile proceselor sociale, care cuprin teoriile învățării, ale controlului social și ale ”etichetării” social;

c) teoriile conflictului social.

Conform criminologului canadian Denis Szabo, teoriile sociologice moderne sut subsumate fiind modelul consensual, fie modelul conflictual.

Modelul consensual inspirat deosebi din gândirea teoretică a lui durkein, Parento și Parsans a dominat criminologia sociologică de la începutul se. XX până în jurul anului 1960.

Cele două sisteme sunt alcătuite din părți componente care se adaptează și evoluează în consens deoarece astfel s-ar produce conflictul major, ruprura, disoluția sistemului. Anumite conflicte care apar sunt anihilate prin capacitatea interioara a sistemului de a se ajusta, de a se autoregla. Adaptarea la condițiile evolutive constituie regula de funcționare a societșții. Ruptura dacă intervine reprezintă un eșec al procesului de adaptare.

Esența acestor teorii constă în recunoașterea existenței unor norme, care ocrotesc valorile sociale dominante, a căror încălcare îl plasează pe individ în categoria infractorilor.

comparând elementele esențiale ale teoriilor sociologice se consideră că pot fi incluse în modelul consensual patru curente relativ distincte: orientarea ecologică, curentul culturalist, curentul funcționalist și teoriile constrolului social.

I. Orientarea cologică a școlii din Chicago

Conform acestor teorii, orice element, indiferent de natura sa din momentul în care intră în relații cu alte elemente este susceptibil de a fi implicat într-o relație cauzală. În aceeași manieră, relația dintre om și societate este examinată prin intermediul particularității ecologice. S-a pus în evidență existența unor corelații dintre delincvență și perturbările sociale în zonele de deterioare morală( caracterizate prin sărăcie. șomaj, condiții demuncă nefavorabile, învățământ dezorganizat, etc.). Delincvența apare astfel ca un fenomen de respingere, ceea ce a dus la formularea conceătului de zonă criminologica specifică.

II. Curentul culturalist

Teoriile curentului culturalist raportează personalitatea individului la cultua în care se dezvoltă și pe care o asimilează. Se recunoaște existenșa sistemului social care are menirea se a integra într-un echilibru dinamic toate clasele, categoriile și grupurile care compun societatea.

Tema principală a orientării culturaliste în criminologie este raportul dintre cultură si criminalitate. Aceasta din urmă este privită ca raportul o ”adaptare inversă” a indivizilor, care asimilează norme și valori opuse celor generale aceepate de majoritatea membrilor societății.

 2.3. Teoria „asociațiilor diferențiate"

Edwind Sutherald elaborează o teorie complexă propunând o abordare multifactorială a criminalității, privită ca un fenomen socio-cultural. A fost introdusă pentru prima oară în ediția din anul 1939 a „ Principiilor criminologiei ”.

El a făcut o critică severă concepției lombrosiene privind delicventul „înnăscut” sau transmiterea delicvenței pe cale ereditară, disociindu-se totodată cu ideile lui G. Tarde privind explicarea delicvenței prin „imitație”, introducând teza „învățării sociale” a comportamentului delincvent.

Comportamentul delincvent se învață printr-un proces obișnuit de comunicare cu alte persoane, în cadrul unor grupuri. El se dobândește prin asocierea cu indivizi care apreciază favorabil acest comportament și prin izolara de persoanele care îl apreciază defavorabil.

Astfel „asociația diferențiată a unei persoane cu diferiți indivizi” ar sta la baza actului infracțional.

Teoria lui Sutherland pleacă de la premisa că, în viața socială, indivizii, atât cei tineri cât si cei adulți, se confruntă cu modele pozitive și negative de comportamente si conduită, care nu se transmit nici pe cale ereditară, nici nu se imită, ci se „învață” în cadrul proceselor de comunicare și relaționare socială între indivizii din grupuri diferite(Sorin M. Rădulescu, Introducere în sociologia delincvenței juvenile, Adolescența între normalitate și devianță, Editura medicală, București 1990).

„Asociațiile diferențiate” apar pe fondul unor conflicte socio-culturale care stau la baza proceselor dezorganizării sociale. Studiul comportamentului infracțional poate fi integrat în studiul sociologic al oricărui tip de comportament.

Procesul de „învățare” a delicvenței nu este liniară, el include mai multe trăsături și momente în dezvoltarea sa, și anume():

1.luând contact unii cu alții, indivizii încep să-și orienteze mobilurile, scopurile și atitudinile, în funcție de interpretările favorabile sau nefavorabile pe care le acordă regulilor și dispozițiilor legale;

2.al doilea moment îl constituie „organizarea diferențială” a grupurilor sociale care fac ca de cele mai multe ori, normele și valorile sociale să nu fie cu cunoscute și receptate în totalitate de către toți indivizii:

3.ultimul moment se referă la frecvența, durata și intensitatea acestora, care oferă individului posibilitatea de a alege și a învăța între comportamentele convenționale și alte comportamente nonconformiste sau deviante.

2.4. Teoria „conflictului cultural"

A fost elaborată de criminologul nord-american Thorsten Sellin, principala premisă fiin aceea ca normele juridice penale sunt expresia normelor culturii dominante în societate. Însă într-o societate eterogenă. diversificată, există mari diferențe culturale, cum ar fi acelea între localnici și imigranți, bogați și săraci, între grupuri și subgrupuri sociale.

Conflictele culturale apar fie prin introducerea unor valori, norme și obiceiuri străine într-un sistem închis, fie prin schimbările de ordin social inevitabile în interiorul sistemului(). Comportamentul delincvent apare pe fondul conflictului real sau imaginar între normele și valorile pe care le-a însușit o persoană și normele și valorile dominante în societate.

2.5. Teoria „subculturilor delicvenței” și teoria „grupurilor de la

marginea străzii"

Teoria lui Albert Cohen referitoare la „subculturile delicvente” are ca idee centrală faptul că infracționalitatea tinerilor din clasele defavorizate constituie un protest împotriva normelor culturale dominante.

Întrucât condițiile sociale nu ne permit să onținem un succes social legitim, acești tineri resimt o puternică stare de frustrare. Delincvența nu ste un rezultat inerent inferiorității sociale. Ea este mai degrabă o funcție a barierelor sociale și economice impuse grupurilor sociale sărace.

Privind valorile sociale ca un important suport în determinarea comportamentului deviant al tinerilor, această teorie afirmă necesitatea de a observa resorturile intime ale criminalității juvenile din perspectiva particulară a „subculturilor” existente în cadrull unei societăți.

Atunci când indivizii aparțin unor asemenea subculturi utilizează modalități și mijloace ilegitime și antisociale pentru a-și realiza nevoile și scopurile, ne aflăm în fața unor „subculturi delicvente”.

Acceptând ruptura cu valorile tradiționale existente în societate și alegând calea delicvenței , grupul defavorizat își reconstituie un sistem propriu de metode și norme care poartă numele de „subcultura delicventă”. aceasta se caracterizează prin non-utilitate (infracțiunile sunt comise nu pentru scopuri materiale, ci pentru faimă), malițiozitate(faptele vizează necazul celorlalți) și negativism.

Caracterizate printr-o serie de traăsături specifice, subculturile delicvente impun membrilor desfășurarea unor activități ilicite și delicvente.

Mecanismul principal prin care aceste subculturi acționeazăasupra indivizilor arată A. Cohen, este acela de socializare în grup prin transmiterea diferitelor procedee și tehnici delicvente, motiv pentru care teoria sa a mai fost numită și teoria „învățării reacției delicvente”.

Alte studii au dovedit că, dimpotrivă, unele subculturi delicvente se caracterizează prin comiterea de infracțiuni profitabile. S-a introdus ipotezasubculturilor în analiza infracțiunilor săvârșite cu violență, relevându-se că exista o relație directă între rata omorurilor și modul în care grupul percepe violența. Cu cât un individ este mai integrat într-o „subcultură violentă”, cu atât crește riscul ca el să comită infracțiuni grave, cu violență.

O variantă a teoriei „subculturilor delicvente” care încearcă să explice criminaltatea juvenilă ca fiind rezultatul unui comportament „învățat”, este cea a „grupurilor de la marginea străzii” sau a „societății de la colțul străzii”, elaborată de W.F.Whyte. El arată că perioada adolescenței și a tinereții se caracterizează, între altele, prin stabilirea și fundamentarea unor relații de prietenie și camaradenie, de sociabilitate și comunicare între tinerii care se adună, discută și stabilesc diferite planuri de acțiune.

Prin contactul cu aceste grupuri , tânărul își dezvoltă limbajul , capacitățile și aptitudinile asimilând și interiorizând o serie de valori și norme specifice grupului.

Teoria „subculturilor delicvente” și cea a „grupurilor de la marginea străzii” suprasolicitează importanța socializării „negative” în colectiv, neglijând resorturile interne ale motivației individuale în comiterea actului infracțional.

CAPITOLUL III

Importanța prevenirii cauzelor delincvenței juvenile

În prezent, în țara noastra, delincvența juvenilă se manifestă cu o mare intensitate. Statisticile penale alcătuite de organele specialitate de control social, care au început să fie prezentae opriniei publice, sunt revelatoare în această privință, ele demonstrând o creștere a frecvenței delictelor comise de către minori și tineri în perioada urmând Revoluției din decembrie 1989. Acest fenomen reprezintă o problemă socială de o deosebită actualitate, cu atât mai mult , cu cât politica distructivă îndreptată împotriva familiei, a instituțiilor educative, a instanțelor cu rol socializator , dovedește azi efectele negative , o parte dintre ele repercutându-se și la nivelul actelor delincvente săvârșite de minori și tineri proveniți din familiile carcaterizate de condițiile deficitare și de carențe educative.

În acest sens, scopul principal al cercetărilor întreprinse de către sociologi, juriști, psihologi, asistenți sociali l-a reprezentat evidenșierea cauzelor și a condițiilor care generează și favorizează comportamentul infracțional al minorilor, identificarea factorilor obiectivi și subiectivi care produc criminalitatea, atât ca fenomen de grup, cât și ca manifestare specifică conduitei individuale, ca și analiza eficacității procesului de resocializare și recuperare morală a delincvenților minori internați în școlile de profil.

Viziunea sistematică asupra fenomenului infracțional presupune utilizarea conceptelor de sistem, structură și funcții, precum și a noțiunilor de cauză și condițiile care stau la baza relațiilor dinamice sub și intersistematice.

J. Pinatel clasifică factorii criminogeni în factori geografici, economici, culturali și politici.

3.1. Factorii de mediu

Se pot constitui în circumstanțele care, de la caz la caz, favorizează săvârșirea infracțiunilor.

3.2. Factorii economici

Una din teoriile generale acceptate este aceea conform căreia baza economică determină suprastructura socială, politică, culturală, instituțională. În consecință, situația economică a unui stat, ori a unei zone mai restrânse, determină anumite comportamente umane, inclusiv comportamentul infracțional.

1. Industrializarea – prin ea însăți industrializarea este un factor de progres economic și social, oferind locuri de muncă, posibilități superioare de instruire și specialzare, bunuri de larg consum de calitate tot mai bună și implicit, creșterea nivelului de trai. Statistic s-a constatat însă un fenomen surprinzător: progresul social economic a fost însoțit de creșterea criminalității.

2.Șomajul- explică un anumit procent de acțiuni infracționale. Influența sa se exercită nu numai prin scăderea bruscă și excesivă a nivelului de trai, ci și prin instabilitatea emoțională pe care o ocazionează. Șomajul atacă în mod serios echilibrul interior al individului, punându-l în imposibilitatea de a-și mai putea realiza, prin miloace legale aspirațiile sale. El atinge grav structura familială la baza sa. Autoritatea tatălui se diminuează considerabil, rolul său de susținător al familiei fiind alterat. Inversarea rolulilor familiale poate produce stări de confuzie, de dezechilibru interior, anxietate, alcoolism, dorință de revanșă asupra societății. Anumite studii evocă o creștere puternică a procentului de tâlhării, furturi, înșelăciuni, etc. în perioadele de recesiune economică.

3.Nivelul de trai- sărăcia nu are doar o dimensiune economică obiectivă, ci și o dimensiune spirituală. Dimensiunea obiectivă se raportează la un nivel de trai mediu într-o societate ori epocă precizată. Dimensiunea subiectivă se referă la percepția individuală, la evaluarea personală pe care individul o face statutului său economic. În funcție de nevoi, aspirații și obligații, unii își vor considera nivelul de trai satisfăcător, alții de-a dreptul mizer.

Pe lângă sărăcie, la limitele sale alarmante, care îi poate determina inexorabil pe unii indivizi la comiterea de infracțiuni, se adaugă și dorința de îmbogățire sau de un trai mai bun, care, la rândul ei, împinge spre delincvență un mare număr de persoane.

4.Crizele economice- scăderea nivelului de trai al păturilor sociale defavorizate se accentuează în timpul crizelor economice care afectează producția, nivelul veniturilor și rata șomajului. În lipsa unei protecții sociale corespunzătoare, persoanele afectate pot fi considerate la limita riscului comiterii faptelor antisociale.

Prin comparație, țările din Europa Centrală și de Est care parcurg actualmente tranziția către economia de piață se află într-o stare de severă recesiune economică, având drept principale caracteristici reducerea capacității de producție și productivității, pierdere piețelor externe de desfacere, blocaj financiar, șomaj și inflația galopantă.

1.3. Factori demografici

S-a constat statistic faptul că exploziile în rata natalității, structura demografică a sexelor, mobilitatea geografică și socială a populației reprezintă factori criminogeni importanți.

1.Rata natalității- În viața indivizilor perioada cea mai activă din punct de vedere infracțional este de 18-30 de ani, cu maxim de intensitate în jurul cârstei de 35 de ani. Din aceste motive, exploziile demografice sunt urmate de creșteri semnificative ale delincvenței juvenile. Relația dintre rata natalității și criminalitate este de natură indirectă, la amplificarea delincvenței juvenile contribuind o serie de alți factori între care menționăm compoziția familială, incapacitatea instructiv-educativă a școlii, rolul negativ mass-media.

2.Mobilitatea socială și urbanizarea- prin mobilitate socială se înțelege mișcarea populației umane în plan geografic, profesional sau social. Mobilitatea geografică este determinată cel mai adesea de urbanizare și are consecințe criminogene certe.

Urbanizarea s-a realizat în mai multe etape dar ea a cunoscut un avânt de excepție în secolul nostru, datorită industrializării. Amploarea mobilității pe orizontală a populației a provocat schimbări calitative în relațiile interumane, în structura și restructura grupurilor și în dezvoltarea personalității individului. Mobilitatea puternică a avut un dublu efect : acela de a dezorganiza instituțiile sociale existente și de a crea altele noi în toate domeniile de activitate. Familia a suferit în primul rând: rata divorțurilor, despărțirile și abandonul de familie, diminuarea autorității părintești, angajarea în muncă a ambilor soți, școlarizarea prelungită a copiilor și căsătoria lor prematură au schimbat profund instituția familială.

Rapiditatea transformărilor social-culturale în mediul urban a supus personalitatea umană la perturbații și a plasat-o frecvent în situații conflictuale. În consecință, au început să apară inadaptații, alienații, infractorii.

Mobilitatea verticală poate avea efecte la fel de negative ca atunci când este forțată de necesitatea schimbării locului de muncă în urma disponibilizării de personal ca rezultat al recesiunii economice, falimentelor etc.

1.4. Factori socio-culturali

În sens larg, cultura reprezintă totalitatea valorilor materiale și spirituale create de societatea omenească de-a lungul istoriei. În criminologie interesează în mod deosebit acei factori culturali care au un rol predominant în socializarea pozitivă sau negativă a indivizilor și care, finalmente, îi conduc la săvârșirea faptelor antisociale.

1.Familia- ce celulă de bază a societății, are valențe multiple. În primul rând, are rolul de socializare imprimând copilului un anumit standard valoric, precum și atitudini de aderare ori de lipsă de cooperare față de anumite valori sociale.

„Familia asigură copilului o siguranță indispensabilă atingerii maturității intelectuale, sociale și culturale, precum și o identitate proprie în baza căreia va fi acceptat ca partener social. Orice perturbare în interiorul structurii familiale are efecte omportante asupra copilului atât l nivelul adaptării sale sociale cât și asupra structurii sale de personalitate.”(M. Cajal, Educarea copilului în familie, Editura Medicală, București, 1975).

Structura familială este afectată de numărul membrilor, de capacitatea educativă a părinților și de mobilitatea socială și geografică a familiei. Rolul de socializare obținut de familie se reduce tot mai mult, mai ales în privința adolescenților, datorită școlarizăriiprelungite, precum și altor factori cum sunt presa, televiziunea, filmele și micro-grupurile la care aderă.

Personalitatea copiilor delincvenți este mai amorfă și lipsită de ambiție în fața exigențelor vieții, normele lor de comportamentsunt mai puțin numeroase și lipsite de conținut. Cel mai adesea ei sunt stresați datorită coeziunii reduse a familiilor lor, a stării de încordare dintre părinți. a atmosferei familiale nefavorabile, a lipsei de supraveghere și chiar de interes din parte părinților. La copiii delincvenți se remarcă o atitudine de ostilitate și indiferență față de familia din care face parte, precum și față de societate.

Influența familiilor divorțate ori despărțite constituie un factor major pentru copiii delincvenți.

2.Nivelul de instruire școlară- în planul infracționalitățiinivelul de instruire școlarăse reflectă prin alegerea unor forme infracționale mai puțin primitive.

Rolul școlii este mai important pentru educarea și școlarizarea copiilor, pentru depistarea celor inadaptați social și punerea în aplicare a unor programe de prevenție generală.

3.Religia- anumite secte religioase practică infracționismul pentru obșinerea unor avantaje materiale, precum și faptul că în perioadele de crize economice și politice profunde pot avea locși fenomene infracționale cu substrat religios. Religia, în ansambul său, are însă un rol putenic de influență în combaterea criminalității.

4.Starea civilă- femeile cât șo bărbații necăsătoriți sunt mai predispuți să comită delicte sexuale, în timp ce în cazul soților au fost relevate cazuri de violență, datorate neînțelegerilor dintre soți.

5.Impactul activităților din timpul liber-timpul liber este petrecut din ce în c emai puțin în cadrul familiei. De asemenea, au fost identificate noi și potențial periculoase forme de petrecere a timpului liber, cum ar fi asocierea în grupuri sau „bande”, care se angajează deliberat în comiterea de infracțiuni. Cercetătorii afirmă că aceste fapte trebuie văzute ca o formă de interacțiune între tineri, ca o formă de petrecere a timpului împreună.

6.Impactul mijloacelor de informare în masă- studiile efectuate au relevat influența deseori negativă exercitată de mijloacele de informare în masă. Criminologii occidentali au menționat pe primele locuri violența mass-media și în special video-violența.

Violența pe micul sau marele ecran furnizează modele de comportament negativ. Influența este mult mai puternică asupra spectatorului tânăr. Aceasta mai determină creșterea nivelului de agresivitate în rândul celor ce urmăresc filme sau emisiuni cu asemenea comportament.

Totodată se relevă faptul că receptarea mesajelor mass-media se realizează și interpretează în funcție de propriile nevoi, atitudini și imagini despre lume, astfel îcât video-violența va produce efecte doar asupra celor care au înclinații, predispoziții spre violență, fără a se exclude rolul mijloacelor de informare în masă și desensibilizarea generală și formarea unor atitudininedorite și neconforme cu interesele societății. În același plan și cu implicații asemănătoare, mai ales asupra tinerilor, se află pornografia.

7.Discriminarea-„este considerată ca un factor criminogenimportant fiind asociată cu prejudecata”(Bogdan Tiberiu, Probleme de psihologie judiciară, Editura Științifică, București, 1973, p. 29). O asemenea asociere este făcută deoarece sentimentele discriminatorii constituie obstacole culturale care au o importanță aparte în comportamentul infracțional.

8. Specificul național- consituie o sintezăa nivelului de cultură și civilizației ale unui popor, având vechi rădăcini în istoria acestuia. Prin el însuși, nu este un factor criminogen. El include însă un anumit temperament național care trebue luat în calcul, în analiza fenomenului infracțional, deoarece, în anumite condiții economice, sociale și politice, tipul de reacție populară poate fi prevăzut în coordonatele sale de ansamblu.

9. Influențe criminogene internaționale-o țară cu granițele deschise este expusă nu doar efectelor favorabile ale culturii și civilizației mondiale ci și în măsură egală, dacă nu chiar mai mare, penetrării infracționalității organizate pe plan internațional.

Crima organizatăare nevoie de piețe de desfacere noi, de rețele noi, de filtre necontrolate. În plus, ea are o viteză de desfășurare și o capacitate de adaptare extraordinare, dispunând și de mijloace bănești adecvate scopurilor propuse.

10.Taxicomania-include consumul de droguri și de alcool. Alcoolismul este un factor criminogen important, producând tulburări mentale cu efecte în planul comportamental infracțional. Starea alcoolică, ca factor criminogen, este influențat în mod direct de temperamentul psihotic sau nevrotic. Pot fi descrise două stări fundamentale de alcoolism: a)alcoolism acut-poate fi evidențiat atât într-o formă ușoară cât și gravă:

-beția ușoară este însoțită de o diminuare a atenției și de o lungire a timpului de reacție, cauzând un număr considerabil de infracțiuni neintenționate, comise din imprudență sau neglijență.

-beția gravă provoacă o stare tipică de confuzie mentală, exagerează nevoile sexuale și conduce la o stare de delir și agresivitate căreia i se atribuie o parte importantă a infracțiunilor săvârșite cu violență.

b)alcoolismul cronic modifică mentalitatea fundamentală a individului și dezvoltă agresivitatea și impulsivitatea. Este însoțit de o pierdere a sensului eticii și moralei. Determină furtul, abuzul de încredere, abandonul de familie etc. Provoacă gelozia și săvârșirea unor fapte având la bază violența.

3.5. Factorii politici

Influența factorilor politici în criminogeneză apare în două situații specifice : războiul și revoluția.

1.Războiul convențional este mai puțin criminogen. În schimb, războiul civil, care constituie cea mai înaltă expresie a unei crize politice pe teritoriul uni stat, produce efecte puternice criminogene. Indiferent de natura conflictului, în timpul războiului civil se creează centre antagonice de putere, indivizii se polarizează, sistemul legislativ este complet ignorat, se instaurează haosul , anarhia socială și economică, se escaladează violența, se urmărește eliminarea prin orice mijloace a oponenților. În acest context infractorii de profesie au un câmp de acțiune ideal. De asemenea, starea de haos și anarhie încurajează comiterea de infracțiuni și de către persoane care nu au cunoscut anterior un comportament antisocial.

2. Revoluția este o stare de criză politică de mare amploare, finalizată pe cale conflictuală, prin care se urmărește înșăturarea de la putere a unui grup conducător, cucerirea puterii politice și schimbarea orânduirii sociale. Momentul de criză se repercutează grav asupra sistemului legislativ care nu mai este respectat, precum și asupra organelor de control social, care, fie că sunt eliminate, fie că nu-și mai pot îndeplini atribuțiunile.

Atât în timpul desfășurării efective a evenimentelor revoluționare, cât și în perioada de tranziție care urmează, criminalitatea cunoaște o adevărată explozie. Revenirea la limite normale de stabilitate este dificilă, presupunând modificarea structurii de ordin politic, economic, social și nu în ultimul rând readaptarea structurilor de personalitate a indivizilor.

CAPITOLUL IV

Justiția penală în cazul minorilor

1.1. Convenția privind drepturile copilului

Convenția privind drepturile copilului reiterează textul din Declarația drepturilorcopilului, în care susține că : „dată fiind lipsa sa de maturitate fizică și intelectuală, copilul are nevoie de protecție și îngrijire speciale, inclusiv de o protecție juridică adecvată, atât înainte cât și după nașterea sa”. Potrivit articolului 1 din Conveție, prin copil se înțelege orice ființă umană sub vârsta de 18 ani, exceptând cazurile în care legea aplicabilă copilului stabilește limita majoratului sub această vârstă.

Pentru copii, familia este mediul natural de creștere, dragoste și înțelegere. „Principiul de bază statuat de Conveție este cel al interesului superior al copilului, care constă în garantarea și asigurarea protecției juridice, fizice și psihice a copilului în toate acțiunile interprinse de părinți, instituții de ocrotire publice sau private, instanțe de judecată, autorități administrative sau organe legislative.”(SHAW, Malcolm Nathan, International law, Ed. University Press, Cambridge, 1997, pag. 198)

1.2. Minorul și legea penală

În Codul penal actual, aspectul intelectiv al răspunderii penale (minorul trebuie să fie în măsură să își dea seama de caracterul acțiunii sau inacțiunii sale) este completat de cel volitiv (minorul să fie stăpân pe acțiunile sau inacțiunile sale). Condițiile sunt verificate în raport de vârsta minorului la data săvârșirii faptei. Criteriul vârstei minime cerute de lege pentru a răspunde penal este întregit astfel de condițiile psihice ale răspunderii penale. Calitatea de subiect activ al infracțiunii presupune deci atât aptitudinea biopsihică a persoanei de a înțelege și de a-și asuma obligațiile de comportare prevăzute de normele dreptului penal, cât și capacitatea de a-și stăpâni și dirija în mod conștient actele de conduită, în raport cu acele exigențe. Pentru a fi tras la răspundere penală, legea impune ca făptuitorul să își fi dat seama de acțiunile sau inacțiunile sale și să fi putut fi stăpân pe ele. Anterior vârstei de 14 ani, capacitatea minorului de a înțelege și a voi, de a-și da seama de caracterul socialmente periculos și de a-și manifesta conștient voința, este exclusă. Lipsa discernământului, anterior vârstei de 14 ani, în materie penală, constituie o prezumție absolută, juris et de jure. Proba contrarie nu este permisă, chiar dacă, din modul concret de săvârșire a faptei, ar rezulta că minorul este bine dezvoltat fizic și psihic. Ficțiunea juridică, incapacitatea făptuitorului în materie penală anterior vârstei de 14 ani, decurge din faptul că acesta nu a atins gradul necesar de maturizare a facultăților sale intelective și volitive.

Limitele răspunderii penale sunt stabilite, de lege lata, în articolul 99 C. pen. Anterior vârstei de 14 ani minorul nu răspunde penal (prezumție absolută de lipsă a discernământului), între 14-16 ani minorul răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ (prezumție relativă de lipsă a discernământului), între 16-18 ani minorul răspunde penal (prezumție relativă de existență a discernământului, similar cu situația făptuitorului major). Existența discernământului are relevanță egală pentru dreptul penal și cel procesual penal. Fapta aceluia care, la data săvârșirii acțiunii sau inacțiunii, nu împlinise vârsta de 14 ani nu este infracțiune. Împotriva celor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, anterior vârstei de 14 ani, se pot lua doar măsuri de ocrotire, plasamentul sau supravegherea specializată, prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

Sancțiunile penale sunt aplicabile minorilor care aveau la data săvârșirii faptei între 14-16 ani, doar dacă se dovedește că au acționat cu discernământ. Proba discernământului este și un element esențial al probatoriului necesar trimiterii în judecată. Procedura penală condiționează trimiterea în judecată a făptuitorului de existența faptei, comiterea faptei de către cel acuzat, existența răspunderii penale (art. 262 C. pr. pen.). Discernământul nu trebuie dovedit pentru minorii care aveau la data săvârșirii faptei între 16 și 18 ani, legea instituind o prezumție relativă, care dispensează autoritățile de probă. Dat fiind caracterul relativ al prezumției existenței discernământului, proba contrară, prin intermediul unei expertize medico-legale psihiatrice, este posibilă. Vârsta răspunderii penale sau vârsta majoratului trebuie socotită cu începere de la momentul nașterii, fără a se face abstracție de ziua nașterii. Ca urmare, o faptă săvârșită în ziua în care minorul împlinește 14 ani va angaja răspunderea penală a acestuia în condițiile dovedirii discernământului, iar o faptă săvârșită în ziua împlinirii vârstei de 18 ani va angaja răspunderea inculpatului, care va răspunde ca major8.

Dobândirea prin căsătorie a capacității depline de exercițiu a drepturilor civile, nu generează modificări pe planul modului în care va răspunde penal. Din perspectiva dreptului substanțial se va avea în vedere faptul că a săvârșit infracțiunea în stare de minoritate, legiuitorul dând relevanță și în această ipoteză gradului specific de maturizare, capacității de apreciere critică a acțiunilor sale și a consecințelor faptelor, precum și capacității de a-și exprima și dirija voința.

CAPITOLUL 4

4.1.Metode și tehnici

Studiul de caz este metoda cea mai potrivită atunci când dorim o investigare completă și în profunzimea unui subiect, dar și a contextului în care acesta se desfășoară. Celelalte metode discutate mai sus nu reușesc întotdeauna să descopere toate aspectele realității, câtă vreme studiile de caz își propun să descopere tocmai astfel de aspecte ascunse.

Studiind un caz, asistentul social poate desprinde cunoștințe, abilități de intervenție, poate imbogății stocul de cunoștințe teoretice sau poate verifica „puterea” unei teorii. „Lumea studiată de științele sociale este o lume a particularului, alcătuită din indivizi, organizații orașe, grupuri, state, provincii, națiuni. Obiectivul științei este de a depășii acest nivel, de a ajunge la unul mai ridicat de generalitate. Cu toate acestea, generalizarea nu elimină importanța evenimentelor particulare. De fapt, scorul realal tranziției de la particular la generaleste o mai bună înțelegere a ambelor(…), cunoașterea cazurilor individuale fiind facilitată de generalizări.”(G.King, Studiul de caz, Polirom, Iași, 2005)

Asistentul social idetifică o situație problematică din viața socioumană cotidiană, cu ajutorul celor implicați în ea. El va descrie condițiile, resursele, valorile, normele, factorii, actorii, înarmându-se cu orientare, ipoteză cu care „traversează” situația și caută să-i surprindă complexitatea. Aceasta nu înseamnă că nu-și completează informațiile din studierea cazului cu documente oficiale, cu observații directe, convorbiri.

O „formă rezumativă” a studiului de caz poate fi următoarea:

1. prezentarea problemelor identificate de asistentul social;

2. prezentarea problemelor identificate de persoanele implicate;

3. istoria problemelor în context;

4. puncte tari, puncte slabe;

5. mod de funcționare formală, informală;

6. evaluarea problemei studiate și definirea ei;

7. cercetarea-intervenția;

8. evaluarea, impactul, diseminarea rezultatelor.

În multe cărți despre metodele de colectare a datelor (sau de cercetare), studiul de caz nu este menționat. Acest lucru se întâmplă datorită faptului că nu avem de a face cu o metodă în sine, ci mai degrabă cu o metodă care folosește la rândul ei alte metode, cum ar fi:

1 .analiza documentelor;

2. observația participativă sau non-participativă;

3.interviul;

4.sondajul de opinie;

5.experimentul.

Proiectul de intervenție socială „reprezintă procesul de proiectare a unui ansamblu coerent de activități și acțiuni promovate în timp , cu scopul de a modifica situația dată, în sensul dorit, ținând cont de resursele existente sau posibile.”(Ștefan Cojocaru, Metodologia elaborării proiectelor de intervenție din volumul „Tratat de asistenșă socială”coordonat de George Neamțu, Polirom,Iași 2011).

Proiectul își propune realizarea unei schimbări. Pentru realizarea unei schimbări, există cinci elemente absolut necesare care trebuie să fie întrunite: 1)viziunea, care orietntează întreaga intervenție pentru îndeplinirea obiectivelor; 2) abilitățile, care se referă la capacitățile personalului implicat în desfășurarea activităților; 3) stimulentele oferite angajaților; 4) resursele disponibile pentru realizarea schimbării; 5) planificarea întregii activități pentru toata durata de derulare a proiectului.

Etapele parcurse în realizarea unui proiect de interveție sunt următoarele:

1) Definirea problemei

Atunci când tratăm o problemă socială, se impune progresivglobalitatea sa. Când încercăm să surprindem elementele sale, trebuie să avem în vedere faptele, ideile, precum și politicile sociale aplicate. Această etapă presupune:

sesizarea faptelor care ne indică existența unei probleme;

definirea problemei prin prisma teoriilor sociologice, psihologice, economice etc. aplicabile domeniului de manifestare a problemei;

surprinderea modului cum este percepută de populație, de specialiști și de victimele problemei;

identificarea principalelor populații afectate de problemă;

cercetarea cauzelor care au generat problema și a efectelor pe care le are nerezolvarea ei atât asupra populației afectate, cât și asupra sistemului social și comunității;

trasarea principalelor variabile ale problemei.

2) Scopul – indică stadiul în care va ajunge problema. El trebuie să indice rezolvarea problemei pentru care se elaborează proiectul de intervenție. Enunțul scopului trebuie să fie concis și se referă la valori generale.

3)Stabilirea grupului țintă și a beneficiarilor. Populația-țintă este populația căreia i se adresează proiectul. Grupul-țintă reprezintă doar o parte a unei populații țintă, selectat în funcție de anumite criterii.

În funcție de participarea la desfășurarea activităților, există două tipuri de beneficiari:

-beneficiari direcți sau grupul-țintă-reprezintă persoanele, grupurile care beneficiază în mod direct de asistență.

-beneficiari indirecți- în funcție de natura proiectului pot fi: familiile celor implicați, vecinii, comunitatea etc. Acesta înseamnă că a acționa asupra grupului-țintă înseamnă a acționa asupra comportamentului acestuia.

4) Titlul proiectului- trebuie sa vorbească de la sine. El este o formulare scurtă, ușor de ținut minte și se prezintă sub forma unei scurte descrieri.

5)Locul de desfășurare- trebuie precizat aria geografică pe care se desfășoară proiectul. De regulă, locul de desfășurare este locul unde se găsesc membrii grupului-țintă.

6) Durata proiectului-este perioada de derulare în care este finanțat proiectul. Inițiatorul poate preciza perioada de derulare începând cu luna în care va începe finanțarea.

7) Stabilirea obiectivelor-ceea ce ne propunem să realizăm. Este utilă delimitarea obiectivelor în: obiective pe termen lung, obiective pe termen mediu și obiective pe termen scurt.

Obiectivele trebuie să fie specifice, măsurabile, adecvate temporal, realiste și tangibile.

Activitățile reprezintă ceea ce se desfășoară pentru atingerea obiectivelor și pentru obținerea rezoltatelor. Fiecare obiectiv trebuie să fie operaționalizat, adică transformat în operații, care vor fi desfășurate în activități.

8) Analiza resurselor-cea mai utilizată metodă de analiză a resurselor este cea SWOT. În cazul acestei metode sunt luate în considerare punctele tari, punctele slabe, oportunitățile și amenințările.

9)Planificarea activităților- activitățile sunt astfel concepute încât să conducă la realizarea obiectivelor, la rezolvarea problemelor. În elaborarea proiectului activitățile sunt programate în ordine cronologică și se urmărește realizarea lor în funcție de actorii sociali implicați: activități independente de beneficiari și activități în care sunt implicați beneficiarii.

Aceasta este etapa prin care se reprezintă grafic planificarea operațională a activităților. Cele mai utilizate sunt diagrama GANTT și metoda drumului critic.

10) Evidențierea factorilor de risc și durabilitatea proiectului. Riscurile reprezintă amenințările, piedicile care pot influența desfășurarea proiectului. Ele trebuie specificate pentru fiecare activitate în parte menționând și agentul de care depinde existența și manifestarea lor.

11) Evaluarea- reprezintă procesul prin care analizăm activitatea și gradul de realizare a obiectivelor pe care ni le-am propus; cu alte cuvinte, rezultatele derulării proiectului.

12) Stabilirea partenerilor.

13)Calcularea bugetului estimativ.

Studiu de caz nr. 1

Riscul aparitiei consumului de droguri si a comportamentului infractional pe fondul lipsei de supraveghere parentala/familiala

I. Evaluarea preliminara

1.Date de identificare :

Numele si prenumele beneficiarului (minorului): G.V.

Data si locul nasterii: X.X.1995, mun. A., jud. I.

Domiciliu: com. C., jud. I.

Domiciliu flotant: in baza unui contract de inchiriere, in mun. S., jud. S.

Ocupatie: elev in clasa a XI-a a Liceului cu Program Sportiv din mun. S

Instanta de judecata care a semnalat cazul si a solicitat intocmirea unui referat de evaluare:

Tribunalul Suceava

Mod de semnalare a cazului: prin adresa de sesizare din partea instantei de judecata nr. 11, din data de 01.04.2012

Faptele pentru care beneficiarul (minorul) este inculpat :

– „asociere in vederea comiterii de infractiuni”

– „trafic de droguri de risc”, prin modalitatile „procurare, punere in vanzare, vanzare si detinere de droguri de risc”

2. Istoricul beneficiarului și al familiei:

G.V. are 17 ani si este elev in clasa a XI-a . Este fiul lui S.V. – 49 ani si a E.V. – 46 ani. Locuieste impreuna cu fratele sau , B. in varsta de 22 de ani in com. C, jud. I, iar domiciliul flotant, de cand a inceput liceul, este in mun. S.

Familia V. are in proprietate o casa cu patru camere si dependinte, iar in urma divortului dintre parinti, care avut loc in anul 2005, copiii au fost incredintati spre crestere si educare mamei, iar imobilul mentionat a fost impartit, pe cale amiabila, intre soti.

Mama lucreaza ca menajera in Italia, de aproximativ 7 ani si revine la domiciliul familiei anual, pentru perioade scurte de timp.

Tatal presteaza ocazional activitati lucrative, fiind renumerat cu sume de aproximativ 50 lei/zi.

Avand in vedere ca fosta sotie petrece foarte putin timp in tara, domnul S.V. sustine ca si-a sprijinit copiii in masura posibilitatilor, in ceea ce priveste satisfacerea unor nevoi cotidiene ale acestora (taiat lemne, incalzirea locuintei, activitati agricole).

Veniturile familiei astfel organizate sunt alcatuite din sumele in euro trimise din strainatate, in mod regulat, de catre mama (aproximativ 500 euro/luna). Sumele de bani erau directionate de mama catre cel mai mare dintre copii, care se ocupa de achitarea cheltuielilor de scolarizare, transport si cazare ale celor doi frati. Avand in vedere situatia economica deficitara a tatalui, acesta nu reuseste sa-si sprijine financiar copiii. Privitor la situatia mentionata, beneficiarul declara ca nu s-a confruntat cu lipsuri financiare – „ banii nu mi-au lipsit niciodata”.

3. Genograma

Legendă:

femeie;

bărbat;

relatie de divort

4. Prezentarea problemei

In urma anchetei si a contactarii diferitelor surse, s-a stabilit ca relatiile din cadrul familiei inainte de divort, erau deseori conflictuale, in special pe fondul consumului de alcool al domnului S.V. Fiind intrebat beneficiarul ce parere are despre separarea parintilor, acesta apreciaza ca a fost cea mai buna solutie, avand in vedere problemele dintre cei doi – „ este mai bine asa, decat sa se certe toata ziua”. Din discutiile avute cu beneficiarul rezulta ca acesta se simte mai atasat fata de mama, cu care comunica frecvent la telefon, in timp ce relatia cu tatal este caracterizata ca fiind „mai distanta”.

Privitor la modul in care relationeaza cu copiii, domnul S.V. sustine ca cei doi tineri nu-i recunosc si nu-i respecta autoritatea, fiind de parere ca aceasta situatie a intervenit ca urmare a atitudinii pe care fosta sotie a manifestat-o de-a lungul timpului, in prezenta copiilor, fata de persoana sa – „ sotia le-a spus tot timpul copiilor ca tata este betiv si ca nu mai are nici un drept asupra lor, dupa divort”.

In prezent, desi tatal perpetueaza consumul de substante alcoolice, „nu este cunoscut in comunitate cu manifestari antisociale, nu figureaza cu sanctiuni contraventionale, are un comportament civilizat si decent”, potrivit celor declarate de asistentul social in cadrul Primariei comunei C., jud. I. si confirmate de catre reprezentantul politiei.

In ceea ce priveste educatia primita in familie, beneficiarul relateaza ca este una favorabila insusirii normelor pro-sociale de comportament – „ parintii ne-au invatat mereu sa facem bine, dar noi am fost incapatanati si nu am vrut sa-i ascultam”, mama fiind persoana care s-a implicat cel mai mult in cresterea si educarea copiilor – „ mama imi verifica rezultatele scolare cand era acasa”. In prezent, avand in vedere ca aceasta lipseste perioade lungi de la domiciliul familiei, se afla in imposibilitatea de a-si supraveghea eficient copiii.

Intrebat despre motivatia implicarii celor doi tineri in faptele ce fac obiectul dosarului penal, tatal considera ca, responsabilitatea privind situatia in care se afla acestia ii revine in primul rand fostei sotii – „ a plecat in Italia si a invatat baietii cu bani multi”.

Referitor la modalitatea de petrecere a timpului liber, beneficiarul relateaza ca face parte dintr-un cerc de prieteni – colegi, printre care se numara si ceilalti trei inculpati din dosar, dintre care unul este fratele sau. Alaturi de acestia frecventa ocazional discotecile, unde obisnuia sa consume atat substante alcoolice (doua-trei beri), cat si substante halucinogene, motivand ca recurge la adoptarea acestui comportament intrucat in acest mod reuseste sa se distreze – „ te simteai mai bine, aveai mai multe idei de distractie”.

Privitor la starea de sanatate, beneficiarul mentioneaza ca nu s-a confruntat cu probleme medicale deosebite. Acesta se declara ca fiind consumator de substante halucinogene de tipul: canabis si etnobotanice. Debutul consumului de droguri ilegale a avut loc in urma cu aproximativ doi ani, acestea fiindu-i oferite, la acel moment, de catre unii dintre colegii de liceu ai fratelui. Privitor la frecventa consumului, beneficiarul sustine ca in ultimul timp, obisnuia sa consume saptamanl canabis, dupa antrenamente, intrucat nu dorea sa-i fie afectata capacitatea fizica.

In ceea ce priveste activitatea scolara, atat diriginta beneficiarului cat si antrenorul acestuia, il descriu ca pe un elev care nu a creat probleme de comportament in mediul scolar : ”manifesta o comportare decenta fata de cadrele didactice, aratandu-se receptiv la unele observatii si indrumari. In cadrul colectivului de elevi s-a integrat bine, dezvoltand relatii interumane armonioase si socializand cu colegii de clasa”. Totodata, s-a evidentiat faptul ca beneficiarul nu manifesta prea mare interes fata de activitatea didactica, principala lui preocupare fiind sportul.

5. Ecomapa

Legenda:

Relație reciproca

Persoana care se implica mai mult

Relație tranzitorie

II. Evaluarea operatională

6. Plan de intervenție

Scopul interventiei il reprezinta motivarea beneficiarului in vederea accesarii serviciilor oferite de Centrul de Prevenire, Evaluare și Consiliere Antidrog al Județului Suceava (CPECA – Suceava) in vederea reducerii/stoparii consumului de substante halucinogene.

Analiza campului de forte

Obiectivele interventiei:

Pe termen scurt:

– evaluare medicala

– evaluare psihologica

Pe termen mediu si lung:

– includerea beneficiarului in programe de asistenta si consiliere axate pe dobandirea de abilitati necesare reducerii/stoparii consumului de droguri oferite de catre CPECA-Suceava

– realizarea periodica de reevaluari medicale, psihologice si sociale de catre specialistii CPECA

– monitorizare continua

Pentru atingerea acestor obiective, se vor derula urmatoarele activitati de catre consilierul responsabil de caz si beneficiar:

– prioritizarea nevoilor cu impact direct asupra adoptarii comportamentului infractional

– prezentarea beneficiarului la programele integrate de asistenta si a serviciilor oferite de catre CPECA

– solicitarea acordului scris pentru realizarea reevaluarii medicale, psihologice si sociale de catre specialistii CPECA

-referirea cazului catre specialistii din comunitate – CPECA, in vederea evaluarii gradului de consum de drog si, ulterior, in vederea participarii la un program integrat de asistenta, axat pe dobandirea de abilitati necesare reducerii/stoparii consumului de drog, daca va fi cazul

– monitorizarea continua a evolutiei beneficiarului de catre consilierul responsabil de caz in colaborare cu specialistul CPECA

Metodele de interventie in vederea solutionarii nevoilor identificate si diminuarii riscului:

– motivarea beneficiarului in sensul solicitarii de asistenta si consiliere in vederea rezolvarii problemelor cu care acesta se confrunta

– motivarea in sensul asumarii responsabilitatii propriilor actiuni si identificarea unor alternative prosociale la situatiile de risc si exersarea acestor alternative

– verificarea prezentei beneficiarului la intrevederile stabilite la sediul Serviciului de Probatiune

– deplasari anuntate si inopinate ale consilierului responsabil de caz la domiciliul si la institutia scolara pe care beneficiarul o frecventeaza

– colaborarea cu Inspectoratul Judetean de Politie , precum si cu alte persoane care pot furniza informatii cu privire la respectarea masurilor stabilite de instanta

III. Evaluarea finală

La inceputul perioadei de interventie, beneficiarul nu constientiza gravitatea incalcarii legii si minimaliza consecintele legale ale faptelor sale.

Diminuarea controlului parintesc si lipsa de supraveghere din partea familiei, autonomia castigata odata cu plecarea mamei in Italia, influenta negativa a anturajului au fost factori predominanti in aparitia comportamentului deviant.

Pe parcursul primelor 6 luni de asistenta si supraveghere, beneficiarul a avut o evolutie pozitiva, s-a prezentat , la datele fixate, la Serviciul de Probatiune, a anuntat schimbarea de domiciliu survenita, precum si orice alta deplasare.

Concluzie

O buna redresare comportamentala a beneficiarului nu poate avea loc decat in conditiile constientizarii, in mod realist, a implicatiilor legale ale faptelor sale. Astfel, supravegherea din partea unei institutii abilitate, care sa-l includa in programe in vederea identificarii si insusirii unor deprinderi comportamentale prosociale, este esentiala pentru cresterea sanselor de reintegrare sociala.

Studiu de caz nr. 2

I.Evaluare preliminara

1.Date de identificare:

Numele si prenumele beneficiarului: V.A.

Data si locul nasterii:X.X1997

Domiciliu: comuna D.C., sat D.F, jud Suceava

Ocupatie: elev in clasa a XII in cadrul Grupului Scoalar din comuna D.C.

Instanta de judecata care a semnalat cazul si a solicitat intocmirea unui referat de evaluare:

Tribunalul Suceava

Mod de semnalare a cazului: prin adresa de sesizare din partea instantei de judecata nr. 11, din data de 20.03.2012.

Fapta pentru care beneficiarul este inculpat: "act sexual cu un minor".

2.Istoricul beneficiarului si a familiei:

V.A., in varsta de 18 ani, este fiul lui V.I.- 50 ani, lucrator, fara forme legale, in domeniul prelucrarii lemnului, 8 clase si V.E- 49 ani, fosta uncitoare la un gater de pe raza comunei de domiciliu, in prezent angajata ca paznic la S.C. X; 12 clase.

V.A. are doua surori: R.E. in varsta de 19 ani(casatorita de curand, locuieste impreuna cu sotul in casa parinteasca a celui din urma) si V.A., in varsta de 9 ani, eleva in clasa a IV-a in cadrul Grupului Scolar D.C.

Veniturile familiei sunt alcatuite din sumele castigate de catre tata prin prestarea unor activitati la un gater de pe raza comunei D.C., in cuantum de 800 lei/lunar si din salariul mamei, in cuantum de 700/lei lunar. La aceste sume se adauga alocatia de stat a copilului minor- A. .

Membrii familiei detin un imobil, proprietate personala a tatalui, compus din 3 cameresi dependinte, care confera comfortul necesar unui trat decent in mediul rural. Tanarul relateaza ca dispune de un computer personal conectat la reteaua de internet, insa in ceea ce priveste banii pe care ii primeste de la parinti pentru cheltuielile personale considera ca nu dispune de sume suficiente in vederea acoperii acestui gen de cheltuieli. Din acets motiv, obisnuieste sa lucreze cu ziua la diferite persoane de pe raza comunei de domiciliu, in gospodariile acestora.

3. Genograma:

Legenda:

– barbat

-femeie

-relatie de casatorie

4. Prezentarea problemei:

Sursele de informatii contactate in vederea intocmirii cazului relateaza faptul ca tanarul are o fire rebela si nu recunoaste autoritatea parintilor. Aceleasi surse relateaza ca parintii nu detn abilitati necesare coordonarii si disciplinarii unui adolescent, fiind considerate persoane "moi din fire". Aspectele mentionate au contribuit la cresterea autonomiei tanarului si la trasarea unei conduite proprii de viata.

Relatiile din cadrul familiei sunt caracterizate, atat de catre tanar cat si de tatal acestuia ca fiind perturbate de certurile dintre parinti, generate in special de lipsurile financiare si nu de consumul de alcool al tatalui. A.G se considera atatsat de mama sa, despre care spune ca "este mai buna si ma intelege", iar relatia cu tatal sau o descrie ca fiind distanta si marcata de conflicte aparute ca urmare a viziunii diferite in ceea ce priveste orele de intoarcere la domiciliu, dupa petrecerea timpului liber cu prietenii. Admite ca, in acest sens, nu tine cont de directivele dat de tatal sau, obisnuind sa puna capat conflictelor prin parasirea locuintei-"ii spun sa ma lase in pace, apoi plec".

In ceea ce priveste educatia primita de parinti, relateaza ca acestia l-au indrumat atat pe el cat si pe surorile sale sa prezinte interes pentru actul educationalsi chiar au depus eforturi financiare pentru a putea frecventa scoala. Educatia practicata de parinti se limiteaza la aspectele anterior mentionate, fara a implica discutii legate de viata sa sexuala.

In majoritatea timpului liber, precum si in periodele in care absenteaza de la scoala, obisnuieste sa se intalneasca cu S.M. , cunoscut in comunitate pentru implicarea in fapte cu caracter penal, alaturi de care frecventeaza barurile din comuna de domiciliu, atat ziua cat si pe la ore tarzii in noapte.Desi este constient ca prietenul sau are o atitudine ce nu corespundenormelor acceptate social, nu isi doreste sa intrerupa prietenia cu acesta, relatand: "pe Mihai il stiu de mic, dar nu ma bag la ce face el".

Intrebati despre motivatia implicarii fiului lor in fapta, parintii au relatat ca nu il considera vinovatsi ca infractiunea este o inscenare pusa la cale de catre mama victimei, care urmareste obtinerea unui folos de natura financiara.

A.G. nu a prezentat boli grave fizice sau psihice si nu este cunoscut ca fiind consumator de substante inerzise sau alcool. Desi petrece mult timp in baruri nu obisnuieste sa consume decat bauturi racoritoare.

In ceea ce priveste implicarea in incident, tanarul a relatat ca nu a fost implicat in aceasta fapta. In cadrul discutiilor cu cadrele didactice, s-a recomandat contactarea unui specialist, care s al motiveze pe tanar in depasirea consecintelor de natura psihologica, generate de implicarea sa intr o fapta penala cu caracter sexual, dar si in scopul evitarii pe viitor unui asemenea comportament.

In cadrul discutiilor purtate cu victima infractiunii, in prima faza aceasta a negat implicarea sa in fapta, relatand ca nu – si mai aduce aminte despre cele intamplate si ca nu-l cunoaste pe inculpat. Ulterior, cu sprijinul bunicii victimei s-a creat o legatura cu aceasta, astfel a recunoscut ca inculpatul "mi-a facut rau", in perioada in care locuia cu mama ei in comuns D.C.. Referitor la relatia cu inculpatul a relatta ca nu erau prieteni, dar obisnuiau sa se joace impreuna, context in care baiatul folosea cuvinte injurioase atat in ceea ce o priveste, dar si in privinta altor copii implicati in joc. Cand s-a ajuns la relatarea detaliilor legate de infractiune, victima nu a dorit sa intre in amanunte, manifestand un disconfort vizibil si greutate in exprimare.

5. Ecomapa:

Legenda:

-persoana care se implica

-relatie reciproca, buna

-relatie dificila

II. Evaluarea operatională

6. Plan de intervenție

Scopul interventiei il reprezinta motivarea beneficiarului de a depasi acesta situatie, participand la consiliere psihologica destinate persoanelor care au comis infractiuni sexuale.

Analiza câmpului de forțe:

Obicetivele interventiei:

Pe termen scurt:

– evaluare psihologica

Pe termen mediu si lung:

-construirea relatieiprofesionale consilier-persoana supravegheata, pe parcursul primelor intrevederi din termenul de supraveghere

-colaborarea cu Agentia Judeteana Pentru Ocuparea Fortei de Munca V.D. in vederea ofeririide informatii referitoare la locurile de munca disponibile;

-transmiterea regulata, persoanei supravegheate, a informatiilor privind locurile de munca disponibile;

-asistarea persoanei supravegheate in luarea deciziilor, prin generarea de alternative, evaluarea costurilor si beneficiilor fiecarei alternative in parte, cu scopul de a alege alterntiva cea mai avantajoasa;

-asistarea persoanei supravegheate in punerea in aplicare a deciziei luate.

Metode de interventie propuse in vederea solutionarii nevoilor indentificate si diminuarii riscului:

-motivarea in vederea accesarii serviciilor de asistenta si consiliere la cerere;

-motivarea persoanei supravegheate in sensul asumarii responsabilitatii propriilor actiunisi identificarea unor alternative pro-sociale in situatiile de risc si exersarea acestor alternative;

-aplicarea interviului motivational;

-verificarea prezentei persoanei supravegheate in intrevederile stabilite la Sediul Serviciului de Probatiune Suceava;

-deplasari neanuntate ale consilierilor responsabili de caz la domiciliul persoanei supravegheate si la locu de munca a acesteia;

-colaborarea consilierului responsabilde caz cu institutii si persoane ce pot furniza informatii cu privire la respectarea masurilor si obligatiilorstabilite de instanta;

-evaluarea continua a nevoilor criminogeneale persoanei supravegheate;

III. Evaluarea finala

Pe parcurs, persoana supravegheata s-a adaptat conditiilor de supraveghere si a respectat fiecare masura impusa. Parintii au incercat sa ofere mai multa atentie, astfel ajutandu-l in redresarea comportamentului.

Studiu de caz nr. 3

I. Evaluarea preliminara

Date de identificare :

Nume și prenume client: T. R.

Scopul efectuării evaluării: identificarea cauzelor care au dus la săvarșirea faptei de care este inculpat :vătămare corporală gravă stabilirea nevoilor și așteptărilor clientului; stabilirea unor strategii de intervenție în scopul reintegrării în societate

Informații de identificare a clientului

Nume și prenume: T.F

Data și locul nașterii: XX.04.1997, înorașul F., județul S.

Starea civilă: necăsătorit,

Studii: elevînclasa a XI-a, GrupScolar I.L. ,oraș L.

Venituri: veniturilefamiliei provin dinalocația de stat, îndemnizația de creștereșiîngrijire a copiilorpânăînvârsta de 8 anișisumeleobținutedincomercializareaanimalelorcrescuteîngospodărie.

Starea de sănătate: clinicsănătos

Religie: ortodoxă;

Domiciliu:oraș L., județul S.

Etnie: română.

Instanta de judecata care a semnalat cazul si a solicitat intocmirea unui referat de evaluare:Tribunalul S.

Fapta de care subiectul este acuzat:vătămare corporală gravă

Date privind alți membrii ai familiei :

Din relația soților T. I. și T. M. au rezultat 7 copii, cu vârste cuprinse între 1 luna și 19 ani.,dintre care unul practică diferite activități lucrative ca zilier, patru sunt înscriși în sistemul de învățământ și doi au vârsta sub 2 ani.

Situația economico-socială actuală:

Veniturile familiei sunt compuse din îndemnizația de creștere și îngrijire a copiilor până în vârsta de 2 ani, in cuantum de 1000 lei/lunar, din alocația de stat a copiilor școlarizați, în cuantum de 168 lei/lunar și sumele obținute din comercializarea animalelor crescute în gospodărie aproximativ 400-500lei/lunar. Totalul sumelor este considerat ca fiind suficient pentru un trai decent, atât de către minorul în cauză cât și de mama acestuia. Banii de buzunar și pentru cheltuielile personale ale minorului îi sunt asigurați de către părinți,fiind considerați de asemenea suficienți.

Locuința:

Întreaga familie locuiește într-o gospodărie, proprietatea părinților, compusă din doua imobile,fiecare format din două camere și dependințe,utilate și mobilate corespunzător unui trai decent.

Climatul familial:

Relațiile în cadrul familiei sunt caracterizate, atât de către F.,cât și de către mama sa ca fiind armonioase, bazate pe înțelegere, afecțiune și ajutor reciproc. Singurele situații conflictuale apărute între părinți au ca punct de plecare dezinteresul minorului și al fratelui mai mare al acestuia față de directivele și regulile trasate în ceea ce privește conduita de zi cu zi,în cadrul familial și în afara acestuia. F. Are o relație strânsă cu tatăl său,bazată pe comunicare deschisă,relație facilitată de prezența permanentă a acestuia la domiciliu,prin prisma practicării activităților lucrative în cadrul propriei gospodării. În ceea ce privește relația cu mama sa,acesteia îi recunoaște rolul de susținător din punct de financiar al familiei,însă admite că sunt situații în care nu-i acceptă sfaturile. Explică acest aspect prin faptul că ,în perioada în care este angajată,mama sa este prezentă mai mult în locul de muncă,ceea ce limitează implicarea sa în educația propriilor copii. Astfel, de educația sa și a fraților săi se ocupă mai mult tatăl său,ceea ce menține o bună comunicare intre el si tatăl său. Chiar și așa consideră că educația oferită de către părinți este una favorabilă însușirii normelor socio-morale de comportament.Deși a beneficiat de un climat familial stabil,favorabil asumării normelor etico-morale de comportament nu s-a supus regulilor trasate de către părinți, ajungând la un grad de autonomie crescut,ceea ce într-un final a condus la implicarea sa în fapte cu caracter infracțional sau convențional.

2.Istoricul social al familiei:

T. F., în vârstă de 17 ani,este fiul lui T. I. ( fără loc de muncă, practică diferite activități lucrative în domeniul zootehniei,constând în creșterea și comercializarea animalelor) și al lui T. M.C. (angajată din anul 2008 la firma X ,ca și măturător,în prezent are suspendat contractul de muncă,aflandu-se în concediu de creștere și îngrijire a copilului nou-născut).

Relațiile din familie sunt caracterizate ca fiind armonioase,singurele certuri dintre părinți au ca punct de plecare dezinteresul minorului și al fratelui mai mare față de directivele și regulile trasate în ceea ce privește conduita de zi cu zi,în cadrul familial și în afara acestuia. În acest context,cei doi frați obișnuiesc să își petreacă timpul liber în cadrul unui grup de prieteni,alcătuit din vecini și consăteni,împreună cu care obișnuiesc să frecventeze discotecile din localitatea domiciliu până la ore târzii în noapte,în ciuda interdicțiilor trasate de către părinți în ceea ce privește depășirea orelor de întoarcere acasă. Uneori, în același cadru se conumă băuturi alcoolice (bere). R.este elev în clasa a XI-a în cadrul Grupului Școlar I. L., din orașul L,profil tehnic,specializarea electro-tehnică. Este descris de sursele din mediul școlar ca fiind o fire calmă și liniștită,care are relații de înțelegere cu colegii și cadrele didactice. Nu manifestă absenteism,iar notele sale sunt de un nivel mediu.Dirigintele său îl caracterizează ca fiind un băiat bun și liniștit și consideră că anturajul,dar și lipsa de autoritate și de abilități privind creșterea și educația unui adolescent ale părinților au dus la implicarea sa în fapte cu caracter infracțional. Minorul nu a prezentat boli fizice sau psihice și nu este cunoscut ca fiind consumator de substanțe cu efect psihotrop. Nu a mai fost sancționat,cercetat sau condamnat pentru implicarea în fapte de natură contravențională sau penală,insă a fost suspectat de implicarea în fapte de furt,fără a exista dovezi concrete în acest sens.

Prezentarea problemei:

Sursele de informații din comunitate relatează că părinții nu dețin abilitățile necesare coordonării și disciplinării unor adolescenți,neavând autoritatea necesară,ceea ce a condus la apartenența minorului la grupul de prieteni menționat,și ulterior, la implicarea sa în fapte cu caracter infracțional sau contravențional. Mama lui F. A ținut să precizeze că fiul său are o conduită generală pozitivă,caracterizându-l ca fiind harnic și preocupat de treburile gospodăriei. Întrebată despre părerea sa referitoare la implicarea minorului în fapta penală,aceasta a relatat că prietenia cu coinculpatul,cunoscut în comunitate ca având un comportament antisocial,a fost principalul factor care a contribuit la implcarea fiului său în actul penal.De asemenea aceasta menționează că atunci cand se ia cu anturajul,fiul său nu mai ascultă de părinți. Admite totuși că nici ea,nici soțul ei nu dețin abilitățile necesare creșterii și educării unor adolescenți și , în aceste condiții, fiul său s-a aflat de mai multe ori în situația de a lua decizii singur. Ea precizează că fiul său se ia cu anturajul și că atunci când îl ceartă acesta lasă capul în jos și că degeaba îi zice să nu meargă la discotecă pentru că seara,dupa ce ei adorm, minorul sare pe geam și fuge la discotecă.

Deși a beneficiat de un climat familial stabil,favorabil asumării normelor etico-morale de comportament nu s-a supus regulilor trasate de către părinți, ajungând la un grad de autonomie crescut,ceea ce într-un final a condus la implicarea sa în fapte cu caracter infracțional sau convențional. Întrebat despre motivația implicării în faptă, minorul a relatat că i-a aplicat mai multe lovituri părții vătămate întrucât aceasta îi agresa prietenii,însă fără a anticipa consecințele penale ale faptei sale. De asemenea acesta menționează că nu și-a dat seama de ceea ce face pentru că era băut.Relatează că până atunci nu a avut un comportament violent în relațiile cu ceilalți și consideră că deține calitățile necesare rezolvării unui conflict prin alte mijloace decât prin folosirea agresivității. Prezintă temeri privind pedeapsa pe care o va primi cu atât mai mult cu cât consideră că o pedeapsă privativă de libertate ar putea avea repercusiuni asupa propriului viitor.

Ecomapa:

Lengendă:

Relație de prietenie

Relație bilaterală

Relație strânsă

Relație stresantă

II.Evaluarea operatională

Plan de intervenție

Metode de intervențiepropuseînvedereasoluționării: includereaîntr-un program de asistențășicosilierederulat de către S.P. S.

Analiza campului de forțe

Obiectivele intervenției:

Încurajarea și oferirea de sprijin în vederea găsirii unui loc de muncă stabil.

Transmiterea regulată a informațiilor privind locurile de muncă disponibile

Asistarea persoanei supravegheate în luarea deciziilor,prin generarea de alternative, evaluarea costurilor și beneficiilor fiecărei alternative în parte,cu scopul de a alege alternativa cea mai avantajoasă.

Metodele de intervenție propuse în vederea soluționării nevoilor identificate și punerea in aplicare a obiectivelor:

-inculdereaîntr-un program de asistență și consiliere derulat de S.P. S.

-motivarea în vederea accesării serviciilor de asistență și consiliere la cerere

-motivarea persoanei supravegheate în sensul asumării responsabilității propriilor acțiuni și identificarea unor alternative pro-sociale la situațiile de risc și exersare a acestor alternative

-evaluarea continua a nevoilor criminogene ale persoanei supravegheate

-utilizarea interviului în vederea obținerii de informații cu privire la persoana aflată sub supraveghere

-deplasări neanunțate ale consilierului responsabil de caz la domiciliul persoanei supravegheate

Perspective de reintegrare în societate:

Minorul are capacitatea de a-și corecta singur atitudinea infracțională, în vederea asigurării premiselor unei reinsercții adecvate în societate, în condițiile la care deține abilitățile necesare rezolvării conflictelor intr-o manieră fermă.

Mai mult, ținând cont de evoluția pozitivă a minorului, atât înainte cât și după implicarea sa în fapta penală,dar și de preocuparea acestuia privind finalizarea actului educational și găsirea unui loc de muncă,concluzia e că supravegherea intensivă din partea părinților este suficientă în vederea creșterii șanselor de menținere a comportamentului pro-social al acestuia.

III Evaluarea finală

Persoana supravegheată locuiește înorașul L. ,împreună cu părinții,în casa proprietate a acestora. În luna mai a anului în curs va finaliza actul educational,interacționând ca, în viitorul apropiat, să-și găsească un loc de muncă pe raza localității de domiciliu sau în municipiul Suceava. În present, activitățile lucrative pe care le desfășoară sun taxate pe munca în gospodărie, ceea ce îl ocupă majoritatea timpului.Numai păstrează legătura cu anturajul avut anterior condamnării sale, fiind implicat în genul de activități menționate anterior.Ca motivație a implicării în faptă, persoana supravegheată identifică dorința de a-și apăra prietenii de agresiunile părții vătămate. Admite consumul de substanțte alcoolice de la acea data, însă, în prezent acesta nu mai constituie o problemă, în condițiile în care a stopat frecventarea grupului de prieteni în compania cărora consuma alcool.

Prin urmare, dacă în perioada comiterii infracțiunii , F. nu a conștientizat gravitatea acțiunilor sale, în present regreta fapta săvârșită, fiind profund marcat de consecințele pe care comportamentul infracțional le are atât în privința sa cât și a familiei sale. Prezintă temeri privind pedeapsa pe care o va primi, cu atât mai mult cu cât considerăcă o pedeapsă privativă de libertate ar putea avea repercursiuni asupra propriului viitor.

Proiect de intervenție

1. Descrierea proiectului.

"Împreună împotriva delincvenței"este un proiect ce își propune să sprijine în mod real prevenția delincvenței juvenile. Din ce în ce mai mulți copii se află în această situație de risc. Cauzele ce duc la devianță sunt tot mai prezente în Romania. Proiectul va avea loc în școli gimnaziale din mediul rural. Copiii din mediul rural sunt mai predispuși riscului de deviantă.

Acest program se dorește a fi realizat în 3 scoli gimnaziale din mediul rural. Proiectul se va derula timp de 12 luni, începând cu luna septembrie. Copiii vor participa la anumite activități antrenante și atractive dupa orele de școală în 3 zile ale săptămânii.

Programul vizează informarea asupra riscurilor la care se supun copiii cu comportament predelincvent, asupra celor mai frecvente acte delincvente si infracționale comise de minori precum și a pedepselor prevăzute în codul penal; conștientizarea riscurilor prin vizionare de filme, întâlniri cu polițiști sau foști infractori reabilitați; dar și dezvoltarea anumitor abilități persoanle ce i-ar ajuta să prevină și să depășească anumite situații de risc.

Delincvența juvenilă se referă la ansamblul abaterilor și încălcărilor de norme sociale, sanctionate juridic, săvârșite de minorii în vârstăde până la 18 ani.

Cauzele care determină devianța (delincvența juvenilă) pot fi împărțite în două categorii: cauze interne/individuale și cauze externe/sociale.

Cauze interne / individuale:

• disfuncții cerebrale ca: retard neuropsihic, hiperexcitabilitate neuronală, anomalii de tip epileptic;

• deficiențe intelectuale;

• tulburări ale afectivității ca: insuficientă maturizare afectivă, frustrare, instabilitate, ambivalența și indiferența afectivă, absența emoțiilor și a înclinațiilor altruiste și simpatetice;

• tulburări caracteriale: autocontrol insuficient, impulsivitate și agresivitate, subestimarea greșelilor și a actelor antisociale comise, indolență, indiferență și dispreț față de muncă, opoziție și respingere a normelor social-juridice și morale, tendințe egocentrice, exacerbarea unor motive personale egoiste, a unor trebuințe și tendințe înguste, de nivel redus, absența sau insuficienta dezvoltare a unor motive superioare, de ordin social și a sentimentelor morale, dorința realizării unei vieți ușoare, fără muncă etc.

Cauze externe/sociale:

• cauze socio – economice și culturale: nivel de trai scăzut; șomaj ridicat; norme și valori sociale confuze; slăbirea controlului social; scopurile și mijloacele legale de satisfacere a nevoilor personale sunt discrepante și conduc la inegalitatea socială; relaxarea la nivelul politicii penale și vidul legislativ; scăderea prestigiului și autorității instanțelor de control social; sărăcia infantilă (cu fenomenul „copiii străzii”); corupția și crima organizată; violența, agresarea și exploatarea minorilor.

• cauze socio- afective,

• cauze educaționale, la nivelul microgrupurilor în care trebuie să se integreze treptat copilul, începând cu familia

Conform datelor oficiale raportate de Administrația Națională a Penitenciarelor, în centrele de reeducare și în penitenciarele din România se află internați în prezent 473 de minori, față de 431 în anul 2008. Dintre cei 46 de minori eliberați anul trecut, 14 s-au reîntors după gratii, ceea ce înseamnă că 30% dintre copiii-infractori puși în libertate au încălcat din nou legea. Rata de recidivă este însă mult mai mare, o spun sociologii, deoarece în procentul recidiviștilor nu sunt cuprinși și copiii infractori de ieri, care astăzi sunt deținuți adulți.

Datele Institutului Național de Statistică arată și ele că, dacă în anul 2004 infracționalitatea juvenilă înregistra o creștere de 7,6% față de anul precedent, în 2005 ajunsese la 8,2%.

Cadrul legal

H.G. nr. 1826/2005 pentru aprobarea Strategiei naționale de dezvoltare a serviciilor sociale;

Legea nr. 194/2011 privind combaterea operatiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive;

Prevederile art.76 alin.(2) din Legea nr. 292/2011 a asistenței sociale ;

2. Scopul proiectului. Proiectul de prevenire a delincvenței juvenile își propune conștientizarea și responsabilizarea elevilor, profesorilor, părinților și comunității locale asupra deficiențelor acțiunii educaționale din familie, școală, societate, precum și prevenirea posibilelor situații în care ar putea fi implicați elevii colegiului, conștientizarea elevilor asupra pericolului implicării involuntare în acte de delicvență.

3.Stabilirea grupului tinta si a beneficiarilor.

Grupul țintă îl reprezintă elevii claselor a V-a si a VI-a din 3 școli gimnaziale din mediul rural.

Numărul aproximativ al beneficiarilor ar fi de 300.

Beneficiarii acestui proiect:

-părinții acestora;

-familiile copiilor;

-profesorii;

-chiar întreaga comunitate;

4. Titlul proiectului. "Împreună împotriva delincvenței".

5.Locul desfășurării. 3 școli gimnaziale din mediul rural. Prima e Școala cu clasele I-VIII Constantin Morariu Pătrăuți, a doua e Școala Gimnazială Mihoveni si a 3-a Școala Gimnazială nr.2 Darmanesti.

6. Durata proiectului. Proiectul se va desfașura pe durata a 12 luni, începând cu luna septembrie.

7. Stabilirea obiectivelor.

Obiectivele proiectului sunt:

O1- Informarea asupra riscurilor la care se supun copiii cu comportament predelincvent, asupra celor mai frecvente acte delincvente și infracționale comise de minori precum și a pedepselor prevăzute în codul penal;

O2- Conștientizarea riscurilor;

O3- Dezvoltarea abilităților de comunicare interpersonală – comunicare verbală și nonverbală,

ascultare activă, oferire / solicitare de răspunsuri, comunicare asertivă, empatie

O4- Dezvoltarea abilităților de inițiere și menținere a unei relații de prietenie și de a face față

respingerii sau ieșirii dintr-o relație

O5- Dezvoltarea abilităților de rezolvare pozitivă a conflictelor

O6- Dezvoltarea abilităților de autoreglare emoțională – cunoașterea emoțiilor, identificarea

propriilor emoții în diferite situații, explicarea emoțiilor, verbalizarea emoțiilor, controlul furiei

O7- Dezvoltarea abilităților de asigurare a siguranței personale – de a spune NU în anumite situații

O8- Dezvoltarea deprinderilor de viață sănătoasă – program variat și echilibrat, alimentație sănătoasă,sport și mișcare.

8. Analiza resurselor. Analiza SWOT

Puncte tari:

-dorința de implicare a profesorilor;

-dorința de implicare a copiilor si părinților;

-loc de desfasurare;

-numar suficient de cadre didactice care sa se implice in proiect;

Puncte slabe:

-lipsa cadrelor didactice specializate pe profil sociologic;

-lipsa sponsorizarilor;

-lipsa unui psiholog;

Riscuri:

-scaderea interesului parintilor pe parcursul proiectului;

-crearea unor problema din cauza unor copii cu comportament delincvent;

9. Planificarea activitatilor.

Activitaile din cadrul proiectului:

Activitatea 1: Pregatirea personalului ce va lucra la proiect.

Activitatea 2: Informarea copiilor si parintilor cu privire la proiect.

Activitatea 3: Lectii de informare teoretica asupra delincventei, cauzelor si efectele acesteia.

Activitatea 4: Vizionarea unor filme documentare cu tematica delincventei.

Activitatea 5: Intalnirea cu persoane reabilitate ce au comis infractiuni la varsta adolescentei ce isi vor prezenta marturia si vor avea discutii deschise cu copii si parintii.

Activitatea 6 : Jocuri specifice- joc de rol- benefice pentru exprimarea emotiilor, constientizarea riscurilor printr-un mod mai practic; jocuri de autocunoastere.

Activitatea 7: Campionat sportiv de fotbal(baietii)/volei(fetele). acestea se vor realiza tot impreuna cu parintii. Aceasta activitate ii va ajuta pe copii si pe parinti in acelasi timp sa realizeze importanta unui grup, a comunicarii eficiente. Aceasta interactiune ii va ajuta sa lege prietenii si sa intareasca relatia dintre tata-fiu, mama-fiica.

Activitatea 8: Vizitarea unui penitenciar.

Activitatea 9: Vizita unui politist ce le va povestii copiilor unele experiente personale, cazuri intalnite de el implicand minori dar si pedepsele pentru infractiunile comise de acestia.

Activitatea 10: Lectii despre un stil de viata sanatos.

Activitatea 11: Evaluarea.

10. Evidentierea factorilor de risc si durabilitatea proiectului.

In cursul proiectului ar putea intervenii unele piedici. Acestea ar putea fi:

-retragerea unor parteneri implicati in proiect;

-abandonarea activitatilor de catre unii parinti dezinteresati;

-conflicte intre copii;

Proiectul este structurat si realizat asa fel incat dupa terminarea celor 12 luni sa fie o anumita continuitate. Aceasta continuitatea poate fi in activitatile sportive, creearea unor echipe care sa joace nu doar la nivel local, in activitatile extrascolarea cum ar fi vizionarea unor filme documentare. Nu doar atat cat si dorinta copiilor de a da mai departe informatiile pe care ei le-au dobandit in cursul unui an.

11. Evaluarea proiectului.

"Impreuna impotriva delincventei" s-a desfasurat conform activitaii dorite. Participantii la proiect au fost incantati si au participat cu interes si curiozitate la fiecare activitate.

In urma proiectului s-au sesizat schimbari pozitive in comportamentul unor elevi problematici. Relatia cu parintii a fost consolidata in urma jocurilor si activitatilor desfasurate.

12. Stabilirea partenerilor:

– Primariile satelor/comunelor;

-Primaria Judetului Suceava;

-Ministerul Invatamantului;

-Ministerul Muncii si Protectiei Sociale;

-Politia Romania;

-Scolile din cele 3 sate;

13. Cadrul bugetului estimativ.

1.Personal: -salarii pentru personalul propriu;

-consultanti sau servicii contactate;

2.Spatii: -intretinerea spatiilor;

-utilitati;

3.Materiale didactice necesare.

4.Comunicatii(fax, internet, imprimanta)

Buget estimativ: 2.000.000 RON