Delincventa Juvenila. Rolul Familiei In Recuperarea Minorului Care a Săvârșit Fapte Penale

=== c05e8c51670c2db6c60b324e59daa704bc09daa0_296384_1 ===

ARGUMENT

Prima problemă care se ridică privind delincvența juvenilă este legată de necesitatea utilizării acestui termen în loc de alți termini consacrați juridic și folosiți pentru minorii care încalcă normele juridico-penale.

Acest termen provine de la cuvțntul francez delinquance juvenile care,la rândul lui , are originea în latinescul delinquere;juvenis și el desemnează ansamblul abaterilor și încălcărilor de norme sociale,sancționate juridic,săvârșite de minorii până la 18 ani.

Desigur ,este absolute necesar să diferențiem în cadrul categoriei largi de minori câteva subcategorii,distincție făcută clar de către sistemul nostrum juridic.

Plasat ,de cele mai multe ori ,în aria inadaptării sociale ,a tulburărilor de comportament și personalitate ,fenomenul de delicvență juvenilă,implică o serie de probleme complexe ,care nu pot fi evidențiate și soluționate doar din perspectiva unei singure discipline.

De aceea ,cercetarea științifică în acest domeniu are un pronunțat caracter inter- și multidisciplinar ,presupunând abordarea din diferite unghiuri de vedere – psihologic ,psihiatric ,sociologic ,pedagogic ,juridic , criminologic ,etc- a motivațiilor și cauzelor comportamentului delicvent juvenil,pentru a fi în măsură să ofere un răspuns semnificativ și adecvat la întrebarea:de ce încalcă minorii normele penale ?

Pentru a răspunde ,în mod corect ,la o asemenea întrebare sunt necesare studii detaliate asupra trăsăturilor individuale și a variabilelor sociale care caracterizează situația de viață a minorilor ,ca și asupra mecanismelor etiologice de producere a delicvenței ,iar ,în acest sens, cercetarea științifică trebuie să fie în măsură să conjuge puncte de vedere aparținând unor discipline diferite.

Dacă obiectivele teoretice ale acestui tip de cercetare complexă vizează ,cu prioritate ,cauzele ,semnificațiile individuale și sociale ale comportamentului delicvent,obiectivele ei cu caracter practic se referă,cu precădere, la necesitatea identificării unor modalități operaționale de prevenire și combatere a fenomenului de încălcare a normelor penale,ceea ce implică cooperarea factorilor de rol educațional cu aceia care se ocupă de evaluarea științifică a comportamentului,structurilor sociale,mediului cultural,funcționalității normei juridice.

Urmărind evidențierea principalelor particularități ale fenomenului de delicvență juvenilă ,lucrarea își propune ca scop principal identificarea și evaluarea factorilor sociali și mecanismelor etiologice fundamentale care favorizează actele antisociale ale minorilor ,atât ca fenomene de grup ,cât și ca manifestări specific ale comportamentului individual.

Lucrarea DELINCVENȚA JUVENILĂ.ROLUL FAMILIEI ÎN RECUPERAREA MINORULUI CARE A SĂVÂRȘIT FAPTE PENALE prezintă o temă de actualitate

Modul de preluare al datelor, atât în partea teoretică cât și în partea specială, este concis iar rezultatele și discuțiile au prezentat contribuția personală, bazată pe o bibliografie selectivă și de actualitate, în vederea precizării unor aspecte particulare în ceea ce privesc aspectele neplăcute ale delincvenței juvenile în care sunt implicați în mod direct minorii infractori.

Țelul acestei lucrări este acela de a studia problemele infracționale care stau la baza delincvenței juvenile în care sunt implicați minorii .Lucrarea de față am realizat-o în etape succesive, fiecare dintre ele având obiective, ipoteze și metode proprii

Concluziilе ofеră o analiză succеptibilă și pеrtinеntă asupra lucrării deoarece ,de aici reiese faptul că pierderea unei legături semnificative cu familia și înlocuirea cu anturajul neadecvat ,stă la originea delincvenței juvenile.Bibliografia еstе sеlеctivă și dе actualitatе , dând acestei lucrări calitatea de a fi prezentată la sesiunea din anul 2017.

CAPITOLUL 1

DELINCVENȚA JUVENILĂ

1.1.Definirea delincvenței juvenile

Delicvența juvenilă este ansamblul conduitelor și stărilor pe care membrii unui grup le judecă drept neconforme cu așteptările,normele sau valorile lor și care,în consecință,riscă să trezească din partea lor reprobare și sancțiuni.

Delincvența,din punct de vedere obiectiv,este veche la fel cu modalitățile de maltratare și victimizare a copilului .

Asemenea practici au culminat cu infanticidul-uciderea deliberată a copilului-care era o practică regulată în societățile antice.

Pentru a înțelege mult mai bine fenomenul delincvenței juvenile este necesar să se facă o caracterizare psihologică și psihocomportamentală a minorului ,a copilului .

În cadrul Dicționarului Webster,de exemplu,copilul este definit a fi ,, persoana tânără ce aparține oricăruia dintre cele două sexe,ce se află ca vârstă între perioada prunciei și cea a tinereții ,, .

Fenomenul delincvenței juvenile este larg dezbătut ,antrenând specialiști din diverse domenii : medical ,sociologic , psihologic , pedagogic , conferindu-i acestui fenomen o investigație interdisciplinară.( Raymond Boudon ,2011, pg.302)

Rezultatul delincvenței juvenile sub anumite înfățișări ( psihologice,juridice sau sociologice ) scot în evidență amănunte ce vor evidenția definiția amintită .Această definiție nu este lipsită de ambiguități.

Delicvența juvenilă apare de la început ca o activitate ce dezamăgește o așteptare ,ce violează o normă socială sau neagă o valoare.Noțiunea de delicvență juvenilă presupune existența unui univers normativ. ( Raymond Boudon ,2011, pg.441)

Literatura de specialitate menționează faptul că în anumite domenii delincvența juvenilă este cunoscută sub mai multe denumiri .Astfel :

●Din punct de vedere medical , delincvența juvenilă este considerată comportament deviant;

● Psihologii consideră că delincvența juvenilă se poate rezuma doar la acei copii care nu se pot adapta la diferite medii sociale – tineri inadaptați;

● La polul opus mediul juridic atribuie delincvența juvenilă acelor copii considerați problema societății – copii problemă , minori delicvenți.( Sorin M.Rădulescu ,Dan Banciu-Introducere în sociologia delicvenței juvenile,Editura Medicală,București,2004,pg.116)

Cei din domeniul administrațiilor sociale, de ajutor medical precum și pedagogii pentru minori , profesorii, medicii, psihologii și pediatrii, în munca lor de zi cu zi întâlnesc minori victime, supuși unei lipse de îngrijire, unor agresiuni fizice.

Totodată, ei pot întâlni și părinți care ei înșiși au mari probleme de tip psihologic sau social.

Prin amploarea și prin gravitatea sa, problema delincvenței juvenile nu mai poate fi trecută sub tăcere și reprezintă în prezent obiectul a numeroase cercetări ce se interesează mai ales de dimensiunile psihopatologice, instituționale și etice.

Delincvența juvenilă în rândul minorilor , prin frecvența și creșterea constantă ,devine o adevărată problemă a societății.

Influența transformărilor socio-culturale (creșterea numărului de divorțuri, al familiilor monoparentale, accelerarea cadrului de viață: stres, oboseală, izolare etc.) sunt doar unele din cauzele creșterii numărului de delicte cauzate de minori.

Definiția minorului delincvent ,dată de specialiști este:,,copil delincvent, copil victimă a violențelor sau a unor tratamente blamabile.

Adesea alcoolismul, mizeria, locuințele insalubre, tradiția neglijărilor,influența sau anturajul grupului stau la originea unor delicate condamnabile, dar flagelul poate atinge toate mediile,,.( Sorin M.Rădulescu ,Dan Banciu-Introducere în sociologia delicvenței juvenile,Editura Medicală,București,2004,pg.10)

Majoritatea așteptărilor sunt implicite și schimbătoare.

1.2.Factorii care determină comportamentul

delincvențional al minorului

Cercetătorii și specialiștii din domeniile psihologiei,pedagogiei și socilogiei discută adesea despre ce este adolescența,ce anume o caracterizează ca perioadă distinctă în viața individului,dar se fac încă puține referiri la cine anume sunt de fapt adolescenții.

Specialiștii ,educatorii și părinții sunt atenționați despre ,, criza adolescenței,dar nu sunt pregătiți să acționeze pentru adolescenți ca atare.

Specialiștii,educatorii și părinții sunt atenționați despre ce anume trebuie făcut pentru prevenirea manifestărilor critice apărute la unii adolescenți și cum anume pot fi protejați minorii aflați în ,, derivă,,. ( Sorin M.Rădulescu ,Dan Banciu-Introducere în sociologia delicvenței juvenile,Editura Medicală,București,2004,pg.15)

Din acest motiv ,apar o serie de dificultăți educative care îngreunează,uneori ,derularea mormală a procesului de socializare morală a minorilor.

O primă dificultate rezultă din modul cum este concepută și realizată socializarea morală a minorului la nivelul familiei,al școlii ,al grupului de muncă,al altor factori educativ.

Prin acțiunea comună a acestor ,, instanțe,, sociale,marea majoritate a minorilor își însușesc principalele exigențe ale conformității de grup,comportându-se în funcție de repere sociale deziderabile.Dar această conformitate nu reprezintă întotdeauna un debut favorabil al personalității.

La fel ca și în cazul infractorului adult,cei care s-au ocupat de studiul conduitei delicvente a minorului ,au ajuns la evidențierea unui ,, profil psihologic,, al acestuia:

a.înclinația către agresivitate ,fie latent ,fie manifestă,ce este bazată pe un fond de ostilitate ,de negare a valorilor socialmente acceptate;

b.instabilitatea emoțională ,generată de carențe educaționale și , în ultimă instanță ,de fragilitatea eului;

c. inadaptarea social,provenită de exacerbarea sentimentului de insecuritate ,pe care individual caută să-l suprime ,de exemplu prin schimbarea deasă a domiciliului sau vagabondaj ori prin evitarea formelor organizate de viață și activitate;

d.duplicitatea conduitei,manifestată în discordanța dintre două planuri : unul,cel al comportamentului tainic ,intim în care se prepară infracțiunea și celălalt ,nivelul comportamental de relație cu societatea ,prin care își trădează de cele mai multe ori infracțiunea;

e.dezechilibru existențial,exprimat prin patimi ,vicii,perversiuni,irosire absurd a banilor.(Nicolae Mitrofan,Voicu Zdrenghea ,Tudorel Butoi –Psihologie Judiciară,pg.267)

Până de curând ,apariția unor asemenea comportamente era pusă în legătură cu realizarea unei socializări ,, imperfecte ,, sau ,,discordante ,, în familie ,școală ,grup de muncă,ca și integrarea social,,negativă,, a tânărului în anumite grupuri (grup de prieteni, de stradă, de petreceri).În legătură cu acest punct de vedere sunt necesare următoarele precizări :

a.În cadrul societății există mai multe instanțe de socializare și ,deci ,este firesc să existe diferite modele de socializare și,deci, ,specific fiecăreia dintre aceste instituții:

-de pildă ,familia realizează socializarea într-un anumit climat afectiv ,promovând un anume stil educativ și utilizând sancțiunile parentale cunoascute,ca și anumit tip de control asupra conduitei minorilor;

-școala , la rândul ei,utilizează alte modalități și mijloace de socializare,mult mai sistematizate și mai fundamentale decât cele folosite de familie;

-grupurile de prieteni sau de clasă realizează o socializare informal ,uneori cu efecte mult mai puternice decât familia sau școala.

b.La nivelul fiecărei dintre aceste instanțe sociale există modele educative diverse,unele aflate în consens cu modelul normativ și cultural al societății,altele ,dimpotrivă ,sunt divergente față de acesta.

Aceste delimitări conceptuale au putut fi validate practice în cadrul unor ample investigații desfășurate de colectivul de sociologia devianței din Institutul de sociologie la nivelul unor instanțe de socializare ce acționează în această perioadă .

Tulburările și dispozițiile sufletești descriu ființa umană ca fiind liniștită, violentă , ,curajoasă, lașă ,ceea ce presupune o reacție la o situație dată specifică și ,ca atare ,o clasificare după tipul de reacție.

Evaluarea dificultăților care afectează condiția umană a minorului nu poate face abstracție de studiul comportamentului său în societate.

Modelul copilului normal nu implică atât criterii ferme ,cât mai ales devianța de la personalitatea de bază integrată modelului cultural și normativ al unei anumite societăți.

Problema minorilor infractori formează un complex aflat într-o continuă schimbare ,și în același timp , este necesară o mare atenție a modului în care sunt folosiți termenii respectiv din literatura de specialitate , atunci când aceștia sunt abordați ,deoarece nu întotdeauna reflectă realitatea și pot aduce serioase prejudicii psihice și demnității umane .

Comportamentul uman deține un conținut care depășește cu mult înțelesul inițial behaviorist de totalitate a reacțiilor adaptative,obiectiv observabile ,ca răspuns la acțiunea unor stimuli din mediul social.

Marea varietate a accepțiunilor cu privire la devierile comportamentale este justificată,în parte,de faptul că asupra termenului de comportament nu s-a ajuns la un accord unanim din partea cercetătorilor.

Din punct de vedere psihologic ,manifestările exterioare de conduită apar ca o modalitate de acțiune tipic umană influențată de însușirile temperamentale ale personalitășii.

Educația nu poate fi răspunzătoare decât de greșelile care favorizează un asemenea fenomen regresiv și aceasta ,mai ales,în cazul când anumite elemente morbide cu influență negativă directă nu se dezvăluie în constituția copilului.

Minorii infractori se simt singuri , abandonați , neglijați , au personalități diferite,sunt anxioși,depresivi prezentând încontinuu difeite tulburări de comportament .

Minorii infractori prezintă tulburări în comportament social ca urmare a inadaptabilității acestora de a forma și păstra relații cu ceilalți ,a incapacității de a respecta reguli ,a lipsei sentimentului de vinovăție și o tulburare profund emoțională care stă la baza celorlalte fenomene.( Sorin M.Rădulescu ,Dan Banciu-Introducere în sociologia delicvenței juvenile,Editura Medicală,București,2004,pg.132)

Indicatorii care contribuie la înclinarea spre delincvență juvenilă sunt efectele negative și impactul pe care acestea le au asupra minorului manifestându-se prin :

•Certurile violente cu părinții urmate de fuga de acasă ;

•Fuga de acasă și vagabondajul;

•Absenteism repetat și abandonul școlar și fenomene antisocial;

•Implicarea în diferite anturaje antisociale;

•Vagabondaj ,violuri tâlhării,furturi ( indiferent de natura lor);

•Urmărirea frecventă a filmelor cu subiect violent;

•Începerea vieții sexuale precoce ;

•Accesarea saiturilor interzise minorilor ;

•Tâlhării,minciuni repetate și furturi înainte de 9-16 ani;

•Utilizarea unui limbaj violent și obsecen la vârste destul de precoce;

•Atitudine sfidătoare față de părinți ,factorii educative și autorități .

La aceste manifestări se mai adaugă și altele ajungând până în faza în care mulți dintre minori comit crime sau tentative de crime fiind pasibili de pedepse penale și închiderea lor în centre de reeducare .

Pe lângă cazurile tipice de copii părăsiți sau copii care și-au pierdut părinții în accidente apare tot mai evidentă o a treia categorie ce nu presupune neapărat absența fizică a părinților din viața copiilor , cât absența dragostei adevărate , în relațiile dintre ei întrucât fără dragoste sinceră și curată , simpla prezență fizică devine needucativă ,alunecând ușor pe panta delicvenței.

Vulnerabilitatea minorilor infractori depinde și de factori psihosociali , fracmentarea relației sociale ,având ca efect comunicarea deficitară și limitată,alienarea socială și personală.

Evidențierea caracteristicilor psihice personalității delincventului minor prezintă o mare importanță pentru organizarea activității recuperative ,care trebuie să intervină în direcția restructurării și rearmonizării profilului acestuia.

Influențele educative ,reeducative și recuperative trebuie să pătrundă adânc în substructurile de personalitate ale minorului delincvent depășindu-se aspectul pur formal prin utilizarea activă și adecvată a unor metode și procedee eficiente therapeutic-suportive și constructive compensatorii.( Nicolae Mitrofan,Voicu Zdrenghea ,Tudorel Butoi –Psihologie Judiciară,pg.267)

Din seria familiilor perturbate ,categoria familiilor în care există tatăl sau mama vitregă prezintă cele mai frecvente cazuri de copii cu comportament predelicvent.

Într-un asemenea mediu familial minorul are multe ocazii să trăiască sentimentul penibil și obsedant la această vârstă,al dorințelor nesatisfăcute .

Aceste trăiri,suprapuse ostilității fără anturajul său familial și opoziției față de părinții care nu-i asigură o atmosferă afectuoasă în familie,îl împing pe minor spre vagabondaj ,huliganism și furt.( Mircea Piticaru ,2004 pg.65)

În fața acestor fapte,părinții ,în loc să ia măsuri de prevenire a repetării lor , cer ajutor instituțiilor sociale de educație și chiar justiției pentru minori ,cu intenția de a reprima și al constrânge pe copil .

Se pierde din vedere faptul că înainte de a interveni justiția trebuie să intervină familia,sprijinită de școală.

Ca și în cazul celorlalte forme de dezadaptare,delincvența apare cel mai frecvent în familiile traumatizate .Se poate chiar afirma că gravității delictelor săvârșite de minori îi corespunde maximul de deficiență familială.

Minorul delincvent este sustras educației familiale,care s-a dovedit falimentară,și internat în instituții speciale de reeducare .

Tot efortul acestor instituții,se orientează în vederea redării minorului unei vieți normale,transformării lui într-un cetățean demn și util societății .

Literatura de specialitate menționează faptul că delincvența este un fenomen tardiv,care apare în urma sumării un timp îndelungat a unor influențe traumatizante pe baza cronicizării deficienților de comportament și de caracter ale copilului .Cauza fundamentală a delincvenței juvenile poate fi găsită în familia traumatizată din care provine minorul.

1.3.Teorii ale delincvenței și comportamentului delincvențional

Abordarea fenomenului de delincvență juvenilă a mecanismelor sale de producer și manifesta își justifică actualitatea și pertinența prin caracterul mai mult sau mai puțin intens al acestui fenomen ale cărui efecte negative nu pot fi negate sau subestimate de sociologi ,psihologi ,medici ,psihiatri ,juriști ,criminologi.

Ca fenomen social și antisocial ,delincvența juvenilă se caracterizează ,totodată ,printr-o serie de trăsături și note specific ,distinct pentru o societate sau alta ,care derivă atât din condițiile socioeconomic și cultural ale societății respective ,cât și din modalitatea de concepere ,sancționare și tratare a delictelor comise de adolescenți și tineri.(Sorin N.Rădulescu Dan Banciu –Introducere în sociologia delicvenței Juvenile , pg.58).

Unele dintre aceste teze și teorii nu au decât o capacitate de generalizare limitată la cadrul social particular în care se desfășoară actele delincvente ale minorilor,altele au o rază mai mare de generalizare,fiind valide în contexte sociale diferite.(Sorin M.Rădulescu ,Dan Banciu-Introducere în sociologia delicvenței juvenile,Editura Medicală,București,2004,pg.134)

În consecință,analiza delictelor comise de minori se face după o etiologie psihologizantă,accentuându-se rolul prioritar al unor perturbări , datorate în special conflictelor familiale fiind chiar utilizate o serie de concepte de nuanță psihanalitică,cum ar fi cele de identificare,compensare,supraeu.(Paula constantinescu ,Tamara Dobrin,l.Gavriliu, 2000,pg.247)

●Teorii conform cărora delincvența juvenilă constituie un efect nemijlocit al conflictelor între diferitele categorii de minori și obstrucțiile organizaționale de a avea ,putere .

Acestea antrenează neânțelegeri între minori privind utilizarea optimă apărând un conflict puternic între scopurile dezirabile și mijloacele legitime de apărare.

Întrucât majoritatea studiilor și cercetărilor efectuate în diverse țări au demonstrate că aceeași structură social și cultural poate genera atât comportamente normale ,cât și conduit deviante și delincvente în rândul tinerilor –aceștia nemaiputând fi,în general,identificați cu tinerii deficienți mintali-se accept tot mai mult idea conform căreia apariția manifestărilor antisocial juvenile nu poate fi înțeleasă și explicată în funcție de un singur factor ( societatea și individul),ci în funcție de un complex de factori aflați în interacțiune reciprocă .( Sorin N.Rădulescu Dan Banciu –Introducere în sociologia delicvenței Juvenile , pg.59).

1.3.1.Teoria ,,rezistenței,,la frustrare

Structura sau ,,rezistența,, externă este alcătuită din grupurile sociale la care minorul participă și este socializat (familie,vecinătate,prieteni) și care oferă posibilitatea dobândirii unui status , asigurarea unor mijloace legitime de realizare a scopurilor ,sentimental identificării cu grupul.

Acordând un rol precumpănitor structurii interne de rezistență,Reckess consider că elementele ei pot fi cunoscute prin teste de personalitate și de predicție ,ceea ce reprezintă un mijloc de prevenire a apariției sentimentului de frustrare-agresivitate ,declanșator ,la rândul său ,de acte deviante și delicvente.

Totuși ,spre deosebire de teoriile psihologice ,el nu accept idea unei corelații directe între frustrare și agresivitate ,ca factor (cauze) principali implicați în etiologia actului delincvent.

Dezvoltând aceste idei,alți autori consider că manifestările delincvente ale tinerilor se datorează ,în mare măsură ,capacității reduse de depășire a situațiilor de frustrare .

Starea de frustrare poate apărea ori de câte ori tânărul se confruntă cu un obstacol sau cu o barieră socială,care-l împiedică să-și satisfacă interesele și scopurile personale.Ea se manifestă printr-o tensiune afectivă sporită ,care-l poate conduce pe tânăr la desfășurarea unor activități deviante ,prin utilizarea unor mijloace ilicite .

Capacitatea unui tânăr de a surmonta o situație de frustrare ,fără a face apel la mijloace de răspuns inadecvate ,a fost definită ,, toleranță ,, la frustrare ,care poate acționa fie ca element favorizant stimulator ,fie ca frână în realizarea scopurilor personale cu mijloace ilicite sau licite.( Sorin N.Rădulescu Dan Banciu –Introducere în sociologia delicvenței Juvenile , pg.64)

1.3.2.Teoria ,,asocierilor diferențiale,,

Teoria lui Sutherland pleacă de la premise că în viața socială indivizii,atât cei adulți ,cât și cei tineri se confruntă cu modele pozitive (conformiste) și negative (neconformiste) de comportament și conduite,care nu se transmit nici pe cale ereditară ,nici nu se imită ,ci se ,, învață,, în cadrul proceselor de comunicare și relaționare socială dintre indivizi și grupuri diverse.

Procesul de ,,învățare,, a delicvenței nu este însă liniar ,ci include mai multe trăsături și moment în desfășurarea sa.

Mai întâi ,indivizii,aflîndu-se în contact unii cu alții ,încep să-și orienteze mobilurile ,scopurile și atitudinile în funcție de interpretările favorabile sau nefavorabile pe care le acordă regulilor și dispozițiilor legale .

Este deci posibil ca în anumite grupuri sociale să predomine acele personae pentru care , în mod variabil ,dispozițiile legale reprezintă reguli de necontestat ,datorită internalizării și acceptării prohibițiilor și restricțiilor sociale .

În schimb ,în alte grupuri predomină indivizii care înclină spre violarea acelorași dispoziții legale.

În consecință atașarea sau asocierea unui individ la unul sau altul dintre cele două grupuri-conformiste (nondelincvente) sau nonconformist (delincvente)-reprezintă momentul cel mai important de care depinde evoluția ulterioară a carierei individului.

Astfel , acei indivizi care se vor ,,asocia,, ( de unde și denumirea de ,, asociere diferențiată,,) grupurilor care respect regulile legale,nevenind în contact cu modele criminale ,se vor adapta mai ușor în societatea bazată pe consens ,evitând parcurgerea unei cariere delincvente.

Indivizii care devin delincvenți sunt confruntați mai mult cu modele criminale aparținând acelor grupuri care nu accept ,nu recunosc sau nu respect normele legale. .( Sorin N.Rădulescu Dan Banciu –Introducere în sociologia delicvenței Juvenile , pg.66)

1.3.3.Teoria ,,dezorganizării sociale ,,

O tentativă mai consistentă de interpretare sociologică a delincvenței juvenile aparține așa-numitei Școli de la Chicago ,care, se confruntată cu ,,explozia,, de criminalitate apărută în societatea americană interbelică ,a avansat un set de ipoteze și paradigme care încearcă să surprindă influența proceselor de schimbare și dezvoltare ,mai exact,a efectelor secundare negative declanșate de acestea asupra fenomenului de delincvență.( Sorin M.Rădulescu ,Dan Banciu-Introducere în sociologia delicvenței juvenile,Editura Medicală,București,2004,pg.176)

Conform acestei orientări ,geneza și dinamica delincvenței sunt determinate sensibil de marile depresiuni sau crize sociale și economice ,de fenomenele de urbanizare și exod rural .

Rata delicvenței este mai ridicată în ariile și zonele caracterizate prin deteriorarea fizică ,declin de populație ,dezintegrare culturală ,ceea ce împiedică exercitarea adecvată a controlului social al comunității ,generând fenomene de ,, dezorganizare social ,, , marginalizare ,devianță.(Sorin M.Rădulescu ,Dan Banciu-Introducere în sociologia delicvenței juvenile,Editura Medicală,București,2004,pg.144)

Teoria ,,dezorganizarii sociale,,(Sorin M.Rădulescu ,Dan Banciu-Introducere în sociologia delicvenței juvenile,Editura Medicală,București,2004,pg.145) consideră că factorul determinant în mecanismul cauzal al delincvenței juvenile îl reprezintă scăderea funcțiilor de socializare și control exercitate de comunitate și vecinătate,destabilizarea ordinii sociale și a coeziunii grupurilor eterogenității populației și varietății normelor de conduită ,ca și multiplicării fenomenelor aculturative în cadrul orașului .

În consecință cauzele ,,primare,, ale delincvenței rezidă în interiorul comunității urbane care ,datorită aglomerării de populație ,a diversificării spațiilor și serviciilor comerciale și sociale ,devine prin ea însăși o sursă potențială criminogenă ,prin ,,atragerea ,, și ,,ispitirea ,, unor tineri de a comite acte și de delicate penale.

1.3.4.Teoria ,,subculturilor delincvente ,, și teoria

,,grupurilor de la marginea străzii ,,

Privind valorile sociale ca un important suport în determinarea comportamentului deviant al tinerilor,această teorie afirmă necesitatea de a observa resorturile intime ale delincvenței juvenile din perspective particulare a ,, subculturilor,, .(Sorin M.Rădulescu ,Dan Banciu-Introducere în sociologia delicvenței juvenile,Editura Medicală,București,2004,pg.144) existente în cadrul unei societăți.

Principalii reprezentanți ai acestei orientări consideră că subcultura reprezintă o subdiviziune a modelelor culturale la care participă o parte din grupurile sociale.

Aaceste subculturi apar ca o reacție de protest față de normele și valorile societății,grupând indivizi care au sentimental că le sunt blocate posibilitățile și mijloacele de acces pre valorile și bunurile sociale.( Sorin M.Rădulescu ,Dan Banciu-Introducere în sociologia delicvenței juvenile,Editura Medicală,București,2004,pg.176)

Din acest motiv, orice subcultură include un set de valori și norme diferite de cel al societății ,uneori fiind chiar în contradicție cu sistemul de valori dominante .

Atunci când indivizii aparținând unor asemenea subculturi utilizează modalități și mijloace ilegitime și antisociale pentru a-și realize nevoile și scopurile ,ne aflăm în fața unor ,, subculturi delincvente ,, .

În cadrul acestor subculturi există un sistem de valori și norme,standard și reguli de conduită,în funcție de care sunt exercitate rolurile membrilor și sunt apreciate performanțe.

Normele reprezintă,de fapt, standard sau etaloane în funcție de care conduita individului este valorizată pozitiv sau negativ.

Ele impun sau interzic săvârșirea anumitor acțiuni ,fiind elaborate într-o formă generală și impersonală ,stabilind în ce măsură un individ poate să îndeplinească sau nu un anumit rol în funcție de poziția sa socială.

Teoreticienii ,,etichetării sociale,, concept delincvența juvenilă ca tip special de ,,reacție socială,, de apărare din partea societății sau a anumitor grupuri,natura și intensitatea acestei reacții depinzând de o serie de factori ,cum ar fi puterea ,clasa privilegiată ,bogăția,etc. .(Sorin M.Rădulescu ,Dan Banciu-Introducere în sociologia delicvenței juvenile,Editura Medicală,București,2004,pg.145)

De multe ori cei care dețin puterea sau bogăția ,făcând parte din categoriile privilegiate social ,au tendința de a ,, eticheta,, ca deviante actele nonconformist ale unor indivizi proveniți din clasele de jos au mijlocii ale societății ,care ,la rândul lor ,fie că accept eticheta ,comportându-se în conformitate cu ea ,fie că o resping ,adoptă noi conduite.

Identificând existența unor tipuri și niveluri diferite de socializare,Cohen evidențiează faptul că în familiile cu copiii asimilează,prin intermediul părinților,modele de valori și norme omogene și coerente, în timp ce prin socializarea făcută de școală această omogenitate dispare .

În consecință ,sistemul de valori prin care sunt appreciate performanțele tinerilor din școală aparține claselor privilegiate sau care dețin puterea .Din acest motiv ,supuși presiunii celor două forme de socializare-familială și școlară –copiii aparținând claselor defavorizante reacționează într-un mod asemănător nevrozei ,prin exteriorizarea frustrării și asocierea în bande sau ,,subculture,, delincvente .

În felul acesta ,,subculture ,, delincventă apare ca o reacție față de valorile și normele clasei privilegiate ,banda de tineri delincvenți adoptând o conduit și un comportament conforme cu standardele,,subculturii,, din care fac parte.( .( Sorin N.Rădulescu Dan Banciu –Introducere în sociologia delicvenței Juvenile , pg.70)

1.4.Modele educaționale în familie

În calitatea sa de ,,celulă,, de bază a societății,familia ocupă o poziție centrală în viața copilului,fiind de fapt primul mediu social în care acesta se manifestă ca ființă umană.

In familie se realizează, socializarea de bază sau primară. Socializarea realizată în cadrul familiei este esențială pentru integrarea socială a copiilor. Eșecurile socializării în familie au consecințe negative la nivel macrosocial.

In mod normal, socializarea din familie este convergentă cu normele și valorile promovate la nivel macrosocial. Există însă și situații în care socializarea în familie se face în discordanță cu acestea.

Un element important al funcționării familiale, cu efecte asupra comportamentelor ce se pot manifesta asupra membrilor ei este cel de homeostazie. Când funcționarea sistemului este benefică, homeostaza asigură continuitatea funcționării în aceeași direcție.

Când apar însă disfuncții, acestea se perpetuează, căci în homeostazia familiei ele capătă roluri semnificative și obligatorii. În modelul familial se reproduce modelul natural.

Homeostazia este mecanismul care asigură supraviețuirea. Dacă familia a promovat și întărit roluri negative, homeostazia familială le va reproduce cu scopul de a asigura funcționalitatea familială, așa cum a fost ea construită inițial.

Cadrul dezvoltării copilului în familie este dat de modul în care sunt realizate funcțiile parentale, de acestea depinzând măsura în care famila este conceptualizată ca mediu optim pentru dezvoltarea copilului.

Din această perspectiva, Kari Killen definește 7 funcții parentale:

Abilitatea părinților de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului, presupune cunoașterea nevoilor de bază ale copilului și disponibilitatea părinților de a răspunde acestora în mod adecvat. E vorba de recunoașterea importanței de a vorbi cu copilul, de a-i lăsa timp spre a răspunde în ritmul său, de a stimula tactil copilul, de a răspunde chemărilor copilului, de a liniști copilul când plânge.

Abilitatea de a oferi copilului experiențe noi, de a-l stimula cognitiv și afectiv.Se pornește de la premisa că dezvoltarea mentală a copilului are nevoie de experiențe. Piaget asemăna copilul cu un cercetător ce acumulează continuu informații. Părintele trebuie să fie capabil a-i permite copilului astfel de experiențe variate.

Abilitatea de a avea o relație empatică cu copilul, va perimte o mai bună cunoaștere a copilului. O bună capacitate empatică îi va permite părintelui să se angajeze în activitățile copilului (joc). (Paula Constantinescu ,Tamara Dobrin,L.Gavriliu Eliminarea și evaluarea delicvenței juvenile,Editura Polirom, București 2000,pg.89)

Abilitatea de a-și înfrâna propriile dureri și porniri agresive fără a le răsfrânge asupra copilului. Se face referire la exprimarea stărilor de tensiune interioară. Un anumit grad de toleranță la frustrare și conflict este necesar oricărui părinte. Se consideră că imaturitatea părinților afectează în cea mai mare parte abilitățile de parenting, printre cauze fiind probleme emoționale, psihozele, retardul mental, dependența de alcool și droguri.

Capacitatea de a avea așteptări realiste de la copil, pot stimula dezvoltarea unor paternuri adaptative. Așteptările prea mari sau prea mici, ce nu țin cont de nivelul real și potențial de gândire și acțiune a copilului conduc la frustrări și lipsa de motivare.

Așteptările trebuie să fie în permanență pozitive și concordante. Așteptările prea mici conduc la nedezvoltarea responsabilității și a capacității de rezolvare a problemelor. Copilului îi este periclitată astfel dezvoltarea autonomiei, unul din obiectivele de baza ale societății.

Capacitatea de a percepe copilul în mod realist. De aceasta depinde modul în care părintele se raportează la copil. Așteptările pe care le are de la copil sunt determinate de imaginea pe care o are despre el.

Abilitatea de a recompensa, valoriza copilul.Ca ființă socială, copilul are nevoie de încurajări și aprecieri. O atenție parentală excesivă pe greșeli crează riscul întăririi tocmai a acelor comportamente indezirabile.

Toate aceste funcții se leagă de nevoile copilului pentru o dezvoltare normală. Prin aceste abilități, părinții nu fac altceva decât să vină în întâmpinarea lor.

Nevoile copilului sunt de fapt o particularizare a eternelor nevoi umane descrise de Maslow, fiecare din ele exprimându-se în 5 domenii: fizic, cognitiv, emoțional, spiritual și social.

Nevoia de dragoste și securitate, este împlinită prin contactele sociale, inițial cu mama și treptat cu un cerc tot mai mare de persoane.

Prin intermediul ei copilul își conturează identitatea și devine conștient de sine, iar de calitatea satisfacerii acesteia va depinde calitatea viitoarelor relații sociale ale adultului: cu colegii, cu prietenii, în propria sa familie.

Nevoia de securitate se împlinește prin stabilitatea oferită de atitudinile și comportamentele constante și predictibile ale celor din jur.

Nevoia de experiențe noi, de stimulare condiționează dezvoltarea inteligenței copilului. Se consideră că numai informațiile dobândite prin efort personal, care trec prin experiența proprie de elaborare, îi aparțin definitiv individului, devin un bun personal și pot fi aplicate în spirit creativ.

Dar calitatea experiențelor copilului, cognitive și afective, depinde de calitatea adultului care îi asistă experiențele.

Un cadru didactic care crede că toți copiii trebuie să învețe același lucru și să aibă aceleași performanțe sau un părinte hiperprotectiv, de exemplu vor îngusta șansele de experiență și cunoaștere reale.

Entuziasmul, interesul, receptivitatea adulților față de încercările copilului sunt contagioase, la fel ca și rigiditatea, îngustimea, lipsa de interes și blazarea, care sting gustul și pofta copilului de a cunoaște lumea care îi aparține. (Paula Constantinescu ,Tamara Dobrin,L.Gavriliu Eliminarea și evaluarea delicvenței juvenile,Editura Polirom, București 2000)

Nevoia copilului de fi apreciat si de a-i fi recunoscute capacitățile. Dacă mai târziu, la vârsta adultă, o activitate dusă la bun sfârșit conține în ea însăși recompensa, la început, pentru a deveni încrezător în posibilitățile lui, adolescentul mai are încă nevoie de încurajări și recompense (motivație extrinsecă).

Acestea sunt utile și pentru a depăși dificultățile și posibilele conflicte care apar în perioada dezvoltării sale personale. Încurajările adultului și exprimarea unor exigențe rezonabile față de copil sunt esențiale în socializarea acestuia din urmă.

Exigențe rezonabile nu presupune absența dificultăților, nu scutirea elevilor de efort, ci măsura lor în raport cu puterile reale ale copilului, adică dificultăți care pot fi trecute cu succes în urma unui efortului depus.

Recompensa pe care o dă adultul, prin care recunoaște meritele copilului, este importantă pentru stima de sine a adolescentului, dar și pentru atitudinea față de sarcini și față de efort.

Această recunoaștere a meritelor copilului trebuie făcută în special față de efortul depus de copil, și nu atât față de rezultat.

Căci răsplătirea rezultatului, șinu a efortului va dezvolta la copil tendința de a vâna cu orice preț rezultatul și de a disprețui efortul (elev fiind, va copia pentru a lua note bune).

Poate că această nevoie a copilului, mai mult decât celelalte, solicită respectul adultului față de copil.

Un copil care este respectat de adulții din jur va crește cu sentimentul valorii și a respectului de sine și conduita lui în viață va fi în limitele acestui respect.

El nu va putea manifesta conduite deviante, căci respectul pe care 1-a resimțit a devenit normă, iar el nu va putea face decât acele lucruri care îl vor face să respecte și să se simtă respectat.

Nevoia de responsabilități este extrem de importantă la această vârstă. Prin satisfacerea acesteia se dezvoltă sentimentul autonomiei și independenței. Asumându-și responsabilități pe măsura capacităților lui, copilul învață în același timp regulile, tiparul după care se face un anumit lucru, ceea ce este permis și ceea ce nu este permis.

Adultul îi va atribui responsabilități și îl va asista la realizarea lor, dând copilului libertatea de a decide, iar când decizia nu a fost corectă, de a-și asuma consecințele.

Nevoile de bază, fiziologice ale copilului sunt garanția supraviețuirii și a dezvoltării normale, mai ales acum când apar numeroase schimbări somatice.

Deși abuzul, în special cel fizic și psihologic ca modalitate de disciplinare, este comun în familiile tipice el nu a fost suficient de conceptualizat și implicit studiat ca parte componentă a sistemului familial.

Studiile realizate însă indică existența unei corelații între caracteristicile mediului familial (mai ales în termeni de venit și educație) și abuz.

Cele mai multe studii arată că ratele cele mai mari se înregistrează în familiile cu venituri reduse și cu nivel de educație scăzut, deși diferențele nu sunt semnificative; altele arată că frecvența este mai mare la familiile cu venituri crescute.

De asemenea studii realizate în SUA și în vestul Europei arată că ratele sunt mai mari în cazul părinților singuri și în familiile de minorități și că părinții tineri își abuzează mai des copiii decât cei mai în vârsta.

Aceste rezultate subliniază faptul că deși familia reprezintă ,,o condiție sine-qua-non a împlinirii personalității și a realizării profesionale,,, ea nu mai poate fi conceptualizată doar ca un mediu optim de dezvoltare psihosocială pentru copil.

Din această perspectivă, violența intrafamilială este denunțată ca fiind un efect al propagării și menținerii unei ideologii de tip patriarhal, conform căreia cel care deține puterea, are drept absolut asupra celorlalți (dreptul seniorului), drept impus și menținut prin violență. (Maria Nicoleta Turliuc 2007, pg.86-112)

Punând accentul asupra pe dezorganizarea socială introdusă de procesul urbanizării, specialiștii în domeniu înteprind multiple monografii și anchete care încearcă să pună în evidență starea de izolare și marginalizare în care se găsesc minorii infractori.

Caracterizată prin eșecul obiceiurilor și ineficacitatea instituțiilor care controlează în mod normal conduitele ,dezorganizarea socială generează sentimente de frustrare și marginalizare a minorilor ,care se refugiează într-un proces imaginar opus lumii ostile ,din punctul lor de vedere și caracterizat printr-un nou mod de supraviețuire și adaptare.

Ipoteza etiologică a dezorganizării sociale,devine treptat fundamentul unei teorii sociologice de mai mare amploare care își propune evidențierea corelațiilor și dependențelor existente între schimbarea socială și delicvențele provocate de minori în diferite împrejurări.

Atât ca grup social omogen,cât și ca instituție social-juridică fundamentală,familia reprezintă cadrul principal în interiorul căruia,prin intermediul procesului de socializare,indivizii își însușesc primele noțiuni cu privire la datorie,responsabilitate,interdicție,marcând dezvoltarea unei structuri generalizate a conștiinței morale și juridice.

Mai mult decât oricare alți factori sociali și culturali,agenții socializatori care acționează în cadrul familiei contribuie la stimularea integrării sociale a minorului ,la însușirea de către acesta a unui bogat repertoriu de roluri sociale,reglementat de interdicțiii,atitudini permisive,limite de toleranță.

Astfel ,au putut fi identificate familii care practică un stil educativ deficitar ,lipsit de valențe morale ,care adoptă o atitudine tolerant și permisivă față de conduitele deviante ale minorilor.

Există ,de asemenea,familii care nu-și îndeplinesc sarcinile educative ,realizând,de fapt, o ,,subsocializare,, morală,lipsind astfel pe tânăr de un model valoric și cultural adecvat .

Alte familii realizează ,dimpotrivă ,o ,,suprasocializare,, a minorului,ferindu-l de orice contact cu dificultățile vieții sociale,crescându-l întrâun climat asigurator și protector,diminuându-i în felul acesta toleranța la frustrare.

Sunt familii care practică un stil educativ autoritar (,,desporic,,) privându-l pe minor de afectivitatea și securitatea emoțională paternă,ceea ce conduce la tendințe de evaziune din familie,acte de violență și agresivitate.

În sfârșit ,există unele familii care realizează o socializare,,negativă,, a minorilor ,inducându-le modele de conduit aflate în discordanță cu normele și valorile sociale dezirabile social,favorizând ,astfel,propesiunea spre devianță a acestora .

Având o influență determinantă asupra formării minorului ca membru activ al societății,pe deplin conștient de drepturile și îndatoririle ce-i revin în această calitate,funcția socializatoare a familiei se realizează în patru situații specifice:

●situațiile de educație morală ,având la bază relațiile de autoritate prin intermediul cărora i se furnizează minorului regulile morale;

●situațiile de învățare cognitivă prin care minorul depinde de sistemul de cunoștințe,aptitudini și obișnuințe necesare conviețuirii în societate;

●situațiile ajungând invenția și imaginația,prin intermediul cărora se dezvoltă capacitățile creatoare și gândirea participativă;

● situațiile de comunicare psihologică care dezvoltă afectivitatea specific umană,având un rol deosebit de important în echilibrul moral și psihologic al minorului.

Aceste funcții deosebit de importante ale familiei,s-au diminuat mult în perioada în perioada contempornă ,familia înregistrează multiple fenomene de dezorganizare și destructurare.

Se vorbește în acest sens despre o adevărată criză a familiei contemporane,atât din punct de vedere demografic (prin trcerea de la familia extinsă la cea redusă ca număr de membri) cât și sociali (prin transferarea către instituțiile sociale specializate a unor funcții rezervate,în mod tradițional,cupluluifamilial).( Sorin M.Rădulescu ,Dan Banciu-Introducere în sociologia delicvenței juvenile,Editura Medicală,București,2004,pg.122)

1.4.1.Elemente etiologice ale mediului extrafamilial

Factorii care pot exercita o influență patogenă asupra conduitei minorului în afara familiei sunt numeroși,variați și uneori foarte activi.Literatura de specialitate arată că mulți minori au devieri de conduită motivate de factorii familiali,aceste tulburări s-au consolidat și s-au dezvoltat sub influența factorilor extrafamiliali.

Spre exemplu micile furturi din casă au dobândit un caracter delictuos,prin extinderea lor în furturi de la vecini,colegi,persoane mai îndepărtate până la furturi de bunuri publice,sau din avutul obștesc,aceasta,bineânțeles,în cazul când furtul nu a fost de la început săvârșit în afara familiei.

În afară de furturi,această arie largă extrafamlială favorizează diferite conduite,ca :

•distrugerea de materiale și jocuri de noroc ;

•adunarea la colțuri sau cartiere pentru planuri

•intrarea la spectacol și jocuri sportive fără bilet,

•hoinărirea pe străzi și vagabondaj

•conduite care în mod obișnuit nu sunt luate în seamă decât atunci când ating un anumit nivel antisocial.

Până la această etapă ,conduitele indezirabile sunt de cele mai multe ori tolerate.Regrupările pe terenuri virante ale minorilor nesupravegheați constituie adesea punctul de plecare,izvorul conduitelor reprobabile.

Cartierul anturajul și strada ,nu numai că nu suplinesc nici una din activitățile constructive,ci,dimpotrivă ,îndeamnă la inactivitate,și chiar la activități distructive. La vârsta preadolescenței,inadaptarea minorilor caracteriali ia forma organizării în bandă.

S-au dat numeroase explicații psihologice acestui fenomen și s-a relevat extinderea sa mondială în forme patologice.Trebuie observat faptul că datele cercetării nu-l confirmă decât în mod parțial.Anturajele sunt favorizate în alte părți atât de factorii familiali ,cât și de factorii extrafamiliali.

De aceea este greu de afirmat că tulburările caracteriale au drept cauze apartenența la bandă.Conduitele deviante preced cu mult intrarea în bandă ,la majoritatea minorilor caracteriali.Constituirea anturajului reprezintă însă semnul unor grave deficiențe și famnilial-sociale , degenerând în delicvență juvenilă. (Maria Nicoleta Turliuc 2007, pg.86)

Astfel ,deosebit de negativismul sau opoziționismul minorului ,de sentimentul de inferioritate sau lipsă de putere .,fenomenul constituirii în bandă oglindește tendința la emancipare a copilului ,caracterial și adesea existența unor conflicte familiale.

De fapt,regrupările în bandă patologică arată deja forma antisocială pe care au dobândit-o manifestările minorului delincvent .

Aderarea la asemenea regrupări de minorii cu tulburări de conduită este cu atât mai posibil de înfăptuit ,cu cât conflictele familiale se adaugă conflicte școlare .

În fond,efectele patologice ale participării la bandă nu se limitează la cele care decurg din organizarea de furturi,ci ele sunt mult mai adânci,resimțindu-se asupra personalității psihologice și morale a minorului.

Este suficient să se reamintească cultivarea trândăviei, disprețului față de bunuri,față de muncă și față de oameni,apoi tendința la satisfacții hedonice,evaziune, pornirihomosexuale,prostituție,proxenetism,instabiltate,impulsivitate,agresivitate,cruzime,asociabilitate.

1.4.2.Factorii organici ,somatogeni ai mediului familial

Acești factori nu au rol determinat în apariția devierilor de conduită ,care degenerează la un moment dat în delicvență juvenilă,decât în cazuri relativ rare;în rest ei nu constituie decât condiția favorizantă,terenul asupra căruia acționează cu succes factorii psiho-sociogeni ca adevărații determinanți .Totuși, la unii minori,antecedentele eredocolaterale nu depășesc semnificația unei coexistențe factoraile.

Studii din ce în ce mai numeroase de genetică clinică,biochimică și statistică pun în evidență aberații cromozomiale la persoanele cu deficite morale familiale și în numeroase anomalii,până în timpul din urmă nebănuite a fi de natură ereditară.

Mediul familial ,ca factor psihogen,trebuie privit sub aspectul structurii familiei ,a condițiilor economico-sociale și al deficitului educativ.

Familia minorilor delicvenți prezintă neajunsuri de ordin juridic,moral,social și pedagogic,legate de situați ca :•Infidelitate și părăsire;•Divorț,conczbinaj,deces; •Narcomanii,vii , sexuale.(Dr.I.Străchinaru, 2008, pg.27)

Mediul extrafamilial sporește în multe cazuri deficitele celui familial prin anturaje dăunătoare ,conflicte școlare determinate de greșelii ale cadrelor didactice,de orientări școlare necorespunzătoare aptitudinilor copiilor,de tentații ale străzii,exemplul negativ al adulților viciați,etc.

O importanță deosebită prezintă efectele patogene ale supraâncărcării minorului,la care se adaugă unele influențe negative din partea colectivului de colegi exprimate în tensiuni sau conflicte relaționale.

Dezacordul dintre diferite interese personale și cele de ordin social contribuie de asemenea la devierea conduitei morale a minorului.

Se întâlnesc însă și conduite a căror deviere s-a instalat în ciuda unui perfect echilibru între capacitatea psihică a minorului și sarcinile de mediu social,ca în cazul unor solicitări cu conținut este reprobabil.

În general ocupația și profesia părinților din familiile din care provin copii delicvenți,relevă lipsa unei calificări profesionale .

Deficitul de educație din mediul familial constă mai mult în lipsa decât în excesul de afecțiune din partea mamei;în lipsa decât în excesul de autoritate din partea tatălui ;în lipsa de unitate și solidaritate din partea părinților în formularea cerințelor adresate copilului,în lipsa unei ambianțe echilibrate și a unor preocupări culturale susținute.

În formele lor obișnuite delincvențele juvenile prezintă un specific mai mult morbid decât patologic.( Dr.I.Străchinaru, 2008, pg.28)

1.4.3.Tendințe caracteristice ale familiei dezorganizate

Majoritatea studiilor inteprinse au scos în evidență următoarele tendințe care caracterizează familia în societatea modernă:

Eliminarea sau diminuarea funcției economice a familiei și implicit,redistribuirea rolurilor între membri.Această tendință apare complementară cu o serie de schimbări în viața familială:

●Creșterea laturii de consum în defavoarea economiei casnice;

●Separarea locului de muncă de domiciliu;

●Înlăturarea dependenței economice a unuia dintre părinți în raport cu celălalt;

●Determinarea valorii minorului în funcție de prestigiul profesia și nu de rolul familial;

●Scăderea timpului acordat educației minorului în familie

Creșterea tendinței de dezorganizare a famliei contemporane .Datorită numărului mare de divorțuri și amplorii unor fenomene de destrucție a căminului( prin decesul unuia dintre membri,izolarea preocupărilor partenerilor,scăderea rolului comunicării,multiplicarea relațiilor conflictuale).

Cercetările indică că cele mai multe tendințe de prevedianță și devianță le înregistrează copii provenind din familii dezorganizate.

Delincvența juvenilă apare ca un produs tipic al dezorganizării familiei,al descreșterii rolului socializării pozitive și al creșterii influenței socializării negative,prin intermediul anturajului,al frustrărilor afective ale minorului al diminuării autorității parentale. (Sorin M.Rădulescu,Mircea Piticaru ,2009 pg.52)

Sectorul intrafamilial este inclus în câmpul mai larg extrafamilial,iar relațiile sale interne sunt fixate de instituțiile secundare ce-l acompaniează. De asemenea procesul de desocializare nu poate fi înțeles decât în legătură cu patogeneza socio-culturală.

Dezagregarea unității structurale și funcționale a familiei ,așa cum apare descrisă ,are o serie de implicații negative asupra minorului favorizând creșterea fenomenului de delicvență și amplificarea comportamentului delicvent.

Corelând trăsăturile climatului familial cu tipurile de autoritate parenterală,o serie de investigații psihosociale au ajuns la concluzia că maniera ,afectivă și ostilă, a controlului social efectuat de părinți este esențială pentru formarea comportamentală delicventă.

Când mediul familial ,din care provine copilul ,acționează organizat,stabil și asigură satisfacerea nevoilor ,atunci conduita sa este corectă și invers,acțiunea negativă a condițiilor nefavorabile de mediu determină onduite neadecvate,deviante,antisociale.

În majoritatea cazurilor,manifestările repulsive ale copilului arată că în trecutul său au acționat mijloace coercitive ,stări conflictuale (cu părinții),nesiguranță,care au determinat,clinic,reacții de răspuns emotiv- impulsiv sau demisionale exprimate spontan prin violență,revoltă,sadism sau mascat sau prin evitări ,sfidări,vagabondaj,însă niciodată lipsite de semnificație morală.

Carențele familiei se resimt întotdeauna într-un oarecare tragism al copilăriei,sensibilitatea minorului este profund afectată

Familiile dezorganizate și decăzute sunt în același timp familii dificile ,în care viața normală de familie provoacă starea de inadaptare aminorului ,favorizând alunecarea acestuia pe panta delicvenței juvenile ancorând totodată descompunerea morală .Sub aspectul tabloului clinic,devierile de conduită datorate deficitelor de structură familială sun foarte diverse.

Între cele mai frecvente se pot aminti instabilitățile psihomotorii ca fuga,vagabondaj, conduite depresive sau o frontă de opoziționism.Părinții nu încadrează totdeauna disciplinarea copiilor între regulile de comportament social.

Deși interacțiunea părinți-copii are loc în afara procesului de disciplinare,influențează în mod esențial măsurile luate de părinți cu scopul de a disciplina copilul.

Dominarea parenterală poate fi un alt factor hotărâtor pentru declanșarea delicvenței juvenile deoarece se știe că ,crizele de mânie sunt tulburări de comportament apărute ca urmare a conflictului dintre personalitatea copilului,în plină afirmare și atitudinea permisivă a părinților. Atitudinile parenterale perturbate se întâlnește într-un număr variat de situații deja amintite .

Astfel ,patologia relațională familială ( familia dezorganizată sau disarmonică),situațiile nevrotigene ( cauzatoare de stres) în familile în care unul din părinți este bolnav psihic ,familiile cu părinți hiperprotectori sau foarte severi,care recurg la presiuni educaționale exagerate,pedepse fizice și ameniunțări,eșecurile școlare repetate constituite tot atâtea situații în care interacțiunea firească părinți-copii este sever afectată și reflectă apariția delicvenței juvenile.

Disfuncția parenterală este urmare a complexului de trăiri patologice,care constau din complexe de inferioritate sau în familiile frustrate ,ostile ,situații conflictuale.

Dacă educația morală în familie este o problemă legată de personalitatea părinților,atunci trebuie recunoscut faptul că neajunsurile ,la o parte din familiile minorilor delicvenți ,sunt atât de mari ,încât nici nu se poate vorbi de preocupări educative .

Ambianța sufocantă a căminului prin inegalitatea de atitudini între părinți,sau între părinți și bunici,dezorientări în personalitatea soților,relațiile deficitare cu vecinii,insuficiența integrare a familiei în viața socială constituie tabloul unui mediu nefavorabil dezvoltării normale a minorului.

Consecințele acestor realități sunt cu atât mai grave ,cu cât prin natura lucrurilor, cea mai mare perioadă din viața sa minorul se află sub influența caracterului celorlalți membrii ai familiei și în primul rând al părinților săi .

Defectele personale ale părinților constituie un prost exemplu pentru minorul ce se află în legătură uneori cu neânțelegerile latente dintre ei, de natură economică,socială,pedagogică și chiar conjunctivală.

Efectele crizelor permanente de unitate familială se reflectă în sentimentul de insatisfacție ,de lipsă de stabilitate și securitate a minorului,ducând la devieri cu înclinații permisive spre delicvență juvenilă .

Aceste manifestări prejudiciează treptat echilibrul dintre minor și mediul social și facilitează inadaptarea sa morală prin devieri caracteriale . (Paula Constantinescu ,Tamara Dobrin,L.Gavriliu Eliminarea și evaluarea delicvenței juvenile,Editura Polirom, București 2000)

În această privință este util de cunoscut mecanismul psihofiziologic prin care acționează conflictele dintre părinți,ca situație traumatizantă cronic,asupra dezvoltării psihice a minorului ,predispus la comiterea delictelor.

Acest mecanism are numeroase implicați socio-pedagogice legate de capacitatea de reflectare a psihicului minorului.

Conflictele în sine ale părinților variind de la simple neânțelegeri cronice ,de uzură,la paroxisme de agitație (scandaluri manifestate,injurii grave,bătăi ) își au evident importanța lor în determinarea intensității reacției afective a minorului.

Prin amploarea și prin gravitatea sa, problema minorilor juvenili,proveniți din familii dezorganizate, nu mai poate fi trecută sub tăcere și reprezintă în prezent obiectul a numeroase cercetări ce se interesează mai ales de dimensiunile psihopatologice, instituționale și etice.

Minorul delincvent ,provenit dintr-o familie, unde atitudinile parenterale sunt total sau parțial perturbate devine victimă a violențelor sau a unor tratamente blamabile.

În felul acesta devierile de conduită a minorilor, indiferent că au la bază dereglări ale funcților nervoase centrale sau numai simple deprinderi elaborate în dezacord cu cerințele conviețuirii în comun se prezintă ca devieri nu atât de normele stării de sănătate,cât mai ales de la normele morale.

De aici denumirea defectologică de tulburări de caracter date de numeroșii autori a anumitor categorii de conduite deviate și tot de aici ,organizarea măsurilor speciale în perspectivă mai mult psihopedagogică decît medico-judiciară.

1.5.Clasificări ale delincvenței juvenile

Potrivit literaturii de specialitate,și amplelor cercetări efectuate de-a lungul timpului ,pe minori delicvenți,în anul 1942, psihiatrul german Ernest a menționat faptul că delicvența juvenilă se poate evidenția prin intermediul a patruclasificări.

Delincvenții juvenili,la fel ca și infractorii adulți pot fi clasificați în funcție de criterii :

1.prezența sau absența intenției:acte delincvente spontan- intenționate;acte premeditate ;absența intenției;

2.în funcție de numărul infracțiunilor comise:prima infracțiune; mai multe infracțiuni (recidivism);

3.în funcție de gradul de normalitate psihică :anormal (bolnav mintal);normal;

4.gradul de responsabilitate :perfect responsabil ,intelect redus ,intoxicație ,dezorganizare psihică;

5.în funcție de motivația ce stă la baza conduitei delincvente: predominant extrinsecă (interesul principal orientat spre atingerea unor scopuri ,cum ar fi intrarea în posesia unor bunuri);predominant intrinseci (interesul este orientat predominant spre aspectele de conținut ale activității antisociale). .(Nicolae Mitrofan ,Voicu Zdrenghea ,Tudorel Butoi ,Psihologie Judiciară,pg.271)

Fiecare teorie are înclinație și o semnificație cu putere decizională de acționare asupra unor delicvențe ,în care de multe ori sunt implicați minorii .Așadar clasificările dezbătute sunt :

Tipul displastic .Din punct de vedere psiho-medical ,delincvenți cu schizofrenie care comit delicte cu conotație sexuală , atacă în mod neașteptat integrându-se în categoria delicvenței juvenile sub 18 ani supuși recidivei .

Din punct de vedere psihic este reprezentat de:

•tipul de delincvenți înapoiați mintali;

•delincvenți cu devianțe sexuale;

•delincvenți cu diferite malformații cu etiologie cunoscută sau necunoscută

Tipul leptomorf este reprezentat de acele persoane cu constituție anemică,slabe, chip prelung,înățime peste medie reprezentând carențe în adaptare psihosocială ,interiorizate,având drept caracteristică comiterea delictelor la o vârstă precoce.

Tipul atletomorf descrie acel tip de delicvent puternic care alternează delictele cu brutalitate și criminalitate,având tendința de a recidiva , indiferent de vârsta și gravitatea faptelor comise .

Tipul picnimorf este atribuit acelor delincvenți cu o constituție atletică predispuși unei criminalități tardive. (Paula Constantinescu ,Tamara Dobrin,L.Gavriliu Eliminarea și evaluarea delicvenței juvenile,Editura Polirom, București 2000,pg.93)

Natura delicvenței juvenile.

Sociologii folosesc termenul pentru a desemna un ansamblu disparat de transgresări ,de conduite dezaprobate și de indivizi marginali.

Pentru a face o idee concretă asupra semnificației delicvenței juvenile în sociologie voi evidenția clasificarea lui Raymond Boudon ce cuprinde șapte categorii .

1.Infracțiunile și delictele.Încă din secolul al –XIX-lea ,sociologii au analizat statisticile criminalității în rândul minorilor.Mai târziu ,ei au realizat lucrări referitoare la omucidere,furt,infracțiuni,hoți profesioniști, bande de tineri delicvenți.

2.Sinuciderea este,după apariția celebrului studiu al lui Durkheim ,o temă importantă întâlnită tot mai frecvent ,în ultimul timp,în rândul minorilor delicvenți.

3.Consumul de droguri de către minori și lumea toxicomanilor,îi interesează pe sociologii care au studiat aspectele sociale ,ale consumului de marijuana,hașiș,opiacee, cocaină ,alcool,tutun.

4.Transgresiunile sexuale.Prostituția ,homosexualitatea și pornografia au făcut obiectul a numeroase lucrări ,unde protagoniștii erau de multe ori minorii.(Nicolae Mitrofan ,Voicu Zdrenghea ,Tudorel Butoi ,Psihologie Judiciară,pg.302)

=== c05e8c51670c2db6c60b324e59daa704bc09daa0_299326_1 ===

CAPITOLUL 2

CARACTERIZAREA PSIHOLOGICĂ A MINORULUI DELINCVENT

,,Pe copil trebuie să-l înveți de mic ce este libertatea .Dacă situația economic nu-I permite să treacă singuri prin lipsuri și privațiuni,trebuie sîă i le impui în mod artificial.Trebuie să se învețe cu lipsurile.Să nu simtă nevoia de confort pentru a studia.Să nu ducă dorul distracțiilor, dincolo de un minim necesar ,pe care-l impune firea. ,,

De ce toate acestea?Desigur ,nu pentru că ascentismul ar fi o virtute ,iar traiul bun un păcat.Nu.Numai pentru că acest copil să fie liber toată viața de orice tentații ,să accepte fără mâhnire pierderea oticărui bun material ,să fie liber de orice dependență.Liber față de tentația de a cere lucrurile de care s-a obișnuit să aibă.Toate aceste asprimi au ,desigur ,o limită natural ,dar tocmai spre această limită trebuie să tindă educația tinerilor

Implicând cel puțin trei aspecte specific ( relație de comunicare- relație socială și relație interpersonală),raporturile educaționale între minorii internați și personalul cu sarcini de educație ,supraveghere și control al comportamentului se referă la schimbările effective care intervin între cei doi termini ai raportului educator-educat ,care trebuie să se finalizeze în efecte formative mai ales la nivelul elevilor ,dar fără a exclude personalitatea cadrelor cu rol de resocializare. .(Gheorghe Florian ,Prevenirea Criminalității în rândul tinerilor,2014,pg117)

Studiind personalitatea ca o entitate tridimensională : morfologică ,fiziologcă, și psihosocială sau ,în alți termeni ,în unitatea sa , ce-i dă coerență și organizare unitară ,în biologia sa ierarhizată și condiționată de factorii interiori ( endogeni) și de stimuli exteriori ( exogeni),în conștiința de sine,adică a reprezentării mintale ,a activității fiziologice și psihologice pe care și-o face delincventul minor în relațiile sale cu mediul fizic și social ,patologia personalității sale poate fi legată de tulburările ivite pe perioada preadolescenței sau adolescenței.(Nicolae Mitrofan,Voicu Zdrenghea ,Tudorel Butoi-Psihologie Judiciară,2012,pg.134)

La baza conduitei morale a adolescenților se află multiple condiționări normative și determinări valorice influențate de succesul sau eșecul procesului de socializare.

Reprezentând ,în ansamblul său ,acel process început de la cea mai fragedă vârstă ,prin care tinerii își însușesc normele ,valorile și regulile de conduit compatibile cu modelul etico-normativ al societății din care fac parte ,socializarea se referă ,de fapt ,la dobândirea de către tineri a unei capacități de exercițiu prin:

a.abilitatea de a exercita, în mod adecvat ,rolurile sociale ,ghidându-se după reguli și norme specific;

b.participarea lor în cunoștință de cauză la scopurile și idealurile societății;

c.dobândirea unei capacități corecte de discernământ, pentru a putea distinge între conduit premise și prohibite ,între kijloace legitime și ilegitime ,între scopuri dezirabile și indezirabile din punct de vedere social.

Prima intrare a minorilor delincvenți în instituțiile statului (case de corecții) pune multe probleme în fața destinului și cu cât le va rezolva mai repede cu atât sentimentul de străin , se va diminua.

Va începe cu explorarea medilui și se va termina cu învățarea argoului;se va resemna în fața uitării celor de afară și se va replia pe sine.

Trecutul și viitorul vor fi abandonate pentru un prezent căruia i-au fost construite noi sensuri simbolice.În dialogul cu ceilalți,vinovăția se poate transforma în culpabilitate,dar cel mai frecvent procesul este invers. (Durnescu Ioan,189,2011)

Vulnerabilitatea personalității,unui delincvent juvenil ,iese în prim plan:dizarmoniile,trbuința exagerată de stimă,învățările patologice, evenimentele vieții din ultimii ani, ignoranța,strructura imaginii de sine și multe altele pot fi surse ale dificultăților de relaționare cu cei din jur.

Din punctul de vedere al minorilor delincvenți,efectele sunt situate pe multiple planuri:

●cresc sentimentele negative (mânie,depresie)

●se pierde controlul situațiilor

●scade posibilitatea anticipării comportamentelor

Crește stimularea interpersonală (prin contactul ochilor,vocii,mirosului și mai ales,prin intimitatea conversației).

La toate acestea se adaugă o prăbușire pihosocială,:

●ierarhiile de dominanță sunt bulversate;

●agresivitatea crește

●stările conflictuale și violente,de asemenea cresc

●serviabilitatea scade

●Judecățile de valoare devin severe.

În lucrarea sa ,Denis Szabo ,propune următoarea clasificare pentru delincvenții minori:

●periculoși -înrădăcinare criminală,disocialitate,egocentrism exagerat

●marginali-cu deficiențe psihologice ușor de remediat

●imaturi-care s-au identificat cu scheme de comportament deviant ,violent și criminal

●cu structură nevrotică-nu acceptă rolurile sociale,sunt inegali în timp,explozivi

● delincventul minor înveterat –comportament repetitiv obișnuit,agresivitate, violență și indiferență absolută în privința consecințelor,infracțiuni grave,frecvent diagnostic psihiatric sau psihologie de anormal. (J.Orford -Psihologia comunități,Editura Oscar , Print,București,1998,pag.435)

2.1 Teorii ale sociogenezei operațiilor cognitive

Dat fiind caracterul multideterminat al delincvenței juvenile,activitatea profilactică sau preventivă presupune luarea unor măsuri de intervenție din partea factorilor de sociali și socioi-educaționali,care să înlăture cauzele și condițiile ce duc la adoptarea unor conduit delincvente.

Așa după cum s-a putut constata,delincvenții minori prezintă un tablou comportamental specific care constă ,de fapt,în obiectivarea unei structure de personalitate dizarmonice,neechilibrate,cu o serie de component serios afectate,cum sunt cele motivațional-afective; atitudinal-relaționale ,volitiv-caracteriale.

Imaturitatea afectivă și social,rezistența căzută la frustrație,valoarea crescută a agresivității și ostilității sunt trăsături ce completează profilul psihcomportamental al delincvenților minori .

Asemenea caracteristici,deși pot fi dependente și de factori bio-constituționali ,ele se datoresc în mare măsură climatului socio-educațional în care crește și se dezvoltă minorul ,precum și modului de ,,întâlnire,, a sistemului educațional cu caracteristicile individuale.

Nediferențierea mijloacelor și procedeelor de influențare educațională asupra copiilor din același context educațional ( cum ar fi familia,de exemplu) și neadaptarea lor la ,, cerințele,, specific ale acestora ,pot conduce la ,, eșecul,, total al acțiunilor educaționale și la apariția conduitei delincvente.

Cauzele delincvenței juvenile sunt multiple și cu cât numărul celor care acționează convergent asupra copilului este mai mare ,cu atât,,șansele ,,apariției conduitei delincvente sunt mai mari.

Dacă în capul unei familii sunt prezente din plin agresivitatea și alcoolismul și promiscuitatea morală și sexuală,etc ,este foarte puțin probabil ca un copil crescut aici să nu cadă victimă delincvenței.

Dacă lucrurile stau așa ,se pune, problema posibilităților depistării din timp a cauzelor ce acționează convergent în direcția comportamentului delincvent și ,în baza evaluării lor a posibilităților de anticipare,de predicție a acestui tip de conduit.(Bogdan.T,Op.cit.,pg.125)

În acest sens ,mai mulți autori au alcătuit drept instrumente așa-numitele,,tabele de predicție,,(S.și E.Glueck ,W.Kwaraceus ,etc).Acestea apar în calitate de instrumente sau mijloace de predicție științifică.În afara acestora există însă și mijloace de predicție empirică,care însă la ora actual,nu ne mai pot satisface.(Glueck S,Glueck E.Unraveling Juvenile Delinquency,Harvard University,Press ,Cambrige ,Mass ,1950).

,,Astfel ,dacă luăm în considerație doi parametrii și anume ,nivelul socio-economic al familiei (I) și atmosfera educațională și afectivă din familie (II),putem proceda următorul sstem de previziune:

a.În cazul în care atât condițiile economice oferite de familie ,cât și raporturile affective și educaționale din familie sunt positive,putem considera că apariția delincvenței este foarte puțin probabilă;

b.În cazul în care fie condițiile socio-economice ,fie cele afectiv-educaționale din familie tind a fi negative ,cel de al doilea parametru fiind pozitiv,apariția delincvenței este posibilă ,deoarece deschide poarta acțiunii unor eventuale influențe externe nocive ;

c. În cazul în care cei doi parametrii prezintă valori negative,alunecarea tânărului înspre delincvență este foarte probabilă,deci îl putem considera ca fiind un pericol moral.

Instrumentele de predicție științifică a delincvenței au fost elaborate în S.U.A și în Anglia.Cel mai cunoscut ( dar și cel mai controversat) este cel propus de soții Sheldon și Eleonor Glueck (1950).

Studiul reprezintă,în principal, o comparație detaliată a 500 de delincvenți într-o instituție corecțională și 500 de ne delincvenți,potriviți ca vârstă,inteligență general,origine etnică și rezidența în vecinătăți,neprivilegiate.

Rezultatele obținute arată că deosebirea dintre cele două loturi sunt de căutat în relațiile socioafective din grupul familial.În felul acesta,ei au construit Tabelul predicției sociale (Social Prediction Table) ce cuprinde 5 factori cu valoare predictivă . .(Nicolae Mitrofan,Voicu Zdrenghea ,Tudorel Butoi-Psihologie Judiciară,2012,pg.141)

Această tabelă arată în felul următor:

Intenția soților Glueck a fost de a realize o predicție a delincvenței juvenile încă de la intrarea copiilor în școală.

Un alt instrument de predicție este scala dezvoltată de W.Kearaceus din Universitatea dinBoston,intitulată ,,The Kwaraceus Delinyuency Pronennes Scale and Check List,, ( Scala lui Kwaraceus privind înclinarea spre delincvență și lista de control).

Plecând de la analiza unor cariere infracționale,autorul a surprins o serie de factori comuni,care au nu numai o valoare constatativă ,ci ei apar și în calitate de indicatori cu mare valoare predictivă .Asemenea indicatori sunt:

-absențe frecvente de la școală;

-atitudine indiferentă față de învățătură;

-atitudine rebelă față de autoritățile școlare și reprezentanții ordinii ;

-reacții disproporționale și violente față de diferite situații și față de colegi;

-tendința de a se asocial cu elemente depravate;

-utilizarea precoce și frecventă a unui limbaj obscene și violent;

-minciuni și furturi frecvente chiar înainte de vârsta de 9 ani;

-preocupări sexual precoce;

-,,consum,, de literatură pornografică;

– vizionarea foarte frecventă a filmelor cu un conținut necorespunzător din punct de vedere educativ. .(Nicolae Mitrofan,Voicu Zdrenghea ,Tudorel Butoi-Psihologie Judiciară,2012,pg.142)

2.1.1.Deficiențe intelectuale

În cadrul grupurilor de delincvenți minori și tineri regăsim un număr relative mare de cazuri ce prezintă carențe serioase în ceea ce privește dezvoltarea psiho-intelectuală .

Capacitățile intelectuale reduse îi împiedică mai ales în anticiparea consecințelor și implicațiilor acțiunilor înteprinse .

Cercetările effectuate ,atât la nivel mondial cât și cele din țara noastră,au scos în evidență câteva aspect cu un character general:

-în rândul delincvenților ,procentajul întârziaților mintali crește pe măsură ce ne ridicăm de la delicate ușoare la delicate grave și foarte grave;

-pentru recidiviști ,procentajul debililor mintali este , mult mai ridicat decât pentru nerecidiviști;

-procentajul infractorilor cu deficiențe intelectuale este aproximativ tot atât de ridicat ca și cel al infractorilor cu tulburări emotiv-active.

De altfel ,în legătură cu ultimul aspect,unii autori au subliniat faptul că nivelul mintal scăzut reprezintă o premisă a infracâionalității,mai ales dacă este asociat cu perturbări emotiv-active ale personalității și cu condiții defavorabile de mediu.

În concepția autorului,delincventul minor prezintă o serie de caracteristici specifice:

-trăiește mai mult în present,acțiunile sale desfășurându-se în mod precumpănitor sub presiunea tiranică a impulsurilor și trebuințelor prezente;

-criticismul redus al gândirii;

-dificultățile sau imposibilitatea de anticipare pe plan mintal a urmărilor inevitabile ale infracțiunii;

-slaba capacitate de a trăi anticipative o serie întreagă de stări emotive ,strâns legate de aceste urmări ale infracțiunii;

-absența emoțiilor și înclinațiilor altruiste și simpatice;

-slaba inhibiție;

-lipsa ,,frânelor condiționate,, ce se află la baza incapacității de a-și controla și înfrâna tendințele și impulsurile care-l împing la acte antisociale;

-sugestibilitatea mărită.

Nu înseamnă însă că toți minorii care prezintă aceste caracteristici psihice în mod absolute cert vor comite acte antisociale.

De asemenea,prezența unor capacități intelectuale normale nu constituie întotdeauna o garanție sigură a abținerii minorului de a aluneca pe panta delincvenței.Adică,în rândul delincvenței regăsim minori cu o inteligență normal sau chiar superioară.

Unii autori ,cum este cazulul lui Murchinson C. au încercat să evidențieze ce legături există între unele forme ale delincvenței și nivelul de dezvoltare intelectuală.( Ion Oancea-Problema minorilor delincvenți ,pg.110,2009)

După cum se observă din tabel,unele fapte antisocial sunt comise în mai mare măsură de minori cu un nivel de dezvoltare al inteligenței normal sau chiar superior.

Este cazul mai ales a unor furturi și excrocheriilor ,care nu pot fi ușor comise de cei cu un accentuat nivel de dezorganizare psihointelectuală.

2.1.2.Tulburări ale afectivității

Afectivitatea joacă un rol deosebit de important în viața și activitatea individului uman și orice abatere de la normal creează probleme ,uneori destul de serioase ,pe linie adaptativă.

În ceea ce-i privește pe de delincvenții minori,după cum afrmă majoritatea cercetătorilor,se pare că aceștia se caracterizează fie printr-un nivel insuficient de maturitate afectivă ,fie prin diferite stări de dereglare a afectivității. (Preda V-Op.cit.pg.26-37)

Insuficienta maturizare afectivă se caracterizează prin:

-lipsa unei autonomii affective ,ceea ce duce la creșterea sugestibilității;

-insuficienta dezvoltare a autocontrolului afectiv ,legat de insuficienta cunoaștere și capacitate de stăpânire a reactivității emoționale ;

– slaba dezvoltare a emoțiilor și sentimentelor superioare ,îndeosebi a celor morale.

Asemenea caracteristici psihocomportamentale conduc la lipsa unei capacități de autoevaluare și de evaluare adecvată ,la lipsa obiectivității față de sine și față de alții.

Încă din 1936 ,A.MDurea ,în urma examinării a 316 delincvenți minori în vârstă de 13-17 ani ( folosind testele de interese și aptitudini Pressey) a ajuns la concluzia că delincvenții prezintă o întârziere a maturității affective de cca 2 ani față de nedelincvenții de aceeași vârstă.

În categoria stărilor de dereglare a afectivității sunt incluse :

-stările de frustrație afectivă și sentimentele de frustrație ,conflicte afective ;

-instabilitatea ( labilitatea) afectivă;

-ambivalența afectivă

-indiferența afectivă

-absența emoțiilor și a înclinațiilor altruiste și simpatetice .

Datorită nivelulului crescut al egocentrismului (și al egoismului) și ,totodată ,datorită existenței unui nivel scăzut al toleranței la frustrație ,formularea și atingerea unor obiective acționale se face prin apelul la mijloace ilegale.

Studiind diferite categorii de infractori sub aspectul particularităților psihologice ,T Bogdan arată că una din cele mai frecvente caracteristici psihice ale delincvenților-și în special a delincvenților minori –este instabilitatea emotive-acțională .Instabilitatea emotiv-activă a delincventului este diferită de stabilitatea emotiv-activă a omului obișnuit.La acestea din urmă ,reacțiile emotiv-active ,sunt relative stabile ,în sensul că aceste reacții sunt rezultante determinate în parte de ambianță și în parte de sistemul de valori etico-sociale . ( Ion Oancea-Problema minorilor delincvenți ,pg.112,2009)

,,Stabilitatea ,, omului normal (nedelincvent) se realizează prin:durata reacțiilor sale reglate voit și conștient;lipsa de oscilații excesive;constanța acestor reacții care rămân,calitativ și cantitativ,relative identite în raport cu stimuli declanșatori .

În contrast cu aceștia,datorită experienței negative ,a educației deficient ,a deprinderilor și practicilor antisocial ,delincventul se prezintă ca:un instabil emotive-activ ,un element care în reacțiile lui trădează discontinuitate ,salturi nemotivate de la o extremă la alta ,inconstant în reacții față de stimuli ,inconstanță de origine endogenă specifică.

Spre deosebire de alte caracteristici ,instabilitatea emotiv-acțională apare ca,, o trăsătură emoțională a personalități deformate a delincventului adult sau minor ,ea fiind o latură unde traumatizarea personalității se evidențiează mai bine decât pe planul componentei ei cognitive.

Instabilitatea emotivă ,la rândul ei ,se asociează destul de frecvent cu agresivitatea ,ducând la scăderea pragului delincvențial și la săvârșirea unor infracțiuni prin acte de violență .

T. Bogdan precizează că fenomenul de agresivitate rezidă în acele forme de comportament ofensiv consumat pe plan acțional sau verbal,care obișnuit ,dar nu în mod necesar , constituie o reacție disproporționată la o opoziție reală sau imaginară. .( Ion Oancea-Problema minorilor delincvenți ,pg.112-113,2009)

2.1.3.Tulburări caracteriale

Caracterul,în calitatea lui de nucleu al personalității ,se formează și se dezvoltă în ontogeneză ,fiind de aceea puternic dependent de ansamblul de condiții și împrejurări în care trăiește individul uman în mod nemijlocit ,precum și de ansamblul de factori de ordin socio- cultural,luat într-un sens mai larg ,care influențează și modelează procesul dezvoltării ontogenetice.

El cuprinde un ansamblu sau un complex, de însușiri relative stabile și constant ale individului uman ,care asigură caracterului o anumită,,formă,, sau ,, coloratură,, specifică, cu puternice accente de unicitate și irepetabilitate .

Gradul înalt de complexitate al caracterului ca formațiune de personalitate este redat de multitudinea încercărilor de a preciza principalele coordinate de definiție ale acestei noțiuni.

Trăsăturile caracteriale îndeplinesc ,la nivelul personalității ,în special funcții de reglare a caracterului ,determinând în general un mod constant de manifestare, chiar dacă în anumite situații ,caracterul individului poate suferi ,,abateri,, mai mari sau mai mici de la modelul comportamental ,,etalon,, al individului respectiv.

Comportamentul poate fi orientat pozitiv sau negative,trăsăturile caracteristice prezentându-se în cupluri polare (pozitiv-negativ). .( Ion Oancea-Problema minorilor delincvenți , 113,2009)

Cercetările effectuate asupra delincventului minor au scos în evidență faptul că acesta se caracterizează printr-un nivel de imaturitate caracteriologică ,care se manifestă prin următoarele:

-autocontrol insuficient;

-impulsivitate și agresivitate;

-subestimarea greșelilor și a actelor disociale sau antisocial comise;indolență ,indiferență și dispreț față de muncă;

-opoziție și respingere a normelor social –juridice și morale;tendințe egocentrice;

ăexacerbarea unor motive personale egoiste a unor trebuințe și tendințe înguste ,de nivel redus;

-absența sau insuficienta dezvoltare a unor motive superioare ,de ordin social și a sentimentelor etico morale;

-dorința unei vieți ,,ușoare,, ,fără muncă.

2.1.4.Climatul educațional familial

Climatul educațional familial este o formațiune psihosocială foarte complex,cuprinzând ansamblul de stări psihice ,moduri de relaționare interpersonal ,atitudini ,etc. ce caracterizează grupul familial o perioadă mai mare de timp.

Acest climat ,care poate fi pozitiv ( bun) sau negative (rău),se interpune ca un filtru între influențele educaționale exercitate de părinți și achizițiile comportamentale realizate la nivelul personalității copiilor .

Drumul de la influență educațională la achiziție comportamentală nu este un drum direct ,nemijlocit ,ci parcurge ,,meandrele,, climatului educațional familial .

O aceeași influență educativă exercitată într-un climat bun va avea cu totul alte efecte (evident pozitive) decțât atunci când este exercitată într-un climat educațional rău sau negativ,bazat de exemplu,pe relații conflictuale și pe ignorarea totală a particularităților psihoindividuale ale copiilor.

În acest sens ,deosebit de interesantă ne apare cercetarea efectuată de M.Gilly ,având ca obiectiv stabilirea influenței climatului educative familial asupra comportamentului elevilor și randamentului școlar .

,,Ipoteza noastră fundamental este că școlarul are nevoie acasă de un cadriu general de viață în care să se simtă în siguranță.Pentru aceasta el are nevoie de părinți calmi ,înțelegători,afectuoși ,destul de maleabili în raporturile lor cu copilul ,fără a da însă dovadă de slăbiciune.El are nevoie să simtă că părinții se ocupă de el, că iau parte la micile lui necazuri și la problemele care îl interesează și că nu se dezinteresează de ceea ce se întâmplă la școală.Dar în același timp el are nevoie de un cadru de un cadru de disciplină destul de ferm pentru a nu-l lăsa să-și închipuie că libertatea lui este fără margini și ,totodată, să știe că părinții săi împărtășesc același nivel de exigență,, .

Așadar ,climatul educațional familial poate fi analizat după mai mulți indicatori ,cei mai importanți fiind următorii:

1.modul de raportare a interpersonal a părinților (nivelul de apropiere și înțelegere ,acordul sau dezacordul în legătură cu diferite probleme);

2.sistemul de atitudini parentale în raport cu diferite norme și valori sociale;

3.modul în care este perceput și contestat copilul;

4.modul de manifestare a autorității părintești (unitary sau diferențiat);

5.gradul de acceptare a unor comportamente variate,ale copiilor;

6.dinamica apariției unor stări tensionale și conflictuale;

7.modul de aplicare a recompenselor și sancțiunilor;

8.gradul de deschidere și sinceritate al copilului în raport cu părinții.( Gheorghe Nistoreanu ,Costică Păun-Delincvența juvenilă , Editura Europa Nova, București, 2006,pg.147)

2.1.5.Familii dezorganizate

Mult timp s-a crezut că familia dezorganizată constituie cauza aproape sigură a comportamentului deviant și antisocial,această convingere fiind susținută și de către diverse statistici care arată că un număr mai mare de delincvenți provin din această categorie de familii (în jur de 80 %).

În ultimul timp însă,un asemenea punct de vedere a fost depășit ,considerându-se că,de fapt,în cazul familiilor dezorganizate nu structura familiei ca atare se face vinovată de apariția conduitelor deviante ci marile ei,,lipsuri,,: ,,Carența familiei ,incapacitatea sa psihologică ,pedagogică și morală ,, .

Strudiile asupra delincvenței juvenile au arătat că , în mare măsură,atmosfera din familiile dezorganizate ,lipsa autorității părintești ,a controlului precum și a afecțiunii acestora ,ca urmare a divorțului ,i-au determinat pe copii la adoptarea unor acte antisociale și asociale.

Astfel,divorțul ,care duce la dezorganizarea familiei ,poate contura serioase tulburări afective și tulburări comportamentale ce conduc la neadaptarea socială.De asemenea ,pot să se contureze și anumite tulburări psihiatrice.

Unii autori ,analizând viața unor mari criminali ,prezentată de aceștia prin autoanaliză ,au ajuns să evidențieze ca principală sursă a agresivității infractorilor modelele comportamentale întâlnite în familia dezorganizată de apartenență.Iată ,spre exemplu,ce relatează unul din acești infractori :,,La mine,viața și violența erau unul și același lucru ;am învățat încă din copilărie că oamenii trebuie să se trateze brutal,văzându-l pe tatăl meu brutalizțnd-o pe mama ,la rândul ei brutalizându-mi frații și brutalizându-mă pe mine ,Am înțeles încă de pe atunci că acesta este limbajul normal ,prin care ,,înțeleg oamenii ,, și m-am mirat ori de câte ori am întîlnit în viața mea oameni care nu m-au atacat și care nu au fost violenți cu mine,,.

Numeroase date de anchetă efectuată pe copii delincvenți demonstrează faptul că, în mare măsură, comportamentul delincvențial este determinat de dezorganizarea vieții familiale ca o consecință a divorțului . (Nicolae Mitrofan,Voicu Zdrenghea ,Tudorel Butoi-Psihologie Judiciară,2012,pg.144)

2.1.6.Climatul familial conflictual

Există unele familii care ,deși sunt ,,organizate,, se caracterizează prin accentuate stări conflictuale care pot fi de intensitate diferită și se pot întinde pe perioade diferite de timp (plecând de la forme relativ mai simple ,cum ar fi cearta ,neânțelegerile,contrazicerea ascuțită,refuzul unor obligații conjugale sau familiale etc, și ajungând la forme mai complexe ,mai grave ,cum ar fi agresivitatea fizică ,alungarea de la domiciliu ,existența unor relații adulterine,etc).

În situațiile în care intensitatea ,conținutul ,forma de manifestare și frecvența conflictelor intraconjugale și intrafamiliale cresc semnificativ,acestea capătă valențe dezorganizatoare în microgrupul familial,devenind simptome ale ,,sindromului disfuncțional ,, familial.

Conflictul conjugal patogen se caracterizează prin capacitatea de penetrație destructivă la nivelul personalității consorților ,dezorganizând reacțiile ,patternurile și habitus-urile adaptive și împiedicând realizarea funcțiilor firești ale cuplului conjugal și parental.

Din constatările empirice asupra unei cazuistici extinse de cupluri cu ambii parteneri normali din punct de vedere psihic,cu un partener anormal din punct de vedere psihic (nevrotic,psihopat sau psihotic) și cu ambii parteneri anormali din punct de vedere psihic (nevrotic,psihopat sau psihotic),precum și din observațiile asupra unor cupluri cu un partener bolnav somatic sau somato-psihic ,s-au conturat următoarele aspecte ca fiind relevante :

-conflictul conjugal patogen este semnificativ frecvent în cuplurile asimetrice din punct de vedere al normalității psihice,respectiv,în cuplurile cu un partener nevrotic ,psihopat sau psihotic ( în ultimul caz ,relația conjugală și atmosfera familială fiind profund distorsionate și angrenând consecutiv tulburări reactive de intensitate nevrotică sau dezvoltări dizarmonice ale personalității celuilalt soț);

-în cuplurile conjugale asimetrice ,cu ambii parteneri normali din punct de vedere psihic ,conflictul conjugal continuă să se manifeste afectând relațiile interpersonale și,în special,realizarea optimă a funcțiilor familiale.

Familiile caracterizate printr-un potențial conflictogen ridicat și puternic carențate din punct de vedere psihoafectiv și psihomoral afectează în cea mai mare măsură procesul de maturizare psihologică și psihosocială a personalității copiilor,datorită mai ales dezechilibrelor și dizarmoniilor resimțite în cadrul unor subcomponente ale personalității și anume:atitudinal –relațională și motivațional-afectivă. (Nicolae Mitrofan,Voicu Zdrenghea ,Tudorel Butoi-Psihologie Judiciară,2012,pg.145)

Fuga de acasă a copiilor, asociată deci cu lipsa de supraveghere parentală ,îi determină să adere la unele medii și grupuri extrafamililale cu un mare potențial delincvențial.

Astfel,referindu-se la mediul extrafamilial ales de lotul de delincvenți minori studiat ,V.Dragomirescu evidențiează următoarele aspecte:

-structura predominantă a mediului ales este cea de grup constituit

-în grupul de ,,prieteni,predomină aceeași grupă de vârstă și același sex cu al minorilor cercetați ,majoritatea elevi

-preocupările principale sunt vizionările excesive de filme și hoinăreală

-locul cel mai frecvent ales pentru întâlnire și joacă este strada

-în grupul de ,,prieteni,, apar foarte fregvent cazuri de infractori minori.

2.2 Influența socială

Influența socială cuprinde o serie de direcții și de perspective teoretice ,care încearcă să completeze punctual de vedere mai limitat punând în dependență tendința spre delincvență nu atât de caracteristicile climatului familial,cât mai ales de cele ale din mediului social și cultural.

Din acest punct de vedere,mai mult decât o formă de inadaptare la mediu,delincvența juvenilă este o formă de exprimare a conflictului tânărului cu valorile societății în ansamblul ei.

Plasat într-un mediu social defavorizant,copilul tinde să aspire la moduri de viață și scopuri superioare clasei sociale sau grupului social din care face parte,dar este privat ,în mod systematic ,de mijloacele legitime care i-ar da posibilitatea să le realizeze.

Delincvența reprezintă,în consecință ,un mijloc ilegitim și illicit ,o formă de protest contra inegalităților între clase în ceea ce privește puterea,bogăția ,prestigiul și securitatea existenței.

Acest fenomen este amplificat,totodată ,de tendința asocierii copiilor și adolescenților în ,,subculturii delincvente ,, (așa –numitele ,,bande de la marginea străzii) care oferă tânărului atât un sentiment de solidaritate cu cei defavorizați ca și el ,cât și o identificare în numele căreia își poaste procura o serie de satisfacții hedoniste immediate și se poate revolta contra sistemului social inechitabil.

Deoarece deoarece integrarea lor adecvată în societate este compromisă prin incapacitatea și imposibilitatea de a-și juca rolurile sociale pe care le doresc, preadolescenții și adolescenții se unesc în grupuri antisocial în care există posibilitatea desfășurării unor veritabile relații între roluri dorite .

Respectarea normelor grupului,contrare celor ale societății,dobândește o importanță fundamental deoarece participarea în cadrul său permite instaurarea unui process de integrare care oferă sentimental identității și al responsabilității ,orientând pe membrii spre atingerea obiectivelor la care aspiră prin mijloace nepermise.

Subculture grupului influențează,deci,apariția unor procese de educație și adaptare (socializare negativă,integrare social negativă,etc) contrare celor promovate de societatea adulților.

Dintre alte direcții de abordare,mai specific pentru orientarea sociologică ,trebuie menționată perspective teoretică a ,,dezorganizării sociale,, ,care presupune în dependență delincvența juvenilă de o serie de schimbări și conflicte sociale care însoțesc procesele modernizării (industrializare ,urbanizare,migrație).

Aceste procese implică,pe lângă schimbări profunde în structura social,economic și cultural,o serie de modificări în conduit ,lărgind sfera libertății și a autonomiei personale,eliberând individual de vechile legături familial tradiționale,ca și de controlul social rigid al microgrupurilor comunitare.

Ca urmare ,asimilarea unor noi exigențe normative generează o contradicție fundamental între identitatea cultural moștenită prin socializarea comunitară tradițională și valorile spiritual ale noului mod de viață urban.

Această contradicție generează,la rândul ei,multiple comportamente hibride ,acculturate și deviante ,favorizând apariția unor multiple manifestări cu character antisocial. (Nicolae Mitrofan,Voicu Zdrenghea ,Tudorel Butoi-Psihologie Judiciară,2012,pg.148)

În raport cu această perspectivă teoretică,delincvența juvenilă este considerată,în mod esențial ,ca un fenomen urban ,având ca premisă conflictele cultural și sociale generate de procesele de dezvoltare social.

O altă direcție particular a orientării etiologice cu character sociologic este circumscrisă concepției teoretice asupra acestui fenomen.

Definirea sa ca delincvent de către aceste instituții de control social îl obligă să accepte o,,etichetă ,, pe care o va interiorize în imaginea despre sine și se va comporta în conformitate cu ea.Unii autori merg până acolo încât ajung să considere chiar că fenomenul de delincvență,în ansamblul său,este amplificat în mod artificial de către organelle cu rol preventiv.

Îngrijorarea generală din cauza creșterii infracționalității juvenile în anii 1990, alimentată de dezordinea din cartierele publice, răspândirea acestui fenomen prin intermediul presei și uciderea lui James Bulger de către doi baieți de 10 ani, au forțat principalele partide politice să regândească poziția față de criminalitate,violență și pedeapsă, adoptându-se așa-numita pedeapsă populistă. (Gheorghe Florian,205,2013)

Una din consecințe a fost o aprigă controversă asupra faptului că principiul doli incapax (incapabili de intenții criminale) ar trebui să fie aplicat.

Oricum, vârsta responsabilității pentru crime este neobișnuit de joasă în comparație cu o mare parte a vestului Europei, unde infractorii sub vârsta de 14 ani sunt sanctionați civil.

Principiul prin care copiii și tinerii de o anumită vârstă sunt doli incapax (incapabili de rău) a fost supus unei critici susținute de la jumătatea anilor 1990 din partea celor două mari partide politice.

Orientarea către identificarea modalităților prin care fenomenul infracțional poate fi prevenit și controlat, devianța nu poate exclude, din obiectul său de studiu, reacția socială formală și informală asupra delincvenței juvenile.

Reacția socială intervine atât ante-factum, prin programe și măsuri de prevenire, cât și post-factum, prin înfăptuirea justiției, prin tratamentul, resocializarea și reinserția socială a mijorilor delincvenți.

Includerea reacției sociale în studierea delincvenței juvenile adecvate a acesteia la realitatea fenomenului infracțional și la tendințele sale evolutive este benefică.

Sesizarea inadvertențelor permite elaborarea unor studii utile atât nivelului instituționalizat al politicii penale, cât și persoanelor în acțiunea concretă de prevenire și combatere a delincvenței juvenile.

În conformitate cu opțiunea teoretică prezentată, obiectul sintetic al delincvenței juvenile , integrează elementele componente într-un ansamblu unitar ce se comportă ca un întreg cu proprietăți și funcții proprii, distincte calitativ de proprietățile și funcțiile părților componente.

Interconexiunile și interacțiunile dintre aceste elemente, precum și dintre fenomenul infracțional ca sistem și sistemul social global, constituie obiective importante ale studiului devianței orientat spre identificarea cauzelor delincvenței juvenile.

De aici concluzia că includerea cauzalității în obiectul delincvenței juvenile ar reprezenta o repetare nejustificată. (Nicolae Mitrofan,Voicu Zdrenghea ,Tudorel Butoi-Psihologie Judiciară,2012,pg.149)

În aceeași manieră, problematica reacției sociale constituie obiectul de studiu al delincvenței juvenile în măsura în care schimbarea socială accelerată determină rămânerea în urmă a sistemului de apărare antiinfracțională, după cum elaborarea unei politici penale adecvate de prevenire și control a a acestui fenomen constituie unul din scopurile științei

Delincvența juvenilă în societatea contemporană a fost și continuă să fie analizată în mod diferențiat de la un individ la altul fiind elaborate numeroase măsuri, orientări, teorii explicative, unele excluzându-se, altele completându-se reciproc, toate urmărind însă identificarea și evaluarea cauzelor și a mecanismelor de bază care determină producerea unor fapte și manifestări cu caracter violent și agresiv.

Unele dintre aceste teze și teorii nu au decât o capacitate de generalizare limitată la cadrul social particular în care se desfășoară un delict, altele au o rază mai mare de generalizare, fiind valide în contexte diferite.

Deoarece fenomenul de delincvență juvenilă în societatea contemporană are o serie de condiționări și determinări cauzale multiple, în cadrul diferitelor abordări intervin și se conjugă multiple definiții și explicații aparținând mai multor discipline științifice, fiecare din ele valorizând o anumită perspectivă teoretică, motiv pentru care, în momentul de față, există atât de multe tentative și modele etiologice în acest domeniu.

Din acest set de paradigme și teorii voi enumera succint pe cele reprezentative: teorii care supralicitează importanța cauzelor individuale, psihologice, considerând că manifestările care duc la delincvență juvenilă rezidă în comportamentul individual.

Întemeindu-se pe constatarea că unii minori se caracterizează prin tulburări de personalitate sau prin mentalități specifice (concretizate în adoptarea unor atitudini de negare a valorilor și normelor recunoscute) se poate considera că delictele sacncționate penal sunt comise, cu predilecție, neavând capacitatea de a li se supune și de a le respecta.

O bună înțelegere a mecanismelor în ceea ce privește delicvența juvenilă o găsim și la David P.Farrington, care, integrând teoriile dezvoltării și cele situaționale, consideră că actul delincvent este rezultatul final al unui process cu patru faze :•Energizarea; •Direcționarea;•Inhibarea;•Decizia.

În prima fază, cea de energizare, minorul delincvent dorește bunuri materiale, un statut privilegiat printre cei apropiați și satisfacerea imediată a unor impulsuri (excitația).

La acești factori, care acționează pe termen lung, se pot adăuga unii pe termen scurt precum plictiseala, frustrarea, furia sau consumul de alcool.

A doua fază, de direcționare spre infracțiune, este dominată de factori negativi, familie săracă, educație inadecvată, inteligență scăzută, mediu intelectual nestimulator, eșec școlar, dificultăți în găsirea unui loc de muncă – și ca urmare, individual poate alege metode antisociale de rezolvare a problemelor sale .

În faza a treia, de inhibare, pot apare elemente care să blocheze apariția conduitelor, supravegherea de către părinți, relații afectuoase cu cei din jur, dezacordul celor apropiați pentru proiectele sale infracționale, pierderi majore scontate în cazul comiterii unui delict.

Dacă acești factori nu sunt suficient de puternici, apare faza a patra, de luare a deciziei de trecere la act, care va fi condiționată, la rândul ei, de calitatea ocaziilor întâlnite, de percepția costurilor și beneficiilor, de absența stigmatizării și de probabilitatea subiectivă atribuită diferitelor rezultate urmărite. .( Gheorghe Nistoreanu ,Costică Păun-Delincvența juvenilă , Editura Europa Nova, București, 2006,pg.139)

TREI MODELE TEORETICE ALE DEZVOLTĂRII COMPORTAMENTULUI DIN COPILĂRIE PÂNĂ LA VÂRSTA ADULTĂ

A.MODELUL LINEAR SIMPLU (Gottfredson și Hirschi,1990)

B.MODELUL CĂILOR MULTIPLE (Loeber,1988,1990,1991)

C.MODELUL EFECTELOR CUMULATE (Zoshikawa,1994)

I I I

I I

↓

În finalul prezentării sale, profesorul Farrington consideră că ,,impulsivitatea, inteligența scăzută, proasta educație, familia cu comportament infracțional și privațiunile socio-economice, în ciuda interrelațiilor lor, contribuie toate, independent, la dezvoltarea delincvenței”.

Pentru a releva factorii de risc ce pot favoriza delincvența juvenilă există, în principal, două abordări:

●studiile longitudinale realizate pe grupuri de copii urmăriți până la vârsta adultă;

●studiile de victimizare bazate pe anchete privind frecvența și factorii care predispun la victimizare.

Toate aceste studii sunt precedate de analize calitative realizate în rândul unei populații specifice care să confirme sau nu prezenta acestor factori. Iată o grupare a factorilor de risc specifici pentru:

a. copiii de orice vârstă

Sărăcia;

Șomajul (mai ales în rândul tinerilor);

Locuință inadecvată;

Excludere economică și social ( a părinților).

b.copii de 7-12 ani:

Anumite trăsături de personalitate (impulsivitate, hiperactivism,

agresivitate);

Capacități reduse de abstractizare;

Abilități cognitive deficitare;

Abilități sociale limitate.

c.viața de familie:

Control parental ineficace sau incoerent;

Abilități parentale deficitare;

Conflicte și violențe în sânul familiei.

d.părinți sau frați de la nivelul dezvoltării sociale:

Diverse forme de excluziune sau discriminare;

Inegalități între sexe;

Cultură a violenței.

În sensul celor arătate, Asociația Americană de Psihologie, preciza: “Absența controlului parental se află printre variabilele cele mai puternice pentru a prezice dezvoltarea comportamentelor problematice și a delicvenței juvenile. Părinții care încurajează comportamentele negative și agresive ale copiilor lor și care nu-i învață metode non-violente de rezolvare a problemelor sociale, contribuie la dezvoltarea interacțiunilor familial coercitive și a comportamentelor antisociale ulterioare”.

Sociologia penală, la fel ca antropologia delincvențelor juvenile și psihologică, este un obiect de studiu asemănător (dar nu până la identificare).

Cercetarea sociologică în ceea ce privește delincvența juvenilă este autonomă, completară și convergentă. Este sunt autonomă deoarece dispune de un obiect propriu de activitate, metode și tehnici de cercetare proprii. (Ion Oancea-Probleme minorilor delincvenți, pg.125, 2009)

Una dintre cele mai importante funcții ale familiei constă în educarea și formarea tinerilor în vederea integrării lor optime în viața și activitatea social .Aici ,în cadrul grupului familial,părinții exercită,direct sau indirect ,influențe educațional-formative asupra propriilor lor copii. .( Gheorghe Nistoreanu ,Costică Păun-Delincvența juvenilă , Editura Europa Nova, București, 2006,pg.144)

Cuplul conjugal,prin întreg sistemul său de acte comportamentale,constituie un veritabil model social care , fiind de altfel primul în ordinea influențelor din partea modelelor sociale existente ,are o influență hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepției lor despre viață ,a modului de comportare și relaționare în raport cu diferite norme și valori socciale.

Pe de altă parte ,părinții exercită influențe educațional-modelatorii în cadrul familiei și în mod direct ,în baza unei anumite strategii educaționale,folosind mai mult sau mai puțin sistematic și organizat anumite metode și tehnici educaționale.

Deoarece cercetările de sociologie ,psihologie și pedagogie au demonstrate că , mai ales, în primii ani de viață (,,cei șapte ani de-acasa,, cum se mai spune),se pun bazele unor importante component de personalitate ,apare imperios necesar ca educația în families ă se desfășoare în mod unitar,pe baza unui ansamblu de principia psiho- pedagogice și a unei metodologii clar conturate.

În această privință,constatăm că, deși s-au elaborate multe lucrări,s-au organizat și desfășurat ample acțiuni cu părinții în vederea instruirii lor pentru ca influențele educative exercitate asupra copiilor să corespundă cerințelor și exigențelor sociale,există încă unele deosebiri între familii în ceea ce privește ,,metodologia și tehnologia educațională ,, adoptată. (Preda V-Op.cit.pg.38)

Toate aceste concepții și orientări,expuse în acest subcapitol,formulează principalele explicații ale fenomenului de delincvență juvenilă,încercând să pună în evidență și să coreleze o serie de factori și variabile cu character individual și social.

Inspirate ,în cea mai mare parte,de realitățile unor societăți puternic industrializate,ele apar mai pușin relevante pentru manifestarea fenomenului de delincvență juvenilă din societățile est-europene ,în particular pentru cele din țara noastră.

Dincolo de o serie de limite ,ele reprezintă totuși un important punct de reper pentru elaborarea unor modele explicative aplicabile la nivel mai restrains ,la cazul României,unde ,în present ,se înregistrează o amploare deosebită a fenomenului de delincvență juvenilă.

În acest caz,cercetări mai vechi și mai noi au evidențiat amplificarea și accentuarea fenomenelor de inadaptare social a minorilor și tinerilor din țara noastră,fiind identificate o serie de trăsături specific acestor manifestări delincvente ,cum ar fi :

a.deplasarea ponderii actelor de delincvență de la grupurile mai mari de vârstă la grupurile mici

b.depășirea limitei de la care putem caracteriza un act antisocial comis de un minor numai cu devianță sau predelincvență

c.accentuarea caracterului grav al unor delicate comise de către adolescenți (omor ,tâlhărie,viol)

d.creșterea fenomenului de recidivă în rândul unor categorii de adolescenți.

Aceste tendințe evidențiează faptul că simpla analiză a statisticilor penale nu este suficientă ,fiind necesară o explicație profundă a cauzelor și a modului specific de producere a delincvenței juvenile. (Ion Oancea-Probleme minorilor delincvenți, pg.125-126, 2009)