Delincvența Juvenilă. Profilul Psihologic AL Copilului Delicvent

UNIVERSITATEA “ ALEXANDRU IOAN CUZA ” IAȘI

FACULTATEA DE FILOSOFIE ȘI ȘTIINȚE SOCIAL-POLITICE

PROBAȚIUNE, MEDIERE ȘI ASISTENȚA SOCIALĂ A VICTIMELOR INFRACȚIUNILOR

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Îndrumător. Absolvent,

Mititelu Oana-Andreea

IAȘI 2016

UNIVERSITATEA “ ALEXANDRU IOAN CUZA ” IAȘI

PROBAȚIUNE, MEDIERE ȘI ASISTENȚA SOCIALĂ A VICTIMELOR INFRACȚIUNILOR

DELINCVENȚA JUVENILĂ

PROFILUL PSIHOLOGIC AL MINORULUI DELINCVENT

2016

CUPRINS

ARGUMENT

Capitolul I. FENOMENUL DELINCVENȚEI JUVENILE – noțiuni introductive

Delimitări conceptuale: devianță – delincvență – delincvența juvenilă

Perspective ale delincvenței juvenile

Tipologia delicvenței juvenile

Conduite predelincvente și delincvente la adolescenți din perspectiva criminologică

Factori potențatori și favorizanți ai comportamentului infracțional

Capitolul II. PROFILUL PSIHOLOGIC AL DELINCVENTULUI MINOR: aspecte psihologice și sociale

2.1 Adolescența – particularități ale dezvoltării personalității adolescentului

2.2 Trăsături de personalitate ale minorului delincvent

2.3 Agresivitatea delincvenților minori și formele sale de manifestare. Teoria controlului social

2.4 Minorul delincvent: victimă sau agresor ?

Capitolul III. ROLUL SERVICIULUI DE PROBAȚIUNE SI REINTEGRAREA SOCIALĂ

3.1 Activitatea Serviciului de Probațiune în cauzele cu minori

3.2 Prevenirea și combaterea delicvenței juvenile

3.3 Minoritatea. Raspunderea penala a minorilor în România

3.4 Masurile educative și sancțiunile ce pot fi aplicate minorilor

Capitolul IV. METODOLOGIA CERCETĂRII

4.1 Scopul și obiectivele cercetării

4.2 Ipotezele cercetării

4.3 Metodologia utilizată

4.4 Rezultatele obținute și interpretarea lor

4.5 Concluzii

Bibliografie

Anexe

Argument

Delicvența juvenilă are ca scop principal apărarea împotriva încălcărilor legii comise de minori, precum și prevenirea și combaterea unor fapte interzise de legea penală. Numeroși filozofi au fost preocupați să descopere cauzele, factorii, profilele delincvente precum și tipul de personalitate avut de cei care comit astfel de acte. Cercetătorii sunt de părere că factorii determinanți depind de structura bio-psihologică a individului dar pe langă aceștia intervin și factorii educativi proveniți din societate și familie. Delincvența juvenilă constituie în prezent una dinre cele mai grave probleme sociale cu care se confruntă România, și a cărei amploare este evidențiată atât de statisticile oficiale cât și de mass media. Astfel, începând din anul 2004 delincvența juvenilă este într-o creștere continuă prezentând totodată o diversificare din punctul de vedere al infracțiunilor comise de către adolescenți. Sistemul prezent din țara noastră se axează în special asupra sancționării și mai puțin a încercării de reeducare și de eliminare a riscului de recidivă. Se ignoră adesea faptul că făptuitorii minori sunt mai degrabă victime decât infractori. Nu există opțiuni educaționale și de tratament care ar putea fi aplicate într-un mod individualizat iar pedepsele alternative aflate la dispoziția instanțelor judecătorești sunt reduse.

Vârsta “ debutului “ în lumea infractorilor scade potrivit cifrelor menționate de către Parchetul de pe Înalta Curte de Casație și Justiție. În anul 2014 s-au înregistrat un număr de 21 de infracțiuni de omor si 32 de tentative comise de persoane sub limita majoratului. Tot pe parcursul acestui an au fost înregistrate un număr de 66 violuri, 1500 furturi și peste 600 de tâlhării comise. La începutul anului 2015, în centrele de detenție ale Administrației Naționale a Penitenciarelor erau înregistrați un număr de 320 minori.

Delincvența juvenilă reprezintă un fenomen social complex care generează o serie de consecințe negative atât pentru societate cât și pentru viitoarea evoluție socială și profesională a tinerilor. Diferitele greutăți întâmpinate pe parcursul vieții de către adolescent, eșecurile în anumite domenii, lipsa afectivității îi oferă minorului lipsa unui sentiment de valoare, confuzie de identitate, nesiguranță, frustrare, interiorizare, toate aceste stări ducând la apariția conflictelor interioare, a unor dezechilibre emoționale și în final la manifestarea unui comportament deviant.

Din cauza sărăciei, a lipsei de educație, al climatului familial instabil, alcoolismului, lipsei de suport și atașament din partea celor din jur, al anturajului, violenței la care pot asista minorii, toți acești factori cumulați pot conduce tinerii spre formarea unui comportament predispus la realizarea unor fapte penale. Delincvența reprezintă o problemă de comportament și de personalitate, în conduita minorului fiind prezente deseori reacții de revoltă sau respingere față de persoana adultă. Toate aceste reacții dar și unele limite impuse de către adulți împing adolescentul către acțiuni deviante. Adolescenții care manifestă un comportament deviant caută adesea anturaje în care se petrec astfel de fapte.

Familia îî asigură copilului primul context social , primul model de urmat iar modalitățile în care acesta participă și este implicat în activitățile și deciziile din cadrul familiei constituie premisele dezvoltării sale ulterioare.

Capitolul I. FENOMENUL DELINCVENȚEI JUVENILE

Delimitări conceptuale: devianță – delincvență – delincvența juvenilă

Delincvența juvenilă este un fenomen de devianță, care se manifestă prin incapacitatea minorilor de a se adapta la normele de conduită din societate. Această incapacitate se datorează unor cauze de ordin bio-psiho-social. Delincvența juvenilă este o componentă a criminalității.

Criminologia este știința care analizează cauzele infracțiunilor și factorii care influențează comiterea acestora, elaborând politici în materie de prevenire și justiție penală. Este știința care studiază fapta, făptuitorul și victima, pentru a stabili cauzele și condițiile care favorizează sau accentuează săvârșirea faptelor penale. De asemenea, sunt recomandate măsuri de reeducare a infractorilor, tehnici și metode de prevenire a criminalității.( Iacobuță,2002)

Potrivit cercetărilor lui Kate Friedlander, înr-o lucrare dedicată delincvenței juvenile, copilul este o ființă instinctivă, dominată de principiul plăcerii, urmând să se conformeze principiului realității, care caracterizează adaptarea socială, printr-un proces latent de modificare sau sublimare a instinctelor.

Acest proces de adaptare parcurge trei etape:

faza primelor relații dintre copil și părinți,

faza formării Supraeului

faza formării de grup în sânul familiei.

Relațiile care sunt dezvoltate în cadrul grupului familial au un impact major asupra dezvoltării personalității viitoare dar si asupra menținerii relațiilor sociale. Delincvența reprezintă o problemă de comportament și de personalitate, în conduita minorului fiind prezente deseori reacții de revoltă sau respingere față de persoana adultă. Toate aceste reacții dar și unele limite impuse de către adulți împing adolescentul către acțiuni deviante. Adolescenții care manifestă un comportament deviant caută anturaje în care se petrec astfel de fapte.

Devianța reprezintă îndepărtarea sau abatarea indivizilor de normele și valorile sociale. Comportamentul deviant acoperă o multitudine de tipuri ajungându-se de la un comportament excentric până la comportamente delincvente. Multe dintre evaluările și etichetările aplicate de adulți conduitelor adolescenților sunt impregnate de prejudecăți rigide și constituie cauza numeroaselor conflicte ce-i opun pe tineri adulților. Manifestările deviante, ocazionale care pot fi normale vârstei adolescentului dar care devin tot mai dese și grave pot fi considerate a fi un răspuns la atitudinea negativa a celor din jur precum și o modalitate de a capta atenția. Devianța capată astfel o formă distinctă și anume cea a delincvenței juvenile, fenomen care are implicații atât asupra societății cât și asupra viitorului minorului.

Delincvența juvenilă se referă la ansamblul abaterilor și încălcărilor de norme sociale, sancționate juridic, săvârșite de minorii în vârstă de până la 18 ani.

În funcție de știința care abordează fenomenul delincvenței s-au oferit numeroase definiții și anume : din punct de vedere juridic este o abatere de la normele penale, sociologic vorbind, este o devianță iar din punct de vedere psihologic este prezentat ca o inadaptare socială sau o tulburare de comportament. ( Rădulescu, Banciu,Teodorescu, 2001)

Majoritatea adolescenților delincvenți sunt copii proveniți din medii dezorganizate, violente și lipsite de educație. Absenteismul școlar, lipsa educației precum și frecventarea unui anturaj ostil duc la comiterea unor abateri de la normele sociale. Fuga, vagabondajul, frecventarea unor locuri dubioase, consumarea alcoolului sau a drogurilor de către adolescenții lipsiți de afectivitate și protecție apar adeseori ca un fel de eliberare dintr-un mediu represiv. Cele mai multe conduite deviante săvârșite de minori sunt rezultatul unei educații deficitare.

Adolescența este etapa care întâmpină cele mai multe dificultăți în procesul educativ din cauza perturbărilor fiziologice, afective, a devierilor caracteriale și de comportament. Este exprimată prin conflicte interne și externe, exprimate de cele mai multe ori prin ostilitate față de adulți în general și prin respingerea modelelor culturale si morale. Prin toate aceste manifestări adolescenții încearcă să-și exprime dorința de autonomie precum și dreptul la identitate personală.

Delincvența juvenilă cuprinde o serie de acte care nu au caracter delictual și care dacă ar fi comise de către adulți , aceștia nu ar fi considerați infractori de către legea penală. Printre aceste acte, pot fi amintite vagabondajul, fuga de acasă, consumul de alcool și tutun,etc. Un minor poate fi considerat delincvent dacă faptele sale necesită măsuri speciale de supraveghere , dacă se sustrage deseori de la controlul parental sau educațional, dacă încalcă legele penale.

Noțiunea de delincvență juvenilă cunoaște diferite trepte evolutive, de la simpla evaluare morală făcută de către părinți, învățător și societate până la judecarea oficială a acestuia de către un tribunal.

Pentru a fi definite ca delincvente, actele care sunt săvârșite de un minor trebuie să îndeplinească trei condiții principale:

Să fie comise de persoane care au vârsta stabilită de lege

Să fie considerate acte ilicite de către părinți sau alte persoane

Să ajungă la cunoștința autorităților

Dacă persoanele adulte nu semnalează fapta organelor abilitate, ea nu reprezintă o faptă delincventă.

Diferitele greutăți întâmpinate pe parcursul vieții de către adolescent, eșecurile în anumite domenii, lipsa afectivității îi oferă minorului lipsa unui sentiment de valoare, confuzie de identitate, nesiguranță, frustrare, interiorizare, toate aceste stări ducând la apariția conflictelor interioare, a unor dezechilibre emoționale și în final la manifestarea unui comportament deviant.

În societate adolescenții simt nevoia de apartenența la un grup de referință, grup care are un impact destul de mare asupra comportamentului lor, opiniile grupului fiind de obicei ascultate și nu cele ale familiei sau educatorilor. De cele mai multe ori, grupurile care săvârșesc diferite fapte ilicite manifestă o atracție pentru tinerii cu carențe educaționale sau de socializare,și reușesc să-i atragă în anturajul lor.

1.2 Perspective ale delicvenței juvenile

Putem considera faptul că obiectul de studiu al delicvenței juvenile este personalitatea minorului infractor, cu o sinteza de trăsături bio-psiho-sociale și care manifestă un anumit comportament antisocial cu un anumit grad de periculozitate.

Geneza delicvenței juvenile se face din patru perspective: psihosocială, criminologică, evoluționistă, clinică

Perspectiva psihosocială

Actele de delicvență sunt acte sociale care cuprind raporturi între indivizi. În acest ansamblu de conduite sociale se pot distinge comportamente neutre ( a lua notițe la un examen), comportamente prosociale ( a ajuta pe cineva să treacă strada), comportamente asociale care pot provoca daune fără intenție (a sparge un obiect) și comportamente antisociale, care sunt săvârșite cu o intenție negativă,cum ar fi furatul sau agresatul cuiva.

Perspectiva psihosocială pornește de la faptul că orice act delicvent evoluează în timp și spațiu. Astfel, un act reprimat într-o societate poate să nu fie catalogat în același mod într-o societate diferită. Avortul, consumul de alcool, pot fi incriminate penal în anumite țări iar unele practici de violență cum ar fi terorismul sau exciziile sunt considerate a fi glorioase.

Perspectiva criminologică

O importanță majoră în aprecierea unui act ca fiind delicvent o are contextul social și legal. Din punct de vedere legal, gravitatea actelor este specificată de pedeapsa acordată.

Perspectiva evoluționistă

Actul delicvent intervine la un anumit moment al vieții și de aceea trebuie înțeles în geneza sa. Pentru a studia acest lucru este necesar a studia macrogeneza și microgeneza.

Macrogeneza cuprinde ansamblul vieții individului înainte de momentul trecerii la act.

Microgeneza cuprinde succesiunea faptelor înainte și aproape de actul delicvențial.

Procesul de socializare acționează de-a lungul vieții dar în particular, în special în copilărie și adolescență.

Perspectiva clinică

Perspectiva clinică se axează pe personalitatea individului. Criminologia clinică se centrează pe observare, pronostic, diagnostic și tratament. Pentru a putea avea o viziune completă a indvidului, se are în vedere și analiza generațiilor anterioare ale individului, familiei precum și analiza individuală.

1.3 Tipologia delincvenței juvenile

Prin delincvență, în opinia cercetătorului I.Pitulescu, se înțelege o serie de fapte ilicite, indiferent dacă au sau nu caracter penal, cum ar fi : fuga de acasă, absența repetată sau îndelungată de la școală,etc.

Cercetătorii încearcă să explice de ce unii minori comit acte ilicite și ceilalți nu, în ce măsură infractorul minor dispune de inteligență, de nevoi afective, de aspirații dar și de mijloacele de care aceștia dispun pentru a realiza toate acestea. Privind din perspectiva psihologică, minorul apare cu o insuficientă maturizare socială și emoțională, fiind incapabil să se adapteze normelor sociale și morale, și este aflat in permanență în conflict cu persoanele din jur.

Tipologia comportamentelor delincvente juvenile se poate realiza în funcție de următoarele criterii și anume: vârsta și persoana tinerilor delincvenți, tipul de delict comis, mediul social în care a crescut minorul, posibilitățile de recuperare și în ultimul rând, reinserția socială.

Se pot identifica trei tipuri de tipologii ale delincvenței juvenile:

Delincvența ocazională, accidentată și nestructurată

Minorii acestei categorii comit delicte care au un grad redus de periculozitate. De obicei, această categorie provine din familii legal constituite dar care prezintă deficiențe de socializare în exces sau prea reduse, fapt pentru care minorii fug de acasă sau acumulează un număr mare de absențe, intrând în diferite anturaje cu care comit acte deviante.Pentru marea majoritate, comportamentul lor deviant reprezintă o formă de manifestare, o atragere a atenției asupra sa, ei participă la aceste acte în mod întâmplător sau ocazional, fie din teribilism fie din solidaritate față de grupul de apartenență.

Delincvența structurată

Din această categorie fac parte minorii care provin din familii dezorganizate structural și funcțional, familii monoparentale rezultate în urma divorțului ori constituite în concubinaj, în care comunicarea, afectivitatea sau sprijinul reciproc nu sunt oferite. Minorii provin din familii cu o situație economică precară, au rezultate școlare slabe și se remarcă de la vârste fragede cu acte predelincvente (furturi, fumat, vicii,violențe fizice și verbale,etc.) Aceștia comit delicte cu un grad ridicat de periculozitate și adesea ajung în centre de internare sau penitenciare pentru minori.

Delincvența recurentă sau reiterativă

Întâlnim minorii care comit fapte penale cu un ridicat grad de periculozitate socială cum ar fi infracțiuni de omor, tâlhărie, viol, vătămare corporală, consum și trafic de stupefiante,etc. Provin din medii sociale negative, marginale sau patogene, din “ bande” unde sunt învățați într-un spirit agresiv, violent și dobândesc de timpuriu comportamente, atitudini, opțiuni delincvente și criminale. Pentru mulți dintre acești adolescenți șansele de reeducare și recuperare socială,

1.4 Conduite predelincvente și delincvente la adolescenți din perspectiva criminologică

Încălcarea normei penale de către minor nu se produce niciodată spontan, ci are la bază un întreg parcurs social, psihologic și biologic în ceea ce privește conduita minorului dar și condițiile de viață ale acestuia.

La majoritatea tinerilor acest comportament rebel specific adolescenței dispare odată cu trecerea acestei vârste. Un rol important în depășirea acestei crize adolescentine îl are familia, gradul de cultură și de educație. Acolo unde se identifică disfuncționalități în relațiile din familie, socializarea și comunicarea dispare treptat afectând comportamentul viitor al tânărului. Fuga, vagabondajul, integrarea in diferite anturaje nefaste, consumul de alcool și tutun, abandonul școlar, violența aduc prejudicii atât celor din jur ci și persoanelor implicate.

Primul element care intervine în formarea devianței și delincvenței este mediul de formare a personalității, fiind vorba în special de personalitatea agresivă.

Agresivitatea este un comportament dobândit pe parcursul vieții de către individ și nu moștenit. Sunt numeroși factori de mediu care determină apariția și manifestarea agresivității. Acești factori au fost împărțiți în factori familiali și de grup, sociali, instituționali, în literatura de specialitate Durkheim, fiind descriși ca o stare de anomie macrosocială,microsocială( familie),instituțională. Carența afectivă maternă asociată cu abuzul de autoritate al tatălui, conflictele între membrii familiei, lipsa de afectivitate precum și consumul de alcool generează tulburări de adaptare și comunicare a copilului în mediul social, tulburări care pot lua forma depresiei, autismului sau al agresivității excesive.

Al doilea factor ce intervine in conturarea unui comportament deviant este reprezentat de personalitatea individului, mai exact este vorba de o personalitate anomica rezultata prin suprapunerea unor valori negative de personalitate, manifestata predominant prin inafectivitate, insensibilitate, impulsivitate, egofilie.

Deși aceste conduite deviante nu reprezintă delicte, pot reprezenta indicii asupra unui viitor comportament deviant, motiv pentru care unii sociologi au introdus noțiunea de predelincvență juvenilă.

În opoziție cu predelincvența se află delincvența care din punct de vedere criminologic, constituie o abatere de la normele sociale care au importanță pentru comunitate. Aceste acte reprezintă un grad de periculozitate socială, aduce prejudicii comunității și atrage asupra sa o reacție puternică din partea autorităților dar și a societății.

Pentru a se deosebi actele predelincvente de actele delincvente s-a propus pentru actele delincvente noțiunea de delincvență penală.

Factori potențatori și favorizanți ai comportamentului infracțional

Încă din cele mai vechi timpuri filozofii au fost preocupați să descopere cauzele care îl determină pe om să comită infracțiuni. Cauzalitatea conduitei deviante este extrem de complexă, formele de manifestare ale acesteia se datoreze mai multor cauze. În egală măsură, adolescenții pot reacționa extrem de divers (însă în spectrul devianței comportamentale), pornind de la cauze diferite.

Distingem ca principali factori ai apariției devianțelor comportamentale:

Factori predominanți biogeni ( ce țin de organism)

Deviația de comportament în cadrul acestor factori apare ca un fenomen al dereglărilor organice,în funcție de bagajul genetic al copilului. De exemplu, patologia psihică( sechele după meningite, epilepsii, psihopatii, nevroze) poate sta la originea unor devieri comportamentale ce țin de delincvență.

Factori predominanți psiho-sociali

Un rol determinant în cadrul acestor factori îl au factorii psiho-sociali din cadrul familial/instituțional dar și extrafamilial/instituțional

Relațiile dezechilibrate din cadrul familiei – relațiile dezechilibrate constituie un element activ în sistemul de factori care alcătuiesc structura determinismului delincvenței juvenile,în declanșarea mecanismului infracțional, la un număr major de minori; comportamentul agresiv al părinților, lipsa afectivității, conflictele grave intrafamiliale,lipsa de autoritate părintească, lipsa educației sau întrebuințarea unor metode de educare neadecvate agravează tulburările de comportament ale adolescenților. Inexistența unui program de viață organizat, superficialitatea controlului asupra lecturilor, frecventării școlii sau a anturajului, al timpului liber, contribuie la socializarea negativă a unor tineri delincvenți. Familia constituie primul model familial, copilul preia în mod inconștient modelele comportamentale ale mediului familial, ulterior reproducându-le în viața sa. Adolescentul se identifică cu unul dintre părinți și va prelua normele și valorile unuia dintre ei sau modelul relaționar al ambilor, pe care le va reproduce în viața socială.

Un mediu de viață dezechilibrat, care nu-i respectă copilului nevoile de dezvoltare, poate fi:

– un mediu care supraprotejează și care nu îi oferă copilului ocazia să se descopere, să aibă inițiativă, să aibă eșecuri și reușite;

– un mediu violent/agresiv, autoritar exagerat; un mediu indiferent la nevoile de dezvoltare ale copilului (oferirea necondiționată a necesarului financiar imaginat, fără a fi în acord cu nevoile efective ale copilului; situații de ignorare afectivă înlocuită cu suport excesiv financiar);

Consecințele, la nivel comportamental pot fi extrem de diverse:

– adoptarea comportamentelor egoiste, nepăsătoare și inadaptate în asumarea rolurilor sociale;

– introvertirea, izolarea, lipsa de încredere în sine;

– instabilitate și dorința de satisfacție imediată, lipsa sentimentelor de vină, neasumarea responsabilității;

– lipsa remușcării față de faptele proprii;

– comportamente de revoltă, ostilitate, răutate, cruzime; – vulnerabilitatea afectivă și devalorizare.

2. Carențele educative joacă un rol important în determinarea unor forme comportamentale neadecvate. Lipsa interesului față de școala copilului poate determina un interes scăzut al adolescentului pentru școală și dezvoltare profesională.

3. Situația economico-socială a familiei poate condiționa apariția unor conflicte din cauza unui spațiu de locuit limitat, fie din cauza administrării defectuoase a bugetului familiei sau a unor condiții de trai necorespunzătoare.

4. Influența anturajului asupra comportamentelor adolescentului reprezintă un alt factor psiho-social important. Majoritatea copiilor nu sunt supravegheați atent de către adulți, în ceea ce pivește relațiile pe care le au cu alți copii și în legătură cu modul în care își petrec timpul liber.

Grupul oferă adolescentului nu numai cadrul de afirmare, de exprimare liberă, ci și securitate, șiguranță. În grup adolescentul găsește niveluri de aspirație și tabele de valori apropiate cu ale sale. În devianța comportamentală a adolescentului se înregistrează o multi-cauzalitate în planul psiho-social, plecând de la climatul familial neadecvat, de la o situație economică precară și de la anumite carențe în educația timpurie, se ajunge la eșecul scolar, integrarea în grupuri dubioase, la fugă, vagabondaj, consumul de alcool, droguri..

Devianța infantilo–juvenilă poate fi privită ca o consecință a violenței intrafamiliale, fiind generată de lipsa modelelor parentale. Atunci când conflictele devin permanente, au caracter cronic și se petrec adesea în fața copiilor, toate acestea conduc la apariția unor sentimente de izolare,singurătate, rezistență la frustrare precum și predispoziție spre vagabondaj și agresivitate.

Agresivitatea apare ca o deviere de la socializarea comportamentului, cu etape de imitare (imprinting), de identificare normală sau patologică, de încorporare ( engramare) a valorilor sociale în personalitate. Prin comportamentul agresiv, repetat, indiferent dacă este verbal sau psihologic, atacul îndreptat către celălalt membru al familiei afectează mediul familial prin crearea unui climat de amenințare și teroare în jurul victimei. Violența în familie poate avea consecințe grave asupra copiilor cât și asupra adulților, atât pe plan fizic cât și emoțional. Teama, creșterea într-un mediu abuziv precum și neîncrederea în forțele proprii duc la scăderea randamentului școlar precum și la scăderea concentrației atenției. Toate aceste trăiri ale copilului constituie o piedică în calea dezvoltării normale și armonioase. Modelul tatălui poate fi asimilat de către copil deoarece îl are ca exemplu direct, ajungând ulterior să-i imite comportamentul agresiv. Și pentru fete, imaginea tatălui violent constituie un model pentru alegerea unui viitor partener cu un comportament asemănător cu cel al tatălui.

Sărăcia este de asemenea o condiție favorizantă, este în mare parte responsabilă pentru modul în care familiile își cresc și își educă copiii. Unii cercetători afirmă faptul că acei copii care provin din famiii sărace și în care predomină carențele educative li se reduc semnificativ șansele de a reuși în viață.

Fenomenul de abandon familial și instituționalizarea copiilor este determinat în mare măsură din cauza situației financiare a părinților. În România se constată o creștere semnificativă a numărului de abandon al copiilor, iar gradul lor de instituționalizare este cel mai ridicat din Europa.

Divorțul, de asemenea poate avea un impact negativ asupra creșterii și educării copilului. În cel mai fericit caz separarea de un membru din familie poate ajuta la prevenirea abuzurilor și a conflictelor existente în cadrul familiei. Rata crescută a separării se poate datora totodată și plecării unuia dintre parteneri în străinatate, fapt ce poate duce la scăderea atașamentului între parteneri. Obstacolele principale cu care se confruntă familiile monoparentale și care afectează implicit și copiii sunt nivelul scăzut de educație și lipsa resurselor financiare. Aceste două obstacole le aruncă de obicei pe mamele tinere într-un cerc vicios din care cu greu pot scăpa fără un ajutor.

Impulsivitatea ca factor de risc pentru delincvență , agresivitatea și comportamentul antisocial se asociază adeseori cu un nivel ridicat al impuulsivității. Impulsivitatea este un simptom central în mai multe stări psihopatologice la vârsta adolescenței cum ar fi tulburările de conduită, dependența jocurilor de noroc , de alcool sau droguri, comportamentul sexual dezinhibat ( Robbinson& Brayn,2004)

Dezvoltarea atașsamentului la minorii delincvenți îndeplinește o funcție biologică majoră.Bazele atașamentului se pun în copilăria timpurie, ține de nivelul afectiv al psihicului. Lipsa atașamentului în special asupra adolescenților atrage de obicei tulburări de comportament, dificultăți emoționale ce se întind pe parcursul întregii vieți, influențează raportarea la normele morale și legale.

F.Redl și colaboratorii săi au constatat că o caracteristică esențială a minorilor delincvenți este „frica de dragoste”, le-a lipsit sentimental de dragoste și de a fi iubit. Patternurile comportamentale primitive au rămas intacte în personalitatea lor și de aceea nu-și pot controla agresivitatea în situațiile dificile din viață și eșuează în a se adapta la realitate. Deși visează la o relație afectuoasă se tem de relații stabile, le este frică de abandon, nu se exteriorizează, nu cer ajutor.

Predictori ai delincvenței adolescentului s-au dovedit a fi: indiferența mamei față de copil, supravegherea maternă neadecvată, separarea de mamă, schimbarea figurii materne.( Greenberg& Cook,2006)

Atașamentul este de asemenea component emoțională a legăturii sociale, reprezintă grija față de ceilalți și sensibilitatea la opiniile acestora.

Capitolul II. PROFILUL PSIHOLOGIC AL MINORULUI DELINCVENT

2.1 Adolescența – particularități ale dezvoltării personalității adolescentului

Psihologia evidentiază preocuparea adolescentului în construirea unei noi identități și subliniază faptul că multe dintre problemele experimentate de adolescenti au la origine absența unei identități solide. Multi adolescenți încearcă să-și dezvolte imaginea de sine în baza unor abilităti, prin comparație cu ceilalti sau cu o imagine idealizată despre ceea ce ei ar trebui sa fie. Eșecurile în anumite domenii ale vieții adolescentului conduc deseori la sentimentul lipsei de valoare. De aici se pot naște conflicte interioare puternice, care pot conduce ulterior la dezechilibre psihice ăi la un comportament deviant.

Adolescentul care intră în viața de adult fără a ajunge să-și cunoască adevărata identitate va întâmpina dificultăti de adaptare, integrare în societate și va putea cu greu menține relații apropiate cu persoanele din jur din cauza imaturității emoționale.

Majoritatea autorilor diferențiază în 3 etape ale adolescenței: preadolescența( perioada 10/11 ani-14/15ani), adolescența propriu-zisă și adolescența târzie. (Muntean, 2006). Adolescența este perioada de tranziție biologică, psihologică și socială de la pubertate la maturitate. Intervalul de vârstă la care are loc această tranziție este ușor diferit de la un individ la altul și depinde de mai mulți factori cum ar fi: sexul (în general fetele intră în adolescență înaintea băieților), cadrul socio-cultural etc. Manifestările tipice pot fi: refuzul afectiv, nonconformismul, imaturitatea, indisciplina, gustul pentru risc, spiritul aventurier, ostilitatea față de reguli și sancțiuni,etc.

2.2 Trăsături de personalitate ale minorului delincvent

Personalitatea delincventului minor poate fi analizată în două moduri și anume: prin trăsăturile de personalitate și prin prisma tipului de personalitate.

Comportamentul luat ca rezultantă dinamica a interațtiunii complexe organism-mediu, are la baza multiple asocieri psihologice, elaborate în funcție de dinamica mediului, de condițiile de viață și de educație. Atunci când mediul acționează organizat, stabil și asigură satisfacerea trebuințelor minorului atunci comportamentul său este pozitiv dar când acțiunea mediului este nefavorabilă, comportamentul va fi negativ, deviant………………………………………

.

Agresivitatea delincvenților minori și formele sale de manifestare.

Teoria controlului social

Agresivitatea reprezintă una dintre trăsăturile psihologice cel mai des incriminate atunci când se vorbește despre delincvenți. Cele mai des întâlnite comportamente antisociale au ca element agresivitatea

Agresivitatea poate fi definită drept comportamentul verbal sau acțional ofensiv, intenționat care are ca scop umilirea, vătămarea sau chiar suprimarea propriei persoane sau a altora, sau distrugerea unor obiecte.( Mitrofan, Zdrenghea,& Butoi,2000). Principala caracteristica a unui act infracțional o reprezintă intenționalitatea.

La copiii la care predomină agresivitatea impulsivă se constată un grad ridicat de impulsivitate și ostilitate. În general, există și un istoric de respingere parentală și abuz fizic din partea părinților dar și din partea grupului de egali. Tinerii la care predomină agresivitatea premeditată folosesc deseori agresivitatea pentru a obține anumite rezultate dorite. Sunt lipsiți de empatie și sentimente de vinovăție față de folosirea forței.

Studiile au arătat diferențe în modul de manifestare a agresivității premeditate în funcție de grupa de vârstă. La 7 ani agresivitatea premeditată se caracterizează prin inițierea de lupte fizice, delincvență, motivație școlară scăzută, hiperactivitate, relații tensionate cu ceilalți copii. La 16 ani agresivitatea premeditată se caracterizează prin prezența de trăsături de tip psihopatic, indiferență afectivă și săvârșirea de infracțiuni violente, cu un grad ridicat de pericol social

Violența la adolescenți prezintă o serie de caracteristici particulare comparativ cu violența adulților:

Prezența unor atitudini și probleme comportamentale;

Preponderența motivației legată de răzbunare sau răspunsuri la provocări;

Preponderența agresiunilor de tip nonviolent

Cauzele cele mai des întâlnite pentru agresiunea la adolescenți sunt nivelul educațional scăzut, insuficienta dezvoltare cognitivă, impulsivitatea, problemele de atenție, controlul comportamental scăzut , aprobarea prietenilor ce susțin adeseori aceste acte violente.

Teoria controlului social…..

Minorul delincvent: victimă sau infractor?

De cele mai multe ori minorul-infractor este și un minor victimă, infractorii fiind înainte victimele într-o oarecare măsură a sărăciei, pregătirii școlare deficitare, a carențelor afective,a discriminării sociale și entice . Contactul minorilor cu sistemul de justiție contribuie și mai accentuat la marginalizarea și eșecul lor în plan social, detenția ducând la stigmatizarea lor precum și la slăbirea relațiilor cu familia. ( Butoi et al., 2004)

Victimele minori reprezintă o categorie de victime cu particularități diferite față de cele ale adulților, minorii reprezentând o categorie vulnerabilă din cauza imaturizării fizice, cognitive, a insuficientei experiențe de viață care este tradusă adeseori prin naivitate, incapacitate de a distinge intențiile bune sau rele ale persoanelor din jurul lor, aceștia nu anticipează posibilele consecințe și riscuri ale propriilor acțiuni. Un factor de risc major îl reprezintă și stilul de viață delincvent caracterizat prin nevoia de senzații tari și comportamente cu un grad ridicat de risc, implicarea ăn relații conflictuale, alăturarea unui grup de amici care săvârșesc acte infracționale. (Cusson,2005)

Minorii pot deveni victimele unui număr mare de acțiuni sau inacțiuni criminale, incriminate sau nu expres de legea penală : lovire, bătăi, viol, incest,exploatare sexual, exploatare prin muncă, trimiterea la cerșit , izgonirea de acasă, folosirea minorilor de către adulți la complicerea unor furturi, tâlhării,etc. Violența extrafamilială de asemenea poate fi săvârșită la școală, în cartier,etc.

Din nefericire, formele cele mai grave de victimizare se întâlnesc în cadrul familial unde minorul poate fi părtaș la situațiile de conflict dintre părinți, la violențele domestice dar poate fi implicat și direct prin maltratarea fizică, neglijare, abuz sexual. Toate aceste lucruri reflectă disfuncții majore la nivelul funcționalității familiei și chiar o patologie a instinctului parental.( Cornuțiu, 2004)

Bătaia reprezintă o formă de abuz des întâlnită în societatea românească, metodă bazată pe putere și exercitarea controlului, care are consecințe grave asupra dezvoltării fizice și psihice ale copilului, unii autori vorbesc despre „ sindromul copilului bătut”, deseori fiind un motiv pentru fuga copiilor de acasă. Copilul victimă a unui abuz învață prin observare direct acest pattern de comportament. Copilu ajunge să considere pedeapsa ca pe ceva normal,drept și astfel va tinde să dezvolte agresivitatea și ostilitatea față de ceilați. Fiind pedepsit de însuși părintele său, figura originară a Supraelui, copilul interiorizează acest Supraeu agresiv. Ca adult, la rândul său va imita comportamentul învățat. (Mitrofan, Zdrenghea, 2000)

În alte situații, copiii abuzați pot încerca “ restabilirea echilibrului” prin oferirea de răspuns violent la acțiunile părintelui abuzator, în situații extreme se poate ajunge la omor .

Descrierea tipică a minorului ce își omoară părintele este următoarea: băiat, vârsta de 16-18 ani, aparține clasei de mijloc, domină un pattern de violență domestică și abuz de alcool.Încercarea minorului de ascăpa din acest mediu eșuează și răbufnește prin agresivitate asupra părintelui sau prin tentative de suicid, moartea fiind percepută ca o eliberare.

Spre deosebire de aceștia,copiii care își omoară părinții nonabuzivi suferă de tulburări grave.