.delincventa Juvenila. Strategii de Ocrotire, Prevenire Si Combatere

DELINCVENȚA JUVENILĂ.

ETIOLOGIE.

STRATEGII DE OCROTIRE,

PREVENIRE ȘI COMBATERE.

CAPITOLUL I

Considerații introductive privind crima și criminalul

Doctrina juridică recunoaște că, pe lângă știința dreptului penal, de criminalitate se ocupă și o seamă de alte științe cu caracter special, cum sunt: criminologia, sociologia criminală, psihologia criminală și altele. Apărută mai târziu decât știința dreptului penal, la sfârșitul secolului al XIX-lea, dar având o vechime mai mare decât aproape toate celelalte științe derivate din același drept, criminologia s-a dezvoltat permanent, devenind, în prezent, o știință autonomă, bine structurată și consolidată1.

Fenomenul criminalității înregistrează, în societatea modernă, cu puține excepții, o tendință permanentă de creștere, ceea ce a determinat o îngrijorare și o preocupare deosebită și continuă din partea organismelor naționale și internaționale, în direcția prevenirii și combaterii acestui fenomen2. Însă, pentru realizarea acestui deziderat, trebuie cercetate cauzele acestui grav fenomen și elaborate măsurile de combatere, misiune ce revine criminologiei.

Secțiunea I

Definiția Criminologiei

Din punct de vedere etimologic, noțiunea de „criminologie” provine din termenul latin „crimen” (crimă, infracțiune) și termenul grecesc „logos” (știință). De aici se poate formula o definiție prealabilă, pur nominativă, în care criminologia ar reprezenta „știința crimei”. Deși în literatura de specialitate, această definiție apare frecvent la autori de prestigiu, fie efectiv în această formă3, fie în varianta „studiul științific al fenomenului criminal”4, ea nu poate fi acceptată, fiind incompletă, criminologia având un obiect complex.

În decursul dezvoltării criminologiei, s-au dat mai multe definiții acesteia, în funcție de viziunea și concepția autorilor, de momentul istoric al evoluției societății umane, precum și de stadiul de dezvoltare a științei, în genere, și a științelor penale, în special5.

Astfel, s-au concretizat diverse tipuri de definiții ale criminologiei, grupate în funcție de diferite criterii. După domeniul criminologiei, definițiile sunt restrictive (criminologia este știința cauzelor criminalității, străină de preocupări profilactice) sau extensive (criminologia este atât etiologică, cât și preventiv-restrictivă)6. După obiectul ei, criminologia a fost definită ca fiind știință a crimei sau a criminalului, știința criminalității sau a reacției sociale.

Dintre diferitele definiții ale criminologiei care s-au formulat în decursul timpului, menționăm pe cele reținute cu precădere în literatura de specialitate, atât în cea străină, cât și în cea română.

Una din primele definiții și, în același timp, una din cele mai des citate, aparține sociologului francez E. Durkheim, care privește criminologia drept o știință a crimei:” Constatăm existența unui anumit număr de acte ce prezintă toate acel caracter exterior, care le face ca, odată comise, să determine din partea societății o reacție particulară, pe care o numim pedeapsă. Facem din aceste acte o grupă sui generis căreia îi impunem o rubrică comună: numim crimă orice act pedepsit și facem din crimă astfel definită obiectul unei științe speciale, criminologia”7.

Criminologul francez J. Léauté susține că „știința criminologiei este știința care se ocupă cu studiul ansamblului fenomenului criminal”8. Definiția este apreciată ca fiind corectă, dar prea sintetică, criminalitatea fiind un fenomen mai complex9.

Criminologii americani E. Sutherland și D. Cressey afirmă despre criminologie că este „știința care studiază criminalitatea ca fenomen social, în special cauzele acesteia (etiologia criminală) și mijloacele de luptă împotriva acestui fenomen”10. Definiția aceasta este mai largă, dar privește numai latura socială a criminalității, ca întreg, ca fenomen social, fără a cuprinde și elementele componente (crima și criminalul)11.

O definiție pe care însuși autorul ei o caracterizează drept inedită, prezintă criminologia ca o știință complexă despre om: ”Definim de o manieră inedită criminologia ca studiul complet și integral al omului cu preocuparea constantă de a cunoaște mai bine cauzele și remediile activității sale antisociale. Este știința completă a omului”12.

Printre definițiile de tip extensiv este reprezentativă cea formulată de savantul italian E. Ferri, în celebra sa lucrare, „Sociologia criminală”, care este centrată, mai ales, pe studiul criminalului: „Studiul științific și experimental al delincventului și, prin urmare, al mijloacelor preventive și represive care pot apăra societatea, iată sociologia criminală, știință unică și complexă”13 (criminologul italian utilizează noțiunea de „sociologie criminală” cu sensul de „criminologie”).

În doctrina română domină o viziune echilibrată în ceea ce privește definiția criminologiei, reținându-se atât preocupări etiologice și dinamice în raport cu fenomenul criminal, cât și aspecte preventiv-represive.

Adepții concepțiilor sociologice în materie definesc criminologia drept o știință socială, limitând-o la criminalitate, ca fenomen general, social. Astfel, criminologia este „știința socială … care studiază starea, dinamica, legitățile, cauzele și condițiile socio-umane ale criminalității și măsurile de prevenire și combatere”14. În același sens, criminologia este definită corect, dar prea sintetic, ca fiind „o știință care studiază fenomenul social al criminalității în scopul prevenirii sale”15.

În prezent, în literatura de specialitate română, este acceptată concepția extensivă în definirea criminologiei.

În opinia juristei Rodica M. Stănoiu, criminologia este „știința care studiază factorii și dinamica actului criminal, precum și reacția socială față de acesta, în scopul prevenirii criminalității, umanizării sistemului de represiune și reintegrare socială a delincvenților”16.

În lucrarea sa, „Elemente de criminologie”, profesorul Narcis Giurgiu afirmă: „Criminologia este un sistem științific de cunoștințe, idei, teorii, metode și tehnici cu privire la cercetarea criminalității și delincventului și de elaborare a mijloacelor de prevenire și combatere a comportamentelor criminale”17.

Penalistul A. Ungureanu precizează caracterul autonom al criminologiei, în cadrul științelor penale:” Criminologia este știința autonomă, de sine stătătoare în cadrul sistemului științelor penale, care are ca obiect studiul fenomenului infracțional, ca fenomen social și juridic, precum și a infractorului, cu personalitatea sa particulară, (individuală), în vederea stabilirii cauzelor și condițiilor acestui fenomen și pentru elaborarea măsurilor de prevenire și combatere a fenomenului infracțional”18.

Urmând aceeași linie integratoare, profesorul și juristul Valerian Cioclei definește criminologia drept „ansamblul cercetărilor cu caracter științific ce se ocupă, pe de o parte, cu studierea fenomenului criminal, urmărind cunoașterea complexă a acestuia și, pe de altă parte, cu evaluarea practicii anticriminale, în scopul optimizării acesteia”19.

Una din definițiile corecte, complete și utile, care se remarcă, în opinia noastră, aparține criminologului Ion Oancea, care în lucrarea sa, „Probleme de criminologie” prezintă criminologia ca „știința care studiază criminalitatea ca fenomen social și ca fenomen individual, crimele săvârșite care o alcătuiesc, persoanele care le-au comis, cauzele săvârșirii și mijloacele de prevenire și combatere”20.

*

În concluzie, pe baza cercetărilor menționate, putem defini criminologia ca știința penală socio-umană, ce are un caracter interdisciplinar, de graniță cu alte științe, dar care își păstrează caracterul unitar și autonom datorită următoarelor elemente: obiect distinct, concepte proprii, metodologie strictă și funcții specifice, toate acestea susținând scopul de prevenire și combatere a criminalității.

Secțiunea II

Obiectul Criminologiei

Problema obiectului criminologiei a fost îndelung discutată, evoluând odată cu dezvoltarea acestei ramuri a științelor penale, ca știință autonomă.

În decursul timpului s-au exprimat multe opinii, de la viziuni pesimiste, precum celebra afirmație a lui Thorsten Sellin, potrivit căreia „criminologia reprezintă o regină fără regat” – afirmație făcută la Congresul al II-lea de criminologie de la Paris din 1950 – până la cele optimiste de felul lui M. Laignel Lavastine și V.V. Stanciu, care consideră criminologia ca o „supra-știință” a omului21.

Concepțiile cu privire la obiectul de studiu reflectă, în mod firesc, particularitățile istorice și epistemologice ale procesului de formare al criminologiei22. Apariția și dezvoltarea ei, o perioadă de timp, în cadrul altor discipline științifice, a dus la o dominare a sistemului conceptual propriu acelor discipline, consecința directă fiind fragmentarea obiectului de cercetare.

Astfel, școala clasică (Beccaria, Bentham) și-a concentrat atenția asupra faptei penale. Inițial, nefiind o delimitare față de dreptul penal, era folosit conceptul de infracțiune. Ulterior, criminologia pozitivistă și, mai ales, reprezentanții orientării sociologice, conferă obiectului de studiu o accepțiune foarte largă ce depășește sfera normativului juridic, realizând o delimitare de ordin conceptual, de dreptul penal, apelând la noțiunea de crimă sau delict.

La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, datorită influenței exercitată de școala pozitivistă italiană (Lombroso, Ferri, etc.) și a faptului că antropologia adăpostea în acea perioadă cercetarea criminologică, obiectul criminologiei a fost infractorul (criminalul, delincventul), formulându-se tezele privind tipurile de criminali, rolul eredității, al unor maladii, etc. Odată cu dezvoltarea psihologiei criminale (Freud, Pinatel, Reckless ș.a.) analizele și cercetările infractorului s-au multiplicat, relevându-se rolul factorilor psihici în cauzarea crimelor, cum sunt elementele vieții emotiv-active (trebuințe, emoții, sentimente, nivelul de inteligență, caracter etc.)23. Ulterior, s-au început cercetări cu privire la rolul factorilor sociali, ajungându-se la obținerea unor rezultate științifice evidente pe linia sociologiei criminale (Ferri, Tarde, Durkheim, Sutherland, Sellin și alții)34.

Apoi, obiectul de cercetare l-a constituit criminalitatea, ca fenomen global, ca ansamblu de crime săvârșite. S-a pus accentul pe criminalitate ca fenomen social – uman, cu insistență în cunoașterea și dezvăluirea cauzelor sociale ale acestuia (influența familiei, influența crizelor social-economice, influența structurilor sociale în general), a influenței unor grupuri sociale negative (bande de infractori, de delincvenți etc.), a unor cartiere mărginașe în orașe, familii dezorganizate, etc25.

În special în perioada de după cel de-al doilea război mondial se impune o orientare mai largă cu privire la obiectul criminologiei, încercându-se o unificare a diferitelor sale laturi. În urma unor eforturi de sinteză realizate de diferiți criminologi în literatura de specialitate, s-a reușit depășirea concepțiilor restrictive (fragmentare) ale criminologiilor specializate și unificarea în planul obiectului de studiu a problematicii referitoare la crimă, criminal și criminalitate. Exemplul cel mai edificator în cadrul acestor orientări îl oferă J. Pinatel care a sesizat corect că ne aflăm în fața unui obiect complex ce reclamă o analiză diferențiată a diferitelor sale niveluri: crimă, criminal, criminalitate26.

În cea de-a doua jumătate a secolului XX (deceniile 6 și 7) controversele cu privire la obiectul de studiu au dus la conturarea unei „noi criminologii”, numite „criminologia reacției sociale”, diferită de criminologia tradițională (clasică și pozitivistă), care s-a axat pe studierea ansamblului proceselor ce alcătuiesc reacția socială față de fenomenul criminalității (delincvenței). Noua orientare pleacă de la teoria interacționismului social sau a etichetării (Lemert, Beckert, F. Tannenbaum), potrivit căreia devianța, în general, și deeckert, F. Tannenbaum), potrivit căreia devianța, în general, și delincvența, în special, nu există în sine, ci doar în măsura în care societatea o etichetează ca atare, producându-se reacția de răspuns27. Teoria reacției sociale concepe criminalitatea ca un proces dinamic de acțiune și reacțiune, de răspunsuri și contrarăspunsuri la trei nivele: elaborarea legii, reacțiile impersonale și procesul instituțional al reacției sociale28.

În ultimele decenii, s-a inclus în obiectul criminologiei și victima infracțiunii, cercetându-se rolul ei cauzal sau favorizant în săvârșirea crimei (infracțiunii). S-a dezvoltat chiar și o ramură specială a criminologiei, denumită „victimologia”.

În prezent, domină concepția potrivit căreia criminologia are un obiect complex, format din cinci elemente principale și interdependente, completându-se reciproc, care constituie conceptele de bază ale acestei științe, și anume: crima, criminalul, criminalitatea, victima și reacția socială împotriva criminalității.

1. Crima

Sensurile crimei

Noțiunea de crimă are trei sensuri posibile:

a) sens comun (cotidian);

b) sens juridico – penal;

c) sens criminologic;

În sens comun (cotidian), prin crimă se desemnează, de regulă o infracțiune intenționată împotriva vieții persoanei (omor, omor calificat, pruncucidere). Prin extensie, crima înseamnă orice faptă contrară unei legi penale, ce conduce la moartea unei persoane: tâlhărie urmată de moartea victimei, viol urmat de moartea victimei, ș.a.

În sens juridico-penal, crima desemnează infracțiunea cea mai gravă, pentru care legiutorul stabilește pedepse diferite și proceduri speciale, în raport cu celelalte infracțiuni.

Această accepțiune este întâlnită în legislațiile care susțin împărțirea tripartită a infracțiunii în crime, delicte și contravenții, fapt reținut de majoritatea statelor europene, la începutul secolului al XIX – lea; în timp, însă, s-a renunțat la acest sistem trinitar, el menținându-se în prezent numai în state ca Franța, Belgia, Luxemburg, San Marino și Grecia29.

Același sens juridico-penal al noțiunii de crimă este întâlnit și în statele care au trecut de la clasificarea bipartită a infracțiunilor, în delicte și contravenții, lucru petrecut la sfârșitul secolului al XIX-lea, în legislațiile penale din Olanda, apoi din Italia30.

În legislația română a existat o împărțire tripartită a infracțiunilor, în crime, delicte și contravenții, atât în Codul penal de la 1865, cât și în cel de la 1936 (Codul penal Carol al II-lea).

Codul penal de la 1968 a renunțat la sistemul trinitar, lăsând loc unei concepții unitare cu privire la infracțiune. În acest sistem, contravențiile au ieșit din sfera de reglementare a justiției penale. În rest, orice faptă prevăzută de legea penală și în condițiile prevăzute de lege, reprezintă infracțiune, fără nici o altă distincție. Așadar, pe baza acestei concepții unitare privind infracțiunea, noțiunea de „crimă”, în sens juridico-penal, se identifică cu însăși noțiunea de „infracțiune”, ca singura faptă prevăzută de legea penală și în condițiile prevăzute de lege, la acea dată. Astfel Codul penal român de la 1968 definește infracțiunea, în art. 17 prin evidențierea trăsăturilor esențiale ale ei: „infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală”. Apoi, același cod, prezintă, în texte distincte, fiecare din cele trei trăsături esențiale pe care trebuie să le îndeplinească, în mod cumulativ, o faptă pentru a fi considerată infracțiune: 1). pericol social – art.18; 2). vinovăția – art. 19 și 3). incriminarea (prevederea ei în legea penală) – art. 2 și art. 141 .

În prezent, în lumina noului Cod penal român din 2004, s-a adoptat împărțirea bipartită a infracțiunilor, în crime și delicte. În acest sens, art. 3 precizează: „faptele prevăzute de legea penală ca infracțiuni, se împart, după gravitatea lor, în crime și delicte”. Astfel, crima, în accepțiunea juridico-penală dată de Codul penal din 2004, desemnează infracțiunea cea mai gravă pentru care sunt stabilite sancțiuni și proceduri diferite față de celelalte infracțiuni, în cazul actual, față de delicte. Infracțiunea este definită în art.17, ca și în Codul penal din 1968, cu deosebirea că față de aceasta din urmă, în noul Cod penal din 2004 trăsăturile esențiale ale infracțiunii sunt inversate, stabilindu-se o altă ordine a lor, după cum urmează: ”infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, care prezintă pericol social și este săvârșită cu vinovăție”. De asemeni, sunt prezentate în texte distincte, fiecare din cele trei trăsături esențiale, ca și în Codul penal anterior, cu distincția că vinovăția este precizată în art.20 C. pen, iar incriminarea numai în art. 2 C. pen.

În concluzie, în limbaj juridico-penal, crima desemnează infracțiunea cea mai gravă sau infracțiunea în general.

c) În sens criminologic, crima reprezintă fapta prevăzută de legea penală (fapta care încalcă legea penală).

În primul rând, din domeniul criminologiei nu fac parte încălcările altor legi (civile, administrative, comerciale etc.), deoarece nefiind crime (infracțiuni), nu sunt incluse în domeniul dreptului penal, nici în domeniul criminalității și deci nici în domeniul de cercetare al criminologiei.

Argumentele invocate în sprijinul acestui punct de vedere constau în următoarele idei31:

1) crimele sunt numai faptele prevăzute de legea penală, fiindcă numai acestea sunt deosebit de periculoase și interzise de legea penală (a nu ucide, a nu tâlhări, a nu distruge bunurile altuia etc).

2) crimele sunt fapte grave nu numai pentru că sunt prevăzute de legea penală, ci și fiindcă sunt fapte săvârșite, fapte reale, care fac parte din realitatea vieții sociale și constituie criminalitatea reală și nu doar o criminalitate juridică (prevăzută de legea penală), care este o totalitate de concepte, idei juridice despre crimă. În timp ce știința dreptului penal studiază crima (infracțiunea) sub aspect juridic, normativ, (noțiune juridică, elemente constitutive, vinovăție, răspundere penală), criminologia studiază crimele ca fenomene socio-umane reale, adică criminalitatea reală, infracțiunile săvârșite.

Un punct de vedere opus este întâlnit în literatura americană, îndeosebi în lucrările de sociologie criminală – care reprezintă o ramură a sociologiei generale, – unde postulatele dreptului penal aplicabile criminologiei rămân pe plan secundar, considerându-se că este crimă și criminalitate orice încălcare a normelor juridice și a normelor sociale, fiind astfel mult extins domeniul criminologiei.32. În această concepție, aparțin criminalității și criminologiei, pe lângă încălcările legii penale, și încălcările legii civile (delicte civile) , administrative (contravenții), disciplinare (abateri disciplinare) și sociale – așa-zis-ele acte de devianță, ceea ce constituie, desigur, o exagerare. O atare extindere nu poate fi acceptată, deoarece chiar denumirile de „crimă”, „criminalitate” și, „criminologie”, fac trimitere la fapte grave, deosebit de periculoase, care atrag sancțiuni grave33.

Dintre încălcările de legi – altele decât cele penale – amintite mai sus, în literatura de specialitate s-a discutat, în mod aparte, de integrarea actelor de devianță în sfera noțiunii de „crimă”. Adepții extinderii includ în conceptul de crimă orice comportament uman ce prezintă un risc sau potențial de a deveni comportament criminal și exemplifică prin: alcoolismul, abandonul școlar, tendința de vagabondaj sau vagabondajul, consumul de substanțe stupefiante, prostituția, în măsura în care aceste fapte nu constituie infracțiuni. Argumentul principal în sprijinul integrării, susținut de unii criminologi, este faptul că, aceste comportamente deviante sunt studiate în legătură cu fenomenul criminal sau, altfel spus, este studiată devianța care generează delincvență, deci este vorba de cercetare criminologică. Într-adevăr, criminologia este interesată de asemenea comportamente, le ia în calcul, dar introducerea devianței în conținutul obiectului ei de studiu ar fi forțată și ar presupune depășirea sferei de „competență materială” a acestei discipline.34

În al doilea rând, criminologia este interesată nu numai de infracțiuni, adică de faptele care întrunesc cumulativ cele trei trăsături esențiale înscrise în art.17 C. pen., ci și de orice faptă prevăzută de legea penală, căreia îi lipsește una din condițiile prevăzute în articolul amintit mai sus: incriminare, pericol social și vinovăție.

În doctrina română s-au exprimat diferite opinii, pro și contra, în legătură cu această problemă (arătată anterior). Astfel, unii autori35 au considerat că cercetarea criminologică trebuie să aibă în vedere și faptele prevăzute de legea penală, care săvârșite în prezența unor cauze (împrejurări, situații), înlătură caracterul penal al lor, astfel încât faptele nu mai sunt infracțiuni, deoarece le lipsește una din trăsăturile esențiale prevăzute în art.17 C.pen.

Aceste fapte sunt:

1). faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală, dar care, în trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat, au fost incriminate;

2). faptele care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni;

3). faptele prevăzute de legea penală comise sub imperiul cauzelor justificative (legitima apărare, starea de necesitate, ordinul legii și comanda autorității legitime);

4). faptele prevăzute de legea penală comise în condițiile vreuneia dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptelor (constrângerea fizică, constrângerea morală, cazul fortuit, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, beția, eroarea de fapt).

Motivele susținute în favoarea luării în calcul de către cercetarea criminologică și a faptelor penale sau cu justificată aparență penală sunt:

aceste fapte furnizează date importante atât cu privire la persoana făptuitorului (statut, personalitate, etc.), cât și cu privire la o serie de factori favorizanți (criminogeni) de ordin socio-economic;

pe baza metodei istorice, se trag unele concluzii generale privind natura fenomenului criminal;

toate faptele penale intră în statisticile criminale, aparținând criminalității aparente.

Alți autori36 au considerat că o faptă prevăzută de legea penală care nu întrunește trăsăturile esențiale ale unei infracțiuni, nu poate face obiect de studiu al criminologiei, deoarece, în unele cazuri, nu numai că faptele nu sunt periculoase pentru societate, ci sunt chiar folositoare, pozitive, socialmente utile, prin ele afirmându-se dreptul unei persoane de a anihila o agresiune, de a-și realiza o existență demnă și liberă (ex. legitima apărare). În consecință, asemenea fapte nu prezintă interes pentru criminologiei și nu fac obiect de cercetare criminologică.

Pe aceeași linie de gândire, unii autori37 au observat și faptul că în legislația noastră penală se face distincție expresă între noțiunea de „infracțiune” și noțiunea de „faptă prevăzută de legea penală”, în sensul că în timp ce orice „infracțiune ” este o „faptă prevăzută de legea penală”, nu orice „faptă prevăzută de legea penală” este, în mod automat, și „infracțiune”, ci numai dacă întrunește cumulativ, cele trei trăsături esențiale înscrise în art. 17 C. pen: fapta să fie prevăzută de legea penală, să prezinte pericol social și să fie săvârșită cu vinovăție. Dacă cel puțin una din aceste trăsături lipsește, fapta nu constituie infracțiune și nu face obiectul criminologiei, nefiind cuprinsă în criminalitate.

Atât în doctrina română, cât și în cea străină s-au ridicat unele obiecții cu privire la concepția expusă mai sus, arătându-se că așa cum este bine ca știința criminologiei să cerceteze criminalitatea ascunsă (așa-zisa „cifră neagră”), tot așa este necesară studierea de către criminologie și a faptelor prevăzute de legea penală, chiar dacă din punct de vedere juridic nu sunt infracțiuni, deoarece din punct de vedere obiectiv sunt fapte reale, care au produs urmări grave (spre exemplu, omorul comis de un alienat mintal, distrugerea gravă a unor bunuri de către un minor sub 14 ani etc.)38. Chiar dacă în aceste cazuri nu există răspundere penală și nici aplicare de pedeapsă, totuși astfel de fapte trebuie să fie examinate sub aspect material și cauzal prin cercetări criminologice.

În doctrină a apărut chiar o subramură a criminologiei – criminologia patologică- întemeiată pe existența „criminalității psihopatice” sau a „criminalității psihotice”, având ca obiect și domeniu de studiu „criminalitatea patologică”, adică faptele prevăzute de legea penală săvârșite de persoane psihotice, care suferă de boli psihice grave (paranoia, schizofrenia etc.), ca și de către psihopați, respectiv persoane care suferă de tulburări psihice mai ușoare (nevrotici, astenici etc.) ori de tulburări caracteriale (inadaptați sociali, instabili sau cu tulburări emoționale), toate acestea necesitând cercetări sub aspect etiologic – al cauzalității – interesând astfel criminologia pentru elaborarea măsurilor de siguranță39.

În concluzie, rezultă așadar, că în sens criminologic, echivalarea noțiunilor de „crimă” și „infracțiune” este aparentă (nu este riguros exactă), deoarece noțiunea de „crimă”, deși o include pe cea de „infracțiune”, are o sferă mult mai largă, cuprinzând în plus și alte fapte cărora le lipsește unul din elementele definitorii ale infracțiunii, dar care păstrează o justificată aparență penală prin existența celorlalte două elemente. De aceea, pentru a acoperi și aceste situații, vom spune că, în sens criminologic, crimă desemnează fapta penală sau fapta cu justificată aparență penală (ori mai simplu, faptă prevăzută de legea penală).

Formele crimei

În criminologie, crimele se clasifică, în funcție de anumite criterii, în diferite forme sau grupe, unele mai apropiate sau identice cu cele din dreptul penal, iar altele deosebite.

Criteriile de împărțire a crimelor sunt: după obiect, după latura obiectivă (acțiune, urmare și raport cauzal), după latura subiectivă (vinovăție, motiv și scop) și după felul făptuitorilor.

a). După obiectul social periclitat (valoarea socială lezată), crimele erau împărțite în zece grupe, în Codul penal din 1968, astfel: crime contra siguranței statului, crime contra persoanei, crime contra patrimoniului, crime contra autorităților, crime contra activităților de interes public sau a altor activități reglementate de lege, crime de fals, crime economice, crime contra relațiilor de conviețuire socială, crime contra capacității de apărare a României și crime contra păcii și omenirii. Majoritatea acestor grupe, la rândul lor erau divizate în subgrupe (spre exemplu, crimele contra persoanei cuprindeau: crime contra vieții, crime contra libertății, crime contra vieții sexuale; crimele contra activității organelor statului cuprindeau: crime de serviciu, crime contra înfăptuirii justiției, crime contra siguranței circulației pe căile ferate, crime contra altor activități stabilite de lege; ș.a.).

Noul Cod Penal din 2004 distinge după obiectul social căruia i se aduce atingere, 12 grupe de crime:

– crime și delicte contra persoanei;

– crime și delicte contra patrimoniului;

– crime și delicte contra securității naționale;

– crime și delicte de terorism;

– delicte contra exercitării drepturilor politice și cetățenești;

– crime și delicte contra intereselor publice;

– crime și delicte contra înfăptuirii justiției;

– crime și delicte de pericol public;

– delicte contra valorilor culturale și contra proprietății intelectuale;

– delicte contra datelor și sistemelor informatice;

– crime și delicte contra economiei, industriei, comerțului și regimului fiscal;

– crime și delicte contra capacității de apărare a țării.

Ca și în cazul Codului penal de la 1968, și în noul Cod penal din 2004, majoritatea grupelor de crime se împart, la rândul lor, în subgrupe. Astfel, spre exemplu, avem:

– crimele și delictele contra persoanei cuprind

crime contra umanității;

crime și delicte contra vieții persoanei;

delicte contra integrității corporale și sănătății persoanei;

crime și delicte privind manipularea genetică;

delicte prin care se pune în pericol viața, integritatea corporală și sănătatea persoanei;

crime și delicte contra libertății persoanei;

crime și delicte contra libertății sexuale;

delicte contra demnității;

delicte contra familiei;

crime și delicte contra bunelor moravuri;

delicte contra protecției muncii;

delicte contra cultelor și respectului datorat morților;

– crimele și delictele contra intereselor publice cuprind

crime și delicte de corupție;

crime și delicte contra intereselor publice săvârșite de funcționari publici și funcționari;

crime și delicte contra intereselor publice săvârșite de orice persoană.

– ș. a.

Spre deosebire de dreptul penal, unde prezintă interes atât obiectul generic, cât și obiectul special și cel material, în criminologie, interesează, în principal, obiectul generic.

b). După componentele laturii obiective, crimele se disting, în funcție de elementul material și de rezultat (urmări).

A. În funcție de elementul material, avem:

– crime și delicte de acțiune (comisive) – furt, omor, etc.

– crime și delicte de inacțiune (omisive) – nedenunțare, etc.

– crime și delicte comisiv-omisive sau omisiv-comisive.

B. În funcție de rezultat (urmări), avem;

– crime și delicte de rezultat (materiale) – înșelăciune, distrugere etc.

– crime și delicte de pericol (formale) – trădare, ultraj etc.

În toate aceste cazuri crima este identică cu cea din dreptul penal.

c). După elementele laturii subiective, crimele se împart în funcție de formele vinovăției, de mobiluri (motive) și de scopurile urmărite de criminal prin comiterea crimei.

A. În funcție de formele vinovăției, avem:

crime și delicte cu intenție (intenționate);

crime și delicte din culpă;

crime și delicte cu intenție depășită.

Primele două grupe de crime, la rândul lor, se subdivid, în raport cu modalitățile lor, astfel:

– crimele și delictele cu intenție, cu modalitățile lor:

intenție directă – infractorul prevede rezultatul faptei și urmărește producerea lui;

intenție indirectă – infractorul prevede rezultatul faptei și deși nu-l urmărește, acceptă producerea lui.

– crimele și delictele din culpă, cu modalitățile lor:

culpă cu prevedere (ușurință) – infractorul prevede rezultatul faptei, dar nu-l acceptă, socotind fără temei, că nu se va produce;

culpă simplă (imprudență) – infractorul nu a prevăzut rezultatul faptei, deși trebuia și putea să-l prevadă.

Dintre aceste categorii de crime, forma mai gravă o reprezintă crimele și delictele cu intenție (intenționate), deoarece forma vinovăției, în acest caz, este mai gravă. În cadrul lor, se evidențiază crimele și delictele cu premeditare, care constituie forma cea mai gravă de crimă, datorită vinovăției deosebit de grave și a gradului de pericol social sporit. În acest ultim caz, există pe lângă intenție directă, și o premeditare, adică o pregătire materială (arme, pază) sau morală (complici pentru ascunderea cadavrului – în caz de omor – distrugerea urmelor crimelor etc.), făptuitorul, între luarea hotărârii infracționale și punerea ei în aplicare, chibzuind asupra momentului, modului și mijloacelor de realizare a crimei.

Crimele și delictele din culpă reprezintă o formă de crimă mai puțin gravă, fiindcă vinovăția este mai ușoară. În cazul crimelor și delictelor cu intenție depășită (praeterintenție), se observă existența unei forme mixte ce reunește intenția și culpa, infractorul, urmărind intenția unui rezultat, produce un rezultat mai grav.

B. În funcție de mobiluri sau motive speciale, avem:

– crime și delicte din motive josnice;

– crime și delicte în scopul răzbunării;

– crime și delicte din interes material;

– crime însoțite de cruzime deosebită;

– crime în scopul distrugerii unei comunități umane (genocid);

Și aceste crime sunt o formă mai gravă, deoarece existența unor astfel de resorturi psihice la comiterea crimei, mărește șansele ducerii ei până la sfârșit și a pericolului social grav al faptei.

În criminologie, față de dreptul penal, s-au cercetat, în mod deosebit, formele crimei după unele stări psihice speciale în care se găsește criminalul, remarcându-se următoarele forme de crimă40:

1). Crima de reacție primitivă (explozivă) este o manifestare a unei reacții de mânie, a unei reacții de explozie emoțională, ce apare într-o situație de conflict (de exemplu, dușmănie mai veche, o ceartă), fiind o reacție de descărcare nervoasă.

Reacția aceasta explozivă poate să apară în mod subit, ca urmare a apariției unei stări de pericol (de exemplu, cineva amenință o persoană cu arma îndreptată spre acesta, la care se răspunde în mod rapid) sau ca urmare a unei acumulări (încărcări) nervoase și emotive lente. După care se produce descărcarea explozivă emoțională sub formă de crimă.

Cel care a cercetat și dezvoltat mai mult această formă de crimă este Seelig41, care a evidențiat și alte feluri de crimă explozivă: a). crima din răzbunare comisă într-un moment de furie puternică (de exemplu, soțul, își ucide soția surprinsă cu un amant); b). crima de omor a întregii familii, ca urmare a acumulării de ură și ostilitate puternică între soți (de exemplu ca urmare a unor neînțelegeri dezvoltate treptat, iar apoi care s-au intensificat, soțul, cuprins de ură mare, dă foc casei, omorându-și soția și copii); c). fapta de infanticid, comisă de mama singură, într-un moment de disperare; d). fapta piromanului, ca nevoia irezistibilă de „a vedea focul”.

2). Crima comisă sub imperiul unei crize este legată de o anumită situație critică în care ajunge o anumită persoană, situație din care aceasta nu mai poate ieși decât prin comiterea unei crime.

Această situație critică presupune, pe de o parte, o situație obiectivă de criză, iar pe de altă parte, situația să fie trăită și simțită cu adevărat grea. Astfel de situații de criză pot exista în cazul în care o soție, bătută și torturată mereu de soțul ei, nemaiputând suporta situația, îl vatămă grav sau îl ucide pe acesta sau, un alt caz, în care o femeie aflată într-o stare puternică de disperare își omoară copilul din flori.

De regulă, comiterea unei asemenea fapte este precedată de o perioadă de frământare, de agitație, de conflicte între cei în cauză, de amenințări, momente dificile în care apare ideea crimei, care devine persistentă și de neînlăturat, iar comiterea faptei devine inevitabilă.

Seelig42 menționează mai multe situații în care se produce o stare de criză legată de un anumit stadiu de dezvoltare biologică (criza de dezvoltare post-puberală pentru băieți, criza menstruală la femei) sau de dezvoltare exagerată a tendinței achizitive (instinctul de conservare de sine) sau criza femeii nemăritate rămasă însărcinată, care o duce la avort sau criza „amorului nenorocit” care duce la omor pasional sau criza toxicomanului care nu mai are droguri și care comite furturi pentru a obține bani pentru procurarea drogului.

3). Crima pseudojustițiară este crima prin care autorul ei crede ori dorește a-și face dreptate sau „restabilește justiția”.

Jean Pinatel43 susține că, spre deosebire de crima comisă sub imperiul unei crize (numită de el, crimă utilitară – denumire însă, nepotrivită n.n.), în care se apară un interes personal, autorul dorind să scape de cel care-l chinuie, în cazul crimei justițiare se vrea să se apere un interes al altuia sau să se facă dreptate altuia. Criminologul francez ilustrează acest tip de crimă prin crima pasională, crima ideologică, crima profilactică și crima liberatoare.

În cazul crimei pasionale este vorba de o relație pasională, erotică, sexuală, între două persoane, care ajung într-un moment de criză (înșelare sau abandonare din partea persoanei iubite), iar cel înșelat sau abandonat își ucide partenerul (a). Părăsirea sau înșelarea este privită ca o faptă de nedreptate, frustrare, iar crima este pentru autor o faptă de justiție, însă, în realitate, ea este un act de răzbunare.

Crima ideologică se caracterizează prin aceea că autorul are convingeri politice, economice, religioase, după părerea lui, în favoarea altuia, spre binele altora, el luptă pentru dreptate socială, își îndeplinește o datorie, iar prin crimă îi ajută pe alții, le face dreptate.

Crima profilactică se referă la faptul că autorul ei socotește că evită un rău mai mare – o boală periculoasă – , că face bine. Aici se încadrează eutanasia, fapta prin care medicul sau o altă persoană comite un omor asupra unei persoane care suferă de o boală incurabilă, care își așteaptă moartea; medicul, crede că el curmă suferințe mari, că face un bine, ridicând viața bolnavului.

În sfârșit, crima liberatoare (de aventură) este legată de insatisfacțiile vieții cotidiene, de indispozițiile provocate de monotoniile vieții. Ea este săvârșită îndeosebi de tineri în grup, proveniți din familii avute sau dezorganizate, constând în scandaluri, consum de băuturi, petreceri nocturne, infracțiuni de distrugere, furt de mașini (care după folosire sunt abandonate) și alte excese de tot felul.

C. În funcție de scopul urmărit prin comiterea crimei, se disting:

– crime și delicte în scop de câștig;

– crime și delicte în scop de speculă;

Aceste tipuri de crime și delicte sunt o formă care exprimă un grad de pericol social și mai mare, iar vinovăția este foarte gravă, deoarece peste intenția directă se suprapune și un scop special (un câștig material – bani, documente, valori cultural artistice etc.).

Așadar, după elementele laturii subiective, formele crimelor, în criminologie sunt apropiate cu cele din dreptul penal, cu deosebirea că în cercetarea criminologică se disting grupe de crime, după unele stări psihice speciale.

d). După felul făptuitorilor, crimele se împart în:

– crime și delicte individuale;

– crime și delicte în participație;

– crime și delicte în doi (cuplu criminal);

– crime și delicte în grup;

– crimele și delictele mulțimii;

1. Crimele și delictele individuale. Forma frecventă de crimă după făptuitor este crima și delictul individual, adică o faptă și un făptuitor. Motivul pentru care această formă este cea obișnuită este acela că o crimă este o faptă care produce oprobiu și pedeapsă. Crima și delictul individual se pot săvârși în ascuns, în locuri diferite și în timp potrivit și de o singură persoană. Executarea lor nu comportă riscul de a fi descoperite mai repede și mai ușor. În plus, autorul singur se poate apropia mai ușor de locul executării și cu mai multe precauții, iar unele crime și delicte nici nu pot fi executate, prin natura lor, decât de o singură persoană (de exemplu, avortul comis de femeia însăși).

2. Crime și delicte în participație. Când la crimă participă și alte persoane alături de făptuitor, atunci vorbim de crimă în participație sau participație penală, fapt reglementat și de legea penală. Participanții, după lege, sunt: autorul – persoana care săvârșește nemijlocit o crimă, instigatorul – persoane care, cu intenție, determină o altă persoană să săvârșească o crimă și complicele – persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută la săvârșirea unei crimei ori promite, înainte sau în timpul săvârșirii crimei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau va favoriza pe făptuitor, chiar dacă, după săvârșirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită.

Din punct de vedere criminologic, interesează tipul crimelor și delictelor săvârșite cu participație (după unele opinii, participația apare la infracțiunile mai grave și mai greu de realizat ) și cazurile de crimă la care există toți participanții enumerați anterior (frecvente sunt cazurile în care există autor și instigator sau complice și autor, iar mai rar se întâlnesc situații în care există toți participanții). De asemeni, în cercetarea criminologică, se mai pune problema profilului psihic și moral al instigatorului și al complicelui (instigatorul ocupă un loc principal în acțiunile criminale, fiind figura cea mai periculoasă și perfidă – el oferă ideea crimei, el îndeamnă și folosește mijloace diferite pentru a împinge pe alții la crimă; complicele este un om secundar, având o contribuție mai mică – el nu comite crima direct, ci ajută la comitere).

3. Crime și delicte în doi. Constituie o formă destul de frecvent invocată în practica penală, constând în aceea că o persoană comite o crimă sau a unui delict la îndemnul special al altei persoane. În acest caz, în criminologie, este vorba mai mult decât de un autor și un complice, fiind vorba de un „cuplu criminal”, de conlucrarea între două persoane în comiterea unei crime sau un delict, caracterizată prin aceea că o persoană instigă la comiterea faptei penale, iar persoana instigată execută fapta penală. În această situație, cuplu criminal are doi autori: unul moral (îndeamnă la crimă) și altul material (execută crima).

De această formă de crimă s-a ocupat Lombroso, dar mai ales Sighele44, care dezvăluie aspecte specifice. Astfel, s-a arătat că acela care îndeamnă la crimă este nu numai autor inițial și moral al infracțiunii, ci este autor principal. El își impune voința și intenția de crimă în mintea celui instigat, cel din urmă devenind un simplu instrument în mâna instigatorului. Puterea mare de convingere a instigatorului transformă cuplu într-o relație asemănătoare cu cea dintre stăpân și sclav sau persoana dominantă și persoana dominată.

În literatura de specialitate45 se menționează mai multe forme de cupluri criminale, și anume:

– cuplu mandant-mandatat se bazează pe un târg, în care fiecare partener aduce o contribuție la crimă: unul ideea, planul și poate plata în bani, iar celălalt forța și executarea materială (nu rareori, după comiterea crimei, mandatarul omoară pe mandant, adică pe cel care l-a împins la crimă, în ideea de a-și face dreptate – crimă justițiară);

– cuplu de amanți are la bază relații de dragoste și relații sexuale, relații de mare apropiere și dependență între unul și celălalt, care, în anumite cazuri, poate deveni cuplu criminal (spre exemplu, unul dintre amanți este căsătorit și amanții se hotărăsc să suprime pe soțul acestuia, în acest caz, supunerea unuia față de celălalt și puterea de sugestie pot avea un rol mare).

– cuplu părinte-copil constă în alcătuirea tată – fiică sau mamă – fiu; aceste relații sunt normale când există dragoste, dar și autoritate, respect pentru părinte, însă pot deveni anormale, uneori patologice, când tatăl este infractor, alcoolic ori când mama este imorală, lipsită de autoritate, cu slăbiciuni față de copil (copilul ia drumul crimei, urmând exemplu părintelui – tatăl, criminal sau hoț, iar mama prostituată).

4. Crime și delicte în grup. Acestea constau în cooperarea dintre trei sau mai multe persoane în scopul săvârșirii de crime și delicte, îndeosebi contra bunurilor, dar și contra persoanelor etc. Aceste persoane grupate formează o bandă criminală. Dacă participă cel puțin trei persoane între care se stabilesc și există relații bine ierarhizate, atunci este vorba de crimă organizată mică (exemplu: furturi de buzunare, furturi prin efracție, escrocheria, proxenetismul etc.). Dacă fenomenul infracțional se manifestă pe scară largă, națională, apoi internațională, având un caracter complex, atunci suntem în prezența crimei organizate mari (organizații criminale sau mafiote), cum ar fi terorismul, comerțul cu droguri, cu arme etc.

5. Crimele și delictele mulțimii. Un loc important printre formele crimei îl ocupă crimele și delictele mulțimii, fiind cunoscute, în istorie, ca având loc, mai ales, în timpuri revoluționare. În zilele noastre, crimele și delictele mulțimii sunt mai frecvente și prilejuite de manifestări politice, crize economice, greve, revendicări de tot felul. În asemenea situații, mulțimile trec de multe ori la agitații, conflicte și chiar la crime și delicte (de exemplu, distrugere, tâlhărie – jaf, violențe – loviri, vătămări corporale, omor etc.). În urma studiilor privind mulțimile, s-a ajuns la unele concluzii despre factorii criminogeni și procesul de criminodinamică.

G. Tarde definește crimele și delictele mulțimii, ulterior, definiția fiind preluată de J. Pinatel46, susținându-se că acest gen de crime constau în „acțiuni în comun și în masă, comise sub impulsul unor antrenări la care participă cei prezenți și unde se degajă forțe, virtualități, care în stare de izolare, ar rămâne nemișcate”. Așadar, crimele și delictele mulțimii constau în trei caracterisitci47:

faptele sunt comise împreună, în comun de oameni în masă, adică de o mulțime (mulțimea este o aglomerare sau o grupare eterogenă de persoane – de toate vârstele, de sex diferit, de orice profesiune sau categorie socială etc. – aglomerare sau grupare realizată, de cele mai multe ori, în mod întâmplător, de regulă cu ocazia unui eveniment oarecare din viața socială);

mulțimea ajunge să aibă o conștiință comună, adică preocupări și revendicări comune, care se canalizează apoi spre impulsuri, tendințe și acțiuni comune (conștiința comună invadează conștiințele individuale, acestea devenind stăpânite de ideile și tendințele comune, pe bază de sugestie comună, contagiune comună, imitație);

mulțimea acționează comițând crime și delicte ca o descărcare nervoasă, o eliberare de o mare tensiune psihică (eliberare de stări tensionate).

2. Criminalul

A. Conceptul de criminal

În sens criminologic, noțiunea de „criminal” desemnează persoana care a comis o crimă, adică o faptă prevăzută de legea penală pentru care persoanei respective i se aplică o pedeapsă. Altfel spus, criminal este atât infractorul, cât și făptuitorul, adică atât persoana care a săvârșit o infracțiune, cât și cea care a comis o faptă prevăzută de legea penală, indiferent dacă răspunde sau nu penal.

O categorie aparte de persoane, pe care criminologia o are în vedere când abordează noțiunea de „criminal”, este aceea a infractorilor anormali psihici, de inadaptații sociali, adică acele persoane care suferă de maladii grave, care au ca efect lipsa totală a discernământului. Acești bolnavi psihici sunt cunoscuți sub denumirea de infractori psihopați, nevrotici sau psihotici, de regulă, ei comițând fapte prevăzute de legea penală (distrugere – prin incendii, omor etc.), iar datorită faptului că au tulburări psihice, nu răspund penal și nu li se aplică pedepse, ci măsuri de siguranță.

În concluzie, noțiunea de „criminal” are și trebuie să aibă, în criminologie o semnificație aparte. Dacă în sens penal, infractorul sau delincventul este persoana care a comis o infracțiune și împotriva căruia s-a pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare, în limbaj criminologic, criminalul este persoana care comite o crimă, în sensul de faptă penală sau cu justificată aparență penală. Problema diferențierii între abordarea penală și cea criminologică a noțiunii de „criminal” este arătată sugestiv de profesorul R. Gassin: „spre deosebire de penalist, care vede în condamnarea penală, criteriul delincventului, criminologia se atașează de realitatea fenomenului și definește delincventul ca «acela care a comis o crimă». Nu este nevoie ca acesta să fi fost condamnat, nici măcar urmărit ori cunoscut de autoritățile de poliție și justiție (delincventul ascuns a interesat întotdeauna pe criminologi). În acest sens, condamnarea nu este întotdeauna suficientă, căci trebuie să avem în vedere erorile judiciare”48.

B. Dezvoltarea criminalului

În formarea și dezvoltarea criminalului acționează o serie de factori, grupați în factori individuali și factori sociali sau de mediu.

La începuturile cercetării criminologice exista disputa pentru întâietate între susținătorii celor două categorii de factori, unii susținând că factorul decisiv este ereditatea, iar alții susținând că este mediul social. Așadar, unii criminologi accentuau importanța factorilor interni (dispozițiile și capacitățile înnăscute) pentru dezvoltarea omului, inclusiv a criminalului, iar alții factorii externi (condițiile de dezvoltare și educare). Primii erau de părere că omul devine ceea ce natura și ereditatea l-au înzestrat, iar ceilalți considerau că acesta devine ceea ce societatea și educația i-au dat.49

Astăzi, majoritatea cercetătorilor subliniază atât rolul eredității, cât și cel al mediului, cu precizarea că nu există criminal înnăscut, ci oameni cu anumite predispoziții criminogene (spre lăcomie, violență, distrugere etc.), care în condiții de mediu nefavorabil pot conduce la crime.

Astfel, în cadrul factorilor interni (individuali) se evidențiază: factorii ereditari, psihologici, iar dintre cei de mediu (sociali) se rețin: mediul familiei de naștere, mediul școlar, profesional și militar, familia proprie, locuința, vecinătatea, locul de muncă, timpul liber și locul de deținere (în cazul unor infractori).

C. Tipuri de criminali

Cercetarea criminologică și cunoașterea criminalilor este o problemă dificilă deoarece criminologia operează cu o masă informă și heterogenă de criminali. De aceea, majoritatea cercetătorilor criminologi au abordat acest subiect, recurgând la știința tipologiei, care se ocupă cu clasificările în tipuri și criteriile după care acestea se fac, cu descrierea tipurilor și metodelor care pot fi determinate. Această știință preconizează existența unor grupuri de persoane care prezintă trăsături asemănătoare și care alcătuiesc un tip distinct, aparte față de altele.

Criminologul român Ion Oancea, preocupat de studiul tipologiei criminale, definește noțiunea de „tip” ca fiind un ansamblu de trăsături, însușiri proprii, caracteristice unui anumit grup de persoane, astfel încât grupul se particularizează în raport cu alt grup (tipul militarului – om autoritar, disciplinat, organizat; tipul artistului – om iubitor de artă, plin de imaginație, mai puțin organizat și ordonat, etc.)50.

Urmând această linie de cercetare, în istoria criminologiei s-au dat definiții ale noțiunii de „tip criminal”. Topinard (citat de E. Ferri) afirmă că prin tip criminal se înțelege „un ansamblu de trăsături distinctive”, oferindu-se o impresie sintetică asupra criminalului51, iar Broca (citat tot de E. Ferri) spune că tipul criminal este „un ansamblu de trăsături … ale grupului pe care îl caracterizează, trăsături din cele mai pronunțate și care se repetă cel mai des”52.

Autori mai recenți, precum Seelig, definesc atât tipul, ca noțiune generală, ca fiind un „complex de mai multe caracteristici legate între ele și care se găsesc mereu în corelație”, cât și „tipul criminal”, care reprezintă un grup de indivizi care prezintă un „complex de caracteristici proprii acelui grup și care devin reprezentanții tipului”53.

În decursul dezvoltării criminologiei s-au înregistrat și multe încercări de tipologie criminală, care diferă de tipologia juridică penală.

În cadrul dreptului penal, infractorii sunt clasificați în funcție de mai multe criterii: vârstă, numărul infracțiunilor săvârșite, natura infracțiunilor comise și sex.

După vârstă distingem infractori majori, atunci când persoana care a săvârșit o infracțiune a împlinit vârsta de 18 ani, și infractori minori, atunci când infractorul are vârsta între 14 și 18 ani.

După numărul infracțiunilor săvârșite avem infractori primari, în cazul în care infractorul este la prima infracțiune, adică săvârșește o infracțiune pentru prima dată, și infractori cu antecedente penale, dintre care cel recidivist, în cazul în care infractorul, după o condamnare definitivă, executată sau nu, comite din nou, în condițiile legii, o altă infracțiune.

În funcție de felul infracțiunii săvârșite, cei ce comit infracțiuni contra vieții sunt ucigași, asasini etc., cei ce comit infracțiuni contra bunurilor sunt hoți, tâlhari, delapidatori etc., cei ce săvârșesc infracțiuni de fals sunt falsificatori etc.

De asemenea, din punct de vedere al sexului se remarcă infractori bărbați și infractori femei, cu precizarea că în fenomenul infracțional bărbații se regăsesc într-un număr mult mai mare.

Spre deosebire de această clasificare penală a infractorilor, tipologia criminală are la bază datele și trăsăturile caracteristice ale criminalilor care determină o persoană să devină infractor.

Printre cele dintâi, menționăm tipologia lui C. Lombroso care reține criminalul înnăscut, criminalul nebun, criminalul epileptic, criminalul pasional, criminalul de ocazie etc. În tipologia propusă de G. Tarde se relevă mai cu seamă criminalul profesional, acceptat și astăzi, iar E. Ferri realizează cea mai apropiată tipologie de cea contemporană prin evidențierea criminalului înnăscut, criminalul alienat, criminalul de obicei, criminalul pasional, criminalul de ocazie.

În criminologia contemporană, în urma evoluției cercetărilor tipurilor de criminali, au apărut tipologii făcute pe baze științifice noi, precum cea a lui E Seelig, care remarcă tipul profesional, tipul sexual, tipul ideologic etc. și tipologia propusă de J. Pinatel care distinge mai multe tipuri de criminali (tipul pervers, tipul ocazional, tipul profesional, tipul debil mintal, tipul alcoolic și toxicoman, tipul caracterial).

În prezent, în literatura de specialitate54 s-a căzut de acord asupra existenței unui număr de zece tipuri de criminali unanim acceptate, evidențiindu-se fiecare tip criminal prin trăsăturile caracteristice particularizate în instincte, nevoi și tendințe proprii.

În cele ce urmează menționăm, succint, cele zece tipuri de criminali acceptate astăzi și principalele lor trăsături distincte:

1. Criminalul agresiv (violent) care este guvernat de instinctul de conservare sau de combatere, săvârșind crime violente, brutale împotriva persoanei (a vieții, integrității corporale și demnității ei) și împotriva patrimoniului (tâlhărie, distrugeri grave).

2. Criminalul achizitiv este dominat de tendința de luare, de achiziționare de bunuri, valori, el comițând crime contra patrimoniului, (furt, tâlhărie, delapidare, etc.), infracțiuni de fals, de serviciu sau cele care aduc atingere anumitor activități economice.

3. Criminalul lipsit de frâne sexuale este dominat de instinctul sexual care nu poate fi stăpânit față de anumite persoane (minori, rude apropiate, persoane de același sex sau de sex opus) ori cu privire la mijloacele de exercitare a actului sexual (constrângere, brutalitate, perversiuni). Acest tip de criminal comite crime contra libertății sexuale: viol, act sexual cu un minor, incest, perversiune sexuală etc.

4. Criminalul caracterial prezintă tulburări pe planul vieții afective și active, tulburările fiind parțiale, el fiind conștient de consecințele faptelor sale, deci responsabil. Se disting mai multe feluri de criminali caracteriali (subtipuri): psihopatici (paranoicul, nervosul, cicloidul, schizoidul) și nevrotici (istericul, neurastenicul, psihastenicul, etc.). Crimele comise de aceste persoane constau în acte de violență, conflict ori neglijență.

5. Criminalul alienat – se caracterizează prin tulburări grave care cuprind întreaga lui viață psihică (tulburări totale), astfel încât el nu este stăpân pe faptele sale, fiind iresponsabil și nerăspunzând penal. De aceea, nu i se aplică pedepse, ci măsuri de siguranță (măsuri medicale). Acest tip de criminal numit și nebun (dement) este de mai multe feluri: paranoic, schizofrenic, maniaco-depresiv, epileptic, toxicoman etc., el comițând crime absurde și de neînțeles, constând în distrugeri, omor, vătămări corporale ș. a. Se deosebește de criminalul caracterial, deoarece acesta are responsabilitate și răspunde penal.

6. Criminalul debil mintal are un nivel submediu (subnormal) de dezvoltare al inteligenței față de nivelul mediu (normal), fapt ce îi restrânge viața afectivă și activă, astfel încât la aceste deficiențe mintale se adaugă și cele caracteriale – instabilitate emotivă – și slabă stăpânire de sine. De aceea, el devine mai ușor infractor, comițând multe incendii și, mai ales, delicte sexuale. Precizăm că sunt trei nivele de dezvoltare a inteligenței: submediu (subnormal), mediu (normal) și peste mediu (peste normal), iar debilitatea mintală este gravă (coeficientul de inteligență este până la 50 – idioții și imbecilii) sau ușoară (coeficientul de inteligență este până la 90 – submediocrii).

7. Criminalul profesional este persoana refractară muncii într-un cadru legal, care săvârșește infracțiuni în mod sistematic în scopul câștigării resurselor de trai, el făcând din infracțiune un mod de existență (de exemplu, hoțul de buzunare, escrocul profesional, prostituata etc.). Acest tip de criminal, propus de G. Tarde, este de două feluri: pasiv și activ. Criminalul profesional pasiv sau parazitul social nu muncește, ci își câștigă existența din săvârșirea de infracțiuni (cerșetoria, vagabondajul, prostituția etc.), iar criminalul profesional activ, dinamic și organizat, recurge la infracțiuni mai complexe, lucrând în mod tehnic, organizat și în bandă (furturi, falsuri, contrabandă, trafic de femei etc.).

8. Criminalul ocazional este un tip de criminal, indicat de reprezentanții școlii pozitiviste (Lombroso, Ferri), apoi de cei ai școlii sociologice (Lacassagne, Tarde, Pop), dar și menționat de criminologi contemporani (Pinatel, Seelig, De Greef, Sutherland, etc.). Majoritatea cercetătorilor susțin că acest tip de criminal comite crima sub influența tentațiilor provocate de factorii externi, care sunt predominanți, ei constând în diferite împrejurări, situații, ocazii speciale în care o anumită persoană, sub presiunea ori pentru satisfacerea unei nevoi imediate, este împinsă la acte criminale (de exemplu, cel care, aflat într-o criză financiară, comite acțiuni frauduloase; cel care, nimerind într-o încăierare lovește și el etc.). Alți cercetători susțin că factorii interni, personali sunt decisivi, adică „ocazia descoperă numai hoțul” și nu „ocazia face pe hoț” (lipsa de stăpânire de sine – mânie, jignire; presiunea unei nevoi urgente etc.).

9. Criminalul recidivist este caracterizat prin aceea că el comite în mod repetat crime, de aceea reprezintă partea cea mai periculoasă a criminalilor. Acest tip de criminal se apropie foarte mult de infractorul recidivist din dreptul penal. După lege, recidiviștii, în funcție de momentul comiterii noii infracțiuni, sunt de două feluri: recidiviștii postcondamnatorii (săvârșesc noi infracțiuni după ce au fost condamnați pentru prime infracțiuni) și recidiviștii postexecutorii (comit noi infracțiuni după ce au executat pedeapsa pentru prime infracțiuni). Dintre aceștia, un grad de periculozitate sporită îl reprezintă criminalul în recidivă postexecutorie, deoarece scopul pedepsei nu a fost atins.

10. Criminalul ideologic (politic) este persoana care, având anumite idei și convingeri politice, științifice ori religioase, le propagă și luptă pentru realizarea lor, comițând fapte care, de cele mai mult ori, aduc atingere legilor, inclusiv celor penale, existente într-un stat, motiv pentru care este sancționat. În legislațiile penale europene acest tip de criminal nu se confundă cu cel de drept comun. Nu intră în această categorie persoanele implicate în viața politică, ce săvârșesc asasinate pentru eliminarea adversarilor cu alte convingeri, și nici cele care organizează și comit acte de terorism.

3. Criminalitatea

În sens general, noțiunea de „criminalitate” desemnează ansamblul de crime care se comit pe un anumit teritoriu și într-o anumită perioadă de timp.

A. Trăsături specifice

În doctrina de specialitate55 au fost formulate trăsăturile specifice ale criminalității, ca obiect al criminologiei, și anume:

a) Criminalitatea este un fenomen social, care constă într-un ansamblu de crime săvârșite, care au avut loc într-o anumită țară (regiune) și într-un timp dat (an, decadă, etc.), acestea constituind o realitate obiectivă și observabilă.

La obiecția conform căreia, criminalitatea este nu numai un fenomen real și obiectiv, ci și un fenomen juridic, crimele săvârșite fiind în prealabil incriminate prin dispoziții penale, s-a răspuns că este adevărat, dar acest fapt nu afectează cu nimic această trăsătură a criminologiei, deoarece prin consacrarea faptelor săvârșite în legea penală, cetățenii pot cunoaște dinainte faptele ce constituie infracțiuni, astfel putându-se abține de la săvârșirea lor.

b) Criminalitatea este un fenomen antisocial și care se pedepsește, iar înainte de a fi incriminată de lege, ea este oprită de conștiința socială, fapta fiind prin conținutul ei antisocială, contrară intereselor legitime ale membrilor societății (de exemplu: omorul, furtul, trădarea, distrugerea de bunuri etc.). Incriminarea prin lege a adus o consacrare legală unei incriminări sociale anterioare. Sociologul francez Emile Durkheim arată, în acest sens, că „o faptă este crimă, fiindcă, în prealabil, este antisocială, și numai apoi este sancționată cu o pedeapsă”.56

c) Criminalitatea este un fenomen unitar, deși la prima vedere, ea este alcătuită dintr-o mare diversitate de fapte – de la omoruri, vătămări corporale, continuând cu crime contra bunurilor, până la crime contra normelor de conviețuire socială -, însă toate aceste crime (infracțiuni) au o trăsătură comună, constând în aceea că prezintă un pericol social grav, care poate fi combătut numai cu sancțiuni penale, ceea ce justifică cercetarea acestor fapte de către criminologie.

Pe de altă parte, prin prevederea în legea penală a diverselor infracțiuni, criminalitatea alcătuiește un domeniu bine delimita și distinct de alte încălcări ale legii (contravenții, abateri disciplinare etc.). În consecință, numai prin descrierea și individualizarea faptelor ce constituie infracțiuni în legea penală, criminalitatea devine un obiect propriu și special de studiu al criminologiei.

Deși infracțiunile (crimele) care alcătuiesc criminalitatea sunt diferite după obiectul lor special, prezentându-se într-o mare varietate (de pildă, crime contra securității naționale – trădare, complot, acte de diversiune, subminare etc.; crime contra persoanei – omor, vătămări etc.; crime contra patrimoniului – furt, tâlhărie, delapidare, etc. ș.a.), aceasta nu infirmă caracterul unitar al criminalității, ci impune, pentru știința criminologiei îndatorirea de a examina infracțiunile în raport de pericolul social concret, prin prisma obiectului lor special (siguranța statului, valoarea persoanei, ordinea socială etc.).

Caracterul omogen al infracțiunilor criminalității derivă și din trăsătura comună de a fi fapte de comportament antisocial, fapte „de conflict” în societate, care aduc atingere unor valori sociale și morale, motiv pentru care ele sunt incriminate de lege și reprimate de societate, fiind apreciate ca fapte negative, criminale.

d) Criminalitatea, prin componența crimelor (infracțiunilor) comise, produce o reacție socială puternică, reacție de protest, de reprimare, mai exact, aplicarea unor pedepse, motiv pentru care în doctrină s-a afirmat opinia potrivit căreia „criminalitatea constă dintr-un număr de fapte, acte, care toate prezintă un caracter comun exterior, anume odată săvârșite ele determină din partea societății acea reacție specială care se numește pedeapsă. Noi facem din aceste fapte un grup sui-generis, căruia îi punem o rubrică comună; noi numim crimă orice act pedepsit și noi facem din crima astfel definită obiectul unei științe speciale, criminologia”.57

e) Criminalitatea, în sens larg, este relativă și schimbătoare, în sensul că unele fapte își pierd caracterul infracțional ori nu se mai săvârșesc, dar apar alte fapte periculoase social și care sunt pedepsite ca infracțiuni, motiv pentru care este un fenomen repetabil și persistent. Cu toată schimbarea care are loc în timp, a existat un fond comun de infracțiuni și pedepse corespunzătoare, care au o relativă identitate și persistență.

f) S-a observat că orice fapt social este un fapt numeric și statistic și „orice problemă socială este și o problemă statistică58”. În mod concret, criminalitatea, fiind o totalitate de fapte penale săvârșite, devine și un fenomen social cantitativ exprimat în cifre (indicatori), care reprezintă criminalitatea unei țări sau a unui oraș, într-o anumită perioadă. De aici și considerarea criminalității ca fiind un fenomen social de masă, adică un fenomen multiplu, constituit din fapte individuale care se repetă, în prezent și în viitor, motiv pentru care sunt incriminate de legea penală.

Criminalitatea, ca fenomen cantitativ, exprimă și o anumită calitate, aceea de fenomen social negativ și periculos, iar caracterul repetabil cu o anumită constanță, determină incriminarea prin lege, primind și un caracter juridic, caracter care apare însă numai pentru că, în prealabil, a apărut ca fenomen social real.59

B. Formele criminalității

Criminalitatea se clasifică, după diverse criterii, în diferite forme sau grupe (categorii).

Astfel, după valorile sociale periclitate, criminalitatea urmează sistemul grupării crimelor și delictelor după obiect, cuprins în legea penală, adică în Codul penal și alte legi speciale, rezultând douăsprezece forme de criminalitate, îndreptate contra persoanei; patrimoniului; securității naționale; terorismului; drepturilor politice și cetățenești; intereselor publice; înfăptuirii justiției; valorilor culturale și proprietății intelectuale; datelor și sistemelor informatice; economiei; industriei, comerțului și regimului fiscal; capacității de apărare a României și criminalitate de pericol public.

După făptuitori, criminalitatea se grupează, în funcție de vârsta lor, în criminalitatea minorilor (între 14-18 ani), criminalitatea tinerilor (între18-21 ani sau 18-23 ori 25 ani), criminalitatea majorilor (între18-60 ani) și criminalitatea vârstnicilor (peste 60 ani), iar în funcție de sex, în criminalitatea bărbaților și criminalitatea femeilor, cu precizarea că bărbații comit infracțiuni în jur de 90% față de totalul criminalității.

După gravitate, criminalitatea se clasifică în funcție de pedeapsă prevăzută de lege sau, mai aproape de realitate, după pedeapsa aplicată de instanță, fiind trei forme: criminalitate gravă, criminalitate mijlocie și criminalitate ușoară.

După gradul de cunoaștere și descoperire a faptelor penale, criminalitatea este de trei categorii: reală, aparentă (sesizată) și legală (judecată).

În continuare, ne vom referi, pe scurt, la această ultimă clasificare datorită importanței ei, ce rezultă din faptul că majoritatea teoriilor criminologice apelează ori fac referire la cele trei forme de criminalitate sus-menționate și, de asemeni, explicarea fiecărei categorii de criminalitate, precum și a relațiilor dintre ele, permite înțelegerea mai corectă a criminalității, în ansamblul ei.

Criminalitatea reală presupune un ansamblu de crime comise pe un anumit teritoriu, într-un anumit interval de timp, indiferent dacă au fost sau nu cunoscute de organele abilitate.

Cea mai cuprinzătoare formă a criminalității este criminalitatea reală, numită și criminalitate săvârșită, deoarece cuprinde totalitatea crimelor săvârșite în mod obiectiv (efectiv).

Criminalitatea aparentă reprezintă totalitatea faptelor cu aparență penală (care se confirmă sau nu), care au ajuns la cunoștința organelor în drept.

În această formă de criminalitate intră două categorii de fapte:

A. fapte care confirmă caracterul penal, constituind infracțiuni, dar care nu atrag condamnări definitive, ci o altă soluție procesuală în funcție de faza în care se află procesul penal și în care intervin anumite cauze, ce nu permit tragerea la răspundere penală (art. 10 lit. f-j C. proc. pen. – lipsa plângerii prealabile, amnistia, decesul făptuitorului etc.); soluțiile constau în încetarea urmăririi penale (când cauza intervine în faza de urmărire penală) ți încetarea procesului penal (când cauza intervine în cursul judecării procesului penal).

B. fapte care nu confirmă caracterul penal, deși inițial au avut o aparență penală, ele nefiind infracțiuni în realitate (art. 10 lit. a-c C. proc. pen. – fapta nu există, fapta nu e prevăzută în legea penală, fapta nu a fost săvârșită de învinuit sau de inculpat, lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii etc.); atari cauze atrag următoarele soluții, în funcție de faza procesuală în care intervin: scoaterea de sub urmărirea penală (în faza de urmărire penală) și achitarea (în faza judecății).

Așadar, cele două categorii de fapte, care alcătuiesc conținutul criminalității aparente, reprezintă cazurile în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată și sunt prevăzute expres de lege (art.10 C. proc. pen.).

Tot în această formă de criminalitate sunt integrate și faptele penale cu autori necunoscuți (așa – numitele „dosare cu A.N.”), ele rămânând în această zonă atâta timp cât autorul nu este descoperit.

Criminalitatea aparentă se mai numește și sesizată deoarece principala modalitate prin care organele de urmărire penală iau cunoștință despre comiterea faptelor cu aparență penală este sesizarea lor, conform legii (art.221 C. proc. pen.).

Diferența între criminalitatea reală și cea aparentă determină cifra neagră a criminalității, adică ansamblul faptelor penale care nu ajung la cunoștința organelor judiciare penale. O precizare importantă este aceea că „dosarele cu A. N.” nu fac parte din cifra neagră, pentru că ele reprezintă fapte sesizate și aparțin deci criminalității aparente. Factorii care generează cifra neagră a criminalității sunt grupați în trei categorii: abilitatea infractorilor (urmele materiale ale faptelor penale comise sunt greu sau imposibil de sesizat de organele de justiție), ineficiența organelor de cercetare penală (organizare deficitară a acestor organe, incompetența profesională și „incorectitudinea” unor funcționari din sistem) și „pasivitatea” victimelor (victimele nu sesizează organele abilitate).

Criminalitatea legală este cea mai restrânsă formă a criminalității, constând în ansamblul faptelor penale ce constituie infracțiuni, care au trecut printr-o judecată penală finalizată prin hotărâri definitive de condamnare.

În finalul acestei expuneri despre formele criminalității, ilustrăm printr-o reprezentare grafică cele trei categorii de criminalitate: legală, aparentă și reală, precum și cifra neagră, localizată ca zonă intermediară între criminalitatea reală și cea aparentă.

C. Dinamica criminalității

Un aspect important al criminalității vizează dinamica acesteia, adică variațiile acestui fenomen înregistrate pe un anumit teritoriu și într-un anumit interval de timp.

Se evidențiază două dimensiuni în acest sens, și anume, întinderea în spațiu și mișcarea în timp a criminalității.

a). Prima dimensiune, întinderea în spațiu a criminalității, exprimă gradul de răspândire în spațiu a acesteia, și cuprinde criminalitatea urbană și criminalitatea rurală.

Criminalitatea urbană reprezintă totalitatea infracțiunilor (crimelor) săvârșite în centre urbane (orașe), însemnând, în primul rând, criminalitatea legală și formele acesteia după natura ei. S-a constatat că, în genere, cu cât orașul este mai mare ca populație, cu atât dă un număr mai mare de condamnați, iar criminalitatea urbană este mai mare decât cea rurală. Cercetările întreprinse cu privire la criminalitatea urbană se fac pe sectoare sau cartiere, experiența dovedind că acesta nu se produce la fel în diferitele sectoare: infracționalitatea din sectorul comercial se deosebește de cea din sectorul rezidențial (locuințe), de infracționalitatea din zona centrală și de cea din cartierele mărginașe (periferie).

Structura criminalității urbane cuprinde o gamă largă de infracțiuni, după natura lor, predominând cele contra patrimoniului, intereselor publice, vieții economice și cele de pericol public (circulație pe drumurile publice, regim economic).

Criminalitatea rurală cuprinde totalitatea infracțiunilor (crimelor) săvârșite în comune și sate, într-o țară (regiune) dată și într-un timp dat, referindu-ne aici, în primul rând, la criminalitatea legală, și în completare, la criminalitatea aparentă. Cercetarea criminalității rurale se face pe centre rurale mai mari și pe centre rurale mai mici sau pe centre rurale vecine cu orașele și pe centre rurale îndepărtate de orașe. Cu privire la natura infracțiunilor săvârșite în mediul rural, se menționează că cele mai frecvente sunt infracțiunile contra persoanei (loviri, încăierări, omor etc.), urmând apoi cele contra proprietății (private, publice) etc.

În criminologie se fac cercetări și cu privire la locul concret de săvârșire a infracțiunilor (stradă, casă, pădure etc.) deoarece prezintă importanță în ceea ce privește unele concluzii la care se poate ajunge, legate de condițiile efective care ușurează săvârșirea unei infracțiuni sau în luarea unor măsuri de prevenire în comiterea crimelor60. locul săvârșirii unor infracțiuni depinde de natura infracțiunilor, de persoana victimei, de obiectul crimei etc., de cele mai multe ori fiind un loc ascuns, izolat, însă, sunt și cazuri în care, unele infracțiuni se petrec și în locuri deschise, uneori locuri publice. Astfel, în cazul unui furt, al unei delapidări etc., locul săvârșirii infracțiunii este, de regulă, locul unde se află obiectul furtului, delapidării (casă, curte, grădină, la posesorul obiectului etc.). În caz de omor, loviri, etc., locul săvârșirii poate fi acolo unde se află victima(în casă, în câmp, în stradă etc.). În caz de falsificare de monedă, timbre etc., locul este în casă, pivniță etc., în caz de otrăvire, locul poate fi în casă sau într-un local public etc. Multe infracțiuni se săvârșesc în gări, pe aeroporturi, în trenuri, vapoare etc., adică locuri de mare circulație sau aglomerație, iar altele se comit în întreprinderi industriale ori comerciale, în marile magazine etc.

b). A doua dimensiune, dinamica criminalității în timp, cunoaște forme și niveluri diferite, dar continue: criminalitatea săptămânală, lunară, anuală, decenală etc. Cercetarea criminologică cunoaște termene scurte și termene lungi, urmărindu-se mersul criminalității pe luni și pe ani. Sub acest aspect se constată că în lunile de primăvară și de vară predomină anumite infracțiuni (cele contra persoanelor), iar toamna și iarna alte infracțiuni (cele contra proprietății).

Mișcarea criminalității în timp este legată și influențată de alte fenomene sociale (fenomenul demografic, economic, cultural, moral) dintr-o țară dată, într-un timp dat. Rezultate deosebite s-au înregistrat în urma cercetării mișcării criminalității în timp de revoluție sau de război, când s-au constatat creșteri și descreșteri spectaculoase, în funcție de momentul istorico-politic avut în vedere.

4. Victima

În criminologia contemporană s-a conturat tot mai mult un nou concept, cel de „victimă”, respectiv persoana împotriva căreia este săvârșită crima, preocupările în legătură cu situația, contribuția și rolul acesteia în declanșarea comportamentului infracțional determinând două tendințe61:

una în direcția studierii problemelor legate de victimă în cadrul criminologiei, ca obiect al acestei discipline autonome – cum considerăm că este firesc – și

alta în direcția desprinderii, din cadrul criminologiei, a unei noi ramuri, cu obiect de studiu distinct și autonom sub denumirea de „victimologie”, ceea ce este de natură să văduvească de conținut atât criminologia, cât și noua disciplină, deoarece acestea sunt strâns legate între ele, completându-se reciproc.

În opinia noastră, referitor la ultima tendință, victimologia nu poate constitui o disciplină științifică autonomă, ci un capitol sau o secțiune în cadrul criminologiei, și anume, acea parte care se ocupă de studiul cauzelor și a condițiilor care generează sau favorizează criminalitatea.

A. Conceptul de victimă

Noțiunea de „victimă” nu este definită expres în legislația penală și nici în legislația procesuală penală, însă acest concept este consacrat în dispoziții din Codul de procedură penală sub denumirea de persoană sau parte vătămată. Explicații referitoare la victimă întâlnim și în doctrina procesual penală, cursuri de criminologie, în psihologia judiciară etc.

În România, preocupări în acest sens se găsesc la psihologi, care pun în discuție o largă problematică referitoare la victimă ce nu este dezvoltată unidirecțional, ci, dimpotrivă, psihologia judiciară prezintă inter – relația agresor – victimă. Nu întotdeauna agresorul este și criminalul, iar persoana supusă procesului de victimizare este întotdeauna victima.

În literatura de specialitate victima a fost definită ca fiind orice persoană care suferă direct sau indirect un prejudiciu material, moral sau fizic, ca urmare a comiterii unei crime.

B. Victimologia – istoric și noțiune

După cum am precizat la începutul expunerii noastre privind victima, nu împărtășim opinia, potrivit căreia, acest nou concept trebuie să fie studiat în cadrul unei noi ramuri autonome, numită „victimologie”, dar în virtutea respectării dreptului la exprimare, prezentăm succint această nouă disciplină (tendință).

Astfel, conceptul de „victimologie” derivă etimologic din termenul latin „victima” (victimă) și termenul grecesc „logos” (știință), desemnând, în acest sens, știința victimei.

Victimologia, s-a constituit, mai întâi, ca știință primară, în anii ’40 – ’50, concentrându-se pe aprecierea victimei ca persoană inocentă, iar apoi, în deceniile 7 și 8 ale secolului trecut, a apărut un al doilea curent, potrivit căruia, victima are un rol important în declanșarea și întreținerea comportamentului infracțional.

Geneza științei victimologice se află în România, meritul fiind, în primul rând, al avocatului Beniamin Mendelshon, apoi cercetările au continuat prin criminologul Vasile Stanciu, psihologul T. Bogdan și alții. De asemeni, și cercetătorii străini în domeniu criminologic sunt printre promotorii noilor concepte utilizate în victimologie, remarcându-se, îndeosebi, părintele pe drept cuvânt al noii ramuri, profesorul german de drept penal, Hans von Hentig.

Victimologia a fost definită atât în doctrina română, cât și în cea străină. Astfel, victimologia reprezintă, „știința comportamentului și personalității victimei raportată la conceperea, realizarea și consecințele directe ale actului agresional asupra victimei”62, după cum apreciază profesorul I. Tănăsescu, sau, în opinia cercetătorului J.A.R. Calderon, victimologia este disciplina care, în explicarea cauzelor, studiază victima, fără a planifica și realiza o politică a victimei63. Guglielmo Gulotta precizează că prin victimologie se asigură „studiul victimei unui delict, al personalității sale. al caracteristicilor … și relațiilor sale cu delincventul și al rolului pe care l-a jucat în geneza delictului”64

C. Tipologia victimală

Literatura de specialitate cunoaște numeroase încercări de realizare a unor tipologii de victime. Nu s-a ajuns la o tipologie victimologică unanim acceptată, așa cum este tipologia criminală cu cele zece tipuri de criminali.

În victimologie, cercetătorii au propus, fiecare în parte, diverse clasificări ale victimelor, în funcție și de numeroasele criterii avute în vedere (sex, vârstă, gradul de implicare, tipul infracțiunii, pregătire socio-profesională, gradul de inteligență etc.).

Așadar, după sexul victimelor, avem victime de sex masculin și victime de sex feminin. După vârstă sunt victime minore și victime majore(adulte). În funcție de tipul de infracțiune care se comite asupra victimei, rezultă victime în urma furtului, tâlhăriei, înșelăciunii, violului, crimei (omor), etc.

Dintre clasificările realizate de diferiți autori, se remarcă cea a lui B. Mendelshon, pornind de la implicare victimelor, prin care se realizează o scală de pleacă de la victima inocentă și urcă până la vinovăția principală în comiterea infracțiunilor, scală ce cuprinde cinci categorii: victimă total nevinovată (pruncuciderea), victimă mai puțin vinovată decât criminalul (ignoranță, imprudență), victimă tot atât de vinovată ca și criminalul (provocatoare), victimă total vinovată (stimulatoare, agresoare) și victimă înnăscută.

O altă clasificare importantă a victimelor este propusă de Hans von Heting, evidențiind, în baza departajării între victimele înnăscute și cele produse de societate, în funcție de criterii de ordin psihologic, biologic și social, treisprezece tipuri de victime: nevârstnicii; femeile; vârstnicii; consumatorii de alcool și stupefiante; imigranții; minoritățile etnice; indivizii normali dar cu inteligență redusă; indivizii temporar deprimați; indivizii achizitivi; desfrânații și destrăbălații; indivizii singuratici; chinuitorii; indivizii „blocați” și cei nesupuși.

În ciuda acestor diverse clasificări s-a ajuns și la un aspect comun, prin acceptarea unanimă de către unii cercetători a trei categorii de persoane, ca fiind predispuse la victimizare, și anume, femeile, copii și vârstnicii. În cele mai multe cazuri, aceste persoane devin victime ale unui anumit tip de violență, îndeosebi, violența familială, concretizată în infracțiuni de lovire, vătămare corporală și alte violențe, îndreptate de un membru al familiei asupra altuia sau a altor membri ai aceleași familii.

5. Reacția socială împotriva criminalității

Modele de reacție socială împotriva criminalității

Reacția socială împotriva criminalității reprezintă dezaprobarea și protestul social și juridic la fenomenul criminalității, exprimate în măsuri preventive (control social, înlăturarea cauzelor și condițiilor care generează și/sau favorizează săvârșirea infracțiunilor, tratament etc.) și măsuri represive (pedepse) care se aplică infractorilor.

În literatura de specialitate, de-a lungul timpului, cercetătorii au propus patru modele, ca reacție la fenomenul infracțional: modelul represiv, modelul preventiv, modelul mixt și modelul curativ.

Modelul represiv a fost propus de școala clasică, prin reprezentantul ei de marcă, juristul italian Cesare Beccaria, care a militat în epoca sa pentru accentuarea represiunii infractorilor prin pedeapsă, impunând principii fundamentele pentru dreptul penal modern, cum ar fi: legalitatea incriminării și a pedepsei, individualizarea pedepsei etc.

Modelul preventiv, inițiat de școala pozitivistă italiană, s-a evidențiat prin concepția lui Enrico Ferri, care, fără a neglija rolul pedepsei, atât în prevenire, cât și în represiune, sublinia că nu întotdeauna s-ar realiza prevenirea eficientă a criminalității prin pedeapsă, ea nejustificându-se în toate cazurile.

Concluzia relevată de Ferri este că „trebuie să se recurgă la alte metode și alte mijloace decât pedepsele pentru apărarea societății”65, respectiv la echivalenți ai pedepselor, numite „substitute penale”, constând, în fapt, într-un program de reformă socială și politică, ce cuprinde măsuri de natură economică (libertatea comerțului și a migrației, retribuție corespunzătoare, căi de transport corespunzătoare ș.a.), politică (libertăți cetățenești, parlament democratic, descentralizare administrativă ș.a), educativă (interzicerea spectacolelor indecente, salarizare decentă a învățătorilor, îngrijirea și educare copiilor abandonați ș.a) și alte măsuri.

În opinia sa, Ferri afirmă că punerea în practică a măsurilor preconizate de apărare extrajudiciară, ce constituie un nou „cod preventiv”, ar avea o eficiență mult mai mare decât codul penal.

Modelul mixt a încercat reținerea și consacrarea pe plan legislativa acelor elemente pozitive, care s-au dovedit eficiente din modelele anterioare, în fapt a încercat concilierea dintre modelul represiv și modelul preventiv.

Acest model a apărut, a fost și este susținut în criminologia modernă de numeroși autori, precum Seelig, Pinatel, Sutherland etc., care sunt, oarecum, de aceeași părere, că lupta contra criminalității trebuie dusă pe două căi: una preventivă (de împiedicare a comiterii de crime) și alta, represivă, de pedepsire a celor ce comit crime.

Modelul curativ a „prins”, în special, în SUA, și consideră că nu este vorba despre sancționarea celor ce comit crime, ci despre un tratament adecvat aplicabil acelor persoane care adoptă comportamente deviante, periculoase.

Politica penală (anticriminală) în România

În țara noastră, politica penală statală relevă modelul represiv sau cu mai mare rol represiv, ilustrat de dispozițiile Codului penal în vigoare.

În anii ’70, Codul penal era apreciat ca unul dintre cele mai clare și mai bune coduri în materie. După deceniul 8 al secolului trecut, caracterul represiv, în politica criminală, a fost ilustrat nu numai de modelul legislativ, ci și de cel aplicat.

După 1989, reacția socială împotriva criminalității a îmbrăcat tot forma represivă, pentru ca la nivelul anului 1990, să aibe loc o relaxare a politicii penale prin apariția de numeroase acte normative prin care s-au realizat multe abrogări cu privire la instituții ce reclamă inexistența legii penale (de exemplu, decretul lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990 consacră abolirea pedepsei cu moartea).

Ulterior, după anul 1992, s-a constatat accentuarea caracterului represiv al legislației oferite de Codul penal, agresivitatea legii penale culminând prin Legea nr. 140 din 1996, prin care s-au înăsprit pedepsele (s-a ridicat maximul general al închisorii la 30 de ani, s-au majorat limitele maxime de pedeapsă, s-au majorat sporurile aplicabile).

În prezent, Codul penal român în vigoare (1968), prevede două categorii de sancțiuni de drept penal:

a) sancțiuni de drept penal cu caracter represiv (de constrângere);

b) sancțiuni de drept penal cu caracter preponderent preventiv.

a) Sancțiunile de drept penal cu caracter represiv (de constrângere) sunt pedepsele prevăzute în art. 53 C. pen, și anume

pedepse principale;

pedepse complementare;

pedeapsa accesorie.

Pedepsele principale sunt: detențiunea pe viață, închisoarea de la 15 zile la 30 de ani și amenda de la 1.000.000 lei la 500.000.000 lei.

Pedepsele complementare sunt: interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani (conform art. 64 C. pen aceste drepturi sunt: dreptul de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii, drepturile părintești și dreptul de a fi tutore sau curator) și degradarea militară.

Pedeapsa accesorie, conform art. 71 C. pen., constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în art. 64 C. pen., și ea însoțește în mod necesar pedeapsa principală a detențiunii pe viață și pedeapsa închisorii.

b) Sancțiunile de drept penal cu caracter preponderent preventiv sunt:

măsurile educative;

măsurile de siguranță.

Măsurile educative se aplică numai minorilor care au săvârșit infracțiuni și care răspund penal, ele având un caracter eminamente educativ. Art. 101 C. pen. prevede următoarele măsuri educative: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare și internarea într-un institut medical – educativ.

Măsurile de siguranță prevăzute în art. 112 C. pen sunt: obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupație, interzicerea de a se afla în anumite localități, expulzarea străinilor, confiscarea specială și interdicția de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată. Aceste măsuri se aplică persoanelor care au comis fapte prevăzute de legea penală cu scopul înlăturării unei stări de pericol și al preîntâmpinării săvârșirii altor fapte prevăzute de legea penală.

Perspective legislative(reglementări în lumina noului Cod penal)

În prezent, se impune tot mai mult, ideea adoptării modelului mixt în legislația noastră penală, adică din modelul represiv să se mențină rolul hotărâtor al pedepsei în acțiunea de combatere a criminalității, iar în cadrul modelului preventiv adoptat, să aibă loc o lărgire a spectrului sancțiunilor ce vor opera în viitor în materie penală.

În acest sens, perspectivele legislative, care se aveau în vedere în scopul adoptării modelului mixt în legislația noastră penală, au format conținutul reglementărilor noului Cod penal din 2004, care va intra în vigoare din data de 29 iunie 2005.

Astfel, s-a renunțat la concepția unitară cu privire la infracțiune, trecându-se la împărțirea bipartită a infracțiunilor, după gravitatea lor, în crime și delicte, fapt reglementat prin art. 3 C. pen.

Noul Cod penal a introdus o reglementare expresă, prin art. 45, cu privire la răspunderea penală a persoanelor juridice. În acest sens, se stabilește că persoanele juridice, cu excepția statului, a autorităților publice și a instituțiilor publice, răspund penal, în cazurile prevăzute de lege, pentru infracțiunile săvârșite în numele sau în interesul lor, de către organele sau reprezentații acestora. De asemenea, în acest caz, intervine și răspunderea penală a persoanei fizice care a participat la săvârșirea acelorași fapte.

Modificări și completări au intervenit și în Titlul III, intitulat „Pedepsele”, care, în lumina noului Cod penal, tratează în capitole distincte, categoriile și limitele generale ale pedepselor care se aplică persoanelor fizice, pe de o parte, și cele care se aplică persoanelor juridice, pe de altă parte.

Pentru persoanelor fizice, conform art. 58 C. pen., se aplică aceleași trei categorii de pedepse, prevăzute și în Codul penal anterior din 1968, și anume, pedepse principale, pedepse complementare și pedepse accesorii, cu deosebirea că pedepsele principale diferă, după cum este cazul de crime sau delicte.

Așadar, pedepsele principale pentru crime sunt:

detențiunea pe viață;

detențiunea severă între 15 și 30 de ani.

Apoi, pedepsele principale pentru delicte sunt:

închisoare strictă între un an și 15 ani;

închisoarea între 15 zile și un an;

amenda sub forma zilelor amendă, între 5 și 360 de zile, fiecare zi fiind socotită între 100.000 lei și 1.000.000 lei;

munca în folosul comunității, între 100 și 500 de ore.

Se observă o diversificare a pedepselor principale, remarcându-se, îndeosebi, pedeapsa muncii în folosul comunității, care este dispusă de instanța de judecată în cazul comiterii anumitor infracțiuni și în baza anumitor hotărâri judecătorești.

În cazul persoanelor juridice, art. 59 C. pen., hotărăște că pedepsele care se aplică pentru crime sau delicte sunt: pedepse principale și pedepse complementare.

Pedeapsa principală pentru persoanele juridice este amenda de la 10.000.000lei la 10.000.000.000 lei, iar pedepsele complementare sunt:

dizolvarea persoanei juridice;

suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice pe o durată de la un an la 3 ani;

interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice, pe o durată de la un an la 5 ani;

interzicerea accesului la unele resurse financiare, pe o durată de la un an la 5 ani;

afișarea hotărârii de condamnare sau difuzarea ei în Monitorul oficial al României, prin presă sau mijloace de comunicare audiovizuală.

În sensul lărgirii sferei măsurilor educative aplicate minorilor, prin art. 115 lit. c, a fost introdusă libertatea sub supraveghere severă, în care supravegherea minorului este încredințată unei instituții legal însărcinată în acest sens sau a serviciilor de reintegrare socială și supraveghere.

De asemenea, și în cadrul măsurilor preventive a mai fost inclusă o îndatorire impusă învinuitului sau inculpatului, și anume, obligarea de a nu părăsi țara (art. 145 C. proc. pen.).

În concluzie, prin modificările și completările înregistrate în planul legislației noastre penale, s-a realizat o lărgire a cadrului secțiunilor ce operează în această materie astfel încât putem afirma, că în prezent, politica penală statală din țara noastră a adoptat modelul mixt.

Note Bibliografice

1. I. Oancea, Probleme de criminologie, Editura ALL, București, 1994, p.1

2. A. Ungureanu, Prelegeri de criminologie, Editura Cugetarea, Iași, 1999, p.12

3. E. Seelig, Traité de criminologie, Ed. Presses Universitaires de France, 1990, p. 3, citat de V. Cioclei, Manual de criminologie, Editura ALL BECK, București, 2003, p.6

4. R. Vouin și J. Léauté, Droit Pénal et Criminologie, Ed. P.U.F., 1956, p. 34, citat de V. Cioclei, Manual de criminologie, Editura ALL BECK, București, 2003, p.6

5. A. Ungureanu, op. cit., p. 13

6. V. Cioclei, Manual de criminologie, Editura ALL BECK, București, p.62

7. E. Durkheim, Les regles de la méthode sociologique, Ed. P.U.F., 1956, p. 33, citat de V. Cioclei, Manual de criminologie, Editura ALL BECK, București, 2003, p.62

8. J. Léauté, Criminologie et science penitenciaire, Dalloz, Paris, 1972, p. 11, citat de I. Oancea, Probleme de criminologie, Editura ALL, București, 1994, p.1

9. I. Oancea, op. cit., p.1

10. E. Sutherland, D. Cressey, Principes de Criminologie, trad, Cujas, Paris, 1966, p. 19, citat de I. Oancea, Probleme de criminologie, Editura ALL, București, 1994, p.1

11. I. Oancea, op. cit., p.2

12. M. L. Levastine, V. V. Stanciu, Precis de criminologie Ed. Payot, Paris, 1950, p. 14, citat de V. Cioclei, Manual de criminologie, Editura ALL BECK, București, 2003, p.63

13. E. Ferri, La sociologie criminelle, Ediție Franceză, Paris, 1905, p. 625, citat de V. Cioclei, Manual de criminologie, Editura ALL BECK, București, 2003, p.63

14. A. Dincu, Criminologie, Universitatea București, 1984, p. 78

15. R.M. Stănoiu, Introducere în criminologie, Editura Academiei, București,1989, p. 44

16. R.M. Stănoiu, Criminologie, vol. I, Editura Oscar Print, seria Criminologie, 1995, p. 124

17. N. Giurgiu, Elemente de criminologie, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1992, p. 4

18. A. Ungureanu, op. cit., p. 15

19. V. Cioclei, op. cit., p. 63

20. I. Oancea, op.cit., p. 2

21. R.M. Stănoiu, op. cit., p.14

22. Ibidem,

23. I. Oancea, op. cit., p. 2

24. Ibidem,

25. Ibidem,

26. J. Pinatel, Traité de droit pénal et de criminologie, T. III, Criminologie, Paris, Dalloz, 1963, p. 2, citat de R.M. Stănoiu, Criminologie, vol. I, Editura Oscar Print, seria Criminologie, 1995, p. 18

27. A. Ungureanu, op. cit., p. 113

28. Ibidem,

29. J. Pradel, Droit Pénal Comparé, Ed. Dalloz, p. 228, citat de V. Cioclei, Manual de criminologie, Editura ALL BECK, București, 2003, p.9

30. V. Cioclei, op. cit., p. 9

31. I. Oancea, op. cit., p. 6

32. Ibidem,

33. Ibidem, p. 6-7

34. V. Cioclei, op. cit., p. 9

35. A. Dincu, op. cit., p. 5

36. N. Giurgiu, op. cit., p. 9

37. I. Oancea, op.cit., p. 7

38. A. Ungureanu, op. cit., p. 23

39. Sorin M. Rădulescu, Devianță, criminalitate și patologie socială, Editura Lumina Lex, București, 1999, p. 187-188

40. I. Oancea, op.cit., p. 123-125

41. E. Seelig, Traité de criminologie, Ed. Presses Universitaires de France, 1990, p. 123, citat de I. Oancea, Probleme de criminologie, Editura ALL, București, 1998, p.123

42. E. Seelig, op. cit., p. 114, citat de I. Oancea, op. cit, p. 124

43. J. Pinatel, Traité de criminologie, Ed. P.U.F., Paris,1956, p. 333, citat de I. Oancea, Probleme de criminologie, Editura ALL, București, 1998, p.124

44. S. Sighele, La crime à deux, trad. Paris, 1910, citat de I. Oancea, Probleme de criminologie, Editura ALL, București, 1998, p.126

45. S. Sighele, op. cit., p. 51-81, citat de I. Oancea, op. cit., p. 126-127

46. J. Pinatel, op. cit., p. 364, citat de I. Oancea, op. cit., p. 129

47. J. Pinatel, op. cit., p. 364-376, citat de I. Oancea, op. cit., p. 129

48. R. Gassin, Criminologie, deuxième édition, Dalloz, 1990, p. 64, 65, citat de V. Cioclei, Manual de criminologie, Editura ALL BECK, București, 2003, p.19

49. I. Oancea, op.cit., p. 92-93

50. Ibidem, p. 99

51. Ibidem

52. Ibidem

53. E Seelig, op. cit., citat de I. Oancea, op.cit., p. 99, 100

54. I. Oancea, op.cit., p. 100-115

55. Ibidem, p. 3-6

56. E. Durkheim, op.cit., p. 35, citat de A. Ungureanu, Prelegeri de criminologie, Editura Cugetarea, Iași, 1999, p.24

57. E. Durkheim, op.cit., p. 35, citat de I. Oancea, Probleme de criminologie, Editura ALL, București, 1998, p.5

58. A. Ungureanu, op. cit., p. 25

59. Ibidem

60. I. Oancea, op.cit., p. 54

61. A. Ungureanu, op. cit., p. 18

62. I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, Criminologie, Editura ALL BECK, 2003, p. 137

63. Ibidem, p. 139

64. Ibidem, p. 137

65. E. Ferri, La sociologie criminelle, Ed. Felix Alcan, Paris, 1905, p. 253, citat de V. Cioclei, Manual de criminologie, Editura ALL BECK, București, 2003, p.109

CAPITOLUL II

Delincvența juvenilă.

Caracterizare generală

Secțiunea I

Conceptul de delincvență juvenilă

Conceptul de „delincvență juvenilă” cuprinde două noțiuni distincte, și anume, conceptul de „delincvență” și cel de „juvenil”. Deși ambii termeni au intrat în limbajul comun și par să aibă semnificații bine determinate și univoce, ei sunt folosiți adesea cu înțelesuri diferite, nu numai în vorbirea curentă, ci și în limbajul științific. Termenul de „delincvență juvenilă” nu este întâlnit nici în legislația penală din țara noastră, nici în dreptul pozitiv din alte țări. El este o creație a doctrinei penale și a teoriilor criminologice sau sociologice, în încercările lor de a grupa o serie de infracțiuni în funcție de criterii de vârstă, considerându-se, în mod justificat, că faptele penale prezintă o serie de particularități determinate de nivelul de maturitate biologică și cu precădere mintală a subiectului activ al infracțiunii1.

Din punct de vedere etimologic, conceptul de „delincvență juvenilă” provine din două termene de origine latină, respectiv: „delinquo – delinquere” înseamnă „a greși” (în mod neintenționat), „a scăpa din vedere(„delictum” însemna, în primul rând, greșeală) – în limba franceză „delinquance” – și „juvenis – juvenilis” înseamnă „tineresc”, „adolescentin” (în limba franceză „juvenile”). De aici, putem formula o definiție prealabilă, pur nominală, în care „delincvența juvenilă” ar desemna o greșeală a tânărului, a adolescentului sau o faptă ilicită a minorului.

În anumite limbi , cum sunt italiana, germana și, chiar franceza, conceptul de „delincvență juvenilă” este sinonim cu noțiunea de „criminalitate juvenilă” (spre exemplu criminalita giovanile, criminalité juvenile, jugendkriminalität), deși în limba franceză există termenul de „deliquance juvenile”. Cu toate acestea, la origine, și anume în limba latină, aceste cuvinte aveau înțelesuri diferite. După cum am precizat deja anterior, termenul „delincvență” provine din latinescul „delinquere” și însemna „a greși”, „a scăpa din vedere”, în timp ce termenul „crimă”, precizat și el la începutul acestei lucrări, provine din latinescul „crimen” și însemna „acuzare”, „imputare”. Interesant este că în literatura anglo-saxonă de specialitate, cu precădere în cea nord-americană, termenul de „delincvență” a păstrat semnificația sa originară (delinquency), care nu se confundă care nu se confundă cu sfera și conținutul noțiunii de „criminalitate” (criminality)2.

Este posibil și verosimil ca termenul de „delincvență juvenilă” să fi fost introdus și generalizat cu intenția de a nu asocia conotațiile prea grave ale conceptului de „criminalitate” cu faptele comise de minori. În legislația penală din țara noastră, atât în Codul penal din 1865 sau în cel din 1936, cât și în noul Cod penal din 2004, infracțiunile erau și sunt împărțite în trei, respectiv în două categorii stabilite în funcție de severitatea pedepselor și, implicit, de gravitatea faptelor, și anume în contravenții, delicte și crime (în Codul penal din 1865 și în cel din 1936), respectiv în crime și delicte (în lumina noului Cod penal din 2004). În general, pentru o faptă similară cu cea comisă de un adult, minorului nu i se putea aplica și nici în prezent nu i se poate aplica aceeași pedeapsă și în nici un caz una din sancțiunile prevăzute pentru crimă. Întrucât în vorbirea curentă din țara noastră și din alte țări (de exemplu Franța și Italia) cuvântul „crimă” era asociat cu un regim sever de executare a pedepselor, s-a introdus, prin acceptare tacită, și conceptul de „delincvență”, care s-a generalizat treptat în cazul minorilor, fără să elimine însă conceptul de „criminalitate”. De aceea ele continuă să fie folosite cu aceeași semnificație. În Franța și Italia termenul de „criminalitate juvenilă” este întâlnit cu precădere în literatura juridică, în timp ce sintagma „delincvență juvenilă” este folosită mai frecvent în studiile și cercetările criminologice, sociologice și psihologice3.

În ceea ce privește definirea conceptului de „delincvență juvenilă”, există o mare diversitate a definițiilor date acestei noțiuni, de la conceperea ei ca o formă de „devianță”(din punctul de vedere al sociologului) sau „abatere de la normele penale” (din perspectiva juristului) și până la definirea ei ca o formă de „inadaptare socială” ori „tulburare comportamentală”(în concordanță cu evaluările psihologilor sau psihiatrilor). Absența unei definiții unitare și unanim acceptate constituie o sursă de confuzii care pot distorsiona constatările, investigațiile sociologice și criminologice în acest domeniu4.

Dovada ambiguităților și confuziilor asociate conceptului de „delincvență juvenilă” este că la primul Congres al Națiunilor Unite pentru Prevenția Criminalității și Tratamentul Delincvenților (1955) participanții au recunoscut că este imposibil să se ajungă la o definiție lipsită de echivoc a termenului de „delincvență” ca atare. În acest sens există trei tipuri de interpretări:

a. juridică, în sensul strict al termenului – minorul sau tânărul are responsabilitate penală, începând de la o anumită vârstă;

b. formulată în termeni de „inadaptare socială” – minorii sau tinerii se confruntă cu o serie de dificultăți de adaptare psihică și socială;

c. exprimată în funcție de amenințările la adresa minorilor – aceștia pot fi supuși unor rele tratamente sau abuzați sexual în interiorul sau în afara familiei5.

Începând cu deceniile 6 și 7 ale secolului trecut, concepția juridică s-a impus ca interpretare dominantă a delincvenței juvenile, fapt recunoscut și de cel de-al șaselea Congres al Națiunilor Unite pentru Prevenția Criminalității și Tratamentul Delincvenților din anul 1980, unde noțiunea de „delincvent juvenil” a fost considerată ca „produs al unei categorii a sistemului penal, care nu corespunde naturii sau stilului de viață al individului”6.

Conceptul de „delincvență” nu este sinonim și deci nu se confundă cu noțiunea de „devianță”, deoarece sfera conceptului de „devianță” este mai largă și cuprinde ca formă particulară noțiunea de „delincvență”. Astfel, devianța constă în „orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societății ori ale unui grup social particular”. Devianța este un tip de comportament care se opune celui convențional, cuprinzând pe lângă încălcările legii, și „orice deviere” de conduită care nu are un caracter patologic constatat medical și reprezintă o abatere de la normele sociale, fiind percepută ca atare de membrii societății7.

Termenul „devianță” este preluat din limba engleză, în care „deviance” are înțelesul de abatere de la normele acceptate. Originea termenului „devianță” provine din limba latină, de la verbul „deviare”, care înseamnă „abatere de la drum” („via” – cale, drum). În unele lucrări de referință din domeniul sociologiei se dă o extensie excesivă acestui termen, care duce la confundarea lui cu orice abatere de la așteptările unui grup sau ale unei colectivități complexe, considerându-se în mod nejustificat că aceste așteptări sunt echivalente cu normele sociale scrise sau nescrise existente în societate. Unul dintre cei mai cunoscuți reprezentanți ai logicii, G. H. von Wright, arată că termenul de „normă” este sinonim cu „model”, „standard”, „reglementare”, „regulă” și „lege”, dar în nici un caz cu „așteptare”. În viața socială, normele scrise sau nescrise prescriu o anumită conduită, asociind totdeauna încălcarea lor cu un anumit tip de sancțiune (morală sau legală), impusă prin reacția socială care ocrotește valorile general acceptate de un grup social relativ stabil și de durată8.

Devianța are un caracter relativ, realitate dată de faptul că un act va fi condamnat numai dacă este pus într-o anumită situație și nu va fi condamnat în altă situație, iar în multe împrejurări acel act va fi sau nu deviant în funcție de statutul sau rolul autorului. De exemplu, un tânăr care ucide săvârșește un act deosebit de reprobat de societate, o crimă extrem de gravă, în schimb, același tânăr, aflat pe front, poate ucide mai mulți adversari, fără ca actele sale să fie incriminate, ci din contra, ele putând fi chiar elogiate sau recompensate. De asemenea, devianța va depinde de contextul normativ în care apare, adică ceea ce este condamnat în sânul unei culturi sau într-o anumită epocă, este tolerat în alt mediu sau în altă perioadă de timp.

Pe baza constatărilor făcute în urma investigațiilor efectuate în rândul societății, în general, și, în rândurile minorilor și tinerilor, în special, putem concluziona că devianța se manifestă într-una din următoarele forme de comportament individual sau de grup:

– devianța morală, care se manifestă sub forma uneia sau mai multor încălcări (abateri) ale normelor morale acceptate de o anumită colectivitate, de la normele societății globale până la regulile deontologice ale unei anumite profesii; aici intră persoanele care comit fapte imorale, fără caracter penal, datorită pericolului social redus (se încadrează și categoria minorilor „în pericol moral”);

– devianța funcțională, constă în abateri de la normele și standardele de specialitate (tehnice) ale exercitării unei anumite ocupații sau profesii; este vorba de normele de competență, adică norme tehnice, acest tip constând în abateri disciplinare sau în manifestări de incompetență sau incapacitate în exercitarea unei profesii;

– devianța penală cuprinde toate faptele prevăzute de legea penală săvârșite, chiar dacă au fost comise în împrejurări care constituie cauze justificative, cauze care înlătură caracterul penal al faptei sau cauze care înlătură răspunderea penală a făptuitorilor; se încadrează în această categorie:

criminalitatea adulților (persoane care au depășit vârsta minorității civile și care au săvârșit fapte penale, în speță „infractorii”)

delincvența juvenilă (minorii între 14 și 18 ani care au săvârșit cu discernământ fapte penale, în speță „delincvenți minori”);

– devianța minorilor cu tulburări de comportament, alcătuită din totalitatea faptelor săvârșite de minori, care din cauza vârstei sau a lipsei de discernământ, nu răspund penal, față de ei luându-se măsuri de ocrotire;

– devianța alienaților mintal cuprinde totalitatea faptelor prevăzute de legea penală săvârșite de către persoane iresponsabile datorită unei stări patologice care le afectează grav discernământul; aceste persoane nu sunt infractori, deoarece fapta lor este comisă fără vinovăție9.

La toate acest forme de devianță pot fi adăugate și diferite variante de abateri contravenționale, acolo unde acest gen de fapte a fost dezincriminat, cum este și cazul țării noastre, unde acest tip de abateri au fost transferate în domeniul dreptului administrativ. Ne gândim în primul rând la abaterile de la regulile privind circulația pe drumurile publice, care datorită frecvenței comiterii lor și a urmărilor deosebit de grave pe care le au, ne determină să le considerăm o formă distinctă de devianță, și anume „devianța rutieră”, cu toate aspectele sale penale și contravenționale10.

În scopul precizării conținutului și sensului conduitelor minorilor și tinerilor, unii sociologi propun distincția dintre „predelincvență” și „delincvență juvenilă”. Unii autori susțin că „predelincvența juvenilă reprezintă ansamblul acelor conduite deviante ale tinerilor, care fără a avea un conținut nociv ca atare, pot determina în anumite condiții, comiterea unor acte antisociale”. În acest caz noțiunea de „predelincvență” poate avea un caracter operațional, numai în măsura în care se ține cont de faptul că manifestările adolescentine deviante pot intra doar în anumite circumstanțe în conflict cu legea penală11.

Nu există însă o relație cauzală directă între actele deviante și cele cu caracter delincvent. „Devianța morală nu este totuna cu delincvența, după cum nu există argumente pertinente pentru a califica actele deviante comise de adolescenți drept un preludiu al unui potențial comportament infracțional. A proceda astfel înseamnă a pune în dependență de norma penală orice conduită deviantă a adolescentului și a considera că structurile morale ale acestuia sunt identice cu cele ale adultului, ceea ce nu este nici pertinent, nici adevărat”12.

Alți autori afirmă că termenul de „predelincvență” desemnează în mod nediferențiat fie situația minorului care, deși a comis o faptă prevăzută de legea penală, nu răspunde penal din cauza vârstei, fie situația minorului care are un comportament imoral, fără ca faptele săvârșite să fie prevăzute de legea penală. Astfel, se prezumă că minorul respectiv este un delincvent potențial, prin aceasta etichetându-se anticipat o conduită ca fiind premonitorie pentru un comportament infracțional viitor, ceea ce, în opinia autorilor, este impropriu și nu reflectă o analiză conceptuală corectă. De aceea în unele legislații cu caracter de ocrotire, cum este cea din țara noastră sau din Franța, minorii aflați în această situație sunt încadrați în categoria „copiilor în pericol” de a comite fapte penale datorită condițiilor necorespunzătoare de mediu social și unei ambianțe imorale care favorizează sau pot induce comportamente deviante. În baza acestor observații, acești autori, încadrează în conceptul de „delincvență” numai faptele care întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni, fără nici o derogare. Prin etichetarea ca „predelincvent” a minorilor „aflați în pericol” creează posibilitatea ca aceștia să se identifice cu statutul de delincvent potențial și să se comporte în viitor ca un adevărat infractor13.

În definirea delincvenței juvenile, un rol important revine vârstei cronologice, care separă , de fapt, criminalitatea adulților de delincvența minorilor și tinerilor. În multe țări, limita de vârstă de la care un minor sau un tânăr încetează a mai fi considerat delincvent, pentru a fi definit ca infractor adult este vârsta de 18 ani. În statele Unite ale Americii, în majoritatea statelor, un minor poate fi judecat ca un adult începând cu vârsta de 18 ani, iar în celelalte state, limita de vârstă poate coborî până la 16 ani. În țările europene, vârsta de la care unui minor i se aplică aceeași pedeapsă ca unui adult variază între anumite limite. Astfel, în Olanda, minorii care au vârsta de 12 ani pot fi deja sancționați în cadrul unui regim juridic special, iar în Belgia, vârsta responsabilității penale este de 18 ani. În Germania, tinerii care au vârsta de 20 de ani sunt judecați de tribunale speciale pentru tineri. În țările scandinave, spre deosebire, minorii de 15 ani sunt judecați în tribunale pentru adulți, iar în Anglia, vârsta este de 18 ani. În alte țări au fost efectuate „experimente” specifice în acest domeniu. De exemplu, în Norvegia, în anul 1987, vârsta responsabilității penale a fost ridicată de la 14 la 15 ani, iar în Austria, în anul 1989, au fost dezincriminate delictele cu caracter minor, comise de tineri cu vârsta între 14 și 15 ani14.

În România, limita de vârstă de la care un minor răspunde penal este 16 ani (conform art. 113 C. pen.). Așadar, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, iar cel care are vârsta între 14 și 16 ani, răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ. De la vârsta de 16 ani în sus se apreciază că tânărul are discernământ, deci poate răspunde penal pentru actele săvârșite, potrivit legii.15

Toate aceste limite de vârstă sunt însă arbitrare și relative, modificându-se de la un sistem la altul, în funcție de modul în care legiutorul definește procesul de maturizare și îl asociază vârstei cronologice, vârstă care nu reprezintă, însă, un criteriu din punct de vedere științific. Variația vârstelor cronologice în diferitele legislații face dificilă definirea delincvenței doar dintr-o perspectivă exclusiv juridică. Nu există, în acest sens, principii juridice similare și nici limite de vârstă uniforme16.

Din acest punct de vedere, nici măcar Organizația Națiunilor Unite nu a putut stabili o vârstă a „minorității” care să aibă validitate penală, apreciind fie că noțiunea de „tânăr” include toate persoanele aflate sub 25 de ani, fie că noțiunea de „copil” trebuie înțeleasă orice ființă umană care are vârsta situată sub 18 ani17.

Dincolo de diversitatea lor culturală, variațiile sistemelor de justiție pentru tineri prezintă avantajul științific că oferă posibilitatea unei evaluări comparative a diferitelor reacții sociale și penale față de delincvența juvenilă, unele reacții fiind mai blânde în anumite țări și mai severe în altele.

Față de variațiile legislațiilor penale din diferite țări, între care se observă asemănări, dar și deosebiri, în ceea ce privește limita de vârstă de la care un minor încetează a mai fi considerat delincvent, începând să răspundă penal, în literatura de specialitate din țara noastră, dar și în cea din străinătate, s-a ridicat problema categoriei de persoane definite prin termenul de „juvenil”.

Astfel, s-au conturat două concepții contradictorii. Unii autori18 au inclus în categoria delincvenților juvenili numai minorii de până la 18 ani care au săvârșit încălcări de la normele sociale sancționate juridic, iar alți autori19 consideră că în sfera noțiunii de „delincvență juvenilă” sunt cuprinse nu numai faptele săvârșite de minori, ci și cele săvârșite de „tinerii adulți”, adică de grupa de vârstă între 18 și 25 de ani.

După susținătorii primei concepții, extinderea adjectivului „juvenil” la grupe de vârstă care au depășit pragul minorității este excesivă și nejustificată. În primul rând, nu s-a ajuns la un consens în ceea ce privește limita superioară a grupei de vârstă numită „a tinerilor adulți”. Unii cercetători se referă la grupa de vârstă 19-21 ani, alții o extind până la vârsta de 23 sau 25 de ani. Argumentul invocat pentru includerea faptelor săvârșite de acești tineri în conceptul de „delincvență juvenilă” nu mai este de natură strict psihologică sau psihosocială. Deși luarea în considerare a unor asemenea motive poate să pară nejustificată în condițiile în care „accelerarea” maturității biologice și mintale a copiilor și adolescenților, datorită mijloacelor tehnice de informare și culturalizare, este un fenomen aproape general în lumea contemporană, totuși ele sunt menținute în susținerea caracteristicilor aparte ale tinerilor din această grupă de vârstă. În plus, s-a recurs la argumente sociale și de politică penală. S-a arătat că, din cauza complexității vieții sociale din statele care au atins un anumit grad de dezvoltare economică, integrarea în structurile sociale de muncă necesită o prelungire a duratei școlarizării și o perioadă mai lungă de adaptare20.

Pe de altă parte, aplicarea unui regim sancționator identic cu cel al adultului ar întrerupe pentru o durată mai mare continuarea acestui proces de formare, pregătire și integrare a „tânărului adult”, facilitând marginalizarea lui socială post-penală și sporind dificultățile inserției sale în viața activă. De aceea, pentru „tinerii adulți” s-a preconizat un regim sancționator aparte, care privește atât durata anumitor pedepse, cât și modul lor de executare. Mai mult chiar, aceste considerente psihologice, sociale și de politică penală au fost consacrate în legislația penală din unele state dezvoltate. Spre exemplu, în Germania, „Legea privind instanțele judecătorești pentru minori” din 1974 prevede că „tânărul adult” între 18 și 21 de ani nu poate fi condamnat decât la o pedeapsă de maximum 10 ani, iar în țara noastră, în cadrul reformei din 1977 a regimului sancționator al minorilor, s-a preconizat și o reduce cu ¼ a pedepselor în cazul tinerilor între 18 și 21 de ani21.

În pofida acestor argumente aduse în favoarea includerii ”tinerilor adulți” în conceptul de „delincvență juvenilă”, ne raliem concepției potrivit căreia problema sistemului sancționator penal distinct pentru „tinerii adulți” trebuie să constituie obiectul unei cercetări științifice complexe, în care să se analizeze contextul social, moral și economic dintr-o anumită țară și într-o anumită perioadă istorică. Înainte de toate este necesară o analiză a conceptului de „tânăr adult” pentru a se preciza temeiurile de natură diferită care justifică folosirea acestui termen în cercetarea criminologică și în cercetarea criminologică din țara noastră. În orice caz, criminalitatea persoanelor din această grupă de vârstă nu poate fi integrată în sfera și conținutul noțiunii de „delincvență juvenilă”, care cuprinde (n.n.) numai infractori minori între 14 și 18 ai neînpliniți22.

Trecând peste aceste dezbateri cu privire la limita de vârstă și la grupa de persoane inclusă în termenul de „juvenil”, în doctrină s-a susținut opinia potrivit căreia un minor poate fi considerat delincvent dacă conduitele lui necesită măsuri de supraveghere, dacă se sustrage, în mod constant, controlului parental sau educațional, dacă își abandonează căminul familial, dacă nu mai frecventează, în mod regulat, școala, dacă actele sale încalcă morala, sănătatea, bunăstarea sa ori a altor persoane, dacă violează legile penale etc. Desemnarea unui copil ca fiind delincvent – observa James Teele23 – poate să semnifice orice, de la o evaluare morală făcută de un părinte sau educator conduitelor unui copil și până la judecarea oficială a acestuia de către un tribunal. Dintr-un anumit punct de vedere, delincvența juvenilă, semnifică percepția ți definirea de către părinți, educatori sau autorități, a unei fapte comise de minori, ca având un caracter delincvent.

*

Ca urmare a acestor demersuri taxonomice, în ultimele decenii, conceptul de „delincvență juvenilă” a devenit mai precis și mai specific, cu referire directă la încălcarea normelor penale și la acțiunile ilicite pe care le implică. În domeniul criminologiei, care se situează la intersecția dreptului penal și al științelor sociale, elementul de referință al noțiunii de „delincvență” îl constituie „comportamentul delincvent”, ca variabilă dependentă fundamentală.

În finalul expunerii noastre, prezentăm câteva definiții ale conceptului de „delincvență juvenilă”, așa cum sunt ele precizate în literatura de specialitate. Astfel, pentru criminologi, „delincvența juvenilă constituie în ansamblul ei, totalitatea conduitelor și actelor care violează normele de natură penală, aducând prejudicii comunității” (conduite și acte săvârșite de minori –n.n.)24.

Prin delincvență, unii autori înțeleg „o serie de fapte ilicite, indiferent dacă au sau nu un caracter penal (fuga de la domiciliu, absența repetată și îndelungată de la școală, abandonul școlar nemotivat de cauze obiective, precum și anumite fapte imorale care nu constituie infracțiuni)”25.

Recunoscută ca formă distinctă de devianță (de natură penală), „delincvența juvenilă constituie un fenomen complex, care definește ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de legea penală”26. În sfârșit, delincvența juvenilă mai este definită, în același sens, ca „ansamblul abaterilor și încălcărilor de norme sociale, sancționate juridic, săvârșite de minorii până la 18 ani”27.

Secțiunea II

Personalitatea infractorului minor

Conceptul de personalitate

Noțiunea de „personalitate” are o sferă foarte largă, fiind întâlnită în diverse domenii ale științei: psihologie, drept etc., în fiecare dintre acestea având un înțeles diferit.

Astfel, prin „personalitate” se înțelege ceea ce caracterizează o persoană și o deosebește de oricare alta; caracterele proprii ale unei persoane; originalitate, individualitate28. În același sens, conceptul de „personalitate” desemnează ansamblul de trăsături morale sau intelectuale prin care se remarcă o persoană; felul propriu de a fi al cuiva29.

În sens larg, prin „personalitate” se înțelege acea persoană cu aptitudini deosebite și cu alese însușiri intelectuale și morale, care aduce o contribuție valoroasă într-un anumit domeniu de activitate30.

În psihologie, noțiunea de „personalitate” desemnează individul uman privit sub aspectul dezvoltării depline și unitare, al însușirilor sale spirituale și al unității rolurilor sale sociale31.

Psihologia judiciară, știință situată la granița dintre psihologia generală și drept (științele juridice), personalitatea este privită ca sinteza a tuturor elementelor care concură la conformația mintală a unui subiect căruia îi dă o fizionomie proprie, specifică32. „Această conformație rezultă din nenumăratele particularități ale constituției sale psihofiziologice, ale componentelor sale instinctiv-afective, ele însele alimentate de aferențele senzitivo-senzoriale și cenestezice, a modului său de a reacționa, de amprentele lăsate de toate experimentele trăite, care au jalonat istoria sa individuală”33.

Pentru psihologie și alte domenii ale științei, personalitatea este un concept operațional, de ordin descriptiv, care însumează rezultatul unui proces de adaptare a ființei umane la lume, pentru a se conserva și a se dezvolta. Ea este consecința procesului interacționist, prin care infrastructura biologică a fost grefară cu principalii vectori sociali, rezultat al interacțiunii dialectice dintre ansamblul caracteristicilor organizării interne a individului (factori endogeni) și ansamblul factorilor mediului social (factori exogeni)34.

Dispozițiile individuale native, care constituie premisa formării personalității, sunt influențate decisiv de condițiile sociale, economice, culturale și politice în care se dezvoltă ființa umană. Fără îndoială, structura psihologică a individului nu poate fi înțeleasă fără infrastructura biologică pe care ea se clădește și în afara suprastructurii sociale în care ea se integrează35.

Adaptarea la lume și la societate a ființei umane, cu scopul de a se conserva și dezvolta în condiții de eficiență maximă, depinde, într-o măsură importantă, de componenta biologică a individului și este operată de sistemul nervos central. Activitatea sistemului cerebro-spinal de care depinde viața psihică, se întregește cu aceea a sistemului neuro–vegetativ, care reglează procesele interne de metabolism, rezultând legătura dintre biotip și componentele personalității, respectiv, aptitudinile, temperamentul și caracterul36.

Conceptul de personalitate a infractorului

Criminologia abordează problema personalității umane din punct de vedere al implicării acesteia în geneza (etiologia) și prevenirea (profilaxia) manifestărilor infracționale. În criminologie, personalitatea infractorului are o sferă mai largă decât cea juridico-penală, cuprinzând ansamblul trăsăturilor, însușirilor și calităților persoanei care a comis o infracțiune, exprimând, totodată, interrelația dintre individualitatea persoanei și esența socială a acesteia37.

În această viziune sistemică, personalitatea infractorului apare ca o sinteză a trăsăturilor bio-psiho-sociale cu un grad de stabilitate, definitorii pentru individul care a comis o infracțiune38.

În cadrul tuturor școlilor și teoriilor criminologice, personalitatea infractorului a fost definită diferit, aproape fiecare autor având propria sa definiție. Pentru sistematizarea modului cum a fost definit conceptul de personalitate a infractorului, vom reda preocupările care au existat pentru această noțiune în cadrul principalelor trei orientări, care s-au conturat în criminologie, și anume: în orientarea biologică, în cea sociologică și în cea psihologică.

Astfel, în orientarea biologică clasică, termenul de personalitate a infractorului este sinonim cu individualitatea fizică și patologică, adică o sumă de stigmate care, împreună, configurează portretul unui tip distinct de comportament uman, caracterizat prin predestinare ereditară pentru conduită infracțională și prin nebunie morală.

Olof Krimberg, fondatorul teoriei inadaptării sociale bazată pe inadaptarea fizică, psihică și patologică, consideră personalitatea infractorului ca fiind o sumă algebrică a tendințelor de reacție a persoanei la condițiile disconfortului infracțional, fapta constituind doar efectul necesar al acestor condiții complexe39.

Adepții orientării biologice în criminologie au considerat factorul biologic drept componentă esențială a personalității umane, transformând anomaliile bio–constituționale și bio-psihologice în criterii de clasificare a indivizilor în buni și răi, în superiori și inferiori, în infractori și non-infractori. În variantele moderne ale acestei orientări, interacțiunea dintre componenta biologică și comportamentul infracțional ia în considerare progresele semnificative care au avut loc în genetică, biochimia sistemului nervos, neurofiziologie, endocrinologie etc. Evaluarea factorilor biologici în criminologie se face cu prudență, afirmându-se că nu există nici un tip particular de comportament infracțional care să fie determinat numai de factorii biologici40.

În orientarea sociologică, conceptul de personalitate a infractorului este bazat pe ideea că persoana este rezultatul influențelor determinante ale factorilor socio-culturali.

Spre exemplu, marxismul definește personalitatea ca o expresie a ansamblului relațiilor sociale, punând individualitatea umană într-o dependență determinantă față de condițiile vieții materiale, recunoscând factorului economic o influență decisivă, iar factorilor subiectivi o independență relativă. Totuși, marxismul nu a putut neglija rolul dispozițiilor individuale, native, ca reprezentând o premisă în constituirea personalității, care însă urmează a fi influențată hotărâtor, în procesul socializării, de acțiunea condițiilor economice, sociale și culturale în care individul se dezvoltă41.

Modelele de tip sociologic ale personalității acordă o mare importanță influenței factorilor sociali în apariția, formarea și modelarea personalității umane, neglijând sau neaccentuând aportul indivizilor înșiși la menținerea și progresul societății, deci și la formarea propriei personalități42.

În prezent, este aproape unanim admis că personalitatea umană nu este doar consecința eredității, interacțiunile dintre individ și mediu răsfrângându-se asupra comportamentelor personalității. În cadrul procesului de socializare, de maturizare biologică și socială, omul își modelează personalitatea prin învățarea și interiorizarea complexului socio-cultural pe care îl promovează societatea43.

Procesul de socializare, în ansamblul său, modelează un tip de personalitatea definit prin unicitate și originalitatea care exprimă, într-un mod constant, durabil și predictibil, un amplu repertoriu de atitudini, opinii și acțiuni, compatibile cu modelul cultural și normativ al societății respective. El nu se identifică însă cu un simplu proces de adaptare individuală și conformistă la mediu, reprezentând produsul unei interacțiuni biunivoce complexe între individ și mediul său social, care generează transformări și schimbări în ambele sensuri. De aceea, personalitatea este un concept care presupune ideea de evoluție a ființei umane în raport cu modificările intervenite în mediul social, în sfera relațiilor interumane44.

Așadar, omul a evoluat prin social, dar nici esența sa umană și nici personalitatea sa nu se pot reduce doar la expresia sa socială. În consecință, personalitatea este o sinteză, cu un anumit grad de stabilitate, a unor calități, între care caracterul are un rol definitoriu pentru un anumit individ, exprimând mediul specific al acestuia, modul de exprimare a sentimentelor și aspirațiilor, a aptitudinilor și temperamentului. De aceea, personalitatea poate fi cunoscută numai în acțiune, iar acțiunea nu se poate exprima decât într-un cadru social45.

Unele teorii sociologice, recunoscând și rolul factorului psihic și psihologic, au privit socialul și biologicul într-o intimă conexiune, personalitatea infractorului fiind relevată dintr-un unghi complex bio–psiho–social.

În țara noastră, adoptându-se o viziune mai largă, mai complexă, personalitatea a fost definită ca reprezentând un rezultat al interacțiunii dialectice, contradictorii, dintre factorii exogeni, ai mediului – între care ponderea principală o au factorii socio-culturali – și factorii endogeni, respectiv ansamblul caracteristicilor organizării interne a individului46.

Perspectiva explicativă a conduitei antisociale implică, în mod obligatoriu, examinarea condițiilor social – istorice în care se desfășoară procesul de socializare a individului, pentru a se identifica factorii care determină sau favorizează orientarea antisocială a personalității.

În fine, în orientarea psihologică, dominantă în criminologia actuală, se acordă rolul decisiv în procesul de formare și exprimare a personalității, factorilor individuali, subiectivi, fără a exclude un rol secundar condiționărilor de ordin bio-social, atât în planul adoptării modelului comportamental, cât și în cel al creării ocaziei infracționale.

Dintre teoriile ce se încadrează în această orientare, reamintim:

– freudismul, care a elaborat unul dintre cele mai dinamice și complexe modele de înțelegere a personalității umane, bazat pe importanța gândirii inconștiente (a sinelui) în geneza comportamentului infracțional, pe rolul de cenzură al eului și supraeului și pe posibilitatea defulării unor tendințe dăunătoare ale sinelui prin intermediul psihanalizei, ca metodă curativ-preventivă de laborator;

– teoria lui G. Capena, care, în particularizarea personalității infractorului, a pus accentul pe impulsivitate, agresivitate, indiferență afectivă, egocentrism, tendință de opoziție și scepticism;

– teoria lui M. Lopez, care vede o legătură între infracțiunea de violență (omor, viol etc.) și structura psihică definită prin agresivitate și lipsă de afectivitate;

– teoria lui J. Pinatel, care a elaborat modelul „personalității criminale”, în a cărui structură intră un nucleu central de particularități (egocentrism, labilitate, agresivitate și indiferență afectivă), elementul decisiv fiind agresivitatea, celelalte având rol de factori favorizanți, prin neutralizarea inhibiției trecerii la act; agresivitatea ar putea fi învinsă prin compasiune, simpatie pentru altul și aprecierea corectă a conduitei sociale, trebuind create „frâne morale”, prin cultivarea valorilor și prin formarea convingerilor și comportamentelor preventive, capabile să țină sub control tendințele negative;

– teoria frustrării (M. B. Clinard), care pune accentul în, adoptarea comportamentului infracțional, pe ideea frustrării, înțeleasă ca o stare de disconfort psihic al individului, care îi marchează personalitatea, creându-i un obstacol, o interdicție ce depășește posibilitățile sale de adaptare, rezultând astfel o stare conflictuală care poate declanșa și comportamente deviante;

– teoria rezistenței la frustrare(W. Reckless), opusă celei anterioare, considerând că structura personalității dispune de elemente interne și externe capabile să prevină stări grave de dezechilibru și inadaptare;

– teoria asociațiilor diferențiale și teoria conflictului de culturi, care deși sunt de inspirație sociologică (socio-culturale), recunosc rolul decisiv al particularităților de personalitate în învățarea sau trecerea spre devianță;

– teoria disonanței cognitive și volitive (L. Festinger), care consideră că personalitatea infractorului se caracterizează prin tulburări de socializare și identificare (fenomene dizarmonice, tensionale)47.

Varietatea modului de abordare a conceptului de personalitate a infractorului, mergând de la „personalitatea predestinată, înnăscută” și până la „personalitatea achiziționată social”, oferă criminologiei numeroase criterii de cercetare a acestui concept, sugerează complexitatea și diversitatea profilurilor personalității infracționale și justifică abordarea criminologică din unghiuri foarte variate a personalității infracționale.

În concluzie, sintetizând orientările și teoriile diverse pe care le includ, se poate afirma că personalitatea infractorului este o sinteză a tuturor trăsăturilor bio-psiho-sociale, cu un înalt grad de stabilitate, care atribuie o identitate de sine inconfundabilă individului infractor, concretizată într-o atitudine antisocială.

3. Coordonatele bio-psiho-sociale ale personalității infractorului

Principalele coordonate bio-psiho-sociale ale personalității infractorului, la care ne vom referi, sunt: vârsta, sexul, infirmitățile și bolile somatice, deficiențe de natură psihică, nivelul de instrucție și educație, particularitățile etnice și rasiale, modul de organizare a timpului liber etc.

Vârsta infractorului

Stabilirea vârstei infractorului este necesară pentru a se putea cunoaște nivelul dezvoltării bio-psiho-sociale a acestuia, și pentru a se determina dacă acesta răspunde penal pentru faptele sale în raport de vârsta pe care o avea la data săvârșirii faptei48.

Criminologia distinge, de regulă, cinci grupe de vârstă, cu unele subgrupe, și anume:

copilăria (de la 0-12 ani);

adolescența (de la 12-22 ani), cu trei subgrupe:

preadolescența (de la 12-15 ani);

adolescența (de la 15-18 ani);

postadolescența (de la 18-22 ani);

tinerețea (de la 22-35 ani);

vârsta adultă (de la 35-60/65 ani);

vârsta bătrâneții sau vârsta a treia (peste 60/65ani);

Aceste grupe de vârstă din criminologie sunt diferite de grupele de vârstă care se au în vedere în dreptul penal și statistica juridică.

Astfel, în dreptul penal există două mari grupe de vârstă, cu unele subgrupe, și anume:

vârsta minorității (de la 0-18 ani), cu trei subgrupe:

minori iresponsabili penal (de la 0-14 ani);

minori prezumați iresponsabili (de la 14-16 ani);

minori prezumați responsabili (de la 16-18 ani);

vârsta majoratului (peste 18 ani), cu unele subgrupe constituite doar din interes statistic, cum sunt:

tineri între 18-21 ani;

tineri între 21-30 ani ș. a.

În legătură cu aceste grupe de vârstă distincte, opinăm pentru punerea de acord a grupelor de vârstă din criminologie cu cele din dreptul penal și statistică, deoarece criminalitatea, ca obiect de studiu al criminologiei, nu poate ignora grupele de vârstă în raport cu care intervine responsabilitatea penală, iar datele necesare cercetării criminologice sunt furnizate, în cea mai mare parte, de statistica juridică.

Interesul criminologiei pentru vârsta infractorului este determinat de existența unei curbe specifice și a unei tipologii infracționale specifice în raport cu fiecare categorie de vârstă.

Așadar, sub raport numeric, curba criminalității are o traiectorie care se poate asemăna cu figura unui trapez, având debut ascendent în perioada minorității, apoi fiind staționară în perioada adultă și descendentă în perioada bătrâneții (vârsta a treia). Reprezentăm grafic această curbă de vârste în figura de mai jos49.

a – minorii

b – adulții

c – vârsta a treia

Sub aspectul tipologiei infracțiunilor săvârșite, statisticile indică:

pentru vârsta minorității ponderea o dețin infracțiunile bazate pe temeritate, nesăbuință, lipsă de experiență, respectiv infracțiunile de furt, tâlhărie, speculă, vagabondaj etc.;

pentru vârsta adultă, ponderea o deține criminalitatea violentă (datorită forței fizice de care dispun adulții) și cea profesionalizată (datorită experienței, prudenței și rafinamentului acestora), respectiv infracțiuni de violență, de fals, infracțiuni contra autorităților și înfăptuirii justiției, infracțiuni de corupție, de contrabandă, contra patrimoniului etc.

pentru vârsta a treia predomină infracțiunile de parazitism social, recidivarea unor fapte comise în perioada adultă și alte fapte antisociale pentru care determinanți nu sunt factorii de forță, ci experiența de viață și cea profesională etc.50.

Sexul infractorului

Diferența dintre caracteristicile anatomice, fiziologice și psihologice ale sexelor, precum și între condițiile sociale, morale și economice ale acestora este relevantă pentru criminalitate, deoarece aceasta din urmă nu este un fenomen impersonal, ci este expresia personalității criminalului. Între bărbat și femeie există diferențe de ordin anatomic, fiziologic, psihologic, intelectual și chiar de ordin social, determinate de sex51.

Criminologia studiază deosebirile comportamentale ale făptuitorului în funcție de sex sub toate aspectele, consacrând spații largi structurii și dinamicii criminalității feminine, care se deosebește de cea săvârșită de bărbați. Astfel, unele infracțiuni pot fi săvârșite numai de bărbați (de exemplu violul), iar altele, pot fi săvârșite, în principiu, numai de femei (de exemplu, prostituția, deși, și bărbații practică prostituția, ei fiind cunoscuți sub denumirea de „gigolo”). Bărbații sunt mai frecvent implicați în fapte de violență, care presupun o forță fizică superioară, (de exemplu, vătămări corporale, omoruri etc.), deși există și excepții sau, chiar mai mult, aceste infracțiuni de violență, care, de regulă, erau „rezervate” bărbaților sunt tot mai des săvârșite și de femei, ele, uneori, întrecându-i pe aceștia, deoarece sunt mai hotărâte și duc acțiunea până la capăt (de exemplu, crimă organizată, omoruri etc.). În schimb, femeile săvârșesc cu mai multă ușurință, fapte de înșelăciune, unde nu este necesară forța fizică, ci priceperea, abilitatea de a induce în eroare pe cel înșelat.

Așadar, caracterul specific al celor două tipuri de criminalitate, masculină și feminină, se referă atât la felul infracțiunilor săvârșite, cât și la modalitățile de săvârșire, fiind influențat de particularitățile biopsihice ale sexului.

Infirmitățile și bolile somatice ale infractorului

Importante influențe negative în procesul de formării personalității infractorului pot genera infirmitățile și bolile somatice ale acestuia, adică bolile corpului (fizic) al acestuia, ca urmare a stărilor de frustrare pe care le trăiește individul afectat de astfel de infirmități și boli, datorită imposibilității de realizare normală a integrării socio-profesionale și culturale.

Persoanele care prezintă infirmități sau boli somatice se caracterizează prin particularități psihice care le obligă la o viață mai retrasă, diminuată, motiv pentru care aceste persoane evoluează spre egoism, irascibilitate și chiar agresivitate.

Cert este că persoanele marcate de infirmități și boli somatice prezintă din start (ab initio) un important handicap în procesul de integrare socială, handicap care, însă, nu se transformă automat, în mod necesar, într-un comportament infracțional, știut fiind că mulți infirmi și bolnavi somatici (chiar majoritatea) reușesc să găsească valori compensatorii în schimbul unor neîmpliniri individuale și sociale datorate handicapului menționat52.

Deficiențe de natură psihică

Între obligațiile pe care le au organele judiciare cu privire la cunoașterea persoanei infractorului se numără și acelea referitoare la deficiențele de natură psihică ale celui cercetat, în care sunt incluse atât devianța psihopatologică, cât și cea psihomorală, justiția penală fiind, deseori, confruntată cu necesitatea distingerii între cele două, fie pentru rezolvarea problemelor răspunderii penale și a determinării gradului de vinovăție, fie pentru luarea unor măsuri de siguranță față de persoanele care prezintă pericol social datorită comiterii unor fapte prevăzute de legea penală fără vinovăție.

Conform art. 48 C. pen din 1968 (art. 31 C. pen din 2004), iresponsabilitatea este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Organele de urmărire penală ori instanța de judecată sunt obligate ca, atunci când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoștințele unui expert, să dispună, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize, potrivit art. 116 C. pr. pen. Mai mult, în art. 117 C. pr. pen. se prevede că efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie în cazul infracțiunii de omor deosebit de grav, precum și atunci când organul de urmărire penală sau instanța de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului. Expertiza se efectuează după ce făptuitorul a fost internat într-o clinică de specialitate, unde este supus unor examene clinice și de laborator, care oferă specialiștilor elementele necesare stabilirii prezenței sau absenței discernământului, la data la care făptuitorul a comis infracțiunea.

În cauzele cu infractori minori, potrivit art., 482 C. pr. pen., este obligatorie efectuarea anchetei sociale, care constă în strângerea de date cu privire la purtarea pe care minorul o are în mod obișnuit, la starea fizică și mintală a acestuia, la antecedentele sale, precum și la alte aspecte ale condițiilor în care a trăit și a fost educat. De asemenea, de regulă, se efectuează și o expertiză medico-legală psihiatrică pentru stabilirea stării psihice și intelectuale a minorului infractor, dacă suferă de deficiențe sau boli psihice care să-i afecteze discernământul (capacitatea de înțelegere a faptelor comise și a urmărilor acestora)53.

Deși deficiențele de natură psihică sunt de domeniul specific al psihiatriei, în studierea lor este interesată și criminologia deoarece aceste afecțiuni gravitează în jurul licitului sau ilicitului penal54.

În final, amintim cele mai răspândite și cunoscute forme de deficiențe psihice, și anume:

nevrozele, care au la bază tulburări funcționale de natură psihică, relativ ușoare și reversibile (nevroza astenică, psihastenia, isteria și altele mixte);

psihopatiile, care, ca și nevrozele, nu atrag exonerarea de răspunderea penală, deoarece sunt considerate entități limitrofe normalului, constând în tulburări de adaptare familială și socioprofesională, faptele realizate de psihopați fiind realizate cu luciditate (psihopatie astenică, ciclică, eliptoidă, excitabilă, impulsivă isterică perversă, paranoidă, schizoidă etc.);

psihozele, care sunt cele mai grave afecțiuni psihice, au caracter ireversibil și exclud existența discernământului, deci și răspunderea penală (psihoze discordante – schizofreniile, epilepsia, psihoze maniaco-depresive, psihoze acute – datorită intoxicațiilor cu alcool, deliruri sistematizate, psihoze post-traumatice ș.a; cea mai gravă este paranoia);

perversitățile, care constituie anomalii ale unor instincte de bază ale omului, cum sunt cele de conservare, de reproducere, de asociere ș.a. (alcoolism, toxicomanie, hiper și hiposexualitatea, indiferență afectivă etc.)

Nivelul de instrucție și educație

Majoritatea teoriilor criminologice de orientare sociologică și psihologică, exceptând cele care au la bază elemente predispozante, determinări mecaniciste sau viziuni fataliste, recunosc că în complexul proces de formare a personalității umane, o influență hotărâtoare o are nivelul de instrucție și educație dobândit în familie și în societate, în școală și în activitatea profesională, pe linie formativă, intelectuală, morală, estetică și al constituirii caracterului persoanei55.

Însuși sistemul legislativ penal modern este axat pe reeducarea și ocrotirea individului care încalcă legea, pe posibilitatea de resocializare a infractorului normal și de tratare a celui bolnav, precum și pe reinserția socială a infractorilor printr-o reabilitare morală cât mai deplină.

Criminologia are datoria de a atrage atenția asupra principalelor insuficiențe și greșeli care se produc în procesul educativ la nivel familial, școlar sau profesional, relevând atât semnificația factorului educațional în procesul de integrare socială a persoanei, cât și măsurile ce se impun pe linie preventivă pentru sporirea funcției de integrare a educației.

Criminologia acordă importanța principală rolului educației în familie, care corespunde unei obligații legale și morale, procesul educativ din cadru familiei trebuind să fie completat și corelat cu cel din școală, precum și cu cel de la locul de muncă. Dintre insuficiențele și greșelile procesului educativ în familie, cercetările criminologice evidențiază:

instabilitatea cuplului parental (al familiei);

conflictele permanente dintre membrii grupului familial și, mai ales, dintre părinți;

exemplul negativ al părinților care adoptă modele de comportament antisocial sau prezintă vicii grave;

lipsa de respect față de valorile sociale sau normative;

utilizarea unor metode educative greșite (excesive sau partizane);

instabilitate afectivă;

lipsa de măsură sau inechitatea în acordarea recompensei pentru stimularea meritului;

neurmărirea educației școlare;

nesupravegherea timpului liber;

incitarea, chiar, la diferite forme de viață parazitară, necinstită ori vădit dăunătoare altora etc.56

La insuficiențele educaționale din familie se adaugă și carențele materiale privind condițiile de locuit, de hrană, de îmbrăcăminte, de satisfacerea unor trebuințe personale normale, marginalizarea sau eliminarea completă a preocupărilor culturale etc.

Cu privire la educația școlară, cercetările criminologice au remarcat și aici o serie de insuficiențe și greșeli, care reduc valoarea formativă a procesului instructiv-educativ și care se regăsesc în geneza delincvenței juvenile, cum ar fi:

insuficienta școlarizare a unor copii;

slaba preocupare pentru cultura generală și elementele etice;

tolerarea cazurilor de indisciplină;

recompensarea ilegală și inechitabilă a meritului;

insuficienta preocupare pentru organizarea unor activități cultural – educative interesante și în mod sistematic;

lipsa de organizare corespunzătoare a timpului liber;

insuficienta preocupare pentru cunoașterea copiilor;

oscilații în conduita pedagogică;

exemplul personal necorespunzător al educatorului cu carențe de comportament sau incompetenți etc57.

În literatura de specialitate este întâlnită și opinia prin care se neagă faptul că nivelul redus de școlarizare al făptuitorului explică comportamentul delincvent al acestuia, fiind una din condițiile care favorizează sau înlesnesc săvârșirea de fapte penale. În realitate, autorii acestui punct de vedere susțin că numărul de fapte penale nu este mai crescut la persoanele cu pregătire școlară inferioară ori lipsite, chiar, de orice pregătire școlară decât la persoanele cu pregătire medie sau superioară. Toate persoanele, indiferent de gradul de școlarizare, săvârșesc fapte penale, iar diferența dintre ele privește doar natura faptelor săvârșite: persoanele cu pregătire școlară redusă ori fără pregătire școlară sunt implicate, mai ales, în infracțiuni patrimoniale sau de violență (stări conflictuale), rezolvând litigiul, de regulă, folosind violența verbală ori cea fizică, în timp ce persoanele cu pregătire școlară medie ori superioară săvârșesc fapte de altă natură, cum sunt cele care presupun pregătire într-un anumit domeniu (financiar-contabil, economic, construcții etc.), între care: fals în acte, înșelăciuni, evaziuni fiscale, acte de corupție etc., iar rezolvarea conflictului sau litigiului se face, de regulă, pe cale amiabilă, plătind despăgubiri bănești pentru eventualele pagube materiale ori cerând sprijinul organelor administrative, judiciare etc. pentru soluționarea litigiului58.

După părerea noastră, într-adevăr, natura infracțiunilor săvârșite diferă în funcție de nivelul de școlarizare al făptuitorului, ca regulă generală, deși sunt întâlnite și excepții (de exemplu, indivizi cu pregătire școlară medie sau superioară comit fapte penale, care, de regulă, sunt săvârșite de cei cu pregătire școlară redusă sau fără pregătire școlară, cum ar fi: acte contra patrimoniului, acte de violență etc.), însă, în ceea ce privește numărul făptuitorilor, statistica dovedește că indivizii cu pregătire școlară redusă sau fără pregătire școlară dețin un procent mult mai ridicat din totalul făptuitorilor de fapte penale decât cei cu pregătire școlară medie sau superioară.

În legătură cu educația ocupațională (profesională sau la locul de muncă) este arătat că, în țara noastră, criminologia a acordat o mare importanță capacității colectivelor de muncă în modelarea și influențarea comportamentului indivizilor, actuala legislație penală creând forme speciale de executare a pedepsei sub supraveghere sau la locul de muncă.

Eficiența influențelor formative și de control social asupra individului prin intermediul locului său de muncă depinde de o multitudine de factori, începând de la modul de organizare și distribuire a competențelor, a responsabilităților, și până la modul de asigurare a cadrului disciplinar, de cointeresare materială și morală în exercitarea profesiei, precum și a altor activități socio-culturale formative(de exemplu, desfășurarea unor forme de calificare și specializare), a activităților de natură sindicală, cultural artistică, de ocupare a timpului liber etc.59

Particularitățile etnice și rasiale

Indiferent de originea și natura lor, etniile și rasele au trăsături particulare, temperament, aptitudini, însușiri, vicii care, în mod firesc, se resimt în manifestările, comportările și actele indivizilor. De aceea, criminalitatea trebuie să aibă în vedere numărul faptelor comise, precum și însușirile specifice diferitelor etnii și rase.

Preocupat de aceste aspecte, Lombroso pretinde că există o oarecare relație între rase și criminalitate și, mai ales, între rase și criminalitatea specifică. Caracterul particular al rasei dă criminalității o formă, o direcție anume, împotriva persoanei fizice sau a patrimoniului. O rasă, în general, poate avea mai multă predispoziție către un anumit tip de crimă, decât alta60.

O statistică americană arată că există discrepanță tot mai mare între numărul albilor și negrilor condamnați la moarte, favorabil albilor, acest fapt existând doar la nivelul Statelor Unite ale Americii. În alte state intervin alte proporții, în funcție de procentul populației de culoare. Nici la același popor sau în aceeași țară nu se repartizează criminalitatea în mod mai mult sau mai puțin uniform, ci sunt unele centre, focare criminale, care livrează un contingent mai mare de crime, în general, sau de crime speciale61.

Preocupările criminologiei în legătură cu particularitățile etnice și rasiale au fost determinate și de fenomenul migrării unor etnici dintr-un mediu cultural în altul, mai ales pe fondul proceselor de urbanizare rapidă, etnicii emigranți (veniți din alte țări) sau de migrați spre așezări urbane ocupând, de regulă, cartiere periferice ale marilor orașe unde și starea infracțională este mai accentuată. Criminalitatea mai crescută în aceste zone locuite de etnici, a generat, în rândul populației majoritare, reacții de xenofobie, etichetând „străinii” ca fiind oameni de „categoria a doua”, suspecți și periculoși62.

În ultimul timp, criminologii occidentali resping orientarea de tip biologic (cu accentul pe „criminalul înnăscut”) pe temeiul etniei sau a rasei, căutând să explice nivelul mai ridicat al criminalității în rândul unor etnii sau rase (de exemplu, în rândul cetățenilor negri din S.U.A.) prin teoriile conflictului de culturi, a arealurilor infracționale și altele63.

Pentru România, problemele privind particularitățile etnice și rasiale nu au constituit preocupări deosebite ale cercetătorilor din acest domeniu. Cu toate acestea, organele judiciare trebuie să cunoască cât mai multe date despre persoana făptuitorului, inclusiv acelea privitoare la rasa sau la grupul etnic din care face parte.

Peroanele aparținând altor rase sau etnii au fost în număr nesemnificativ în România și nu au pus probleme deosebite organelor judiciare. După 1990, numărul acestora a crescut semnificativ, și o dată cu acesta, crește și numărul de fapte penale specifice rasei sau etniei. Îi avem în vedere pe chinezi, pe africani, precum și pe arabi sau turci.

Dintre grupările etnice autohtone, care creează mari probleme autorităților, datorită implicării lor în numeroase și diverse fapte antisociale și ilegale, trebuie amintiți țiganii, ce implică o cunoaștere sporită și aparte, datorită regulilor de conduită proprii pe care le au moștenite de mii de ani, și pe care le respectă cu sfințenie64.

Considerăm că etnia și rasa au avut, au și vor avea unele implicații criminogene numai în țările în care drepturile omului și legea, în general, nu sunt recunoscute și respectate pe deplin, iar populația (atât cea majoritară, cât și cea minoritară – etnică sau de altă rasă) nu va renunța la resentimente, discriminări și etichetări inoculate în decursul unei lungi perioade de timp, deși, în prezent, nu mai au la bază un suport real economic, social și cultural65.

Modul de organizare a timpului liber

Modul de organizare a timpului liber este, și el, implicat în formarea personalității infractorului, deoarece, pe de o parte, exercitarea corectă a celor trei funcții ale timpului liber (odihnă, divertisment și dezvoltarea personalității) este de natură a constitui o pârghie suplimentară de integrare socială, iar, pe de altă parte, majoritatea infractorilor săvârșesc infracțiunile în timpul liber66.

Societatea, statul nu pot organiza sisteme și mecanisme de control asupra individului pentru perioada timpului liber, deoarece ar contraveni însăși noțiunii de „timp liber”, precum și libertății individuale garantate prin Constituție. Diverși organizatori sociali (spre exemplu instituții de cultură, de artă, asociații și fundații etc.) pot, însă, și trebuie să atragă indivizii sub forme de consumare a timpului liber, prin diverse acțiuni interesante, plăcute și bine organizate, care să confere individului, posibilități de recreere, de divertisment, dar și de instruire, prevenind astfel, pe cât posibil, orientarea indivizilor spre activități marginale, izolate, care pot genera acte antisociale67.

Bineînțeles că modul de ocupare a timpului liber intră, până la urmă, tot sub incidența controlului și supravegherii exercitate de familie și școală, de grupul de prieteni, de colegii de muncă sau profesie, la care trebuie să se adauge și structurile organizate de control social specifice, precum formațiunile care asigură ordinea publică, sănătatea moravurilor, securitatea bunurilor și persoanelor, combaterea parazitismului social etc.

De altfel, atât pedagogia, cât și sociologia au preocupări și pentru studiul modului în care cetățenii își consumă timpul liber, unii autori vorbind chiar de conturarea „pedagogii a timpului liber”, ca subramură a pedagogiei generale68. De asemenea, sociologii preconizează sporirea preocupărilor lor în perspectiva optimizării mecanismelor productive care atrag degrevarea omului de sarcinile strict profesionale și sporirea timpului liber69.

La rândul ei, criminologia este datoare să-și îndrepte atenția spre mecanismele cu valoare preventivă, practicabile în intervalul timpului liber, fără a îngrădi în vreun fel drepturile și libertățile umane, având totuși rolul de a preîntâmpina și combate, cât mai eficient, manifestările antisociale.

4. Componentele personalității infractorului

(Particularități psihice ale făptuitorului)

În analiza personalității, literatura de specialitate distinge componentele, trăsăturile sau particularitățile psihice ale acesteia, și anume: temperamentul, caracterul, aptitudinile, interesele și atitudinile, care, împreună formează structura personalității.

Datorită faptului că particularitățile psihice ale făptuitorului iau parte nemijlocită la constituirea personalității infracționale, cunoașterea temeinică a acestora prezintă un mare interes pentru criminologie, atât în ceea ce privește stabilirea situației concrete, a genezei acesteia și a criminalității, cât și în ceea ce privește prevenirea acesteia.

Temperamentul

Temperamentul constă în acele caracteristici formale, care se referă la modul cum se desfășoară viața psihică a omului. Termenul românesc întâlnit în vorbirea curentă este de „fire”. Astfel, vorbim de fire lentă, fire iute, apoi de indivizi la care stările afective sunt durabile sau mai puțin durabile, de ușurința sau dificultatea de a trece de la o stare psihică la alta70.

În consecință, temperamentul arată capacitatea individului de a răspunde la diverși stimuli externi sau interni, respectiv capacitatea de concentrare nervoasă, de încordare și de autocontrol, care evoluează de la susceptibilitate și impulsivitate până la calm și stăpânire de sine. Temperamentul este considerat ca reprezentând latura dinamică a activității nervoase și a comportamentului, adică baza psihofiziologică a aptitudinilor și caracterului, fiind propriu și distinct pentru fiecare individ71.

Temperamentul are o bază înnăscută, dar în manifestările sale, el suferă influența elementelor de conținut ale personalității. Sub imperiul unei convingeri, al unui scop anume, manifestările de temperament sunt reținute sau modificate. De aceea, vorbim de influența temperamentului asupra conduitei omului, de gradul dezvoltării sale intelectuale, de convingerile și principiile sale morale, de concepția sa despre lume și viață etc. Un om cu principii morale ferme, cu o concepție justă despre lume și viață, într-o anumită situație concretă va reacționa altfel decât o persoană, cu un temperament asemănător, dar cu o concepție greșită despre viață72.

În literatura de specialitate sunt reținute însușirile sau trăsăturile de temperament, cele mai cunoscute și studiate fiind: impulsivitatea, iritabilitatea, sensibilitatea, inhibiția sau puterea de stăpânire de sine, persistența (consecvența) într-o hotărâre sau acțiune începută, flexibilitatea sau puterea de schimbarea a unei hotărâri sau acțiuni și altele73.

Cu privire la tipurile sau formele de temperament, psihologia cunoaște mai multe tipuri, însă doar patru dintre acestea sunt mai importante, fiind mai bine conturate: tipul coleric și tipul sanguin, într-o primă subgrupă, și tipul flegmatic și cel melancolic, într-o altă subgrupă.

Criminologia și organele judiciare studiază tipurile de temperament, deoarece, cunoscând cât mai bine cărui tip de temperament aparține persoana cercetată, se vor găsi mai ușor explicații ale modului în care au acționat, într-o situație asemănătoare, două persoane aparținând unor tipuri de temperament diferite. De exemplu, o persoană dominată de un temperament de tip coleric, la cea mai neînsemnată insultă sau atingere cu palma, va reacționa violent, scoțând cuțitul sau tranșând conflictul prin suprimarea vieții adversarului. În aceeași situație conflictuală, persoana cu un temperament flegmatic sau melancolic va minimaliza gravitatea insultei, sau pur și simplu, o va ignora74.

Așadar, atitudinea psiho-afectivă a delincventului coleric-sanguin este exprimată de năzuințe, trebuințe și interese datorate voluntarismului, impulsivității și supraexcitării. Acțiunile, chiar dacă sunt reglate cu un scop conștient, se vor desfășura sub forța impulsurilor, dereglând conduita, profilul volițional al delincventului.

Trecerea de la tendințele interne la acțiunea directă reprezintă o trăsătură a actului voluntar specifică delincventului coleric, realizând profilul psihic al acestuia. În toate actele voluntare, delincventul coleric apreciază că i-au fost afectate interesele șți trebuințele, fiind nevoit să-și exprime atitudinea față de condițiile și relațiile cu mediul social, dar în sensul declanșării acțiunii indiferent de consecințe. Delincventul coleric acceptă conflictul, fiind impulsiv și agitat. Activitatea sa obișnuită se realizează într-o agitație motrică permanentă, iar trăirile emotive sunt intense și clar exprimate75. „Pentru temperamentul coleric sunt caracteristice dispozițiile de supraexcitare spre «explozie»,efectuarea discontinuă a activității”76. Un asemenea mod de executare a oricărei acțiuni sociale își pune amprenta și asupra personalității delincventului minor în etapele devenirii psihice a acestuia, colericul renunțând la „frânele” care opresc impulsivitatea, comportamentul acestuia devenind mai neechilibrat.

Delincventul melancolic-flegmatic își reglează actele voliționale sau conștiente printr-o atitudine afectivă interiorizată și tendința generală de a evita stările de tensiune și încordare psihică, scopul și mobilul acțiunii fiind urmărite în mod real, conștient. Orice proces emoțional implică o anumită exersare a mobilității proceselor nervoase, delincventul melancolic sau flegmatic dovedind o rezistență deosebită la eforturi (fizice sau intelectuale) de durată. Sentimentele și emoțiile prezintă o anumită stabilitate, valoarea lor fiind definită de caracterul relațiilor stabilite cu alți indivizi, cu realitatea obiectivă. Concentrarea în realizarea actelor antisociale și ilegale rezultă din mobilitatea proceselor nervoase: calm în acțiune și reflecție, perseverență în realizarea mobilului și scopului inițial prin adaptarea la diferitele interacțiuni sociale77. În cazul schimbării împrejurărilor de desfășurare a faptei agresionale, datorită deprinderilor formate, delincventul flegmatic va ajunge la controlul voluntar al proceselor interne, adaptându-se condițiilor externe și realizându-și ideile, aspirațiile, idealurile printr-o activitate variată și prin reconsiderarea în permanență a finalităților acționale.

Axându-se exclusiv pe criterii de natură psihologică, C.G. Jung consideră că există două tipuri temperamentale extreme, cel introvertit și cel extrovertit, între care se plasează tipul intermediar(ambivert), având caracteristici din ambele tipuri extreme.

După Jung, tipul extrovertit înseamnă un temperament deschis, individul orientându-se cu precădere spre lumea externă, lumea obiectivă, iar tipul introvertit înseamnă un temperament închis, adică orientat spre lumea lui internă, subiectivă, spre preocupările personale.

Extrovertitul este un tip sociabil, îi plac petrecerile, are mulți prieteni, mereu simțind nevoia să vorbească cu cineva. Caută mereu companie veselă, acționând sub inspirația momentului, și, în general, în mod impulsiv. Îi plac glumele, este prietenos, optimist, râsul constituind elementul lui. Tot timpul este activ, tinzând spre agresivitate și pierzându-și cumpătul ușor. Sentimentele sale nu sunt sub un control riguros, extrovertitul nefiind întotdeauna o persoană demnă de încredere. Introvertitul nu este sociabil, nu-i plac relațiile și contactele sociale, fiind o persoană liniștită, retrasă, prețuind mai mult cărțile decât oamenii. Are puțini prieteni, fiind un tip foarte rezervat. Nu-i place să acționeze sub impulsul momentului, luând totul în serios și ducând o viață ordonată. Își controlează foarte strâns sentimentele, rar comportându-se agresiv și pierzându-și greu cumpătul. Deși înclinat spre pesimism, introvertitul este un om de încredere care pune preț, de cele mai multe ori, pe valorile etice78.

În ceea ce privește lumea delincvenților, în urma cercetărilor făcute, s-a constatat că cei mai mulți (75%) aparțin tipului extrovertit, iar mai puțini delincvenți sunt din rândul introvertiților. Nu înseamnă că, datorită temperamentului său, introvertitul nu comite crime, ci el săvârșește mai puține, însă, nu de puține opri, crime mai grave.

Caracterul

Noțiunea de caracter a fost definită cu sens asemănător sau identic în diferitele domenii ale științei. Astfel, cercetătorii din drept, îndeosebi cei din dreptul penal și criminologie, definesc caracterul drept ansamblul însușirilor psihice și morale ale individului, manifestate cu o anumită stabilitate, considerându-l nucleul personalității, expresia concentrată a individualității psihice și morale a fiecărei persoane79. Psihologia judiciară înțelege prin caracter ansamblul trăsăturilor esențial și calitativ specifice care se exprimă în activitatea omului în mod relativ, stabil și permanent80, iar după cum subliniază adepții psihologiei biologice, caracterul se înscrie ca una din trăsăturile generale și de bază ale omului, trăsătură care își are sursa în complexul de trăsături privind trebuințele, tendințele, emoțiile și sentimentele care alcătuiesc elementele componente psihice ale omului. Pe linia acestora, caracterul înseamnă o organizare și o ierarhizare a acestor tendințe, emoții și sentimente81.

Aceste multiple elemente componente ale psihicului uman nu constituie o îngrămădire haotică, ci o organizare mai mult sau mai puțin reușită. Coexistența acestora, se bazează, în primul rând, pe faptul că unele din aceste tendințe sunt mai puternice (de exemplu, tendința achizitivă)și altele mai slabe (de exemplu, tendința de subordonare). În al doilea rând, tendințele mai puternice la fiecare om subordonează tendințele mai slabe, devenind dominante, conducând și orientând întreaga viață psihică, dându-i o anumită caracteristică, un anumit caracter. De exemplu, la omul cu tendința achizitivă puternică, toată structura sa psihică va căpăta amprenta de om achizitiv, despre un astfel de om vom spune că are un caracter achizitiv, lacom. Omul dominat de tendința socială, cu viață și relații sociale intense, va avea toate manifestările lui caracterizate ca sociabile, iar despre un astfel de om vom spune că are un caracter sociabil82.

În această lumină, caracterul uni om semnifică dominarea unei anumite tendințe, a unui anumit sentiment și a unor anumite acțiuni, dându-i o caracteristică specifică după felul tendinței dominante. Când tendința dominantă este o tendință sănătos dezvoltată și echilibrată, caracterul omului respectiv va fi un caracter pozitiv, sănătos și echilibrat. Când tendința dominantă este una negativă și caracterul va fi, la fel, un caracter negativ, care în anumite condiții personale sau sociale, poate conduce la devianță sau delincvență.

În general, caracterul (concept grecesc, însemnând tipar, semn, pecete) este influențat de temperament și aptitudini, dar formarea sa constituie un proces foarte complex de asimilare a unor atitudini și valori sau non-valori socio-culturale, pentru a putea fi exprimate într-un mod individual, stabil și echilibrat, în bine sau în rău, proces care durează din copilărie până în pragul vieții adulte, implicând toate aspectele vieții individuale și de mediu.

Caracterul delincventului minor se formează în tendința încălcării normei morale și legale, a ceea ce este interzis și are o semnificație negativă. Dezvoltarea motivelor agresionale, ca însușiri stabile ale personalității, începe din momentul renunțării la conceptele morale, a participării la fapte negative și contradictorii, consolidate pe principii ilicite, regăsindu-se în aptitudinile și activitățile individului83.

După cum am precizat anterior, la nivelul oricărui tip de personalitate și, cu atât mai mult, la personalitatea delincventă, există legături strânse (corelații) între temperament, aptitudini și caracter. Spre exemplu, criminologia relevă efectul nefast la devianța prin violență, al corelației dintre temperament impulsiv, aptitudini fizice dezvoltate (forță, abilitate, viteză de reacție etc.) și caracterul rău al făptuitorului. Colatura întregii personalități, este dată, în final, însă, de caracter84.

Aptitudinile, interesele și atitudinile

Aptitudinile, denumite și „complexe funcționale sistematizate”, privesc însușiri ale individului care facilitează sau chiar condiționează realizarea unor acțiuni fizice sau activități intelectuale85. Înzestrarea aptitudinală a personalității se referă la abilitatea naturală de a dobândi cunoștințe ori îndemânări de ordin general sau special. De exemplu, inteligența este considerată ca fiind o aptitudine generală, în timp ce îndemânarea constituie o aptitudine specială 86.

Impactul factorilor sociali asupra aptitudinilor înnăscute este ușor de demonstrat. Oricât de înzestrat nativ pentru muzică ar fi cineva, nu poate atinge niveluri superioare fără studii de specialitate. Pe de altă parte, nici un desenator, chiar de geniu, nu va deveni un „bun ” falsificator de bancnote, diplome sau tablouri, dacă aptitudinile lui nu vor fi susținute de atitudini antisociale puternice (relația aptitudini – atitudini). În acest plan observăm nu numai complexitatea personalității, ci și contradictualitatea ei. De exemplu, o caracteristică superioară pozitivă – mare talent la desen – devine socialmente negativă prin manifestarea ei pe un tărâm prohibit de societate precum falsificarea de tablouri, care fac parte dintre acele talente corupte atrase de câștigul ușor. De asemenea, inteligența (aptitudine generală), dacă nu este asociată cu onestitatea (atitudine socială pozitivă), poate să evolueze în direcția formării unei personalități de escroc, șantajist sau delapidator87.

Așadar, aptitudinile delincvențiale nu se datorează înzestrării genetice, fiind produsul învățării și al caracteristicilor contingente, concrete ale mediului socio-cultural. Dezvoltarea aptitudinilor este fundamentată pe perseverența și capacitatea specifică de a învăța din experiența mediului, de cultivarea intereselor în direcția atitudinilor criminogene care depind de ambianța socială asimilată și organizată după un program delincvențial88.

Interesul criminologic pentru aptitudini este legat de problematica generală a adaptării sociale, de tendința actuală spre „profesionalizarea” unor activități infracționale, precum și de modul în care se realizează acțiunile (modus operandi).

Interesele individului sunt definite de tendințele (trebuințele) generale și constante ale acestuia pentru dobândirea unor valori, cunoștințe, pentru înțelegerea unor fenomene și prestarea unor activități89. Premisa intereselor individuale este reprezentată de activitatea reflexă de orientare a organismului spre activitatea practică, dar și spre o adaptare cognitivă accesibilă unor trebuințe pur utilitare, vitale sau de extindere și diversificare a mediului. Prin identificarea specificității multiplelor acțiuni umane, subordonării acestora unui interes central se va ajunge la definirea personalității care va valorifica totul în interes personal sau interesul personal va fi supus intereselor sociale, general-umane90.

Astfel, în legătură cu tendința organică de foame se dezvoltă interesul pentru bunuri alimentare, de la tendința afirmării de sine se ajunge al dezvoltarea interesului pentru succes, putere, iar cel stăpânit de tendința achizitivă va dezvolta interese pentru dobândirea de bani, bunuri, valori etc. în felul acesta, interesul sau interesele devin motive sau mobiluri care declanșează acțiuni, iar când interesul este egoist și atotstăpânitor, el poate deveni cauză de delincvență sau infracțiune.

Psihologia delincvenței juvenile este dominată de apariția intereselor individuale care vor regla mecanismele de organizare, de adaptare, de conservare a identității delincvențiale (prin reglarea nervoasă, dobândirea unor cunoștințe specifice, orientare spre un mod specific de acțiune și limbaj specific). Interesele delincventului minor se disting între celelalte interese (pentru dobândirea de priceperi și deprinderi noi, pentru cunoașterea mediului), fiecare dintre interesele acestuia prezentând trăsăturile generale, specifice comportamentului fiecărui delincvent91. Delincventul minor acordă un sens precis intereselor delincvențiale pentru afirmarea posibilității realizării acestora.

Prin atitudine, se înțelege maniera de a se comporta într-o situație, iar atitudinea față de alții și față de sine constituie acele fundamente ale caracterului care determină, în mare măsură, fie formarea unei personalități echilibrate (om social, activ, exigent față de sine), fie formarea unei personalități deviante (bănuitor, distant, nepăsător față de alții, egoist).

5. Profilul psihologic al minorului delincvent

Adolescența reprezintă vârsta și perioada bio-psiho-socială de tranziție de la pubertate la tinerețea individului, prezentând dificultăți psiho-fiziologice de adaptare la mediul socio-familial. Conceptul de „adolescență” este de origine latină, provenind de la verbul „adolesco(-ere)” și înseamnă „a crește”, „a căpăta putere”. Semnificația termenului de „adolescență” are însă nuanțe diverse în limbajul medical, psihologic, juridic, urmând ca evoluția bio-psihologică să fie determinată de mecanismele instinctului sau ale conduitei dobândite. Întrucât comportamentul individual este determinat de interacțiunile sociale, comparațiile între minori și adolescenți sunt efectuate în sensul constatării că pubertatea nu depășește limitele vârstei de 18 ani, iar adolescența a vârstei de 21-23 ani. În cadrul acestor limite de vârstă adaptarea cognitivă rezolvă, în principal, prin instincte, problemele vieții individuale până la vârsta de 12-14 ani și doar, în particular, prin structurarea inteligenței și a mecanismelor unei conduite dobândite prin experiență92.

Urmează, în cadrul evoluției vârstei un echilibru fizic și psihic cu aspect de definitivare, determinat de faptul că tempoul creșterii fizice încetinește până la oprire (23-25 de ani), creierul și-a atins aproape dezvoltarea normală a volumului, viața intelectuală, afectivă și volițională atestând existența organizării individuale progresive. Prefacerile morfologice, funcționale, psihice se încheie atunci când toate aparatele și organele capătă aspectul definitiv, caracteristic organismului adult, stabilind astfel un echilibru între forma biologică și cea afectivă. Dereglările, reglările, modificările hormonale, somatice și psihice reprezintă fenomene umane normale, rezultate din codul genetic individual93.

Adaptarea psiho-socială a adultului va reprezenta un echilibru între factorii interni, bio-somatici și factorii externi, reprezentați de condițiile socio-economice, sistemul educațional și cultural. Orice dezechilibru în comportamentul preadolescentului, ca o consecință a mediului defectuos de asimilare și acomodare, constituie o criză juvenilă, un accident momentan, caracterizat printr-un comportament negativ, recalcitrant, agresiv, prin negarea oricărei influențe a mediului.

Adolescența se constituie într-o veritabilă criză, bogată în conflicte interne și externe, exprimate, de multe ori, prin ostilitate față de părinți, educatori, prin respingerea modelelor culturale și a normelor morale tradiționale. Prin opoziție, adolescenții își exprimă, de fapt, dorința de autonomie, dreptul la identitate personală, contestând un univers valorico-normativ impregnat de prejudecăți și rigid. Restrângerea drastică a libertăților în această perioadă este resimțită frustrant, ca un atentat la drepturile lor firești94.

Imaturitatea, refuzul afectiv, egocentrismul, noncomformismul, indisciplina, agresivitatea, abdicarea de la sarcinile impuse, ostilitate față de sancțiuni sunt manifestări tipice perioadei de criză de la această vârstă. De asemenea, sunt cunoscute motivațiile hedonice ale copiilor, gustul pentru risc, spiritul aventurier, anturajele nefaste (gaștile), particularizate prin ținuta vestimentară sfidătoare (rapperi, punckeri, rockeri etc.), folosirea unui limbaj (jargon) și a unor simboluri sau semne proprii95.

Cercetătorii în domeniu care s-au ocupat de studiul conduitei delincvente (și deviante) a minorului, au ajuns la evidențierea unui interesant și semnificativ profil psihologic al acestuia, prin menționarea particularităților bio-psiho-sociale existente în acest caz și la această vârstă, astfel96:

înclinația către agresivitate, fie latentă, fie bazată pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor sociale acceptate;

instabilitate emoțională, generată de carențele emoționale și de fragilitatea eului;

inadaptarea socială, provenită din exacerbarea sentimentului de insecuritate, pe care individul caută să-l suprime (de exemplu, prin vagabondaj, prin evitarea formelor de organizate de viață și societate);

duplicitatea conduitei, manifestată în discordanța dintre două planuri: unul al comportamentului tainic, intim, în care se pregătește infracțiunea și al doilea, al comportamentului de relație cu societatea, prin care își trădează, de cele mai multe ori, infracțiunea;

dezechilibrul esențial, exprimat prin vicii, patimi, perversiuni, irosiri absurde ale banilor;

labilitate nevrotică în fața stresului;

imaturitate cu atitudini de încăpățânare, rigiditate, lipsă de control;

conținut afectiv plin de resentimente, suspiciune și ostilitate, manifestate prin atitudini de neîncredere, neliniște, dezordine, lipsă de ambiție.

În concluzie, acest tablou dominat de ambiguitatea statutului în care se scaldă minorul delincvent, conturează imaginea personalității acestuia, care oscilează între limitele normalului și ale patologicului.

Secțiunea III

Etiologia delincvenței juvenile

Cauze și condiții ale delincvenței juvenile

Un rol principal în evaluarea științifică a fenomenului de delincvență juvenilă îl joacă analiza etiologică, ce implică studiul detaliat al caracteristicilor personalității în formare a adolescentului, al motivațiilor, nevoilor și aspirațiilor sale, al raporturilor cu educatorul, al ansamblului de elemente care pot explica particularitățile individuale ale tânărului și medierea pe care o oferă actului de transgresiune a normei, condițiile psihice interne și cele depinzând de structura mediului socio-cultural extern97.

În știința contemporană analiza etiologică a fenomenului infracțional în rândul minorilor cunoaște două orientări principale, cea psihologică și cea sociologică. Orientarea psihologică se concretizează, cel mai adesea, într-o abordare individuală a comportamentului și particularităților psihice ale tânărului delincvent și încearcă să explice devianța penală ca rezultat al unor tulburări de comportament și personalitate, datorate incapacității de adaptare la exigențele normative. Cea dea doua orientare, cea sociologică, pune accentul pe condițiile și proprietățile mediului social și cultural, considerând fenomenul de delincvență juvenilă ca un efect al conflictelor și contradicțiilor existente în cadrul sistemului social98.

Este de observat, însă, că nici una din cele două orientări nu este strict reducționistă, adică nu se poate limita, în abordările lor, exclusiv la factorii psihologici ori, respectiv, la cei sociali, deoarece sunt obligate să facă apel la ambele categorii de factori, atât la cei de natură psihică, cât și la cei cu caracter social, datorită legăturilor reciproce dintre ei. Orientarea psihologică, de pildă, ținând seama de trăsăturile de personalitate ale delincventului, nu poate să nu le pună în relație cu caracteristicile mediului familial și social care l-a format. La rândul său, orientarea sociologică, ocupându-se cu prioritate de evidențierea particularităților mediului social, nu poate evita analiza modului de manifestare a personalității99.

În decursul timpului au fost formulate numeroase teze sau teorii cu privire la etiologia delincvenței juvenile, unele dintre ele fiind abandonate, iar altele fiind susținute în continuare, dar toate cu un caracter relativ exclusivist, care pot fi subsumate uneia sau alteia dintre orientări. Ne limităm la o simplă enumerare, fără caracter exhaustiv și la o scurtă prezentare, urmând ca într-un paragraf ulterior, să le detaliem pe cele mai cunoscute dintre ele. Astfel, unii autori au explicat – în mod exclusivist – conduita delincventă a minorilor prin intermediul familiilor dezorganizate din care provin aceștia (fam9ilia incomplet unită sau nelegitimă – concubinaj etc.); familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia dintre soți – divorț, anulare, părăsire etc; familia tip „cămin gol” – partenerii trăiesc împreună, însă cu intercomunicare și interrelaționare minimă, fără să constituie, unul pentru celălalt, un suport emoțional; familia în criză datorită unor cauze ce determină absența temporară sau definitivă (permanentă) a unui dintre soți – deces, închisoare, concentrare, război etc. În ultimul timp însă, un asemenea punct de vedere a fost depășit, considerându-se că, în cazul familiilor dezorganizate nu structura familiei ca atare se face vinovată de apariția conduitelor deviante, ci marile ei lipsuri: „carența familiei, incapacitatea sa psihologică, pedagogică și morală”100. Aceeași autori au mai argumentat delincvența juvenilă și prin intermediul climatului familial conflictual (de la forme relativ mai simple, cum ar fi cearta, neînțelegerea, contrazicerea ascuțită, refuzul unor obligații conjugale sau familiale etc. și ajungând la forme mai complexe, grave, spre exemplu, agresivitate fizică, alungarea de la domiciliu, existența unor relații adulterine etc.) și, mai ales, prin atitudinea părinților față de copiii lor (fie excesiv de permisivă – părinții protejează și menajează copilul într-o manieră exagerată, pentru ei, copilul lor fiind idol, înger pur și inocent; fie exagerat de severă – cel mai adesea tatăl, dar, uneori, chiar ambii părinți sunt agresivi, brutali, rigizi, amenințători; fie de respingere ori de lipsă totală de supraveghere etc.).

Alți autori – la fel de exclusiviști – insistă asupra condițiilor economice sau materiale precare, deși, realitatea arată că delincvenții minori provin și din mediile și familiile privilegiate, în mod cu totul paradoxal, „infracționalismul de necesitate” fiind tot mai mult înlocuit cu forma „infracționalismului de bunăstare”101.

O altă teză care nu-și mai dovedește utilitatea este cea care consideră că o mare parte din mass-media (filme polițiste, unele programe de televiziune, romane polițiste sau de aventuri etc.) ar fi în sine criminogene. Invaliditatea acestui punct de vedere provine din partea minorilor, care, deși „consumă” extrem de mult din aceste produse, nu ajung toți să comită fapte antisociale. În urma analizei acestor opinii, T. Bogdan ajunge la concluzia că filmele și romanele polițiste „nu generează în sine, ci doar alimentează starea infracțională”102.

Tot mai mulți autori tind să acorde o importanță precumpănitoare carențelor educative care conduc la adoptarea comportamentului deviant. J. D. Lohman consideră că, sub aspect psihopedagogic, delincventul minor este acel nevârstnic ale cărui necesități biologice, afective, intelectuale, educative și sociale nu au fost satisfăcute la timp și în mod corespunzător normele culturale existente103.

Alți autori consideră necesar ca în definirea și explicarea cauzalității delincvenței să se pornească de la conceptul de maturizare socială. Din această perspectivă, delincventul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială și cu dificultăți de integrare socială, care intră în conflict cu cerințele unui anumit sistem valorico – normativ, inclusiv cu normele juridice. Delincventul nu reușește să-și ajusteze conduita în mod activ și dinamic la cerințele relațiilor interpersonale din mediul uman respectiv, datorită unui deficit de socializare, determinat de perturbarea sau insuficiența proceselor de asimilare a cerințelor și normelor mediului socio-cultural și a proceselor de acomodare la acestea prin acte de conduită acceptabile din punct de vedere social-juridic104.

Nu în cele din urmă, delincvența juvenilă mai este explicată de către unii autori prin teoria disocialității, care pune accentul pe mai mulți factori psihosociali, și anume: neacceptarea colectivității, falsa percepție socială a celor din jur, lipsa aprofundării și evaluării adecvate a consecințelor actelor comise etc.105

În pofida acestor teorii și a multor altora, însă, nici una dintre ele nu poate explica – prin mijlocirea factorului, în general, unic pe care îl promovează – comportamentul delincvent al minorului.

În realitate, factorii implicați în determinarea delincvenței juvenile sunt multipli și literatura de specialitate îi împarte în două mari categorii: a) factorii interni, individuali și b) factori externi, sociali. În prima categorie se includ: particularitățile și structura neuro-psihică, particularități ale personalității în formare și care s-au constituit sub influența unor factori externi, mai ales a celor familiali. În a doua categorie, mai importanți sunt factorii socio-culturali, economici, socio-afectivi și educaționali din cadrul microgrupurilor sau macrogrupurilor umane în care trebuie să se integreze treptat, copilul și tânărul, începând cu familia106.

Orice încercare de exagerare a rolului factorilor interni sau a celor externi riscă să nu fie validată de practică. Dacă psihologii pun accentul mai mult pe particularitățile psihice în adaptarea minorului la mediu, sociologii acordă un rol determinant factorilor socio-culturali, precum și condițiilor vieții sociale, în general. Nu este posibil, așadar, în ciuda încercărilor celor două categorii de cercetători, psihologi și sociologi, ca între aceste două categorii de factori să se determine – ca regulă generală – preponderența uneia sau alteia în geneza delincvenței juvenile. Mai aproape de realitate pare a fi punctul de vedere potrivit căruia delincvența juvenilă este rezultatul unui număr mare și variat de factori, fără a se putea izola sau exagera aprioric rolul vreunuia dintre ei, înclinarea spre devianță și adoptarea unor conduite infracționale rezultând, în fiecare caz în parte, nu prin încercarea de combinare mai mult prin însumare factorială, ci din „întâlnirea” specifică a celor două categorii de factori (a diferiților factori) pentru cazul respectiv.

În literatura de specialitate sunt tratați cu precădere, factorii neuro-psihici, în categoria cărora sunt incluși următorii:

disfuncții cerebrale, relevate prin EEG, evidențiază anomalii ale traseelor bioelectrice cerebrale;

deficiențe intelectuale(capacitățile intelectuale reduse) pot împiedica pe minor în anticiparea consecințelor și implicațiilor acțiunilor întreprinse;

tulburările afectivității constau în insuficienta maturizare afectivă sau în diferite stări de dereglare a afectivității.

Insuficienta maturizare afectivă se caracterizează prin:

lipsa unei autonomii afective, care duce la creșterea sugestibilității;

insuficienta dezvoltare a autocontrolului afectiv, legat de insuficienta cunoaștere și capacitate de stăpânire a reactivității emoționale;

slaba dezvoltare a emoțiilor și sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale.

Stările de dereglare a afectivității cuprind:

stări de frustrație afectivă și sentimente de frustrație, conflicte afective;

instabilitate (labilitate) afectivă;

ambivalența afectivă;

indiferența afectivă;

absența emoțiilor și a înclinațiilor altruiste și simpatice.

tulburările caracteriale, (imaturitate caracterială) se manifestă prin:

autocontrol insuficient;

impulsivitate și agresivitate;

subestimarea greșelilor și actelor disociale sau antisociale comise;

indolență, indiferență și dispreț față de muncă;

apatie și respingere a normelor social-juridice și morale;

tendințe egocentrice;

exacerbarea unor motive personale egoiste, a unor trebuințe și tendințe înguste, de nivel redus;

absența sau insuficienta dezvoltare a unor motive superioare, de ordin social și a sentimentelor etico-morale;

dorința realizării unei vieți „ușoare”, fără muncă107.

În deceniul 9 al secolului trecut s-au întreprins serioase cercetări, cu caracter sociologic, asupra fenomenului de delincvență juvenilă, care concentrându-se cu precădere asupra minorilor internați în școlile și centrele de reeducare – au urmărit să depisteze factorii și condițiile care au favorizat apariția manifestărilor predelincvente și delincvente în rândul acestor categorii de minori108.

Prezentăm – rezumativ – constatările și concluziile înfățișate de autori, care, chiar dacă nu sunt recente sau „la zi”, își păstrează totuși relevanța, având numeroase puncte comune cu realitatea zilelor noastre.

O primă constatare se referă la natura faptelor săvârșite. În proporție majoritară (peste 75%), minorii aflați în aceste școli au comis delicte de furt în dauna avutului particular (cum ar fi, de pildă, furturi de bani, obiecte și alimente) și public (furturi din magazine, întreprinderi, școli, furturi de buzunare în autobuze), precum și delicte de vagabondaj, cerșetorie, prostituție, agresiuni fizice, ultraj și perversiuni sexuale.

O a doua constatare cu caracter general relevă faptul că majoritatea minorilor care au intrat în aria investigațiilor prezentau serioase deficiențe de socializare familială și școlară, concretizate prin fuga de acasă, abandon școlar, hoinăreală, consum de alcool, anturaje nefaste, accentuate de labilitatea lor morală și afectivă, care au constituit factori importanți în structurarea comportamentului lor delincvent. Acestora li s-a asociat, uneori cu rol hotărâtor, disfuncțiile intervenite în activitatea principalelor instanțe de socializare și control social, în primul rând, în cea a familiei, apoi a școlii, întreprinderii, grupului de prieteni.

În ceea ce privește rolul familiei la geneza comportamentului deviant, s-a constatat că, de pildă, furtul și fuga de acasă apar cu o frecvență mai mare atât în cazul familiilor dezorganizate, dezbinate, cât și în cele organizate, compuse din cei doi părinți, dar unde există conflicte și dificultăți între aceștia. Pe ansamblul lotului de minori, 48,3% proveneau din familii organizate și 51,7% din familii dezorganizate (prin abandon, divorț, deces, detenție etc.), deci proporțiile sunt aproximativ egale. Rezultă de aici, că nu dezorganizarea, adică structura familiei ca atare este un factor determinant al comportamentului delincvent al tânărului, ci marile deficiențe educative ale familiei, care se manifestă mai adesea în asemenea familii și constau în insuficiențele procesului de socializare morală și incapacitatea îndeplinirii unor funcții de bază. Astfel, principalii factori care au influențat conduita minorului, determinându-l ca, în anumite condiții favorizante, să comită și să reitereze acte cu caracter predelincvent și delincvent constau în „disoluția” grupului familial, deteriorarea climatului conjugal (43,7% din cazuri), deficiențele stilului educativ al familiei (45,8% din cazuri evidențiază o lipsă de unitate și orientare parentală în aplicarea sancțiunilor și recompenselor față de minor, iar 54,6% din cazuri arată că părinții nu cunoșteau și nu controlau activitatea minorului) ca și atitudinile antisociale ale mediului familial (în 32,5% din cazuri, familiile din care proveneau minorii se caracterizau prin parazitism, alcoolism, conduite agresive, infracțiuni diverse). Aceste disfuncții educative (de ordin psihologic, pedagogic și moral) nu pot fi privite drept cauze ale comportamentului deviant al minorului; ele sunt doar simple condiții care trebuie corelate cu alți factori, în primul rând cu nivelul socio-economic și cultural al părinților. Din acest punct de vedere, este semnificativ faptul că dintre minorii supuși investigațiilor, doar 1,5% proveneau din familii în care părinții aveau studii medii, ponderea covârșitoare (peste 45,8%) revenind celor care aveau între 7-8 clase și până la 4 clase (41,3%). În ceea ce privește ocupația, 32,9% erau muncitori necalificați, 30,4% erau muncitori calificați, 15,5% erau fără ocupație, 7,3% prestau munci casnice, restul părinților aflându-se în detenție. Nivelul scăzut de instrucție și calificare profesională a părinților se repercutează asupra veniturilor, care nu pot fi decât modeste, iar dificultățile materiale – amplificate în familiile cu mulți copii – creează tensiuni și conflicte în cadrul grupului material, făcându-i pe părinți să-și neglijeze obligațiile față de copii, mai ales cele de supraveghere, cunoaștere și control a activităților zilnice ale acestora, iar pe aceștia din urmă să caute a-și procura în mod ilicit acele bunuri, uneori de strictă necesitate, pe care părinții nu pot să li le asigure.

Comportamentul infracțional al multor minori a fost favorizat sau influențat de eșecul și abandonul școlar. Câteva din datele cercetării sunt relevante în acest sens: peste 55% dintre minori au avut rezultate slabe și foarte slabe la învățătură, iar 15,8%, deși au absolvit 5-6 clase, nu știau să scrie și să citească decât cu mare greutate; 27,2% au repetat o clasă, în timp ce 20,6% au repetat două sau trei clase; 37,6% lipseau frecvent de la școală și 17,2% au fugit sau au abandonat școala. Există însă și alte aspecte ale neintegrării școlare care nu pot fi omise din antecedența favorizantă a infracțiunii: insubordonarea față de regulile și normele școlare, ceea ce a atras aplicarea de sancțiuni (58,7% dintre minori au fost sancționați pentru diverse abateri săvârșite în școală); neparticiparea la activitățile școlare desfășurate în școală (60%); atitudini de negare și de respingere a cadrelor didactice (58,3% dintre minori manifestă indiferență, în timp ce 17,5% adoptă o atitudine negativă, de respingere). Evidențierea gradului scăzut de integrare școlară a minorilor delincvenți, trebuie corelată cu unele aspecte disfuncționale intervenite în relația inversă: școală – elev, adică atitudinea cadrelor didactice față de elevii „problemă”. Din această perspectivă, cercetarea arată că în peste 50% din cazuri, corpul profesoral și colectivul clasei au adoptat o atitudine indiferentă față de acești elevi, nestrăduindu-se să le dirijeze conduita pe o cale conformă exigențelor școlare și sociale, în general, iar în 20% din cazuri a existat chiar o relație de respingere manifestată a acestora, ceea ce a condus la izolarea și marginalizarea lor în raport cu restul colectivului. De aici, s-a ajuns la o reacție de respingere a școlii și a colectivului școlar, de fugă de la ore, de vagabondaj și de însoțire cu alți minori aflați în situații relativ asemănătoare, adică elevi cu rezultate slabe la învățătură și disciplină.

Constituirea unor asemenea „companii” și anturaje negative, formate de multe ori spontan și ocazional – mai ales când li se asociază și majori – reprezintă un factor favorizant pentru săvârșirea de acțiuni delincvente în grup. Apariția acestor grupuri de socializare negativă este stimulată de o serie de factori, cum ar fi: lipsa relațiilor afective în cadrul familiei între părinți și între părinți și copii, privarea minorului de bunurile necesare traiului zilnic, inexistența unor modalități de comunicare familială și de petrecere a timpului liber cu părinții, eșecul și abandonul școlar, frustrarea școlară și profesională, permisivitatea comunității locale (vecini, autoritate tutelară ș.a.) etc. Cercetarea la care ne referim a demonstrat că peste 60% dintre minorii internați au făcut parte din asemenea grupuri, comițând uneori infracțiuni cu grad mare de pericol social: tâlhării, violuri, ultraje, vătămări corporale etc. Semnificativ este faptul că în 25% din cazuri, aceste grupuri erau alcătuite atât din majori, cât și din minori, iar în 15% din cazuri în ele au fost depistate persoane cu antecedente penale. Nu de puține ori, influența nocivă a acestor grupuri s-a răsfrânt negativ asupra unor adolescenți și tineri aparent socializați, cu un nivel ridicat de instrucție și cultură și cu un comportament corect în familie și în școală, dar care au fost atrași de anturaje nefaste, comițând în grup o serie de acte antisociale,

În concluzie, studiul anamnestic de față reprezintă un instrument util în reconstituirea și evaluarea „carierei” delincvente a minorilor internați în școlile de reeducare, în evidențierea cauzelor și condițiilor care generează și favorizează comportamentul infracțional al adolescenților, în identificarea factorilor obiectivi și subiectivi care produc delincvența atât ca fenomen de grup, cât și ca manifestare specifică a conduitei umane, ca și în analiza eficacității procesului de resocializare și recuperare morală a delincvenților minori internați în școlile de profil.

Principalele orientări în etiologia delincvenței juvenile

După cum am precizat la începutul acestei secțiuni, în prezent, analiza etiologică a delincvenței juvenile este marcată de prezența a două orientări principale: una psihologică și alta sociologică, nici una dintre ele neavând un caracter exclusivist, ci fiind într-o interdependență reciprocă aproape perfectă.

Datorită viziunii complete și de ansamblu pe care fiecare dintre cele două orientări o oferă asupra analizei etiologice a fenomenului delincvent în rândul minorilor, fapt ce evidențiază rolul deosebit de important al lor în acest domeniu, prezentăm, în continuare, pe larg, aceste orientări, așa cum sunt ele menționate în literatura de specialitate109.

Orientarea psihologică

Cuprinde mai multe direcții de abordare, una dintre ele fiind cea psihanalitică, care atribuie tânărului delincvent o structură „nevrotică”, manifestată prin conflicte intra – și interpersonale, cauzate de eșecul de rezolvare a conflictului oedipian din cadrul familiei. Eșecul datorat fie de o carență afectivă maternă, fie de un exces de afectivitate maternă, fie de absența unei identificări cu imaginea tatălui (lipsa lui din cămin), creează un traumatism, care reapare la vârsta adolescenței sub forma unei crize de identitate, generatoare de acte impulsive și agresive, proiectate asupra celor din jur. Plecând de la concepția originală a lui. S. Freud, E. Erikson și J. Lacan au încercat să completeze punctul de vedere psihanalitic cu o perspectivă cultural – istorică asupra genezei personalității și dependenței sale de mediul social și cultural.

O altă direcție de abordare, circumscrisă orientării psihologice, este așa-numita abordare psiho-pedagogică a comportamentului, care evaluează cauzele delincvenței juvenile din perspectiva erorilor de educație și de socializare morală, susținând că tendința spre delincvență este rezultatul asimilării și internalizării normelor de conduită de către subiecții educației. Acest eșec se datorează, în mare măsură, unei educații greșit orientate care nu ține cont de motivațiile și aspirațiile tânărului și aplică un sistem defectuos de sancțiuni: de exemplu, o conduită pozitivă este pedepsită de educator, în timp ce una negativă este recompensată. Peste acest eșec se adaugă apoi, interdicțiile severe ale părinților asupra unor acțiuni sau preferințe ale copiilor lor (de pildă, alegerea prieteniilor individuale), care împiedică dezvoltarea sociabilității și a autonomiei morale. Printre cei mai importanți reprezentanți ai acestui tip de abordare etiologică se numără H.Y. Eysenck și B. Skinner ale căror concepții se referă la caracterul deficitar al unei educații, care, punând accentul pe sancțiuni, nu face altceva decât să dezvolte și să întărească motivațiile negative ale conduitelor care încalcă norma morală.

Orientarea psihologică, în ansamblul ei, nu se cantonează numai la un singur nivel de analiză, cel individual, deoarece, punând accentul pe trăsăturile de personalitate ale tânărului și pe structura ei dinamică (interese, atitudini, motivații, aspirații etc.), este obligată să le pună în dependență de caracteristicile mediului familial. Nu de puține ori, obstacolele cu caracter afectiv și situațiile familiale deficitare își pun amprenta, în cel mai înalt grad, asupra sentimentelor de încredere și de securitate ale adolescentului, de unde și marcata sa instabilitate afectivă și comportamentală cu impact asupra delincvenței și devianței.

Studiul delincvenței juvenile solicită, în consecință, o evaluarea complexă a interacțiunilor între toți membrii grupului familial și a conflictelor dintre aceștia, mai ales în situații de criză. Structura și organizarea familiei influențează, mai ales, modelele de identificare și motivațiile tânărului, dezorganizarea ei generând o serie de tensiuni și conflicte pe care adolescentul le va interioriza profund în structura personalității sale. Circumstanțele care antrenează dezagregarea familiei provoacă, de fapt, o recrudescență a fenomenului de delincvență juvenilă. Peste jumătate dintre adolescenții delincvenței – așa cum rezultă din statistici – aparțin familiilor dezorganizate, copilul fiind expresia cea mai cută a dificultăților familiale în care se reflectă, ca într-o „cutie de rezonanță”, orice neînțelegere între părinți, orice conflict care strică armonia cuplului conjugal. Eșecul unității familiale este absorbit de personalitatea în formare a minorului și antrenează un eșec al educației sale morale. Cercetările de psihologia copilului și sociologia familiei evidențiază că familiile dezorganizate (prin divorț, abandon, deces, detenție etc.) furnizează cel mai mare procent de adolescenți caracterizați prin tulburări psihomotorii și sexuale, aproape la fel ca și acele familii unde conflictele între părinți sunt foarte frecvente.

Grupul familial este caracterizat nu numai de structuri, ci și de comportamente și relații între membrii săi, concretizate în atitudini morale, crizele de scurtă sau lungă durată, care afectează stabilitatea familiei, având o influență profundă asupra amplificării „crizei de originalitate” adolescentine, care dobândește aspecte deosebit de dramatice din punct de vedere al manifestărilor sale exterioare (violență, agresivitate delincvență). Atât modelele de conduită oferite de ambii părinți, cât și calitățile afective și instrumentale ale căminului familial, reprezintă premise fundamentale pentru stabilirea unei personalități morale bine structurate, motivată de convingeri adecvate asupra necesității respectării normelor.

Așadar, concluzia la care ajung susținătorii orientării psihologice este aceea că totalitatea manifestărilor comportamentale ale adolescentului depind, în cea mai mare măsură, de integritatea funcționalității familiei. Absența realizării funcțiilor principale ale familiei (subzistență, protecție, afecțiune, socializare etc.), determină apariția unor tendințe neconforme cu normele de conduită valorizate pozitiv în societate. După cum evidențiază cercetările efectuate, diferențele înregistrate în comportamentul moral și valorile morale ale tinerilor de aceeași vârstă, se explică, adeseori, prin diferențele înregistrate în practicile părinților în materie de educație. În acest sens, există o mare varietate de atitudini și concepții familiale, care influențează sensibil comportamentul viitorului adult, fără a putea interfera însă un raport cauzal direct între deficiențele procesului de socializare familială și conduitele negative ale anumitor tineri, ci doar o legătură mediată de absență a climatului afectiv în familie, de prezență a unor carențe educative, de existență a unor relații conflictuale între părinți. Această concluzie ne face să înțelegem mai bine faptul că variațiile în comportamentul adolescenților și al tinerilor depind nu numai de contextul familial și de tehnicile de socializare parentală, ci de un ansamblu complex de „agenți” și instanțe de socializare, care se manifestă atât în forme puternice și directe, cât și în forme difuze.

Indiferent de caracterul și conținutul diferitelor sale abordări, orientarea psihologică în domeniul delincvenței juvenile postulează ideea principală conform căreia delincvența juvenilă se datorează incapacității de adaptare satisfăcătoare la mediu a adolescentului, datorată unor tulburări de natură psihopatologică, provocate de un ansamblu de factori, de care familia este, în cea mai mare parte, responsabilă.

Orientarea sociologică

Orientarea sociologică cuprinde o serie de direcții și perspective teoretice care încearcă să completeze punctul de vedere mai limitat al orientării psihologice, punând în dependență tendința spre delincvență nu atât de caracteristicile climatului familial, cât mai ales de cele ale mediului social și cultural. Din acest punct de vedere, mai mult decât o formă de inadaptare la mediu, delincvența juvenilă este o formă de exprimare a conflictului tânărului cu valorile societății în ansamblul ei. Plasat într-un mediu social defavorizant, adolescentul tinde să aspire la moduri de viață și scopuri superioare clasei sociale sau grupului social din care face parte, dar este privat, în mod sistematic, de mijloacele legitime care i-ar da posibilitatea să le realizeze. În consecință, delincvența reprezintă un mijloc ilegitim și ilicit, o formă de protest contra inegalităților între clase în ceea ce privește puterea, bogăția, prestigiul și securitatea existenței. Fenomenul este amplificat, totodată, de tendința asocierii adolescenților în „subculturi delincvente” (așa-numitele „bande de la marginea străzii”) care oferă tânărului atât un sentiment de solidaritate cu cei defavorizați ca el, cât și o identitate în numele căreia își poate procura o serie de satisfacții hedoniste imediate și se poate revolta contra sistemului inechitabil.

Integrarea adolescenților în societate conform propriilor nevoi, tendințe, sentimente și aspirații este compromisă prin incapacitatea și imposibilitatea de a-și juca rolurile sociale pe care le doresc, de aceea ei se unesc în grupuri antisociale în care își pot îndeplini rolurile dorite. Pentru acești adolescenți, respectarea normelor grupului, contrare celor ale societății, dobândește o importanță fundamentală, deoarece în cadrul său se instaurează un proces de integrare care oferă sentimentul identității și al responsabilității, orientând pe membrii spre atingerea obiectivelor la care aspiră prin mijloace nepermise. Deci, subcultura grupului influențează apariția unor proces de educație și adaptare (socializare negativă, integrare socială negativă etc.), contrare celor promovate în societatea adulților. Această explicație, tributară unei evaluări de natură social-politică, încearcă să concilieze principiul marxist al „luptei de clasă” cu principiile freudiene referitoare la raportul frustrare-agresivitate, mecanismele „compensării, ale căutării identității” etc.

Dintre direcțiile de abordare, mai specifice pentru orientarea sociologică, trebuie menționată perspectiva teoretică a „dezorganizării sociale”, care pune în dependență delincvența juvenilă de o serie de schimbări și conflicte sociale care însoțesc procesele modernizării (industrializare, urbanizare, migrație etc.). Aceste procese implică, pe lângă schimbări profunde în structura socială, economică și culturală, o serie de modificări în conduită, lărgind sfera libertății și autonomiei personale, eliberând individul de vechile legături familiale tradiționale, ca și de controlul social rigid al autorităților comunitare și al celorlalte microgrupuri. Astfel, ca urmare, asimilarea unor noi exigențe normative și sociale generează o contradicție fundamentală între identitatea culturală moștenită prin socializarea comunitară tradițională și valorile materiale și spirituale ale noului mod de viață urban, contradicție care, la rândul ei, produce multiple comportamente hibride, aculturate și deviante, favorizând apariția unor multiple manifestări cu caracter antisocial. Din această perspectivă teoretică, delincvența juvenilă este considerată, în mod esențial, ca fenomen urban, având ca premisă conflictele culturale și sociale generate de procesele de dezvoltare socială. Deplasările masive de populație din rural în marile orașe, izolarea socială, caracterul impersonal al raporturilor sociale din perimetrul urban, slăbirea controlului social exercitat de familie sunt doar câteva elemente perturbatoare care măresc riscul de delincvență, mai ales pentru cea de-a doua generație de imigranți, care, în contact cu valorile și normele culturii urbane, este nevoită să renunțe la modul de viață tradițional al părinților. Plasați, în general, în cartierele sărace, mărginașe, lipsite de condiții elementare de igienă și de viață, tinerii încearcă să-și însușească „subcultura” cartierului sau a zonei din care fac parte, organizându-se în gang-uri (bande) ale căror activități sunt îndreptate în mod agresiv asupra membrilor claselor privilegiate. În contact cu aceste bande, adolescentul este supus unui proces de socializare negativă, iar influența exercitată asupra lui îl transformă, treptat, într-un delincvent, cu atât mai mult cu cât spațiile largi ale orașului permit o slăbire a supravegherii și a controlului social, ca și o concentrate a bunurilor și a valorilor râvnite.

O altă direcție particulară a orientării sociologice cu caracter etiologic este circumscrisă concepției teoretice asupra fenomenului de anomie. În sensul original al termenului, așa cum a fost el formulat inițial, de sociologul francez E. Durkheim, noțiunea de „anomie” desemna starea de derută normativă în care se găsesc indivizii ca urmare a unor perioade mari de crize sociale (războaie, revoluții, calamități etc.), care generează suspendarea temporară a funcționalității vechilor norme și slăbirea autorității controlului social exercitat de instituțiile specializate în sancționarea celor care încalcă legea. Ulterior, termenul de „anomie” a dobândit și alte semnificații, dintre care se remarcă următoarele trei:

existența unei situații sociale în care normele vechi se află în conflict cu cele noi, provocând instabilitatea conduitei și inadaptarea socială, datorită eforturilor supratensionate ale individului de a se conforma la exigențele normative contradictorii între ele;

existența unei situații sociale limită, care nu conține nici o normă și nici o indicație normativă, fiind improprie pentru desfășurarea normală a vieții sociale (un fel de „anarhie” normativă în care fiecare individ alege norma de conduită pe care și-o dorește);

manifestarea unei stări de „dezorganizare” a personalității care favorizează apariția unor indivizi dezorientați în raport cu normele, dezorganizare care nu are un caracter patologic în sine, ci se datorează stării de dezorganizare normativă prin care trece întreaga societate.

Perioadele de criză socială acută, prin situațiile anomice pe care le provoacă, amplifică intensitatea și ponderea fenomenului de delincvență juvenilă, mai ales prin ocaziile infracționale pe care le provoacă (abandon de locuințe și magazine, slaba supraveghere a bunurilor etc.) și prin absența controlului social instituțional.

În sfârșit, o ultimă direcție de analiză etiologică de natură sociologică, inspirată de concepțiile fenomenologice din acest domeniu, se asociază așa-numitei perspective a „etichetării” , care își propune să explice cauzele delincvenței și perceperea unui tânăr delincvent ca deviant, motiv pentru care este sancționat ca atare. Pe baza acestei perspective, delincvența este considerată ca un fenomen produs, în mod fundamental, de mecanismele de control social. Astfel, dacă un adolescent, care, încălcând din întâmplare normele morale sau legale, ajunge în contact cu poliția sau cu instanța de judecată, este posibil, de cele mai multe ori, să se transforme într-un veritabil delincvent. Definirea sa ca delincvent de către aceste instituții de control social îl obligă să accepte o „etichetă” pe care o va interioriza în imaginea despre sine și se va comporta în conformitate cu ea. Unii autori merg până acolo încât ajung să considere chiar că fenomenul de delincvență, în ansamblul său este amplificat în mod artificial de către organele cu rol preventiv. Spre exemplu, patrulările excesive ale echipelor de poliție doar în acele zone despre care membrii echipajului „cred că sunt focare” de delincvență (cartiere mărginașe, zone urbane insalubre și defavorizate etc.) se soldează, cel mai adesea, cu mărirea numărului de tineri trimiși în fața instanței pentru delicte minore.

*

Prin urmare, toate aceste concepții și orientări, formulează principalele explicații ale fenomenului de delincvență juvenilă, încercând să pună în evidență și să coreleze o serie de factori și variabile cu caracter individual și social. Deși sunt inspirate, în cea mai mare parte, de realitățile unor societăți puternic industrializate, fiind mai puțin relevante pentru manifestarea fenomenului de delincvență juvenilă din societățile est – europene (în particular pentru cele din țara noastră) și dincolo de o serie de limite, ele reprezintă totuși un important punct de reper pentru elaborarea unor modele explicative aplicabile la nivel mai restrâns, la cazul României, unde, în prezent se înregistrează o amploare deosebită a fenomenului infracțional în rândul minorilor.

3. Teorii fundamentale în evaluarea cauzelor delincvenței juvenile

Delincvența juvenilă a fost și continuă să fie analizată în mod diferențiat de la o societate la alta, fiind elaborate numeroase teze, orientări, paradigme și teorii explicative, unele excluzându-se, altele completându-se reciproc, toate urmărind însă identificarea și evaluarea cauzelor și a mecanismelor de bază care determină producerea unor fapte și manifestări cu caracter penal în rândul tinerilor. Unele dintre aceste teorii și teze nu au decât o capacitate de generalizare limitată la cadrul social particular în care se desfășoară actele delincvente ale tinerilor, altele au o rază mai mare de acțiune, fiind valide în contexte sociale diferite.

Fenomenul de delincvență juvenilă este abordat din perspectiva mai multor discipline științifice, fiecare dintre ele intervenind cu multiple definiții și explicații, cu o serie de condiționări și determinări cauzale proprii, de aceea, în momentul de față, există atât de multe tentative și modele etiologice în acest domeniu. Din acest set de concepții și teorii, enumerăm succint pe cele mai reprezentative 110:

teorii care pun accentul pe cauzele individuale, psihologice, considerând că manifestările delincvente ale tinerilor rezidă în comportamentul individual. Având la bază constatarea că unii tineri devianți sau delincvenți se caracterizează prin tulburări de personalitate sau prin mentalități specifice vârstei adolescenței (concretizate în adoptarea de atitudini negative în raport cu valorile și normele recunoscute de societatea adulților), perspectiva devianței comportamentale consideră că actele și delictele sancționate penal sunt comise, cu predilecție, de tineri deficienți care violează normele sociale și juridice, neavând capacitatea de a li se supune și de a le respecta. Cu toate acestea, se recunoaște, faptul că „predispoziția” spre devianță a tânărului este în dependență în mare măsură, de contextul socio-economic și cultural în care acesta trăiește, de carențele socializării morale în familie, de condițiile dificile de muncă și de viață, de sentimentele de anxietate și frustrare afectivă etc. După opinia unora din adepții acestei perspective, „un comportament delincvent poate fi un simptom al unei nevroze sau echivalentul unei depresii nervoase, dar, în cea mai mare parte a cazurilor, există, la origine, o stare de insecuritate care generează conduite agresive, proces care intensifică, la rândul său, anxietatea și nevoia de conflict”111. În aceste sens, delincvența juvenilă este definită ca fiind rezultatul unui conflict de adaptare între tânăr și anturajul său, conflict datorat unor trăsături psihice caracteristice vârstei adolescenței (egocentrism, impulsivitate, agresivitate etc.). În consecință, analiza delictelor comise de tineri se face după etiologie psihologică, accentuându-se rolul prioritar al unor perturbări datorate în special conflictelor familiale, soluția prevenirii acestor acte negative comise de tineri trebuind căutată la nivel individual și microsocial (familial), fie prin ameliorarea tensiunilor interpersonale, fie prin frânarea evoluțiilor negative a unor factori de grup;

teorii care consideră delincvența juvenilă drept o consecință directă a dezorganizării sociale implicate în procesele de schimbare și dezvoltare. Cauza primară a delictelor juvenile trebuie căutată în consecințele negative și conflictuale generate de perioade de criză și instabilitate economică, mobilitatea teritorială și socială a populațiilor. Diferitele aspecte de „dezorganizare” socială cu care s-au confruntat teoreticienii și specialiștii, i-au determinat pe aceștia să explice variațiile tipurilor de comportament delincvent prin compararea unor indicatori cu caracter social, cultural, geografic, ecologic, etc., din diferitele arii urbane, grupuri de populații, legislații. Pe această bază, au putut fi identificate „zone” și enclave criminogene în care rata delincvenței în rândul tinerilor este ridicată, datorită eterogenității și mobilității populației, proceselor aculturative, insuficienței controlului social instituționalizat ș.a. În ciuda acestor demonstrații, perspectiva „dezorganizării” sociale este limitată, neexplicând faptul pentru care o serie de tineri proveniți din aceleași zone de rezidență nu devin delincvenți.

teorii conform cărora delincvența juvenilă constituie un efect nemijlocit al conflictelor normative între diferitele categorii de tineri și obstrucțiile organizaționale de a avea acces la putere, bogăție și statut. Delincvența juvenilă este consecința utilizării unor mijloace ilegitime de către tineri pentru realizarea unor scopuri sociale dezirabile, ca și a unei discrepanțe intense între normele socialmente împărtășite și condițiile reale ale vieții sociale. Tinerii ajung delincvenți fie datorită eșecului de a ajunge la scopuri culturale prin mijloace legitime, fie datorită nepriceperii de a promova alternative de reușită ca urmare a existenței unor restricții și bariere sociale. Perspectiva de față postulează, așadar, dihotomia existentă între modelele culturale și mijloacele legitime de acțiune utilizate de tineri, considerând delincvența juvenilă ca un efect al neconcordanței dintre acestea, însă, pune accent prea mare pe aspectele conformismului tinerilor, eludând motivațiile comportamentului lor individual și ignorând extensiunea largă a valorilor scopurilor extrem de diverse și chiar conflictuale ale diferitelor categorii de grupuri sociale din cadrul comunității.

Din marea diversitate a acestor teorii psihosociologice și puncte de vedere, vom menționa cu precădere pe cele care sunt mai des vehiculate și folosite în etiologia delincvenței juvenile112, deoarece ele includ o serie de repere orientative pentru cercetarea interdisciplinară a abaterilor și încălcărilor sociale comise de tineri.

Teoria „rezistenței” la frustrare

O teorie particulară, care încearcă să împace punctul de vedere psihologic cu cel sociologic este teoria „rezistenței” la frustrare („containement theory”), elaborată de W. Reckless113, care, pornind de la critica conceptului de „cauză” a delincvenței, propune elaborarea unui sistem de ipoteze explicative capabil să suplinească deficiențele teoriei cauzalității. Acest model are ca fundament conceptual structura interioară a individului, care poate fi caracterizat ca un adevărat scut de rezistență împotriva abaterilor de la normele sociale și morale. Există, subliniază Reckless, o structură socială externă și o structură psihică interioară, care acționează ca mecanisme de protecție în calea frustrării și a agresivității tânărului. Structura (sau „rezistența”) externă este alcătuită din grupurile sociale la care tânărul participă și este socializat (familie, vecini, rude, prieteni etc.) și care au rol preventiv, oferind sprijin individului pe linia posibilității de acțiune, a stabilirii unor limite și responsabilități pentru membrii grupului, a creării de posibilități pentru dobândirea unui statut social și profesional, a dezvoltării sentimentului de identificare cu grupul etc. În schimb structura (sau „rezistența”) internă este dată de unele comportamente pozitive deprinse, respectiv, de unele componente pozitive ale eului, cum sunt imaginea favorabilă despre sine, conștiința identității de sine, gradul înalt de toleranță la frustrare, practici morale și componente etice puternice interiorizate, un eu și un supra eu bine dezvoltate, ceea ce asigură un control eficient asupra comportamentului, protejându-l de abateri grave. Dacă unul sau mai multe elemente ale celor două structuri lipsesc, tânărul este predispus la un comportament delincvent.

Acordând un rol precumpănitor structurii interne de rezistență, Reckless recomandă testele de personalitate, cu scopul prevenirii sentimentului de frustrare și de agresivitate, cauzator, la rândul lui, de acte deviante și delincvente. Spre deosebire de teoriile psihologice, totuși, el nu acceptă ideea unei corelări directe între frustrare și agresivitate, ca factori principali implicați în etiologia actului delincvent.

Dezvoltând aceste idei, alți autori114 consideră că manifestările delincvente ale tinerilor se datorează, în mare măsură, capacității reduse de depășire a situațiilor de frustrare. Când un tânăr se confruntă cu un obstacol sau cu o barieră socială, care-l împiedică să-și satisfacă interesele și scopurile personale, atunci apare starea de frustrare, care se manifestă printr-o tensiune afectivă sporită, care-l poate conduce pe tânăr la desfășurarea unor activități deviante, prin utilizarea de mijloace ilicite. Capacitatea unui tânăr de a surmonta o situație de frustrare, fără a apela la mijloace inadecvate, a fost numită „toleranță” la frustrare, care poate acționa fie ca element favorizant, stimulator, fie ca frână în realizarea scopurilor personale.

În legătură cu noțiunea de frustrare se află cea de agresivitate, care este considerată „o componentă esențială, normală a personalității, care poate fi canalizată, deturnată sau abătută până în momentul când scapă controlului rațiunii”. Mulți autori prezintă agresivitatea ca un instinct sau ca o necesitate, ca un răspuns sau contrarăspuns la o excitație sau frustrare. Raportul frustrare – agresivitate denotă două aspecte: a) frustrarea, prin ea însăși, nu declanșează în mod automat un comportament agresiv, ci suscită, mai degrabă, o stare de anxietate și de tensiune afectivă, care poate declanșa sau nu reacția agresivă; b) nu orice comportament agresiv este rezultatul unei frustrări, identificându-se în patologia individuală cazuri de agresivitate constituțională (în epilepsii, paranoia), accidentală sau câștigată115, ori datorată condițiilor sociale de mediu (familie dezorganizată, părinți alcoolici sau violenți etc.). În consecință, agresivitatea, în cazul adolescenților, nu trebuie înțeleasă ca un indicator cert al unui comportament delincvent, ci, mai degrabă, ca o încercare de descoperire a propriei identități de către tânăr și chiar de formare a unei atitudini combative pentru dobândirea unui statut adecvat în societatea adulților.

Plecând de la mecanismele etiologice ale frustrării și agresivității, alți autori, între care L. Festinger, introduc noțiunea de „disonanță” cognitivă și afectivă, definită ca un element ce intervine atunci când este încălcată, împiedicată sau nerealizată o necesitate legitimă a tânărului, ceea ce conduce la apariția unor stări conflictuale între tânăr și mediul său socializator. Astfel, primul grup de socializare este familia, care trebuie să ofere copilului sau adolescentului împlinirea nevoilor de subzistență, educație, securitate și modele dezirabile de reușită. Însă, în familiile caracterizate prin fenomene dizarmonice, tensionale (părinți alcoolici sau cu antecedente penale, părinți violenți etc.), create de perturbarea relațiilor copilului cu părinții sau de conflictele dintre părinți, apar stări de anxietate și de lipsă de siguranță, care favorizează conturarea mâniei și a violenței, a manifestărilor de instabilitate și impulsivitate în rândul copiilor. Ca urmare, în anumite condiții, și anume când tânărul realizează că atitudinea și comportamentul său nu sunt acceptate de societate, atunci aceste stări de inadaptare și agresivitate ale lui vor evolua spre devianță: tânărul va respinge modelele convențional-tradiționale, prin părăsirea căminului (familiei) sau a școlii și asocierea în acele grupuri de referință care-i asigură suport emoțional și securitate afectivă, indiferent prin ce mijloace de reușită.

În concluzie, teoria rezistenței la frustrare încearcă să demonstreze că mecanismele psihosociologice ale frustrării și agresivității, implicate în delincvența tinerilor, nu au o relație cauzală uniliniară, ci mediată de o serie de variabile intermediare. În acest sens, nu trebuie uitat faptul că o parte a delictelor comise de tineri se datorează perturbării relațiilor interpersonale dintre adolescent și mediul său social, adică neconcordanței dintre particularitățile individuale și de vârstă ale acestuia și caracterele unui mediu social inadecvat sau nepregătit să le facă față.

Teoria asocierilor diferențiale

În celebra sa lucrare, „Principii de criminologie”, sociologul și criminologul american E. Sutherland formulează teoria asocierilor diferențiale, pornind de la constatarea că există două tipuri de explicații științifice ale fenomenului criminal: „fie în funcție de elementele care intră în joc în momentul în care infracțiunea este comisă, fie în funcție de elementele care și-au exercitat influența anterior, mai ales în viața delincventului. În primul caz explicația poate fi calificată drept mecanistă, situațională sau dinamică; în al doilea caz, istorică sau genetică”116. El a făcut o critică severă concepției lombrosiene privind delincventul „înnăscut” sau transmiterea delincvenței pe cale ereditară, disociindu-se, totodată de ideile lui G. Tarde privind explicarea delincvenței prin „imitație”, introducând teza „învățării sociale” a comportamentului delincvent.

Teoria lui Sutherland pleacă de la premisa că în viața socială indivizii se confruntă cu modele pozitive și negative de conduită, care nu se transmit nici pe cale ereditară, nici nu se imită, ci se învață în cadrul proceselor de comunicare și relaționare socială dintre ei și grupuri diverse. Învățarea comportamentului delincvent poate fi atât verbală, cât și comportamentală, prin oferirea exemplului altor persoane cu care se vine în contact direct. Procesul de învățare a delincvenței nu este însă liniar, ci include mai multe trăsături și momente în desfășurarea sa. În cadrul microgrupului are loc, mai întâi, orientarea mobilurilor, a tendințelor, a scopurilor și a atitudinilor în funcție de interpretările favorabile sau nefavorabile pe care le acordă dispozițiilor legale. În consecință, atașarea sau asocierea unui individ la unul sau altul dintre cele două grupuri posibile – conformiste (nondelincvente) sau nonconformiste (delincvente) – reprezintă momentul cel mai important de care depinde evoluția ulterioară a carierei individului. Astfel, acei indivizi care se vor asocia (de unde și denumirea de „asociere diferențială”) grupurilor care respectă legea, se vor adapta mai ușor în societatea bazată pe consens, evitând parcurgerea unei cariere delincvente. În schimb, indivizii care devin delincvenți sunt confruntați sau în contact mai mult cu modele criminale, aparținând acelor grupuri care nu acceptă, nu recunosc și nu respectă normele legale. De aceea, evoluția spre delincvență se dobândește prin învățarea și asimilarea (experimentarea) tehnicilor și procedeelor de comitere a delictelor.

Datorită faptului că în cadrul microgrupurilor sociale există o organizare diferențială, adică nu toți indivizii cunosc și recepționează normele sociale, atunci pot apărea o serie de conflicte între diferitele norme, astfel încât, un individ, se poate afla, la un moment dat, în fața unor reguli de conduită divergente, unele dintre ele fiind acceptate, altele fiind respinse de diferitele grupuri sociale cu care el vine în contact. De aceea, prin asociație diferențială, individul va învăța și asimila acele conduite aparținând grupului cu care vine mai mult în contact sau pe cele considerate ca fiind mai favorabile îndeplinirii intereselor și a scopurilor personale.

Un alt element ce caracterizează „asociațiile diferențiale” se referă la frecvența, durata și intensitatea contactelor individului cu grupul social actual sau cu cele anterioare, care îi conferă posibilitatea de a alege și de a învăța între comportamentele convenționale și alte conduite nonconformiste sau deviante, fapt care începe încă din copilărie și durează pe tot parcursul vieții individului.

Teoria asociațiilor diferențiale elaborată de Sutherland și completată de colaboratorul său principal, D. R. Cressey, aparținând teoriilor transmisei culturale și asumându-și premisele acestei teorii, consideră socializarea ca factorul explicativ fundamental în geneza delincvenței. Deși evidențiază importanța formelor de organizare a grupurilor sociale în stabilirea raporturilor și contactelor dintre indivizi, teoria lui Sutherland este totuși reducționistă și simplificatoare. În primul rând, această teorie a minimalizat nejustificat rolul individului și al factorilor strict personali, precum și al factorilor sociali generali, din afara microgrupurilor, care au mare pondere în determinarea comportamentului infracțional. În al doilea rând, teoria de față face abstracție de motivația actului delincvent, neexplicând cauzele acestei asocieri diferențiale și nici motivele pentru care indivizii se asociază diferit, în funcție de interpretarea dată dispozițiilor legale. În al treilea rând, s-a putut verifica doar parțial ipoteza conform căreia, adolescenții care asimilează normele și valorile unui grup delincvent prin natura lui, tind să devină și ei delincvenți. Nu întotdeauna, în condiții negative de mediu, toți indivizii sunt influențați și „împinși” spre infracționalitate. Experiența și cercetarea au arătat că unii membri proveniți din familii de infractori, nu sunt influențați și nu devin și ei infractori, iar o altă situație neexplicată, arată că, în condiții economice, sociale și culturale favorabile, unii tineri comit acte cu caracter penal.

Teoria dezorganizării sociale

Școala de la Chicago, confruntată cu explozia de criminalitate apărută în societatea americană interbelică, a avansat un set de ipoteze și paradigme care încearcă să surprindă influențele proceselor de schimbare și dezvoltare, mai exact a efectelor secundare negative declanșate de acestea asupra fenomenului de delincvență. Conform acestei orientări, geneza și dinamica delincvenței sunt determinate de marile crize sociale și economice, de fenomenele de urbanizare și exod rural. Rata delincvenței este mai ridicată în ariile și zonele caracterizate prin deteriorare fizică, declin de populație, dezintegrare culturală, ceea ce împiedică exercitarea adecvată a controlului social la comunității, generând „dezorganizare socială”, marginalizare, devianță.

O contribuție importantă la fundamentarea acestei teorii au adus-o C.R. Shaw și H.D. McKay117, care au evidențiat faptul că în marile metropole americane rata delincvenței este mult mai ridicată comparativ cu alte zone și orașe care nu au cunoscut schimbări social – economice și culturale spectaculoase. Pe baza statisticilor și cartografierilor, ei au ajuns la concluzia că rata delincvenței juvenile este mult mai ridicată în zonele puternic industrializate și urbanizate. De altfel, procesele de dezvoltare și modernizare socială au fost însoțite de o creștere constantă a nivelului de delincvență juvenilă și datorită constituirii unor comunități eterogene, cu grad scăzut de coeziune socială, în care controlul social devine difuz și ineficace. Prin consecințele produse, mobilitatea geografică și socială a unor grupuri extrem de diverse a condus la apariția unor zone cu populații formate în majoritate din imigranți, care nu reușesc să se adapteze întotdeauna noilor condiții, neputându-și îndeplini adecvat funcțiile educative și socializatoare, mărind astfel probabilitatea copiilor lor de a deveni delincvenți. Această ipoteză se verifică însă parțial, întrucât există familii imigrante care au reușit să asigure o bună socializare a copiilor.

Analizând condițiile în care se desfășoară integrarea adolescentului în societate, Shaw și McKay ajung la concluzia că delincvența juvenilă este consecința dificultăților materiale, a contradicțiilor și conflictelor cu care se confruntă adolescenții și tinerii. Delincvenții minori domiciliază, de regulă, în zonele periferice și sărace ale marilor orașe și provin din familii dezorganizate, numeroase și cu un nivel scăzut socio-economic și cultural, ei detestând școala și mediul școlar, ceea ce-i face, în final, să fugă sau să abandoneze școala și să se asocieze în grupuri stradale deviante.

Teoria dezorganizării sociale consideră că factorul determinant în mecanismul cauzal al delincvenței juvenile îl constituie scăderea funcțiilor de socializare și control exercitate de comunitate, destabilizarea ordinii sociale și a coeziunii grupurilor, ca și multiplicarea fenomenelor aculturative în cadrul orașului. În consecință, cauzele primare ale delincvenței rezidă în interiorul comunității urbane, responsabilitatea pentru criminalitate purtând-o organele de conducere și de decizie care acționează la nivelul principalelor instituții sociale chemate să soluționeze problemele legate de urbanizare, migrație, industrializare, cultură și educație. Soluția eradicării delincvenței constă, deci, în elaborarea și aplicarea unor măsuri la nivel de comunitate și nu individual, accentul fiind pus pe ameliorarea condițiilor economice, sociale și culturale din zonele și ariile defavorizate.

Teoria dezorganizării sociale adoptă astfel o viziune foarte largă, tinzând să cuprindă întregul mecanism social, însă, consideră în mod exclusivist delincvența juvenilă ca un efect nemijlocit și direct al proceselor de urbanizare, industrializare și dezvoltare economică, privite ca indicatori ai schimbării și dezorganizării sociale. În realitate însă, relația dintre dezorganizarea socială și delincvența juvenilă nu este directă, nemijlocită, ci indirectă, mediată, intervenind diferiți factori covariați care acționează prin intermediul unei rețele de alți factori (familiei, școală, grup de prieteni, de cartier, comunitate locală), o abordare corectă a etiologiei delincvenței juvenile trebuind să includă diferitele conexiuni intermediare ce influențează acest fenomen și care sunt susceptibile de a suporta o explicație cauzală.

Teoria subculturilor delincvente

Această teorie afirmă necesitatea de a observa resorturile intime ale delincvenței juvenile din perspectiva particulară a subculturilor existente în cadrul unei societăți. Principalii reprezentanți ai acestei orientări (A. Cohen, M. Gordon, M. Yinger ș.a.) consideră subcultura drept o subdiviziune a modelelor culturale la care participă o parte din grupurile sociale118. Aceste subculturi apar ca o reacție de protest față de normele și valorile societății, grupând indivizii care au sentimentul că le sunt blocate posibilitățile și mijloacele de acces spre valorile și bunurile sociale. De aceea, orice subcultură include un set de norme diferit sau chiar în contradicție cu sistemul de valori dominante. Atunci când indivizii aparținând unor asemenea subculturi utilizează mijloace ilegitime și antisociale pentru a-și realiza nevoile și scopurile, suntem în fața unor „subculturi delincvente”.

Caracterizate printr-o serie de trăsături specifice (nonutilitarismul, malițiozitatea, versatilitatea, negativismul), subculturile delincvente impun membrilor desfășurarea unor activități ilicite și delincvente , mecanismul principal prin care acestea acționează asupra indivizilor fiind acela de socializare în grup, prin transmiterea și învățarea diferitelor procedee și tehnici delincvente, de aceea teoria se mai numește și teoria „învățării reacției delincvente”.

Identificând existența unor tipuri și niveluri diferite de socializare, Cohen evidențiază faptul că în familie copii asimilează, prin intermediul părinților, modele de valori și norme omogene și coerente, în timp ce în școală această omogenitate dispare. În consecință, sistemul de valori prin care sunt apreciate performanțele tinerilor în școală aparține claselor privilegiate sau care dețin puterea. Din acest motiv, supuși presiunii celor două forme de socializare – familială și școlară – , copiii aparținând claselor defavorizate reacționează într-un mod semănător nevrozei, prin exteriorizarea frustrării și asocierea în bande sau subculturi delincvente. În acest fel, subcultura delincventă apare ca o reacție față de valorile și normele clasei privilegiate, tinerii delincvenții adoptând o conduită conformă cu standardele subculturii din care fac parte.

Pornind de la aceste idei, alți autori, între care F.M. Thrasher 119, consideră că delincvența juvenilă are ca sorginte constituirea unor grupuri de tineri în bande organizate și structurate, care reprezintă un „mod de supraviețuire” și de adaptare a celor marginalizați și frustrați în raport cu modelul normativ și valoric al celor privilegiați. Banda reprezintă, într-un anumit fel, o formă de organizare socială negativă a tinerilor, datorită eșecului acțiunii unor instituții sociale, corupției, indiferenței față de situația tinerilor, șomajului, sărăciei și ocaziilor prea puține de distracție și recreere. Ea este structurată și funcționează pe baza consensului intim al membrilor, stabilindu-se chiar un veritabil „cod” de drepturi și obligații mutuale și un sistem de relații, norme și valori proprii, diferite sau opuse celui aparținând societății globale. Reunind tineri care se confruntă cu probleme sociale asemănătoare (sărăcie, șomaj, mizerie etc.), aceste bande organizează acțiuni ilicite pentru a-și realiza scopurile și interesele, transformându-se, uneori, în adevărate „subculturi criminale”, comițând fapte antisociale deosebit de grave (omoruri, violuri, prostituție, trafic de droguri etc.).

Pe baza acestor premise, concepția elaborată de R.A. Coward și L.A. Ohlin evidențiază că delincvența juvenilă, ca modalitate de răspuns față de inegalitatea socială, nu este un fenomen individual, ci colectiv, reprezentat de subsistemul de roluri al subculturilor delincvente. Preluând sugestiile teoriei anomiei sociale, elaborată de R.K. Merton, ei introduc noțiunea de „oportunitate diferențială”120, reprezentată de ansamblul mijloacelor prin care grupurile sociale își realizează interesele și scopurile dezirabile. În funcție de aceste oportunități (legitime sau ilegitime) și de mijloacele utilizate (licite sau ilicite), se structurează și tendințele spre conformitate sau devianță, care sunt dependente de pozițiile ocupate de indivizi în „structura de oportunitate”. De aceea, subculturile delincvente grupează, de regulă, indivizi care datorită faptului că le sunt blocate oportunitățile economice sau culturale, utilizează mijloace ilegitime de reușită.

Deși prezintă interes pentru cercetarea crimei organizate, teoria subculturilor delincvente supralicitează importanța socializării negative în colectiv, neexplicând cauza alegerii căii infracționale și neglijând resorturile intime ale motivației individuale în comiterea actului infracțional. În sfârșit, teoria subculturilor delincvente nu explică prezența criminalității în rândul claselor favorizate, fiind contrazisă de așa-zisa „criminalitate a gulerelor albe” (adică a oamenilor conducători în economiei, a unei clase privilegiate, cu puteri în economie și în stat) și de marea crimă organizată.

Teoria etichetării sociale

Considerând că modelul cel mai potrivit pentru analiza delincvenței juvenile este acela de a investiga interacțiunea indivizilor într-un anumit context socio-cultural și normativ, reprezentanții etnometodologiei și interacționismului simbolic (H. Becker, K. Erikson, M. Wolfgang etc.) concep delincvența nu ca o trăsătură inerentă a unui tip de comportament, ci ca o însușire conferită acelei conduite de către grupul sau indivizii care dețin puterea și care evaluează conduita ca deviantă.

Pentru a explica mecanismul definirii și etichetării delincvenței, adepții acestei orientări analizează interacțiunea dintre norme și comportamente sociale, constatând că există în orice societate indivizi care încalcă normele prescrise și indivizi și grupuri care se pronunță asupra conduitelor primilor și evaluează aceste abateri. Normele sunt, de fapt, etaloanele în funcție de care conduita individului este valorizată pozitiv sau negativ, ele impunând sau interzicând săvârșirea anumitor acțiuni. Însă normele prescrise nu stipulează în detaliu modul cum trebuie să acționeze indivizii, precizând doar căile și mijloacele ce trebuie utilizate de aceștia pentru a îndeplini sau nu un rol în funcție de poziția lor socială, de aceea în orice societate apar diverse tipuri de comportament, de la cele nonconformiste, evazioniste, până la cele deviante și delincvente. În funcție de modelul normativ, de sistemul valoric al unei societăți, de rolurile prescrise prin norme și rolurile efectiv jucate de indivizi, societatea va aprecia și sancționa diferitele comportamente ca fiind legitime sau ilegitime, morale sau imorale, normale sau anormale. În realitate, pe parcursul derulării acțiunilor indivizilor, pot interveni o serie de distorsionări între modelul normativ și rolurile prescrise și jucate de indivizi. Astfel, nu întotdeauna nevoile și aspirațiile indivizilor pot fi realizate în cadrul modelului prin utilizarea unor mijloace legitime, motiv pentru care anumiți indivizi vor utiliza mijloace nepermise. Îndepărtarea față de model se poate datora fie gradului scăzut de cunoaștere și receptare a normelor, fie modului greșit în care individul înțelege să îndeplinească rolurile prescrise de norme.

Reprezentanții teoriei etichetării sociale consideră că nici un comportament nu este, prin el însuși, conformist sau deviant. Devianța, în general, delincvența în special, nu există ca atare decât în măsură în care societatea le definește sau le etichetează, sancționându-l pe cel considerat deviant. Delincvența nu reprezintă o caracteristică a actului sau acțiunii unui individ, ci, mai degrabă, o consecință a aplicării unei „etichete” de către societate. Așadar, persoana căreia i s-a aplicat o astfel de etichetă de către ceilalți (societate, grupuri etc.) devine deviantă și se va comporta ca atare.

Teoreticienii etichetării sociale concep delincvența ca un tip de reacție socială de apărare din partea societății sau a anumitor grupuri, natura și intensitatea acestei reacții depinzând de o serie de factori, precum ar fi puterea, clasa privilegiată, bogăția etc. De multe ori, cei care dețin puterea sau bogăția, făcând parte din clasele privilegiate social, au tendința de a eticheta ca deviante actele nonconformiste ale unor indivizi proveniți din categoriile de jos sau mijlocii ale societății, care, la rândul lor, fie că acceptă eticheta, comportându-se în conformitate cu ea, fie că o resping, adoptând noi conduite. Din procesele de interacțiune dintre grupul care elaborează și aplică norma și grupul care suportă eticheta se poate stabili și evalua intensitatea și caracterul delincvenței și al devianței. De aceea, definirea unui comportament ca deviant depinde numai în parte de ceea ce săvârșesc cu adevărat indivizii care încalcă normele, fiind, de fapt, consecința a ceea ce gândesc alții despre acest comportament.

Explicând mecanismele procesului de etichetare, F. Tannenbaum121 arată că apariția și definirea delincvenței se face prin „stigmatizarea sau dramatizarea răului”, în societate fiind considerați ca „răi”, „bolnavi” sau „criminali” un număr de indivizi, dar nu în funcție de natura faptelor comise, ci de intensitatea reacției sociale față de acestea, reacție ce influențează evoluția carierei lor de viitori delincvenți. Evidențiind rolul important al agenților de control social, în special al instituțiilor represive, K.T. Erikson consideră că în procesul etichetării, aceștia „îl împing” pur și simplu pe individ către o carieră delincventă, pe care el o acceptă în cele din urmă ca fiind singura alternativă posibilă122.

Teoria etichetării sociale a fost aplicată atât în definirea și sancționarea delincvenței juvenile, cât și în recuperarea socială și morală a tinerilor care au săvârșit abateri și delicte, fapt reflectat pe plan social și legislativ în diferitele sisteme de sancționare și reeducare a devianților, în măsurile de protecție și ocrotire socială sau în programele de asistență și prevenire a diferitelor abateri și încălcări săvârșite de minori și tineri. Astfel, într-o bună parte din legislații sunt considerate și etichetate ca deviante și delincvente acele acte care contravin normelor de conduită stabilite de către adult, delincvența fiind atributul anumitor categorii de tineri proveniți din categoriile și familiile neprivilegiate, deși comportamentul lor nonconformist nu se deosebește de cel al tinerilor aparținând unor categorii sociale privilegiate sau care dețin puterea. Alteori, „etichetarea” se aplică, cu predilecție, tinerilor cu antecedente penale care reiterează actele de încălcare a legii și care se vor comporta în conformitate cu această definire, marginalizându-se în cadrul societății și devenind tot mai greu de recuperat social.

*

În concluzie, încercând să ofere o explicație cât mai nuanțată și corectă fenomenului de delincvență juvenilă, diversele perspective și teorii analizate nu reușesc, totuși, să surprindă totalitatea contextului motivațional al manifestărilor delincvente săvârșite de adolescenți și tineri. Ele au însă, meritul de a fi semnalat aspectele și factorii cei mai puternic implicați în etiologia delincvenței juvenile, ca și principalele disfuncții și carențe ale unor instituții cu rol de socializare și control social, indicând, uneori, modalitățile și mijloacele de intervenție și prevenire a actelor antisociale comise de tineri.

Recunoscând valoarea unora dintre aceste teorii etiologice, trebuie subliniat că ele nu pot fi aplicate și experimentate, în întregime și fără precauțiile de rigoare, în cadrul delincvenței juvenile din țara noastră. Chiar dacă delictele comise de tinerii din societatea noastră nu se ridică la gradul de periculozitate și intensitate al infracțiunilor juvenile din alte țări, ele reprezintă o problemă socială care interesează toți factorii cu rol educativ și de control social. Se impune, în consecință, desfășurarea unor ample cercetări cu caracter interdisciplinar, capabile să depășească obstacolele ideologice și conceptuale ce au împiedicat elaborarea unor teorii și modele explicative valabile pentru realitățile fenomenului de delincvență juvenilă din țara noastră123.

4. Etiologia delincvenței juvenile în România

În ultimii ani, în urma cercetărilor întreprinse de criminologii români în domeniul etiologiei delincvenței juvenile, în doctrina autohtonă au fost formulate explicațiile cauzale ale creșterii infracționalității juvenile în țara noastră care pot fi urmărite pe câteva coordonate principale124:

I. Cauze psiho-sociale generale care, în orice sistem, pot aduce minorul sau adolescentul în postura de delincvent (constituie cauzele delincvenței juvenile):

carențele structurale și funcționale ale familiei;

deficiențele mediului educațional (în special școlar), care nu răspunde aspirațiilor și determină apariția atitudinilor de indiferență față de școală, eșec și abandon școlar;

probleme psihice apărute în perioada de pubertate cu efecte negative în planul integrării sociale;

socializarea negativă pe care o realizează anumite grupuri (de exemplu, grupurile stradale).

II. Cauze specifice societății românești în perioada de tranziție, caracterizate printr-o complexă problematică socială, ce condiționează sau acționează direct în favoarea apariției comportamentelor delincvente juvenile:

inexistența unui cadrul legislativ adecvat, care să reglementeze atribuțiile instituțiilor abilitate să participe la prevenirea și combaterea delincvenței juvenile;

scăderea nivelului de trai, creșterea ratei șomajului, asistența socială și medicală precară, care au consecințe imprevizibile și conduc la forme de manifestare infracțională deosebit de violente;

lipsa de coordonare a eforturilor factorilor educaționali;

superficialitatea muncii personalului instituțiilor de ocrotire și a unora dintre autoritățile locale;

slaba reprezentare a instituțiilor specializate în depistarea și reintegrarea minorilor cu afecțiuni psihice și a celor cu comportament deviant;

creșterea gradului de permisivitate socială;

slaba pregătire anti-infracțională a populației minore, pentru evitarea elementelor de risc;

apariția unor condiții care au amplificat unele aspecte ale socializării negative;

preocupările formale în domeniul asistenței sociale a minorilor care au comis fapte penale, fapt ce favorizează repetabilitatea comportamentului delincvent;

disfuncții familiale accentuate în această perioadă, care susțin violența intrafamilială.

III. Cauze care evidențiază particularitățile fenomenului în anumite zone ale țării:

creșterea divorțiabilității, cu consecințe la nivelul abandonului copiilor;

scăderea nivelului de trai până la pauperizare și consumul de băuturi alcoolice;

numărul mare al minorilor proveniți din familii ce aparțin etniei rromilor;

pasivitatea față de încălcarea legii, în special, în mediul urban.

Majoritatea minorilor delincvenți sunt fugiți din familie, din instituțiile de ocrotire și asistență, case de copii, școli speciale sau centre de reeducare. Deși, aparent, numărul minorilor infractori a scăzut, în realitate, acest lucru se explică prin scăderea, în ansamblu, a numărului de elevi și creșterea abandonului școlar.

Creșterea delincvenței juvenile se explică și prin scăderea influenței instanțelor de control social și, implicit, a exigenței opiniei publice în raport cu încălcarea legii.

Controlul social nu mai operează eficient la nivelul școlii și al familiei, deoarece el nu se mai bazează pe frică și coerciție. De aceea, norma socială, care nu a fost însușită de către minori în copilărie, nu mai devine o parte a conștiinței sociale, motivele fiind:

înțelegerea abuzivă a autonomiei și libertății persoanei;

scăderea încrederii în lege;

dezvoltarea unei subculturi delincvente;

structurarea unui comportament adaptat pe rezolvarea intereselor prin infracțiune.

IV. Cauze care favorizează dezvoltarea delincvenței juvenile, semnalate în România, în special după anul 1989

Consumul de droguri

Flagelul drogurilor este unul dintre fenomenele cele mai complexe, mai profunde și mai tragice ale lumii contemporane.

Dacă până în decembrie 1989, noțiunea de drog era vagă pentru majoritatea populației, ulterior aceasta s-a modificat, populația din România devenind ținta traficului organizat de substanțe stupefiante, dinspre Orient spre Occident.

În țara noastră traficul și consumul de droguri au apărut ca fenomen în ultimul deceniu, fiind facilitat de legislația îngăduitoare în această materie și de deschiderea frontierelor. Pericolul mare nu îl reprezintă traficul ilicit în sine, care la ora actuală este în tranzit prin România, ci mai ales faptul că el favorizează crearea unor rețele de tip mafiot, deosebit de periculoase pentru întreaga societate.

Abuzul de droguri are consecințe dezastruoase atât pentru toxicomani, care au grave probleme fizice, psihologice, afective, comportamentale, compromițându-le situația socio-economică (datorită costurilor ridicate ale drogurilor) și, în special, relațiile interumane ale acestora, cât și pentru societatea în care trăiesc, deoarece vehicularea marilor mase monetare implicate în traficul de droguri pot lovi sistemul economico-financiar al unui stat.

În perioada 1990-1996, pe teritoriul țării a fost depistat un număr de 259 consumatori de droguri, o pondere mai mare având-o municipiul București, cu un procent de 59,4% din totalul consumatorilor. De asemenea, procente ridicate se întâlnesc în județele Iași (10,3%) și Cluj (6,2%).

Marea majoritate a consumatorilor de droguri au vârsta cuprinsă între 26 și 35 de ani (137 de cazuri), urmându-le apoi cei cu vârsta cuprinsă între 15 și 25 de ani (58 de cazuri). Consumul cel mai mic, din totalul general, îl dețin personalele de peste 35 de ani (8,2%)125.

Interesant este faptul că nu s-au înregistrat cazuri de consumatori obișnuiți cu vârsta până la 15 ani. Există însă semnale, că în unele localități sunt cazuri de tineri care consumă ocazional droguri sau substanțe psihotrope, la petreceri sau alte reuniuni de acest gen. Uneori, profitând de naivitatea acestora, cei care comercializează droguri îi înșeală, introducând în țigări sau băuturi substanțele stupefiante.

Exploatarea sexuală a minorilor

Pe plan mondial se constată o puternică expansiune a industriei sexului, care afectează un număr din ce în ce mai mare de minori, implicați în modalități diverse de manifestare a acesteia, cum ar fi prostituția sau producerea de materiale pornografice. O parte importantă a rețelei organizate este implicată în traficul și exploatarea sexuală a minorilor, a căror medie de vârstă este din ce în ce mai scăzută.

După 1990, societatea românească a fost supusă unor transformări la nivel socio–economic și cultural, care au afectat condițiile de trai și de educație ale copiilor, determinând apariția unor forme noi de comportament deviant și a unor riscuri de victimizare. Un capitol important al agresiunilor ce vizează copii îl constituie și atacurile de tip sexual, fenomen intens mediatizat, dar și greu de stăvilit.

Din centralizarea datelor furnizate de Inspectoratele județene de Poliție, pe baza chestionarului elaborat de Serviciul de Prevenire s-au constata aspecte importante legate de exploatarea sexuală a copiilor în România. Astfel, în perioada 1990-1996 au existat 524 de copii care au fost victime ale exploatării sexuale în scopul prostituției. Se evidențiază o sporire a numărului copiilor exploatați direct proporțională cu vârsta acestora, pe categorii de vârstă, situația prezentându-se după cum urmează:

10-12 ani → 13 cazuri;

12-14 ani → 30 cazuri;

14-16 ani → 169 cazuri;

16-18 ani → 312 cazuri;

În ultima vreme, un accent deosebit a fost pus pe așa-numitul fenomen al exploatării sexuale a copiilor străzii. Statisticile Poliției indică faptul că în perioada de referință au fost exploatați sexual un număr de 89 de copii ai străzii, dintre aceștia, 62 practicau prostituția în scopul procurării de mijloace materiale necesare traiului zilnic.

Starea infracțională în anul 2001, rezultă din datele statistice,

comparativ cu anii 1989-2000126.

Date generale pe total infracțiuni

Note Bibliografice

1. I. Pitulescu, Criminalitatea juvenilă, Editura Național, București, 2000, p. 44

2. Ibidem

3. Ibidem, p. 45

4. F. Grecu, S.M. Rădulescu, Delincvența juvenilă în societatea contemporană. Studiu comparativ între Statele Unite și România, Editura Lumina Lex, București, 2003, p. 25

5. Ibidem, p.25-26

6. Ibidem, p.26

7. I. Pitulescu, op. cit., p. 46

8. Ibidem, p. 47

9. Ibidem, p. 54-55

10. Ibidem, p. 55

11. F. Grecu, S.M. Rădulescu, op. cit., p. 37-38

12. S. M. Rădulescu, D. Banciu, Introducere în sociologia delincvenței juvenile, Editura Medicală, București, 1990, p. 39

13. I. Pitulescu, op.cit., p. 46

14. F. Grecu, S.M. Rădulescu, op. cit., p. 28

15. Ibidem

16. Ibidem, p. 30

17. Ibidem

18. I. Pitulescu, op. cit., p. 55-56

19. G. Basilide, C. Bulai, I. Cornescu, Unele cauze ale manifestărilor infracționale în rândul minorilor și prevenirea acestora, în Revista Română de Drept nr.11/1971, p. 32

20. I. Pitulescu, op. cit., p. 56

21. Ibidem

22. Ibidem, p. 57

23. J. Teele, Juvenile Delinquency. A reader, Itasca, Illinois, F.E. Peacock Publishers Inc., 1970, p.1, citat de F. Grecu, S.M. Rădulescu, Delincvența juvenilă în societatea contemporană. Studiu comparativ între Statele Unite și România, Editura Lumina Lex, București, 2003, p. 31

24. F. Grecu, S.M. Rădulescu, op. cit., p. 40

25. I. Pitulescu, op. cit., p. 44-45

26. S. M. Rădulescu, D. Banciu, op. cit. p.42

27. N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Casa de Editură și Presă „Șansa S.R.L., București, 2000, p. 343

28. F. Marin, C. Manea, Dicționar de neologisme, Editura Academiei Române, București, 1978, p. 818

29. xxx Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei R.S.R., București, 1975, p. 680

30. Ibidem

31. I. A. Iacobuță, Criminologie, Editura Junimea, Iași, 2002, p. 163

32. N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, op. cit., p .62

33. V. Dragomirescu, Psihologia comportamentului deviant, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 15

34. I.A. Iacobuță, op. cit., p. 163

35. Ibidem

36. N. Mărgineanu, Condiția umană, Editura Științifică București, 1973, p. 14, citat de Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, București, 1996, p. 161

37. I.A. Iacobuță, op. cit., p. 165

38. Ibidem

39. A. Ungureanu, Prelegeri de criminologie, Editura Cugetarea, Iași, 1999, p. 177

40. I.A. Iacobuță, op. cit., p. 165

41. E. Golu, Umanismul și problemele de personalitate în Analele Universității București, XXXV, 1986, p. 8, citat de N. Giurgiu, Elemente de criminologie, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1992, p. 193

42. A. Ungureanu, op. cit. p. 178

43. I.A. Iacobuță, op. cit., p. 166

44. Ibidem

45. A. Ungureanu, op. cit. p. 178

46. R.M.. Stănoiu, Introducere în criminologie, Editura Academiei, București,1989, p. 115

47. A. Ungureanu, op. cit. p.179

48. I.A. Iacobuță, op. cit., p. 182

49. Ibidem, p.183

50. A. Ungureanu, op. cit. p.196

51. I.A. Iacobuță, op. cit., p. 183-184

52. A. Ungureanu, op. cit. p.198

53. Ibidem, p.201

54. Ibidem, p. 201-202

55. A. Ungureanu, op. cit. p.204

56. Ibidem, p.205

57. Ibidem, p.206-207

58. I.A. Iacobuță, op. cit., p.185

59. A. Ungureanu, op. cit. p.207

60. I.A. Iacobuță, op. cit., p.189

61. Ibidem

62. A. Ungureanu, op. cit. p.198-199

63. Ibidem, p.199

64. I.A. Iacobuță, op. cit., p.190

65. A. Ungureanu, op. cit. p.199

66. Ibidem, p.207

67. Ibidem, p.208

68. M. Culinschi, Adolescentul și timpul său liber, Editura Junimea, Iași, 1985, p. 246

69. A. Ungureanu, op. cit. p.208

70. N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, op. cit., p .68

71. A. Ungureanu, op. cit. p.71

72. I.A. Iacobuță, op. cit., p.177

73. I. Oancea, Probleme de criminologie, Editura ALL, București, 1994, p.147-148

74. I.A. Iacobuță, op. cit., p.178

75. I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, Criminologie, Editura ALL BECK, 2003, p.36-37

76. Al. Roșca, Psihologia copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1968, p. 281

77. I. Tănăsescu și colaboratorii săi, op. cit., p.38

78. N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, op. cit., p .71

79. A. Ungureanu, op. cit. p.200

80. N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, op. cit., p .69

81. Al. Shand, The Foundation of Character, McMillan, London, 1926, citat de I. Oancea, Probleme de criminologie, Editura ALL, București, 1994, p.143

82. I. Oancea, op. cit., p. 144

83. I. Tănăsescu și colaboratorii săi, op. cit., p.40

84. A. Ungureanu, op. cit. p.200

85. Ibidem

86. N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, op. cit., p .68

87. Ibidem, p. 68-69

88. I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, op. cit., p. 34

89. Al. Roșca, op. cit., p. 263

90. I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, op. cit., p. 32

91. M. Kernbach, Crima, fenomen biologic, universal și permanent, Tipografia „Cartea românească din Cluj, Sibiu, p. 123

92. I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, op. cit., p. 27

93. Ibidem

94. I.A. Iacobuță, op. cit., p.263-264

95. Ibidem, p. 264

96. Ibidem, p. 263

97. S. M. Rădulescu, D. Banciu, op. cit. p.52

98. Ibidem

99. Ibidem

100. N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, op. cit., p .361

101. T. Bogdan, Introducere în psihologia juridică, Lit. învățământului, București, 1957, citat de N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, op. cit., p .349

102. T. Bogdan, op. cit., p.113

103. Lohman, D.J., Foreword, în vol. Delinquency Prevention, Editura W.E. Amos and C.F. Wenford, Pretince Hall, Englewood Cliff, New Jersey, 1967, citat de T. Bogdan, op. cit., p.112

104. V. Preda, Profilaxia delincvenței și reintegrarea socială, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981, p.8

105. R. Mucchielli, Comment ils deviennent déliquants Éditions sociale francaises, Paris, 1965, citat de N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, op. cit., p .350

106. N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, op. cit., p .351

107. Ibidem, p. 353-358

108. S. M. Rădulescu, D. Banciu, op. cit. p.111-117

109. Ibidem, p. 52-57

110. Ibidem, p. 61-63

111. L. Boret, Les aspécts psychiatrique de la deliquance juvenile, OMS, Ser. Monogr., 1968, p. 1, citat de S. M. Rădulescu, D. Banciu, op. cit. p.61

112. S. M. Rădulescu, D. Banciu, op. cit. p.63-74

113. C.W. Reckless, A Non-Cauzal Explanation: Containment Theory, în: The Sociology of Crime and Delinquency, p. 405, citat de S. M. Rădulescu, D. Banciu, op. cit. p.63

114. B.M. Clinard, The Sociology of Deviant Behaviour, Holt, Rinehart and Winston Inc., New York, 1957, citat de S. M. Rădulescu, D. Banciu, op. cit. p.64

115. V. Dragomirescu, op. cit., p.84

116. E. Sutherland, Principes de Criminologie (vercion française établie sur le texte de la sixième edition de Principles of Criminology), Ed. Cujas, Paris, 1966, p. 85, citat de V. Cioclei, Manual de criminologie, Editura ALL BECK, București, 2003, p.123

117. C.R. Shaw, H.D. McKay,, Juvenile Delinquency and Urban Areas, University of Chicago Press, Chicago, 1942, citat de S. M. Rădulescu, D. Banciu, op. cit. p.68

118. A. Cohen, Delinquent Boys, The Free Press of Glencoe, Illinois, 1955; M. Gordon, The Concept of Subculture, în The Sociology of Crime and Delinquency, Ed. cit.; M. Yinger, Counterculture and Subculture în: The Sociology of Subculture, Berkley Publishing Company, 1972, citat de S. M. Rădulescu, D. Banciu, op. cit. p.69

119. F. M. Thrasher, The Gang, University of Chicago Press, Chicago, 1927, citat de S. M. Rădulescu, D. Banciu, op. cit. p.70

120. R.A. Cloward, L.A. Ohlin, Delinquency and Opportunity, The Free Press of Glencoe, Illinois, 1961, citat de S. M. Rădulescu, D. Banciu, op. cit. p.71

121. F. Tannenbaum – Crime and the Comunity, Columbia University Press, 1938, citat de S. M. Rădulescu, D. Banciu, op. cit. p.73

122. K.T. Erikson, Notes on the Sociology of Deviance, în Deviance: The Interactionist Perspective, E. Rubinston & M. Weinberg, ed. a II-a, p.27-31, The Macmillan Company, New York, 1973, citat de S. M. Rădulescu, D. Banciu, op. cit. p.73

123. S. M. Rădulescu, D. Banciu, op. cit. p.70

124. I.A. Iacobuță, op. cit., p. 274-278

125. Studii ale Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

126 Ibidem

CAPITOLUL III

Strategii de ocrotire a minorilor, de prevenire și combatere

a delincvenței juvenile

Secțiunea I

Strategii pe plan național

1. Terapia socială a delincvenței juvenile

(Aspecte sociologice privind profilaxia comportamentului

delincvent al minorilor)

În momentul de față, când se cristalizează și se structurează noua societate civilă în țara noastră și când se multiplică o serie de fenomene și procese dizarmonice și disfuncționale, problemele educării, adaptării și promovării tinerilor devin extrem de presante și dificile, nerezolvarea lor putând determina apariția unor fenomene de frustrare, inadaptare, înstrăinare și delincvență în rândul anumitor minori și adolescenți.

În prezent, datele statisticilor penale atestă o intensificare și o agravare a crimelor și delictelor comise de minori și tineri. Ele cresc de la o zi la alta, de la o lună la alta, sporind în gravitate și periculozitate socială. Societatea românească actuală se confruntă cu crime și delicte de prostituție, pornografie, trafic de valută și de droguri, atacuri armate sau săvârșite în bandă etc., care erau sau le consideram „străine” cu puțin timp în urmă.

Cercetătorii din diversele domenii ale științei, în urma studiilor complexe efectuate cu privire la fenomenul delincvenței juvenile, au propus diferite metode, strategii și planuri cu scopul prevenirii și combaterii acestui fenomen, a limitării propensiunii spre devianță și delincvență a minorilor și tinerilor.

Sociologii pledează pentru elaborarea și aplicarea unui program de terapie socială a fenomenului de delincvență juvenilă, pornind de la cunoașterea, evaluarea, explicarea și diminuarea sau combaterea cauzelor și condițiilor care generează sau favorizează manifestările antisociale în rândul minorilor și tinerilor. În literatura sociologică din țara noastră, acest program va trebui să aibă în vedere trei niveluri (paliere) de analiză: macrosocial, microsocial și individual1.

La nivel macrosocial se impune evidențierea transformărilor și proceselor majore care pot influența, indirect și mediat, fenomenul de delincvență juvenilă, cum ar fi: creșterea marilor aglomerări urbane, mișcările masive de populație, apariția unor comunități sociale eterogene, multiplicarea dificultăților economice, apariția unor fenomene de instabilitate economică, șomajul, diversificarea proceselor aculturative, creșterea permisivității și a toleranței sociale, „decăderea” moravurilor și obiceiurilor tradiționale. La acest nivel de analiză, nu sunt lipsite de interes încercările de explicare și operaționalizare a unor ipoteze vizând teoriile anomiei, dezorganizării sociale, controlului social, patologiei sociale, adaptate însă realităților societății noastre. Cu privire la măsurile de prevenție și profilaxie, acestea sunt mai dificil de elaborat, deoarece nu se cunoaște precis dimensiunea reală a fenomenului, iar aplicarea lor este la fel de dificilă, neavând încă o legislație completă statuată în acest domeniu. În orice caz, trebuie să evităm, pe cât posibil, multiplicarea textelor legislative care să includă norme prohibitive pentru tineri și să extindem prescripțiile normative ce permit accesul nelimitat al acestora spre statute sociale superioare. În acest sens, avem în vedere, elaborarea unei noi legislații a muncii pentru tineri, a unui nou cadru al dreptului familiei tinere, precum și a unui cod moral și penal pentru faptele săvârșite în perioada minoratului etc. Chiar dacă vârsta, dezvoltarea fizică și intelectuală, mentalitățile și aptitudinile continuă să diferențieze tineretul, ele trebuie, pe cât posibil aduse la un numitor comun într-o viitoare legislație juvenilă, care să prevadă drepturile și obligațiile tinerilor în materie civilă, penală, matrimonială, de muncă etc. Acordând drepturi sporite tinerilor în societate, în funcție de aptitudinile, capacitățile și competența lor profesională și culturală, în mod corelativ, trebuie incluse și obligații, în primul rând, cea de a respecta legile și normele de conviețuire socială dezirabile.

La nivel microsocial se impune identificarea funcțiilor și disfuncțiilor existente în activitatea principalelor instituții sociale cu rol educativ și de control social, precum și revitalizarea funcțiilor de bază ale acestora, referindu-ne la familie, școală, grupul de muncă – locul de muncă, grupul de prieteni, cartier, asociații și cluburi de tineri etc.

Factorul primordial al socializării morale și al integrării adolescentului în societate este familia, în cadrul ei, putând apare numeroase disfuncții constând în diminuarea rolului educativ al grupului familial, scăderea controlului parental, dezorganizarea și disoluția cuplului familial, creșterea fenomenului de divorțiabilitate și instabilitate în cadrul familiei ș.a. De aceea, se impun cu necesitate adoptarea unor măsuri de stimulare economică a familiilor cu dificultăți financiare, care au în creștere sau în întreținere copii minori. De asemenea, prevenirea și combaterea delincvenței juvenile se realizează și prin serviciul de asistență socială, ale cărui tradiții pot fi valorificate într-un sens benefic pentru protecția și ocrotirea familiei adolescentului care ridică probleme de adaptare și comportare socială. În același timp, un rol important în socializarea minorului îl dețin grupurile de lucru specializate în cauze cu copii – „problemă” din cadrul centrelor și cabinetelor de consiliere familială.

La rândul ei, școala se confruntă cu multiple probleme de educație morală a elevilor, proliferându-se formele de evaziune școlară și abandon școlar, indisciplină, mediocritate, crescând numărul elevilor – „problemă”. În scopul diminuării sau combaterii acestor dificultăți, se poate organiza o bună profilaxie a manifestările predelincvente în rândul elevilor, prin utilizarea unor instrumente de predicție, precum și folosirea unor scale de evaluarea a „stării educaționale” și morale a acestora. Cadrele didactice vor trebui reciclate (în special, cele care funcționează și ca diriginți), prin absolvirea unor cursuri de psihologie a copiilor, sociologie familială, sociologia moralei, metode și tehnici de psihologie și sociologie a copilului etc. Legătura dintre părinți și cadrele didactice va trebui, de asemenea, diversificată și permanentizată, prin alcătuirea unor comisii de sprijin și consiliere familială și școlară.

Asistăm, în prezent, la creșterea și diversificarea grupurilor stradale, chiar la apariția unor „subculturi” și medii sociale care favorizează devianța și delincvența prin fenomenul de inducție negativă sau socializare negativă etc. Există și se manifestă disfuncții în activitatea organelor specializate de control social (poliție, justiție, procuratură, autoritate tutelară), care fie că neglijează aspectele grave ale faptelor antisociale și ilegale ale minorilor, adoptând o atitudine permisivă și tolerantă, fie că „etichetează” drept conduite deviante o serie de comportamente benigne ale acestora. Pentru îndreptarea acestor disfuncții, se impune perfecționarea sistemului de individualizare și sancționare a minorilor utilizat de organele specializate de control social, prin înființarea în cadrul poliției, justiției și procuratorii a unor grupuri specializate în cauze cu minori, după modelul altor țări în care funcționează cu bune rezultate (de exemplu, judecătorii și tribunale pentru minori, în care ancheta și instrucția este făcută de specialiști și practicieni în acest domeniu, sprijiniți de psihologi, medici, asistenți sociali ce efectuează diagnoze clare ale anamnezei și evoluției carierei delincvente a fiecărui caz în parte).

La nivel individual trebuie să se pună în evidență structura personalității individului, constelația de trăsături psihice și caracteriale care se poate exterioriza în comportamente deviante și delincvente, ca și decelarea din vreme a unor manifestări de egocentrism, impulsivitate, agresivitate.

În final, precizăm că o parte sau multe din aceste măsuri și soluții sunt deja elaborate și puse în practică, iar altele sunt în atenția factorilor cu rol în socializarea și integrarea minorilor în societate, în scopul aplicării lor. Concluzionăm, subliniind că sociologia este implicată și interesată în cel mai înalt grad de aplicarea acestor soluții și observând că acest domeniu de cercetare pune accent foarte mare pe latura educativ – preventivă, de dezvoltare și stimulare a autonomiei morale a tinerilor și de evitare a constrângerii și supravegherii juridice a acestora, facilitând astfel atât adaptarea lor la cerințele normelor sociale, cât și participarea la exigențele vieții sociale și politice.

2. Dimensiuni criminologice privind un proiect de strategie

de ocrotire a minorilor, de prevenire și combatere

a delincvenței juvenile

La fel ca și cercetătorii sociologi, și cei criminologi au abordat problematica profilaxiei comportamentului delincvent în rândul minorilor, literatura de specialitate menționând numeroase studii, teze și analize teoretice și practice, în acest sens, dintre acestea, remarcându-se un interesant proiect de strategie a ocrotirii minorilor, de prevenire și combatere a delincvenței juvenile2. Acest proiect de strategie are la bază o reformă a modului de abordare a situației infracționale în rândul minorilor din trei perspective conexe, și anume: reorganizarea și fundamentarea cunoașterii științifice a fenomenului, analiza cadrului legal care reglementează reacția socială față de comportamentul deviant al minorilor și elaborarea unui proiect unitar și coerent de prevenire și combatere, în funcție de amploarea și tendințele actuale ale criminalității juvenile.

Cercetarea specifică a delincvenței juvenile

Proiectul de strategie în cauză, având ca temei teza că delincvența juvenilă este efectul unei cauzalități multiple, a cărei cunoaștere științifică trebuie să fundamenteze practica socială, analizează și sugerează unele criterii orientative pentru continuarea sau începerea unor cercetări complexe, pluri și interdisciplinare, ale fenomenului.

Astfel, perspectivele unei cercetări științifice a infracționalității în rândul minorilor nu trebuie să se limiteze la o analiză strictă a cazurilor care fac obiectul unei măsuri educative sau al unei pedepse, ci trebuie să cuprindă și alte forme de devianță comportamentală și morală, care pot oferi informații relevante din punct de vedere psihologic, sociologic și biologic pentru abordarea etiologică a conduitei infracționale, ca manifestare individuală sau de grup, și a delincvenței, ca fenomen social global.

De asemenea, în cercetarea empirică a criminalității este necesar să se formeze cu claritate problemele ce urmează a fi studiate, să se procedeze la o precizare conceptuală a termenilor folosiți, să se opteze pentru metodele și tehnicile de lucru, iar în cazul cunoașterii etiologiei delincvenței juvenile în ansamblul ei, trebuie să se aibă în vedere că explicația cauzală diferă în funcție de genul faptei săvârșite, accentuându-se analiza motivațiilor care au determinat nemijlocit trecerea la act.

În legătură cu factorii care generează comportamentul deviant penal trebuie să se facă distincție între diferitele nivele de cauzalitate, de la cele directe, nemijlocite, care sunt întotdeauna de natură endogenă (psihică, morală, biologică etc.) la cele psihosociale (familie, școală, grup de prieteni etc.) și macrosociale (fenomene de la nivelul societății globale) și care apar ca niște condiții favorizante sub aspectul săvârșirii nemijlocite a faptei prevăzute de legea penală.

Perfecționarea cadrului legislativ

Prevenirea eficace a delincvenței juvenile poate fi realizată numai prin intervenția educativ-coercitivă a unor cadre specializate, exercitată prin intermediul unui control social strict, iar în cazuri de excepție, în instituții închise anume create, profilate pe un sistem corespunzător de școlarizare, de pregătire profesională și de redresare morală, pe o durată care să poată fi individualizată de instanțele judecătorești în funcție de trăsăturile de personalitate ale minorului și de gravitatea faptei săvârșite.

În contextul acestei propuneri avansată de proiectul de față, este sugerat să se renunțe la noțiunea vetustă și neoperațională de „discernământ” și, implicit, la împărțirea minorității penale în două faze distincte, în funcție de acest criteriu nemaiîntâlnit în legislațiile penale moderne.

În vederea diversificării posibilităților de intervenție penală, se propune ca, în cadrul reacției sociale față de delincventul minor, să se introducă o serie de măsuri educative cu un caracter coercitiv mai pronunțat, și anume măsuri de corecție, ca instituții intermediare între măsurile educative și sancțiunea închisorii pentru minori. În toate cazurile, măsurile și pedepsele trebuie să aibă în vedere completarea pregătirii școlare și formarea profesională a minorului prin metode adoptate specificului acestei categorii de infractori.

În ceea ce privește regimul sancționar aplicat minorului, se consideră, pe baza unor demonstrați, că actualul sistem bazat pe derivarea limitelor pedepselor din cele prevăzute pentru majori și stabilirea unui prag maxim a limitei inferioare (5 ani) împiedică individualizarea judecătorească în funcție de pericolul social generic al unor fapte grave sau deosebit de grave. De aceea, se propune ca sistemul actual să fie înlocuit cu cel aplicat în alte țări dezvoltate (de exemplu, Franța și Germania), care constă în reducerea cu 50% a pedepsei care s-ar fi aplicat unui infractor major pentru fapta concretă săvârșită de un minor.

De asemenea, proiectul propune ca printre dispozițiile referitoare la minori din legislația penală actuală să se introducă, atât în cazul măsurilor educative sau corecționale, cât și cel al pedepselor de scurtă durată, posibilitatea amânării pronunțării hotărârii cu punerea minorului la încercare (sub supraveghere), ceea ce constituie o modalitate de intervenție care era prevăzută în Codul penal din 1936 și o regăsim în legislațiile penale din Franța, Marea Britanie și Germania. Însă o modalitate asemănătoare este consacrată de noul Cod penal (2004), și anume, amânarea aplicării pedepsei minorului (art. 127), dispoziție pe care o vom prezenta într-un paragraf ulterior.

Toate aceste propuneri pot deveni viabile numai dacă s-ar introduce dispozițiile referitoare la „instanțe pentru minori”, cuprinse în legislația din 1936. Codul penal și Codul de procedură penală din 1936 considerau în mod judicios că este necesară specializarea magistraților pentru minori, a ofițerilor de poliție judiciară și a asistenței sociale și reglementau activitatea acestor organe ca o muncă în echipă care urmărea să individualizeze măsurile și pedepsele aplicate, în funcție de trăsăturile de personalitate ale minorului, considerând acest procedeu drept cea mai eficace metodă de prevenire a delincvenței juvenile. În acest sens, ar fi utilă înființarea pe lângă Ministerul Administrației și Internelor sau/și Ministerul Justiției a unui Centru de informare și perfecționare a cadrelor care se ocupă de minorii infractori.

Ori, potrivit Legii nr. 304/2004(publicată în Monitorul Oficial nr. 576 din 29 iunie 2004) privind organizarea judiciară s-a creat cadrul legal pentru înființarea de „instanțe pentru minori”.

Astfel, potrivit art. 2 alin. 2 din legea menționată mai sus se stabilește că „justiția se realizează prin următoarele instanțe judecătorești: Înalta Curte de Casație și Justiție, curți de apel, tribunale, tribunale specializate și judecătorii”, iar potrivit art. 35 alin. 1 lit. a din aceeași lege, în cadrul tribunalelor specializate sunt cuprinse și tribunalele pentru minori și familie. În acest sens, Bogdan Adrian Panait, secretarul de stat al Autorității Naționale pentru protecția Drepturilor Copilului (ANPDC), într-un interviu realizat și publicat în ziarul „Adevărul”, la data de 13 ianuarie 2005, a declarat următoarele: „În toate județele țării se vor înființa tribunale pentru copii. Cu cât vor fi mai multe aceste tribunale, cu atât va fi mai bine pentru copii. Noi ne vom manifesta ca autoritate doar când vom determina pedepsirea, chiar prin închisoare, a primei persoane care încalcă drepturile copilului”. În aceste tribunale se vor judeca spețe diverse: copii abuzați sau trimiși la cerșetorie, constrângerea unui minor pentru căsătorie, etc. De exemplu, dacă un copil este abuzat fizic, atât el, cât și rudele sau vecinii acestuia pot face o reclamație la telefoanele 983 sau 08008200200. ANDPC va anunța imediat Direcția Generală de Asistență Socială din județul din care provine reclamația și va demara o anchetă socială. Dacă în urma anchetei se constată că dezvoltarea personalității copilului este în pericol, copilul e luat din familie, iar tribunalul pentru copii se va pronunța în legătură cu decăderea din drepturile părintești. ”Noi vom fi obligați să integrăm acea familie într-un program de consiliere. Trebuie să vedem dacă mai vor copilul, dacă își pot rezolva problemele, dacă acel copil mai poate fi integrat în familia respectivă. Oricum, acel copil va păstra relațiile cu familia prin vizite, prin convorbiri telefonice…”, a mai declarat secretarul de stat Bogdan Panait aceluiași cotidian3.

Primele efecte ale punerii în aplicare ale legi nr. 304 din 28 iunie 2004 s-au produs la Iași prin înființarea primei Instanțe pentru minori – model pentru tribunalele de minori și familie, înființate de la 1 ianuarie 2005 – delictele „preferate” comise în minorat fiind furturile și tâlhăriile. Justiția juvenilă ființează – în premieră națională absolută – la Iași, din martie 2001. Scopul este acela de a facilita respectarea Drepturilor Copilului conform Convenției ONU și a altor convenții internaționale ratificate de România. Instanța pentru minori, proiect în parteneriat între organizații neguvernamentale (Asociația Alternative Sociale și Asociația Magistraților din Iași) și instituții ale statului, a devenit model pentru judecători, mai ales acum când, prin legea 304/2004, Ministerul de Justiție a decis – în sfârșit – să se implice, în aplicarea modelului european și să înființeze, până în 2008, tribunale specializate pentru minori și familie. În același timp, și noua Lege a protecției copilului impune crearea unor instituții specifice pentru cauze cu minori. După ce, în trei ani, proiectul Centrul Experimental de Probațiune și-a dovedit eficiența, mecanismul a fost extins și în localitățile Răducăneni, Hârlău și Pașcani, cu fonduri PHARE. Mai mult, Ambasada Marii Britanii a decis, în octombrie 2004, să finanțeze extinderea acestui proiect și în alte județe ale Moldovei, Botoșani și Vaslui, pentru a fi respectate la scară mai largă normele de drept intern și internațional privind desfășurarea proceselor penale cu minori infractori și victime ale neglijențelor și abuzurilor fizice, sexuale și psihice. În cei aproape 4 ani de aplicare a proiectului, Iașul a fost dotat cu 9 camere de audiere în secțiile de poliție (din care 6 în municipiul Iași), secțiile fiind echipate cu geamuri tip oglindă, camere video, DVD, tv, computere, imprimante, scanere, birouri, instalație de sonorizare etc. Patru încăperi au fost amenajate și în cadrul parchetelor Iași, Pașcani, Hârlău, Răducăneni, precum și patru săli de judecată pentru minori, toate cu aceeași dotări. Prin obținerea probelor video-audio în timpul anchetelor, copilul nu mai este nevoit să descrie în fața instanței fărădelegile la care a fost supus sau le-a comis, evitându-se astfel retraumatizarea. Minorii infractorii sunt evaluați, după caz, psiho-social, pedepsele condiționate sau cele cu executare le sunt supravegheate, ei putând fi consiliați și în penitenciar. În cazul copiilor victime, Alternative Sociale, Salvați Copii și Centrul de Mediere și Securitate Comunitară evaluează psiho-social victimele abuzului, neglijării și traficului de ființe umane, consiliază psihologic, juridic și mediază. Instituțiile care pun în practică proiectul și-au propus pentru viitorul apropiat introducerea televiziunii cu circuit închis pentru audierea minorilor victime și minorilor martori cu scopul de a evita contactul acestora cu agresorii în sălile de judecată. Încă din 2001, persoanele implicate în derularea proiectului solicitau ministerul de resort implicarea prin înființarea unor servicii specializate pe delincvență juvenilă și criminologie în cadrul Poliției, Parchetelor și instanțelor; personal instruit degrevat de sarcini; angajarea de psihologi și asistenți sociali în procesul de cercetare și urmărire penală; suplimentarea bugetelor pentru asigurarea logisticii. Din păcate, Legea care vizează noile drepturi ale copilului și familiei nu a creat și instituțiile necesare aplicării legii în bune condiții, legislația neținând pasul cu ceea ce se întâmplă în practică. Pentru moment, lipsesc resursele financiare necesare pregătirii personalului implicat în soluționarea cauzelor cu minori cu tematici speciale, particulare.

În legătură cu legislația actuală referitoare la ocrotirea unor categorii de minori (copii în situație de abandon, printre care și așa-numiții „copii ai străzii”), aceasta nu corespunde nevoilor sociale reale, fiind amestecate diferite tipuri de handicapuri cu situații și comportamente sociale care nu constituie infirmități în sens medical, ajungându-se la o simplificare excesivă a formelor de protecție, de aceea ea trebui reconsiderată și revizuită. În același timp, „comisiile de ocrotire” prevăzute de lege, au o activitate sporadică, bazată pe participarea unor persoane neremunerate care desfășoară această activitate în mod suplimentar, iar acțiunea decurge în urma „depistării pasive” , adică atunci când sunt sesizate, și nu pe baza „depistării active” (prin acțiuni de proximitate în mediile în care există nevoi reale de ocrotire a minorilor). De aceea, prin proiectul de strategie se consideră că toate aceste atribuții pot fi preluate de serviciile și direcțiile de tineret de la nivelul organelor locale care trebuie investite cu sarcini sociale concrete legate de aceste categorii de minori și dotate cu cadre specializate în domeniul psihologiei, sociologiei, pedagogiei și asistenței sociale. Fiecare categorie de minori care necesită ocrotire trebuie precizată prin acte normative distincte, iar ca reper de serviciu specializat și eficient în ocrotirea minorilor poate fi modelul german al „oficiilor pentru tineret” și cel italian al „unităților sociale locale”.

Un alt aspect analizat a fost cel al „închisorii convenționale”, prevăzută pentru minori de dispozițiile Legii nr. 61/1991, propunându-se revederea conținutului acestei legi, deoarece o parte din faptele considerate contravenții de acest act normativ au fost scoase de sub incidența legii penale, în mod nejustificat, și considerate abateri administrative. De asemenea, se propune eliminarea sancțiunii cu închisoarea pentru minori, chiar dacă durata ei maximă nu poate depăși 3 luni, având ca rațiune faptul că această măsură are doar caracter represiv, lipsindu-i efectul preventiv.

Propuneri pentru o strategie unitară de ocrotire și prevenire

Necesitatea elaborării unei concepții noi și unitare în legătură cu formarea viitoarelor generații este dictată de cerințele obiective ale etapei pe care o străbatem în prezent, dar, mai cu seamă, de cerințele de viitor ale dezvoltării sociale, la această operațiune trebuind să-și dea concursul toate instituțiile și organismele care pot să participe la soluționarea problematicii grave cu care societatea se confruntă în prezent în acest domeniu.

Crearea unui organism interministerial subordonat nemijlocit Guvernului, care să fie alcătuit din reprezentanții tuturor instituțiilor angajate, direct sau indirect , mijlocit sau nemijlocit, în procesul de formare a copiilor, ar fi de bun augur pentru întreaga societate, el putând armoniza și concerta toate forțele implicate în acest vast proces constructiv. Acest organism proiectat cu statut funcțional va trebui să fie format din specialiști de primă mărime din instituțiile, organismele și organizațiile de bază ale societății: sănătate, educației, cultură, protecția socială, economie, finanțe, justiție, parchet, poliție, cercetare, radio-televiziune etc. Pentru evitarea supradimensionării schemei de personal s-ar putea studia posibilitatea aplicării detașării sau transferării postului la noua instituție, astfel încât bugetul statului nu ar fi afectat. Un asemenea organism se susține că ar fi mult mai eficient decât actualul Departament pentru Protecția Copilului, înființat prin hotărârea nr. 16/1997, a cărui activitate este încă neperceptibilă. Se impune ca astfel de organisme să fie concepute și în plan teritorial la nivelul prefecturilor județene, cu corespondenți la nivelul municipiilor, orașelor și comunelor, astfel încât să poată fi stăpânită întreaga situație.

Problematica ce urmează să constituie obiectul muncii organismului național și a celor de pe plan local va trebui să răspundă tuturor aspectelor legate de ocrotirea minorilor, de protejarea lor împotriva oricăror acțiuni capabile să le afecteze creșterea și dezvoltarea firească. Astfel, se vor avea în vedere următoarele:

conceperea unui sistem organizatoric complex care să asigure cunoașterea exactă a situației familiilor cu mulți copii, îndeosebi a celor cu greutăți materiale și neconsolidate moral;

introducerea unei evidențe precise asupra familiilor cu afecțiuni psihice, viciate, handicapate intelectual sau fizic;

cunoașterea riguroasă, pe fiecare localitate, a copiilor ce prezintă tulburări de comportament, tendințe de inadaptare, pentru a putea fi ajutați medical, educativ etc.;

lărgirea competențelor actualelor comisii de autoritate tutelară, cu scopul asigurării respectării drepturilor copiilor și prevenirii delincvenței juvenile;

cunoașterea familiilor care își neglijează sau încalcă îndatoririle față de copii (abandon, maltratare etc.);

adoptarea unor măsuri corespunzătoare pentru ca minorii să fie crescuți într-un mediu familial stabil (ajutarea familiilor, îngrijirea și protecția copiilor, asigurarea unei dezvoltări fizice și mentale specifice);

elaborarea, îndeosebi pentru familiile recent constituite, de acțiuni prin care părinții să se obișnuiască cu îndatoririle ce le revin în domeniul îngrijirii și educării copiilor, relațiilor existente într-o familie, perioadele critice din viața copiilor etc.;

adoptarea de noi metode de prevenire a delincvenței juvenile, atât în textele legislative și procedurale, cât și în sistemul instituțiilor specializate de reeducare a minorilor;

intervenția oficială a statului pentru apărarea intereselor minorilor atunci când acestea sunt periclitate;

conceperea la nivel macrosocial și teritorial a unor planuri de prevenire a delincvenței juvenile, prin care să se asigure cunoașterea fenomenului, inventarierea factorilor care pot contribui la îmbunătățirea activității educative a minorilor, stabilirea responsabilităților ce revin fiecărei instituții angajate în formarea minorilor, elaborarea măsurilor ce vizează diminuarea stării infracționale, pregătirea specialiștilor în probleme de prevenire și combatere a delincvenței minorilor etc;

fundamentarea riguroasă a necesarului de case de copii, internate, cămine, creșe pe fiecare localitate și constituirea unor instituții de ocrotire medicală a copiilor cu handicap;

luarea de măsuri profilactice urgente prin care să se stopeze tentațiile tinerilor pentru consumul de substanțe halucinogene;

ajutorarea copiilor fără nici un fel de cămin sau care trăiesc în stradă, prin încadrarea lor într-o instituție specializată în acest scop.

La acest efort făcut de instituțiile publice ar trebui să se ralieze într-o mai mare măsură biserica și diversele instituții și organisme de binefacere, care, prin posibilitățile de care dispun, ar putea contribui mult mai substanțial la ajutorarea copiilor abandonați, infirmi sau fără posibilități materiale de existență.

În ceea ce privește învățământul și educația minorilor va trebui ca acest organism să se îngrijească de încadrarea tuturor copiilor de vârstă școlară în cursurile școlii generale, astfel încât toți copiii să dobândească minimul de cunoștințe necesare pentru a porni în viață. O atenție aparte va trebui acordată școlarizării copiilor proveniți din familii migratoare de țigani, care, în general, manifestă o reticență față de astfel de activități.

Învățământul și educația minorilor trebuie să se bazeze pe cultivarea valorilor fundamentale, pe însușirea și respectarea identității și tradițiilor spirituale ale poporului român. În acest sens, Ministerul Educației și Cercetării ca instituție componentă a organismului național de ocrotire și formare a minorilor, are îndatorirea de a-și revedea programele de învățământ corespunzător cerințelor științifice contemporane, adevărului istoric și valorilor democratice caracteristice statului de drept. În egală măsură, învățământul va trebui să răspundă mutațiilor socio-profesionale actuale și de perspectivă, astfel încât, simultan cu formarea unei culturi generale solide, copii să-și însușească o profesiune stabilă, să fie apți pentru a se încadra în muncă.

În prezent, mai mult ca oricând, instituțiile de învățământ trebuie să cooperez într-o mai mare măsură cu părinții, organizațiile comunitare și organismele care fac parte din sistemul educativ al societății, iar în cadrul strategiei de formare a minorilor, un rol deosebit trebuie să îl dețină și activitatea de informare generală, de orientare medicală, astfel încât școala să fie una din primele instituții care să intervină în diagnosticarea și tratarea unor afecțiuni psihice și fizice. De asemenea, este necesar ca în colaborare cu Ministerul Educației și Cercetări,i organismul național să elaboreze programe de cercetări pedagogice și didactice, să organizeze centre de perfecționare a pregătirii corpului profesoral, pentru ca activitatea formativ-educativă să dobândească valențele caracteristice etapei în care se află societatea românească.

În ceea ce privește implicarea mass-mediei în activitatea de ocrotire și formare a minorilor, se impune o mai mare penetrare a acesteia în viața și preocupările copiilor, o mai puternică activitate de explicitare a unor idei, concepte, noțiuni și cerințe ale căror sensuri sunt încă insuficient deslușite, dar fac parte din viața spirituală cotidiană. Se impune elaborarea unor măsuri de prevenție și chiar interzicerea difuzării pe posturile RTV a producțiilor pornografice, a celor care elogiază violența și furtul. Și în rândul presei, editorii trebuie să devină mai responsabili și să înțeleagă efectul negativ al publicațiilor porno și sexi, renunțând la tipărirea și difuzarea lor, publicații care, pe lângă degradarea imaginii relațiilor interpersonale, contaminează deosebit de grav viața și comportamentul minorilor.

Mijloacele de informare trebuie să fie conștiente de importanța rolului pe care îl au, de responsabilitatea lor pe plan social și de influența pe care o exercită asupra psihicului minorului, trebuind să-și pună puterea de influențare în sprijinul prevenirii comiterii unor infracțiuni, difuzând în acest sens mesaje morale, coerente și convingătoare.

Ministerul Justiției, Parchetul General și Ministerul Administrației și Internelor vor trebui să-și conceapă noi instituții prin care să aplice politica penală în rândul minorilor. Avem în vedere constituirea unor tribunale ale căror clădiri să fie total separate de celelalte, instituții care să se ocupe în exclusivitate de judecarea diverselor fapte săvârșite de minori. Tribunalele specializate pe probleme de minori, alcătuite din judecători cu pasiune în acest domeniu, vor trebui să beneficieze de o pregătire specială pentru ca hotărârile pe care le vor adopta să corespundă în primul rând principiilor directoare ale Națiunilor Unite pentru prevenirea delincvenței juvenile, numite Principiile directoare de la Riad.

De asemenea, va trebui proiectat un nou sistem de tratament al minorilor internați în unitățile speciale de reeducare, în conformitate cu legislația internațională referitoare la protecția minorilor privați de liberate, prin care să se aibă în vedere modalitățile de tratare a minorilor în stare de arest sau în așteptarea judecății, conținutul dosarelor judiciare, înmatricularea și transferul în și din locul de detenție, clasarea și plasamentul postdetenție etc.

În același timp, un studiu atent va trebui să dimensioneze cu mai multă exactitate numărul centrelor de reeducare ce trebuie constituite pentru a oferi condiții corespunzătoare de detenție, de cazare, hrană și educație, supraveghere și formare profesională. Se consideră că menținerea în continuare doar a două centre de reeducare a minorilor nu este de natură să soluționeze problemele grave ce se ridică în rândul acestei numeroase categorii de populație. Ambele centre de reeducare, de la Găiești și de la Târgu-Ocna, funcționează în prezent cu mult peste capacitatea de cazare, hrană, instrucție și educație, în cadrul lor găsindu-se alături de infractori primari, recidiviști și delincvenți care au comis fapte deosebit de grave, pe cei care au comis infracțiuni mărunte.

Cu mult sub nivelul așteptărilor se prezintă și cele trei școli aparținând Secretariatului de Stat pentru handicapați, care practic nu beneficiază încă de o definire clară a statului și rolului lor în societate. Rezultatele obținute în cazul lor sunt nesatisfăcătoare, constatându-se că majoritatea infractorilor care ajung la centrele de reeducare sau în penitenciar, au trecut de mai multe ori prin astfel de școli.

Se impun o regândire și o reconsiderare a concepției de organizare a centrelor de primire a minorilor, atât sub aspectul tutelării lor, cât mai ales a funcționării și utilității lor sociale. Se cuvine și o analiză mai atentă a calității cadrelor didactice ce formează personalul acestor centre, pentru a preîntâmpina cazurile de iresponsabilitate sau incompetență. În același timp și statul ar trebui să facă un efort material mai mare, în vederea dotării corespunzătoare și a bunei funcționări a lor, cu atât mai mult cu cât, în prezent, centrele de primire își desfășoară activitatea în condiții improprii, chiar deosebit de vitrege.

Într-o perspectivă cât mai apropiată va trebui ca și poliția să-și proiecteze un sistem propriu de lucru cu minori. Se va avea în vedere studierea posibilităților de creare pe lângă unitățile locale de poliție a unor formațiuni specializate pe probleme de minori, formațiuni care să fie încadrate cu cadre tinere, cu pregătire superioară, de regulă absolvenți ai facultăților de pedagogie, filologie, psihologie, sociologie etc., care doresc să practice o astfel de muncă, cu aptitudini și pasiune pentru activitatea cu minorii.

Se apreciază că este necesar ca fiecare dintre aceste formațiuni nou constituite să beneficieze de un sediu propriu, de condiții specifice de lucru cu minorii aduși pentru cercetări, de posibilități de detenție cu totul diferite de cele existente în arestul poliției și de separare a minorilor infractori primari. Astfel, se speră să apară rezultate mai bune comparativ cu cele obținute în prezent, când numărul celor implicați în astfel de activități este total insuficient.

Formațiunile din poliție specializate pe minori vor conlucra optim cu serviciile existente în cadrul parchetelor și vor primi sprijin calificat din partea instituțiilor cu răspunderi legate de formarea și educarea copiilor cu comportament deviant (unități sanitare, comisii locale de autoritate tutelară, centre de expertiză psihiatrică, unități de cercetare a problemelor tinerilor). Se cer din partea tuturor acestor instituții eforturi de cunoaștere, chiar de individualizare a fiecărui potențial caz, astfel încât intervenția să se facă în timp util, în faza de ocrotire și prevenție și nicidecum în cea de sancționare.

În concluzie, se observă că prezentul proiect de ocrotire a minorilor, propus de cercetătorii criminologi, reușește să creioneze câteva dintre principalele obiective care s-ar impune să fie avute în vedere în viitor, astfel încât problematica grijii față de minori, a prevenirii și combaterii stării infracționale în rândurile acestei categorii de populație să dobândească valențele unei acțiuni unitare și riguroase. Fără îndoială că, în condițiile în care vor fi elaborate norme concrete pentru fiecare instituție în parte, iar conducerea acestei acțiuni va dobândi prerogativele unei misiuni guvernamentale de primă mărime socială, fenomenul delincvenței juvenile se va atenua.

3. Bazele legislative ale sistemului de reeducare a minorului infractor în țara noastră

Elaborarea cadrului de reglementări a sistemului de reeducare a minorului infractor este rezultatul unui îndelungat proces istoric. De-a lungul timpului, legiutorii s-au preocupat să găsească soluții prin care, cu ajutorul legii, să prevină și să combată acele manifestări ale minorilor care aduceau atingere sau puneau în pericol valorile sociale fundamentale ale societății5. De asemenea, legiutorii s-au aplecat cu înțelegere și asupra situației particulare în care se află acești infractori aflați la o vârstă fragedă, căci, spre deosebire de persoana adultă, care dispune, mai mult sau mai puțin, singură de soarta sa, minorul este, de regulă, o persoană dependentă de membrii familiei sau de persoanele care îl îngrijesc, comportarea sa fiind hotărâtor influențată de educația primită din partea persoanelor de care el depinde6.

În aceste condiții, măsurile menite să se opună comportării antisociale a minorilor trebuie să urmărească mai întâi un scop preventiv (prevenție preinfracțională), acționându-se în vederea ocrotirii minorilor expuși să devină infractori, iar după ce minorii au comis fapte penale, se impun măsuri care să îmbine severitatea sancțiunii penale cu grija pentru reeducarea lor (prevenție postinfracțională)7.

În continuare, prezentăm modul de înfăptuire a cadrului legal de reeducare a minorilor infractori în diferite etape istorice ale societății românești, și anume, până la Codul penal din 1936, apoi din acest moment și până la Codul penal din 1968 și, în final, prezentarea sistemului de reeducare a minorilor de la 1968 până la Codul penal din 2004 (până în prezent).

A. Evoluția sistemului de reeducare a minorilor infractori până la Codul penal din 1936

Procesul de apariție a unor reglementări privind regimul de reeducare a minorilor poate fi urmărit din cele mai vechi timpuri.

Astfel, în dreptul antic au apărut diferențieri de tratament între minori și adulți. De pildă, la chinezi, minorii sub 7 ani puteau fi iertați de pedeapsă de către împărat numai dacă nu se făceau vinovați de trădare, în caz contrar fiind castrați. În Grecia antică, minorii, de asemenea, beneficiau de un regim special. Platon arată că un copil, ca și un nebun în caz de omor, putea fi exilat pe timp de un an, iar dacă încălca termenul exilului, atunci era pedepsit cu închisoarea, iar Aristotel scrie că minorul se pedepsea numai în caz de omucidere cu voință8.

Dreptul roman din epoca celor 12 Table (sec. V î.Hr.) constituie un progres în ceea ce privește condiția juridică a minorului delincvent; legea romană distingea între impuber și puber, stabilind că primul are o răspundere diminuată (pubertatea era fixată pentru băieți la 14 ani, iar pentru fete la 12 ani). De exemplu, dacă puberul, în caz de furt, putea fi omorât de către victimă după ce era bătut cu nuiele, impuberul, pentru aceiași faptă era doar bătut și trebuia să plătească despăgubiri prin cei care exercitau autoritatea părintească asupra lui9.

Legiuirea lui Iustinian prevedea că până la vârsta de 7 ani minorul era considerat incapabil și, deci, nu răspundea penal. Între 7-14 ani răspundea numai dacă a săvârșit fapta cu pricepere; la 18 ani era considerat la vârsta tinereții pline, dar numai după 25 de ani era asimilat cu adultul10.

Și legiuirile barbare stabilesc limite de vârstă care să diferențieze pe minorul delincvent de cel nedelincvent, și anume limita de 12 ani până la care minorul nu răspunde penal. În dreptul canonic această limită este de 7 ani.

Se observă, așadar, că reglementările de mai sus vizau, deopotrivă, scoaterea perioadei copilăriei din sfera incidenței penale, aplicarea unor pedepse mai ușoare pentru delincvenții minori, ca și o gradare a lor în funcție de fiecare etapă a vieții. Pedepsele interveneau doar în cazul faptelor sancționate de dreptul public, iar delictele cu caracter privat, cădeau sub incidența lui „pater familias”11.

Primele legiuiri românești

Cele dintâi texte legale românești care se referă la minori au fost „Cartea Românească de Învățătură” a lui Vasile Lupu de la 1646 în Moldova și „Îndreptarea Legii” a lui Matei Basarab de la 1652 în Muntenia. Minoritatea este tratată printre cauzele care apără de pedeapsă sau micșorează pedeapsa; de exemplu, pravila lui Matei Basarab prevedea: „coconii de tot și cu totul, se iartă, de orice greșeală ar greși”, – „cocon” însemnând până la al șaptelea an de vârstă; de la 7 ani și până la pubertate (14 ani la băieți și 12 ani la fete), minorilor li se aplicau pedepse mai ușoare12. În cazul când minorii săvârșeau fapte deosebit de grave (erezia, paricidul etc.), ei erau sancționați la fel ca majorii13.

După vechile pravile românești, a apărut Codul lui Constantin Armenopol, în care minoritatea constituia, de asemenea, o cauză de reducere sau de înlocuire a pedepsei, chiar și pentru infracțiunea de omor. Astfel, în cazul unui individ vinovat de infracțiunea de omor (faptă pentru care se prevedea pedeapsa cu tăierea mâinii), în urma judecății boierilor, fiindcă făptuitorul era minor, „netrecut la vârsta legiuită”, s-au propus doi ani de ocnă14.

Un regres l-a reprezentat „Manualul juridic” al lui Andronache Donici (apărut în 1814, în Moldova), în care se arată că pentru astfel de infracțiuni, minorii nu erau scutiți de pedeapsa capitală, căci „cel ce de bună voie e ucigaș, după lege se pedepsește de cap (corp), orice vârstă ar fi”15 . Se pare că și în cazul altor infracțiuni, potrivit acestei legislații, minorii ce depășeau vârsta de 7 ani trebuiau să suporte aceiași pedeapsă ca majorii.

În Țara Românească, aproximativ în aceiași perioadă (1818), intră în vigoare Legiuirea lui Caragea, care, în cărțile V și VI, cuprindea reglementări complexe ale regimului minorilor delincvenți și mult mai nuanțate. Ca și în celelalte legiuiri, și în cea de față minoritatea păstrează aceiași structură, sub raportul etapelor de vârstă, cu o particularitate, și anume nevârstnicii de la 20 la 25 de ani puteau cere domnitorului, în anumite condiții, iertarea pedepsei. Această prevedere a pregătit terenul unei modificări a legii, potrivit căreia minoritatea s-a oprit la 20 de ani. Până la 7 ani minorul nu răspundea penal. Între 7 și 14 ani ”se osândește după împrejurări, ori la bătaie sau la închisoare în vreo mănăstire, nici mai mult de 5 ani, nici mai puțin de unul”. Pentru fiii de boieri se înlocuia bătaia cu încredințarea lor părinților sau epitropilor, ceea ce oglindea inegalitatea minorilor în fața legii. De la 14-20 de ani, pentru infracțiunile pedepsite cu moartea sau ocna, minorii erau pedepsite cu închisoarea între doi și zece ani. Dacă infracțiunea era pedepsită cu bătaia, cu biciul sau cu toiege, minorului i se dădea a treia parte din lovituri cu nuiele16.

Primele legiuiri moderne românești

Primele opere legislative care marchează un pas important spre trecerea la codurile penale moderne sunt „Condica Criminalicească” a lui Ion Sandu Sturdza din 1826, în Moldova, inspirată după Codul penal austriac din 1803, și „Condica Criminală” sau „Codul penal” a lui Barbu Știrbei din 1852(1853), care se apropie de codurile penale moderne, în special de Codul penal francez din 1810.

Concepția modernă a Codului penal al lui Barbu Știrbei se oglindește, mai ales, în reglementările pentru minori. Limita de vârstă de la care începe răspunderea penală a acestora se ridică la 8 ani, iar între 8-15 ani minorii puteau fi pedepsiți cu închisoarea numai dac[ se dovedește că „acuzatul a lucrat cu pricepere” (art. 55). Înțelesul acestui text se referă la noțiunea de „discernământ”, care încă nu fusese adoptată ca neologism în limbajul juridic al epocii. Durata pedepsei, pentru cazul în care se făcea dovada afirmației anterioare, era de la 3 luni la 3 ani, iar dacă se dovedea că minorii din această categorie de vârstă au lucrat „fără pricepere și fără cugetare”, ei erau încredințați părinților pentru îngrijire și supraveghere și răspunderea lor civilă17. Această din urmă măsură devine o soluție legislativă cu caracter general, operând în beneficiul tuturor minorilor aflați în situația menționată și, de asemenea această instituție a încredințării minorului va cunoaște o foarte mare dezvoltare în întregul sistem de ocrotire românesc. În legătură cu cea de-a treia categorie de vârstă a minorilor (15-21 de ani), codul stabilea răspunderea penală necondiționată.

O altă reglementare importantă a fost aceea care se referă la separarea minorilor de majori în închisori, măsură luată prin „Regulamentul de organizare a serviciului stabilimentelor penitenciare și de binefacere din România” din 1862 și „Regulamentul general pentru aresturile districtuale din toată țara” din 1864. Ele vor rămâne în vigoare până în 1874, când a fost adoptată „Legea asupra regimului închisorilor” și a fost elaborat și aplicat „Regulamentul general al casei centrale de corecțiune pentru minori”. Regulamentul din 1862, prin art.7 și 8, prevedea, pentru prima oară, înființarea unui penitenciar deosebit, „penitenciarul nevârstnicilor”, pentru minori de la 8 la 20 de ani, iar legea și regulamentul din 1874 au creat așa-numitele „case de educație corecțională”, atât pentru infractorii minori între 8 și 20 de ani care acționaseră cu discernământ cât și pentru cei care nu împliniseră vârsta de 8 ani și săvârșiseră fapte prevăzute de legea penală. În ambele tipuri de instituții minorii trebuiau să efectueze munci agricole, fiind pregătiți ca ucenici într-o meserie. Un învățător trebuia să-i învețe pe minorii analfabeți să scrie, să citească și să facă operații elementare, predând, în paralel, noțiuni de geografie și istorie națională. Preotul trebuia să oficieze slujbe religioase și să desfășoare o activitate de educație religioasă, iar serviciul sanitar era încredințat unui medic18.

Regulamentul din 1862 și Legea regimului închisorilor din 1874 prevăd și o serie de măsuri destinate asistenței minorilor după executarea pedepsei (asistență postpenală), cu scopul reintegrării sociale a acestora. Astfel, administrația închisorilor avea nu numai dreptul, ci și obligația de a-l supraveghea și de a-l asista pe cel care executase pedeapsa, pe o perioadă stabilită prin hotărâre judecătorească de condamnare. De asemenea, aceeași instituție era obligată să-l încredințeze pe minor unor agricultori care prezentau garanții morale, iar dacă minorul depășise vârsta de 20 de ani, trebuiau să-l așeze pe pământurile necultivate cu îndatorirea de a le lucra și cultiva după obiceiul locului. În același sens, era prevăzută și înființarea unor societăți de patronaj cu scop de binefacere și asistență morală și materială19.

S-a arătat că atât Legea și regulamentul din 1874, cât și măsurile preconizate în materie de patronaj au fost aplicate în practică într-o foarte mică măsură și în mod inconsecvent, deși ele reprezentau un cadrul legal modern pentru acea dată în materie de executare a pedepselor și reeducare sau asistență a minorilor infractori sau în pericol moral. Singurul element novator a fost înființarea, pentru întâia oară, a unei închisori pentru minori la mănăstirea Cernica, care după mai multe mutări succesive datorate spațiului neîncăpător, s-a stabilit, din 1883, la mănăstirea Mislea, care avea să și rămână singura închisoare pentru minori la noi în țară până la primul război mondial.

În ciuda acestor critici, codurile penale românești moderne consacră principii fundamentale: individualizarea pedepsei, neresponsabilitatea sau responsabilitatea atenuată a minorului delincvent și, de asemeni, inițiază crearea unei jurisdicții speciale pentru minorii delincvenți, separarea minorilor de majori în închisori și stabilirea pentru cei dintâi a unui regim diferit, precum și introducerea unor măsuri de siguranță sau educative.

Codul penal din 1864 (primul Cod penal român)

Schimbările politice și social-economice care au intervenit în Principatele Române – ca urmare a realizării actului Unirii de la 24 ianuarie 1859 – au stimulat eforturile pentru primenirea reglementărilor penale20.

Primul Cod penal român a fost adoptat în 1864 și a intrat în vigoare la 1 mai 1865 sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, punându-se capăt diversității teritoriale în materie penală la noi în țară. El a fost inspirat din Codul penal francez de la 1810, din Codul penal prusian de la 1851, într-o oarecare măsură, din cel german, ca și din cele două coduri penale existente în principate, pe care le înlocuiește (Codul penal de la 1826 din Moldova, numit Codul lui Ion Sandu Sturdza și Codul penal de la 1852 din Muntenia, numit codul lui Barbu Știrbei).

Codul reglementează tratamentul penal al minorilor în Titlul VI: „Despre cauzele care apără de pedeapsă sau micșorează pedeapsa” (art.61-65) și distinge trei perioade în viața minorului, din punctul de vedere al legii penale, făcând din minoritate – ca aproape toate celelalte coduri – când o cauză de incapacitate penală, când o cauză legală de atenuare a pedepsei.

Potrivit art. 61, până la vârsta de 8 ani, minorul nu răspunde penal, beneficiind de o cauză absolută de incapacitate penală (prezumție absolută).

Între 8-15 ani răspunderea penală fiind subordonată priceperii, minoritatea este fie o cauză de incapacitate penală când minorul a lucrat fără pricepere, fie o cauză de atenuare a pedepsei când acesta a lucrat cu pricepere (art.62). Pentru această grupă de vârstă lipsa de pricepere se prezumă (prezumție relativă), putându-se face proba contrarie. Menționăm că noțiunea de „pricepere” desemnează, de fapt, discernământul. În prima situație – minorul a lucrat fără pricepere – minorii vor fi încredințați părinților pentru supraveghere și educare sau vor fi trimiși într-o mănăstire, pe un timp determinat, prin hotărâre judecătorească, fără ca prin aceasta să se depășească 20 de ani. În cea de-a doua situație – minorul a lucrat cu pricepere –instanța va reduce pedeapsa, conform art. 63, în felul următor: dacă infracțiunea era sancționată cu muncă silnică pe viață sau pe o durată limitată, minorul va fi pedepsit numai cu închisoarea de la 3 la 15 ani. În celelalte cazuri, limitele pedepsei închisorii se vor reduce cu cel puțin 1/3 sau cel mult 1/2 din durat prevăzută de lege pentru fapta respectivă.

Minorii din cea de-a treia categorie de vârstă (15-20 de ani) vor beneficia de aceeași atenuare a pedepsei, conform art. 63, ei răspunzând penal necondiționat.

Pedeapsa ar trebui să fie executată, potrivit art. 64 C.pen., într-un stabiliment anume destinat sau într-o parte separată a închisorii corecționale. Deși intenția legiuitorului a fost bună, ea nu și-a găsit soluționarea practică din lipsa unor astfel de posibilități, minorii continuând să stea împreună cu ceilalți condamnați, fiind supuși astfel influențelor nocive ale mediului penitenciar, sursă permanentă de recidivă.

Prin urmare, Codul penal din 1864 introduce pentru delincvenții minori numai pedeapsa cu închisoarea, nu și munca silnică sau recluziunea, care erau pedepse ce se aplicau numai adulților. Deci, regimul de executare a sancțiunii este mai blând, deși nu se prevedeau măsurile de siguranță sau măsurile educative, ca alternative la aplicarea pedepsei cu închisoarea21.

În ceea ce privește Codul de procedură penală din 1864, acesta nu prevedea instanțe și proceduri speciale de judecată pentru minorii infractori. Regimul executării pedepsei cu închisoarea de către aceștia nu s-a deosebit multă vreme de cel al condamnaților adulți. El se caracterizează printr-un mod inuman de detenție în locuri sau încăperi insalubre. Această situație era generală în Europa sau, cel puțin în multe state europene, deoarece mișcarea filantropică și umanitară, începută în secolul XVIII și continuată în secolul XIX, în unele țări de pe continentul nostru, nu a avut consecințele dorite decât mult mai târziu22.

După adoptarea legii referitoare la regimul închisorilor și a Regulamentului general al Casei Centrale de Corecțiune pentru minori, ambele în 1874, – texte de lege pe care le-am dezbătut în paragraful anterior – care au înlesnit drumul spre un regim juridic special al minorilor delincvenți, au apărut și alte inițiative în legătură cu organizarea de instituții de reeducare a minorilor infractori. Astfel, în 1914 a luat ființă la Mălureni (Argeș) o casă de corecție (colonie disciplinară), care se ocupa de vagabonzii și cerșetorii minori din București. Apoi, în 1919, și-a început activitatea la Gherla (Ardeal) primul Institut de educație corectivă de la noi (înființat în 1886), care era organizat pentru minorii de ambele sexe, fiecare având o clădire separată. În aceeași perioadă la Iași, se desfășoară o adevărată campanie în vederea înființării unor școli speciale pentru copiii cu rele porniri, abia după război începându-și activitatea prima școală la mănăstirea Bistrița (lângă Piatra Neamț), ca urmare și a acțiunilor depuse de „Societatea Ocrotirea copiilor” (înființată în 1910). De asemenea, tot în această perioadă, se adoptă „Legea pentru înfrângerea vagabondajului și cerșetoriei și pentru protecția copiilor”, în 1921, în baza căreia se înființează școli de îndreptare și ocrotire și a unor colonii de muncă pentru minorii vagabonzi și cerșetori între 10 și 18 ani, precum și birouri de triaj (în 1927, existau în toată țara 24 de astfel de birouri), care să asigure depistarea urgentă, cercetarea și înaintarea cauzelor pentru judecare etc. În fine, în 1929, intră în vigoare „Legea asupra închisorilor și institutelor preventive”, care creează institute corecționale pentru minorii părăsiți, vagabonzi, întârziați mintal sau cu purtări rele, în cadrul regimului adoptat de ele remarcându-se obligativitatea învățământului și calificarea într-o meserie.

B. Evoluția sistemului de reeducare a minorilor infractori de la adoptarea Codului penal din 1936 până la Codul penal din 1968

Codul penal din 1936

Codul penal din 1936 încheie procesul de unificare a dreptului penal în țara noastră după unificarea politică din 1918.

Sediul materiei privind tratarea minorilor infractori în Codul penal din 1936 este în Titlul VII: „Cauzele care apără de răspunderea penală sau o micșorează”, Secțiunea IX: „Minoritatea”, art. 138-153, iar în Codul de procedură penală, în Cartea VI, „Proceduri speciale și măsuri de interes public”, Secțiunea I, „Instanțele și procedura pentru judecarea infractorilor minori”.

Astfel, potrivit art. 138 C. pen., starea de minorat era stabilită până la 19 ani, iar pragul răspunderii penale era fixat la 14 ani. Pentru prima oară în legislația penală din țara noastră se stabilesc perioadele care alcătuiesc minoritatea penală, și anume, se disting două perioade: copilăria, pentru minorul care nu a împlinit 14 ani, și adolescența, între 14-19 ani.

Criteriu discernământului din Codul penal din 1936 înlocuiește criteriul priceperii din Codul penal român din 1864 și stabilește răspunderea penală. Potrivit art. 139 din Codul penal din 1936, copilul nu este responsabil și, de asemenea, nu este responsabil adolescentul pentru infracțiunea săvârșită, afară de cazul când se dovedește că în momentul săvârșirii a lucrat cu discernământ. Pentru prima dată în legislația penală din țara noastră au fost stabilite criterii precise, în funcție de care instanța determina discernământul și individualizarea juridică a sancțiunii. Astfel, potrivit aceluiași articol, instanța era obligată să constate faptul și modul cum a fost săvârșită fapta, luând informații asupra stării fizice și morale a antecedentelor copilului sau adolescentului, asupra condițiilor în care a trăit, asupra situației morale și materiale a familiei, iar când există îndoieli asupra stării fizice sau mentale a copilului sau adolescentului, se procedează la o expertiză medicală.

Pentru aceștia din urmă (copilul și adolescentul, care a lucrat fără discernământ), pe baza informațiilor obținute conform art. 139 C. pen., instanța poate lua una dintre măsurile corective și educative, prevăzute în art. 140 C. pen. Așadar, instanța îl poate încredința familiei, căreia îi atrage atenția ca pe viitor să-l aibă în deosebită supraveghere, încunoștiințând și școala pentru a-l dojeni sau lua măsurile disciplinare prevăzute de regulamentele școlare. În absența familiei sau dacă aceasta nu prezintă garanții suficiente de moralitate, instanța putea încredința minorul unei rude mai apropiate, care ar primi sarcina de a-l supraveghea. În lipsa și a acestei rude, se putea încredința minorul unei persoane onorabile, unei societăți de patronaj sau unei instituții publice sau private, autorizată de stat pentru acest scop și numai dacă atari persoane sau instituții ar accepta. Când nici una dintre aceste măsuri, din diverse motive, nu se putea aplica, atunci instanța putea decide ca educația copilului sau adolescentului să fie încredințată institutului de educație corectivă.

În cazul când copilul sau adolescentul era încredințat familiei, unei persoane sau instituții de binefacere, el putea fi pus și sub regimul libertății supravegheate.

Se observă că aceste sancțiuni de drept penal constituie o diversificare, față de Codul penal din 1864, a măsurilor cu caracter de ocrotire pentru minorii care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar nu sunt răspunzători datorită lipsei prezumate a discernământului.

Potrivit art. 141, dacă copilul sau adolescentul săvârșea noi infracțiuni, instanța putea lua față de acesta numai măsură internării sau încredințării unui institut de educație corectivă, toate aceste măsuri încetând de drept atunci când minorul devenea major din punct de vedere civil, adică la împlinirea vârstei de 21 de ani (art. 142 C. pen.). Atunci când minorul, față de care urma să se ia măsurile respective era găsit bolnav (cu deficiențe – anormal, întârziat etc.), art. 143 C. pen. prevedea posibilitatea de a fi trimis cu avizul unui medic specialist, într-un ospiciu, azil sau sanatoriu, unde urma să primească îngrijirea necesară până la completa lui însănătoșire, indiferent de vârsta pe care o împlinea în cursul perioadei de tratament, deci putea trece pragul vârstei de 21 de ani.

Cu privire la adolescenții între 14-19 ani pentru care instanța constată că, în momentul săvârșirii infracțiunii, au lucrat cu discernământ, art. 144 C. pen. prevede două categorii de sancțiuni, și anume: măsuri de siguranță (libertatea supravegheată și educația corectivă) și pedepse (mustrarea și închisoarea corecțională sau detențiunea simplă).

Executarea măsurilor de siguranță și a pedepselor era reglementată în articole distincte și prin acte normative speciale. În cazul delincvenților minori, măsurile de siguranță, deși își păstrau caracterul preventiv specific oricărei sancțiuni de drept penal, constau totuși în modalități autonome de reeducare care se aplicau în locul unei pedepse și se executau în condiții ce trebuiau să asigure, în principal, îndreptarea morală a făptuitorului23.

Libertatea supravegheată constituia o măsură de siguranță neprivativă de libertate și consta în lăsarea minorului în libertate timp de un an, vegheat îndeaproape, pronunțarea hotărârii amânându-se până la expirarea acestui termen. Această măsură de siguranță era considerată un termen de încercare și nu se putea pronunța contra minorului care a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate mai mare de o lună. Supravegherea era încredințată fie reprezentantului legal al minorului (părinte sau tutore), fie unei instituții publice sau privată creată în acest scop de ocrotire și binefacere, fie unei persoane de încredere care acceptă o asemenea îndatorire. Cel care a exercitat supravegherea trebuia să raporteze instanței, la expirarea termenului de încercare, comportarea minorului (art. 146 C. pen.).

În cazul în care minorul se comporta corect în perioada de încercare, acțiunea penală exercitată împotriva lui se declara stinsă prin hotărâre judecătorească. Dacă, însă, în această perioadă, comportarea nu era normală, adică se sustrăgea de la supraveghere sau ducea o viață imorală, indecentă, dezordonată sau săvârșea alte infracțiuni, persoana sau instituția însărcinată cu supravegherea lui trebuia să încunoștințeze instanța despre această situație. Dacă instanța constata că cele afirmate erau adevărate, dispunea revocarea libertății supravegheate și aplica altă măsură de siguranță, cea a educației corective, sau chiar o pedeapsă.

Educația corectivă, ca măsură de siguranță pentru minorii infractori, se pronunța atunci când instanța constata că minorul se găsea într-o stare de decădere morală, apreciere care se putea face ținând cont de antecedente, mediu de viață și natura infracțiunii săvârșite. Măsura se putea lua pe o perioadă nedeterminată, însă cel mult până la împlinirea vârstei de 21 de ani.(art. 148 C.pen.). Întrucât, prin această măsură se urmărea refacerea morală a minorului, deprinderea lui cu o viață onestă și învățarea unei meserii, executarea ei se făcea în instituții anume desemnate, în care funcționau comisii de supraveghere. Dacă, după trecerea unui an, infractorul se îndrepta, se putea hotărî punerea minorului în libertate de încercare, pe o perioadă de 2 ani. Dacă după doi ani purtarea era ireproșabilă, libertatea era definitivă, iar, în caz contrar, instanța putea dispune internarea într-un institut de educație corectivă, cel mult până la 21 de ani.

În ceea ce privește pedepsele ce puteau fi aplicate minorilor infractori, mustrarea era o pedeapsă cu executare imediată și consta în dojenirea minorului de către instanță în ședință publică și avertizarea lui că, dacă va mai săvârși o nouă infracțiune, va fi aspru pedepsit. În cazul când minorul comitea o nouă faptă penală, el era convocat în fața instanței unde trebuia să prezinte o „legitimă justificare”. În lipsa acesteia sau când mustrarea nu era ascultată cu respectul cuvenit, instanța putea schimba sancțiunea, aplicând pedeapsa închisorii corecționale sau, în materie politică, detențiunea simplă. Mustrarea nu se aplica delincvenților minori care au săvârșit o infracțiune pedepsită de lege cu privarea de libertate mai mare de un an, nici minorilor care au comis anterior o faptă penală și, față de care, s-a dispus o măsură corectivă și educativă.

Închisoarea corecțională sau detențiunea simplă erau pedepsele cele mai grave care se puteau aplica delincvenților minori și se executau în instituții de corecție speciale, cu destinația respectivă. Durata era de la 3 la 5 ani, dacă infracțiunea săvârșită de minor era pedepsită de lege cu o pedeapsă criminală și era redusă la jumătate din sancțiunea prevăzută, dacă infracțiunea săvârșită era pedepsită de lege cu închisoare corecțională sau detențiune simplă, dar maximul pedepsei nu putea depăși 3 ani. De asemenea, se prevedea că minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani, nu putea fi pedepsit în caz de crimă cu o pedeapsă mai mare de 10 ani. Trebuie subliniat faptul că pedeapsa cu închisoarea sau cu detențiunea simplă erau considerate de legiuitor ca o sancțiune de excepție în cazul minorilor, deoarece nu puteau fi pronunțate de instanță decât atunci când, în urma analizării situației de fapt, a împrejurării comiterii faptei și moralității minorului, se ajungea la concluzia că aplicarea altor măsuri nu era suficientă.

Potrivit art. 151 C.pen., instanța de judecată putea hotărî ca infractorul, după executarea a 2/3 din pedeapsă și după ce a dat dovezi de îndreptare, să beneficieze de libertate condiționată, fiind supus unei supravegheri până când pedeapsa privativă de libertate ar fi trebuit să înceteze prin executare completă. Dacă în această perioadă el avea o comportare bună, pedeapsa se considera executată. În cazul când, dimpotrivă, el nu se conforma regulilor speciale stabilite de instanța de judecată privind comportarea pe timpul libertății sau săvârșea o nouă infracțiune, măsura libertății era revocată, iar minorul era trimis din nou în institutul de corecție unde urma să execute restul de pedeapsă, timpul petrecut în libertate nescăzându-se din durata sancțiunii.

Un element de inovație în legislația penală din 1936 l-a constituit reglementarea unor forme de asistență postpenală a minorilor care au executat parțial sau în întregime, în regim de privare de libertate, o măsură de siguranță sau o pedeapsă. Astfel, art. 153 C.pen. instituie obligația administratorului locului de executare a sancțiunii de a lua, cu concursul societății pentru protecția minorilor, măsuri necesare pentru plasarea celor liberați.

În ceea ce privește Codul de procedură penală din 1936, acesta cuprindea dispoziții speciale referitoare la infractorul minor. În cadrul Titlului I, Cartea VI, intitulat „Proceduri speciale”, Capitolul I se referea exclusiv la urmărirea și judecarea infractorilor minori, prevăzând instanțe și proceduri speciale; în acest sens, infracțiunile comise de minori se judecau de instanțe speciale, numite „instanțe pentru minori” (art. 557 C.pen.), care funcționau pe lângă tribunale și pe lângă acele judecătorii din comune, investite cu aceste atribuții de Ministerul Justiției. Aceste instanțe erau compuse dintr-un singur judecător, delegat de ministrul justiției pe termen de 3 ani.

Preluând multe din ideile progresiste ale vremii și inspirat din realitățile românești, ca și din legislația altor țări, Codul penal din 1936 a introdus un regim sancționator pentru minori mult mai diversificat și, în același timp, represiv, accentul punându-se pe sancțiuni, ca mijloc de reeducare morală a infractorului.

Modificări ulterioare momentului intrării în vigoare a Codului penal și a Codului de procedură penală din 1936

La scurt timp după intrarea sa în vigoare, Codul penal din 1936 a fost supus unor importante modificări și completări în ceea ce privește regimul minorilor.

Tendințele de înăsprire a represiunii penale s-au manifestat, mai întâi, prin Legea din 24 septembrie 1938, care a schimbat intervalul de vârstă al minorității penale de la 14-19 ani la 12-18 ani, coborând deci, atât limita de vârstă a majoratului penal de la 19 la 18 ani, cât și cea a incapacității penale, de la 14 la 12 ani. Între aceste limite (12-18 ani) se situează o etapă intermediară, 12-15 ani, în care minorul răspunde penal numai dacă a lucrat cu discernământ; minorul de la 15 la 18 ani, deși răspunde penal, beneficiază de un tratament atenuat în ce privește aplicarea pedepsei. Apoi, aceeași lege a afectat și alte dispoziții referitoare la profilaxia și combaterea delincvenței juvenile prin mijloace de drept penal, și anume, a fost prevăzută posibilitatea ca , în cazul minorilor fără discernământ care au săvârșit fapte penale în stare de ebrietate, părinții acestora să fie pedepsiți, contravențional, fiind considerați infractori. De asemenea, prin aceeași lege se suprimă denumirile de „copil” și „adolescent”, fiind înlocuite cu termenul de „minor”, art. 138 prevăzând că: „minor este acela care nu a împlinit vârsta de 18 ani”, iar apoi se înlocuiește termenul de „educație corectivă” cu cel de „reeducare morală”. În același spirit de accentuare a represiunii trebuie privită și modificarea din 24 septembrie 1938 care a redus de la 16 la 15 ani vârsta de la care minorul putea fi sancționat în cazul unei fapte calificate drept crimă cu o pedeapsă de maxim 10 ani.

Agravarea pedepselor și accentuarea represiunii s-au evidențiat, apoi, prin modificările și completările aduse anumitor prevederi ale Codului penal, la data de 7 octombrie1939. Astfel, se introduce pedeapsa cu moartea și la minori, pentru infracțiuni ce interesează ordinea publică și siguranța statului (art. 144 alin ultim C.pen.). De asemenea, începând de la aceeași dată, pe o perioadă care a fost prelungită în timpul celui de-al doilea război mondial, minorul de la 12 la 15 ani, care săvârșea cu discernământ un atentat contra suveranului, familiei regale, șefilor statelor străine și demnitarilor statului, din motive care priveau exercitarea funcțiilor încredințate acestor persoane, sau comitea o tâlhărie cu omor sau un asasinat politic, era pedepsit cu închisoare corecțională de la 5 la 20 de ani.

După 23 august 1944, Codul penal român de la 1936 – republicat în anul 1948 – a făcut obiectul unor substanțiale modificări. Spre deosebire de alte țări foste socialiste, unde la scurt timp după preluarea puterii, întreaga legislație a fost abrogată (de exemplu, în URSS sau în Bulgaria), în țara noastră, sistemul de drept a fost numai modificat prin abrogarea unor norme juridice considerate necorespunzătoare intereselor noii puteri și prin elaborarea unor acte normative noi, reglementările anterioare fiind, de regulă, menținute și dându-li-se un conținut și o finalitate nouă în interesul dezvoltării și consolidării regimului24.

Dispozițiile speciale referitoare la minori au fost menținute în întregime cu prilejul republicării, în anul 1948, a Codului penal și, cu unele modificări care au intervenit ulterior, au constituit regimul special aplicabil minorilor până la intrarea în vigoare a noului Cod penal.

Între primele modificări intervenite în cod, cu implicații directe și nemijlocite asupra ocrotirii penale a minorului, menționăm Decretul, nr. 351 din 20 august1949, prin care s-a abrogat cap. V din Titlul al VI-lea, Cartea a III-a din Codul penal, intitulat „Vagabondajul și cerșetoria”, infracțiuni care vor fi reintroduse în Codul penal din anul 1957.

Prin Decretul nr. 75 din 30 august 1951, problema reeducării unor categorii de minori a fost trecută din resortul Ministerului Prev. Sociale în acela al Ministerului Afacerilor Interne. Potrivit art. 1 din acest decret „reeducarea minorilor în vârstă de la 11 la 16 ani, care din cauza lipsei de îngrijire se dedau la vagabondaj, cerșetorie, prostituție sau alte fapte, se face în colonii de educare pentru minori, organizate de Ministerul Afacerilor Interne”. Potrivit HCM nr. 1240 din 13 noiembrie 1951 privind aplicarea decretului de mai sus, în aceste colonii puteau fi trimiși „minori din casele de copii ale Ministerului Învățământului Public, care încalcă, în mod obișnuit, regulile disciplinare, dezorganizând munca în aceste case, cât și elevilor minori din școlile de învățământ elementar, care săvârșesc abateri grave…” (art. 2). Minorii puteau fi ținuți în colonii până la vârsta de 18 ani, atunci când interesul reeducării impunea acest lucru (art. 3), iar procesul reeducării avea la bază învățătura și munca în colectiv (art.4)25

Hotărârea nr. 809 a Consiliului de Miniștri din 4 iunie 1954 cu privire la ocrotirea minorilor rămași fără părinți sau lipsiți de posibilitatea de a fi crescuți în familie, prin tipurile de instituții pe care le creează configurează un sistem complex de protecție juridică a minorului. Astfel, conform art. 4 din actul normativ menționat, Ministerului Afacerilor Interne îi revine obligația de a crea în decurs de 6 luni de la intrarea în vigoare a hotărârii, puncte de primire regionale și interregionale, după necesități, spre care urmau să fie îndrumați copiii între 3-18 ani (cei sub 3 ani erau repartizați direct în „case ale copilului” din sistemul Ministerului Sănătății). Tinerii care au depășit 14 ani – cu excepția celor care erau internați în coloniile de educare din sistemul M.A.I. – erau repartizați de către aceste puncte de primire în școli profesionale sau de producție, industrie sau agricultură, organele de conducere ale acestor unități fiind obligate să-i primească la muncă, să le asigure locuință și să se îngrijească de calificarea lor26.

Prin HCM nr. 817 din 25 mai 1957 s-au creat și în coloniile de educare pentru minori din cadrul M.A.I. școli profesionale de ucenici pentru minorii ce depășeau 14 ani.

Se observă că reglementările la care ne-am referit, nu sunt inovații legislative, ci adaptări ale unor forme de protecție școlară, socială și juridică a minorului, cunoscute cu o lungă tradiție în sistemul de ocrotire românesc. În toate unitățile de ocrotire ale minorilor, munca ocupa locul de bază în ansamblul metodelor de educație și socializare, această modalitate de influențare a comportamentului căpătând valențe noi, mai ales după înființarea în țara noastră, în 1982, a Ministerului Muncii, Sănătății și Protecției Sociale, în cadrul căreia o Direcție generală se ocupa de tineri.

Revenind la sistemul sancționar al minorilor infractori, menționăm că prin Decretul nr. 3/24 din 16 iulie 1957 a fost introdus în Titlul VI intitulat „Crime și delicte contra liniștii publice” din Cartea a II a a Codului penal, un capitol nou, capitolul V, intitulat „Infracțiuni de parazitism social”, în cadrul căruia sunt reincriminate infracțiunile de vagabondaj și cerșetorie, după numai 8 ani de la abrogarea incriminării lor. Același decret incriminează și infracțiunea de practicare a prostituție prin art. 443 pe care îl introduce în Titlul XI, Cap. II privitor la infracțiunile contra bunelor moravuri.

O altă reglementare cu implicații și asupra regimului juridic al minorilor infractori, este cea introdusă printr-un nou alienat final la art. 1 C. pen., prin Decretul nr. 212 din 17 iunie 1960, care stabilea că nu constituie totuși infracțiune fapta incriminată prin lege dacă prin conținutul ei concret și prin condițiile în care a fost săvârșită nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni, fiind lipsită în mod vădit de importanță. Același decret adaugă la art. 24 C. pen., un nou alineat (alin.2) , prevăzându-se că nu se mai aplică pedeapsa cu moartea infractorului care nu împlinise 18 ani la data săvârșirii infracțiunii. De asemenea, decretul nr. 212 din 1960 a adus îmbunătățiri și dispoziției din art. 144 alin. penult.C. pen., privitor la pedeapsa pecuniară în cazul minorului, în sensul că amenda se poate aplica numai în cazul când minorul are peste 15 ani și are avere sau profesie. În aceleași condiții, minorului i se putea aplica și confiscarea averii27.

Menționăm și prevederile HCM nr. 1051 din 3 decembrie 1962, în legătură cu repartizarea în muncă a persoanelor puse sub libertate, de la locurile de deținere, act normativ care conținea dispoziții exprese cu privire la obligația unităților socialiste de a crea toate condițiile reîncadrării minorilor în viața socială.

Codul de procedură penală din 1936 – republicat la 13 februarie 1948 – a fost modificat, în anii următori, prin mai multe decrete, incluzând și aspecte referitoare la minori. În continuare, prezentăm doar câteva dintre modificările pe care le considerăm mai importante pentru problema minorilor.

Astfel, s-a modificat competența penală referitoare la minori, căci în competența instanțelor pentru minori intrau numai minorii infractori sub 15 ani, urmând ca cei care au depășit această vârstă să fie judecați de instanțele ordinare de drept comun. Prin Decretul nr. 213 din 18 iunie 1960 s-a reintrodus procedura judiciară față de minorii neinfractori, astfel încât au apărut modificări privind urmărirea și judecarea infractorilor minori: capitolul I din Titlul I, Cartea a VI-a, ce cuprindea articolele 474-494, a fost înlocuit cu capitolul I intitulat „Urmărirea și judecarea minorilor infractori, precum și ocrotirea minorilor neinfractori”, care cuprindea art. 474-489.

C. Evoluția sistemului de reeducare a minorilor infractori de la adoptarea Codului penal din 1968 până în prezent

Codul penal și Codul de procedură penală din 1968

La 1 ianuarie 1969 a intrat în vigoare un nou Cod penal, al treilea în legislația penală modernă românească. Codul renunța la împărțirea tripartită a infracțiunilor în crime delicte și contravenții, împărțire întâlnită atât în Codul penal din 1864 cât și în cel din 1936, și a adoptat conceptul generic de „infracțiune” pentru toate faptele care întrunesc anumite condiții sau caracteristic obiective și subiective, prevăzute de legea penală. Contravențiile au fost scoase de sub incidența legii penale și considerate abateri care fac parte din sfera dreptului administrativ.

De asemenea, în Codul penal din 1968 nu se mai regăsește diviziunea infracțiunilor în infracțiuni de drept comun și infracțiuni politice, căreia îi corespunde un sistem diferențiat de executare a pedepselor în funcție de gravitatea faptelor.

Cu toate acestea, Codul penal din 1968, reprezintă un cadru legal novator – după cum vom arăta în cele ce urmează – nu numai în raport cu legislația anterioară din țara noastră, ci și cu codurile penale din țările europene, care rămân atașate sistemului tradițional inspirat de modelul francez de la începutul secolului al XIX-lea 28. Codul penal de la 1968 exprimă o profundă și sensibilă gândire românească, noua lege penală având meritul de a nu fi dat la o parte, ci de a fi menținut și sintetizat în structura reglementărilor sale ceea ce timpul a validat ca fiind mai valoros în domeniu29. Prin consacrarea unor principii de politică penală modernă, această lege reușește să se detașeze, în mare măsură, de ideologia sub influența căreia a fost elaborată30.

Față de reglementarea anterioară (în Codul penal din 1936, minoritatea era tratată în titlul privind „Cauzele care apără de răspundere penală sau o micșorează) , noul cod înregistrează un progres, constituindu-se un titlu separat (titlul V din Partea Generală), intitulat „Minoritatea”. Deci, legiuitorul nu a mai considerat starea de minorat ca pe o scuză atenuantă, concretizată prin aplicarea unor reduceri la pedepsele prevăzute de lege, ci, potrivit noii reglementări, minoritatea este una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, neconstituind infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal (art. 50 C.pen.).

Elementul cu adevărat nou al Codului penal din 1968 îl constituie scoaterea minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani și a celui care a acționat fără discernământ de sub incidența legii penale. Astfel, sunt prevăzute trei categorii de vârstă cu dispoziții specifice pentru fiecare dintre ele (art. 99 C.pen).

Din prima categorie fac parte minorii sub 14 ani, care, fiind considerați a nu avea capacitatea psiho-fizică necesară înțelegerii consecințelor faptelor lor, nu răspund penal. Această incapacitate apreciată a fi normală în raport cu stadiul de maturizare psihică în care se află, în general, personalitatea la vârsta menționată, constituie o prezumție absolută și, ca atare, ea nu poate fi înlăturată prin proba contrară oricât de dezvoltați fizic și psihic s-ar dovedi unii dintre făptuitorii minori care nu au împlinit vârsta de 14 ani31.

A doua categorie privește minorii în vârstă de la 14 la 16 ani a căror responsabilitate penală, fiind condiționată de discernământ, beneficiază de prezumția legală de incapacitate penală, prezumție care poate fi înlăturată dacă prin proba contrarie, se demonstrează existența discernământului în momentul comiterii faptei. Așadar, subiectul activ al infracțiunii poate fi numai minorul cu discernământ32.

În fine, a treia categorie include pe minorii în vârstă de la 16 la 18 ani, considerați a avea, în mod absolut, capacitate penală. Caracterul absolut se limitează însă numai la efectele prezumției legale (nu se poate face proba contrarie), pe baza căreia minorul care a împlinit 16 ani este socotit ca având răspundere penală. Acest caracter nu exclude pentru minor posibilitatea pe care o au făptuitorii majori, de a dovedi că se găsesc în vreuna din situațiile prevăzute de art. 48-49 C.pen. (stări patologice sau anormale), care, constituind cauze de înlăturare a capacității penale a făptuitorului, exclud și răspunderea penală33.

Dacă minorul între 14 și 18 ani, în momentul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală suferea de tulburări psihice care i-au afectat grav capacitatea de acțiune ori inacțiune, vor opera dispozițiile din art. 48 C.pen. și nu cele din art. 50 C.pen., deoarece „cauzele de iresponsabilitate au prioritate față de cele privind minoritatea”34.

Sistemul sancționator special prevăzut pentru minori în Codul penal din 1968 (Titlul V, art. 99-110) este un sistem mixt, format din măsuri educative (mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare, internarea într-un institut medical educativ – revocabile sau înlocuibile cu alte măsuri în funcție de evoluția comportamentului minorului) și pedepse. Printr-o dispoziție explicită (art. 100 alin. 2 C.pen.) s-a acordat prioritate măsurilor educative, pedeapsa aplicându-se numai dacă se apreciază că luarea celor dintâi măsuri nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.

Superioritatea sistemului sancționator actual pentru minori mai rezultă și din faptul că în timp ce în Codul penal anterior măsurile erau denumite impropriu „de siguranță”, mustrarea era inclusă în rândul pedepselor, iar libertatea supravegheată determina amânarea soluționării laturii penale a cauzei (aceasta avea loc numai după trecerea perioadei de libertate supravegheată), noul Cod penal denumește exact măsurile, ca fiind educative, situează mustrarea în rândul lor, acordându-i astfel adevăratul ei caracter de măsură menită să contribuie la reeducarea minorului și să prevină săvârșirea unor fapte antisociale de către aceasta35. De asemenea, libertatea supravegheată nu mai are ca efect amânarea judecării cauzei, deoarece pronunțarea ei constituie însăși soluția dată acesteia.

Prin Codul de procedură penală, adoptat la 12 noiembrie 1968 și intrat în vigoare, ca de altfel și Codul penal, la 1 ianuarie 1969, s-au adus perfecționări reglementărilor de drept procesual penal privitoare la urmărirea și judecarea minorilor delincvenți. Prin conținutul, dispozițiile speciale procesual – penale stabilite în cod (Titlul IV, Capitolul II – intitulat „Procedura în cauzele cu minori infractori” – art. 480-493), asigură, în ansamblu, garanții procesuale suplimentare în vederea realizării unei cercetări temeinice și complete a cauzelor cu minori și a unui climat educativ necesar pe întreg parcursul procesului penal. Se remarcă și dispoziția care prevede că acțiunea civilă se exercită din oficiu când cel vătămat este minor (art. 17 C. pr. pen.).

Experiența a demonstrat că în procesul complex al recuperării sociale și morale a minorului delincvent, faza de judecată reprezintă un moment care, în fapt, influențează în cea mai mare măsură etapa care urmează executării hotărârii instanței. O sancțiune poate fi la fel de nepotrivită atunci când este prea severă, în raport cu multitudinea de factori care definesc personalitatea minorului delincvent, cu gravitatea faptei comise etc., ca și atunci când această sancțiune este prea blândă în raport cu aceleași elemente, soluție care poate duce la subaprecierea de către minor a gravității faptelor comise de el, și, în final, la șanse mai mici de reeducare și prevenție specială. Așa cum sunt ele prevăzute în Codul penal din 1968 de către instanța de judecată, opera de dozare și individualizare a sancțiunilor de drept penal pentru minori, constituie un factor important în ansamblul măsurilor statului în vederea recuperării morale și sociale a minorului delincvent36.

Dispoziții ulterioare momentului intrării în vigoare a Codului penal din 1968

Unele reglementări privitoare la minori s-au adoptat (pe lângă Codul penal) și prin Legea nr. 23 din 18 februarie 1969 privind executarea pedepselor. În această lege (art. 6) se prevede că minorii condamnați la închisoare vor fi supuși în timpul executării pedepsei unei acțiuni de reeducare deosebite, vor continua învățământul general obligatoriu – dacă mai au de executat cel puțin 6 luni de închisoare – și li se va asigura posibilitatea de a dobândi o pregătire profesională potrivit gradului de școlarizare și a aptitudinilor lor37 .

Un alt act normativ referitor la regimul sancționator al minorilor este Decretul nr. 545 din 30 decembrie 1972- devenit Legea nr. 13/1973 – privind executarea măsurii educative a internării minorilor infractori într-un centru de reeducare. Printre măsurile prevăzute de acest decret subliniem cele referitoare la instruirea și calificarea minorului aflat într-un centru de reeducare, în școlile profesionale sau în cadrul cursurilor de calificare ale întreprinderilor sau comitetelor executive ale Consiliilor populare (art.10), ca și posibilitatea creată minorilor merituoși din acele instituții de reeducare de a se prezenta la examenul de admitere la oricare liceu din localitate și de a frecventa astfel de cursuri, inclusiv asigurarea întreținerii lor ca și a celor care ar fi urmat de studii superioare și după liberare. Decretul mai prevedea un sistem de patronare a centrelor de reeducare de către întreprinderile în care se calificau minorii și care urma să contribuie la sporirea eficienței muncii educative și a calității calificării în meseriile existente în centrele de reeducare38 .

În cadrul sistemului sancționator al minorilor se înscriu și noile modalități de executare a sancțiunii prin muncă, fără privare de libertate, inclusiv pentru minorii ce depășesc 16 ani, introduse pentru prima oară în Codul nostru penal (Cap. V) prin Legea nr. 6 din aprilie 1973. Ideea de bază a acestui act normativ era că societatea avea datoria să preia, prin colectivele de muncă din unitățile economice și din școli, reeducarea minorilor care au săvârșit fapte penale ce nu prezentau un grad ridicat de pericol social. Din aceeași concepție a izvorât Decretul nr. 115/1977, pe baza căruia toți minorii condamnați la pedeapsa închisorii au fost puși în libertate de la locurile de detenție. De asemenea, potrivit Decretului nr. 147/1977, au fost eliberați și minorii din centrele de reeducare, luându-se totodată măsurile corespunzătoare de încadrare a acestora în colective de muncă sau de învățătură în vederea reeducării și integrării lor sociale39.

Decretul nr. 218/1977 , adoptat la scurt timp după punerea în libertate a minorilor care făcuseră obiectul unor sancțiuni privative de libertate, instituie un nou sistem sancționator profund diferit de cel existent în Codul penal de la 1968 și de toate celelalte care l-au precedat. O dată cu intrarea în vigoare a acestui decret s-au modificat, în mod radical, regimul sancționator al minorilor infractori, procedura de judecată, precum și organele chemate să realizeze judecata. În ceea ce privește limitele răspunderii penale, acestea nu s-au modificat, rămânând tot între 14-18 ani; totuși, nu se face distincția privind răspunderea penală a minorilor între 14-16 ani și după 16 ani.

Astfel, potrivit art. 2, în cazul săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală de către un minor între 14-18 ani, se putea propune măsura educativă care consta în încredințarea lui colectivului în care muncea sau învăța, stabilindu-se totodată și reguli stricte de disciplină și comportare, a cărei respectare era urmărită de colectivele de muncă sau învățătură și de familie. Infracțiunile erau judecate în cadrul colectivelor în care minorii munceau sau învățau, cu participarea reprezentanților colectivelor de muncă ori organizațiilor de tineret, sindicate școlare, în prezența părinților sau a altor persoane în îngrijirea cărora se aflau minorii. Judecata se efectua de comisia de judecată din unitatea în care minorul era încadrat ori din unitatea de învățământ în care învăța, cu participarea unui judecător.

Art. 3 prevedea că, în cazuri excepționale, minorul între 14 – 18 ani, pentru fapte deosebit de grave, era judecat de instanța de judecată care dispunea trimiterea lui în școli de muncă și reeducare, unde avea obligația să muncească, să-și însușească o meserie și să-și termine pregătirea școlară. Măsura se dispunea pe o perioadă de la 3 la 5 ani, ținându-se cont de gravitatea faptei, împrejurările în care a fost săvârșită și de conduita generală a făptuitorului.

Prin natura și finalitatea lor, ambele măsuri, încredințarea colectivului în care muncește sau învață și trimiterea într-o școală de muncă și reeducare, sunt măsuri educative, fiind exclusă, astfel, aplicarea pedepsei cu închisoarea minorului, oricare ar fi gravitatea faptei comise40. Pe cale de consecință, nu se putea aplica minorului nici amenda, indiferent de forma acesteia41, iar în măsura în care erau operante prevederile art. 2 și 3 din decretul de față, deveneau neaplicabile și celelalte măsuri educative în Codul penal, mustrarea și libertatea supravegheată42. singura măsură educativă menținută în legislația penală era cea prevăzută în art. 105 și art. 101 lit. d C.pen. – internarea într-un centru medical educativ43.

Modul de reglementare a sancțiunilor aplicabile minorilor a ridicat numeroase discuții în practica juridică. Astfel, dacă pentru infracțiunile cu grad de pericol social deosebit de redus existau soluții prin aplicarea art. 3 din decret, pentru cele care prezentau un grad de pericol social mai redus și care ar fi atras măsura reeducării în colectivele de muncă sau de învățătură, soluțiile erau contradictorii. De asemenea, deși acest nou sistem accentuează sau insistă pe luarea măsurii încredințării minorului colectivului în care muncește ori învață, în realitate, instanțele au înclinat spre măsura internării într-o școală specială de muncă și reeducare. În același timp, cel puțin în primii ani de la intrarea în vigoare a Decretului nr. 218/1977, măsura internării într-o școală de muncă și reeducare era, în anumite privințe, chiar mai grea decât pedeapsa închisorii – pe care a înlocuit-o prin art. 3 -, căci aceasta dintâi sancțiune fiind considerată măsură educativă, minorul nu beneficia de instituția liberării condiționate, ceea ce însemna că în cazul aplicării măsurii pe durat maximă, acesta era obligat să rămână în școala de reeducare 5 ani. Această importantă lacună a fost corectată prin Decretul nr. 64/1981, care introducea un text nou (art.4), ce permitea încetarea condiționată a măsurii trimeterii într-o școală de muncă și reeducare după executarea unei părți din durata măsurii educative și dacă minorul și-a însușit o meserie și a dat dovezi temeinice de îndreptare. Totodată, s-au prevăzut și cazurile de revocare a încetării condiționate a măsurii, când minorul se sustrăgea de la învățătură sau de la prestarea unei munci utile ori săvârșește o nouă infracțiune44.

O altă anomalie provocată de decretul examinat a fost și aceea că minorii sancționați pentru fapte deosebit de grave ajungeau, în timpul executării măsurii, să depășească vârsta minoratului, astfel încât aceștia existau în cadrul școlilor speciale de muncă și reeducare, instituții menite să facă educație minorilor.

De asemenea, regimul acestor școli era mult mai sever în raport cu fostele centre de reeducare, în realitate ele fiind locuri de deținere similare penitenciarelor pentru minori. Pe de altă parte, s-a ajuns tot mai clar la concluzia că minorii infractori nu puteau fi reeducați în colectivele de muncă.

Pentru înlăturarea acestor carențe numeroși specialiști au sugerat completarea Decretului 218/1977 și cu alte soluții legislative prin care să se asigure o diversitate și eficiență mai mare a sancțiunilor aplicate minorilor (de exemplu, introducerea unui sistem mixt de măsuri educative și pedepse privative ori neprivative de libertate)45.

Cu toate insuficiențele semnalate, trebuie recunoscut că instituirea sistemului sancționator al minorului prin Decretul 218/1977, a constituit un pas important și curajos în evoluția legislației penale, deoarece a reprezentat o schimbare de concepție, în politica penală, încercându-se o ruptură de regimul sancționator prevăzut de Codul penal din 1968, pe care l-a înlocuit, precum și de toate sistemele care l-au precedat pe acesta din urmă. Deși instituia un regim de sancționare prea blând în raport cu faptele foarte grave comise de minori (omoruri, violuri, tâlhării etc.), fapt pentru care nu a avut eficiența urmărită, decretul menționat a constituit o experiență utilă care ar putea fi valorificată în perspectiva modificărilor care se vor aduce sistemului sancționator al minorilor46.

Decretul 218/1977 deși trebuia să fie abrogat mai repede, deoarece conținea dispoziții tranzitorii (temporare), în realitate, a fost abrogat abia la 1 octombrie 1992, adică după 15 ani, prin Legea nr. 104/1992. În urma abrogării acestui decret a fost repus în vigoare sistemul sancționator prevăzut în art. 100-110 C.pen., atât în ceea ce privește măsurile educative, cât și în privința modului de aplicare a pedepselor pentru minori.

Prin Legea nr. 140 din 5 noiembrie 1996, prevederile Codului penal privind sancțiunile aplicabile minorilor infractori au suferit din nou modificări și completări importante, ele înscriindu-se, de data aceasta, pe linia preocupărilor legiuitorului de a îmbogăți modalitățile de reeducare a minorului în condiții de libertate. Astfel, art. 103 C.pen care reglementează măsura educativă a libertății supravegheate, au fost modificate alineatele 2 și 5 și introdus unul nou (alin 3), din care rezultă obligațiile instanței față de cel căruia i-a încredințat supravegherea în această perioadă și față de școala unde învață minorul respectiv, față de minorul însuși, care trebuie să respecte una sau mai multe din obligațiile pe care le prevede legea: să nu frecventeze anumite locuri, să nu intre în legătură cu anumite persoane, să presteze o activitate neremunerată, în anumite condiții stabilite prin lege.

Prin legea menționată mai sus s-au adus completări și art. 110 C. pen. care reglementează suspendarea condiționată a executării pedepsei, introducându-se un nou articol (art. 1101C.pen.) prin care s-a dat posibilitatea judecătorului să dispună lăsarea în libertate a minorului sub supravegherea sau sub control prin suspendarea executării pedepsei închisorii.

Deși, din anumite privințe, sunt puțin forțate (obligativitatea muncii în folosul comunității, fără consimțământul celor cărora li se aplică astfel de sancțiuni), măsurile introduse în Codul penal pot constitui un pas important spre reglementarea muncii în folosul comunității, ca sancțiune de sine stătătoare, respectând în același timp și consimțământul persoanelor cărora li se aplică.

Sistemul actual de reeducare a minorilor infractori

În prezent, cadrul legal al sistemului de reeducare a minorului infractor este format din măsuri educative(mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare și internarea într-un institut medical-educativ) și din pedepse(închisoarea și amenda). După cum se observă, atât măsurile educative, cât și pedepsele sunt reglementate în ordinea gravității lor.

Principiul după care se alege categoria și felul sancțiunii aplicabile minorului infractor este acela al priorității măsurii educative față de pedeapsă, iar în cadrul măsurilor educative, al priorității măsurii educative neprivative de libertate față de măsura educativă privativă de libertate.

Pentru alegerea sancțiunii aplicabile, legea a prevăzut anumite criterii speciale de individualizare. Astfel, potrivit art. 100 alin. 1 C.pen., la alegerea sancțiunii se ține seama de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală și morală a minorului, de comportarea lui, de condițiile în care a crescut și a trăit și de orice alte elemente de natură să caracterizez persoana minorului (de exemplu, vârstă, antecedente antisociale etc.). De asemenea, legea prevede că instanța va recurge la pedeapsă numai dacă apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndepărtarea minorului (art. 100 alin. 2 C.pen).

Așadar, în determinarea sancțiunii concrete (măsură educativă sau pedeapsă), instanța va avea în vedere atât criteriile generale de individualizare, cât și criteriile speciale arătate mai sus, precum și individualizarea sancțiunii concrete în cadrul limitelor legale.

În cele ce urmează, vom analiza pe scurt, fiecare din sancțiunile prevăzute de lege și care servesc ca mijloace legale ale sistemului de reeducare a minorului infractor.

MĂSURI EDUCATIVE

Mustrarea (art. 102 C.pen.) este prima măsură educativă și constă în dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al faptei săvârșite, însoțite de recomandarea adresată minorului de către instanța de judecată de a se purta în așa fel încât să dea dovadă de îndreptare și de avertizare a acestuia că, dacă va mai săvârși din nou o infracțiune, se va lua față de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă.

De regulă, mustrarea se pronunță în cazul faptelor mai ușoare comise de minor, reflectând deprinderi și mentalități caracteristice copilăriei. O atare măsură devine eficientă numai dacă instanța îi asigură cadrul solemn necesar de natură să impresioneze pe minor și, totodată, se adresează minorului cu toată seriozitatea, urmărind să influențeze cât mai profund modul de a privi viața și obligațiile sociale de către minor47.

Spre deosebire de Codul penal din 1936, unde se prevedea o serie de condiții care cereau ca fapta penală săvârșită să fie pedepsită de lege cu cel mult un an închisoare corecțională și minorul să nu fi fost supus anterior unei măsuri educative, noul Cod penal elimină aceste cerințe și lasă la aprecierea instanței de judecată aplicarea acestei sancțiuni de drept penal48.

În practica judiciară s-a decis că mustrarea nu poate fi aplicată ca măsură educativă – deoarece nu este aptă să-și realizeze finalitatea – atunci când datele anchetei sociale sunt defavorabile minorului, iar din dosar rezultă că minorul a săvârșit o faptă de o gravitate deosebită49. De asemeni, tot în practica judiciară s-a decis că mustrarea, dacă se referă la fapte lipsite de gravitate, poate fi luată și cu privire la un minor care, la data pronunțării hotărârii, a depășit cu puțin vârsta de 18 ani, deși de regulă, această măsură educativă are în vedere vârsta minorului la data comiterii faptei50.

Libertatea supravegheată (art. 103 C.pen.) este a doua măsură educativă și constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an sub supraveghere deosebită. Supravegherea poate fi încredințată, după caz, părinților minorului, celui care l-a înfiat sau tutorelui. Dacă aceștia nu pot asigura supravegherea în condiții satisfăcătoare, instanța dispune încredințarea supravegherii minorului, pe același interval de timp, unei persoane de încredere, de preferință unei rude apropiate, la cererea acesteia, ori unei instituții legal însărcinate cu supravegherea minorilor.

Instanța pune în vedere celui căruia i s-a încredințat supravegherea, îndatorirea de a veghea îndeaproape asupra minorului, în scopul îndreptării lui. De asemenea, i se pune în vedere că are obligația să înștiințeze instanța de îndată, dacă minorul se sustrage se la supravegherea ce se exercită asupra lui sau are rele purtări, ori a săvârșit din nou o faptă prevăzută de legea penală.

Instanța poate să impună minorului respectarea uneia sau a mai multora din următoarele obligații:

să nu frecventeze anumite locuri stabilite;

să nu intre în legătură cu anumite persoane;

să presteze o activitate neremunerată într-o instituție de interes public fixată de instanță cu o durată între 50 și 200 de ore, de maximum 3 ore pe zi, după programul de școală, în zilele nelucrătoare și în vacanță.

Legea prevede, de asemenea, obligația instanței de a atrage atenția minorului asupra consecințelor comportării sale, precum și obligația de a înștiința școala unde minorul învață sau unitatea unde este angajat și, după caz, instituția la care prestează activitatea stabilită de instanță.

Dacă înăuntrul termenului de un an minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui sau are purtări rele, ori săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, instanța revocă libertatea supravegheată și ia față de minor măsura internării într-un centru de reeducare. Dacă fapta prevăzută de legea penală constituie infracțiune, instanța ia măsura internării sau aplică o pedeapsă.

În practica judiciară s-a decis, că dacă înăuntrul termenului de încercare a libertății supravegheate minorul săvârșește o infracțiune, această din urmă infracțiune și cea dintâi comisă, pentru care se luase măsura libertății supravegheate, se află în concurs real. Pentru amândouă aceste infracțiuni urmează a se lua fie măsura internării într-un centru de reeducare, fie se aplică o pedeapsă, care se stabilește în limitele speciale prevăzute de lege pentru ultima infracțiune. Pedeapsa astfel stabilită constituie o sancțiune legală pentru întreaga activitate infracțională a minorului, adică pentru ambele infracțiuni51. De asemenea, în practica judiciară s-a decis că măsura educativă a libertății supravegheate nu poate fi luată față de infractorul minor care a depășit vârsta de 17 ani, deoarece, în acest caz, nu se poate finaliza măsura educativă menționată care presupune ca minorul să fie pus sub supraveghere timp de un an52.

Internarea minorului într-un centru de reeducare (art. 104 și 106 C.pen.) constituie a treia măsură educativă care se ia în scopul reeducării minorului căruia i se asigură posibilitatea de a dobândi învățătura necesară și o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale. Această măsură se ia față de minorul în privința căruia celelalte măsuri educative sunt neîndestulătoare. Această măsură educativă se ia pe un timp nedeterminat, însă nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. La data când minorul devine major, instanța poate dispune prelungirea internării pe o durată de cel mult 2 ani, dacă aceasta este necesară pentru realizarea scopului internării.

În practica judiciară s-a decis corect că măsura internării într-un centru de reeducare, pentru a-și atinge scopul, nu se poate lua decât față de minorul căruia, la data pronunțării hotărârii, i-a rămas până la majorat, suficient timp pentru reeducare53. De asemenea, s-a decis că prelungirea măsurii internării într-un centru de reeducare nu poate fi dispusă decât pe un interval de timp determinat, prestabilit în raport cu necesitățile concrete, legate de completarea și desăvârșirea celui internat54.

Dacă a trecut cel puțin un an de la data internării în centrul de reeducare și minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare, de sârguință la învățătură și la însușirea pregătirii profesionale, se poate dispune liberarea acestuia înainte de a deveni major (art. 107 C.pen.).

Dacă în perioada liberării acordate potrivit articolului precedent, minorul are o purtare necorespunzătoare, se poate dispune revocarea liberării (art. 108 alin. 1 C.pen.). În măsura în care în perioada internării într-un centru de reeducare ori a liberării înainte de a deveni major, minorul săvârșește din nou o infracțiune pentru care se apreciază că este cazul să i se aplice pedeapsă închisorii, instanța revocă internarea. În cazul când nu este necesară o pedeapsă, se menține măsura internării și se revocă liberarea (art. 108 alin. 2 C.pen.).

Internarea într-un institut medical educativ (art. 105 C.pen.) este a patra măsură educativă și ultima, ce se ia față de minorul care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical și de un regim special de reeducare. Această măsură se dispune pe un timp nedeterminat, însă nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. Măsura trebuie ridicată de îndată ce a dispărut cauza care a impus luarea acesteia. instanța, dispunând ridicarea măsurii prevăzute în art. 105 C.pen., poate, dacă este cazul, să ia față de minor măsura internării într-un centru de reeducare. La data când minorul devine major, instanța poate dispune prelungirea internării pe o durată de cel mult doi ani, dacă aceasta este necesară pentru realizarea scopului internării (art. 106 alin. 2).

Dacă în perioada internării într-un institut medical – educativ, minorul săvârșește din nou o infracțiune pentru care se apreciază că este cazul să i se aplice pedeapsa închisorii, instanța revocă internarea. În cazul când nu este necesară o pedeapsă, se menține măsura internării.

Se observă, așadar, dubla finalitate, medicală și educativă, a măsurii internării într-un institut medical – educativ, care urmărește, pe de o parte, ocrotirea sănătății minorului suferind fizic sau psihic, prin supunerea lui unui tratament adecvat în vederea însănătoșirii, iar, pe de altă parte, influențarea comportamentului minorului și reeducarea acestuia; acest fapt implică existența unui subiect susceptibil de a fi educat, adică în măsură să recepționeze aceste influențe și să-și modifice comportamentul potrivit exigențelor educatorului55.

Dacă minorul este iresponsabil datorită maladiilor psihice de care suferă, vor opera prevederile art. 48 C.pen., privitoare la iresponsabilitate. Dacă minorul are discernământul integral și intelectual în limite normale, deși prezintă unele tulburări de comportament pe fond pubertar sau datorită unui deficit de instrucție și educație, nu se poate dispune luarea măsurii internării într-un institut medical-educativ, în acest caz urmând să se ia una din celelalte măsuri educative56.

PEDEPSELE PENTRU MINORI

Închisoarea este singura pedeapsă privativă de libertate care se poate aplica minorului infractor, în limitele prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită. Aceste limite, potrivit art. 109 alin. 1 C.pen. se reduc la jumătate, însă, în urma reducerii, în nici un caz, minimul pedepsei nu va depăși 5 ani. Reducerea are în vedere atât limitele pedepsei prevăzute pentru infracțiunea în forma ei simplă (tipică), cât și limitele de pedeapsă prevăzute pentru variantele agravate sau atenuate ale infracțiunii respective.

Când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață, se aplică minorului închisoarea de la 5 la 20 de ani. De regulă, pedeapsa detențiunii pe viață, care a înlocuit pedeapsa cu moartea (abrogată prin Decretul – Lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990) este prevăzută ca pedeapsă alternativă la pedeapsa închisorii (singurele excepții sunt art. 357 alin. 2 și art. 358 alin. 4 C.pen., când pedeapsa detențiunii pe viață este prevăzută ca pedeapsă principală unică). În această situație, instanța va trebui, mai întâi, să aleagă între pedepsele alternative, pe baza criteriilor generale de individualizare și a prevederilor art. 72 alin. 2 C.pen., acea pedeapsă pe care consideră că o merită minorul pentru faptele săvârșite. Dacă instanța apreciază că minorului ar trebui să i se aplice pedeapsa detențiunii pe viață, va înlocui această pedeapsă, în baza art. 109 alin. 2 C.pen., cu pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani. Dacă, dimpotrivă, consideră aplicabilă pedeapsa alternativă a închisorii, atunci instanța, făcând aplicarea art. 109 alin. 1 C.pen., va dispune ca minorul să execute închisoarea, însă în limitele reduse la jumătate și fără ca minimul special să depășească 5 ani. În cadrul acestor limite legale, instanța va stabili pedeapsa concretă, ținând seama de criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute în art. 72 alin. 1 C.pen., inclusiv de cauzele de agravare sau de atenuare a pedepsei care ar opera în speța respectivă.

Potrivit art. 109 alin. 3. C.pen., minorului nu i se pot aplica pedepse complementare, iar potrivit art. 109 alin. 4 C.pen., condamnările pronunțate pentru fapte săvârșite în timpul minorității nu atrag incapacități sau decăderi. Dacă pedepsele complementare nu sunt aplicabile minorului, în schimb condamnatul minor care execută pedeapsa închisorii pentru o faptă săvârșită în timpul minorității va fi supus pedepselor accesorii conform art. 71 C.pen. de la data când a devenit major, iar dacă hotărârea a rămas definitivă după ce a devenit major, de la data definitivării hotărârii.

De asemenea, condamnarea minorului la pedeapsa închisorii nu poate constitui prim termen al recidivei (art. 38 alin. 1 C.pen.), astfel că, atunci când minorul va săvârși o nouă infracțiune, el nu va deveni recidivist și nu i se va putea agrava sancțiunea ca urmare a stării de recidivă. Condamnarea anterioară reprezintă însă un antecedent penal de care instanța va trebui să țină seama la individualizarea pedepsei pentru noua infracțiune săvârșită de minor.

Dacă minorul săvârșește un concurs de infracțiuni, vor fi aplicate prevederile art. 34 C.pen. Dacă pentru una din infracțiunile concurente s-a luat o măsură educativă, iar pentru o altă infracțiune concurentă s-a dispus aplicarea unei pedepse, măsura educativă v-a fi revocată deoarece cele două sancțiuni sunt incompatibile, minorul neputând să execute concomitent, pedeapsa și măsura educativă.

În cazul în care minorul săvârșește o tentativă la infracțiune, are prioritate regimul special de sancționare a minorului și numai după efectuarea reducerilor prevăzute de lege pentru pedepsele aplicabile minorilor se va stabili pedeapsa pentru tentativa la infracțiunea respectivă57. în practică s-au pronunțat soluții contrare, considerându-se că au prioritate limitele legale prevăzute de tentativă, urmând ca acestea să fie reduse potrivit dispozițiilor menționate când inculpatul este minor58.Considerăm soluția discutabilă, deoarece, nu ține seama că minoritatea, în sistemul legislativ penal român, nu constituie o cauză de atenuare a pedepsei, așa cum ar părea la prima vedere, ci o cauză specială de diferențiere a regimului sancționator penal pentru această categorie, uman și social distinctă, a infractorilor minori. Pentru simplificarea reglementării, limitele pedepselor din acest sistem special au fost fixate prin derivare din limitele pedepselor sistemului ordinar, fără însă a constitui atenuări ale acestor pedepse. Ca urmare, toate regulile privitoare la cazurile de agravare sau de atenuare a pedepsei operează în cazul infractorilor minori asupra limitelor speciale ale pedepselor ce pot fi aplicate minorilor, iar nu asupra limitelor ordinare privind pedepsele prevăzute de lege pentru faptele săvârșite de infractori adulți59.

Potrivit art. 57 alin. 3 C.pen., executarea pedepsei închisorii în cazul minorilor se face separat de condamnații majori sau în locuri de deținere speciale. Minorilor li se asigură posibilitatea de a continua, în închisoare, învățământul general obligatoriu și de a dobândi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile lor. De asemenea, condamnații minori, potrivit art. 60 alin. 2 C.pen., beneficiază de un regim special și în ce privește libertatea condiționată. Persoanele condamnate în timpul minorității, când ajung la vârsta de 18 ani, pot fi liberate condiționat, după executarea unei treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depășește 10 ani, sau a unei jumătăți, în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă îndeplinesc celelalte condiții prevăzute de lege. Dacă minorul execută o pedeapsă pentru o infracțiune din culpă, fracțiunile menționate anterior sunt și mai reduse (o pătrime, în cazul închisorii care nu depășește 10 ani și o treime, în cazul închisorii mai mari de 10 ani – potrivit art. 60 alin. 3 C.pen.).

Amenda este a doua pedeapsă principală care poate fi aplicată minorului. Ea se pronunță în limitele prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, limite care se reduc la jumătate (art. 109 alin. 1 C.pen.). Amenda este aplicabilă mai ales în cazul minorului care a săvârșit fapte nu prea grave, dar aflându-se la o vârstă aproape de majorat, nu este posibilă luarea unei măsuri educative, deoarece executarea unor astfel de măsuri durează până la majorat (numai în mod excepțional ar putea fi prelungite cu 2 ani).

De asemenea, este posibil ca făptuitorul, care la data comiterii infracțiunii a fost minor, la dat judecății să fi depășit vârsta minorității. Dacă faptele comise nu sunt prea grave, instanța va dispune condamnarea sa la o pedeapsă cu amendă. În raport cu un asemenea inculpat, de regulă, măsurile educative nu ar mai putea fi luate, însă aplicarea unei amenzi poate să devină eficientă60.

Amenda aplicată minorului nu se răsfrânge obligatoriu asupra părinților sau a persoanelor care îl întrețin, deoarece există și minori care au bunuri proprii, iar, pe de altă parte, orice minor după împlinirea vârstei de 14 ani poate ocupa un loc de muncă (art. 10, Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice și persoanele juridice). Trebuie să se aibă în vedere și împrejurarea că, așa cum pentru infractorii adulți neputința de a plăti amenda, nu-i exclude pe aceștia de la aplicarea amenzii, același tratament, din motive de echitate trebuie admis și pentru minorii infractori61.

Instanța poate dispune, în afară de pedepse și măsuri educative și luarea unor măsuri de siguranță în cazul minorilor, măsuri care au drept scop înlăturarea unei stări de periculozitate și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală de către orice persoană. În cazul în care instanța se orientează spre luarea unor măsuri educative se vor putea dispune acele măsuri de siguranță compatibile cu măsurile educative, adică pot fi aduse la îndeplinire cumulativ. De exemplu, se poate lua măsura de siguranță a confiscării speciale (art. 118 C.pen.) pe lângă orice măsură educativă. Nu se va putea dispune însă paralel cu măsura educativă a libertății supravegheate sau a internării într-un centru de reeducare, și măsura de siguranță a internării medicale. În acest caz, minorul având nevoie atât de o influențare educativă, cât și de îngrijire medicală, se va lua contra lui măsura educativă a internării într-un institut medial educativ (art. 105 C.pen), care realizează ambele finalități. În cazul aplicării unei pedepse minorului și a existenței stării de pericol, măsura de siguranță va putea fi pronunțată fără nici o rezervă.

Minorul beneficiază, potrivit legii penale românești, de un regim special mai favorabil și în ceea ce privește suspendarea condiționată a executării pedepsei.

Potrivit art. 110 C.pen., în caz de suspendare condiționată a executării pedepsei, termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, fixat de instanță. Dacă pedeapsa aplicată este amenda, termenul de încercare este de 6 luni. Prin Legea nr. 140/1996 s-a introdus o dispoziție nouă privitoare la minori. Potrivit art. 1101 C.pen., odată cu suspendarea condiționată a executării pedepsei închisorii aplicate minorului în condițiile art. 110, instanța poate dispune, pe durata termenului de încercare, dar până la împlinirea vârstei de 18 ani, încredințarea supravegherii minorului unei persoane sau instituții din cele cărora instanța le încredințează supravegherea minorului aflat în libertate supravegheată (art. 103 C.pen.), putând stabili, totodată, pentru minor, una sau mai multe obligații din cele prevăzute în art. 103 alin. 3 C.pen., iar după împlinirea vârstei de 18 ani, respectarea de către acesta a măsurilor de supraveghere ori a obligațiilor prevăzute în art. 863 C.pen. Măsurile de supraveghere, care trebuie respectate, sunt: a). să se prezinte, la date fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la alte organe stabilite de instanță; b). să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; c). să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; d). să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență. De asemenea, instanța poate să impună condamnatului respectarea uneia sau a mai multora din următoarele obligații: a). să desfășoare o activitate sau să urmeze un curs de învățământ ori calificare; b). să nu schimbe domiciliul sau reședința avută ori să nu depășească limita teritorială stabilită, decât în condițiile fixate de instanță; c). să nu frecventeze anumite locuri stabilite; d). să nu intre în legătură cu anumite persoane; e). să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule; f). să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.

Sunt aplicabile și în cazul suspendării condiționate a executării pedepsei cu privire la minor, prevederile art. 81 alin. 4 C.pen., referitoare la obligația minorului de a repara integral paguba produsă prin infracțiune ori plata despăgubirii să fie garantată de o societate de asigurare. De asemenea, sunt aplicabile minorului prevederile art. 81 alin. 5, potrivit cărora suspendarea condiționată a executării pedepsei nu atrage suspendarea executării măsurilor de siguranță și a obligațiilor civile prevăzute în hotărârea de condamnare.

Dacă instanța a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei cu privire la minor, devin aplicabile regulile de drept comun referitoare la această instituție în ceea ce privește momentul de la care se socotește termenul de încercare (art. 82 alin. 3 C.pen.), condițiile în care are loc revocarea suspendării în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni (art. 84 C.pen.), precum și dispozițiile referitoare la reabilitarea în cazul suspendării condiționate a executării pedepsei (art. 86 C.pen.).

Dacă minorul se sustrage de la îndeplinirea obligațiilor impuse potrivit art. 103 alin. 3 C.pen., aceasta poate atrage revocarea suspendării condiționate. În cazul neîndeplinirii măsurilor de supraveghere ori a obligațiilor stabilite de instanță potrivit art. 863 C.pen., instanța poate să revoce suspendarea executării pedepsei, dispunând executarea în întregime a pedepsei sau să prelungească termenul de încercare cu cel mult 3 ani (art. 864 alin. 2 C.pen.).

Aceleași dispoziții se aplică și în cazul liberării condiționate a minorului (art. 1101 alin. 4 C.pen.), adică cele referitoare la încredințarea supravegherii minorului, pe durata acestei sancțiuni, unei persoane sau instituții din cele arătate în art. 103 C.pen., cu posibilitatea instanței de a stabili ca minorul în vârstă de până la 18 ani să îndeplinească una sau mai multe obligații dintre cele prevăzute în art. 103 alin. 3 C.pen., iar după 18 ani respectarea de către condamnat a măsurilor de supraveghere și obligațiilor prevăzute în art. 863 C.pen. În același timp, toate celelalte dispoziții examinate mai sus privind suspendarea condiționată a executării pedepsei se aplică, în mod corespunzător, și în cazul minorului liberat condiționat.

De asemenea, potrivit Codului penal actual (1968), infractorului condamnat minor i se poate dispune(dacă are „capacitate” de muncă) și executarea pedepsei la locul de muncă, el fiind obligat să îndeplinească toate îndatoririle la locul de muncă, cu anumite limitări ale drepturilor ce-i revin (ar. 868 alin. 1 lit. a teza finală C.pen.).

Noul Cod penal și Cod de procedură penală

Prin Legea nr. 301 din 28 iunie 2004 a fost adoptat noul Cod penal al României, în vigoare din data de 29 iunie 2005, al patrulea în legislația penală modernă din țara noastră. Noul Cod penal din 2004 adoptă împărțirea bipartită a infracțiunilor, în crime și delicte, renunțând la conceptul generic de „infracțiune” pentru toate faptele prevăzute de legea penală care întrunesc anumite trăsături, concept întâlnit în Codul penal anterior (1968).

Față de reglementarea anterioară – Codul penal din 1968 – în care minoritatea era tratată în Titlul V, art. 99-1101, Codul penal din 2004 înregistrează numeroase și importante modificări ori completări, tratamentul penal al minorilor fiind reglementat în Titlul IV, art. 113-127. Prezentăm, în continuare, numai aceste modificări ori completări ale noului Cod penal din 2004, restul dispozițiilor fiind preluate identic din Codul penal anterior (1968).

Astfel, noul Cod penal (2004) consacră o nouă măsură educativă, libertatea sub supraveghere severă(art. 118 C.pen.), care constă în lăsarea minorului în libertate pe o perioadă între un an și 3 ani, sub supravegherea unei instituții legal însărcinate cu supravegherea minorilor sau a serviciilor de reintegrare socială și supraveghere. Supravegherea poate consta în includerea minorului în programe de reintegrare socială, precum și în acordarea de asistență și consiliere. Dacă minorul a devenit major la data judecării, se dispune, în locul măsurii educative a libertății sub supraveghere severă, o amendă sub forma zilelor – amendă între 15 și 30 de zile, fiecare zi fiind socotită între 50.000 și 300.000 lei, sau muncă în folosul comunității pe o perioadă între 100 și 200 de ore. În rest, se aplică, în mod corespunzător, dispozițiile art. 117 alin. 2,3,4,6 și 8 referitoare la libertatea sub supraveghere, care au fost preluate identic din Codul penal anterior(1968).

Cele patru măsuri educative existente în Codul penal din 1968 (mustrarea, libertatea sub supraveghere, internarea într-un centru de reeducare și internarea într-un institut medical-educativ) au fost preluate în noul Cod penal, dar au suferit modificări și completări. Măsura mustrării nu se poate lua dacă minorul a devenit major la data judecării, în locul ei, dispunându-se amenda sub forma zilelor-amendă între 5 și 10 zile, fiecare zi fiind socotită între 50.000 și 100.000 lei, sau munca în folosul comunității pe o perioadă între 25 și 50 de ore (art. 116 alin. 2 C.pen.). La măsura educativă a libertății sub supraveghere(art. 117 C.pen.) a mai fost adăugată o obligație pe care instanța o poate impune minorului înăuntrul termenului de un an, și anume, de a frecventa cursurile școlare din învățământul general obligatoriu (art. 117. alin. 3 lit.c. C.pen). De asemenea, dacă minorul a devenit major la data judecării, se dispune, în locul măsurii educative a libertății sub supraveghere, amenda sub forma zilelor-amendă de la 10 la 20 de zile, fiecare zi fiind socotită între 50.000 și 200.000 lei, sau munca în folosul comunității între 50 și 150 de ore. În cazul măsurii educative a internării într-un centru de reeducare(art. 119 C.pen.), dacă se descoperă, după pronunțarea unei hotărâri prin care s-a dispus această măsură educativă, că minorul săvârșise o infracțiune concurentă pentru care se apreciază că este necesar să i se aplice o pedeapsă privativă de libertate, instanța revocă internarea și aplică pedeapsa; dacă instanța nu consideră că este necesară aplicarea pedepsei, se menține măsură internării. Dacă se descoperă, în aceleași condiții ca cele expuse mai sus, că minorul suferise pentru o infracțiune concurentă și o condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, măsura internării se revocă. În același timp, dacă minorul a devenit major la data judecării, se poate dispune internarea într-un centru de reeducare până la împlinirea vârstei de 20 de ani sau, în locul acestei din urmă măsuri, se poate dispune amenda sub forma zilelor-amendă între 20 și 50 de zile, fiecare zi fiind socotită între 50.000 și 350.000 lei sau munca în folosul comunității pe o perioadă între 100 și 300 de ore. Aceeași dispoziție finală menționată anterior se aplică și în cazul în care s-a luat măsura educativă a internării într-un institut medical-educativ, cu deosebirea că, în condițiile date de art. 120 alin. 5 C.pen., în locul acestei măsuri se poate dispune obligarea la tratament medical și amenda sub forma zilelor amendă între 10 și 20 de zile, fiecare zi fiind socotită între 50.000 și 200.000 lei, sau munca în folosul comunității pe o perioadă între 50 și 150 de ore.

Modificări și completări înregistrează și dispozițiile referitoare la pedepsele pentru minori, care, potrivit art. 123 C.pen., sunt următoarele:

închisoarea strictă de la 5 la 15 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață;

închisoarea strictă de la 3 la 12 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii severe;

închisoare strictă între limitele reduse la jumătate ale pedepselor prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, când legea prevede pentru aceasta pedeapsa închisorii stricte, fără ca minimul închisorii stricte aplicabile minorului să depășească 3 ani;

închisoarea între limitele reduse la jumătate ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, când legea prevede pentru aceasta pedeapsa închisorii;

amenda sub forma zilelor-amendă, între 5 și 180 de zile, fiecare zi fiind socotită între 50.000 și 500.000 lei;

munca în folosul comunității, între 50 și 250 de ore;

Pedepsele aplicate minorului se execută în regimul prevăzut de legea pentru executarea pedepselor. În rest, se aplică dispozițiile preluate identic din Codul penal de la 1968 (referitoare la pedepsele complementare și condamnările pronunțate pentru faptele săvârșite în timpul minorității).

În același spirit de perfecționare și de lărgire a regimului juridic penal aplicat minorului infractor, noul Cod penal din 2004 consacră două noi dispoziții, și anume, renunțarea la pedeapsa aplicabilă minorului și amânarea aplicării pedepsei minorului. În acest sens, potrivit art. 126 C.pen., care reglementează renunțarea la pedeapsa aplicabilă minorului, se stabilește că în cazul infracțiunilor sancționate cu pedeapsa închisorii sau cu pedeapsa închisorii stricte de cel mult 2 ani, instanța poate să nu aplice nici o pedeapsă minorului care nu a avut antecedente penale, a acoperit prejudiciul cauzat și a dat dovezi temeinice că se poate îndrepta chiar fără aplicarea unei pedepse. De asemenea, potrivit art. 127 C.pen., – care reglementează amânarea aplicării pedepsei minorului – în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii stricte de cel mult 5 ani, instanța, după stabilirea pedepsei, poate să amâne aplicarea acesteia, dacă minorul nu are antecedente penale, a acoperit prejudiciul cauzat sau dovedește că are posibilitatea de a-l acoperi și după săvârșirea faptei a dat dovezi temeinice că se poate îndrepta chiar fără aplicarea pedepsei. În cazul în care instanța amână aplicarea pedepsei, aceasta fixează în cuprinsul hotărârii data la care urmează să se pronunțe asupra pedepsei, care nu poate depăși doi ani din momentul pronunțării hotărârii. Intervalul de timp dintre momentul pronunțării hotărârii și data fixată de instanță la care urmează să se pronunțe asupra pedepsei constituie perioadă de probă pentru minor. În perioada de probă, dar până la împlinirea vârstei de 18 ani, instanța poate dispune încredințarea minorului unei persoane din cele arătate în art. 117 C.pen. (părinți, cei care l-au adoptat, tutore, persoane de încredere – rude apropiate) ori unei instituții legal însărcinate cu supravegherea minorului sau serviciului de reintegrare socială și supraveghere, putând să dispună totodată pentru minor unele din obligațiile prevăzute în art. 117 alin. 3 (referitoare la libertatea supravegheată). Dacă minorul a avut o conduită corespunzătoare în perioada de probă, instanța poate să nu aplice nici o pedeapsă, iar dacă minorul nu a avut o conduită corespunzătoare, instanța poate fie să amâne încă o dată pentru același termen aplicarea pedepsei, fie să aplice pedeapsa în limitele prevăzute de lege.

Prin urmare, se observă că noul Cod penal din 2004 realizează un important pas înainte pe drumul perfecționării cadrului legislativ penal românesc, în general, și a sistemului de reeducare a minorului infractor, în special, superioritatea lui față de Codul penal anterior (1968), rezultând atât din diversificarea măsurilor educative (prin consacrarea „libertății sub supraveghere severă”), cât și prin noile dispoziții de care beneficiază minorul condamnat la executarea pedepsei (renunțarea la pedeapsă și amânarea aplicării pedepsei).

Și Codul de procedură penală din 1968 a înregistrat numeroase modificări și completări, fiind republicat, mai întâi, în Buletinul Oficial nr. 58-59 din 26 aprilie 1973, apoi în Monitorul Oficial nr. 78 din 30 aprilie 1997. Însă, în ceea ce privește tratamentul penal al minorului infractor, spiritul inovator este dat de Legea nr. 281/2003(publicată în M. Of. Nr. 468 din 1 iulie 2003). Prin legea menționată mai sus se aduc modificări și completări art. 480 C. pr. pen., prin care se stabilește că urmărirea, judecare și punerea în executare a hotărârilor privitoare la minorii infractori se fac nu numai cu completările și derogările din Cap. II („Procedura în cauzele cu infractori minori”), Titlul IV („Proceduri speciale”) al părții speciale, cu și cu cele din Secțiunea IV1 („Dispoziții speciale pentru minori”), Cap. I („Măsuri preventive”), Titlul IV („Măsuri preventive și alte măsuri procesuale”) al părții generale. Cu alte cuvinte, trebuie să se țină seama și de dispozițiile referitoare la reținerea și arestarea preventivă a minorului. De asemenea, art. 483 alin. 1 C. pr. pen. este modificat, în sensul că, instanța de judecată în cauzele cu minori este compusă din judecători desemnați potrivit legii, și nu de către ministrul justiției (cum era înainte de modificare, prin legea menționată). În fine, o ultimă completare se face art. 484 alin. 2 C. pr. pen., stabilindu-se că la judecarea cauzei se citează, dacă este cazul, și serviciul de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de liberate de pe lângă acea instanță.

Secțiunea II

Strategii pe plan internațional

1. Sistemul de reeducare a minorului infractor în documentele

Organizației Națiunilor Unite și Consiliului Europei

Delincvența juvenilă suscită interesul nu numai specialiștilor în materie de știință, educație și ocrotire , dar și numeroaselor organizații guvernamentale și nonguvernamentale. Evoluția fenomenului infracțional în rândul minorilor în societatea contemporană, cu unele deosebiri de la o țară la alta prin frecvență, tendințe și forme de manifestare, continuă să mențină în stare de alertă cele mai avizate organisme internaționale, îndeosebi Organizația Națiunilor Unite, iar pe continentul nostru, Consiliul Europei.

În cele ce urmează, reflectăm, succint, formele de manifestare ale acestui interes crescând al opiniei publice mondiale față de minorul infractor, în liniile sale esențiale62.

Organizația Națiunilor Unite (O.N.U.)- organizație internațională guvernamentală, cu sediul la New York – a fost creată după cel de-al doilea război mondial, pe baza unui document fundamental (Charta Națiunilor Unite), în cuprinsul căruia s-au reglementat scopurile, principiile de bază, structura și modul de funcționare a organizației.

Organul principal al O.N.U., cu atribuții în domeniul dreptului penal și al justiției penale, este Consiliul Economic și Social (ECOSOC), ajutat în activitățile sale specifice de Consiliile economice regionale și de numeroase alte comisii și subcomisii funcționale sau institute specializate alcătuite din experți, precum și o serie de alte comitete permanente sau formate ad-hoc63.

Printre mecanismele Organizației Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților se numără și Comisia Interguvernamentală pentru Prevenirea Crimei și de Justiție Penală, înființată prin rezoluția Adunării Generale nr. 46 din 18 decembrie 1991, precum și de Serviciul de prevenire a crimei și de justiție penală al Oficiului ONU de la Viena, transformat în Divizie specializată, cu sarcini de a formula opțiuni de politică penală și de a promova rezoluțiile ONU în acest domeniu64.

Aceste organisme își aduc o contribuție hotărâtoare la activitățile ONU îndreptate spre prevenirea infracțiunilor și tratamentele delincvenților, inclusiv a infractorilor minori și a tinerilor infractori.

Organizația Națiunilor Unite organizează la fiecare 5 ani – începând cu anul 1955 – Congresul internațional pentru combaterea, prevenirea și tratamentul delincvenților.

Încă de la primul Congres ONU, desfășurat la Geneva, în 1955, s-a adoptat un ansamblu de reguli minime pentru închisori și deținuți, compus din două părți: „Reguli de aplicare generale și principii fundamentale” (prima parte) și „Reguli de aplicare la categorii speciale” (partea a doua). Acest ansamblu a constituit primul document elaborat de ONU care a servit drept etalon tuturor statelor în procesul de reformare a legislației în materia executării pedepsei închisorii. De asemenea, Congresul a adoptat o rezoluție cu privire la „Așezămintele penitenciare și corecționale deschise”, cu recomandările necesare pentru aplicarea ei.

Prin rezoluția nr. 603/C (XXIV) din 31 iulie 1957, Consiliul Economic și Social a aprobat ansamblul de reguli și și-a însușit recomandările făcute de primul Congres ONU pentru combaterea crimei și tratamentul delincvenților, recomandări care concluzionează că, lipsirea de liberate nu trebuie asociată cu suferințe în plus atunci când s-ar putea evita acest lucru.

Al II-lea Congres ONU s-a ținut la Londra, în 1960, participând 70 țări, și s-a ocupat, între altele, de noile forme ale delincvenței juvenile, de impactul mass-media cu acest fenomen și de privarea de libertate pe termen scurt, în unele cazuri, și a minorilor.

În anul 1965, cel de-al III-lea Congres ONU ținut la Stockholm (74 de țări participante) a avut ca temă „Prevenirea crimei și a delincvenței”, abordând, între altele, și probleme legate de combaterea recidivismului, precum și măsurile speciale de prevenire și tratament pentru tinerii adulți delincvenți.

În contextul creșterii continue a criminalității în lume, s-a desfășurat la Kyoto (Japonia), în 1970, lucrările celui de-al IV-lea Congres ONU pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților (85 de state participante), cu tema „Crima și dezvoltarea”. În cadrul Congresului s-au discutat tacticile de apărare socială și prevenirea cu ajutorul comunității.

O problemă asemănătoare s-a discutat și la cel de-al V-lea Congres ONU, ținut la Geneva, în 1975 (101 țări participante). Anterior acestui Congres, prin rezoluțiile 2858(XXV) din 20 decembrie 1971, 3144 (XXVIII) din 14 decembrie 1973 și 3218 (XXXIX) din 6 noiembrie 1974, Adunarea Generală a recomandat statelor membre să-și adapteze legislațiile naționale la principiile ansamblului de reguli minime. În conformitate cu aceste rezoluții, Legea română nr.6/1973 a introdus prin Secțiunea III1 – munca corecțională în Codul penal român, de aceste dispoziții beneficiind și minorii infractori peste 16 ani.

Tema generală a acestui Congres a fost „Prevenirea crimei și controlul – provocarea ultimului sfert de veac”, punându-se în evidență eforturile pentru găsirea unor sancțiuni substitutive pedepsei închisorii, cel puțin pentru delincvenții care nu pun în pericol pacea și securitatea publică. În cadrul Congresului s-au discutat și unele probleme legate de crima organizată, de criminalitatea datorată abuzului de droguri și de alcool, precum și de terorism. Congresul a aprobat Declarația privitoare la protecția tuturor persoanelor împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.

Urmând aceste linii, România a adoptat Decretul nr. 218/1977, prin care a înlocuit pedeapsa cu închisoarea aplicată minorilor cu măsura educativă a trimiterii într-o școală specială de muncă și reeducare, precum și Legea nr. 6/1973, prin care instituției recidivei i s-au prevăzut condiții mai restrictive. De asemenea, în cadrul acelorași orientări se situează și modificările recente, prin Legea nr. 104/1992, care lărgesc posibilitățile de aplicare a suspendării executării pedepsei ori a executării pedepsei la locul de muncă, prevederi de care beneficiază și minorii infractori.

Pentru prima dată în istoria Congreselor pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților, cel de-al VI-lea Congres, la care au participat 101 țări, s-a ținut într-o țară în curs de dezvoltare, în Venezuela, la Caracas, în anul 1980, motivația fiind evoluția dramatică a delincvenței juvenile în această zonă a lumii. Tot pentru prima dată s-a prezentat la Congres un studiu al ONU despre răspândirea mondială a crimei (informațiile au fost primite de la 65 state membre și se referă la perioada 1970-1975).

Tema generală a Congresului al VI-lea al ONU a fost „Prevenirea crimei și calitatea vieții”, o importanță deosebită acordându-se problemelor tratamentului judiciar al tinerilor, înainte și după trecerea la delincvență. La Congres s-au mai prezentat două documente: unul, referitor la tratamentul condamnaților în afara stabilimentelor penitenciare și consecințele asupra acestora, iar un altul, cu referire la aplicarea regulilor minimale pentru tratamentul deținuților. De asemenea, prin rezoluția nr. 4, adoptată la acest forum, s-a cerut să fie elaborat un ansamblu minim de reguli cu privire la administrarea justiției pentru minori și la tratamentul minorilor, care să poată servi drept model statelor membre.

În anul 1984, între 14 -16 mai, s-au desfășurat la Beijing (China), lucrările Reuniunii Interregionale pentru pregătirea celui de-al VII – lea Congres ONU, prilej cu care s-a dezbătut și definitivat proiectul ansamblului de reguli minime cu privire la administrarea justiției pentru minori, recomandat de Congresul precedent. Aceste reguli denumite „Regulile de la Beijing”, au fost adoptate de Congresul al VII-lea al ONU pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților ținut la Milano (Italia), în anul 1985 (au participat 125 de state) și au fost apoi aprobate prin Rezoluția nr. 33 din același an.

Conform acestor Reguli, în soluționarea cauzelor cu infractori minori trebuie să se recurgă, de regulă, la mijloace extrajudiciare, apelându-se, cât mai mult posibil, la serviciile comunitare ori la alte servicii competente, pentru a se evita efectele negative ale procedurii judiciare asupra minorilor. Protecția vieții private a minorilor, ca și protejarea tinerilor de efectele nocive ale publicării în presă a unor date despre situația lor ocupă, de asemenea, un loc important în aceste Reguli, care marchează (n.n.) un pas important în procesul de reformă a dreptului promovat de Națiunile Unite în privința minorilor delincvenți. Aceste reguli au fost menționate și în preambulul „Convenției cu privire la drepturile copilului”, adoptată de Adunarea Generală a ONU, 1989.

România a ratificat Convenția menționată prin Legea nr. 18 din 28 septembrie 1990, ca urmare, în 1993 creându-se Comitetul Național pentru Protecția Copilului, având atribuții de supraveghere și promovare a aplicării Convenției.

Congresul al VII-lea a adoptat, ca document final, Planul de acțiune de la Milano, pentru întărirea cooperării internaționale în prevenirea crimei și în transformarea justiției penale, ce constituie un adevărat program mondial în domeniu.

Cel de-al VIII-lea Congres al ONU pentru prevenirea crimei și pentru tratamentul delincvenților și-a desfășurat lucrările la Havana (Cuba), în anul 1990, tema generală fiind „Cooperare Internațională pentru prevenirea crimei și pentru justiția penală în perspectiva secolului XXI”.

În cadrul Congresului s-au discutat teme majore, între care, probleme legate de pedepsele privative de libertate și alternativele acestora, precum și chestiunea justiției pentru minori, a strategiilor de prevenire a delincvenței juvenile și a protecției tinerilor. Dintre hotărârile Congresului, cea mai însemnată și care reprezintă ce de-al doilea pas important pe calea reformei instituțiilor penale privitoare la minor (după regulile de la Beijing), o constituie adoptarea Principiilor directoare de la Ryad(după localitatea în care și-a desfășurat lucrările Uniunea Internațională de experți care a elaborat proiectul de principii directoare), adică a principiilor directoare ale Națiunilor Unite pentru prevenirea delincvenței juvenile. Aceste principii conțin numeroase recomandări privind intervenția la nivelul comunității, a societății în general, cât și la nivelul structurilor guvernamentale și nonguvernamentale ori la nivelul grupurilor microsociale, în vederea luării de măsuri preventive în materie. În esență, se recomandă ca programele de prevenire să vizeze interesul tânărului, chiar aflat în perioada copilăriei, pentru a se evita evoluții comportamentale nedorite, prin inițierea unor programe de ocrotire a copiilor împotriva oricăror abuzuri și neglijențe periculoase, în perspectiva evitării, pe cât posibil, a sistemului judiciar.

Un alt document important adoptat de congres conține „Reguli minime pentru protecția minorilor privați de libertate”. De asemenea, în cadrul Congresului s-a făcut recomandarea ca Secretariatul General să publice un manual care să conțină: „Regulile de la Beijing” (1985), „Principiile directoare de la Ryad” (1990) și „Regulile ONU pentru protecția minorilor privați de libertate” (1990) – însoțite de comentarii asupra conținutului lor. S-a mai propus ca Adunarea Generală să proclame un an internațional al reinserției delincvenților în societate, pentru a stimula inițiativele în vederea ameliorării sistemului penitenciar în toate țările. O ultimă recomandare adresată Comitetului pentru prevenirea crimei și luptei contra delincvenței se referă la examinarea, în cadrul următorului Congres, a progreselor realizate în promovarea și aplicarea Principiilor de la Ryad.

Cea de-a 45 a sesiune a ONU (decembrie 1990) a adoptat un document care conține „Regulile minime ale Națiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative de libertate”, numite „Regulile de la Tokyo”(după localitatea în care au fost elaborate). Adunarea Generală recomandă aplicarea acestor reguli la nivel național, regional și interregional, ținându-se seama de contextul politic, economic, cultural și social, de tradițiile din fiecare țară.

Congresul al IX-lea pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenței și-a desfășurat lucrările în anul 1995, la Cairo, Egipt. S-au discutat probleme legate de justiția penală în perioada de tranziție, de delincvența minorilor și tinerilor și de măsurile de prevenire față de minor după intrarea sa în conflict cu legea penală.

Consiliul Europei, cel de-al doilea organism internațional care se implică activ în problemele delincvenței juvenile, datează din 1949 și își are sediul la Strasbourg.

Consiliul Europei a inițiat numeroase cercetări criminologice și sociologice privind delincvența, mai cu seamă în rândul minorilor și tinerilor care provin din familiile de emigranți sau din populația autohtonă minoritară, acolo unde acestea constituie o populație compactă, cum sunt zonele sărace ale marilor orașe din lumea occidentală. Aceste preocupări rezultă și din recomandările Consiliului Europei, cum ar fi Recomandarea nr. R(87)20, cu privire la „Reacțiile sociale la delincvența juvenilă”, adoptată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei la 17 septembrie 1987 și Recomandarea nr. R(88) privind „Reacțiile sociale la comportamentul delincvent al tinerilor proveniți din familii de emigranți”, adoptată de același organism la 18 aprilie 198865.

Activitățile desfășurate de Consiliul Europei în probleme judiciare și de executare a pedepselor au la bază ansamblul de reguli minime pentru tratamentul delincvenților și Recomandările privind așezămintele penitenciare și corecționale deschise, documente adoptate de primul Congres al ONU pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților, printr-o rezoluție, în 1957.

În anul 1957, Comitetul de Miniștri al Consiliului a hotărât să înființeze Comitetul European pentru probleme criminale (CEPC), care activează intens în vederea amplificării cooperării internaționale în materia prevenirii infracțiunilor și sancționării infractorilor, ca și în privința tratamentului delincvenților. În urma creșterii delincvenței juvenile în țările Consiliului Europei, Comitetul Director pentru Probleme Criminale (CDPC) a sugerat, la cea de-a 32-a sesiune plenară (1983), crearea unui comitet restrâns de experți specializați în delincvența juvenilă, inițiativă aprobată de Comitetul de Miniștri66.

În anul 1980, Comitetul de Miniștri a autorizat înființarea Comitetului de Cooperare în probleme penitenciare, care se ocupă cu aspecte teoretice și practice legate de activitățile în locurile de deținere, având la bază regulile adoptate de ONU pentru tratamentul deținuților67. Comitetul a elaborat chiar o versiune europeană a regulilor din închisori (100 de reguli)68 și face obiectul Recomandării R(87).

Regulile care orientează în prezent legislația și practica în domeniul delincvenței juvenile, în cele mai multe state membre ale Consiliului Europei, au la bază principiile politicii penale ale Consiliului Europei, și anume: prioritatea absolută a prevenirii, reducerea intervenției justiției penale și necesitatea participării comunității la politica criminală.

În lumina acestor principii, sub egida CDPC au fost elaborate mai multe studii asupra delincvenței juvenile, cum ar fi: Delincvența juvenilă în Europa după război(Strasbourg, 1960); Eficacitatea programelor în curs privind prevenirea delincvenței juvenile (1963); Presa și protecția tinerilor(1967); Rolul școlii în prevenirea delincvenței juvenile(1972); Tendințe în reeducarea adolescenților și tinerilor adulți(1974); Transformările sociale și delincvența juvenilă(1979); Raport asupra decriminalizării (1980); Prevenirea delincvenței juvenile, rolul instituțiilor de socializare într-o societate în evoluție (1982).

De asemenea, Consiliul Europei a elaborat numeroase recomandări cu implicații în problemele delincvenței juvenile, cum ar fi: Recomandarea nr. R(85)/11 asupra poziției victimei în procesul penal (Strasbourg, 1985); Recomandarea nr. R(86)4 asupra violenței în cadrul familiei (1986); Recomandarea 1065 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei referitoare la comerțul și alte forme de exploatare a copiilor(Strasbourg, 1987); Recomandarea nr. R(87)20 asupra reacției sociale la delincvența juvenilă(1987); Recomandarea nr. R(87)19 adoptată de Comitetul de Miniștri la 17 septembrie 1987(Strasbourg, 1988) privind organizarea prevenirii criminalității; Recomandarea nr. R(87)7 asupra principiilor referitoare la răspândirea videoprogramelor cu caracter violent, brutal sau pornografic(1980); Recomandarea nr. R(91)11 a Comitetului de Miniștri asupra exploatării sexuale, pornografiei, prostituției, ca și asupra traficului cu copii și tineri adulți (adoptată la 9 septembrie 1991).

O formă importantă de activitate a Consiliului Europei în materia delincvenței juvenile o constituie conferințele de politică penală, organizate la fiecare 5 ani. De exemplu, Conferința din 1985 a tratat tema „Marile perspective europene contemporane ale politicii criminale”, iar Conferința din anul 1990 s-a referit la „Problemele actuale de politică criminală”.

Un loc important în orientările de principiu ale Consiliului Europei îl ocupă ideea depenalizării unor fapte săvârșite de minori, precum și ideea evitării pe cât posibil a procedurii judiciare pentru sancționarea faptelor comise de minori(prin transformarea anumitor delicte penale în abateri administrative sau încălcări ale legii civile).

Se observă, așadar, că documentele Organizației Națiunilor Unite și ale Consiliului Europei privitoare la delincvența juvenilă, în general, și la justiția pentru minori, în special, pun la îndemâna părților interesate, prin sugestiile pe care le fac, numeroase modele de politică penală, soluții de îmbunătățire și de adaptare a propriilor legislații la cerințele moderne europene în materie. De asemenea, ele îndeamnă și, totodată, atrag atenția asupra necesității ca statele membre ale acestor organisme menționate să-și îndeplinească obligațiile ce și le-au asumat, de a introduce în legislațiile proprii standardele internaționale în domeniul precizat mai sus. Este vorba, în principal, de realizarea, în mod progresiv, a unor structuri noi și instituții apte să asigure promovarea unor politici clare cu privire la minori, iar în măsura în care se preconizează o reformă penală, aceasta va trebui să includă și reglementări eficiente privind protecția minorilor infractori69.

Perfecționarea legislației referitoare al minori reprezintă o cerință care se adresează nu numai organelor legislative, dar și întregii societăți, prevenirea delincvenței juvenile ca și recuperarea delincventului minor prin modalități cât mai adecvate vârstei acestuia constituind una din preocupările fundamentale ale societății moderne, căreia îi revine datoria imperioasă de a se ocupa sistematic și prin toate structurile sale de prevenirea unor eșecuri în problema educării și formării tinerei generații, adoptând soluții care să reflecte un nou mod de abordare a acestei problematici în acord cu complexitatea personalității umane, în general, și a celei aflate în stadiul de formare, în special70.

Prin urmare, instrumentele juridice ale ONU și ale Consiliului Europei, prin conținutul complex și nuanțat al documentelor sale, permite statelor interesate să le aplice într-o manieră compatibilă cu concepțiile juridice proprii și în funcție de condițiile economice, social-culturale și științifice de care acestea dispun. Aceste documente sugerează răspunsuri și soluții compatibile cu toate modelele de reacție socială la delincvența juvenilă, cu multiplele lor variante pe care le întâlnim în legislațiile țărilor din Europa și din alte părți ale lumii, modele reflectând deopotrivă particularitățile fenomenului delincvent juvenil, ca și elemente specifice sistemului punitiv din aceste țări. Soluțiile recomandate de organismele internaționale menționate sunt realiste și benefice tocmai pentru că sintetizează o bogată experiență a statelor membre în această materie și țin seama de intercondiționarea dintre teoriei și practică în modul de armonizare a diferitelor cerințe și elemente specifice. De asemenea, este deosebit de relevant și caracterul inovator al acestor documente, preocuparea lor de a depăși soluțiile tradiționale și de a identifica modalități noi care să conducă la rezolvări moderne și profund umanitare a chestiunilor legate de ocrotirea juridică a minorului.

2. Sistemul de reeducare a minorului infractor în legislația

penală comparată

În prezent, există deosebiri notabile ale legislațiilor naționale în materia răspunderii penale a minorilor. Astfel, de exemplu, vârsta maximă de la care orice infractor minor suportă rigorile dreptului comun este de 18 ani în Austria, Belgia, Franța, Germania, Elveția, Italia, Turcia, Liechtenstein și Țările de Jos; de 17 ani în Grecia, Anglia, Țara Galilor și Polonia; de 16 ani în Spania, Portugalia și Scoția, iar în Cipru și Suedia, pragul de vârstă de la care minorul intră sub incidența dreptului comun este de 15 ani. Țara cu cel mai scăzut prag al „majorității penale” este Norvegia cu 14 ani.

Rigoarea aparentă a unora din aceste reglementări este temperată, însă, prin diverse alte dispoziții legale. De pildă, în cazul modelului suedez, până la 15 ani minorii beneficiază de prevederile unor acte de protecție socială, iar între 15-18 ani și chiar până la 20 de ani, autorul unei infracțiuni beneficiază de dispozițiile altui act normativ similar. Alte țări scandinave cunosc modele asemănătoare; astfel, în Norvegia (ca și în Scoția), minorii delincvenți se află în grija unor comisii de protecție și nu sunt supuși jurisdicțiilor pentru minori. De altfel, modelele de reacție socială la delincvența juvenilă înclină tot mai mult spre demersuri extrajudiciare. În Spania și Portugalia, tinerii de la 16 la 21 de ani pot fi tratați ca minori în anumite circumstanțe. În alte țări, autoritatea responsabilă, în cazul delincvenței juvenile, este jurisdicția pentru minori.

Există deosebiri și în privința reglementării momentului când începe răspunderea penală a minorului. Astfel, în Elveția și Suedia, ca și în legislația altor state nord americane, răspunderea penală a minorului începe de la 7 ani. În sistemul scoțian, răspunderea penală a minorilor începe de la 8 ani, în Anglia și Țara Galilor, Grecia și Ungaria de la 12 ani. În Franța, Portugalia și Austria vârsta minimă a răspunderii penale este de 13 ani, iar în Germania, Danemarca și Italia de 14 ani – soluție adoptată și în România71.

Deosebiri mai există și în privința conținutului discernământului la minori. Așa, de exemplu, în Anglia și în Țara Galilor discernământul există când minorul știe ce este rău. În Italia, pentru minorii în vârstă de la 14 la 18 ani, răspunderea penală este în funcție de capacitatea acestora de a înțelege și de a voi. În Ungaria, minorul între 14-18 ani răspunde penal numai dacă nu este dement. În termenii legii penale germane, un minor este penalmente responsabil dacă, în momentul săvârșirii faptei, maturitatea sa morală și psihică era suficientă pentru a înțelege caracterul ilicit al actului său. În Serbia și Muntenegru, aprecierea discernământului minorului delincvent este în funcție de personalitatea acestuia, luată în întregul ei72.Potrivit noului Cod penal francez, art. 22-1, discernământul există dacă o persoană nu suferă de tulburări psihice ori neuropsihice care i-ar fi anulat discernământul ori controlul actelor sale. În Statele Unite, discernământul constă numai în elementul cognitiv (capacitatea de a aprecia ilicitul actului).

În unele legislații penale este reglementată o categorie de vârstă intermediară – cea a „tinerilor adulți” – care durează de la 18 până la 20, 21 și chiar 25 de ani, cum este în Iugoslavia. În Suedia, perioada „tinerilor adulți” este între 15-18 ani. În Portugalia, legea prevede, de asemenea, un regim special pentru tinerii între 16-20 de ani. Un regim distinct pentru „tinerii adulți” între 16-18 ani întâlnim și în Spania, unde, în mod teoretic, persoanele până la 20 de ani trebuie să se bucure de un regim penitenciar distinct de cel al adulților. În Scoția, legea asupra justiției penale din 1980 a introdus noi dispoziții privind „tinerii adulți” în vârstă de la 16 la 21 de ani.

În cele ce urmează, vom prezenta analitic câteva din principalele modele de reglementare a modului de sancționare a minorului delincvent, relevând particularitățile și contribuția pe care fiecare din sistemele de jurisdicție penală o aduce la elaborarea unor dispoziții de protecție a minorului, finalitatea spre care tind documentele internaționale ale ONU și ale Consiliului Europei73.

Modelul englez și galez

Regimul juridic al minorului delincvent, în Anglia și Țara Galilor, evidențiază particularitățile care țin de însuși specificul sistemului de drept englez bazat pe tradiție (cutumă, pe acte ale Parlamentului și pe precedentul judiciar). Sub acest aspect, dreptul englez și cel galez diferă profund de dreptul scoțian – pe care îl vom trata separat –care, fiind bazat pe un sistem de drept romanic, este mult mai apropiat de sistemul francez sau cel românesc decât de sistemele din Regatul Unit.

Caracteristic sistemului penal englez, în privința faptelor comise de minori, a fost de-a lungul timpului severitatea excesivă. Până în sec. XIX, peste 200 de infracțiuni se pedepseau cu moartea, iar minorii erau socotiți, după vârsta de 8 ani, infractori adulți, fiind trimiși în aceleași închisori înainte de proces, judecați de aceleași instanțe și condamnați la aceleași pedepse, inclusiv moartea, deportarea sau închisoarea, ca și adulții. Dezvoltarea ulterioară a unui sistem judiciar separat pentru minori, în Anglia, a constituit un răspuns la amenințarea pe care o reprezenta delincvența juvenilă față de ordinea stabilită în stat, în condițiile în care jurații refuzau să-i mai condamne din cauza pedepselor prea dure. În acest sens, probațiunea, ca practică a instanțelor de a menține pe inculpatul condamnat sub supraveghere și sub influența comunității, apare în jurisprudența curților engleze încă din secolul al XVIII-lea. În acea epocă, judecătorii, în dorința de a scuti pe condamnați de pedepsele tradiționale (tortura, mutilarea, pedeapsa capitală), dispuneau iertarea condiționată și amânarea executării hotărârii.

În prezent, în cadrul Ministerului de Interne de care aparține sistemul penitenciar, există un serviciu al probațiunii care are 55 de oficii în toată Anglia. Obiectivele activității de probațiune sunt dictate de nevoile de moment și de perspectiva comunității între care figurează și adecvarea pedepsei pronunțate la persoana infractorului (major ori minor) și, nu în ultimul rând, colaborarea cu personalul din închisori și „Casele pentru minori”.

Prezența preoților în închisori are vechime de peste 200 de ani, deci dublu față de instituția probațiunii; în afara cultului, preoții se implică și în acțiuni care contribuie la transformarea spirituală a delincventului transformarea fiind, în opinia lor, mai importantă decât închisoarea, căci infracțiunea este considerată mai întâi o problemă morală74.

Rezultatele obținute se concretizează în faptul că, în Marea Britanie, numai 20% din infractori sunt trimiși în închisoare, 70% sunt condamnați la amenzi, la pedepse în libertate sub control judiciar sau se pronunță sentințe cu suspendarea executării pedepsei. După estimările făcute, probațiunea, în Marea Britanie, costă doar a 12-a parte din costul necesar ținerii unei persoane în penitenciar, fiind de aproape 4 ori mai eficace în reducerea recidivei75.

Regimul penal diferențiat pentru minori, în Anglia și Țara Galilor, funcționează potrivit unei legi din 1908, care a prevăzut înființarea unor tribunale separate pentru minori, având o jurisdicție dublă: ele judecau atât cauzele penale, cât și pe cele de ocrotire a copilului. Din 1925, toate tribunalele au în structura lor ofițeri de probațiune.

Sistemul de justiție penală aplicabil minorilor a fost reformat ulterior printr-o lege din 1969, prin care legiutorul a încercat să se detașeze de modelul „tratamentului”. Tribunalele puteau pronunța sancțiuni, de regulă, neprivative de liberate. Ele puteau să achite pe minor, condiționat ori nu, sau să-i aplice o amendă. Minorul vinovat pentru o infracțiune care în cazul unui adult era pedepsită cu închisoarea era obligat să petreacă, obligatoriu, până la 24 de ore într-un centru de reeducare, câte două sau trei ore la sfârșitul săptămânii sau împărțite la fiecare 15 zile. Un minor putea fi, de asemenea, plasat sub supravegherea unei persoane (agent de probațiune sau funcționar din serviciile sociale) sau încredințat serviciilor sociale ale localității care să se ocupe de el, hotărâre care rămânea în vigoare până la 18 ani.

Pedepsele privative de libertate pe care tribunalul, în mod excepțional, le putea aplica unui tânăr erau detenția într-un centru de detenție ori într-o casă de reeducare, care aveau un regim deschis sau carceral. Asemenea sancțiuni erau pronunțate pentru infracțiuni pedepsite cu închisoarea, când ar fi fost comise de adulți. Hotărârea de internare într-un centru de detenție se pronunța numai în cazul minorilor de la 14-17 ani, pe o perioadă de la 3 la 10 luni. În cazul minorului între 15-20 de ani, se putea pronunța, internarea pe o durată cuprinsă între 10-80 de luni, urmată de o supraveghere de maxim doi ani. Din 1989, internarea a fost înlocuită cu detenția tinerilor cu o durată determinată în timp.

Perfecționarea acestui sistem de politică penală aplicabil minorilor din Anglia și Țara Galilor are loc în anul 1974 prin reglementarea serviciului în folosul comunității, măsură care presupunea participarea activă a minorului sau a tânărului condamnat la o operă de redresare socială și, în același timp, permitea comunității să participe la tratamentul acestuia facilitând organizarea activităților necesare (se desfășurau activități de tâmplărie, pictură, grădinărie, întreținerea cluburilor pentru tineri, acordarea de ajutor la spitale etc). Neexecutarea muncii de către minor aducea fie o nouă condamnare (dacă măsura a fost pronunțată în calitate de pedeapsă principală), fie la revocarea măsurii (dacă aceasta a fost pronunțată ca o amânare a pronunțării sentinței).

O altă măsură este tratamentul intermediar, care se situează între libertatea supravegheată și plasamentul într-o instituție și implică programe adaptate la diverse categorii de minori și tineri delincvenți, care urmează să se desfășoare în centrele unde aceștia sunt chemați să-și petreacă ziua sau sfârșitul de săptămână.

Un rol important în evitarea de către minorii infractori a instanței de judecată îl au și Birourile de legătură pentru tineret, formate dintr-un ofițer de probațiune, un ofițer de poliție, un lucrător social și, adeseori, un reprezentant al învățământului școlar. Aceștia se întâlnesc zilnic sau săptămânal, evaluând faptele săvârșite de minor în ziua respectivă sau într-o săptămână și decid asupra măsurii educative mai eficiente76.

Alături de soluțiile moderne neprivative de liberate, în cazul minorilor delincvenți continuă să se aplice, pentru fapte grave ori deosebit de grave, pedeapsa cu închisoarea, un loc aparte, ocupându-l, în acest sens, Casele pentru minori (30 de case în toată țara). Aici sunt aduși minorii între 13-17 ani, care au comis infracțiuni grave, iar după 3-6 luni sunt transferați în instituțiile unde execută pedeapsa propriu-zisă. Minorii sub vârsta de 13 ani sunt internați în astfel de case doar cu ordin special al Ministerului de Interne, iar cei care depășesc 17 ani sunt trimiși în penitenciare școli, unde stau până se consideră că pot fi trimiși într-un internat educativ pentru cel puțin 6 luni. Pe lângă alte activități, tratamentul implică un program de muncă de 40 de ore pe săptămână și pregătirea într-o meserie. La liberare este prevăzută o perioadă de supraveghere, ca parte integrantă a tratamentului.

Modelul scoțian

Până la adoptarea Legii din 1968 a asistenței sociale, tratamentul penal al minorilor și tinerilor din Scoția era similar cu cel din majoritatea țărilor Europei, caracterizat prin severitate și implicarea instanțelor de judecată în soluționarea cauzelor referitoare la minori. Legea menționată face un pas decisiv în privința reformei sistemului de justiție pentru minori, prin instituirea unor structuri extrajudiciare apte să intervină și să asigure, prin mijloace adecvate, protecția minorilor sub 16 ani, cu excepția celor care săvârșesc fapte grave și care vor fi judecați în continuare de instanțele judecătorești.

Legea din 1968 a asistenței sociale instituie anumite organe locale (Children’s Panel – Comitet al Copilăriei) în cadrul cărora activează pe bază de voluntariat Consilii de audiere a minorilor (Children’s Hearings) – alcătuite din 3 membri voluntari, numiți pe o perioadă de 5 ani – coordonate de o persoană oficială numită Raportor(Reporter), remunerată de autoritățile locale și investită de lege cu putere de decizie în sensul de a estima dacă trebuie să intervină sau nu în cauzele cu minori ce-i sunt trimise spre soluționare.

Când Raportorul se convinge că minorul sub 16 ani are nevoie de măsuri obligatorii de ocrotire apelează la Consiliile de audiere – audiere care poate avea loc numai dacă familia acceptă motivele de trimitere sau dacă existența acestor motive a fost dovedită de instanță. Scopul audierii este acela de a lua o decizie în ceea privește ocrotirea minorului. Audierea minorului se poate finaliza cu următoarele hotărâri: respingerea sesizării, supravegherea minorului, care locuiește cu familia în continuare, de către o asistentă socială sau supravegherea minorului într-o instituție (școală, cămin).

Din 1971, Comisiile de audiere au înlocuit tribunalele pentru minori, ele ocupându-se atât de minorii infractori, cât și de copiii lipsiți de grija părintească.

Legea din 1968 a menținut totuși dreptul Procurorului General de a dispune trimiterea în judecată a minorului în cazul unor fapte grave (omor, viol) care sunt aduse în fața tribunalelor. Tribunalul sesizat nu poate să se pronunțe asupra culpabilității minorului fără a avea avizul Comisiei de audiere. Potrivit legii, minorii peste 8 ani pot fi judecați de tribunale pentru fapte grave, dar până la vârsta de 16 ani ei nu pot fi încarcerați în penitenciar, ci doar în instituții anume desemnate în acest scop77.

Așadar, concepția intervenției tratament constituie unul din punctele fundamentale ale reformei scoțiene, fiind susținută de numeroși autori ca foarte potrivită pentru minorii sub 15 ani și chiar propusă pentru introducerea ei și în restul Regatului Unit78.

Modelul francez

Codurile penale din 1791 și din 1810 fixau ca limită a minorității penale vârsta de 16 ani și nu prevedeau prezumția de iresponsabilitate a minorului. Judecătorul, dacă aprecia că minorul a comis fapta fără discernământ, trebuia să pronunțe achitarea, care nu însemna punerea lui în libertate, ci trimiterea lui într-o „casă de corecție”, unde rămânea până la împlinirea vârstei de 20 de ani. În cazul când considera că minorul a săvârșit fapta cu discernământ, acesta era condamnat la executarea unei pedepse privative de libertate mai puțin riguroase decât cea care se aplica unui infractor major, care era pusă în aplicare în penitenciar împreună cu infractorii majori.

De-abia în 1850, printr-o lege, s-a dispus înființarea unor „colonii penitenciare”, destinate delincvenților minori, care, însă, în urma analizelor efectuate în epoca respectivă, au arătat că aveau un regim similar cu cel al penitenciarelor, având aceleași consecințe nocive asupra dezvoltării personalității minorilor, ca și închisorile de drept comun destinate adulților. De aceea, pentru a se evita aceste consecințe, s-a dat judecătorului și instanței dreptul de a încredința supravegherea și paza delincventului minor, după caz, părinților, unei rude, altei persoane sau unei instituții de caritate ori „Asistenței sociale”.

Printr-o lege din 1906, vârsta minorității penale a fost ridicată de la 16 la 18 ani, dar minorul aflat între 16-18 ani nu beneficia de atenuarea pedepsei. Regimul răspunderii penale a minorului a fost modificat abia prin Legea din 22 iulie 1912. Dispozițiile cu totul noi pentru acea epocă și care au influențat reforma legislației penale în multe țări europene se referă la înființarea „tribunalului pentru copii și adolescenți”, ca secție specializată a tribunalului corecțional și care era competent să judece delincvenții minori între 13 și 18 ani. Sub 13 ani minorul beneficia de o prezumție absolută de iresponsabilitate penală, fiind judecat de un tribunal civil și pronunța o măsură educativă. Pentru minorii între 13 și 18 ani, situația era diferită: dacă discernământul era dovedit, tribunalele nou înființate aplicau o pedeapsă privativă de libertate sau măsura nouă a „libertății supravegheate”, însă numai pentru minorul sub vârsta de 16 ani. În cazul acestor minori se putea aplica și o reducere de pedeapsă, de care nu beneficiau, însă, cei între 16-18 ani, care erau condamnați ca și infractorii majori.

Regimul actual al delincventului minor este reglementat de Ordonanța din 2 februarie 1945 cu modificările ulterioare. Prin acest act, a fost suprimat discernământul pentru toți minorii care nu au împlinit vârsta de 18 ani și s-a extins regimul sancționator atenuat și pentru minorii între 16 și 18 ani, lăsând totuși judecătorului posibilitatea ca, în anumite cazuri grave, să nu recurgă la diminuarea pedepsei, motivând special hotărârea luată. Ordonanța menționată a legiferat prezumția de iresponsabilitate a minorului până la împlinirea vârstei de 18 ani, iar pentru cei de 13 ani, ea are un caracter absolut, putând fi pedepsiți prin măsuri educative (asistență, supraveghere, educație), iar în caz de contravenție pot fi mustrați de „tribunalul de poliție”.

Printr-o lege din 1975, minorul care nu a împlinit 16 ani poate fi „pus sub protecție judiciară” pe o perioadă de cel mult 5 ani, adică până la majoratul civil. Dacă se sustrag de la executarea unei măsuri de reeducare ori trăsăturile de personalitate fac necesară aplicarea pedepsei cu închisoarea, în mod excepțional, minorii între 13-18 ani pot fi condamnați la o asemenea sancțiune, putându-se aplica, în mod obișnuit, o suspendare condiționată a executării pedepsei cu punerea la încercare și trimiterea minorului într-un „centru de găzduire” pentru supraveghere.

Regimul sancționator pentru minor este determinat de împărțirea tripartită a infracțiunilor în crime, delicte și contravenții și de genul de pedeapsă prevăzută pentru fiecare din aceste categorii de fapte. În cazul contravențiilor, principiul este că minorul nu poate fi condamnat decât la o amendă, care nu poate fi transformată, în caz de neexecutare, în închisoare. În cazul contravențiilor de clasa a 5-a, al delictelor și crimelor, minorul de 13-18 ani poate fi pedepsit cu închisoarea, beneficiind de o reducere la jumătate a duratei prevăzute de lege pentru infracțiunea respectivă.

În funcție de gravitatea faptei săvârșite și de felul pedepsei prevăzute de lege, regimul sancționator se prezintă astfel:

în cazul crimelor pedepsite cu moartea (pedeapsă abolită prin Legea din 9 octombrie 1981), cu recluziunea criminală sau cu detenția pe viață, pedepsele pentru minori sunt înlocuite cu închisoarea de la 10 la 20 de ani;

în cazul infracțiunilor sancționate cu recluziunea sau detenția de la 10 la 20 de ani ori de la 5 la 10 ani, pedeapsa pentru minori este închisoarea pe o durată care nu poate depăși ½ din maximul prevăzut de lege pentru infractorii majori;

în cazul infracțiunilor sancționate cu alte pedepse, acestea sunt înlocuite cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani.

În cazul considerat ca situație de excepție în care un minori este sancționat cu o pedeapsă de jurisdicție competentă, instanța poate pronunța suspendarea executării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei cu punerea la încercare, iar din 1983 poate condamna minorul între 16-18 ani la efectuarea unei munci de interes general în beneficiul unei instituții publice sau al unei asociații cu scop de binefacere; durata acestei munci nu poate depăși 120 de ore, care trebuie efectuate în maxim un an de la pronunțare.

Oricare ar fi pedeapsa aplicată minorului, ea poate fi completată cu măsura libertății supravegheate sau cu op măsură de siguranță.

Delincvenții minori sunt de competența unei jurisdicții speciale, cu excepția celor care au comis anumite contravenții încadrate în cea de-a 4-a clasă și care sunt de competența instanțelor de drept comun. Jurisdicția specială este formată din judecătorul de minori, Camera specială a Curții de apel și Curtea cu juri pentru minori. Judecătorul pentru minori este ales dintre judecătorii de la tribunalul unde își are sediul și tribunalul pentru minori și este delegat în această funcție pe o durată de 3 ani. Tribunalul pentru minori este compus din judecătorul pentru minori și doi asesori desemnați pentru o perioadă determinată de Ministerul de Justiție, la propunerea președintelui Curții de apel. Camera specială a Curții de apel este compusă din trei magistrați, din care unul are calitatea de delegat cu ocrotirea copiilor și adolescenților, iar, în ceea ce privește Curtea cu juri pentru minori – înființată printr-o lege din 1951 – este formată dintr-un magistrat de la Curtea de apel, ca președinte, din doi asesori aleși dintre judecătorii de minori și din 9 jurați desemnați dintre simpli cetățeni, prin tragere la sorți.

Modelul german

Legislația penală a minorului în Germania este marcată încă de la începutul secolului XX de preocuparea pentru un tratament diferențiat al delincventului minor în raport cu infractorul major. Deși având aceeași tendință ca și în Franța, spre deosebire de această țară, în Germania, regimul penal al minorilor este integrat într-un ansamblu de acte normative care alcătuiesc un sistem complex de măsuri cu caracter social-educativ și de protecție, în care aspectele represive reprezintă o excepție cu reguli stabilite printr-o legislație bine diferențiată și adaptată specificului acestei grupe de vârstă. În acest sens, trebuie arătat că Germania este una din puținele țări din lume în care există o lege privind bunăstarea tineretului(Jugendwohlfahrtgesetz), care constituie un act de referință în domeniul tratamentului social și al măsurilor care trebuie luate în vederea asigurării unor condiții normale de viață a copiilor și tinerilor.

Regimul penal al minorului și „tânărului adult”(Herranwachsende) este prevăzut în „Legea tribunalelor pentru tineri” (Jugendgerichtsgesetzbuch) din 1923 cu modificările ulterioare, care se completează cu dispozițiile Codului penal, Germania fiind una din țările care au o legislație penală separată pentru minori în ceea ce privește partea generală.

Principiul consacrat în legătură cu răspunderea minorului este că minoritatea penală cuprinde grupa de vârstă 14-18 ani, iar „tânărul adult” este persoana între 18-21 de ani. Minorul până la vârsta de 14 ani este considerat iresponsabil și față de el nu se poate lua decât o măsură cu caracter social-educativ, de ocrotire și asistență, a cărei executare este dată în competența diferitelor instituții și organisme autorizate sau înființate de „oficiile de tineret”(Jugendamnt). Minorul între 14 și 18 ani este considerat răspunzător dacă în momentul săvârșirii faptei avea un nivel de dezvoltare intelectuală care să-i permită înțelegerea caracterului ilicit al faptei sale. Față de minorul pentru care se dovedește că nu are acest grad de maturitate se pot lua numai măsuri educative și de ocrotire, el beneficiind, așadar, de o prezumție relativă de iresponsabilitate; față de minorul care a săvârșit o infracțiune se pot lua, în principiu, numai măsuri educative, iar dacă sunt considerate insuficiente, minorul este sancționat cu măsuri de corecție sau cu o pedeapsă ori judecătorul poate dispune ca, în locul acestor din urmă măsuri, minorul să fie internat într-un spital de psihiatrie sau într-o instituție privată de libertate.

De asemenea, față de minorul delincvent se pot lua și anumite măsuri de siguranță și de „îndreptare” cu caracter de prevenire prevăzute de dreptul comun, și anume: internarea într-un spital e psihiatrie, trimiterea într-o instituție cu regim privat de libertate sau supravegherea conduitei, precum și retragerea permisului de a exercita o anumită îndeletnicire (de pildă, conducerea unui vehicul). Măsurile de siguranță se pot lua și după împlinirea vârstei majoratului. În același timp, judecătorul poate dispune mai multe măsuri educative sau de corecție, precum și toate acestea combinate, doar arestul neputând fi cumulat cu măsura educativă a asistenței educative.

Măsurile educative, care pot fi dispuse față de minorul delincvent, sunt:

-îndrumări de comportare, care constau în indicații și interdicții dispuse de judecătorul de minori, potrivit cărora trebuie să fie organizată și să se desfășoare educația acestuia, și anume: indicația să locuiască cu o familie sau într-un cămin, indicația să urmeze o școală sau să învețe o meserie, îndrumarea de a efectua o muncă, interdicția de a avea relații cu anumite persoane și de a frecventa anumite locuri etc.

Judecătorul poate dispune, cu acordul tutorelui, măsuri de terapie educativă efectuate de un expert, care nu pot depăși 2 ani și poate modifica sau revoca îndrumările de comportare, având dreptul să le prelungească până la 3 ani, dacă este necesar pentru realizarea scopului urmărit.

– asistența educativă și plasamentul pentru îngrijire, în cazul minorului care se află într-o stare de pericol moral ori a cărui dezvoltare fizică sau psihică este periclitată, este asigurată de o persoană desemnată de instanța judecătorească de tutelă și de Oficiul pentru minori și tineret.

Măsurile de corecție, sunt dispuse de judecător atunci când acesta consideră că măsurile educative nu sunt suficiente pentru îndreptarea minorului și constau în:

avertisment, prin care judecătorul îi arată minorului caracterul ilegal al faptei săvârșite și îi pune în vedere posibilele consecințe ale săvârșirii unei noi infracțiuni;

obligativitatea reparării prejudiciului și plata unei contribuții bănești către o colectivitate de interes public este o măsură care constă în despăgubirea materială a victimei pentru paguba provocată de infracțiune, în adresarea de scuze victimei și în obligarea minorului de a plăti din propriile sale mijloace o contribuție bănească unei instituții de utilitate comunitară;

arestul pentru minori poate fi un arest de sfârșit de săptămână, cu supunerea miorului la o serie de activități de interes comunitar în timpul liber de la sfârșitul săptămânii sau reținerea lui într-o instituție anume destinată executării acestei măsuri (1-4 săptămâni), un arest de scurtă durată (2-6 zile) și un arest de lungă durată (1-4 săptămâni), executate într-una din instituțiile menționate mai sus.

Pedepsele pentru minori se pronunță atunci când instanța de judecată apreciază că măsurile educative și cele de corecție nu sunt suficiente pentru îndreptarea minorului sau dacă infracțiunea săvârșită este gravă.

Pedepsele sunt împărțite în pedepse cu o durată determinată și pedepse cu o durată nedeterminată. În cazul pedepselor privative de libertate cu o durată determinată, minimul este de 6 luni, iar maximul de 5 ani. Dacă pentru infracțiunea săvârșită, legea penală prevede o pedeapsă mai mare de 10 ani, atunci maximul pedepsei la care minorul poate fi condamnat este de 10 ani. În general, reglementările penale din Germania sunt subordonate ideii că gradul de periculozitate al infractorului este cel care determină durata pedepsei sau a măsurilor cu caracter penal. Pedepsele cu privare de libertate pe o durată nedeterminată se aplică în cazurile în care judecătorul apreciază că trăsăturile de personalitate ale minorului, reflectate în modul de săvârșire și în gravitatea faptei, impun aplicarea unei pedepse a cărei durată nu poate fi individualizată în momentul pronunțării. Pedeapsa pe o durată nedeterminată nu poate depăși 4 ani, iar intervalul dintre limite nu poate fi mai mic de doi ani. De asemenea, această pedeapsă poate fi prelungită, redusă sau transformată de instanța de judecată în pedeapsă pe o durată determinată.

Legea instanțelor pentru minori prevede, în mod distinct, pentru această categorie de făptuitori posibilitatea suspendării executării cu punerea sub supraveghere și suspendarea pronunțării hotărârii cu punerea sub supraveghere a minorului. Suspendarea executării pedepsei cu punerea sub supraveghere poate dura, în principiu, între 2 și 3 ani, însă, judecătorul poate prelungi durata supravegherii până la 4 ani sau poate reduce limita inferioară a acesteia la un an. Dacă minorul se sustrage de la supraveghere sau nu respectă indicațiile și obligațiile prescrise de judecător ori comite o nouă faptă penală, instanța revocă suspendarea sau poate stabili noi indicații și obligații, prelungind, în limitele legii, termenul de încercare. În cazul în care minorul s-a comportat corespunzător în perioada de supraveghere, judecătorul constată printr-o încheiere executarea pedepsei. Suspendarea pronunțării hotărârii cu punerea sub supraveghere este o altă posibilitate prevăzută de lege, care poate fi dispusă pe o perioadă între 1-2 ani, când judecătorul nu are certitudinea că pedeapsa constituie mijlocul cel mai eficient de îndreptare a conduitei minorului. Dacă minorul, în cursul perioadei de încercare, nu respectă regulile de conduită impuse de instanță sau se sustrage de la supraveghere, atunci judecătorul aplică o pedeapsă a cărei executare nu mai poate fi suspendată. În cazul în care minorul are o conduită corespunzătoare, la expirarea perioadei de supraveghere judecătorul dispune încetarea procesului penal. În ambele cazuri de suspendare, supravegherea minorului este încredințată unor asistenți sociali specializați care îi acordă acestuia tot sprijinul în vederea integrării în normele de comportare ale comunității.

Instanțele pentru minori sunt judecătorul de minori, curtea cu juri pentru minori și camera penală pentru minori, pe lângă ultimele două instanțe funcționând procurori pentru minori. Curtea cu juri pentru minori este formată dintr-un judecător de minori, ca președinte, și doi asesori (jurați – un bărbat și o femeie). Camera penală pentru minori este formată din 3 judecători și 2 asesori. Asesorii sunt aleși de instanță pentru o perioadă de 4 ani. Ședințele de judecată nu sunt publice și se desfășoară, de regulă, în clădiri separate de cele în care sunt judecați infractorii majori.

Modelul Țărilor Nordice

Este un model preponderent extrajudiciar, implicând protecția minorului delincvent în cadrul familiei, a comunității, în general. Țările Nordice pun, de regulă, pe același plan pe minorii delincvenți cu alte categorii de minori aflați în dificultate de adaptare și de adaptare socială, dispărând astfel diferența dintre prevenire și represiune.

În Suedia, potrivit unei legi intrate în vigoare la 1 ianuarie 1982, faptele minorilor sub 15 ani (vârstă de la care începe răspunderea penală) sunt în componența comisiei locale de ajutor social, care este obligată să asigure fiecărei familii sau persoane serviciile, informațiile și asistența de care are nevoie. În fiecare comună există o astfel de comisie care, în luarea unor măsuri cu privire la minori, trebuie să ceară consimțământul acestora sau al reprezentantului lor legal. Când măsura nu este acceptată, dar se consideră că este spre binele minorului, atunci este spre binele minorului, atunci este sesizat tribunalul administrativ care o impune.

Teoretic, după vârsta de 15 ani, orice minori infractor poate face obiectul unei jurisdicții penale, însă, în practică, sunt rare asemenea cazuri. De regulă, pentru tinerii între 15 și 18 ani se recurge frecvent la o măsură alternativă nepenală, mergând, în unele cazuri, cu protecția chiar până la vârsta de 20 de ani. Minorii de această vârstă pot fi internați în școli de reeducare, organizându-se și un număr mare de cămine de instruire și educație pentru băieți și fete în care viața cotidiană este organizată potrivit celor mai democratice principii79.

Pentru fapte grave, tinerii între 18-20 de ani sunt plasați în închisori-școli, unde tratamentul se desfășoară în două faze. În prima fază este un regim de internat în care se pune accentul pe educație, iar în cea de-a doua fază tânărul trece într-un regim de libertate supravegheată (după un an de la internare), durata totală a acestei pedepse fiind de 5 ani80.

În Suedia, prevenirea delincvenței este asigurată în mare parte de poliție; din anul 1973 funcționează în cadrul poliției un Comitet de supraveghere cu sarcini de prevenire criminală și de menținere a ordinii publice 81.

Un model asemănător este întâlnit și în Norvegia, cu diferența că vârsta răspunderii penale începe de la 14 ani. Potrivit legii norvegiene din 17 iulie 1953 privind protecția copilăriei, măsurile care se iau în legătură cu minorii sunt supuse unor reguli procedurale stricte, destinate a garanta respectarea drepturilor minorilor. Menționăm că tinerii între 18-20 de ani se bucură de un tratament mai blând.

În Finlanda, minorii răspund penal potrivit dreptului comun de la vârsta de 15 ani, ca și Suedia, iar tratamentul minorilor delincvenți, ca și al tinerilor infractori între 18-20 de ani este asemănător. Nici în Finlanda și nici în celelalte țări nordice nu există un tribunal cu o competență specială pentru probleme legate de familie ori un tribunal pentru minori 82. Reținem prezența organizației pentru ocrotirea infractorilor și probațiunea, de care beneficiază foarte mult tinerii delincvenți. Acest organism are 28 de birouri regionale, fiecare dintre ele dispunând de locuințe de sprijin și o întreprindere în care muncesc foștii deținuți, venind în ajutor acelor condamnați care se eliberează și nu au posibilitatea să-și soluționeze problemele sociale.

Modelul danez

În Danemarca, răspunderea penală este stabilită de la 15 ani. Prima lege specială de protecție a copilăriei a fost adoptată în anul 1905, introducându-se „Consiliul de tutelă”. O lege din 1933 privind reforma socială înlocuiește Consiliul de tutelă printr-un Comitet de protecție a copilăriei în fiecare comună. Aceste comitete – formate din membrii ai Consiliului municipal: un psihiatru, un psihopedagog, un jurist și un asistent social – depind de Ministerul Afacerilor Sociale și nu de Ministerul Justiției. Legea de asistență socială prevede că măsura de protecție luată fără consimțământul minorului delincvent nu este valabilă decât dacă un judecător din tribunalul de primă instanță a participat cu vot consultativ la deliberările comitetului. În caz de absolută necesitate și în interesul minorului, comitetul poate lua anumite măsuri de protecție și fără consimțământul minorului, dar numai până la împlinirea vârstei de 18 ani. Minorii între 17-18 ani care au comis fapte penale, în cele mai multe cazuri sunt trimiși, mai întâi, în fața Comitetelor locale, care trebuie să dea un aviz în 14 zile; ele pot să refuze să se ocupe de protecția minorilor și să se desesizeze de caz, în favoarea organelor judiciare.

Modelul belgian

Sistemul juridic al minorului delincvent, în Belgia, prevede, potrivit legii din aprilie 1965 referitoare la protecția tinerilor, un dublu regim de protecție a acestuia: unul social, prin comitetele de protecție a tineretului din subordinea unui organism social destinat a lua măsuri de ajutor al minorului sub 21 de ani, și altul juridic, prin tribunalul tineretului creat în cadrul fiecărui tribunal de primă instanță. Competența acestei instanțe se exercită, mai ales, asupra minorilor sub 18 ani (limita răspunderii penale) care sunt vagabonzi, cerșetori etc. Tribunalele pot lua măsuri și cu privire la părinții care nu-și îndeplinesc obligațiile legale față de proprii lor copii.

Legea prevede și posibilitatea plasării minorilor în muncă sau într-un stabiliment, ținând seama de vârsta minorului, de starea lui psihică, de capacitatea lui intelectuală și de aspirațiile profesionale. Durata acestor plasamente este nedeterminată, în principiu neputând depăși vârsta majorității. Autoritățile de plasament sunt Tribunalul Tineretului și Comitetul de protecție.

În Belgia, legea privind protecția tineretului nu prevede închisoare pentru minorii care nu au atins vârsta răspunderii penale decât în două cazuri: când minorul în vârstă de peste 16 ani este pus la dispoziția guvernului (în acest caz, Ministerul Justiției poate să dispună deținerea lui într-un penitenciar, unde va fi supus la un regim special) și când este imposibil de a găsi o persoană ori o instituție care să-l primească pe minor. În acest caz, Tribunalul Tineretului poate să-l plaseze pe minor, în mod provizoriu, într-o casă de arest pentru un termen care să nu depășească 15 zile. Potrivit legislației belgiene, poliția are o dublă misiune: pe de o parte, de a ancheta faptele minorilor sesizând tribunalul competent, iar pe de altă parte, are misiunea de poliție administrativă (preventivă) în cazurile în care se ocupă cu transferarea minorilor plasați dintr-un stabiliment în altul.

*

Prin urmare, aceste modele reprezentative evidențiază varietatea regimului penal al minorului delincvent în țările europene, caracterul preponderent educativ al acestuia, importanța deosebită pe care o are specializarea instanțelor și instituțiilor ori activităților care au ca obiect problematica delincvenței juvenile, precum și multitudinea formelor de reacție socială care pot contribui în mod eficace la prevenirea infracționalității minorilor.

Note Bibliografice

1. S. M. Rădulescu, D. Banciu, Introducere în sociologia delincvenței juvenile(adolescența între normalitate și devianță), Editura Medicală, București, 1990, p. 75 și 153-155

2. I. Pitulescu, Criminalitatea juvenilă, Editura Național, București, 2000, p. 262-275

3.xxx www.adevărulonline.ro

4. Ibidem

5. O. Brezeanu, Minorul și legea penală, Editura ALL BECK, 1998, p.5

6. V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R.M. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. II, Editura Academiei, București, 1970, p. 233, citat de O. Brezeanu, Minorul și legea penală, Editura ALL BECK, 1998, p.5

7 O. Brezeanu, op. cit., p. 5-6

8. G. Solomonescu, Tratamentul infractorului minor în dreptul penal comparat, București, 1935, p.5, citat de O. Brezeanu, op. cit., p. 7

9. I. Peretz, Originile dreptului roman, București, 1915, p. 189, citat de O. Brezeanu, op. cit., p. 7

10. S.G. Longinescu, Legi vechi românești și izvoarele lor, București, 1912, p. 222-224, citat de O. Brezeanu, op. cit., p. 7

11. G. Solomonescu, op. cit., p. 6-8, citat de O. Brezeanu, op. cit., p. 8

12. xxx Îndreptarea legii (1652), Editura Academiei, București, 1962, citat de O. Brezeanu, op. cit., p. 8

13. S.G. Longinescu, op. cit., p. 256, citat de O. Brezeanu, op. cit., p. 9

14. I. Tanoviceanu, Tratat de drept penal și procedură penală, vol. I, București, Tipografia Curierul Judiciar, 1925, p. 214, nota 3, p. 698, citat de O. Brezeanu, op. cit., p. 9

15. I. Tanoviceanu, op.cit., p. 698, citat de A. Crisu, Tratamentul infractorului minori în dreptul procesual penal român. Aspecte de drept comparat, Editura Tipo- Aktis S.A., 2002. p. 52

16.xxx Legiunea Caragea(1818), Ediție critică, Editura Academiei, București, 1955, p. 237, citat de O. Brezeanu, op. cit., p. 10

17. O. Brezeanu, op. cit., p. 11

18. I. Pitulescu, op.cit, p.71

19. Ibidem, p. 71-72

20. O. Brezeanu, op. cit., p. 13

21. I. Pitulescu, op.cit, p.70

22. Ibidem

23. Ibidem, p. 80-83; A. Crisu, Tratamentul infractorului minori în dreptul procesual penal român. Aspecte de drept comparat, Editura Tipo- Aktis S.A., 2002. p. 58-59

24. O. Brezeanu, op. cit., p. 26

25. Ibidem, p. 27-28

26. Ibidem, p. 28-29

27. Ibidem, p. 30-31

28. I. Pitulescu, op.cit, p.92

29. C. Mitrache, Drept penal român, partea generală, Editura Șansa, București, 1994, p. 25, citat de O. Brezeanu, op. cit., p. 33

30.C. Bulai, Drept penal român, partea generală, vol. I, Editura Șansa, București, 1992, p.39, citat de O. Brezeanu, op. cit., p.33

31.G. Antoniu, Vinovăția penală, Editura Academiei, București, 1995, p.236, citat de O. Brezeanu, op. cit., p. 34

32. I. Oancea, Tratat de drept penal, partea generală, Editura ALL, București, 1994, p. 105

33. O. Brezeanu, op. cit., p. 35

34. G. Antoniu, op. cit., p.239-240, citat de O. Brezeanu, op. cit., p. 35

35. O. Brezeanu, op. cit., p. 37

36. Ibidem, p. 37-38

37. Ibidem, p. 43

38. Ibidem, p. 43-44

39. Ibidem, p. 45

40. T.S., s.pen., d. 1931 din 4 august 1978, în RRD nr. 7/1978, p. 39-41

41. T.S., s.pen., d. 45/1979 în CD, p. 308, în RRD nr. 10/1979, p. 68

42. T.S., s.pen., d. 1508/1979 CD, 1979, p. 367

43. T.S., s.pen., d. 1426/1982 în RRD nr. 4/1983, p.75.

44. O. Brezeanu, op. cit., p. 47-48

45. Ibidem, p. 50

46. Ibidem

47. Ibidem, p. 54

48. I. Pitulescu, op .cit, p.93

49. T.S., s.pen., d. 218/1973, R1, p. 289

50. Plen. T.S., D.Î., nr.1/1971, C.D., p. 25, RRD nr. 4/1971, p.85

51. T.J. Dolj, d. 1185/1973, RRD nr. 11/1973

52. Plen. T.S., D.Î., nr.9/1972, C.D., p. 55, RRD nr. 5/1973, p.91

53. T.S., s.pen., d. 553/1973, CD, p. 398, RRD nr. 12/1973, p.874

54. T.S., s.pen., d. 2445/1974, CD, p. 344

55. T.S., s.pen., d. 1704/1976, CD, p. 298

56. T.S., s.pen., d. 2024/19763, RRD nr. 4/1977, p.63; T.S., s.pen., d.413/1971, CD, p. 277, RRD nr. 7/1971, p.159

57. C. Bulai, Manual de drept penal, partea generală, Editura ALL, București, 1997, p. 570

58. Plen. T.S., D.Î., nr.9/1972, C.D., p. 55, RRD nr. 5/1973, p.91

59. V. Dongoroz și colab., op.cit., p. 242-243, citat de O. Brezeanu, op. cit., p. 62

60. V. Dongoroz și colab., op.cit., p. 240-241, 258-259, citat de O. Brezeanu, op. cit., p. 63

61. V. Dongoroz și colab., op.cit., p. 259, citat de O. Brezeanu, op. cit., p. 63

62. O. Brezeanu, op. cit., p. 67-82

63. R.M. Stănoiu, „Criminologie”, Editura Oscar Print, seria Criminologie, 1995, p. 11-12

64. Ibidem

65. Conseil de l'Europe, Réactions sociales à la délinquance juvenile. Réactions sociales au comportement delinquant des jeunes issus de familles migrantes, Strasbourg, 1989, p. 9-12, citat de O. Brezeanu, op. cit., p. 77

66. Conseil de l'Europe, op. cit., citat de O. Brezeanu, op. cit., p. 77

67. Conseil de l'Europe, Le travail pénitenciaire, Strasbourg, 1976, citat de O. Brezeanu, op. cit., p. 78

68. K. Neale, comunicare prezentată la reuniunea de la București din 23-25 aprilie 1991 pe tema: Regulile penitenciare europene, în Revista de Știință Penitenciară nr. 3-4/1991, p. 53-56, citat de O. Brezeanu, op. cit., p. 78

69. O. Brezeanu, Minorul delincvent în documentele ONU și ale Consiliului Europei, în Revista de Drept Penal, nr. 3/1996, p. 39-47

70. O. Brezeanu, Minorul și legea penală, Editura ALL BECK, București, 1998, p.83-84

71. C. Somershausen, Mineurs délinquents et modèles d’intervention étatique, în Cahièrs de Dèfense Sociale, 1998, p. 77-95, citat de O. Brezeanu, op. cit., p. 81

72. O. Brad Peric, Les idées de la défense socialoe nouvelle et la condition juridique du mineur, în Cahièrs de Dèfense Sociale, 1990/1991, p. 109-115, citat de O. Brezeanu, op. cit., p. 81

73. O. Brezeanu, op. cit., p. 95-107, I. Pitulescu, op .cit, p.127-137

74. Gh. Florian, Penitenciarele britanice și rolul comunității în recuperarea celor care au încălcat legea, în Revista de Știință Penitenciară nr. 2/1993, p. 82, citat de O. Brezeanu, op. cit., p. 96

75. G. Gilles, Rolul integrării sociale în pedepsirea infractorilor – o cheie a justiției mileniului trei, în RSP nr. 1/1995, p. 128, citat de O. Brezeanu, op. cit., p. 97

76. G. Gilles, op. cit., p. 134-135, citat de O. Brezeanu, op. cit., p. 100

77. C. Somershausen, op. cit, p. 85, citat de O. Brezeanu, op. cit., p. 103

78. C. Ball, Cadrul legislativ pentru protecția copilului și a familiei, intervenție în cadrul cursului de asistență socială, organizat de University of East, Anglia, Norwich, București, 30 martie – 10 aprilie 1992, citat de O. Brezeanu, op. cit., p. 103

79. C. Somershausen, op. cit, p. 80, citat de O. Brezeanu, op. cit., p. 104

80. M. Ancel, P. Chemithe, Sisteme penitenciare în Europa Occidentală, 1981, în RSP nr. 34/1990, p. 72-74, citat de O. Brezeanu, op. cit., p. 104

81. C. Somershausen, op. cit, p. 80-81, citat de O. Brezeanu, op. cit., p. 104

82. A. Jadaul, Le processus d’intervention danois, comunicare la zilele juridice de drept comparat privind delincvența juvenilă, Bruxelles, 20-22 mai 1981, citat de O. Brezeanu, op. cit., p. 105

BIBLIOGRAFIE

I. CURSURI. MANUALE

1. Bulai, C., Manual de drept penal. Partea generală. Editura ALL Educational SA, București, 1997

2. Cioclei, V., Manual de criminologie, Editura ALL BECK, București, 2003,

3. Dincu, A., Criminologie, Universitatea București, 1984

4. Giurgiu, N., Elemente de criminologie, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1992,

5. Iacobuță, I.A., Criminologie, Editura Junimea, Iași, 2002

6. Michinici, M.I., Criminologie. Curs, Iași, 2001

7. Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., „Psihologie judiciară, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 2000

8. Nistoreanu, Gh., Păun, C. „Criminologie, Editura Europa Nova, București, 1996

9. Oancea I., Probleme de criminologie, Editura ALL, București, 1994

10. Oancea I., Tratat de drept penal. Partea generală, Editura ALL, București, 1994

11. Stănoiu, R.M., „Criminologie”, vol. I, Editura Oscar Print, seria Criminologie, 1995

12. Stănoiu, R.M., „Introducere în criminologie”, Editura Academiei, București,1989

13. Tănăsescu, I., Tănăsescu, C., Tănăsescu, G., „Criminologie”, Editura ALL BECK, 2003

14. Ungureanu, A., „Prelegeri de criminologie”, Editura Cugetarea, Iași, 1999

II. MONOGRAFII

1. Bogdan, T., Introducere în psihologia juridică, Lit. învățământului, București, 1957

2. Bogdan, T., Probleme de psihologie juridică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1973

3. Brezeanu O., Minorul și legea penală, Editura ALL, București, 1999

4. Crisu, A., Tratamentul infractorului minori în dreptul penal și dreptul procesual penal român. Aspecte de drept comparat, Editura Tipo- Aktis S.A., 2002

5. Culinschi, M., Adolescentul și timpul său liber, Editura Junimea, Iași, 1985

6. Dragomirescu, V., Psihologia comportamentului deviant, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976

7. Grecu, F., Rădulescu, S.M., Delincvența juvenilă în societatea contemporană. Studiu comparativ între Statele Unite și România, Editura Lumina Lex, București, 2003

8. Kernbach, M., Crima, fenomen biologic, universal și permanent, Tipografia „Cartea românească din Cluj”, Sibiu

9. Pitulescu, I., Criminalitatea juvenilă, Editura Național, București, 2000

10. Preda, V., Profilaxia delincvenței și reintegrării sociale, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981

11. Rădulescu, S.M., Banciu, D., Introducere în sociologia delincvenței juvenile, Editura Medicală, București, 1990

12. Rădulescu, S.M., Devianță, criminalitate și patologie socială, Editura Lumina Lex, București, 1999

13. Roșca, Al., Psihologia copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1968

14. Turianu, C., Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârșite de minori, Editura Continent XXI, București, 1995

III. STUDII. ARTICOLE

1. Basilide, G., Bulai, C., Cornescu, I., Unele cauze ale manifestărilor infracționale în rândul minorilor și prevenirea acestora, în R.R.D. nr.11/1971

2. Brezeanu, O., Minorul delincvent în Documentele ONU și ale Consiliului Europei, în R.D.P. nr. 3/1996

3. Brezeanu, O., Din istoria regimului sancționator al minorului infractor în România, în R.D.P. nr. 2/1996

IV. EXTRASE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ PENALĂ PREZENTATE ÎN LUCRĂRI DE SPECIALITATE

V. ACTE NORMATIVE

1. Codul penal din 1968, publicat în B. Of. Nr. 79-79 bis din 21 iunie 1968, republicat în B. Of. nr. 55-56 din 23 aprilie 1973

2. Codul penal din 2004, publicat în M. Of. nr. 575 din 29 iunie 2004, în vigoare din data de 29 iunie 2005

3. Codul de procedură penală din 1968, publicat în B. Of. Nr. 145-146 din 12 noiembrie 1968, republicat în B. Of. nr. 58-59 din 26 aprilie 1973

4. Legea nr. 304/2004, publicată în M. Of. nr. 576 din 29 iunie 2004 privind organizarea judiciară

VI. ALTE SURSE BIBLIOGRAFICE

1. xxx Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei R.S.R., București 1975

2. Marin F., Manea C., Dicționar de neologisme, Editura Academiei Române, București, 1978

3. xxx Studii ale Parchetului de pe lângă Curtea supremă de Justiție

4. www.adevărulonline.ro