Delincventa Juvenila O Perspectiva Psihosociala

Psihologie

Delincventa Juvenila O Perspectiva Psihosociala

Byadmin ianuarie 1, 2024

tabla de materii

Introducere

A doua și a treia vârstă, sau legarea florii vieții omenești este copilăria și așa-zisa adolescență, la care vârstă ajungând omul, este ca și floarea: de se va lega la vreme bună, ea face roadă bună, iar de se va lega la vreme rea, face și roadă rea.

Dimitrie Cantemir

Cuvintele prințului moldav, scrise pe la 1698 („de la mântuința lumii”), prefigurează un anume tip de demers epistemologic, ce recunoaște plasticitatea inițială a ființei umane și rolul contextelor paideice în devenirea sa. „Roada bună” sau „și rea” a „florii” umane este efectul calității „vremii”, cu alte cuvinte a mediului în care ea se dezvoltă. O astfel de premisă este asumată și de autorul acestei lucrări, care pleacă de la convingerea intimă că dincolo de posibilele predispoziții moștenite ale conduitelor noastre, suntem ceea ce suntem datorită experiențelor noastre de viață, dintre care cele mai importante sunt cele din perioada „legării florii vieții omenești”, perioada copilăriei și adolescenței.

Despre „roada și rea” a acestei perioade de vârstă, adică despre comportamentele deviante vom vorbi în această lucrare.

Dacă o bună perioadă de timp devianța (și subclasa acesteia, devianța penală sau delincvența) era tratată ca o componentă ce ținea exclusiv de buna educație, astăzi ea a devenit o problemă socială majoră cu care se confruntă societățile contemporane. Ca problemă socială, ea nu mai este privită doar prin prisma eșecului educație, ci ca o problemă strâns legată de modul în care funcționează societatea în ansamblul ei, incluzând aici familia, școala, mecanismele de socializare, de control, sancționare și reabilitare socială, cultura societății, percepția inechității sociale, sărăcia relativă, lipsa de resurse, privarea de șanse, marginalizarea, anomia socială.

Înțelegerea unei astfel de probleme complexe impune o abordare multi- și inter-disciplinară, în care perspectiva biologică, antropologică, pedagogică și psihologică să fie completate cu cea juridică și sociologică.

De pe coordonatele unei astfel de abordări am încercat să decelăm cauzele, factorii favorizați și semnificațiile individuale și sociale ale conduitelor delincvente, formele de manifestare ale delincvenței juvenile, mecanismele socializării și disfuncțiile acestora, ca argumente pentru identificarea unor modalități de prevenire, diminuare și intervenție eficientă în domeniu.

În primul capitol, după delimitările conceptuale absolut necesare tratării unui astfel de subiect, schițăm perspectiva criminologică, plecând de la premisa că delincvența juvenilă este, în primul rând, un concept juridic și criminologic, celelalte perspective urmând a fi detaliate în capitolele următoare.

Capitolul al doilea prezintă sintetic principalele teorii etiologice și comprehensive asupra delincvenței juvenile, urmând traseul individ, mediul social, societate.

Capitolele III, IV și V urmăresc identificarea mecanismelor socializării, responsabile de instituirea conformității și, în egală măsură, de erorilor generatoare de conduite deviante și delincvente, prezentând succint diverse paradigmele teoretice, variabile ale socializării primare, desfășurate în familie, ale socializării secundare, realizate în școală și influențele grupului asupra constituirii eului social.

Capitolul final este dedicat prezentării unor metode și mijloace de evaluare și predicție a delincvenței juvenile și a unor posibile programe sociale de prevenție și intervenție eficace în domeniu.

Prin această tematică, lucrarea se adresează în mod special studenților Facultății de Psihologie și Științele Educației, dar în egală măsură și altor specialiști a căror activitate are tangențe cu fenomenul supus analizei, profesori, sociologi, criminologi, juriști, polițiști sau asistenți sociali.

Ediția de față actualizează datele statistice ale volumului precedent, introduce prevederile Noului Cod Penal și realizează unele îndreptări minimale în raport cu vechea ediție (2007).

În încheierea acestui cuvânt introductiv, țin să aduc mulțumiri Prof. univ. dr. Anca Dragu, decanul Facultății de Psihologie și Științele Educației a Universității Ovidius Constanța, pentru încrederea acordată și colegilor Conf. univ. dr. Filaret Sîntion și Conf. univ. dr. Nicolae Martin, pentru încurajările generoase și sugestiile utile pe parcursul elaborării lucrării.

Constanța, noiembrie, 2009 Autorul

I. Delincvența juvenilă – formă a devianței penale adolescentine

Structura temei:

Devianță și delincvență – delimitări conceptuale

Noțiunea de delincvență juvenilă

Multidisciplinaritatea domeniului delincvenței juvenile

Criminologia și aspectul juridic

Specificul abordării criminologice a delincvenței juvenile

Formele criminalității

Răspunderea penală a minorilor

Sistemul sancționator al minorilor

Evoluția delincvenței juvenile în România

Devianță și delincvență – delimitări conceptuale

Titlul lucrării, Introducere în problematica delincvenței juvenile, indică obiectul studiului – delincvența juvenilă, dar nu și perspectiva științifică din care este abordat obiectul. Această omisiune este deliberată, pentru a sugera intenția de abordare multidisciplinară, intenție motivată de complexitatea obiectului.

Amintindu-ne de o exigență ridicată la cursul de logică, posesiunea comprehensivă a unui termen presupune o definire corectă, care să permită integrarea lui precisă în sistemul conceptual al disciplinei respective. Integrarea în sistem implică – alături de definirea termenului – realizarea unei clasificări și/sau diviziuni, stabilirea relațiilor cu ceilalți termeni ai aceluiași univers de discurs. Dacă termenul este utilizat în mai multe discipline, definiția trebuie contextualizată. Este cazul multora dintre termenii cu care vom opera în acest curs.

Tot de la cursul de logică ne amintim și faptul că majoritatea definițiilor științifice se realizează prin gen (proxim) și diferență specifică, iar în situația în care se operează cu un alt tip de definiție conotativă, prima parte a definitorului va indica o noțiune reprezentativă pentru clasa definitului. Vom încerca să respectăm aceste exigențe în cele ce urmează, dar pentru început vom urmări ce spun dicționarele.

În Dicționarul de sociologie coordonat de R Boudon ș.a., (1996, p. 78) la termenul delincvență suntem trimiși la crimă și devianță. La crimă găsim definiția lui Durkheim „comportament pe care legea este autorizată să-l sancționeze”, iar la devianță „transgresiune, identificată ca atare și sancționată, a normelor în vigoare într-un sistem social dat”. În primul caz se vorbește de încălcarea legii – ceea ce sugerează un aspect juridic al problemei, iar în cel de-al doilea se vorbește de normă – ceea ce sugerează un aspect social.

În consecință, actul delincvent este definit prin crimă, iar aceasta este o specie a devianței. Așadar, pentru a înțelege natura delincvenței este utilă analiza prealabilă a genului proxim – devianța.

Termenul de devianță a fost utilizat pentru prima dată în anul 1938 de către sociologii americani T. Sellin ca „ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau a ordinii instituționale” și de către R. Merton, care considera devianța drept „o reacție normală a oamenilor normali în condiții anormale” (apud Rădulescu, 1994, p. 9). Cele două definiții diferite ne amintesc de o altă distincție impusă la cursul de logică, și anume, definiția neutră, prezentă în primul caz, și definiția persuasivă, prezentă în al doilea caz, în care ni se sugerează ideea că devianța este rezultatul reacției firești la o situație anormală; așadar situația este vinovată. Vom înțelege mai târziu semnificația acestei definiții mertoniene.

Cele mai frecvente definiții ale devianței se realizează în raport cu criteriul normei sau în raport cu criteriul mediei statistice; în ultimă instanță, comportamentul mediu este în relație cu cel considerat normal.

După criteriul normativ, devianța reprezintă o conduită care încalcă normele scrise sau nescrise ale societății, sau ale unui grup social particular. Nota caracteristică pentru actul deviant este încălcarea normei și consecința este dezaprobarea socială. Când actul nu mai este dezaprobat de către comunitate, el încetează a mai fi deviant. Prin urmare, ceea ce numim deviant depinde de contextul normativ care reglementează comportamentele considerate ca fiind normale într-o societate dată.

După criteriul statistic, devianța este o abatere semnificativă de la media comportamentelor membrilor grupului sau ai societății. Media sugerează „omul mediu”, căci „tipul normal se confundă cu tipul mediu” (Durkheim, 1974, p. 105). Cu o astfel de accepțiune operează în general sociologii, ilustrativă în acest sens fiind definiția lui M. Cusson: „Devianța este ansamblul conduitelor și stărilor pe care membrii unui grup le judecă drept neconforme cu așteptările, normele sau valorile lor și care, în consecință, riscă să trezească din partea lor reprobare și sancțiuni” (M. Cusson, 1997, p.440).

Combinând cele două accepțiuni am putea spune că devianța reprezintă un tip de comportament care se opune celui mediu, normal, convențional sau conformist, prin încălcarea unor norme scrise sau nescrise ale societății. Atunci când este vorba de încălcarea unei norme nescrise, putem vorbi de o devianță tolerată, în sensul că societatea nu consideră că aceea abatere este atât de periculoasă încât să o sancționeze prin lege. Privită istoric, o astfel de devianță are o mare relativitate și variabilitate, având un statut similar frumuseții: există numai în ochii celui ce o privește. Am putea spune că nu condamnăm un comportament pentru că este deviant, ci este deviant pentru că îl condamnăm.

Acțiunile care sunt prohibite prin coduri legale formale și în cazul cărora există pedepse pentru cei care le comit sunt considerate deviante din punct de vedere legal, constituind clasa delictelor. Autorul unui delict este un delincvent. Prin urmare, devianța legală reprezintă delincvența. Pe lângă delictele grave, universal reprimate, cum sunt incestul, răpirea, violul, omorul sau furtul, delictele minore diferă de la societate la societate, în raport cu dinamica legislativă. Ceea ce este considerat devianță în sensul legal variază istoric și geografic.

În baza acestor observații preliminare, putem realiza o tipologie, fie ea și aproximativă, a devianței:

– după natura devianței: – pozitivă (inovativă),

(efectul) – negativă (infracțiune);

– neutră (excentricități).

– după forma de manifestare : – deschisă (transparentă);

(vizibilitate) – ascunsă (corupția).

– după tipul normei încălcate: – penală;

– sexuală;

– politică;

– religioasă;

– familială;

– autoagresivă.

– după actor: – individuală;

– grupală.

– după gravitatea actului: – tolerată (ținuta indecentă);

– relativ tolerată sau contravenientă;

– gravă, sancționată penal.

– după criteriul medical: – normală;

– patologică.

– după vârstă: – adultă;

– juvenilă.

Deși clasele sunt insuficient de precise, fapt datorat în mare măsură aglutinării fenomenului și vaguității determinărilor conceptuale, clasificarea este cerută de exigența unei minime rigori, cât și pentru a realiza o imagine de ansamblu asupra fenomenului devianței.

Utilizând ca singur criteriu forma de manifestare sau regimul normalității transgresate, Maurice Cusson (1997) alcătuiește o listă cu următoarele șapte categorii ale devianței în ale devianței în accepțiunea sociologilor:

infracțiuni și delicte, categorie în care intră toate tipurile de încălcări ale legii, de la cele mai ușoare până la cele mai grave;

sinuciderea;

consumul de droguri și toxicomania, în care autorul include diverse categorii de dependență, inclusiv alcoolismul;

transgresiunile sexuale, prostituția, homosexualitatea, pornografia;

devianțele religioase, vrăjitorie, erezii, sectarism;

bolile mentale;

handicapurile fizice.

Desigur că este cel puțin discutabilă introducerea bolilor mentale și a handicapurilor fizice printre categoriile devianței, lucru conștientizat și de către autor, care se întreabă în legătură cu oportunitatea includerii în categoria devianței a lucrurilor atât de diferite cum sunt omuciderea și surditatea. Cusson sugerează ideea că în universul devianței există o gradație de la perfect voluntar la involuntar.

În raport cu legislația actuală din România, în categoria actelor delincvente (a infracțiunilor în limbajul juridic) intră pe lângă prima clasă a taxonomiei de mai sus și următoarele trei, în anumite condiții.

Atunci când delictul vizează minorii, vorbim de delincvența juvenilă.

Noțiunea de delincvență juvenilă

Am constatat ambiguitatea noțiunilor devianță și delincvență, datorată, în parte cel puțin, diverselor perspective din care este abordată problema. În cazul noțiunii de delincvență juvenilă imprecizia definițională este și mai mare, dat fiind faptul că în conotația termenului ar intra, conform unor autori, „orice act care încalcă exigențele de conformism impuse de către adulți minorilor și tinerilor” (Rădulescu M.S., 1999, p. 202). Prin urmare, în clasa delincvenței juvenile intră pe lângă acte care definesc delicte în general și altele care sunt specific legate de vârstă, cum ar fi „starea de neascultare”, „chiulul de la școală”, fuga de acasă, vagabondajul, consumul de băuturi alcoolice, fumatul ș.a., acte pentru care adultul nu este sancționat. De aici și dificultatea unei definiții necontestabile, fapt relevat și de participanții la primul Congres al Națiunilor Unite pentru Prevenția Criminalității și Tratamentul Delincvenților (1955), care nu au reușit să ajungă la o definiție lipsită de echivoc a termenului de delincvență (Grecu F.; Rădulescu S. M., 2003).

Majoritatea conduitelor delincvente în cazul minorilor pot fi încadrate în patru mari categorii:

încălcarea legilor de statut;

furtul (principala cauză a proceselor penale în cazul minorilor);

comportamente agresive, violente;

– comportamentul de bandă, receptat de către ceilalți ca fiind periculos.

După cum putem sesiza din cele de mai sus, termenul de delincvență juvenilă desemnează conduite inadecvate ale tinerilor care n-au împlinit vârsta majoratului, fiind aplicat celor care transgresează legea, dar și celor care se integrează în anturaje potențial delincvente, având un comportamentul de evaziune, celor care au fugit de la domiciliu sau din mediul școlar, vagabondând, celor care au tulburări de comportament. Punctul de vedere legal reduce delincvența la raportul cu norma penală și urmările vătămătoare ale acțiunilor care sunt sancționate juridic.

Pentru a exclude ambiguitățile generate de utilizarea prea largă a conceptului de delincvență juvenilă, unii autori (e.g. Banciu, Rădulescu, 2002) propun utilizarea conceptului de predelincvență juvenilă, pentru a desemna acele abateri nesancționate penal, cum sunt conduitele de evaziune ale adolescenților (hoinăreala, fuga de acasă sau de la școală), consumul frecvent de alcool, atitudini agresive sau indecente, indiferența față de școală și educatori etc., dar care sunt indicatori ai unei posibile evoluții spre conflictul cu legea penală.

Raporturile dintre termenii discutați, din punctul de vedere al extensiunii lor, arată astfel:

A A= devianță socială (sens larg)

B B= devianță penală = delincvență

C C= devianță penală adolescentină =

delincvență juvenilă

Figura 1. Universul de discurs al devianței

Făcând distincție între predelincvență și delincvență juvenilă, D. Banciu și Sorin M. Rădulescu propun următoarea schemă a criteriilor normative de definire a delincvenței juvenile:

Figura nr. 3. Criterii normative de definire a delincvenței juvenile

(Apud Banciu, D., Rădulescu S., M., 2002, p. 77)

Ca alternativă psihologică pentru a desemna fenomene cuprinse în conceptul sociologic de devianță, în anul 1950 s-a introdus conceptul de tulburare de comportament, concept care desemnează orice deviere de la normele psihomorale, incluzând aici manifestări neurosomatice, caracteriale, psihopatice și psihotice. După anii 1980, conceptul de tulburare de comportament a fost înlocuit treptat cu cel de problemă de comportament, pentru a sugera diminuarea încărcăturii psihopatologice. În denotația conceptului problemă de comportament sunt incluse toate tipurile de devianțe.

3. Multidisciplinaritatea domeniului delincvenței juvenile

Ca formă distinctă de devianță (de natură penal-adolescentină), delincvența juvenilă constituie un fenomen complex, care definește „ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală” (Banciu D., Rădulescu S. M., 2002, p. 80). Această accepțiune de tip juridic este utilă întrucât ne permite evitarea echivocului altor definiții, dar simplifică poate prea mult complexitatea fenomenului. Prin încălcarea normei sociale, delincvența ține de abordarea sociologică; prin faptul că presupune încălcarea legii penale, fiind o subclasă a criminalității sau a infracționalității, delincvența juvenilă ține de domeniul juridic și criminologic, implicate în depistarea, deferirea justiției și în prevenție, fiind și alte organe ale statului de drept. Actul delincvent fiind în ultimă instanță produsul acțiunii unui individ, al unei personalități, fenomenul cere o abordare ce ține de psihologie sau chiar de psihiatrie. Referindu-se la persoane aflate într-o etapă de vârstă încadrată în mod normal în regimul școlarității, delincvența juvenilă este și o problemă psihopedagogică. Accentele analizelor cad divers, în funcție de specificul unghiului de abordare.

Analiza multidimensională a delincvenței creează posibilitatea înțelegerii fenomenului la diferite nivele:

dimensiunea statistică evidențiază amploarea și evoluția fenomenului (în procente, medii, analize factoriale) în corelație cu diverși indicatori sociali (economici, culturali, sociali, geografici etc);

dimensiunea juridică evidențiază tipuri de norme încălcate, gravitatea prejudiciilor aduse, periculozitatea lor socială, tipurile de sancțiuni aplicate și modalitățile de resocializare;

dimensiunea sociologică pune delincvența în raport cu multiplele fenomene de dezorganizare socială, de inadaptare și marginalizare;

dimensiunea psihologică evidențiază structura personalității delincvente, motivațiile, mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului în raport cu fapta comisă (discernământ, iresponsabilitate);

dimensiunea pedagogică vizează analiza relației dintre insuccesul școlar, devianța școlară și delincvența juvenilă;

dimensiunea economică poate indica așa-zisul cost al delictului, prin evidențierea consecințelor directe și indirecte ale diferitelor infracțiuni;

dimensiunea prospectivă angajează viziunea dinamicii în viitor a fenomenului și propensiunea spre delincvență a anumitor indivizi sau grupuri sociale.

O viziune holistă, integratoare a tuturor acestor dimensiuni, este încă un deziderat. În ceea ce ne privește, vom prezenta în subpunctul următor câteva aspecte legate de perspectiva juridică; perspectiva psihologică, sociologică și pedagogică vor fi dezvoltate în capitolele următoare.

4. Criminologia și aspectul juridic

4.1. Specificul abordării criminologice a delincvenței juvenile

Termenul criminologie provine de la grecescul krimein, cu sensul originar de a judeca, a alege, a separa, preluat în limba latină sub forma crimen, însemnând decizia judiciară – apoi acuzația, actul de a judeca un comportament. Asocierea termenului grecesc logos, desemnând cuvânt, raționalitate, teorie, prin extindere, știință, indică prezența unei discipline științifice care are ca obiect de studiu crima.

Bazele criminologiei au fost puse de către E. Durkheim, care formulează următorul postulat: este de tip criminal orice act care provoacă sancțiunea. „Punem numele de crimă – afirma Durkheim – oricărui act pedepsit și facem din crima astfel definită obiectul unei științe speciale, criminologia” (Durkheim, 2002, p.40).

Obiectul criminologiei îl reprezintă astăzi ansamblul cercetărilor cu caracter științific ce se ocupă, pe de o parte, cu studierea fenomenului criminal, urmărind cunoașterea complexă a acestuia, iar pe de altă parte, cu evaluarea practicii anti-criminale, în scopul optimizării acesteia (Cioclei V., 1998, p. 57). Criminologia are o funcție descriptivă, explicativă, predictivă și profilactică.

În limbaj juridic, termenul crimă este definit diferit în funcție de codurile de legi adoptate. Într-un prim sens, crima desemnează o infracțiune gravă, pentru care legiuitorul stabilește, de regulă, pedepse diferite și proceduri penale speciale, în raport cu celelalte infracțiuni (Cioclei V., 1998, p.6).

Acest sens este reflexul împărțirii tripartite a infracțiunii în codul penal al Revoluției Franceze în:

contravenții;

delicte;

crime.

Această poziție va fi preluată în Codul Napoleon (1810) și menținută în codurile penale din Franța, Belgia, Luxemburg, San-Marino și Grecia.

Olanda (1886) și Italia (1889) trec la o împărțire bipartită a infracțiunilor:

contravenții și

delicte.

În România, împărțirea tripartită (din codul de la 1865 și din cel de la 1936) este înlocuită în anul 1969 cu o concepție unitară despre infracțiune, care desemnează toate faptele prevăzute de legea penală, contravențiile ieșind din sfera de reglementare a justiției penale. În consecință, noțiunea de crimă are sensul larg, referindu-se la infracțiune în general, definită prin violarea unui articol de lege în vigoare, fiind sancționată penal. În noul Cod Penal, infracțiunea este definită drept „fapta prevăzută de legea penală, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o” (CP, art. 15.1). Cel care comite o infracțiune este un infractor sau un delincvent.

În consecință, în legislația noastră termenii crimă, infracțiune, delict au aceeași denotație, desemnează aceleași „obiecte logice”, chiar dacă în conotația lor, în „haloul” semnificant, pot fi sesizate diferențe de nuanțe: polițistul preferă termenul infracționalitate, criminologul pe cel de criminalitate, sociologul pe cel de delincvență, psihologul pe cel de tulburare de comportament.

În extensiunea sa, conceptul delincvență cuprinde atât delincvența oficială, identificată, judecată și, eventual, sancționată, cât și delincvența ascunsă, invizibilă sau așa-numita „cifră neagră” a criminalității. Din estimările făcute de criminologi, din patru cazuri de minori identificați de organele de poliție, numai unul singur este trimis în judecată; dintre cei judecați, doar o parte dintre ei sunt sancționați, în marea lor majoritate cei din mediile sociale defavorizate. Unii specialiști (e.g. canadianul Marc Le Blanc) estimează că delincvența ascunsă este de douăzeci de ori mai mare decât cea cunoscută. Alte studii longitudinale americane au constatat că mai puțin de 2% din actele ilicite comise de minori au devenit cazuri de delincvență juvenilă (apud Banciu D., Rădulescu S.M., 2002). Schematic, raportul dintre aceste concepte se prezintă astfel:

Acte vizibile Acte invizibile

1

2 4

3

Legendă:

delincvența identificată de către organele de poliție;

delincvența judecată de către instanțele judecătorești;

delincvența sancționată prin măsuri administrative sau corecționale;

delincvența ascunsă (invizibilă sau neidentificată).

Figura 2. Clasele delincvenței reale

4.2. Formele criminalității

Criminalitatea cuprinde o mare diversitate de fapte, care pot fi repartizate în anumite grupe, după anumite criterii obiective și subiective, ajungându-se la un sistem de categorii relativ unitar și coerent.

Având ca punct de reper valorile sociale periclitate, în criminologie sunt analizate următoarele forme ale criminalității(Oancea I., 1998):

Criminalitatea contra siguranței statului, care cuprinde un număr de 17 tipuri de crime, dintre care amintim: trădarea, atentatul contra statului, complotul, subminarea puterii de stat, sabotajul, spionajul etc.

Criminalitatea contra persoanei, care cuprinde un număr de 31 de specii de crime, repartizate în mai multe subgrupe, și anume: crime contra vieții (omor, omor calificat, omor deosebit de grav, pruncucidere, uciderea din culpă), crime contra integrității corporale sau sănătății (lovituri, vătămare corporală, lovituri cauzatoare de moarte), crime (infracțiuni) contra libertății persoanei (lipsire de libertate, violare de domiciliu, șantaj), crime cu privire la viața sexuală (viol, raport sexual cu o minoră) și infracțiuni sau crime contra demnității (insultă, calomnie).

Criminalitatea contra autorității, ce cuprinde un număr de 10 infracțiuni, dintre care putem aminti: defăimarea unei organizații, ultrajul, uzurparea de calități oficiale, sustragerea sau distrugerea de înscrisuri, ruperea de sigilii și trecerea frauduloasă a frontierei;

Criminalitatea contra proprietății publice sau personale, cu un număr de 15 specii de infracțiuni ca: furtul, tâlhăria, abuzul de încredere, înșelăciunea etc.

Criminalitatea de fals cuprinde un număr de 12 infracțiuni, cum sunt: falsificarea de monedă, fals în înscrisuri sub semnătură privată etc.

Criminalitatea economică, ce cuprinde infracțiuni de tipul concurenței neloiale, divulgării secretului economic, falsificării de mărfuri.

Criminalitatea contra activității unor organizații de stat, organizații publice și alte organizații cuprinzând 32 de infracțiuni de tipul abuzului în serviciu, mărturiei mincinoase, luării de mită, etc.

Criminalitatea contra conviețuirii sociale, în care se înscriu 29 de infracțiuni, ca: infracțiuni contra familiei (bigamia), infracțiuni contra sănătății publice (traficul de stupefiante), infracțiuni contra asistenței celor aflați în primejdie, infracțiuni care aduc atingere conviețuirii sociale, infracțiuni contra ordinii și liniștii publice, infracțiuni de parazitism social (cerșetorie, vagabondaj, prostituție).

Criminalitatea contra capacității de apărare a țării. Această formă de criminalitate include 29 de infracțiuni specifice activității militare, de tipul dezertării, sustragerii de la serviciul militar, sustragerii de la recrutare, încorporare sau concentrare.

Este evident faptul că dinamica legislativă reașează categoriile infracțiunii, unele dintre ele fiind dezincriminate.

Luând drept punct de referință vârsta infractorilor, se pot distinge alte patru forme ale criminalității, și anume: criminalitatea minorilor, a tinerilor majori, a majorilor și a vârstnicilor.

1. Criminalitatea minorilor este o parte importantă a criminalității generale și cuprinde totalitatea delictelor săvârșite de persoanele care nu au împlinit vârsta de 18 ani. Minorii cu vârsta până la 14 ani comit mai frecvent infracțiuni ce privesc disciplina familială și școlară, ca de exemplu vagabondajul, în timp ce minorii între 14-18 ani ajung să comită infracțiuni din ce în ce mai grave, îndeosebi omoruri, violuri, infracțiuni contra avutului și contra normelor de conviețuire socială.

2. Criminalitatea tinerilor majori este acea formă a criminalității ce cuprinde infracțiunile comise de indivizi cu vârsta cuprinsă între 18 și 21 de ani. Conform unor opinii avizate, în România, la un total de 100 infracțiuni săvârșite, într-o perioadă de 5 ani, au participat tineri între 18-26 ani într-un procentaj de 37,07%. La un total de 100 infracțiuni de omor și tentativă de omor au participat 33,44% tineri între 18 și 20 de ani. (Oancea, 1999). Din punct de vedere statistic, tinerii cu vârsta între 18 și 21 de ani comit delicte de tipul infracțiunilor contra persoanei, contra bunelor moravuri, contra bunurilor și infracțiuni cu privire la legea circulației pe drumurile publice.

3. Criminalitatea adulților sau majorilor este cea care ocupă locul cel mai important în spațiul criminalității, datorită faptului că perioada de vârstă a adulților este mai extinsă (18-60 de ani), iar în totalul populației, aceștia ocupă ponderea cea mai mare. Această formă a criminalității nu este examinată în bloc, ci pe subgrupe de vârstă (18-21 ani, 21-25 ani, 25-30 ani etc.). Adulții tineri sunt cei care participă mult mai mult la infracționalitate în comparație cu adulții “confirmați” sau infractorii cu vârsta între 35-55 ani.

4. Criminalitatea vârstnicilor – a celor peste 60 de ani – există într-un procent mult mai redus, îmbrăcând forme deosebite, sub aspectul cauzelor și formelor de manifestare, în comparație cu criminalitatea minorilor, tinerilor majori și majorilor.

4.3. Răspunderea penală a minorilor

Societatea se protejează împotriva crimei printr-un sistem complex de acțiuni, elementul determinant reprezentându-l totuși sancționarea delincvenților.

Tradițional, sancțiunile prevăzute pentru a repara greșeala conțineau o dimensiune mântuitoare (reintegrarea în colectivitate printr-un act ritualic: magie, ceremonie, mărturisire) sau exemplară (legea talionului, tăierea nasului celor neospitalieri, cum ordonă Carol cel Mare).

O perspectivă raționalistă asupra crimei și pedepsei consecvente se conturează la sfârșitul secolului al XVIII-lea, paternitatea fiindu-i atribuită juristului italian Cesario Beccaria (1738-1794), cititor al lui Montesquieu și Rousseau, care aplică principiile Iluminismului în sistemul penal. Funcția justiției este de a proteja libertățile individuale, legea fiind instrumentul organizat după principiul utilitarist: cât mai multă fericire posibilă, pentru cât mai mulți oameni. Pedeapsa ar avea scopul de a provoca frica de sancțiune. Cele trei principii raționale ale pedepsei, formulate de Beccaria, stau și astăzi la baza dreptului penal: certitudinea crimei, proporționalitatea pedepsei cu gravitatea infracțiunii și originea legislativă a regimului de penalitate.

Poziția lui Beccaria este în acord cu poziția fondatorului utilitarismului Jeremy Bentham (1748–1838), forma modernă a hedonismului, cel care consideră, conform acestei paradigme, că motivațiile comportamentelor umane sunt reprezentate de imperativul trăirii plăcerii și evitării durerii, iar în cazul delicventului, plăcerea asociată actului criminal este superioară durerii așteptate privind posibila pedeapsă. Prin urmare, pedepsele trebuie să fie suficient de mari pentru prevenirea recidivei și descurajarea crimei.

Pe aceste baze teoretice s-au constituit codurile juridice moderne, care solicită comportamente responsabile și trag la răspundere, sancționând, comportamentele ce intră în conflict cu legea.

Responsabilitatea exprimă actul de angajare a individului în procesul interacțiunii sociale, prin asumarea consecințelor faptelor sale. Răspunderea este obligația exterioară sau sancțiunea impusă.

Responsabilitatea unei conduite presupune un aspect intelectiv și unul volitiv. Aspectul intelectiv presupune capacitatea individului de a înțelege pericolul faptei comise și urmările ei, iar aspectul volitiv exprimă capacitatea individului de a voi comiterea faptelor în vederea unor scopuri. În absența acestor două elemente ne aflăm în prezența iresponsabilității penale, care poate fi stabilită în urma expertizei medico-psihiatrice care trebuie să stabilească discernământul. În teoria și practica penală, caracterul infracțional al unei fapte include în mod cumulativ trei componente:

1. Incriminarea – fapta să fie prevăzută de legea penală;

2. Vinovăția – fapta să fie comisă cu vinovăție;

3. Pericolul social – fapta să prezinte pericol social.

Lipsa oricăreia dintre aceste trei componente conduce, pe cale de consecință, la excluderea caracterului penal al faptei. Prin degrevare de la acest principiu există situații care pot conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei (excluzând implicit infracțiunea și răspunderea penală): legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică și morală, cazul fortuit, beția completă involuntară, eroarea de fapt, iresponsabilitatea și minoritatea făptuitorului (art 27 al noului Cod Penal, cauză de neimputabilitate).

Așadar, iresponsabilitatea și minoritatea făptuitorului înlătură caracterul penal al faptei. Dacă vârsta majoratului civil este, pentru majoritatea sistemelor legislative europene, fixată la 18 ani, cea a majoratului penal este sensibil coborâtă, variind între 16 și 18 ani, excepție făcând țările scandinave (stabilită la 15 ani), Germania, Austria și Ungaria (fixată la 14 ani), Franța și Polonia (stabilită la 13 ani)(Cf. Banciu D., Rădulescu S.M., 2002, p. 78). Dacă în Olanda minorii sunt sancționați în cadrul unui regim juridic special încă de la vârsta de 12 ani, în Belgia, vârsta responsabilității penale este de 18 ani (cf. Grecu F., Rădulescu S.M., 2003, p.28). Documentele O.N.U. consideră ca fiind tânăr orice persoană sub 25 de ani, copil, orice persoană sub 18 ani, iar delincventul juvenil un copil sau tânăr vinovat de a fi comis un delict.

Noul Cod Penal român (C.P.art.114) stabilește trei categorii de minori:

– minori sub 13 ani care nu răspund pentru faptele antisociale comise întrucât în favoarea lor există o prezumție absolută de lipsă de discernământ;

– minori care au împlinit 13 ani dar nu depășesc 16 ani, care au răspundere penală numai dacă se dovedește că au săvârșit fapta cu discernământ;

– minori care au împlinit 16 ani și răspund penal.

Vinovăția este legată de noțiunea de discernământ, absența sau prezența acestuia putând duce la exonerarea sau sancțiunea penală. Stabilirea lipsei de discernământ se face pe baza expertizei medico-legale psihiatrice, într-un institut de specialitate la cererea judecătorului, care nu este obligat să accepte concluziile expertizei; sarcina dovedirii discernământului revine acuzării. Rezultă că noțiunea de discernământ este exclusiv un concept psihiatric și judecătoresc, deși, în opinia noastră, el este, de fapt, psihologic. Simplu spus, discernământul reprezintă capacitatea persoanei de a conștientiza consecințele acțiunilor sale într-un context axiologic, moral și civic, adică în raport cu binele și răul, cu permisul și interzisul.

Limitele de vârstă în care minorul este, din punct de vedere juridic, susceptibil de a avea discernământ reprezintă o convenție, căci în realitate putem constata existența discernământului faptei antisociale la minori sub 13 ani, deși prezumția legală este cea de inexistență absolută a lui, după cum există situații de lipsă a discernământului după 16 ani, când prezumția legală este cea a existenței absolute a acestuia. Stabilirea discernământului se face, cu unele excepții, post factum, a posteriori, după un anumit timp de la comiterea faptei, ceea ce relativizează precizia stabilirii acestuia, căci de multe ori, tocmai ancheta asupra minorului îl face pe acesta să conștientizeze consecințele acțiunilor sale.

De menționat că lipsa de discernământ a minorului înlătură sancțiunea penală asupra lui, dar nu exclude răspunderea civilă a persoanelor care aveau minorul în supraveghere.

4.4. Sistemul sancționator al minorilor

Conform art. 115 C.P., pentru minorii care la data săvârșiri infracțiunii aveau vârsta cuprinsă între 13 și 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de libertate. Totuși, există unele situații în care se poate lua o măsură educativă privativă de libertate, atunci când minorul se află în una dintre următoarele situații:

a mai săvârșit o infracțiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat;

a comis infracțiunea prin exercitarea de amenințări sau violențe, ori dacă s-a produs decesul unei persoane;

dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă este închisoare de 10 ani sau mai mulți (ori detenția pe viață – precizare inutilă în opinia noastră);

este judecat pentru săvârșirea a două sau mai multe infracțiuni concurente care, prin natura, gravitatea, numărul sau frecvența acestora, evidențiază periculozitatea infractorului.

Alegerea tipului de sancțiune ține de instanța de judecată, ce are în vedere gravitatea faptei, starea minorului (psihică, fizică, morală), condițiile sociale ș.a.

Măsurile educative neprivative de libertate sunt:

stagiul de formare civică;

supravegherea;

consemnarea la sfârșit de săptămână;

asistarea zilnică.

Vom clarifica în cele ce urmează fiecare dintre aceste măsuri.

a) Stagiul de formare civică „constă în obligația minorului de a participa la un program cu o durată de cel mult două luni, pentru a-l ajuta să conștientizeze consecințele legale și sociale la care se expune în cazul săvârșirii de infracțiuni și pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor”, organizarea, asigurarea participării și supravegherea minorului pe durata cursului de formare civică căzând în sarcina serviciului de probațiune, fără a afecta programul școlar sau profesional al minorului.

b) Supravegherea „constă în controlarea și îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între două și 4 luni, de către serviciul de probațiune, pentru a asigura participarea la cursuri școlare sau de formare profesională și prevenirea desfășurării unor activități sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare al acestuia”.

c) Consemnarea la sfârșit de săptămână „constă în obligația minorului de a nu părăsi locuința în zilele de sâmbătă și duminică, pe o durată cuprinsă între 4 și 12 săptămâni, afară de cazul în care în această perioadă are obligația de a participa la anumite programe ori de a desfășura anumite activități impuse de instanță”.

d) Asistarea zilnică „constă în obligația minorului de a respecta un program zilnic, stabilit în sarcina sa de serviciul de probațiune, care conține orarul și condițiile de desfășurare a activităților zilnice precum și interdicțiile impuse minorului”, pe o durată între 3 și 6 luni (art. 118-121 CP).

Pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate instanța impune minorului respectarea uneia sau mai multora dintre următoarele obligații:

a) să urmeze un curs de pregătire școlară sau formare profesională;

b) să frecventeze un program de consiliere psihologică sau alte programe de reintegrare socială organizate sau coordonate de serviciul de probațiune;

c) să participe la activități care au drept scop înlăturarea sau diminuarea consecințelor unor infracțiuni și, pe cât posibil, a unor consecințe asemănătoare cu cele produse de minor prin infracțiunea săvârșită, în condițiile stabilite de instanță. Aceste activități pot fi desfășurate și în favoarea persoanei vătămate cu acordul acesteia;

d) să nu depășească limita teritorială stabilită de instanță fără acordul serviciului de probațiune;

e) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță;

instanță;

f) să nu se apropie și să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a săvârșit infracțiunea ori cu alte persoane, stabilite de instanță;

g) să se prezinte la judecătorul pentru minori care a luat măsura educativă sau, atunci când nu este posibil, la un alt judecător pentru minori, ori de câte ori este chemat;

h) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală.

Dacă minorul nu respectă obligațiile ce-i revin, se pot dispune măsuri privative de libertate.

Măsurile educative privative de libertate sunt:

internarea într-un centru educativ;

internarea într-un centru de detenție.

a) Internarea într-un centru educativ „constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un program de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum și programe de reintegrare socială”, pe o perioadă cuprinsă între unu și 3 ani. În funcție de comportamentul minorului în această perioadă, măsura poate fi înlocuită cu una neprivativă de libertate, sau cu internarea într-un centru de detenție (art. 125 CP).

b) Internarea într-un centru de detenție „constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază și supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum și programe de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale”, pe o perioadă cuprinsă între 2 și 5 ani (excepție făcând cazul în care pedeapsa pentru infracțiune este de 20 de ani sau mai mare, situație în care internarea e cuprinsă între 5 și 15 ani). În raport cu comportamentul, minorul poate fi premiat cu „asistarea zilnică” sau pedepsit cu prelungirea internării, conform legii (art. 126 CP.).

Măsurile educative neprivative de libertate se prescriu într-un termen de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost luate, iar cele privative, se prescriu într-un termen egal cu durata măsurii educative luate, dar nu mai puțin de 2 ani. Măsurile educative, se precizează în cod, nu atrag interdicții, decăderi sau incapacități.

4.5. Evoluția delincvenței juvenile în România în perioada de după anul 1989

La nivel mondial, fenomenul delincvenței juvenile a cunoscut în ultimele decenii o creștere îngrijorătoare, atât în ceea ce privește rata minorilor implicați în activități delincvente, cât și în privința gravității faptelor comise de către aceștia. Sub acest aspect România se înscrie în tendința generală. La cauzalitatea generală, specifică postmodernității, în cazul României se adaugă elementele legate de dificultățile economice ale tranziției, de sărăcie și percepția inechității sociale, de criza autorității și anomia socială și altele legate de dinamica demografică și rata natalității, situație în care cifrele în expresie absolută ale delincvenței juvenile nu mai sunt foarte relevante.

Conform datelor publicate de Poliția Română, statistica delincvenței juvenile după anul 1989 se prezintă astfel:

Tabelul 1. Evoluției delincvenței juvenile în perioada 1989-2006

(Sursa: Ministerul Administrației și Internelor)

Chiar dacă nu putem extrage concluzii evidente din aceste date, ceea ce putem sesiza ca dinamică 2002-2006 este creșterea numărului de delincvenți minori sub 14 ani, pe un fond general de sensibilă reduce în expresie absolută a infracționalității în categoria minorilor. Pe ansamblu, statisticile și rapoartele poliției vorbesc despre creșterea procentului de minori aflați în conflict cu legea penală, creșterea sensibilă a infracțiunilor comise de tineri prin violență și agresivitate, intensificarea gravității faptelor comise de minori și scăderea nivelului de vârstă la care minorii își încep cariera infracțională. Această situație explică și scăderea vârstei de sancționare a minorului la 13 ani în noul Cod Penal.

La data de 13 octombrie 2009, potrivit Administrației Naționale a Penitenciarelor, existau:

– 456 de minori în sistemul penitenciarelor din România, din care:

– 181 de minori se aflau în penitenciare pentru adulți,

– 122 în penitenciarele pentru minori și tineri (42 în P.M.T. Craiova și 262 în P.M.T. Tichilești),

– 151 în centrele de reeducare (50 de băieți la C.R. Buziaș, 54 băieți la C.R. Târgu Ocna și 47 minori la C.R. Găiești din care 38 băieți și 9 fete) și

– 2 minori internați în spitale penitenciar.

Potrivit Codului Penal, sancțiunile și pedepsele sunt considerate „măsuri de constrângere” și totodată „mijloace de reeducare”, în scopul „prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni”, pentru reintegrarea socială a delincventului.

Reeducarea delincventului în condiții de recluziune, mai mult sau mai puțin severe, ridică probleme speciale, știut fiind că penitenciarele sunt, în fapt, mai degrabă școli de specializare în infracțiune decât instituții de reeducare; așa se explică și faptul că minorii deținuți prezintă o rată de recidivă mult mai mare decât cei care au fost sancționați cu măsuri neprivative de libertate.

Pe de altă parte, potrivit unor studii desfășurate de A.N.P. asupra copiilor aflați în detenție, s-au constatat carențe grave în educație, lipsa unor abilități sociale, de comunicare și relaționare, deficit în rezolvarea de probleme, neîncredere în forțele proprii și traume datorate absenței relațiilor cu familia. Toate acestea înclină balanța spre utilitatea înlocuirii măsurilor privative cu cele neprivative de libertate, care permit menținerea legăturilor cu familia, școala și comunitatea, în condițiile unei supravegheri atente a evoluției minorului.

Nu este mai puțin adevărat și faptul că centre de reeducare vor trebui să devină, așa cum se pretinde, adevărate comunități educaționale ce acționează specializat pentru protecția și recuperarea minorului într-un mediu securizant, semideschis, cu acces la toate resursele educaționale.

Făcând abstracție de vârstă, din punct de vedere psihologic este cunoscut faptul că reeducarea începe în condiții total defavorabile, datorită agresivității inițiale a delincventului, care trăiește acut frustrări, a șocului traumatic suferit de pe urma schimbării mediului de viață, a obișnuințelor cotidiene din condițiile de libertate, a proceselor de redefinire a identității, factori care se conjugă în nevroza de detenție. După faza agresivă, delincventul ajunge la o anume acomodare cu sine și cu soarta, permițând intervenția educativă sau/și terapeutică. Fără a intra în detalii, vom preciza totuși faptul că intervenția educativă este susceptibilă de a da rezultate atunci când sunt aplicate diverse tehnici și procedee terapeutice, cum ar fi psihoterapia, menită să obțină liniștirea și resemnarea delincventului, pe fondul căreia să se provoace restructurarea de personalitate; terapia prin realitate pleacă invers, de la determinarea șocului, prin acuza dură, violentă, fără nici un menajament a delincventului, pentru ca treptat să se lase loc de speranță în omenescul potențial și reconstructiv al delincventului; terapia în grup și terapia de comportament pot contribui, în forme specifice, la reeducarea delincventului.

Succesul activităților de reeducare este condiționat și de existența unui sistem de asistență post-penală, care să faciliteze reinserția socială a tânărului; altfel, șansele de recidivă sunt mult mai mari. Prin urmare, noul Cod Penal ar trebui însoțit și de o reformă instituțională, care să permită realizarea în fapt a dezideratului de reeducare și integrare socială a tânărului delincvent.

Reeducarea sau resocializarea adolescentului sau tânărului are ca premisă implicită asumarea ideii că actul delictual se datorează deficitului de socializare sau socializării negative la care a fost expus delincventul. Etiologia delincvenței este însă mult mai complexă. Despre teoriile etiologice ale comportamentelor delincvente vom vorbi în capitolul ce urmează.

II. scenarii epistemologice asupra delincvenței juvenile

Structura temei:

1. Semnificația teoriei în abordarea delincvenței juvenile

2. Teorii și modele etiologice în domeniul delincvenței juvenile

2.1. Scenariul biologic al constituției criminogene

2.1.1. Teoriile somatotipului

2.1.2. Teoriile genetice

2.1.3. Teorii neurofiziologice

2.2. Scenarii psihologice

2.2.1. Teoriile personalității criminale

2.2.2. Teorii psihanalitice

2.3. Scenariul psihosocial

2.3.1. Teoriile învățării sociale

2.3.2. Teorii ale controlului

2.4. Scenariul sociologic. Anomie, excludere, dezorganizare și conflict social

3. Caracteristicile sociologice ale tânărului delincvent și portretul său statistic

4. Evaluarea teoriilor privind delincvența juvenilă

5. Un posibil model etiologic al delincvenței în România

1. Semnificația teoriei în abordarea delincvenței juvenile

Eficiența acțiunii profesioniste este condiționată de înțelegerea fenomenelor care constituie obiectul intervenției. Faptele, privite empiric și separat, oferă informații limitate, uneori contradictorii, teoria fiind cea care le înglobează într-un întreg coerent, construind o imagine cuprinzătoare.

În cazul particular al delincvenței juvenile, o singură teorie nu poate acoperii complexitatea domeniului; teoriile oferă explicații specifice unui anumit nivel de abordare, fără a epuiza posibilitățile explicative. Este necesară considerarea teoriilor drept ipoteze plauzibile și alternative de explorare a fenomenului, aflate într-o posibilă completare sau complementaritate.

Manifestă prin transgresarea normativității sociale, delincvența juvenilă are o cauzalitatea și o condiționare multiplă, care impune analiza complementară a factorilor de natură individuală, ce țin de personalitate, în strânsă relație cu cei legați de mediul socializant al familiei, școlii, grupului de egali și a factorilor ce țin de societate în ansamblul ei.

O rută multinivelară de abordare a fenomenului delincvențional, începând cu nivelul macrosocial (societate), trecând prin palierul microsocial (grup, familie) și ajungând la unicitatea structurii individuale de personalitate, propune și A. Walsh (1988, apud Bocancea; Neamțu, 1991), într-o schemă de analiză sugestivă:

Societate, cultură, mediu anomie

valori, norme, structură socială

oportunități legitime

Subsisteme asocierea diferenȚiată

(subculturi) bande, presiunea prietenilor,

valori și credințe opuse

comportamentului legal

control social

Mediul familial experiențe individuale unice din

mediul familial, afectivitate,

implicare, angajare

Caracteristici psihopatie, deprivare

individuale afectiva

caracteristici moștenite și dobândite

conduite delincvente

Delincvent alcoolism, consum de droguri,

probleme personale, „atitudini negative”

Figura 4. Ruta cunoașterii fenomenului delincvent

După unii analiști (e.g. Ogien A., 2002), interpretările devianței, în general, și a subclasei acesteia, teoriile delincvenței, pot fi grupate în două mari clase, teorii cauzale și teorii comprehensive.

Teoriile cauzale iau act de existența criminalității și încearcă să explice etiologia, pentru a contribui la eradicarea ei, în timp ce teoriile comprehensive încearcă să descifreze motivațiile conduitei deviante, plecând chiar de la noțiunea de infracțiune și precizând locul pe care îl deține reacția socială în definirea actului delincvent. Așa-numitele „teorii cauzale” încearcă să identifice factorii care generează acte de tip delincvent, printr-o utilizare „lejeră” a conceptului de cauză, prin care se înțelege uneori factor predispozant, condiție favorizantă, alteori motiv sau mobil al acțiunii.

Alți autori (Grecu, F., Rădulescu S., M., 2003), clasifică teoriile în trei mari categorii:

a) teorii care susțin că delincvența juvenilă este o condiție moștenită, datorându-se unor factori cu caracter genetic-ereditar;

b) teorii care apreciază că delincvența este o conduită dobândită socio-cultural;

c) teorii mixte, care îmbină cele două explicații.

Prima categorie ar aparține genului de explicație biologică, a doua ar aparține atât genului de explicație psihologică, cât și psihosocială și sociologică, iar cea de-a treia ar aparține unei explicații eclectice.

Asumându-ne relativa acuratețe a clasificărilor cu care operăm, vom prezenta succint principalele teorii asupra etiologiei delincvenței juvenile, pornind dinspre individ spre societate, în următoarea succesiunea a scenariilor epistemologice: teorii biologice, psihologice, psihosociale și sociologice.

2. Teorii și modele etiologice în domeniul delincvenței juvenile

Vreme îndelungată, cauzele comportamentului delincvent erau considerate a fi forțele supranaturale. Oamenii acționau în moduri iraționale pentru că erau posedați de „diavol” sau de „spirite rele”. Astfel de „explicații” mai persistă marginal în medii subculturale și în timpurile noastre. Ignoranța și teama, în relație cu „spiritul fabulos”, explică în parte această inerție. Începând cu secolul al xix-lea, dezvoltarea științei duce la înlocuirea treptată a superstițiilor cu explicații bazate pe faptele de observație.

2.1. Scenariul biologic

Primele tentative de explicare a conduitelor delincvente pornind de la faptele de observație pot fi subsumate scenariului biologic, incluzând aici toate acele teorii care consideră că delincvența este o caracteristică înnăscută, avându-și sursa fie într-un gen aparte de constituție somatică, fie în codul genetic, fie în caracteristici neurofiziologice. Conform acestor teorii, caracteristicile înnăscute ale individului explică, direct sau indirect, comportamentele agresive, violente și criminogene.

2.1.1. Teoriile somatotipului

Una dintre primele explicații pozitive ale delincvenței a fost susținută de către profesorul de psihiatrie italian Cesare Lombroso (1836 – 1909), care va formula teza criminalului înnăscut, tarat genetic, degenerat (Omul delincvent, [1876], 1992). La originea cercetărilor sale s-a aflat descoperirea unui craniu de criminal, care prezenta în zona occipitală medie o adâncitură, trăsătură ce se regăsea la unele cranii primitive, ceea ce i-a sugerat ipoteza atavismului; ipoteza a fost verificată prin studierea a 393 de cranii de criminali decedați și a 5.907 de cranii ale unor delincvenți în viață, extinzând cercetarea asupra diverselor „stigmate” la organisme inferioare, omul sălbatic, copii sau bolnavi psihic.

Lombroso conchide că delincvenții au trăsături fizice distincte, fiind purtători ai unor stigmate tipice; ei ar fi subdezvoltați din punct de vedere biologic, ușor de recunoscut după atribute fizice transmise ereditar: „…capacitate craniană mică, frunte teșită, sinusurile frontale foarte dezvoltate, (…) ieșire în evidență a liniei oblice a temporalului, simplicitatea articulațiilor, marea grosime a oaselor craniene, dezvoltarea enormă a maxilarelor și a zigomelor, prognatismul, oblicitatea orbitelor, pielea mai pigmentată, părul mai des și creț, urechi voluminoase…” (1992, p.21). În funcție de numărul stigmatelor, Lombroso vorbește de tipul de „criminalul perfect” (5 – 6 trăsături), sau de tipul de „criminalul imperfect” (3 – 4) trăsături specifice; sub trei trăsături nu am avea de-a face cu un tip criminal, ci cu predispoziții la agresivitate și violență.

Trăsăturile atavice ar fi specifice diverselor tipuri de delincvențe: cel cu înclinații spre viol se caracterizează prin lungimea urechilor, craniul turtit, ochii oblici și foarte apropiați, lungimea excesivă a bărbiei; hoțul se distinge printr-o remarcabilă mobilitate a feței și a mâinilor, prin ochii săi mici, îngrijorați și în permanentă mișcare, prin sprâncenele sale dese și lăsate pe ochi, prin nasul turtit, barba rară, fruntea teșită; ucigașul se evidențiază prin volumul mai mic al craniului, prin lungimea maxilarelor, pomeții obrazului proeminenți etc.

În urma numeroaselor critici, Lombroso sfârșește prin a considera că din totalul celor care comit delicte numai 35 – 40% aparțin acestei categorii de atavici, ceilalți fiind încadrați, după caracterul relativ înnăscut al înclinațiilor criminale, în criminaloizi, criminali de ocazie și criminali din pasiune (apud Ogien, 2002). În ultima etapă a cercetărilor sale, alături de atavism, criminalistul italian adaugă epilepsia, ca „una din psihozele cele mai atavice”, „nucleu al tuturor degenerescențelor”, factor cheie în etiologia delincvenței, și alte caracteristici fiziologice (insensibilitatea la durere, cicatrizarea rapidă a rănilor) și morale (lipsa rușinii, onoarei, remușcării și milei, vanitatea).

În concluzie, conform teoriei lombrosiene, criminalitatea reprezintă o anormalitate biologică bazată pe atavism organic și psihic și pe o patologie epileptică. Cu toate limitele pe care le incumbă un astfel de scenariu predestinal, cercetările lombrosiene au constituit punctul de plecare al unor numeroase investigații cu caracter științific. Analiza minuțioasă a trăsăturilor criminalului face din Lombroso un precursor al biotipologiei.

Într-o cercetare ulterioară, un alt medic de închisoare, psihiatrul britanic Charles Goring (1913), comparând 3000 de criminali cu 1000 de studenți de la Cambridge a constatat că trăsăturile pe care Lombroso le-a atribuit criminalilor erau prezente și la necriminali, rezultând faptul că nu există diferențe fizice esențiale între criminali și necriminali (cf. Goodman N, 1992).

Cu toate acestea, ideea potrivit căreia criminalii constituie un biotip distinct a continuat să aibă adepți. Unul dintre aceștia este psihiatru german Ernest Kretschmer (1942), care consideră că în funcție de constituția corporală se pot distinge patru tipuri de indivizi, fiecare categorie având o înclinație mai puternică spre comiterea anumitor specii de infracțiuni:

tipul picnicomorf, ce cuprinde indivizi corpolenți, scunzi, cu față rotundă, calviție, adeseori inteligenți și expansivi, se caracterizează printr-o criminalitate tardivă și vicleană (înșelăciune, fraudă);

tipul leptomorf (sau astenic): definește persoanele înalte, slabe, cu chip prelung, dotate divers din punct de vedere intelectual, interiorizate, cu adaptare socială precară, ce se caracterizează printr-o criminalitate precoce și o tendință spre recidivă; infracțiunile comise, de regulă, sunt patrimoniale (furt, abuz de încredere);

tipul atletomorf, caracterizat printr-un sistem osteo-muscular puternic, care oscilează între sensibilitate și brutalitate, se remarcă, îndeosebi, printr-o criminalitate brutală (omoruri, tâlhării) și o tendință de recidivă indiferent de vârstă;

tipul displastic, cuprinde indivizii înapoiați în plan psihic și morfologic, cel mai adesea foarte slabi, cu deficiențe ale caracterelor sexuale ori malformații corporale; psiho-medical regăsim în această categorie debilii mintal și schizofrenicii; ei comit de regulă delicte sexuale, operează neașteptat (uneori stupid, alteori sălbatic); își încep cariera criminală de regulă după 18 ani și sunt expuși recidivei (apud Cioclei, 1999).

Această ipoteză a legăturii criminalității de „tipul anatomic” (somatotipul) este reluată de către medicul american William Sheldon (1949), care a descris criminalul ca fiind, mai degrabă, un mezomorf (musculos și atletic, energic, mereu agitat, insensibil și impulsiv, predispus la tulburări delirante de natură paranoidă), decât ectomorf (înalt, slab și fragil, introspectiv, sensibil și nervos, dominat de puternice componente heboide, cu corespondent clinic în schizofrenia heboide), sau un endomorf (scund și gras, cu tendință spre viață ușoară, sociabil și petrecăreț, caracterizat prin tulburări și deprivări afective, predispus la psihoze maniaco-depresive). Propunerea lui pentru a pune capăt crimei era eugenia socială, eliminarea celor care, conform predicției științifice, nu vor reuși niciodată adaptarea la exigențele vieții sociale.

Principiile generale ale poziției lui W. Sheldon au fost susținute și de criminologii americani S. Glueek și E. Glueek (1934, 1950), care au examinat comparativ un eșantion de 500 de minori delincvenți și un eșantion similar de copii nedelincvenți, pentru a descoperi diferențele semnificative la nivel de personalitate. Concluzia lor a fost că, spre deosebire de adolescenții nedelincvenți, delincvenții sunt mai neîncrezători, mai extrovertiți, ambivalenți față de autoritate, se tem mai mult de eșec și de respingere, sunt mai răzbunători, ostili și suspicioși, manifestă mai multe comportamente defensive. Tipul anatomic, afirmă ei, nu este o cauză directă a criminalității. În opinia lor, mezomorfii au un tip de personalitate (caracterizată prin extravertire, insensibilitate față de alții, comportament agresiv, atitudini de ostilitate, neîncredere și antisociabilitate) care i-ar putea împinge la acte criminale. Relația între caracteristicile fizice și criminalitate ar fi, așadar, una indirectă, mediată de anumite trăsături de personalitate. Cercetarea lor din anii 1930 atestă extrema precocitate a conduitelor delincvente, 44% dintre delicvenți comițând fapte reprobabile înainte de vârsta de 7 ani și 87,7% înainte de 10 ani (apud Ogien, 2002).

În rezumat, cercetătorii americani susțin existența unui potențial delincvent ce se constituie în prima copilărie, se întărește în școală, eșecul școlar fiind puternic corelat cu delincvența. O constituție bio-psihologică i-ar predispune la delincvență pe cei care au parte de o socializare primară defectuoasă. Pe această bază teoretică ei realizează „tabele sociale predictive”, ce nu au ca itemi somatotipul, ci caracteristici de factură psihologică. Somatotipul este luat în considerare mai ales sub aspectul unor afecțiuni sau disfuncții organice, care pot genera sentimente de inferioritate, potențate prin disprețul tacit sau exprimat al celor din jur, sentimente care incită la comportamente compensatorii, unele dintre ele fiind de tip delincvent. Legătura între prezența deficienței și delincvență s-a dovedit a fi însă slabă, factorii biologici individuali fiind mediați de cei sociali. Asupra tabelelor Glueek vom reveni în ultimul capitol, în contextul prezentării metodelor de predicție a delincvenței juvenile

Teorii genetice

În categoria teoriilor constituției criminogene intră și teorii de factură genetică. Justificarea unor astfel de teorii provine din faptul că geneticienii au constatat că în cazul delincvenților abaterile de la cariotipul normal sunt mai frecvente. De aici și ipoteza unei componente genetice a delincvenței.

După cum se știe, sexul este condiționat genetic de modelul cariotipic, cel masculin fiind 46 xy, iar cel feminin 46 xx. Una dintre anomaliile modelului cariotipic este reprezentată de formula 47 xxy, respectiv de existența suplimentară a unui cromozom x, anomalie denumită sindromul Klinefelter. Subiecții cu această anomalie sunt înalți și slabi, au o pilozitate pubiană de tip feminin, barba rară sau absentă, iar din punct de vedere psihic se evidențiază prin timiditate, tendințe spre ipohondrie și depresie. După unele cercetări, frecvența anomaliei printre criminali este de 5 până la 10 ori mai mare decât în rândul populației generale. Faptele comise de aceste persoane sunt diverse, dar se poate observa o tendință spre tematica sexuală: homosexualitate, pedofilie, exhibiționism, furt din rațiuni fetișiste, voaierism etc. Se pare că excesul de cromozomi x are drept consecință o personalitate deseori anormală psihiatric.

O altă anomalie este constituită de prezența suplimentară a unui cromozom masculin, în formula 47 xyy (P. A. Jacobs, 1965). În acest caz, indivizii sunt înalți, supermasculinizați, uneori cu o anomalie în conformația urechilor, calviție și miopie. După unele studii, frecvența acestei anomalii printre criminali ar fi de 10 ori mai mare decât în populația generală. Se apreciază că existența acestei anomalii predispune spre violență și omucideri, cu o înclinație generală spre crimă mai evidentă decât în sindromul Klinefelter. Alte studii (Witkin et. al., 1976 sau Radcliffe S. G. și Paul N., 1986) au dovedit că aceștia nu sunt mai agresivi decât alții, dar că au o inteligență relativ mai redusă și o anumită imaturitate emoțională; în cazul băieților cu această structură cromozomială s-a constatat o mai pronunțată tendință spre delincvență, dar fără prezența violenței. Cum ambele anomalii există și la indivizi perfect integrați, rezultă faptul că rolul lor este eventual acela de predispoziție spre devianță și nu de determinare cauzală.

În general, cel mai bun indicator al verificării ipotezei caracteristicilor moștenite ale delincvenței este analiza comparativă a conduitei copiilor adoptați în raport cu tații biologici și a gemenilor înfiați de familii diferite, între ei și cu tații lor biologici. Semnificative în acest sens sunt cercetările desfășurate în Danemarca de către S. A. Mednick (1994), care au cuprins statisticile cu privire la adopții pentru întreaga populație daneză, într-o perioadă lungă de timp, selectând 14.000 de copii adoptați. Cercetarea relevă existența unei corelații pozitive semnificative între infracționalitatea tatălui biologic și cea a fiului adoptiv, dar numai în privința infracțiunilor contra proprietății. Concluzia ar fi aceea că tendința spre tâlhărie, spre furt, este înnăscută, dar nu și violența (apud Grecu, Rădulescu, 2003).

Rezultatele majorității cercetărilor ce relevă dependența delincvenței de factorul ereditar au fost contestate, fie datorită nereprezentativității eșantioanelor, fie datorită unor proceduri de prelucrare și interpretare. Ceea ce putem accepta astăzi în urma unor astfel de studii, fără a exclude posibilitatea unor predispoziții moștenite, este concluzia moderată conform căreia factorul ereditar nu constituie un element determinant în constelația multiplă și diversă a etiologiei conduitei de tip delincvent.

2.1.3. Teorii neurofiziologice

În urmă cu aproape 50 de ani cercetătorii au descoperit în cazul multor delincvenți existența unor disfuncții cerebrale relevate prin EEG. În privința semnificației anomaliilor bioelectrice unii autori le consideră ca fiind indiciul unei potologii cerebrale (M. Kimura și Y. Nakazawa, 1963), alții al unei întârzieri de câțiva ani în maturizare (G. Verdeau și J. Verdeaux, 1963) iar unii drept mărturia unor situații tensionat conflictuale (D. Silverman, 1964).

Toate aceste ipoteze au fost confirmate de cercetările lui V. Dragomirescu prezentate în Psihopatologia comportamentului deviant (1976). În urma cercetărilor efectuate pe 111 minori cu conduite deviante, cu vârsta între 12 și 17 ani, s-a constatat prezența unor anomalii EEG la 91 de cazuri (82%); dintre acestea, la 36 de cazuri s-au înregistrat anomalii ce relevă o retardare neuropsihică, la 31 dintre cazuri anomaliile sugerează disfuncții în dinamica cerebrală, iar la 24 de minori s-au evidențiat și prezența unor anomalii de tip epileptic.

Tot în această mare grupă putem introduce și teoria lui H. Eysenck (apud Mitrofan, 1997, pp. 26-27) referitoare la inhibiția corticală. În raport cu viteza instalării inhibiției corticale pot fi distinse două categorii de subiecți:

a) tipul CIR (cortical inhibition rapidly), asociat cu extroversia, se caracterizează printr-o mare rapiditate a instalării inhibiției și prin resimțirea mai slabă a stimulării; subiecții de acest tip văd mediul ca fiind deficient pe linia stimulării, se plictisesc repede și caută mereu noi surse de excitare; ei sunt mai dificil de socializat și mai predispuși la conduite delincvente.

b) tipul CIS (cortical inhibition slowly), asociat introversiei, cuprinde subiecți la care inhibiția apare mai încet și resimt mai mult stimulul; dacă celălalt tip caută stimulul, aceștia evită stimulul.

O altă serie de cercetări este reprezentată de cele privind existența, pe de o parte, a relației directe între nivelul crescut de testosteron (hormon masculin) și agresivitate, iar pe de altă parte, relația inversă între nivelul de serotonină (neurotransmițător) și agresivitate (Linnoila, 1983). Nivelul scăzut de metabolizant al serotoninei în fluidul cerebrospinal ar fi în legătură cu tendințele de suicid, stările depresive, alcoolism, impulsivitate și omucidere (Virkunnen M., 1989, apud Grecu, Rădulescu, 2003). Cumularea celor doi factori, nivel crescut de testosteron și scăzut de serotonină, ar genera o reacție agresivă incontrolabilă de către subiect. Aceste determinante psihofiziologice nu exonerează subiectul de responsabilitate, dar se pot constitui în circumstanțe atenuante pentru actul violent.

În fine, introducem aici și cercetări care au pus în relație stările emoționale și sexuale cu sistemul limbic (Bandler, R., 1985), considerat sediu al vieții emoționale, „creier emoțional” (Goleman, 2005). Stimularea electrică a nucleului amigdalian sau a hipocampului generează, în cazul șoarecilor sau pisicilor, agresivitate; în cazul oamenilor, aceleași proceduri au produs senzații de teamă și agresivitate. Intervențiile chirurgicale de extirpare a unor tumori din aceste părți ale creierului nu s-au dovedit semnificative asupra violenței pacienților, în unele cazuri, înregistrându-se o incapacitate a pacientului de a mai relaționa afectiv cu semenii.

În general, astăzi, cercetătorii sunt de acord asupra faptului că factorii ereditari și cei neurofiziologici au un eventual rol de element predispozant pentru criminalitate și nu unul cauzal, factorii de personalitate și cei din mediul social jucând un rol important în promovarea sau inhibarea oricărei influențe pe care caracteristicile biologice le pot avea asupra unui comportament.

Analiza etiologică a delincvenței este dominată astăzi de două orientări complementare, cea psihologică și cea sociologică, între ele intercalându-se orientarea psihosociologică.

2.2. Scenarii psihologice

Abordarea psihologică, fără a ignora influențele condițiilor de mediu în determinarea tendințelor spre delincvență, se concentrează mai ales pe analiza particularităților psihice, înnăscute sau dobândite, ale personalității delincvente.

2.2.1. Teoria personalității criminale

Cele mai vechi tentative de explicare psihologică a delincvenței atribuie criminalului o personalitate aparte. Conform acestora (Philipe Pinel, 1801, Richard Dugdale, 1895, Henry Goddard, 1913), delincventul este un psihopat, un „degenerat” mintal, sau „sociopat”, care a moștenit anumite tare psihice ce îl determină la o conduită antisocială.

Chiar dacă astăzi nu se mai pune accentul pe moștenirea tarelor, ideea „psihopatului” sau a „sociopatului” continuă să rămână actuală, psihologii realizând portrete tipice ale personalității criminale.

În Masca sănătății mentale, Hervey Clecklei (1976) formula următoarele criterii în baza cărora se poate identifica o personalitate antisocială (apud Grecu, Rădulescu, 2003, p. 100):

farmec superficial și inteligență emoțională, ce oferă posibilitatea manipulării celorlalți prin simulare;

sentimente lipsite de profunzime și de empatie, absența conștientizării greșelilor și lipsa remușcărilor, indiferență manifestată față de consecințele negative ale faptelor comise;

conduite impulsive, de cele mai multe ori nemotivate, acțiuni dificil de înțeles sau anticipat;

incapacitate de a învăța din experiențele trecute și absența temerilor;

egocentrism patologic, centrarea asupra propriului eu și incapacitate de atașament afectiv;

atitudini de neîncredere, nesinceritate, iresponsabilitate și rea-credință, relații sociale instabile și de scurtă durată.

Un inventar complex al trăsăturilor de personalitate care ar corespunde profilului psihopatului și, prin extensie, al delincventului de mare periculozitate este realizat de un grup de psihiatri canadieni (K. Gray, H. Hutchinson, 1964). Conform acestora, profilul psihopatic al delincventului s-ar caracteriza prin:

– neputința de a profita de experiența altora;

– lipsa sentimentului de responsabilitate;

– imposibilitatea de a relaționa cu semnificație și de durată;

– un control deficitar sau chiar absența controlului asupra unor impulsuri;

– simț moral puternic diminuat sau chiar absent;

– imaturitate emoțională;

– egocentrism puternic;

– purtare pregnant antisocială și distructivă;

– lipsa de semnificație a pedepsei, ca element de modificare a comportamentului (apud, C. Bocancea, G. Neamțu, 1999, p. 164).

După cum se poate sesiza, caracteristicile atribuite criminalului în cele două teorii (și în multe altele pe care nu le mai evidențiem) sunt aproape identice. Să însemne aceasta faptul că delincventul are un tip de personalitate aparte, diferită net de cea a nedelincventului? La această întrebare ne răspunde criminologul francez Jean Pinatel, (La société criminogéne, 1971), care consideră că diferența dintre delincvent și nedelincvent este graduală și că orice om, în circumstanțe excepționale poate deveni un delincvent. Ceea ce îi deosebește pe infractori de neinfractori este trecerea la act, ultimii rezistând tentație, în timp ce primii nu. Componentele nucleului personalității criminale care determină trecerea la act sunt în opinia lui:

egocentrismul (tendința subiectului de a raporta totul la sine însuși);

labilitatea (instabilitate, fluctuație, improvizație);

agresivitatea (de la simpla afirmare a eului și dinamism combativ până la ostilitate):

indiferența afectivă.

Pentru ca un subiect să treacă la act este necesar ca el să nu fie reținut de oprobriul social care este asociat răufăcătorului. Acest proces de “autolegitimare subiectivă” este asigurat de egocentrism. Faptul că subiectul nu va fi reținut de amenințarea pedepsei este explicat prin labilitate. Obstacolele materiale susceptibile să împiedice executarea crimei sunt învinse prin agresivitate. În ultimă instanță, când subiectul ajunge în situația de a comite o crimă, este necesar ca el să nu fie reținut de sentimentul că produce rău aproapelui său, atentând la persoana sau bunurile acestuia. Indiferența afectivă asigură această ultimă etapă a trecerii la act. Cele patru componente nu trebuie considerate în mod individual. Numai reunirea tuturor componentelor, precum și semnificația corelațiilor dintre acestea, dau un caracter particular personalității în ansamblul ei.

Un studiu realizat în statul american Colorado în anul 1956 (J.J. Conger, W.C. Miller), având în vedere un eșantion reprezentativ pentru băieții cu conduite delincvente, reliefează că până la vârsta de 15 ani delincvenții pot fi diferențiați de nondelincvenți atât prin intermediul testelor psihologice, cât și prin evaluările făcute de profesori, în funcție de indicatori cum ar fi: stabilitatea emoțională, impulsivitatea, suspiciunea, egocentrismul sau ostilitatea. Băieții cu conduite delincvente au fost caracterizați ca instabili emoțional, impulsivi, suspicioși, cu ostilitate disproporționată în raport cu situația, egocentrici, anxioși, nefericiți și nesatisfăcuți de experiența lor de viață.

Majoritatea cercetătorilor vorbesc în cazul delincvenței juvenile de prezența unei imaturități afective sau a uneia caracteriale. Imaturitatea afectivă se traduce prin inconsistența stărilor afective, instabilitate, indiferență, ambivalență afectivă, slaba dezvoltare a emoțiilor și sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale. Asemănător, imaturitatea caracterială se caracterizează (cf. Rășcanu, 1994) prin:

autocontrol insuficient;

impulsivitate și agresivitate;

subestimarea greșelilor și actelor antisociale comise;

indolență, indiferență, dispreț față de muncă:

opoziție și respingere a normelor social-juridice și morale;

exacerbarea unor motive personale egoiste, a trebuințelor inferioare;

absența sau insuficienta dezvoltare a unor motive superioare, de ordin social și a sentimentelor morale;

dorința unei vieți ușoare.

În majoritatea cazurilor, afirmă psihologii, tulburările caracteriale pot fi descifrate încă din copilăria timpurie, cronicizându-se ulterior și caracterizând „copilul problemă”.

În legătură cu imaturitatea intelectuală sau cu inteligența delincvenților lucrurile nu sunt la fel de clare. Ceea ce este evident este faptul că printre minorii delincvenți găsim un număr relativ mare de cazuri ce prezintă carențe în dezvoltarea lor psiho-intelectuală. Capacitățile intelectuale reduse îi împiedică pe mulți dintre ei în anticiparea consecințelor și implicațiilor acțiunilor, mai ales pe termen lung și, în același timp, să evalueze rațional raportul dintre câștiguri și pierderi. Totuși, suntem îndreptățiți să ne întrebăm dacă delincvenții au comis delictul pentru că au o capacitate intelectuală redusă, sau au fost prinși din această cauză, cei mai inteligenți fiind „oameni cinstiți”? Pe de altă parte, sunt categorii de delicte ce solicită capacități deosebite și sunt comise de către persoane cu o inteligență superioară. Pare mai plauzibil să conchidem că nivelul mintal scăzut poate prezenta o premisă a infracționalității, atunci când este asociat cu perturbări de ordin emotiv-afectiv și cu alte elemente ce țin de valorile și atitudinile subiectului, respectiv cu contextul socializării.

La finalul acestor considerații, se cuvine să facem câteva observații. În primul rând nu trebuie să uităm că trăsăturile de personalitate se înscriu, ca orice altă dimensiune a umanului, pe un continuum și numai modalitatea specifică de analiză rațională face ca acest continuum să fie secționat în categorii distincte. În al doilea rând, biografiile criminalilor sunt întotdeauna reconstrucții consecvente unei etichetări retrospective. Dacă Ion Creangă ar fi fost etichetat ca delincvent, furtul cireșelor și alte năzbâtii ale copilăriei sale ar fi intrat într-o schemă ce prefigurau comportamentul criminal. Și în al treilea rând, profilul psihologic al criminalului ignoră categoriile de infracțiuni, plecând de la premisa simplistă și, în fond, eronată, că personalitatea delincventului ar fi aceeași. Putem însă ignora diferențele dintre un violator înrăit și un adolescent care fură dintr-un magazin, sau dintre un criminal în serie și femeia părăsită care se prostituează, între înaltul demnitar, care prin mijloace „subtile” prejudiciază statul de sume imense și un consumator de droguri, între cel care conduce sub influența băuturilor alcoolice și funcționarul care primește mită? Evident că întrebarea este doar retorică. Profilul personalității delincventului este un model abstract, nelipsit de semnificație, dar numai un model, cu toate limitele asociate unei astfel de simplificări.

Suntem ceea ce suntem ca rezultat al combinării factorilor moșteniți cu cei dobândiți în prima copilărie, sau mai târziu, și consolidați ulterior prin experiențele particulare de viață, în anumite condiții ale mediului social. Iar dacă este să ne referim la un act (criminal) anume, aici intervin în discuție și elemente ale contextul situațional (legate de starea subiectului, starea victimei, situația de fapt etc).

Despre rolul factorilor din prima copilărie vorbesc, îndeosebi, teoriile psihanalitice.

2.2.2. Teoria psihanalitică asupra delincvenței juvenile

Conform teoriei psihanalitice, copilul vine pe lume ca o ființă pur instinctivă, guvernată de principiul plăcerii, căruia i se vor opune treptat exigențe ale principiului realității, care caracterizează adaptarea socială, în urma unui proces lent de reprimare și sublimare a pulsiunilor. Comportamentul delincvent este determinat de prezența unor conflicte infrapsihice ale copilăriei; traumele acestei vârste vor avea consecințe pe întreaga durată a vieții.

Analizele de orientare psihanalitică atribuie tânărului delincvent o structură nevrotică, manifestă prin conflicte intra- și inter-personale, generate de momentele constituirii supraeului și de eșecul rezolvării complexului Oedip. Carențele afectivității materne, sau absența identificării cu tatăl, ar genera traumatisme care reapar la vârsta adolescenței sub forma crizei de identitate, generatoare de acte impulsive și agresive proiectate asupra celor din jur. Comportamentul delincvent este înțeles ca produs al compensării frustrărilor și al proiecției agresivității.

Agresivitatea este, în opinia lui Freud, o tendință psihică înnăscută, originată în pulsiunea morții, în Thanatos, care face un cuplu indisolubil cu pulsiunea vieții, cu Erosul. Ea poate fi introiectată sau proiectată asupra obiectelor exterioare, în raport cu puterea supraeului. Sadismul nu este decât o proiectare externă a agresivității, în timp ce masochismul poate fi gândit ca orientare a pulsiunii agresive asupra propriului eu.

Plecând de la concepția originară a lui S. Freud, E. Erikson și J. Lacan completează această perspectivă cu una culturalistă asupra genezei personalității și dependenței sale de mediul social și cultural.

Dacă ar fi să sistematizăm teoriile susținute de către adepții lui Freud, am putea distinge următoarele accente explicative:

– comportamentul delincvent este rezultatul evoluției nevrotice a personalității;

– absența sublimării, a substituirii pulsiunilor inconștiente cu activități socialmente acceptate, generează tensiuni ce pot lua forma unor conduite antisociale;

– complexul oedipian, cu suprimarea simbolică a părintelui de același sex, poate genera un complex de vinovăție; dacă ostilitatea față de tată este reprimată, agresivitatea va fi direcționată spre acte criminale;

– ura față de tată ar determina proiecția acesteia asupra figurii autorității;

– un tânăr având sentimentul culpabilității indus de supraeul puternic va avea o dorință incontrolabilă de a se autopedepsi și va căuta cu obstinație satisfacerea acestei nevoi; pedeapsa apare ca o justificare morală a crimei comise;

– un supraeu foarte puternic dezvoltat în prima copilărie ar putea determina reprimarea pulsiunilor și emoțiilor negative, care acumulând tensiune psihică ar exploda în acte violente în adolescență, ducând la conduite inexplicabile prin cruzime, deseori cu mutilarea victimelor;

– un supraeu deficitar va genera incapacitatea de a de inhiba impulsurile orientate spre căutarea plăcerii, de a simți vina sau compasiune față de ceilalți, de unde și un comportament agresiv și antisocial;

– unele manifestări delincvente pot apărea ca modalități de supracompensare a unor crize narcisice, resimțite ca stări de devalorizare, însingurare, nesiguranță;

– indivizii deprivați în prima copilărie de obiecte ale dorinței lor ar dezvolta o reacție compensatorie, putând deveni alcoolici pentru a-și satisface pulsiunile orale, sau sadici, pentru a-și compensa pulsiunile anale.

La acestea, unii cercetători adaugă privarea de dragoste în copilărie, corelând elementele unui triunghi compus din lipsă de afectivitate – psihopatie – violență, iar alții adaugă enurezisul, ca semn al unui sistem nervos autonom hipo-reactiv, cu incendierea sau plăcerea privirii focului, activitate excitantă, cu cruzimea față de animale, indicând lipsa de simpatie față de victime, printre indicii de diagnoză sau prognoză pentru conduita delincventă.

*

Evaluând teoriile care pun criminalitatea pe seama caracteristicilor individuale, Briar și Piliavin (1965, apud Oigen, 2002) formulează următoarele concluzii:

factorii etiologici nu operează niciodată în mod uniform;

indivizii care posedă predispoziții identice nu urmează cu necesitate același itinerariu, adică nu devin automat delincvenți;

majoritatea delincvenților adolescenți renunță la aceste obișnuințe la vârsta adultă;

o proporție mică de delincvenți, probați oficial, posedă trăsăturile psihologice care compun modelul criminalului.

Explicațiile psihanalitice par a fi adecvate mai ales comportamentului compulsiv al nevroticului sau psihoticului, care comit delictul ca urmare a unor presiuni iraționale irepresibile și mai puțin situației delincventului rațional și calculat. Distincții între diverse tipuri de criminalitate găsim la Alexander și H. Staub (apud Mitrofan, Zdrenghea, Butoi, 1992), care realizează următoarea clasificare:

criminalitate imaginară, care transpare în vise, fantezii sau acte ratate;

criminalitatea ocazională, ce are loc în situații în care eul este amenințat iminent;

criminalitate obișnuită, care cuprinde trei tipuri de criminali:

– criminalii organici, cu o personalitate ce ține de psihiatria clasică (bolnavi cu alterări mintale);

– criminalii nevrotici, care acționează în funcție de mobiluri inconștiente;

– criminalii normali, sănătoși din punct de vedere psihic, dar care sunt tarați din punct de vedere social.

Despre criminalitatea acestora din urmă, sănătoși psihic dar tarați din punct de vedere social, vorbesc teoriile psihosociale și cele sociologice.

2.3. Scenariul psihosocial

Teoriile care se înscriu în acest scenariu pun în relație caracteristicile biologice și psihice ale copilului și tânărului cu mediul în care este el socializat. Giddens (2001, p. 197) recunoaște meritul teoriilor biologice și psihologice, care „pot identifica anumite caracteristici de personalitate care, în anumite contexte de învățare socială și experiență, îi predispun pe anumiți indivizi să-și îndrepte atenția supra actelor delictuale”. Premisa de la care pleacă aceste teorii este aceea că orice conduită de tip delincvent este rezultanta interacțiunii factorilor individuali, bio-psihici, cu cei sociali, ai mediului în care copilul crește și se dezvoltă; caracteristicile individuale reprezintă doar potențialități ce se pun în valoare, se actualizează, numai în anumite condiții de mediu, datorită, în primul rând, mecanismelor specifice proceselor de învățare socială.

Dintr-o astfel de perspectivă, unii cercetători (H. J. Eysenck, B. Skinner) subliniază erorile educației și ale socializării morale, care generează eșecul asimilării și internalizării normelor de conduită. Ignorarea motivațiilor personale ale tânărului, sistemul defectuos de sancțiuni, interdicțiile severe, modele negative etc., împiedică dezvoltarea autonomiei morale, întărind motivațiile negative ale conduitelor.

Analiza psihologică se extinde asupra factorilor generatori de tensiuni și conflicte, dintre care cei legați de familia tânărului sunt considerați a fi cei mai importanți. Copilul receptează ca o cutie de rezonanță conflictele și tensiunile intrafamiliale, dobândind tulburări psihomotorii, comportamentale și sexuale. Carențele funcțiilor principale ale familiei (subzistență, protecție, afecțiune, socializare) explică de ce peste jumătate dintre delincvenți provin din familii dezorganizate.

Eșecul socializării se manifestă ca un deficit al maturizării sociale și implicit ca un deficit al dezvoltării personalității. În anul 1970, cercetătorul italian Giacomo Canepa (apud Petcu, M., p.147) enumeră ca trăsături ale imaturității psihosociale următoarele caracteristici:

– toleranță scăzută la frustrare;

– autocontrol deficitar, impulsivitate și agresivitate;

– egocentrism;

– subestimarea gravității actelor antisociale comise;

– subdezvoltarea sentimentelor morale, a motivelor superioare de ordin social (învățare, muncă);

– evitarea efortului voluntar, dorința realizării ușoare, fără muncă, opoziție față de normele juridice, morale etc.

Cu un sens apropiat celui de imaturitate psihosocială, R. Mucchielli (1965) vorbește de o disocialitate a delincventului, manifestă prin divergența față de mediu social exprimată prin:

neacceptarea colectivului;

falsa percepție socială a celor din jur;

lipsa aprofundării și evaluării adecvate a consecințelor actelor comise;

– respingerea rolului social jucat înainte de a deveni delincvent.

Markerii „sindromului personalități antisociale”, conform Henriette Hass (2001) care din 20.000 de recruți din armata elvețiană identifică 371 de violatori și agresori ce se disting printr-o puternică „tendință de disocialitate” ar fi participare la prostituție, comportament sexual de risc, datorii neplătite, frecventarea cazinourilor, tendința spre plictideală.

Aceste caracteristici ale delincventului s-ar datora conjuncției trăsăturilor de personalitate cu mediul în care trăiește și se formează copilul. Având în vedere polivalența delincvenților recidiviști, legăturile foarte strânse dintre devianța școlară și delincvența juvenilă și corelațiile dintre furt, agresiune, sinucidere și toxicomanie, Maurice Cusson (1997, pp. 450 – 451) conchide asupra existenței la anumiți indivizi a unei predispoziții spre devianță, „o virtualitate difuză susceptibilă de a se actualiza într-un mare număr de comportamente condamnate”, manifestă prin transgresiuni polimorfe. Aceste predispoziții sunt moștenite și dobândite într-un raport niciodată precizabil, iar actualizarea acestei virtualități depinde de nișa existențială, de specificul proceselor de învățare socială și de mecanismele de control și autocontrol.

2.3.1. Teoriile învățării sociale

Teoriile învățării sociale acordă importanță deosebită socializării, considerând că un comportament delincvent se învață așa cum se învață și comportamentul conformist, prin intermediul socializării, prin interiorizarea modelelor, a normelor, valorilor și tehnicilor de comportament.

2.3.1.1. Teorii ale imitației. Încă G. Tarde (La criminalité comparée) considera delincvența un produs al imitației rezultată din contactul repetat cu alți delincvenți. Teoria imitației, parțial discreditată o vreme, este reluată și actualizată de către Albert Bandura, care îi redă noblețea pierdută, prin relevarea importanței agenților sociali ca sursă de pattern-uri comportamentale. Potrivit acestuia, copilul, observându-i pe ceilalți, codează informația despre comportament și o folosește apoi drept ghid pentru acțiunile sale ulterioare. Experimentele realizate de Bandura în colaborare cu Dorothea Ross și Sheila Ross (1961) se desfășoară pe copiii de la grădiniță, care sunt expuși unor modele comportamentale agresive sau nonagresive. Variantele experimentelor sale sunt diferite, dar toate converg la același rezultat: simpla expunere la modele agresive amplifică tendințele agresive ale observatorului. Imitarea modelului depinde în bună măsură de mecanismele de întărire, sancțiune sau recompensă pentru conduita agresivă, de modelul adecvat statusului sexual (tendința băieților de a imita conduita modelelor masculine și a fetițelor de a imita modele feminine). Dacă teoria lui Bandura vine din psihologie, cea a lui E. Sutherland provine din sociologie, concluziile lor fiind identice: conduita de tip delincvent este învățată.

2.3.1.2. Teoria asocierilor diferențiale. Conform acestei teorii propuse de Edwin Sutherland (1939), reprezentant al Școlii de la Chicago (completată de teoria transmiterii culturale formulată împreună cu D. Cressey, unul dintre foștii lui studenți), criminalitatea nu este nici înnăscută și nici nu rezultă din dispozițiile psihice dobândite, ci este învățată în cursul socializării, prin interacțiune și comunicare, așa cum este învățată și respectarea legilor. Prin interacțiunea cu „alții semnificativi”, indivizii își dezvoltă atitudini și valori care îi fac mai mult sau mai puțin dispuși să se conformeze normelor sociale. Atât tinerii cât și adulții se confruntă cu modele pozitive (de conformare la normă) și cu modele negative (nonconformiste) de comportament. Atașarea sau asocierea de grupuri care respectă legea reduce riscul unei cariere delincvente, așa cum asocierea cu modele criminale va determina o conduită de tip delincvent.

În teoria asocierii diferențiale, devianța este rezultatul prezenței unei subculturi deviante, în care se învață norme și comportamente antisociale. Toți oamenii pot învăța valori și norme care ar putea fi numite antisociale; ceea ce contează este frecvența contactelor cu aceste valori și norme, durata, intensitatea lor și vârsta la care au loc aceste contacte. Copiii și tinerii, având o mai redusă experiență, sunt mai vulnerabili la influențele care conduc spre un comportament delicvent.

Teoria asocierii diferențiale poate fi sintetizată în următoarele opt enunțuri:

comportamentul criminal se învață;

învățarea comportamentului se realizează în interacțiunea cu alte persoane prin intermediul comunicării;

principalul conținut al învățării este rezultatul influențelor exercitate de către grupurile cu caracter intim și personal;

procesul de învățare presupune asimilarea tehnicilor de comitere a crimei, a direcțiilor specifice ale motivelor, impulsurilor, raționalizărilor și atitudinilor asociate acestui comportament;

învățarea presupune apropierea unor definiții favorabile sau nefavorabile a codurilor legale;

persoana devine delincventă din cauza expunerii excesive la definiții favorabile violării normelor;

asocierile diferențiale pot varia din punct de vedere al frecvenței, duratei, priorității și intensității expunerii la modele criminale sau noncriminale;

atât comportamentul criminal, cât și cel noncriminal, reprezintă o expresie a acelorași trebuințe și valori generale (aceeași nevoie de bani îl face să fure pe hoț, sau să muncească pe cel cinstit).

Această teorie explică persistența criminalității în anumite comunități marginale, cartiere periferice, mahalale, în care valorile subculturii și comportamentele aferente sunt replicate de la o generație la alta prin socializare, comunitățile respective devenind adevărate pepiniere pentru comportamentul criminal. Întărirea unor astfel de conduite, prin absența controlului social, a sancțiunilor, și recompensarea conduitelor delincvente în interiorul comunității, conduce, la sporirea criminalității (teoria reîntăririi diferențiale).

2.3.1.3. Teoria neutralizării. O explicație pertinentă privind relația dintre valori și delincvența juvenilă formulează Gresham Sykes în colaborare cu David Matza (1961), care arată că majoritatea tinerilor aflați în derivă recunosc normele și valorile convenționale, fără a se deosebi din punct de vedere moral de alți tineri. Ei ajung să comită delicte numai atunci când sunt capabili să stăpânească tehnicile de neutralizare, ca justificări subalterne. Printre tehnicile de neutralizare autorii menționează:

negarea responsabilității, motivând acțiunea prin influența unor presiuni externe, a unor stări inexplicabile, împotriva propriei voințe;

negarea prejudiciului provocat, considerat un fleac, lipsit de importanță pentru victimă (cei care au făcut armata știu că acolo nu se fură, ci „se împrumută”);

negarea victimei (blamarea sau acuzarea ei, „își merită soarta”);

condamnarea acuzatorilor (polițiști corupți, violenți și stupizi);

apelul la loialitate (invocarea spiritului de camaraderie, a codului de onoare).

Invocarea tehnicilor de neutralizare a sentimentului de culpabilitate consecvent crimei constituie pentru Matza indiciul acceptării principiale a codului moral convențional de către delincvenți; tehnicile de neutralizare sunt posibile întrucât normele morale nu acționează ca imperative categorice, ci ca unele condiționale, ce permit multe excepții (nu e bine să omori, cu excepția războiului sau legitimei apărări, când devine scuzabil). Aceste alternative sunt învățate în procesul socializării, alături sau împreună cu valorile convenționale.

2.3.2. Teorii ale controlului

În această categorie includem acele teorii care consideră că un comportament delincvent este datorat absenței controlului exterior și a autocontrolului subiectului.

2.3.2.1. Teoria „rezistenței la frustrare” combină perspectiva psihologică cu cea sociologică. Frustrarea este definită ca fiind o „stare emoțională negativă, ce apare la privarea individului sau a grupului de drepturile cuvenite, la neîmplinirea unor așteptări și speranțe, ori ca efect al nesatisfacerii unor trebuințe” (Tucicov, B., T., 1981). Într-o accepție apropiată, frustrarea este considerată a fi starea unei persoane care „este privată de o satisfacție legitimă și care este înșelată în aspirațiile sale” (Sillamy N., 1967, p. 127). Deși nu ne propunem o discuție asupra conceptului, trebuie să subliniem totuși că situația care generează frustrarea nu trebuie înțeleasă ca fiind încălcarea unor „drepturi cuvenite” sau „privarea de o satisfacție legitimă”, ci ca percepție subiectivă a individului în legătură cu așteptările sale.

Frustrarea nu generează automat un comportament agresiv, ci determină stări de tensiuni psihice ce pot declanșa acte agresive sau pot fi inhibate. Capacitatea individului de a se adapta situațiilor frustrante, de a nu reacționa prin violență, găsind soluții alternative de compensare, a fost numită de către Marshall B. Clinard toleranță la frustrare. Conform teoriei rezistenței la frustrare, în forma ei cea mai rudimentară, comportamentul delictual aparține celor cu o slabă rezistență la frustrare.

O teorie mai complexă a fost elaborată de Walter C. Reckless (1961), care s-a întrebat de ce, chiar și în zonele cu criminalitate ridicată, unii tineri nu ajung delicvenți. Răspunsul lui este acela că în fața diverselor frustrări indivizii acționează diferit, în raport cu rezistența internă și cea externă. Comportamentul criminal rezultă din lipsa unui control intern, efectuat de individ, și din lipsa unui control extern, efectiv și adecvat, efectuat de societate.

Rezistența exterioară este alcătuită din grupurile socializatoare (familie, vecinătate, prieteni), care oferă posibilitatea dobândirii unui status și sentimentul identificării cu grupul. Rezistența interioară este matricea care asigură tânărului conștiința identității de sine și a imaginii de sine în raport cu alții, orientarea spre scopuri dezirabile și toleranță la frustrare. Aceste elemente pot fi cunoscute prin teste de personalitate.

Pentru Reckless, dezvoltarea unei imagini bune despre sine, un eu puternic, orientarea spre scopuri pozitive, simțul accentuat al legăturilor de familie, orizont moral consistent, asumarea unor roluri sociale semnificative, autodisciplina, toleranța la frustrare servesc ca izolatori față de subcultura delicventă înconjurătoare și ca mecanisme de protecție în calea reacției la frustrare prin agresiune.

Cel mai important factor este controlul intern sau autocontrolul. Reckless și Dinitz (cf. Grecu, Rădulescu, 2003, p. 115) au utilizat pentru studiul autocontrolului tinerilor din ariile criminogene următorii itemi:

„Ai vrea, probabil, să ajungi, cândva, la închisoare?”

„Dacă descoperi că un prieten te bagă într-un bucluc, continui să mai fii prieten cu el?”

„Sunt adulții, de obicei, împotriva ta?”

„Există printre prietenii tăi, unii care au încălcat legea?”

„Ai încredere în tatăl tău?”

„Părinții tăi te pedepsesc?”

„Personal, crezi că ești o persoană calmă.., normală.., dinamică.. ?”

Convingerea cercetătorilor americani este că acești itemi pot constitui un puternic predictor al conduitelor delincvente.

2.3.2.2. Teoria controlului social. Dacă Reckless a pus accentul pe factorii interni ai controlului, Travis Hirschi (1969) construiește o teorie ce subliniază rolul factorilor externi ai controlului social în geneza conduitelor. Plecând de la teoria lui Durkheim asupra controlului social, Hirschi afirmă că integrarea și legăturile sociale puternice îi fac pe oameni să accepte normele și valorile comunității lor și să se conformeze acestora. Integrarea este definită de calitatea și frecvența relațiilor interpresonale ale unei persoane cu membrii grupului din care face parte și prin participarea la proiecte comune. Integrarea este generatoare de conformitate. Numeroase studii (de la Durkheim, 1923, la Hirschi, 1969, Braithwaite, 1989 sau Cusson, 2006) demonstrează faptul că tendința spre delincvență variază invers proporțional cu calitatea relațiilor de familie, atașamentul față de școală și față de locul de muncă. Dintr-o astfel de perspectivă, delincvența juvenilă apare ca fiind determinată în mod esențial de un deficit al socializării, manifest prin incapacitatea familiei, școlii și comunității de a impune conformitatea. Legăturile sociale puternice, care îi fac pe oameni să respecte normele, au câteva caracteristici definitorii, care reprezintă tot atâtea forme de control social:

– atașamentul implică legăturile puternice ale tânărului cu anumite persoane semnificative din comunitate și, în primul rând, cu părinții. Relația cu alții semnificativi onești îi determină pe copii și tineri să ia în considerare sentimentele și preocupările acestora, făcându-i, după toate probabilitățile, să acționeze în moduri responsabile. Figurile simbol și grupurile de referință se fixează în etapa copilăriei la nivelul grupului familial; în consecință, dacă familia este deficitară sub acest aspect (dezorganizată, fără atașament), atunci riscul socializării ratate este mult mai mare.

– angajamentul, sau investiția tinerilor în construirea unei cariere sociale legale, le temperează comportamentul. Dacă investiția este una semnificativă sub aspectul duratei, energiei, eforturilor depuse, atunci riscurile delincvenței sunt minime, căci pierderile ar fi mai mari decât beneficiile. Angajamentul corespunde unei socializări anticipative, care îi proiectează pe tineri spre cariere nondelincvente. În absența angajării în proiecte de durată ce au ca scop realizarea de sine și atingerea unui anumit statut social, tinerii au tendința unor conduite hedoniste, asociindu-se în grupuri pentru a trăi mai intens bucuria clipei prezente; în aceste situații, riscul delincvențional este mai ridicat;

– implicarea în activități nedeviante și cu oameni nedevianți, afirma Hirschi, lasă mai puțin timp pentru comportament delincvent;

– sistemele de credințe în valori legitime împărtășite leagă laolaltă membrii comunității, sporindu-le rezistența la tentațiile unor comportamente deviante.

Cu cât sunt mai puternice cele patru elemente, cu atât este mai puțin probabil un comportament delincvent, și reciproc, cu cât lipsesc aceste constrângeri, cu atât este mai facilă transgresarea normelor convenționale. În cazul delincvenților, societatea nu reușește realizarea controlului prin intermediul celor patru legături sociale menționate.

În urma verificării teoriei prin intermediul unei cercetări asupra unui lot de 4.000 de elevi californieni, Hirschi (apud Grecu, 2003, pp. 119-120) ajunge la următoarele concluzii:

tinerii profund atașați de părinți sunt mai puțin înclinați să comită acte delincvente;

angajarea în activități convenționale, ca frecventarea școlii și refuzul de a chiuli sau consuma alcool sunt indicatori ai comportamentului nondelincvent;

tinerii delincvenți au legături slabe și distante cu persoanele semnificative;

convingerile despre societate sunt similare tinerilor delincvenți și nondelincvenți.

Cercetări ulterioare au evidențiat inconsistența unor dintre presupozițiile lui Hirschi, relevând, de pildă, faptul că prieteniile unor tineri delincvenți pot fi mai puternice decât cele între nedelincvenți, sau că atașamentul față de părinții delincvenți poate spori riscul delincvenței juvenile.

Dincolo de limitele posibile ale unor astfel de teorii, ceea ce este evident este faptul că lipsa autocontrolului individual, al înfrânării tentațiilor narcisiste, ca și diminuarea controlului societal favorizează conduitele delincvente. Controlul nu este doar implicit, așa cum am văzut la Hirschi, ci și explicit, realizat de către societate prin instituțiile specializate în controlul social, poliție și justiție. „În condiții altminteri egale, afirmă M. Cusson (1997, p. 446), variația criminalității este invers proporțională cu probabilitatea încarcerării”.

Într-o abordare mai largă, de factură sociologică, M. Cusson (1983) definește controlul social ca reprezentând toate mijloacele utilizate în mod expres de societate pentru a preveni sau reduce criminalitatea. Crima se poate face pentru a servi multiplelor pasiuni: lăcomia, gelozia, mânia, resentimentul, pofta, ambiția etc. Ea este o ispită general umană, fiecare om fiind un potențial infractor. Trangresarea legii este pur și simplu un mijloc pentru a-ți satisface poftele, dorințele, plăcerile. Majoritatea oamenilor rezistă ispitei de a încălca normele datorită mecanismelor de control social, care structurează astfel relațiile interpersonale încât pe termen lung respectarea normei să fie mai profitabilă decât încălcarea ei. În tipologia acestora, criminalistul canadian introduce patru categorii:

tratamentul, care urmărește reabilitarea și resocializarea infractorilor, plecând de la premisa că acesta are o tulburare de personalitate de care trebuie tratat;

moralitatea, prin condamnarea crimei, plecând de la convingerea că tendința spre delincvență este ținută în frâu de convingeri morale solide;

descurajarea, prin legislație punitivă și încarcerarea infractorilor;

justiția, prin distribuirea echitabilă a beneficiilor, convinge indivizii că este în interesul lor să trăiască într-o societate unde persoana și proprietatea sunt respectate.

Situația din România postrevoluționară oferă dovezi evidente asupra relației ce există între criza valorilor, criza autorității, injustiția socială și delincvența juvenilă.

În concluzie, fără a nega rolul posibil al unor predispoziții înnăscute, teoriile psihosociale explică delincvența juvenilă prin caracteristici ale nișei proximei dezvoltări: imitația modelelor, învățarea socială, asocierile diferențiale și întăririle în absența unor factori frenatori, ce țin de controlul intern și extern. Aceste teorii de nivel mediu permit trecerea spre scenariile sociologice, în care accentele explicative cad pe cadrele societale. Teoria controlului social în abordarea lui M. Cusson a constituit o bună prefață.

2.4. Scenariul sociologic.

Anomie, dezorganizare, excludere și conflict social

Abordarea sociologică completează perspectiva psihosocială, punând în dependență tendințele spre delincvență de mediul socio-cultural mai larg al deficiențelor, conflictelor și disfuncțiilor sistemului social. Plasat într-un mediu defavorizat, adolescentul nu are mijloace legitime de a-și atinge scopurile și adoptă mijloace ilicite. Delincvența apare drept un conflict al tânărului cu valorile societății în ansamblul ei, un protest la adresa inegalităților și barierelor sociale ale societății adulților.

2.4.1. Teoria anomiei. J. M. Guyau este cel care introduce termenul de anomie, prin care desemna discrepanța sau distanța care există între o anumită normă morală sau religioasă, ca normă ideală, și norma interiorizată, sau forma în care aceasta se regăsește în mod concret în sistemul axiologic al unui subiect. Preluând acest concept, E. Durkheim îi atribuie un înțeles ușor diferit, și anume, acela de situație disfuncțională a societății, în care comunitatea nu mai reușește integrarea membrilor și controlul normativ al conduitelor. Această insuficiență normativ-reglatorie într-o societate este caracteristică crizelor de creștere sau de recesiune, în care acțiunea regulatorie a grupului social nu se mai poate exercita, normele tipice care ghidează comportamentul ne mai fiind adecvate sau eficiente. Starea de derută normativă și slăbirea controlului exercitat de societate îi restrânge acesteia posibilitatea de a mai structura un comportament adecvat. Absența standardelor clare pentru a ghida comportamentul face ca oamenii să fie dezorientați, anxioși, dezorganizarea socială răsfrângându-se la nivelul dezorganizării personalității.

În parte, o astfel de situație este o caracteristică a modernității târzii, bazată pe o solidaritate de tip organic, cu un grad redus de integrare socială; pe măsură ce societatea devine tot mai complexă, prin procesele de industrializare și urbanizare, care reduce funcția de socializare și control exercitată de comunitate și vecinătate din satele tradiționale, este tot mai dificilă menținerea coeziunii sociale. La această caracteristică generală se adaugă și dezorganizarea socială determinată de marile crize sau depresiuni. Reducerea sau absența controlului exterior induce conduite de tip delincvent. Aspectul acesta este cu atât mai evident în postmodernitate, caracterizată prin relaxare morală, liturghia austeră a datoriei fiind înlocuită cu elogiul drepturilor și libertăților individuale, care statuează consumatorismul și hedonismul ca forme normale de existență.

2.4.2. Teoria tensiunii structurale. Pe această bază teoretică, R. K. Merton (1938) reformulează și dezvoltă teoria, arătând că devianța se naște dintr-o tensiune structurală, care rezultă din lipsa unei relații de adecvare între scopurile susținute cultural și mijloacele oferite de societate pentru atingerea acelor scopuri. Devianții sunt incapabili să atingă scopurile aflate sub presiunea pentru succes, din cauza lipsei de mijloace adecvate. Anumitor grupuri de indivizi li se refuză sistematic accesul către scopurile culturale recunoscute, prin diferite bariere structurale. Această situație duce la un sentiment de inadecvare la structurile societale. Când scopurile nu pot fi atinse prin mijloacele conformismului social, sunt alese alternative delincvente. Încălcarea normelor apare astfel ca un răspuns „normal” al persoanei care acționează în cadrul unui anumit sistem de organizare a societății, care îi blochează posibilitățile de utilizare a mijloacelor legale.

Modalitățile de adaptare a individului la situația la care ia parte sunt, în opinia lui Merton, următoarele:

– Conformitatea, cel mai răspândit mod, cel care asigură stabilitatea obișnuită a societăților; conformistul acceptă atât scopurile culturale cât și mijloacele instituționalizate pentru atingerea acestor scopuri.

– Inovația, când o persoană acceptă scopurile culturale standard, dar nu acceptă mijloacele consacrate social pentru atingere a acestor scopuri.

– Ritualismul se referă la situații în care persoanele care nu acceptă sau par să nu înțeleagă scopul cultural, acționează totuși în moduri aprobate de societate (e.g. birocratul stereotipic, care este mai atent la a se asigura că toate formularele sunt completate decât la atingerea scopului acestor formulare).

– Evaziunea descrie situația persoanei care a abandonat viziunea competitivă, renunțând atât la scopurile, cât și mijloacele aprobate cultural; „retrasul” (Giddens, 2001) este individul care se află în societate fără să fie: „bolnavi mintal, lunatici, paria, exilați, rătăcitori, vagabonzi, cerșetori, bețivi cronici, drogați etc.” (Merton, 1965, p. 186).

– Rebeliunea este un mod de adaptare prin care persoana respinge scopurile și mijloacele aprobate cultural și le înlocuiește cu alte scopuri și mijloace alternative (e.g., revoluționarul sau cel care protestează pentru drepturi civile).

Următorul tabel surprinde relația scop-mijloc ca modalități specifice de adaptare, redând cu + acceptarea și cu – respingerea:

Tabelul 2. Modalități de adaptare

Potrivit teoriei tensiunii structurale, sursa devianței se regăsește în societate, în structura socială și în cultură, mai curând decât în individ. Argumentul forte care susține o astfel de teorie este acela că devianța este mult mai frecventă în clasa de jos, în cazul căreia căile legitime pentru succes sunt mai puțin accesibile.

2.4.3. Teoria dezorganizării sociale. Operaționalizând teoria lui Merton, teoreticienii școlii de la Chicago, Clifford Shaw și Henry Mac Kay (1942) realizează o anchetă în Chicago și apoi în alte douăzeci de orașe americane, corelând dosarele delincvenților minori judecați de tribunal cu cartierele din care provin, desenând hărți ale criminalității. Rezultatele cercetării îi determină să conchidă că în marile metropole americane rata delincvenței este mult mai ridicată decât în celelalte orașe; comunitățile eterogene, cu grad scăzut de structurare și coeziune, cu un control social deficitar și ineficace se caracterizează printr-o rată ridicată a criminalității. Dezorganizarea socială se asociază, după unii autori (W.I.Thomas, F. Znaniecki), unei dezorganizări de personalitate. Prin urmare, locul de domiciliu este un bun indicator al destinului probabil al individului, în cartierele sărace delincvența prezentându-se ca o tradiție socială, inseparabilă de viața comunității. Soluția pentru diminuarea fenomenului ar viza remodelarea mediului social.

2.4.4. Teoria excluderii sociale. De pe pozițiile fundamentale ale tensiunii structurale au fost elaborate teorii ce accentuează dimensiunea ideologică, considerând că excluderea socială generează modele alternative de conduită, indezirabile social, care funcționează ca mecanisme de protecție socială pentru acele categorii sociale excluse.

2.4.5. Teoria „ecologiei sociale” elaborată de J. și P. Blau (1982, apud Grecu; Rădulescu, 2003) avertizează asupra riscului deprivării relative generate de amestecarea populației sărace cu populația bogată, situație care se regăsește și în România. Proximitatea vecinătății dintre săraci și bogați acutizează procesele de comparare socială și, consideră autorii, se constituie într-un predictor puternic al unei rate înalte de criminalitate.

2.4.6. Teoria subculturilor deviante. A. Cohen și M. Gordon în teoria subculturilor deviante (apropiată teoriei grupurilor de la marginea străzii – W.F. Whyte) susțin că „subcultura” apare ca reacție de protest față de normele și valorile societății, cuprinzând indivizi care au sentimentul că le sunt blocate căile de supraviețuire și ascensiune socială. De aceea, subcultura include un set de valori și norme diferite de cele ale modelului cultural dominant, uneori chiar în opoziție cu acestea. „Subcultura delincventă, afirmă criminologul american A. Cohen, își extrage normele proprii din cultura globală, dar le inversează sensul. Conduita delincventului este normală, în raport cu principiile subculturii sale, tocmai pentru că ea este anormală după normele culturii globale” (1955, p.26). Copiii mediilor populare sunt prinși între două registre de prescripții, cele ale valorilor dominante vehiculate în mediul școlar și în mijloacele de comunicare și cele ale mediului lor înconjurător, decalajul celor două structuri normative conducându-i pe unii dintre ei, ca o reacție funcțională, să adopte conduite deviante: „… diferite modele de socializare sunt asociate diferitelor clase sociale, iar socializarea în clasa mijlocie se arată a fi mult mai eficace pentru a-i pregăti pe copii pentru reușita socială decât socializarea la clasele inferioare. Din acest motiv și din altele, copiii din clasele inferioare au mai multe șanse să cunoască eșecul și umilința. Pe scurt, ei sunt antrenați într-un joc în care alții sunt tipic învingători, ei fiind perdanți, neclasați. Un mijloc prin care pot rezolva această problemă constă în repudierea și retragerea din joc, în refuzul de a recunoaște autoritatea regulilor și în născocirea de noi jocuri cu propriile lor reguli sau criterii de statut, reguli prin care ei se pot realiza în mod satisfăcător” (Cohen, 1971, p. 134). Mecanismul interiorizării „noilor jocuri” este cel al socializării în grup, prin care subcultura se reproduce, implicând generații succesive de copii ce reacționează într-un mod asemănător nevrozei, exteriorizând frustrarea și asociindu-se în „bande” cu conduită delincventă (Banciu, 2002).

Conform autorilor amintiți, există trei tipuri dominante de subcultură delincventă, mai ales în rândul adolescenților din zonele urbane:

– modelul delincvent, care se bazează pe valori de tip delincvent, tinerii încercând prin fraudă, furt, șantaj să obțină câștiguri materiale;

– modelul conflictual, care are ca normă de bază violența, forța sau amenințarea cu forța în rezolvarea oricăror probleme;

– modelul evazionist sau de izolare, prin care tânărul se retrage într-un univers propriu, guvernat de senzațiile aduse de narcotice.

Aceste modele apar deseori în forme combinate, bandele de tineri caracterizându-se, în general, prin nonutilitarism, în sensul că tinerii participă cel mai adesea la comiterea delictelor din solidaritate și nu necesar din rațiuni de câștig, malițiozitate, comițând acte delincvente ca o sfidare la adresa celorlalți, negativism, versatilitate, autonomie. Reunind tineri care se confruntă cu probleme asemănătoare (sărăcie, mizerie, șomaj, lipsa afectivității familiale), bandele se structurează și funcționează pe baza unui consens intim al membrilor, în baza unor coduri de drepturi și obligații, a unui sistem de norme și valori opuse, în mare parte, societății globale.

2.4.7. Teoriile conflictului. Fundamentul teoretic al conflictualismului se găsește în teoria marxistă, conform căreia societatea este constituită din raporturi de dominație. Menținerea ordinii sociale nu vizează atât asigurarea coeziunii sociale, cât a privilegiilor celor ce asigură funcția de conducere. Normele sunt mijloace de reproducere a dominației, legitimitatea provenind din monopolul puterii și din utilizarea forței (poliție, justiție, armată). Întrucât controlul asupra resurselor necesare nu este repartizat în mod egal, societatea îi face pe oameni să se angajeze în comportament criminal, fie ca să obțină ceea ce ei cred că ar trebui să aibă (muncitorul “exploatat”), fie să păstreze sau să dezvolte ceea ce au dobândit (capitalistul). Acest conflict își are originea în competitivitatea inerentă capitalismului, orientat spre maximizarea profitului, și în incapacitatea muncitorilor de a realiza venitul necesar, pentru a se putea menține cel puțin la un nivel minimal de existență.

De pe o astfel de poziție încărcată ideologic, Quinney (1974, cf. Goodman, 1991) afirmă că proprietarii mijloacelor de producție controlează sistemul legal; ei definesc ca fiind delict sau crimă orice faptă ce le-ar amenința privilegiile și proprietățile pe care le-au acumulat. Din această perspectivă, chiar acele crime care par neînsemnate (e.g., jocurile de noroc, băutura, angajarea în legături sexuale ilicite) sunt considerate că amenință valorile muncii intense și sobrietății pe care se bazează structura capitalistă.

În mod similar, Spitzer (1980) evidențiază modul în care autoritatea controlează aparatul legal pentru a condamna tot ceea ce amenință funcționarea sistemului. De pildă, el afirmă că, întrucât cei care fură amenință proprietatea celor bogați, acest comportament este definit delictual. Mai mult, capitaliștii îi definesc drept devianți din punct de vedere social pe cei care nu vor să efectueze munca necesară pentru a face să funcționeze mașinăria capitalistă, sau pe cei care nu arată respectul cuvenit față de autoritate, o cerință importantă în organizațiile ierarhice capitaliste. Fiind o încălcare a regulilor, teoreticienii conflictului se întrebă „ale cui reguli?”, ale celor elaborate de către cei bogați, pentru a fi respectate de către cei săraci (Giddens, 2001, p. 195). În opinia lor, dreptul penal ar avea ca mandatul unic reprimarea supușilor pentru perenitatea puterii.

Din această perspectivă critică, delincvența apare, pe de o parte, ca răspuns adaptativ al claselor defavorizate de o societate nedreaptă, iar pe de altă parte, ca o etichetă pe care cei puternici o aplică unor conduite. Rolul etichetei va fi dezvoltat de teoria reacției sociale de marcaj sau teoria etichetării.

2.4.8. Teoria etichetării. Teoria reacției sociale de marcaj sau teoria etichetării (labeling theory) este construită de către reprezentații etnometodologiei și interacționismului simbolic.

Teza principală a teoreticienilor reacției sociale (Edwin Lemert, Kai Erikson, Howard S. Becker, Erwing Goffman) este aceea că nici un comportament nu este prin el însuși deviant sau conformist. Devianța reclamă o definiție, fiind rezultatul unei reacții sociale, prin care grupurile care dețin puterea elaborează și aplică norme ce califică unele acte ca fiind deviante. În consecință, susține Edwin Lemert, nu devianța produce controlul social, ci controlul social produce devianța.

Teoria reacției sociale leagă, în felul acesta, modurile micro și macro de abordare a devianței. Definițiile devianței sunt realizate de către „antreprenorii morali”, iar aplicațiile acestor definiții au loc prin interacțiunea personală cu alții și joacă un rol semnificativ în dinamica identitară a individului, în construcția și reconstrucția imaginii de sine. Delincventul devine delincvent pentru că este etichetat astfel, sistemul justiției criminale producând mult din ceea ce intenționează să corecteze. „Devianța, afirmă Erikson (1967, p. 296), nu este o proprietate inerentă anumitor forme de conduită: e o proprietate conferită acestor forme de către publicuri care, în mod direct sau indirect, le observă”, iar Becker întărește, afirmând că „devianța nu este o calitate a actului comis, ci, mai degrabă, consecința aplicării de către ceilalți a unor reguli și sancțiuni împotriva unui contravenient. Deviantul este un individ căruia i s-a aplicat această etichetare; conduita deviantă este o conduită pe care ceilalți o etichetează ca atare” (Becker, 1973, p. 9).

Traiectul discursului argumentativ al teoreticienilor etichetării poate fi sintetizat astfel: deși din când în când toți oamenii se angajează în acte care sunt definite de societatea (sau grupul) lor ca fiind deviante, aceste acte nu sunt totdeauna observate sau, dacă sunt observate, ele sunt considerate comportamente tranzitorii (e.g. furtul dintr-un magazin al unui tânăr dintr-o familie avută, considerat o joacă inofensivă, o expresie a nonconformismului adolescentin). Aceasta este numită devianță primară (faptul de a încălca o normă). Ceea ce este important pentru teoria etichetării nu este actul însuși, ci devianța secundară, recunoașterea oficială a acestei încălcări de către o instanță desemnată în acest scop, adică etichetarea publică. Eticheta alterează sentimentul de identitate al persoanei, producând o degradare de statut. Acceptarea identității deviante de către persoana care a comis actul poate fi considerată ca un stigmat, care schimbă în mod substanțial atât identitatea interpersonală, cât și conștiința de sine a persoanei etichetate și o conduce spre o “carieră deviantă” (Goffman, 1963). Un act de devianță secundară poate duce, de asemenea, la o etichetare retrospectivă a identității trecute a unei persoane, pentru a o face să se conformeze identității prezente deviante. Reacția socială în fața deviantului, generează ca efect pervers o mișcare centrifugă, cu îndepărtarea de normalitate. Devianții etichetați sau excluși caută soluții pentru a supraviețui și sunt nevoiți să frecventeze mediul marginal deviant, în care presiunile pentru conformitate nu se mai exercită. Marginalizarea și devianța sunt indisociabile, astfel încât, constată Cusson (1997), suntem în prezența unui efect pervers: reacția socială crește probabilitatea perpetuării unui comportament delincvent în loc să îl resoarbă. Contactul cu justiția îl face pe tânăr să accentueze tehnicile de neutralizare folosite, să-și reconsidere identitatea și să se solidarizeze cu alții aflați în situația lui.

Pentru E. Goffman, identitatea socială are două dimensiuni, cea virtuală, atribuită pe baza unor expectanțe și una reală, care atestă adevăratele caracteristici ale persoanei. O identitate virtuală este întotdeauna susceptibilă să cuprindă caracteristici care să contamineze identitate reală. Orice atribut care suscită o îndoială privind adecvarea între cele două identități este un stigmat, care face din individ o ființă discreditată. Normalul și stigmatizatul nu sunt persoane, ci puncte de vedere; nu există delincvenți ca atare, ci indivizi puși în situația de a purta un stigmat. Pe scurt, reacția socială împotriva criminalității este o operațiune de etichetare prin care cei care au avut ghinionul de a fi prinși sunt stigmatizați ca delincvenți, punându-li-se o etichetă negativă. Purtătorul unui astfel de stigmat nu va mai fi capabil să reintre în circuitul social, fiind obligat la noi infracțiuni.

Vom putea obiecta, arătând că etichetarea nu este un marcaj irevocabil pentru un destin, efectele ei putând fi reversibile, dar, de cele mai multe ori, nu se întâmplă astfel. Distincția propusă de sociologul „dramaturgiei sociale” ne face să înțelegem afirmația lui Cohen: „pe scurt, noi suntem cu toții niște contravenienți, dar ne deosebim între noi după modelele în care se încadrează infracțiunile noastre. Aceste modele diferă după numărul diferitelor infracțiuni comise, după frecvența și după combinațiile lor, în care unele pot conduce la altele, conform unei progresii caracteristice” (Cohen, 1986, p. 59). Odată ce ne-am însușit eticheta intrăm pe drumul unei progresii ireversibile.

O astfel de poziție ne atenționează asupra riscului etichetării în general și, cu atât mai mult, în cazul adolescenților, pentru care valorile subalterne asociate vârstei, îndrăzneala, spiritul aventurii, nonconformismul, consumul ostentativ, aprecierea bărbăției, curajului și durității pot fi ușor etichetate ca fiind conduite delincvente.

Desigur că se pot aduce și critici la adresa teoriei: unii criminali se angajează în practici criminale chiar dacă nu sunt prinși și niciodată expuși unei identități bazate pe devianță secundară. Pentru unii, faptul de a fi etichetat ca deviant este un stimulent puternic de a-și schimba mai degrabă comportamentul decât de a-l continua. În final, există oameni în închisori (e.g., violatori, ucigași plătiți) și în diverse tipuri de instituții pentru boli psihice, deoarece comportamentul lor este o amenințare pentru ei înșiși sau pentru alții și nu pentru că acțiunile lor au fost arbitrar definite de către cei care au autoritate ca fiind deviante.

2.4.9. Teoria situațională. O serie de cercetători consideră că analiza situațiilor oferă un răspuns adecvat problemelor legate de geneza devianței. Din această perspectivă, situația reprezintă ansamblul circumstanțelor externe care precedă și însoțesc comiterea unui act deviant și care fac ca acest act să fie mai mult sau mai puțin realizabil. Cultura deviantă însușită constituie o posibilitate care se actualizează atunci când există circumstanțe favorabile, atât în ceea ce privește starea deviantului, cât și a obiectului, respectiv vulnerabilitatea țintelor (expunere, proximitate, atracție, nesupraveghere), accesul la tehnica necesară etc. Delincvenții procedează la o „selecție situațională” după care își orientează acțiunea în fiecare dintre etapele realizării infracțiunii și în funcție de evenimentele care se produc. Cusson (1990, p.86) enumeră 19 măsuri utile pentru reducerea criminalității printr-o mai bună protejare a obiectelor care pot atrage delictul. De asemenea, sunt corelați și factorii care contribuie la stimularea inițiativei sau reușitei delictuale (e. g. descreșterea sinuciderilor în Marea Britanie în momentul reducerii componentelor toxice ale gazului metan, sau ale reducerii monoxidului de carbon eliberat de arderile motoarelor cu combustie internă). În acest sens, un interes aparte în sociologia devianței îl prezintă mass-media („devianța observată” în producții de film, diverse emisiuni TV, care pot stimula imaginația și imitația). Asupra impactului mass-media asupra delincvenței juvenile vom reveni.

3. Caracteristicile sociologice ale tânărului delincvent și portretul său statistic

Prin prelucrări statistice ale datelor, sociologii stabilesc caracteristici ale delincventului, luând în discuție vârsta, genul, clasa socială, rasa etc., oferind numeroase date interesante pentru analiza și, mai ales, pentru predicția și prevenția fenomenului deviant.

Norman Goodman (1998), având în analiză mai ales criminalitatea din Statele Unite, constată că majoritatea delictelor sunt comise de tineri cuprinși între 14 și 24 de ani, acest grup de vârstă explicând mai mult de 40% din crimele violente și aproximativ jumătate din toate delictele împotriva proprietății. Furturile, toxicomania, omuciderile și sinuciderile sunt preponderente la această categorie de vârstă.

După același autor, bărbații comit delicte împotriva proprietății de aproximativ patru ori mai mult decât femeile și cam de nouă ori mai multe crime violente. Conform lui Giddens, (2001), în Marea Britanie femeile reprezintă 3% din populația britanică din închisori, dominante în categoria delictelor la nivelul anului 1993 fiind frauda și falsul (22,3%) și furtul și comerțul cu bunuri furate (18,2%). Această situație este explicată prin specificul socializării, a presiunii pentru succes în raport cu genul dar și prin specificul unor acte delictuale, care sunt legate automat de gen (violul este o infracțiune preponderent masculină, iar prostituția o infracțiune preponderent feminină). De asemenea, se apreciază că agenții care aplică legea sunt deseori mai șovăielnici în a eticheta femeile drept criminale decât în a eticheta bărbații.

În ceea ce privește clasa socială, cea mare parte dintre delicvenți sunt din clasa de jos, la fel și victimele lor. Este tot atât de adevărat și faptul că probabilitatea de a fi arestați și condamnați e mai mare pentru oamenii din clasa de jos.

Conform lui Goodman, rasa este implicată în infracțiune într-un mod copleșitor. Americanii africani sunt mult mai frecvent arestați decât proporția lor din populație. În 1986, când aceștia constituiau 12% din populație, ei formau cam 28% din arestări pentru crime grave, 33% pentru crime împotriva proprietății și 45% pentru crime împotriva persoanei (cf. Biroul Federal de Investigații al Statelor Unite, 1987). Totuși, majoritatea criminalilor sunt albi. De asemenea, există o relație între clasa socială și rasă, care afectează rata criminalității. Americanii africani sunt mai frecvent arestați decât sunt albii, dar probabilitatea de a comite delicte ale gulerelor albe este mai mică pentru americanii africani decât pentru albi.

În final, de menționat tendința de aglutinare a diverselor devianțe: furt, violență, alcoolism, toxicomanie, omucidere și sinucidere, între care există legături foarte strânse.

Alături de vârstă, gen, clasă sau rasă, analizele cantitative ale fenomenului delincvent iau în calcul numeroase alte variabile ca rezidența, tipul infracțiunii, categoria socio-profesional, originea etnică, instrucție școlară, status social, familie, profil psihologic, ducând spre realizarea unui portret statistic al delincventului.

Acumularea datelor statistice permit, după John Braithwaite (1989), să spunem că delincvență este comisă în cea mai mare parte a cazurilor de către un:

– individ de sex masculin

– între 15-25 de ani

– celibatar

– cu reședința într-un oraș mare

– care a cunoscut o mare mobilitate rezidențială

– are rezultate școlare mediocre

– este în relații bune cu delincvenții

Tinerii ar fi mai puțin angajați în delincvență dacă:

– ar fi puternic atașați de activități școlare

– ar avea aspirații profesionale înalte

– ar fi foarte legați de părinții

– ar crede în respectarea legii.

Având în vedere astfel de caracteristici, M. Cusson (1990, p. 71) realizează următorul portret-tip al delincventului juvenil: „Este un băiat crescut de o mamă singură destul de ocupată, care l-a răsfățat, a cedat capriciilor sale, dar nu i-a dezvoltat suficient dragostea de muncă. Învață într-o școală profesională în care profesori fără prea multă experiență îi facilitează mai mult eșecul școlar. La mijlocul ciclului școlar, el abia știe să scrie și să citească. Este orientat atunci spre un program minimal, în care își pierde timpul. Capătă obișnuința de a lenevi, se inițiază în furt și începe să fumeze marijuana. Abandonează școala și își caută un loc de muncă. Având ambiții nerealiste, disprețuiește muncile de jos care îi sunt oferite. Mai mulți ani supraviețuiește de pe o zi pe alta, subzistând datorită ajutorului mamei, ajutoarelor sociale și puținilor bani obținuți ocazional. Prin furt ajunge să trăiască destul de precar și să-și procure uneori droguri” (apud Oigen, 2002, p. 42).

Poziția lui Cusson ține mai curând de o abordare comprehensivă și fenomenologică decât de una determinist-cauzală, specialistul canadian încercând să înțeleagă fenomenul delincvențional pornind de la descrierea vieții delincventului. Întrebările la care răspunde Cusson (2006) sunt:

„Care este stilul de viață al delincventului?”

„Ce-l atrage într-o astfel de viață?

„De ce acest stil de viață determină la trecerea la actul delincvent?”

Răspunsul la aceste întrebări îl determină pe Cusson la o regândire a fundamentelor tradiționale ale criminalității. Nu sărăcia determină criminalitatea, ci mai curând criminalitatea determină sărăcia. Avem tendința să uităm faptul că criminalitatea poate fi o modalitate ușoară de a-ți promova interesele și de a-ți satisface toate pasiunile fără efort, fără truda muncii și fără sacrificii. Delincventul adoptă un stil de viață pe care omul comun și-l permite doar în sărbătoare. În mod tradițional, în sărbătoare tabu-urile sunt ridicate și toate excesele sunt permise, prin transgresiunea rituală a interdictelor. Ceea ce este pentru omul mediu o excepție, este regula la delincvent. Pentru el viața e o sărbătoare continuă: „Life as a party”. Sărăcie? Da, dacă avem în vedere conturile goale și datoriile. Nu, dacă avem în vedere stilul de viață. O viață extravagantă, ca o petrecere fără de sfârșit. Beție și orgie, femei ușoare și droguri, cheltuieli ostentative și jocuri de noroc, prostituate și cazinouri, medicamente psihotrope și adrenalină, obscenitate, intensitate și exces. Deasupra tutror acestora, un dispreț suveran față de muncă. Delincvenții sunt sclavii distracției, ființe ale nopții. O astfel de viață costă, de aici furtul, jaful, frauda, agresivitatea, violul. Traiectoria acestora începe încă din adolescență sau chiar din copilărie.

4. Evaluarea teoriilor privind delincvența juvenilă

Considerate separat, fiecare dintre teoriile enunțate sunt susceptibile de a fi criticate pentru faptul că neglijează anumite aspecte ale realității, eludând anumite categorii de delicte și actori ai acestora. Așa procedează J. L. Siegel (1989, apud Grecu; Rădulescu, 2003, pp. 175-176), care realizează o evaluare a punctelor forte și a celor vulnerabile din cadrul teoriilor sociologice asupra delincvenței, aprecieri pe care le prezentăm sintetic în Tabelul nr. 3. În opinia noastră, aceste teorii nici nu-și propun să prezinte o explicație exhaustivă asupra etiologiei posibile a delincvenței. Meritul lor principal constă în faptul că ne oferă o anume imagine asupra fenomenului, și nu imaginea lui absolută.

Probabil cea mai potrivită atitudine în raport cu aceste teorii este cea sugerată de epistemologia lui Thomas S. Kuhn ( 1976, 1982), în conformitate cu care teoriile științifice sunt paradigme asemeni jocurilor puzzle, care compun, cu figurine specifice (concepte și instrumente), o anume imagine a realității; alte jocuri operează cu alte figurine, pentru a reda o imagine particulară a aceleași lumi; diversele jocuri ne întregesc imaginea despre lume, dar nici una dintre ele nu reușește să surprindă lumea în ansamblul ei. Nu lipsesc, desigur, ambiții de a surprinde în imagini holiste lumea delincvenței în întregul ei. Vom urmării în paragraful următor astfel de încercări.

Tabelul 3. Teorii sociologice cu privire la criminalitate

5. Un posibil model etiologic al delincvenței în România

Având în vedere ansamblul teoriilor privind geneza și semnificația delincvenței, putem afirma că omul, ca ființă bio-psiho-socio-culturală, este rezultatul unei sinteze originale și irepetabile între potențialitățile dobândite și achizițiile din mediul socio-cultural.

Fenomenul delincvenței juvenile este favorizat de procese ce se petrec la nivel macrosocial, cum ar fi creșterea aglomerărilor urbane, mișcările masive de populație, multiplicarea dificultăților economice, instabilitatea economică, șomajul, inflația, diversificarea proceselor de aculturație, apariția unor subculturi, disoluția controlului comunitar tradițional, creșterea permisivității și a toleranței sociale, decăderea moravurilor și obiceiurilor tradiționale, criza de autoritate. La acestea se adaugă inegalitățile uriașe, nejustificate legal și moral, sfidarea și ignorarea problemelor reale, corupția și disprețul guvernanților și parlamentarilor, procesele dizarmonice și disfuncționale, cu aspecte de anomie și patologie socială.

La nivel mezosocial, putem aminti insuficiențele și disfuncțiile instanțelor cu rol socializator, familie, școală, grup de muncă, scăderea controlului parental, dezorganizarea sau disoluția familiei, creșterea ratei divorțialității și instabilității cuplului familial. Școala, incapabilă să facă față multiplelor probleme care sunt lăsate pe seama ei de către ceilalți factori demisionari, proliferează evaziunea și abandonul școlar, indisciplina și mediocritatea, creșterea numărului copiilor problemă.

La nivel individual regăsim rezonanțe ale tuturor acestor fenomene în structura psihică unică și irepetabilă a fiecăruia dintre noi.

Gilles Ferreol (1988, p.55) sintetizează acești factori în felul următor:

Tabelul 4. Factori implicați în geneza conduitelor delincvente

Dan Banciu și Sorin M. Rădulescu ( 2002, pp. 126 – 135) au încercat proiectarea unui model de analiză etiologică a delincvenței juvenile în România, prin identificarea, selectarea și ordonarea principalelor variabile explicative în raport cu locul și importanța lor în lanțul cauzal, reținând ca dimensiuni și variabile:

structura și funcționalitatea familiei (caracterizată prin status socioeconomic, grad de coeziune, relații intrafamiliale, stil educativ, model de autoritate etc);

influența formativă a școlii (evidențiată de rezultatele obținute în munca educativă, performanțele școlare ale tinerilor, tipurile specifice de control exercitate de către factorii educativi, natura și intensitatea unor acte predelincvente comise în școală și în afara ei etc.);

rolul socializării profesionale exercitate de către grupul profesional:

efecte exercitate de către grupul de apartenență (prieteni, colegi, „gașcă”) și modalități de petrecere a timpului liber.

Aceste variabile au fost grupate și ierarhizate în funcție de trei niveluri explicative intermediare:

nivelul situației social-economice și culturale a tânărului deviant și a familiei acestuia;

nivelul de interdependență a disfuncțiilor activităților educative și eșecurilor socializării;

nivelul de intensitate și forma abaterilor de la normele de conviețuire socială și a actelor de încălcare a legii de către minori și tineri.

Dintre factorii sociali cu influențe criminogene, modelul evidențiază ca fiind mai importanți:

– eșecul socializării sau socializarea discordantă și negativă în familie;

– gradul scăzut de pregătire și adaptare școlară (eșec, abandon școlar);

– nivelul scăzut de integrare profesională sau integrarea profesională „negativă” (absenteism, indisciplină, fluctuație potențială);

– absența unor modalități adecvate de petrecere a timpului liber.

Rezultatele cercetării pot fi redate succint în următorul model de analiză:

Figura 6. Un posibil model de analiză etiologică a delincvenței juvenile

Ca urmare, orice proiect de reducere a delincvenței juvenile trebuie să aibă ca punct de plecare înțelegerea mecanismelor socializării. În cele ce urmează vom analiza aceste mecanisme, începând cu cele din familie și continuând cu cele din școală și grupul de egali.

III. socializare și delincvență

Structura temei:

1. Nevoia socială de conformitate

2. Educația și socializarea ca modalități de impunere a conformității

3. Rețelele socializării și agenții ei

4. Locul socializării în ansamblul sistemului social

5. Delincvența din perspectiva paradigmelor socializării

5.1. Paradigma psihanalitică

5.2.Paradigma funcționalistă

5.3. Accentele structuralismului

5.4. Paradigma interacționistă

5.5. Modelul dramaturgic

1. Nevoia de conformitate

Pentru a înțelege delincvența, ca abatere semnificativă de la normele de comportament acceptate de comunitate, este necesar să înțelegem mai întâi mecanismele interiorizării normelor care generează comportamentul conformist.

Existența și funcționarea oricărei societăți este dependentă de consensul și conformitatea indivizilor și grupurilor sociale ce o compun la un anumit model normativ. Acest model normativ este compus dintr-un ansamblu ierarhizat de valori, norme și îndatoriri, ce reglează comportamentele și asigură stabilitatea societății respective.

Valorile reprezintă dezirabilul comun în raport cu care se structurează normele de comportament. Normele sunt prescripții de comportament, resimțite deopotrivă ca obligații ale fiecărui individ și, în același timp, ca resurse pentru acțiunea socială. Menirea lor este aceea de a asigura organizarea, coeziunea și solidaritatea grupurilor și instituțiilor, conviețuirea și interacțiunea membrilor comunității. Ele generează sistemul de drepturi și obligații, permit funcționarea organizațiilor și grupurilor, stabilesc reguli de conduită și acțiune pentru indivizi. Unele dintre ele sunt generale, obligatorii pentru toți membrii unei comunități, altele sunt specifice, adresându-se diverselor rol-statusuri.

Poziția pe care un individ o ocupă într-o dimensiune a sistemului social definește statusul individului, identitatea lui recunoscută social printr-un set de drepturi și îndatoriri. Exigențele sau așteptările societății de la un individ ce ocupă un anumit status definesc rolul social. Normele apar astfel ca obligații specifice rolurilor sociale ale modelului normativ. Exercitarea corectă, normală și performantă a rolurilor este răsplătită social cu recunoașterea unui anumit status social. Abaterea de la modelul normativ apare ca disfuncție și este sancționată social în raport cu gravitatea abaterii.

Învățarea și interiorizarea rolurilor sociale, a nomelor ce asigură consensul social, cu alte cuvinte, instituirea conformității este sarcina prioritară a socializării. Ce se înțelege prin socializare și care este raportul dintre socializare și educație urmează să analizăm în paragraful următor.

2. Educația și socializarea ca modalități de impunere a conformității

În literatura de specialitate accepțiunile acordate celor doi termeni, socializare și educație, epuizează gama raporturile de concordanță între termeni, de la raportul de identitate, la cel de încrucișare și cel de ordonare în ambele sensuri. Diversitatea accepțiunilor este datorată, pe de o parte, complexității raporturilor existente între cele două procese sau fapte sociale, iar pe de altă parte, perspectivelor diferite din care este abordat subiectul.

În accepțiunea noastră, socializarea desemnează procesul prin care învățăm să devenim membri ai unei societăți, prin interiorizarea normelor și valorilor societății respective și prin deprinderea anumitor roluri sociale. Definită astfel, socializarea începe odată cu intrarea individului în societate și continuă, cu intensități diferite, până la ieșirea acestuia din ea. Socializarea nu se identifică nici cu procesul adaptării sociale (care presupune ajustarea conduitelor la anumite situații de interacțiune socială), nici cu cel al integrării sociale (definit prin aderarea liber consimțită a individului la un set de norme și atitudini specifice unui grup social). Adaptarea și integrarea socială sunt componente ale socializării.

În alte accepțiuni, termenul socializare are o conotație restrânsă la transformarea unui individ „dintr-o ființă asocială într-o ființă socială, inculcându-i moduri de gândire, simțire, acționare” (Cherkaoui, M., 1996, p. 248), sens prin care noi vom desemna socializarea primară, privită ca un atribut al copilăriei, având ca agenți familia, perioadă esențială în formarea eului nostru social. Prin socializarea primară copilul devine treptat o ființă conștientă de sine, integrată în tipul de cultură în care s-a născut, proces realizat prin interiorizarea valorilor, atitudinilor și modelelor de comportament specifice grupului sau comunității din care face parte. Acest proces presupune educația.

Prin educație desemnăm ansamblul de măsuri aplicate mai mult sau mai puțin intenționat și sistematic asupra individului, în vederea dezvoltării unor însușiri fizice, morale, intelectuale în conformitate cu un scop urmărit. Termenul educație e mai complex, presupunând pe lângă dimensiunea formativă și pe cea informativă, iar ca finalitate, atât socializarea individului (constituirea eului său social, care să-i permită integrarea și adaptarea socială), cât și individualizarea sau diferențierea subiectului ca personalitate distinctă, unică și irepetabilă (constituirea eului său individual).

Conform accepțiunilor propuse, socializarea vizează influența societală globală asupra individului, realizată nu doar intenționat și explicit, ci și difuz și fără intenție (influența pe care o are grupul de egali asupra unui tânăr, sau influența mijloacelor de informare în masă). Educația apare conform accepțiunilor noastre ca un proces de socializare, dar, în același timp, și ca unul de personalizare a ființei umane. Dacă socializare presupune absorbția socialului la sine, implicând în mod necesar o relativă standardizare și uniformizare a individului, educația înseamnă și diferențiere, individualizare, particularizare. Raportul acesta dintre socializare și individualizare a conturat două tipuri distincte de orientări pedagogice:

– orientarea sociocentrică, care acordă prioritate socialului și stabilește ca finalitate a educației integrarea optimă a individului în mecanismul social, orientare ce domină cultura europeană din antichitatea greacă, de la Platon și Aristotel și până în modernitate; este poziția specifică orientărilor funcționaliste sau structural-funcționaliste. Din această perspectivă, scopul educației îl reprezintă realizarea conformității, determinarea acceptării și supunerii față de exigențele normative ale grupului și societății în ansamblul ei;

– orientarea antropocentrică, ce acordă prioritate omului individual, scop unic și suficient sieși, educația vizând actualizarea posibilităților latente ale copilului, pentru ca acesta să-și poată găsi fericirea; inițiatorul acestei orientări este considerat a fi J. J. Rousseau, cu ideea conform căreia omul este bun de la natură, dar societatea îl corupe; prin urmare, copilul trebuie să-și consolideze natura bună, printr-o dezvoltare liberă, în absența constrângerilor sociale; o astfel de orientare „se refuză unor scopuri prestabilite ce ar violenta și perverti natura copilului” (Păun, 1982, p. 80). În prelungirea unei astfel de orientări se situează abordările de tip interacționist și reprezentanții „noiilor educații”.

În practică, cele două orientări nu există în formă pură, fiind vorba de accente puse fie pe dimensiunea socială, fie pe cea individuală a ființei umane. Majoritatea teoriilor contemporane înțeleg educația deopotrivă ca una dintre cele mai importante mecanisme ale socializării, ale devenirii sociale a ființei umane și, în același timp, drept mijlocul cel mai important al actualizării posibilităților latente ale naturii umane individuale.

În concluzie, putem spune că socializarea presupune atât ceea ce pedagogii numesc educație formală, cât și ceea ce ei numesc educație informală sau nonformală, care în accepțiunea noastră nu este propriu-zis educație, ci influență socializatoare. Dacă nu folosim termenul de socializare, atunci putem să vorbim de educație formală și informală. Dacă introducem în discuție termenul socializare, atunci ceea ce numeam educație informală poate fi considerată influență socializatoare. În consonanță cu aceste considerații, vom putea spune că „omul învață cât trăiește”, dar nu că este educat cât trăiește, ci că se constituie într-un mediu de rezonanță a influențelor socializatoare întreaga viață. Între acțiunea educativă și influențele socializatoare diverse pot exista și disonanțe sau chiar conflicte, intențiile urmărite prin educație fiind prejudiciate de presiuni contrare, ce vin din partea diverselor medii cu care subiectul intră în contact.

Cu toate acestea, putem spune că scopul socializării, acela de integrare a individului în colectivitate, este atins prin educație. Cu cât educația este mai eficace, cu atât individul este mai bine integrat în universul valoric al spațiului social în care trăiește. Ineficacitatea educației, artificialitatea acesteia, generează dificultăți de adaptare și integrare socială, insatisfacție personală și expunere la riscul ratării sociale. Oricum am privi lucrurile, prin prisma oricărei teorii etiologice, delincvența juvenilă este expresia eșecului educației și socializării în a impune copilului și tânărului modelele dezirabile de comportament, adică, de a determina conformitatea; se poate vorbi apoi despre cauzele acestui eșec, despre caracteristicile ereditare și cele dobândite din diverse medii și experiențe de viață.

3. Rețelele socializării și agenții ei

Nișele existențiale în raport cu care omul modern realizează procese de socializare fiind extrem de diverse, putem vorbi de mai multe tipuri de socializări:

În raport cu mediul în care se realizează, putem distinge între socializarea primară, secundară și terțiară sau continuă. Socializarea primară este primul tip de socializare la care este expus nou-născutul, putând fi definită ca „procesul prin care un individ biologic, asocial în raport cu oricare dintre colectivitățile umane, dobândește primul său eu social, prima sa identitate socială; socializarea primară echivalează cu umanizarea individului” (Stănciulescu, 1996, p. 204).

Importanța mediului social în devenirea omului ca om este relevată de cazurile nefericite în care copiii și-au petrecut primii ani departe de un contact uman normal. În absența mediului uman în primii ani de viață, copilul își pierde multe dintre disponibilitățile de tip uman. Analizând efectele izolării, cercetătorii indică drept primă condiție a devenirii normale a personalității prezența unui mediu social, în care copilul să se bucure de îngrijire, atenție, mângâiere și dragoste.

Socializarea în familie are mai multe componente: afective, normative, cognitive, creative. Imensul ei avantaj, care îi explică și durabilitatea peste timp, constă, pe de o parte, în faptul că se realizează întotdeauna într-un climat impregnat de afectivitate, care facilitează însușirea valorilor și normelor, iar pe de altă parte, că se desfășoară în momentele de maximă plasticitate a sistemului psihic. Succesul ei depinde de calitatea interacțiunilor din familie și de congruența ei cu celelalte forme de socializare.

Pentru o perioadă de timp socializarea primară însoțită de socializarea secundară. Socializarea secundară este realizată în instituțiile din afara familiei, respectiv în creșă, cămin, grădiniță și școală, instituții care suplinesc parțial și completează socializarea primară. În absența familiei, astfel de instituții preiau și sarcina socializării primare. Succesul socializării secundare depinde de continuitatea sau concordanța valorilor în virtutea cărora se exercită cele două tipuri de socializări; în bună măsură eșecul socializării secundare, manifest în incapacitatea de integrare în regimul școlar sau în devianța de tip școlar, este determinat de existența unor presiuni socializatoare contradictorii în cele două medii, sau de demisia explicită sau implicită a unuia dintre agenții socializării.

Socializarea terțiară sau continuă, se referă la influențele pe care le generează contactul cu alte medii, în afara familiei și școlii, cum ar fi biserica, armata, partidele politice, grupul (de egali, de muncă) etc. Socializarea terțiară continuă toată viața, omul aflându-se frecvent în situația de a-și interioriza noi roluri, de a se integra în diverse grupuri sau instituții. Fundamentală rămâne însă socializarea primară, desemnată în limbajul uzual prin „cei șapte ani de-acasă” și cea secundară, școlară, procese ce vor constitui suportul oricărei socializări ulterioare.

Alături de cele trei clase ale socializării, specialiștii disting și alte tipuri, în raport cu diverse criterii utilizate. În raport cu timpul pentru care se desfășoară socializarea, vom putea distinge între:

– socializare adaptativă – realizată în interiorul unei colectivități, căreia îi sunt interiorizate valorile, normele și modelele de comportament;

– socializare anticipativă – realizată ca pregătire pentru integrare într-un alt grup viitor, așa cum este cazul cuplurilor de tineri îndrăgostiți, ce anticipează viața de familie, sau practica de specialitate a studenților, care anticipează grupul de muncă.

În raport cu domeniul vizat se vorbește de socializarea muncii, socializarea ocupațională sau profesională, socializarea politică, socializarea pentru viața privată, socializarea pentru viața publică ș.a.

În raport cu normele interiorizate se poate realiza o distincție între socializare pozitivă, prin interiorizarea valorilor dezirabile comunitar, sau de o socializare negativă, prin interiorizarea unor norme ce țin de subculturi sau contraculturi de tip deviant. Pentru integrarea socială a persoanei care este victima unei socializări negative este nevoie de multe ori de desocializare și resocializare.

Desocializarea este procesul de renunțare la normele și valorile asociate socializării anterioare; desocializarea se poate asocia izolării fizice și sociale a unei persoane, îndepărtării ei de contextele sau persoanele care i-au satisfăcut necesitățile de interacțiune; cu rare excepții (cazul sihăstriei, poate) desocializarea presupune concomitent resocializare.

Resocializarea este procesul complementar desocializării, prin care se abandonează vechile norme și valori și se învață altele noi (un nou rol, de soț, de exemplu, presupune abandonarea vechiului rol de celibatar). Resocializarea se impune și în cazul delincvenților, plecând de la premisa că ei au fost victime ale unei socializări negative. În cazul unora dintre aceștia, resocializarea presupune redefinirea radicală a sinelui, rearanjarea priorităților și a rolurilor, proces realizat de instituții totale, cum le numește E. Goffman, ([1961], (2004)). În aceste instituții, alături de închisori, sociologul american include lagărele de concentrare, spitalele de boli psihice, unitățile militare, mănăstirile. În astfel de așezăminte, întreaga viață a individului este controlată de către instituția care urmărește în mod deliberat anihilarea socializării anterioare și resocializarea în raport cu noi norme și valori, act ce impune o recodificare integrală a existenței individului; alteori, în perioadele postrevoluționare se produce o masivă resocializare la nivelul întregii societăți, de succesul acesteia depinzând performanțele noii noii lumi; este și cazul nostru, al celor care după anul 1989 am fost în situația de a abandona norme, valori, atitudini și comportamente specifice vechii societăți colectiviste; în cazul unora procesul a fost mai rapid și mai puțin dureros, în cazul altora desocializarea s-a făcut doar superficial, marginal, sau aproape deloc; întârzierile în țările estice în raport cu cele occidentale nu sunt datorate doar tehnologicului, care ar putea fi relativ repede recuperat prin import, ci țin în principal de mecanismele de resocializare în raport cu noile valori al antreprenoriatului, concurenței, libertății responsabile etc.

4. Locul socializării în ansamblul sistemului social

Pentru a înțelege locul pe care îl ocupă socializarea în ansamblul mecanismelor prin care societatea își reproduce și dezvoltă condițiile propriei existențe, specialiștii identifică dintr-o perspectivă sistemică următoarele structuri aflate într-o interacțiune:

a) structurile de socializare, familie, școală, asociații culturale, biserica, partidele, mass-media, care transmit membrilor unei comunități o anumită cultură, anumite valori morale, științifice, politice, religioase, legitimând comportamentele acceptabile sau dezirabile pentru comunitate;

b) structurile economice, care au ca funcții producția și circulația bunurilor, a serviciilor și forței de muncă, mijlocul de reglementare fiind banul;

c) structurile politice, care definesc obiectivele colective și acționează pentru îndeplinirea lor; instrumentul specific al subsistemului fiind puterea politică instituționalizată (statul), care deține monopolul coerciției legitime;

d) structurile normative, ansamblul de instituții, norme, reguli, legi care au drept funcție stabilirea și menținerea solidarității sociale, prin persuasiune sau constrângere, reglementând funcționarea celorlalte subsisteme.

Sistemul de socializare este înțeles, așadar, ca având rolul fundamental de a reproduce condițiile culturale ale existenței sociale, fiind responsabil de calitatea omului ce acționează în toate subsistemele. Ca „proces prin care o ființă biologică se transformă într-un subiect al unei culturi specifice” (B. Bernstein), socializarea are în conținutul său o dimensiune psihologică, ce ține de maturizarea personalității, una culturologică, ce presupune internalizarea normelor și valorilor sociale pentru a putea distinge între conduite permise și prohibite, mijloace legitime și ilegitime, scopuri dezirabile și indezirabile social și una sociologică, ce presupune deprinderea rolurilor sociale conform unor norme și reguli specifice și elaborarea unor comportamente corespunzătoare acestora.

Prin diverse mecanisme (învățare socială, influență socială, presiune socială, control social – premiere și sancțiune) socializarea transmite și se structurează:

modalități de comunicare: limbajul oral, scris, codurile de comunicare simbolice, expresive (nonverbale);

modele sociale de comportament, pe baza unor norme funcționale considerate valori într-o anumită cultură: conduite domestice și roluri ale sexelor, forme de relaționare interpersonale, întemeiate pe alocare unui status social;

seturi instrumentale: modalități de cunoaștere, de învățare, strategii acționale, cunoștințe, abilități profesionale;

norme de internalitate (de interpretare a acțiunilor celorlalți și a conduitelor personale) și modelare afectiv-atitudinală a individului (Neamțu, C., 2003, pp. 64-65).

În legătură cu mecanismele prin care se structurează astfel de abilități s-au formulat teorii diverse, care poartă amprenta specifică paradigmei de care aparțin. Pe cele mai importante dintre acestea le vom prezenta în cele ce urmează.

5. Delincvența din perspectiva paradigmelor socializării

Socializarea este un proces progresiv, cu ritmuri și intensități variabile, cu faze de maximă intensitate urmate de ritmuri mai lente. Copilăria și adolescența prezintă ritmurile cele mai intense, fapt pentru care teoriile socializării se concentrează asupra acestor etape de vârstă. Din rațiuni de concizie, am selectat din multitudinea teoriilor una de factură psihologică – psihanaliza, una de factură sociologică – funcționalismul, cu extensiunea sa structuralistă, și una de factură psihosociologică, interacționismul, cu extinderea lui dramaturgică.

5.1. Paradigma psihanalitică

Noutatea psihanalizei o constituie răsturnarea raportului tradițional dintre conștient și inconștient în favoarea celui din urmă; inconștientul va deveni responsabil de echilibrul și dezechilibrul vieții noastre psihice.

Freud analizează mecanismelor inconștiente sub aspect structural, funcțional și dinamic.

Din punct de vedere structural, zona cea mai adâncă a psihicului ar constitui-o Sinele, reprezentând natura din noi, cu pulsiunile ei tăinuite, forță oarbă care, asemeni unui fluviu, trebuie să-și croiască o albie, iar această albie este cea a plăcerii. În interacțiune cu lumea exterioară, o parte a sinelui se dezvoltă devenind Eu. Acesta este sediul satisfacțiilor și insatisfacțiilor noastre conștiente, instanță organizată, coerentă, lucidă a personalității. El este hubloul care dă înspre realitate. Ca excrescență a Sinelui, Eu-l are rolul de a media interesele proprii în fața lumii exterioare. Această lume exterioară este pentru om o realitate socială, iar ca efect al presiunilor acesteia ia naștere o altă entitate psihică numită Supraeu. Acesta se cristalizează până în jurul vârstei de 6 ani și își are originea în interdicțiile preluate din mediul educativ, interiorizate sub formă de cenzuri inconștiente.

Supraeul poate fi gândit ca produs al socializării primare a ființei umane, al interiorizării normativității constrângătoare. Restricțiile exterioare impuse de părinți și alți agenți educativi devin, prin interiorizare, o a doua natură din noi. Acest Supraeu determină introiecția imaginii idealizate a părinților noștri, în special a părintelui de același sex. Astfel, sub efectul înșelător al dependenței afective originare, autoritatea parentală, aproape divină, se transferă chiar în interiorul copilului, unde își va stabili sediul și va trona în viitorul adult, cu toată omnisciența, infailibilitatea și omnipotența pe care mentalitatea puerilă i le atribuie. Această putere, supraveghindu-ne din interior, ne va spiona, ne va suspecta și ne va culpabiliza pentru totdeauna. Din acest moment, Eul, „înainte de a trece la satisfacerea instinctelor, are de luat în seamă nu numai amenințările venite din afară, ci și protestele supraeului, având astfel și mai multe motive de a se abține de la satisfacerea vieții instinctuale” (Freud S., 1991, p. 270). Supraeul ia locul părinților și impune „renunțarea la satisfacerea instinctelor, datorită presiunii autorității care îl înlocuiește și îl continuă pe tată” (Ibidem, p. 273). El va acționa ca instanță de interdicție pentru pulsiunile sinelui, la fel de inconștient ca și acesta, prin mecanismele de refulare. Refularea este „o reprezentare ireconciliabilă cu eul”, o dorință imperioasă care a intrat într-o acută opoziție cu alte aspirații ale individului și care este incompatibilă cu exigențele etice și estetice ale persoanei. Dinamica personalității apare astfel ca rezultanta interacțiunii celor trei instanțe psihice: Sine, Eu, Supraeu.

Din punct de vedere funcțional, individul ființează simultan în două dimensiuni diferite, caracterizate prin procese și principii psihice specifice: inconștientul, guvernat de principiul plăcerii care include „procese mai vechi, primare, reziduurile unei faze de dezvoltare în care ele erau singurele tipuri de procese psihice”. Aceste procese nu caută altceva decât să obțină plăcerea și să evite neplăcerea; nestăpânit, principiul plăcerii intră în conflict cu mediul natural și uman. Individul ajunge treptat să înțeleagă faptul traumatic că satisfacerea deplină și fără durere a nevoilor sale este imposibilă. După această experiență dezamăgitoare un nou principiu de funcționare psihică va câștiga supremația, principiul realității, care determină renunțări la satisfacția imediată, efemeră, nesigură și distructivă în favoarea plăcerii amânate.

Eul apare astfel ca zona tampon între pulsiunile instinctuale ale Sinelui, guvernat de principiul plăcerii, și exigențele morale ale Supraeului, guvernat de principiul realității; el devine astfel un mijlocitor între natură și cultură în ființa noastră, cu funcția de reprimare, amânare sau deviere a impulsurilor incompatibile cu exigențele Supraeului, compensând prin sublimare sau angoasă acele pulsiuni ale căror reprezentări sunt reprimate.

Din punct de vedere dinamic, fundamentul energiilor pulsionale ale sinelui îl reprezintă libido-ul, ansamblul tendințelor spre plăcere, în miezul cărora se află instinctul sexual, rădăcina naturală a pulsiunilor instinctuale. Tot ceea ce realizează fiecare dintre noi se datorează libidoului sublimat. Sublimările sunt mecanisme de apărare împotriva angoasei, adică a suferinței morale, iar diferența dintre acestea și angoasă este doar de valoare practică, vizând aspectul social al fenomenului; în timp ce nevroza izolează, sublimarea unește, fiind creat ceva nou pentru grup sau în folosul lui.

Fondată în libido, sexualitatea propriu-zisă nu mai apare, pentru psihanalist, la vârsta pubertății, ex-nihilo, ci este rezultatul unei metamorfoze complexe și îndelungate. Copilul aduce pe lume germenii vieții sexuale, care vor străbate succesiv mai multe stadii, în conformitate cu zona erogenă caracteristică etapei de vârstă, până la maturizarea deplină a organismului. Conținutul primar al sexualității îl reprezintă „funcția de obținere a plăcerii din diferite zone ale corpului”.

În tipul primei copilării, instinctul sexual nu este încă centrat, fiind la început fără obiect, autoerotic. În primul stadiu, cel pregenital, este preponderent un erotism oral, care vizează ca obiect privilegiat sânul mamei, în al doilea este un autoerotismul zonei anale, în cursul căreia copilul cunoaște constrângerile impuse de curățenie, de toaleta anală și stăpânirea de sine, pentru ca în a treia fază, cea genitală, în viață sexuală să devină predominantă zona genitală propriu-zisă, în care copilul trăiește conflictul alegerilor sexuale (complexul lui Oedip) și realizează identitatea în diferențierea sexelor. La capătul acestei evoluții, copilul desexualizează raporturile cu părinții săi, prin intermediul sublimării, proces care face posibilă apariția de noi obiecte în care libidoul se va investi. Din această perspectivă sunt atenuate deosebirile radicale dintre „iubirea firească” și cea „nefirească”, întrucât tiparele „iubirii contra firii” sunt croite încă din copilărie.

Sexualitatea infantilă parcurge, așadar, drumul de la autoerotism la alegerea obiectului exterior, cu perioade de latență (6-13 ani) în care energia este, în mare parte, deturnată spre alte scopuri decât cele sexuale, contribuind prin diversele baraje sexuale (dezgustul, pudoarea, aspirațiile morale și estetice) la formarea sentimentelor sociale, înainte de a se ajunge la stadiul genital propriu-zis, cu maximă înflorire la vârsta de 17–18 ani (Freud, 1991). Ulterior, între autoerotism și alegerea obiectului exterior Freud intercalează o etapă intermediară, în care tendințele sexuale care erau independente una de cealaltă se reunesc într-una singură și sunt dirijate spre propriul eu, numind acest stadiu narcisism.

Dacă în stadiul inițial al dezvoltării sale, teoria psihanalitică se centrează pe antagonismul dintre instinctele sexuale, (libidinale) și cele de conservare (ale eului), în stadiul final ea se centrează pe conflictul dintre instinctul vieții, Eros și instinctul morții, Thanatos, instincte fundamentale desprinse din trunchiul comun al vieții instinctuale. De aici înainte, lupta dintre aceste necesități umane fundamentale, sau „pulsiuni”, opoziția dintre „Eros” sau instinctul vieții, care explică nevoia oamenilor de a stabili legături între ei și de a-și manifesta afecțiunea și „Thanatos”, sau pulsiunea morții, considerată baza înclinației noastre agresive, explică întreaga drama a vieții noastre.

Noua deschiderea filosofică îi permite lui Freud să facă trecerea de la o psihanaliză a individului la o psihanaliză a societății, operând cu același demers de tip „anamnezic”, întorcându-se spre copilăria umanității, spre populațiile primitive. O astfel de analiză este anunțată încă din 1913, în studiile reunite sub titlul „Totem și tabu”.

Prin „aplicarea metodei psihanalitice la faptele oferite de psihologia popoarelor” (Freud S., 1991, p.29), Freud regăsește în complexul Oedip începuturile simultane ale societății, religiei, moralei și artei. Ambivalența afectivă în raport cu tatăl, adică acel amestec de iubire și ură, se află la rădăcina structurilor socio-culturale. Această ambivalența a complexului patern, prin care fiii își urau tatăl care stătea în calea nevoilor lor de putere și a pretențiilor sexuale, dar, în același timp, îl admirau și îl iubeau, generează conștiința vinovăției. Frații uniți împotriva dușmanului comun, au devenit rivali de îndată ce și-au omorât tatăl și s-au aflat înaintea femeilor. Singura cale pentru a nu ruina noua organizare a fost instituirea interdicției incestului, prin care renunțau la posesiunea femeilor râvnite, adică la scopul principal pentru care își uciseră tatăl. În consecință, ceea ce tatăl le interzicea odinioară, fiii își refuză acum. Este ceea ce se numește supunere retrospectivă. Această conștiință a culpabilității fiului ar fi generat două tabu-uri fundamentale ale totemismului, omorul și incestul, care concordă cu cele două dorințe reprimate ale complexului lui Oedip. Prin actul consumării corpului tatălui, frații paricizi realizau o identificare cu puterea tatălui, act aflat la începutul organizării sociale, a îngrădirilor morale și a religiei. „După instituirea clanului fratern, a matriarhatului, exogamiei și totemismului, a început dezvoltarea a ceea ce poate fi descrisă ca o lentă reîntoarcere a elementelor refulate (Freud, 1991, p. 284). Hoarda paternă a fost înlocuită cu clanul fratern, întemeiat pe legăturile de sânge. Societatea se bazează acum pe complicitatea la o crimă săvârșită în comun, religia pe conștiința vinovăției și pe căința subsecventă, morala pe necesitățile acestei societăți, pe de o parte, și pe trebuința de ispășire generată de conștiința vinovăției, pe de altă parte (Totem și tabu, 1991, p.153).

Așadar, iubirea și agresivitatea sunt pulsiuni umane fundamentale. Ca urmare a ostilității primare, societatea – mereu amenințată cu ruina – limitează agresivitatea cu ajutorul reacțiilor psihice de ordin cultural. De aici acea mobilizare de metode care îi incită pe oameni la identificări și la relații de iubire inhibate în ceea ce privește scopul; de aici restricții ale vieții sexuale și idealul iubirii aproapelui. Ceea ce se poate spera este doar devierea instinctelor agresive pentru a nu-și găsi exprimarea în război. În ceea ce privește iubirea aproapelui sau dușmanului, Freud îl citează pe H. Heine: „desigur că trebuie să le iertăm dușmanilor noștri, dar nu înainte de a-i vedea spânzurați.” Omul nu este făptura blajină, ci mai curând homini lupus, o ființă care include în datele sale instinctuale o puternică înclinație spre agresiune, fiind tentat să-și satisfacă trebuința de agresiune pe seama aproapelui.

Este posibil să unești o masă de oameni prin legăturile iubirii, singura condiție fiind ca alții să rămână în afară spre a primi lovituri: spaniolii și portughezii, englezii și scoțienii, germanii de Nord și de Sud, comunități vecine și chiar înrudite se ridiculizează reciproc ca urmare a acestui „narcisism al micilor deosebiri” (Ibidem, p. 336). Este o modalitate comodă și relativ inofensivă de satisfacere a înclinației spre agresiune. Poporul evreu, dată fiind diseminarea sa peste tot, a slujit, cu demnitate, din acest punct de vedere, civilizația popoarelor care l-au găzduit. Când apostolul Pavel, a făcut din iubirea universală de oameni substanța creștinismului, consecința a fost intoleranța față de neconvertiți.

Ca urmare, va conchide Freud, „agresivitatea constituie o dispoziție instinctivă primitivă și autonomă a ființei umane (…) pentru civilizație ea constituie obstacolul cel mai redutabil” (Ibidem, p. 342). Civilizația este opera Erosului, care tinde să unească indivizii izolați în familii, triburi, popoare, națiuni, umanitate. Avantajele muncii în comun, fără uniunea libidinală nu ar da coeziunea dorită. Pulsiunea agresivă se opune însă acestui program al civilizației. Ea este descendenta și reprezentanta principală a instinctului morții, cu care Erosul își împarte dominația lumii. Evoluția civilizației se explică prin această luptă între Eros și Thanatos, între instinctul vieții și instinctul distrugerii. Ca urmare, progresul civilizației trebuie plătit printr-o pierdere a fericirii. Educația păcătuiește, crede Freud, prin ignorarea agresivității la care copiii sunt destinați să-i facă față. Împiedicarea satisfacției erotice antrenează o anumită agresivitate împotriva persoanei care împiedică această satisfacere și trebuie ca, la rândul ei, această agresivitate să fie reprimată. Odată reprimată și transferată asupra supraeului, agresivitatea se transformă ea însăși în sentiment de culpabilitate. Din această perspectivă delincventul apare ca un individ ce suferă de o mare nevoie compulsivă de a fi pedepsit. Mai mult, umanitatea în întregul ei a devenit nevrotică sub influența civilizației însăși. Așa se explică angoasa în civilizația noastră.

În concluzie la perspectiva psihanalitică, putem afirma ideea existenței unui determinism abisal al eului social, dependent de contextele particulare ale dezvoltării și soluționării complexului oedipean. Supraeul este instanța ce reprezintă socialul condensat în psihismul nostru de adâncime, care contaminează toate alegerile noastre ulterioare. Suntem iremediabil ceea ce părinți, fără voia lor, au făcut să fim. Echilibrul, satisfacțiile și frustrările noastre, fericirea și nefericirea, provin din această instanță infiltrată adânc și irezonabil în structura abisală a psihicului. Robustețea Supraeului, nivelul reprimărilor, măsura sublimărilor compensatorii, identificările, introiecțiile și proiecțiile, mecanismele de apărare ale eului sunt condiționate de istoria noastră timpurie și condiționează, la rândul lor, istoria prezentă. Explicația delincvenței juvenile trebuie căutată în perioada constituirii acestor mecanisme intime, în prima copilărie.

5.2. Paradigma funcționalistă

Dacă în psihologie paradigma ce a dominat problematica socializării primele două treimi ale secolului trecut a fost psihanaliza, în sociologie paradigma dominantă a aceleiași perioade a fost funcționalismul, cu întregirea lui structuralistă.

Funcționalismul sociologic pleacă de la premisa că societatea reprezintă un ansamblu de elemente solidare, un întreg organic, în care părțile sale constitutive îndeplinesc funcții dependente de nevoile întregului, analiza privilegiind acest aspect funcțional. Dintr-o astfel de perspectivă generală este înțeles și sistemul de socializare, ce răspunde unei nevoi a întregului, și anume, nevoii sale de reproducere a condițiilor de funcționare.

Sociologul francez Emile Durkheim, fondator al funcționalismului, desemna prin termenul socializare totalitatea influențelor pe care societatea le exercită asupra individului pentru a-l integra funcțional în substanța sa. Societatea este privită de către sociologul francez, ca un fapt social, sau un „lucru”, un dat „sui generis”, o realitate exterioară, constituită anterior oricărui individ, realitate ce se impune constrângător oricărui nou-născut, sau nou-venit. Societatea exercită presiuni integratoare asupra fiecărui candidat la condiția de membru al ei, constrângându-l să-i accepte propriile reguli. Ansamblul acestor presiuni, în cursul cărora are loc procesul de interiorizare (încorporare) a conștiinței colective în conștiința individuală, prin interiorizarea constrângerilor exterioare, poartă numele de socializare. Termenul care mediază între constrângerea exterioară și cea interioară, între societate și individ, este educația.

Educația are rolul, în viziunea lui Durkheim, de a orienta și stimula potențialul genetic cu care copilul se naște, permițând actualizarea sau realizarea naturii umane. Efortul educativ este orientat către a impune copilului moduri de a vedea, simții și acționa specifice comunității, la care individul n-ar fi putut ajunge spontan, ci numai prin intermediul constrângerilor. Educația „are ca obiect să provoace și să dezvolte la copil un număr oarecare de stări fizice, intelectuale și morale, pe care le reclamă de la el atât societatea politică în ansamblul ei, cât și mediul special căruia îi este cu deosebire destinat” (Durkheim, 1980, p. 39). Încă din primele zile de viață, explică sociologul, părinții îl constrâng pe copil să mănânce, să bea, să doarmă la ore regulate, la curățenie, calm, obediență; mai târziu îl constrâng să țină cont de celălalt, să respecte uzanțele, conveniențele, să muncească. Aceste constrângeri nu trebuie considerate a fi limitări ale libertății copilului, căci ele acționează tocmai în interesul lui, „căci ființa nouă, pe care acțiunea colectivă o clădește în fiecare din noi, pe calea educației, reprezintă ceea ce este mai bun, ceea ce este cu deosebire omenesc în noi” (Ibidem, p. 41).

Dacă în timp constrângerea exterioară nu mai este resimțită, aceasta se întâmplă pentru că ea dă naștere treptat unor obișnuințe și trebuințe interioare, care acționează inconștient. Această interiorizare a normativității sociale prin intermediul educației este echivalentă cu o a doua naștere, cea a omul social. Crearea ființei sociale este rezultatul acțiunii educative exercitate de generația adultă asupra generației tinere. Individul nu este decât produsul acestui proces. Educația, expresie a cerințelor integratoare ale sistemului social, are drept scop „socializarea metodică a tinerei generații”, fapt ce presupune a crea în noi un sistem de obișnuințe, sentimente, idei ce exprimă grupul din care facem parte. Prin aceasta se naște în noi ființa socială, inseparabilă de ființa individuală. Dacă ființa individuală este reprezentată „din toate stările psihice care nu se raportează decât la noi înșine și la evenimentele vieții noastre personale”, ființa socială reprezintă „un sistem de idei, sentimente și obișnuințe, care exprimă în noi, nu personalitatea noastră, ci grupul sau grupurile diferite din care facem parte, ca: credințele religioase și practicile morale, tradițiile naționale sau profesionale, opiniile colective de tot felul” (Ibidem, p. 68). Educația apare drept „mijlocul prin care societatea își reînnoiește condițiile propriei existențe”, iar prima dintre aceste condiții o constituie integrarea membrilor săi prin realizarea unei anumite omogenități („asemănări existente pe care le presupune viața colectivă”).

Raportul dintre ființa individuală și cea socială este dependent de nivelul de integrare pe care sistemul îl impune. Societățile premoderne, consideră sociologul francez, se caracterizau prin omogenitate și solidaritate mecanică, fiind atât de puternic integrate încât subordonau total individul; în aceste societăți educația în familie era suficientă, fiindcă societatea însăși era o mare familie; lumea modernă se caracterizează prin eterogenitate și solidaritate organică și realizează un grad de integrare mult mai redus, permițând individului o mare libertate de mișcare. Datorită nivelului redus de integrare, societatea modernă generează individualism și egoism. Într-o astfel de societate, educația familială, încărcată de afectivitate și particularism, nu mai este suficientă. Eterogenitatea societății actuale impune educația de tip școlar, impersonal și neutru. Școala apare astfel ca un instrument al realizării acestei solidarități organice. Dacă familia face din copil un bun personal, el reproducând toate particularitățile ei, până și ticurile fizionomice ale părinților, prin școală copilul devine un bun național.

Conținutul central al educației îl constituie domeniul moral, al normelor și datoriei. Elementele constitutive ale moralității sunt, în opinia sociologului francez, spiritul de disciplină, atașamentul față de grupul social și autonomia voinței. Tendința de a imita conduitele la care este martor și sugestibilitatea copilului sunt premisele educării spiritului de disciplină; cunoașterea societății, prin viața în colectivitate și prin participarea la practicile ei, generează atașamentul față de grupul social și dezvoltarea autonomiei personale. Reușita acestui proces de socializare este dependentă de nivelul de integrare, respectiv de controlul pe care îl exercită societatea asupra individului. Situațiile anomice, generate de schimbări societale rapide sau de convulsii și crize, slăbesc controlul, normele devin disfuncționale, iar conduitele se abat tot mai mult de la standardele anterioare, manifestându-se deviant sau delincvent.

Așadar, educația socializează, asigurând interiorizarea comportamentelor fixate ca normale pentru colectivitatea respectivă; prin aceasta individul se înscrie în limitele tipului mediu, cu caracteristicile cele mai frecvente. Acest tip mediu este cerut de structura societății respective.

Este meritul sociologului francez de a fi subliniat rolul deosebit de important al educației și, în mod deosebit, al educației școlare în dinamica unei societăți. Limita sistemului său, explicabilă istoric, este analiza exclusivă a factorului de presiune dinspre societate spre individ, care este tratat ca un simplu receptacol pasiv, incapabil de discernământ și decizie. Educatorul este redus la condiția unui mediator, care transmite algoritmul social individului. Sunt minimalizate sau neglijate aspectele active, creative, de individualizare și diferențiere, de personalizare a individului. Educația este văzută mai ales prin prisma funcției sale de omogenizare. Sociologul francez omite faptul că socializare nu înseamnă doar presiunea mediului asupra individului, ci și influențe ale actorului social asupra mediului.

Fără a-i nega virtuți explicative, o astfel de paradigmă în înțelegerea raportului dintre individ și societate are un viciu de fond: individul își are ca singură rațiune de a fi societatea; el își găsește justificarea numai în și pentru societate, ca element al sistemului. Precedentele unei astfel de poziții le putem identifica încă în antichitatea greacă, în filosofia unui Platon (Republica) sau Aristotel (Politica). Dacă atunci cultul cetății era justificat, pentru contemporanul nostru, care a fost martorul constrângerilor totalitare, o astfel de poziție nu mai are prea mare aderență. Trăim însă excesul invers, al individualismului iresponsabil; timpul va restabili buna măsura a lucrurilor, dar educația o poate face mai repede; nu numai ea, desigur.

Delincvența apare din această perspectivă ca eșec al socializării individului, eșec determinat de incapacitatea actorilor, în primul rând al familiei și școlii, de a impune mecanismele conformității. Un astfel de eșec poate fi favorizat de contextele anomice pe care le traversează societatea, situații caracterizate de disfuncții integratoare. În astfel de momente crește probabilitatea conduitelor ce se abat de la medie și, implicit, a conduitelor delincvente. Existența unor astfel de conduite nu este, în opinia sociologului francez, un semn al patologiei sociale, căci normalitate este pur și simplu o problemă de regularitate a conduitelor. Așa se explică faptul că, în anumite limite, crima este normală, numai excesul fiind de natură morbidă; ea este factor al „sănătății publice”, având rolul ei în organizarea și coeziunea socială. În opinia lui Durkheim, nici o societate nu poate impune conformarea totală a tuturor membrilor ei la valorile și normele pe care le promovează; într-o societate de sfinți, greșelile ce par de nimic omului de rând ar provoca același scandal pe care îl declanșează delictul uzual în conștiințele obișnuite (1974). Criminalitatea, deși „normală” în anumite limite, este disfuncțională, conducând la diminuarea motivației spre conformitate, la subminarea încrederii în ordinea socială. Totuși, constată sociologul francez, criminalul punând sub semnul întrebării obiceiurile și regulile tradiției obligă colectivitatea să reacționeze solidar, trasând și retrasând contururi între ceea ce este permis și ceea ce este interzis, iar în această mobilizare permanentă de energii societatea își modernizează principiile de organizare.

5.3. Accentele structuralismului

Structura generală a funcționalismului durkheimian este preluată și prelucrată în cadrele structuralismului de către sociologul american Talcott Parsons, care accentuează importanța structurilor sociale instituționalizate pentru modelarea indivizilor.

Societatea, consideră sociologul american, este un sistem constituit dintr-o pluralitate de subsisteme, diferite calitativ și organizate ierarhic, a cărui funcționare este condiționată de integrarea și conformitatea indivizilor la un anumit model normativ, ce răspunde cerințelor sistemului.

Elementul privilegiat al analizei lui Parsons îl constituie acțiunea socială, care este explicată prin funcția ei într-o structură dată. Sistemul general al acțiunii este compus, în opinia lui Parsons, din patru sisteme suprapuse: sistemul cultural, compus din elemente simbolice (cunoștințe, valori, ideologii), care se plasează în vârful ierarhiei, urmat de cel social, apoi de sistemul personalității și la bază, de sistemul biologic. Sistemul superior exercită control asupra sistemelor aflate mai jos, prin informația pe care le-o procură și le-o difuzează. Personalitatea este un sistem de control al organismului biologic, iar sistemul cultural este un sistem de control al sistemului social. Ca sistem mai bogat în informație, societatea controlează sistemul de personalitate, propunând individului modele culturale și scopuri colective; ca subsistem mai bogat în energie, personalitatea condiționează societatea, reconstruind-o permanent.

Pentru a supraviețui, fiecare sistem trebuie să îndeplinească, în opinia lui Parsons, patru condiții fundamentale: adaptarea (la mediu), atingerea scopurilor (organizând resursele în vederea obținerii recompensei), integrarea (coordonare internă) și stabilitatea (sau păstrarea formei structurale).

Socializarea este primul, în ordine ierarhică, dintre subsistemele sistemului social, superior instituțiilor de control, sistemului politic și celui economic. Funcția acestui sistem este aceea de dezvoltare la indivizi a spiritului de angajare și a capacităților care sunt cerințe preliminare esențiale ale viitoarei lor performanțe de rol (Parsons, 1964). Din această perspectivă, individul nu interiorizează roluri izolate, ci sisteme de roluri complementare, care funcționează ca modele de interacțiune asociate structurii.

Iată, simplificat, esența explicației lui Parsons: individul (ego) este motivat pentru acțiune de imperativul satisfacerii nevoilor și intereselor, în condițiile evitării frustrării și optimizării gratificațiilor. Pentru aceasta, el este nevoit să interacționeze cu altul (alter) și va încerca să-i procure acestuia o reacție pozitivă. Fiecare participant la acțiunea socială este la rândul lui un altul pentru celălalt. De aceea ei sunt obligați să se conformeze unei ordini normative care reglementează viața comunitară, ordine legitimată de ansamblul de valori împărtășite de membri și concretizată în sistemul de roluri complementare. Rolul complementar este rolul celuilalt, rolul lui alter, care poate fi, la rândul său, individual sau colectiv. Această orientare spre așteptările celuilalt este reciprocă sau complementară, iar „premisa acestei reciprocități sau complementarități este comunicarea printr-un sistem de simboluri.” (Parsons, T.; Shils, E, 2001, pp. 40–41). De aceea, nu putem vorbi de un eu în sine, ci doar de un eu situat adică de o identitatea de rol folosită într-o situație anume. În situații de conflict de rol stabilim ierarhii de accentuare a identității prin selecția rolului care asigură o mai înaltă autoapreciere.

În procesul educației, atât educatorul, cât și educatul, participă la procesul de construcție a socialului, prin elemente de creativitate. A învăța roluri sociale înseamnă, în primul rând, a învăța să fi complementul cuiva într-o anumită relație reglementată structural. Acest lucru presupune existența unei tendințe spre conformitate cu un set de norme, de standarde pentru acțiune (un pattern normativ). Fără stabilitate și, prin urmare, previzibilitate, care sunt esența ordinii, individul nu pot reacționa satisfăcător la ceea ce celălalt așteaptă de la el. Imperativele funcționale ale sistemelor normative nu sunt însă absolute, ci presupun, în anumite limite, interpretări și transformări creative în evenimentele situaționale. „Nu este necesar și, desigur, nici probabil, afirmă Parsons, ca toate aspectele unei situații ce trebuie confruntate în sens practic să fie tratate de actor în conformitate cu toate canoanele unui sistem de valori dat.” (Ibidem, pp. 43). Aici își are sursa devianța și delincvența, care nu sunt altceva decât abateri de la repertoriul rolurilor și statusurilor sociale; mecanismele instituționale de control și presiunile interne ale constrângerilor interiorizate prin intermediul procesului de socializare nu sunt suficient de eficiente. Sub această amenințare la adresa sistemului, societatea reacționează prin mecanisme coercitive, în măsură să restabilească echilibrul funcțional.

Plecând de la ideile lui Durkheim despre socializare și anomie și de la structuralismul lui Parsons, R. Merton va ajunge la formularea teoriei tensiunii structurale.

5.4. Paradigma interacționismul simbolic

Dacă funcționalismul structuralist vede socializarea ca rezultat al unei presiuni realizate de sistem asupra unui individ inert, constrâns de imperativele acțiunii la conformitate, interacționismul deplasează accentele pe rolul creativ al subiectului, care se autocreează pe sine ca ființă socială în exercițiul dramaturgic asistat al jocurilor de rol. Interacționismul simbolic, inițiat de către pragmatiștii americani W. James, Jh. Dewey, C. Cooley, dezvoltat de către George Herbert Mead și continuat de către Herbert Blumer, Ralph Linton, Erving Goffman, Edwin Lemert ș.a., explică procesualitatea constituirii personalității, sub aspectul concentratului de viață colectivă sedimentat în ea, prin intermediul mecanismelor comunicării simbolice.

Presupoziția pe care se situează interacționismul este aceea că omul există într-un registru ontologic distinct, cel al semnificațiilor, cunoașterea și acțiunea lui fiind mediate de simboluri. Interacționistul privește în spatele acestor simboluri, în încercarea de a descifra sensul acțiunii. Teza fundamentală a interacționismului afirmă că sinele ia naștere și se dezvoltă în procesul social al interacțiunii: „Sinele, argumentează George Herbert Mead, este ceva supus dezvoltării; el nu este de la naștere acolo, ci se naște în procesul experienței sociale și al activității, adică se dezvoltă înlăuntrul unui individ anume, ca rezultat al relației sale cu acest proces considerat ca întreg” (1934, p. 40, apud Bădescu, 1996, p. 338).

În opinia autorului american, comportamentul social al speciei umane are o bază biologică, constând din impulsul sexual, impulsul parental și impulsul de solidaritate. Aceasta bază biologică creează premisele socializării, proces în care rolul fundamental îl deține comunicarea.

Orice act social, cât de simplu ar fi el, presupune comunicare. Dacă un act reflex este înscris în limitele codului genetic, un gest simbolic are o anumită semnificație. Conștiința, sau sinele individual, are ca punct de plecare comunicarea prin gesturi simbolice în procesul de interacțiune subiect-obiect. Pentru Mead, nu comunicarea este produs al conștiinței, ci dimpotrivă, conștiința este cea care își află originea în comunicare, în contextul experienței sociale. „În experiența noastră, afirmă Mead, interiorizarea conversațiilor prin gesturi purtate cu ceilalți în procesul social este esența însăși a gândirii” (Ibidem, p. 41). Eul nostru nu există „decât în măsura în care eul celorlalți există și intră ca atare în experiența noastră” (Ibidem, p. 69). Cel mai important gest simbolic este limbajul, prin care ne construim facultățile intelectuale; în afara construcției sale dintr-un material lingvistic, conștiința este o ficțiune. Gândirea poate fi înțeleasă, la rândul ei, ca o conversație interioară. Eu-l social, ca de altfel întreaga organizare socială, apare, astfel, ca produs al comunicării prin gesturi simbolice în procesul interacțiunii indivizilor. De aici și numele de interacționism simbolic.

Conform acestei paradigme, conștiința de sine se constituie progresiv, prin interiorizarea atitudinilor sau rolurilor celorlalți, în cadrul procesului de comunicare prin gesturi simbolice semnificative. Procesul constituirii sinelui social are la bază asumarea de roluri ale celuilalt. Conduitele de rol devin treptat o a doua natură a individului; preluând roluri, copilul se inserează în câmpul relațiilor sociale, printr-un proces stadial, de trecere de la asumarea de roluri izolate, după modelul altului semnificativ (mama, tata, bunicul), la asumarea unor unități de roluri și interiorizarea unui altul colectiv din ce în ce mai complex.

Activitățile ludice, jocul, ilustrează modul în care copilul este pus în situația de a interioriza atitudinea celuilalt, preluând fără întrerupere atitudini din anturajul său, în special ale persoanelor de care depinde sau cu care intră în interacțiune (membrii familiei). Această experiență este baza învățării.

Într-o primă etapă, până spre patru ani, copilul își asumă roluri prin imitarea adulților semnificativi pentru mediul în care trăiește, predominante fiind jocurile ficționale. Copilul practică jocul liber, sau joaca (play), imaginându-și coparticipanți cu rol de modele. De la patru la șase ani, jocul dobândește puternice valențe socializatoare. Un copil se joacă de-a mama, de-a tata, de-a învățătorul, de-a polițistul; adică el intră în diverse roluri, adresându-se sieși cu personajul pe care îl joacă. Asumarea de rol nu înseamnă doar imitație, ci și creație. Rolul jucat are, desigur, referenți reali, dar este, în ultimă instanță, rezultatul unei experiențe imaginare.

Identificarea cu modelul este prilej de cunoaștere atât a celuilalt, cât și a sinelui propriu în contextul relațional. Ea reprezintă totodată și o ieșire din egocentrism și acomodarea la cerințele celuilalt. De aici importanța esențială a calității modelelor oferite pentru astfel de jocuri, căci acestea se vor constitui în grile de lectură prin care va fi decodificată realitatea socială. Constatăm aici fundamentele justificative pentru teoriile învățării sociale, ale imitației, ale subculturilor delincvente.

Persoana semnificativă este importantă nu doar prin prisma calității modelului oferit, ci și prin felul în care se raportează la copil, căci acesta se va vedea pe sine însuși în raport cu percepția raportării celuilalt la el. Procesul prin care învățăm să ne vedem pe noi înșine așa cum credem că ne văd ceilalți a fost analizat încă de către Cooley, care l-a numit sinele-oglindă (looking-glass self). Filosoful pragmatist remarca faptul că întotdeauna copilul tinde să se vadă pe sine așa cum îl văd adulții. Privirea celuilalt apare ca o nevoie imperioasă de etalon al sinelui, căci „fiecare-i pentru fiecare o oglindă” (Cooley, 1902, p. 183, apud Bădescu, 1996, p. 326). Cu alte cuvinte, noi suntem ceea ce ne imaginăm că alții cred despre noi, sinele fiind o realitate oglindită, un fapt imaginar, de percepție a percepției celuilalt. Paradigma sinelui-oglindă este aceea că societatea este o construcție mentală, ce există mai întâi în mintea celor ce o compun. Ca urmare „persoanele și societatea trebuie să fie mai întâi studiate în imaginație” (Ibidem, p. 86).

În constituirea imaginii de sine intervin trei momente: ne imaginăm cum le apărem celorlalți, ne imaginăm cum ne judecă ceilalți, iar apoi începem să avem sentimentele și reacțiile ce decurg din aceste judecăți. Deși sunt doar interpretări și reacții personale la aceste interpretări, ele au consecințe reale chiar dacă sunt eronate. Atitudinile și comportamentele indivizilor sunt determinate de imaginea pe care o au despre ei înșiși, prin interacțiunea cu grupul, care reprezintă oglinda ce servește ca sistem de referință pentru individ întreaga viață. Privirea celuilalt, admirativă sau acuzatoare mă confirmă sau mă infirmă ca ființă cu valoare; cu atât mai mult în cazul copiilor. Ca adult, eu posed mecanisme exersate de a respinge privirea acuzatoare a celuilalt, considerând-o răutăcioasă. Copilul este însă descoperit; privirea dură a celuilalt este pentru el semnul insuficienței sale, de aici complexul de vinovăție, de inferioritate, neîncrederea în sine.

Dobândirea conștiinței de sine implică pentru Mead, distincția între „eu” și „pe mine”. Dacă „eul” reprezintă componenta personală, eul psihologic sau eu-l ca subiect generat de reacția organismului la atitudinile celorlalți, „pe mine” reprezintă componenta sociologică, eul ca obiect sau eul social al copilului care reușește să se vadă pe sine așa cum îl văd ceilalți. Eul social reprezintă „ansamblul organizat de atitudini ale celorlalți pe care ni le asumăm”, la care reacționăm ca eu psihologic. Eul nostru nu este, așadar, o „substanță”, ci un proces, un rezultat al interacțiunii dintre eul psihologic, creator, și cel social, conformist. Constituirea acestuia are loc, în opinia lui Mead, în jurul vârstei de cinci ani.

De la șase-șapte ani, mediile socializatoare se multiplică o dată cu intrarea copilului în școală. Acum începe să practice jocuri sociale reglementate (games) prin reguli care trebuie înțelese, impunând cunoașterea și acceptarea rolului tuturor celorlalți, onestitate și participare egală. În această perioadă copiii încep să înțeleagă valorile și moralitatea prezente în cultura în care ei se dezvoltă. Copilul reacționează acum într-un spațiu de reglementări complexe, care se constituie într-un altul colectiv. Jocul de echipă ilustrează situația care dă naștere unei personalități, prin încorporarea normelor jocului social, ținând seama de partiturile dinamice ale celorlalți coechipieri sociali. Grupul de egali permite o tranziție securizantă între familie și societate, oferind copilului alte modele pe care familia și școala nu le poate oferi. Numai interiorizarea unui proces social în integralitatea sa permite construirea sinelui complet. O dată interiorizate, achizițiile devin parte integrantă a sinelui individual, funcționând ca instanțe interioare de control.

Conștiința socială se realizează plenar prin interiorizarea multiplelor roluri care reflectă atitudinile comune ale grupului. Altul generalizat desemnează ansamblul de așteptări pe care individul crede că ceilalți le au de la el, în raport cu rolul pe care acesta îl exercită. Implantarea acestor atitudini comune, a acestor reacții sociale în individ, este scopul educației.

Copilul nu mai este însă un simplu receptor de mesaje, ca la Durkheim; toate mesajele se pliază pe sensibilitatea sa, dobândind o semnificație particulară. El posedă un sine cu lentile proprii în decodificarea lumii, ca lume a sa. Astfel, asumarea de rol presupune o selecție și o resemnificare a experienței, iar răspunsul, comportamentul, este elaborat în funcție de această semnificare. Mesajul se recreează prin permanente negocieri și compromisuri. Conceptul de eu negociat sugerează faptul că eul social este rezultatul selecțiilor pe care noi le facem pentru diverse oglinzi și diverși alți semnificativi. Selecția vizează protejarea imaginii de sine și sporirea autoaprecierii.

Pe de altă parte, construcția eului social nu este rezultatul unei acțiuni exercitate exclusiv de generația adultă asupra generației tinere, ci rezultatul complex al acestei relații, în care rolul activ îl are copilul, ce-și interiorizează sublumile sociale în jocul său social. Părintele nu este deținătorul unic al puterii suverane; copiii sunt capabili să-și mobilizeze resursele emoționale pentru a influența la rândul lor deciziile și atitudinile părinților. Educația nu are, prin urmare, ca efect reproducerea structurilor sociale în subiect în scopul integrării sale, ci reconstrucția intergenerațională a acestor structuri, ca urmare a interacțiunilor; în câmpul acestora, copilul participă el însuși la construcția socialului, o dată cu construirea sinelui propriu.

Ca urmare a interiorizării rolurilor diferite în situații distincte, sinele este subdivizat într-o multitudine de sineități, în raport cu diverși interlocutori și situații. Discutăm politică cu unii, religie cu alții, existând multiple diferențieri ale sinelui, corespunzătoare diferitelor situații sociale. Personalitatea matură este, așadar, o personalitate multiplă, diferențiată în raport cu multitudinea relațiilor sociale. Divizarea sinelui unitar în sineități componente este rezultatul rolurilor sociale diferite pe care individul le joacă pe scena vieții.

În concluzie, formarea personalității este un proces care are la bază comunicarea, interacțiunea prin gesturi simbolice, prin care individul interiorizează rolurile altului semnificativ (mama, tata, polițistul, doctorița), ale altului colectiv (după modelul jocului de echipă) și în final ale altului generalizat (interiorizarea sentimentului responsabil de membru al colectivității), în baza selecțiilor și reinterpretării mesajelor. Socializarea apare din această perspectivă ca o reconstrucție permanentă a socialului.

Din faptul că formarea personalității are loc prin acest joc de roluri, rezultă importanța pe care o au modelele în viața noastră. Modelele reale, imediate, sunt reprezentate de persoanele aflate în proximitatea noastră încă din primii ani de viață, continuând cu învățătorii și profesorii, cu medicii sau polițiștii. Tot mai importante în timpul din urmă devin modelele mediatice, cu care subiectul nu se află în contact imediat, ci intermediat de mijloacele moderne de informare în masă. La acestea se adaugă modelele ficționale ale literaturii, iar la confluența tuturor acestora se structurează modelul personal, ca nucleu al idealului cultural al personalității.

Studiile de psihanaliză culturalistă nuanțează modalitățile prin care se constituie eul social, aducând în atenție importanța factorului cultural în constituirea a cea ce Kardiner și Linton (1945, 1968) numesc personalitate de bază, ca tip mediu de personalitate, ce comportă trăsăturile considerate normale într-o cultură. Prin identificare (a te pune în locul celuilalt), introiecție (asimilarea celuilalt în eu) și proiecție (introducerea eului în ceilalți), înțelegem impactul asupra noastră a datului cultural.

Socializare nu înseamnă, așadar doar absorbția, sub presiunea mediului extern, a rolurilor, modelelor și normelor, ci și influența actorului social asupra mediului său. Influența nu este unidirecțională, dinspre societate spre individ, ci și inversă, dinspre individ spre comunitate. Din această perspectivă, lumea socială este o scenă a intersubiectivității, a întâlnirii dintre experiențe și semnificații, iar metoda adecvată de cunoaștere este cea fenomenologică, abilitată să surprindă caracterul intențional al activităților și produselor noastre comunicative. Analiza lumii ca spectacol este instrumentul sociologiei dramaturgice.

5.5. Modelul dramaturgic al socializării

Sociologia dramaturgică inițiată de sociologul american Erving Goffman se instituie în prelungirea „sociologiei comprehensive” sau „interpretative” inițiate de Max Weber și a curentului interacționist (în special cel din creația lui Everett Hughes și Herbert Blumer), acordând atenție simbolurilor și ritualurilor prin care în interacțiunile cotidiene, „față în față”, oamenii își joacă rolurile, gestionând impresii pentru a face credibile anumite personaje. Producerea eului social nu se va mai constitui într-un produs finit, ci într-un proces ce se desfășoară continuu, ca un efect dramaturgic, ce implică o permanentă construcție și reconstrucție a ordinii sociale.

Obiectul predilect al analizei nu-l mai constituie de această dată formele instituționale organizate și ordinea normativă, ci reprezentările individuale și ordinea interacțională a vieții cotidiene, cum ar fi interacțiunile față în față în întâlnirile întâmplătoare, la petreceri, la cozi, la adunări, într-un fel de sociologie a circumstanțelor. Deconstrucția postmodernă a atins, mai târziu, e adevărat, și sociologia, care a început să se abată de la regula durkheimiană a studierii comportamentelor generale, normale, medii, interesându-se tot mai ades de minorități, de cazuri sau indivizi, adică de socialul individualizat, sau „socialul în forma lui șifonată” (Lahire, 2000, p. 13), în „pliurile” căruia se găsește concentratul social din individ.

Tradițional, instituțiile erau analizate din punct de vedere „tehnic”- în termeni de eficiență, „politic”- prin raportare la acțiunile pe care fiecare participant le poate pretinde de la alții, la tipurile de privațiuni sau recompense ce pot fi distribuite, la tipurile de control social care coordonează exercitarea autorității, „structural” – prin raportare la diviziunile de statut orizontale și verticale și la relațiile care le leagă și „cultural” – prin raportare la valorile care influențează activitatea, valori ce țin de tradiții, obiceiuri, mode, etichetă etc. Abordarea dramaturgică se instituie într-o a cincea perspectivă, ce urmărește descrierea tehnicilor de gestionare a impresiei în instituție, identitatea și interrelațiile echipelor care performează în instituția respectivă (Goffman, 2003, p. 265).

Premisa de la care pleacă Goffman este aceea că valorile și normele prind viață numai în experiența zilnică, cotidiană. Actorii ce se prezintă „sub învelișul unui personaj” (Ibidem, p. 27), le respectă sau le încalcă, în funcție de modul în care definesc contextul interacțional în care se desfășoară acțiunea lor. Modelele de adaptare includ nu doar conformarea, ci și eschiva, contravențiile scuzabile sau infracțiunile și violările flagrante.

În fiecare întâlnire față în față, individul este constrâns să formuleze o definiție a situației și, totodată, a sinelui în conformitate cu acea situație și să propună o partitură partenerilor săi într-o manieră suficient de convingătoare pentru a fi credibil. El se află într-o situație similară actorului care interpretează o partitură, dând expresie unui personaj, pentru a convinge publicul de veridicitatea definiției situației pe care jocul său o propune, în realitate totul fiind interpretare, spectacol și gestiune de impresii.

Prestația subiectului într-o întâlnire față în față este analizată în termenii unei reprezentații teatrale. Prin reprezentație se înțelege totalitatea activităților unei persoane într-o împrejurarea dată; partitura sau rutina este „modul de acțiune prestabilit care se desfășoară în cursul unei performări și care poate fi prezentat sau preluat și în alte ocazii” (ibidem, p. 43). Scena se compune din fațadă și culise. Fațada, la rândul ei, are mai multe componente, cele mai importante fiind decorul, ce cuprinde elementele scenice, mobilier, obiecte și fațada personală (fața sau masca) – înfățișarea compusă pentru interpretarea rolului, în care intră sexul, vârsta, statura, vestimentația, vorbirea, expresiile faciale, gesturile, manierele. Relația dintre fațadă și culise este înțeleasă prin analogie cu spațiul arhitectural, în care fațada este întotdeauna bine decorată, netedă, curată, iar culisele ascund elemente intime, aflate în neorânduială.

O condiție a dramaturgiei sociale, a relaționării sau comunicării sociale, este dobândirea exercițiului de a-ți construi o față sau o mască socială și de a accepta tacit fața sau masca celorlalți. Pentru a-și păstra propria față, individul trebuie să se supună unor constrângeri și să protejeze fața partenerilor; el își prezintă doar o viziune idealizată asupra lui și asupra produselor sale, reprimându-și primele impulsuri și sentimente, transmițând celorlalți numai ceea ce aceștia pot accepta. Adulți admit tacit să nu fie indiscreți cu problemele importante pentru celălalt. Altfel se pierde fața și personajul este distrus. De aceea, adulții sociali intră prin fața unei clădiri, cei social neîmpliniți, personalul, copiii intră prin spatele ei.

Dacă fața sau chipul este întâmpinare, demnitate, respect și responsabilitatea (suntem chip și asemănare cu divinul), spatele este asociat rușinii, culpabilității și fugii. A întoarce spatele celui ce-ți vorbește este gest de dispreț.

Tendința actorului este aceea de a răspunde așteptărilor normative ale publicului pe care le estimează pornind de la experiența reprezentărilor sale anterioare. Sunt actualizate întotdeauna acele părți ale eului social care corespund exigențelor întâlnirii, prin compunerea unei măști. În ultima instanță, fața sau masca socială este sinele mai bun pe care l-am vrea pentru noi. Interpretările zilnice devin rutiniere, aplicând stereotip aceleași moduri de a reacționa. Aceste rutine sociale prind carne în structura intimă a ființei noastre și compun ceea ce numim identitate personală.

În jocul să, actorul va căuta să-și mobilizeze resursele astfel încât să transmită celorlalți acel tip de impresie capabilă să provoace în ei răspunsul pe care el dorește să-l obțină. Poate face acest lucru prezentându-se în conformitate cu trăsăturile categoriale ale tipului ideal. El nu caută înfățișările care îl individualizează, ci mai ales pe cele care îl apropie de genul proxim. El nu vrea să semene cu cineva anume, ci cu categoria generică a actelor sale. Pentru a înțelege ceea ce vrea să spună Goffman ne ajută Sartre: „Să-l privim cu atenție pe acest picolo. Are gestul viu și apăsat, un pic prea precis, un pic prea rapid, vine către consumatori cu un pas puțin prea viu, se înclină cu puțin prea mare grabă, vocea sa, ochii îi exprimă un interes puțin prea plin de solicitudine pentru comanda clientului, iată-l în sfârșit revenind, încercând să imite în mersul său rigoarea inflexibilă a nu se știe cărui automat, purtându-și tava cu un fel de cutezanță de dansator pe sârmă, punând-o într-un echilibru continuu instabil și continuu rupt, pe care îl restabilește mereu cu o mișcare ușoară a brațului sau a mâinii. Întreaga sa conduită ni se pare un joc. El se străduiește să-și înlănțuie mișcările ca și cum ele ar fi mecanisme care se comandă unele pe altele, mimica și vocea sa chiar par mecanisme; el își conferă sprinteneala și rapiditatea nemiloasă a lucrurilor. Se joacă, se amuză. Dar de-a ce se joacă el? Nu trebuie să-l observi prea mult pentru a-ți da seama: se joacă de-a picoloul. Nu există nimic aici care să ne poată surprinde: jocul este un fel de reperare și de investigare. Copilul se joacă cu corpul său pentru a-l explora, pentru a-i întocmi inventarul, picoloul se joacă cu condiția sa pentru a o realiza. Această obligație nu diferă de cea care li se impune tuturor comercianților: condiția lor este în întregime cea de curtoazie, publicul cere de la ei s-o realizeze ca pe o curtoazie, există jocul băcanului, al croitorului, al evaluatorului în licitații, prin care ei se străduiesc să-și convingă clientela că nu sunt altceva nimic decât un băcan, un evaluator, un croitor. Un băcan care visează este ofensator pentru cumpărător, fiindcă nu mai este în întregime băcan. Politețea cere ca el să se mențină în funcția sa de băcan, așa cum soldatul în poziție de drepți se face lucru-soldat, cu o privire directă, dar care nu vede, care nu mai este făcută pentru a vedea, de vreme ce regulamentul și nu interesul de moment este cel care determină punctul pe care privirea trebuie să-l fixeze (privirea „fixată la zece pași”). Iată numeroase precauții pentru a închide omul în ceea ce este” (Jean-Paul Sartre, 2004, pp. 108–109).

Mecanisme similare sunt puse în act și în contextele ce vizează identitatea instituțională. În interiorul oricărei instituții sociale există o echipă de performeri care cooperează pentru a oferi publicului o anumită definiție a situației. Acest lucru presupune existența unei imagini identitare a echipei, a publicului și o serie de postulate privind etosul care trebuie menținut prin reguli de politețe și etichetă. Între performeri și public există un pact tacit pentru a susține spectacolul. Unitățile sociale mari (echipe, instituții), afirmă Goffman, își pun reputația în joc de fiecare dată când un individ își performează rutina; cu fiecare performare, legitimitatea acestor unități este testată, reputația fiindu-le pusă permanent în joc. Operația greșită a chirurgului discreditează atât omul, cât și spitalul. Disfuncționalitățile de ordin dramaturgic au consecințe la trei nivele: personalitatea, interacțiunea și structura socială. Dacă suntem surprinși performând o reprezentare denaturată, ne simțim profund umiliți, „ne pică fața”.

Pentru protecția spectacolului dramaturgic se cere, ca primă exigență, loialitatea dramaturgică între coechipieri. Ei nu trebuie să supraliciteze prezența în regiunile expuse, trebuie să evite legăturile afective cu publicul. Se cere o disciplină dramaturgică, circumspecție, prevederea și planificarea punerilor în scenă, evitarea nervozității. În raport cu publicul trebuie menținută o anumită distanță socială, trebuie conservat misterul, căci familiaritatea naște dispreț. Deseori, adevăratul secret din spatele misterului nu există, dar „marea problemă este să împiedici publicul să afle acest lucru” (Ibidem, 94).

Revenind la calitatea performării individuale, Goffman afirmă că realitatea socială este cuprinsă între doi poli, cel al omului inocent, condamnat să confunde realul cu rutina și cel al omului cinic, al conspiratorului intenționat, care conspiră cu toată arta: consensul de fațadă și asasinatul de culise. Inocentul este victima iluziei create în jocul social; cinicul, conștientizând iluzia, o manipulează în interes personal. Orice individ parcurge într-o situație nouă, într-o nouă întâlnire față în față, un ciclu de mișcare înainte-înapoi, între cinism și sinceritate, între mascaradă și banală iluzie.

Omul obișnuit mânuiește spontan arta camuflării, reglându-și conduita prin îmbinarea șireteniei cu prefăcătoria admisă tacit de toți. Arta conspirației face parte din natura și specificul interacțiunii umane.

Atributele pe care se presupune că le posedă un individ în baza performării sale îi definesc identitatea virtuală, iar cele pe care le posedă ca atare îi definesc identitatea reală. Este firesc să existe între cele două identități o anume distanță, un spațiu de acoperit prin propria strădanie între cel ce sunt și cel ce doresc să fiu. Nefirescul se naște atunci când distanța între ele este prea mare, persoana respectivă expunându-se la două categorii de riscuri: pe de o parte, ea singură se condamnă unei anxietății asociate sentimentului unei permanente neîmplinirii (broasca ce se umflă pentru a părea un elefant sfârșește prin a plesni), iar pe de altă parte, se expune riscului im-personalizării, prin instalarea în persoana care nu-i este proprie; deconspirarea im-posturii se soldează cu discreditarea și stigmatizarea actorului trișor.

Imaginea omului ca ființă socială este imaginea actorului perpetuu, spectacular, evoluând pe scena vieții nu atât pentru a trăi pentru sine cât pentru a-i convinge pe alții de veridicitatea realității propuse și compuse în jocul său. Reducerea societății la un act de spectacol și a omului la un actor care joacă roluri, manipulează personaje, costume, gesturi și cuvinte, care gestionează impresii – face din sociologie o știință cinică, iar din om o ființă amorală. Viața socială apare ca o sursă de imagini pe care le proiectăm pentru alții și pe care alții le proiectează pentru noi. Sinele pus în scenă nu este o entitate organică, ci o imagine, un efect dramatic iradiat difuz din performarea unei scene. El nu provine din posesorul său, ci din întreaga scenă a acțiunii sale, fiind produs și nu cauză a ei.

Din această perspectivă și delincvența apare ca rezultat sau efect dramaturgic al spectacolului social, în care unii actori posedă puterea de a impune definiții asupra altora. A se vedea voința definitorie a puterii actuale de a eticheta homosexualitate și prostituția ca acte deviante sau normale. Delincventul este tocmai persoana ce suportă procesul de etichetare negativă.

IV. variabile ale socializării în familie și delincvența juvenilă

Structura temei:

Caracteristicile socializării în copilărie și adolescență

Funcțiile socializatoare ale familiei contemporane

Tipul de familie

Tipul de disciplină parentală

Maltratarea și efectele ei

1. Caracteristicile socializării în copilărie și adolescență

Vorbind despre delincvența juvenilă avem în vedere o anumită categorie de vârstă, adolescența. Cele mai multe dintre lucrările consacrate acestui subiect analizează caracteristicile adolescenței, cu accent pe criza juvenilă. Totuși, în etiologia delincvenței am constatat cauze, factori și condiții favorizante ce țin de o etapă de vârstă mai mică, mergând până spre prima copilărie. Este motivul pentru care vom face câteva considerații și asupra copilăriei.

Debutul existenței copilului este marcat de dependența totală față de adult, fiziologic și afectiv. În perioada primei copilării (0-3 ani) copilul se diferențiază progresiv de mamă, distingându-se, spre sfârșitul perioadei, ca actor și membru într-un sistem interactiv, având un nivel elementar al conștiinței de sine. Prima „reușită socială” a copilului este consimțământul de a-și lăsa mama să se îndepărteze fără să manifeste angoasă. Este semnul interiorizării unei relații.

Din punct de vedere psihanalitic, perioada poate fi subîmpărțită în stadiul psihosexual oral (0-2 ani) în care gura (suptul, mușcatul) este sursa principală a plăcerii. Această fază se caracterizează prin absența diferențierilor eu-lume, prin narcisism primar și prin dependență față de mamă. Comunicarea se desfășoară pe o bază accentuat afectivă, impactul cel mai semnificativ sub raport socializator avându-l mama, cu care realizează „contagiunea afectivă”. Zâmbetul este primul semn al sociabilității, un „instrument de organizare a relațiilor și contactelor sociale primare” (Osterrieth, apud Păun, 1982, p. 107). Toți copiii zâmbesc, chiar și cei născuți orbi, după o lună sau șase săptămâni. Dacă psihanaliza evidențiază efectele grave pe care le poate genera separarea de mamă asupra dezvoltării armonioase a copilului, alte teorii semnalează efectele negative asupra mamei și asupra familiei în întregul ei, a despărțirii de copil, considerându-se că însăși familia este modelată de evoluția copilului.

La 2-3 ani sursa plăcerii devine regiunea anală – stadiul anal, dezvoltarea personalității fiind influențată de experiența toaletei anale. Se acordă importanță curățeniei, ordinii, punctualității. B. Lahire (2000) afirmă că ordinea domestică și ordinea cognitivă cerută mai târziu de activitatea școlară sunt indisolubile. Copilul care trăiește într-un univers domestic ordonat dobândește implicit metode de organizare a structurilor cognitive ordonate, predispuse să funcționeze ca structuri de ordonare a lumii.

Controlul sfincterelor are pentru Parsons semnificația de prim rol autonom al copilului, ce permite prima diferențiere a sinelui ca obiect. Momentul acesta se produce în jurul vârstei de 21–25 de luni, când copilul ajunge să se recunoască pe sine. Tot acum apar tandrețea și rușinea, ca premise ale judecății morale.

Unul dintre cele mai importante evenimente socializatoare al perioadei este achiziția limbajului, purtător al „genelor sociale”. Rolurile sociale se învață în procesul comunicării în care obiceiurile lingvistice ale grupului au o importanță deosebită pentru evoluțiile ulterioare, lumea „reală” a fiecăruia fiind într-o mare măsură o construcție inconștientă bazată pe obiceiurile lingvistice ale grupului (Bernstein, 1978). Limbajul va fi mediatorul culturii școlare, producând diferențieri și chiar handicapuri cu repercusiuni asupra succesului școlar.

Criminologii acordă atenție deosebită dinamicii violenței. Conform unei anchete longitudinale canadiene asupra a 22.831 de copii între 0 și 11 ani, frecvența comportamentelor violente (țipete, accese de furie, mușcat, lovit, dat din picioare) atinge un maxim între 27 și 29 de luni, când 53% dintre băieți și 41% dintre fete lovesc și mușcă. Apoi, sub presiunea educației aceste comportamente regresează, copiii învățând progresiv să se controleze (cf. Cusson, 2006-b). Nu ne naștem răi, dar suntem echipați pentru apărare și atac, pentru a face față unui mediu ostil. De aceea, consideră Cusson, ucenicia non-violențe trebuie să înceapă foarte devreme.

Perioada 3–6 ani debutează cu prima criză de independență față de adult, manifestă în dorința de a face totul singur, de a acționa pe cont propriu. Criza de independență este un salt în autonomia comportamentală.

Spre 4 ani egoul se maturizează, iar sursa plăcerii se transferă treptat către regiunea genitală; dragostea rămâne centrată pe mamă, dar se descoperă „străinul intim”, tatăl, cu care trebuie să o împartă. În momentul acestei „descoperiri” se declanșează criza oedipiană, manifestă în atracția față de părintele de sex opus și rivalitatea față de părintele același sex. Rezolvarea crizei se realizează prin identificarea cu părintele de același sex. Interiorizarea imaginii parentale face ca prezența efectivă a părinților să nu mai fie necesară pentru respectarea normelor și consemnelor impuse. Se constituie o conștiință morală primară (supraeul în limbaj freudian), care acționează ca un fel de voce interioară a părinților, asigurând reglarea conduitelor, pe de o parte, și un sentiment al securității, pe de altă parte.

Imaginea parentală interiorizată este contradictorie, părinții fiind concepuți deopotrivă ca adulți generoși, perfecți, securizanți, dar, în același timp, și ca ființe frustrante, agresive. Aceasta îi determină pe copii și să respecte normele, dar și să le încalce.

Interiorizarea normelor se produce paralel cu accelerarea diferențierii sexuale și rapida învățare a rolului de sex. „Copilul își construiește identitatea sexuală, afirmă Pierre Bourdieu, element capital al identității sociale, în același timp când își construiește reprezentarea despre diviziunea muncii între sexe, pornind de la același ansamblu socialmente definit de indici ce sunt, inseparabil, biologici și sociali. Cu alte cuvinte, conștientizarea identității sexuale și incorporarea dispozițiilor asociate unei definiții sociale determinate a funcțiilor sociale ce le revin bărbaților și femeilor merg mână în mână cu adoptarea unei concepții socialmente definite despre diviziunea sexuală a muncii” (2000, p.125). Potrivit unor studii americane (citate de Stănciulescu, E., 1997), bărbații sunt mai implicați în cultivarea rolurilor de sex, acordând fetelor mai multă atenție și afecțiune, în timp ce băieților le impun o disciplină instrumentală mai riguroasă, manifestând față de ei o mai mare exigență. Discriminările sexuale de mai târziu își au o parte din origini aici, în momentul în care se internalizează rolul de sex, cu întreaga constelație atitudinală asociată acestuia.

Perioada soluționării complexului Oedip este considerată crucială de către psihanaliză, pregătindu-l pe copil, pentru depășirea limitelor sistemului familiei, caracterizat prin particularism și afectivitate, și intrarea în alte subsisteme sociale.

Socializarea primește noi dimensiuni prin integrarea copilului în grădiniță, unde cadrul lui de referință se diversifică, relația cu părinții fiind concurată de o nouă relație, ce cu cei de aceeași vârstă. Dacă relația cu vârstnicii este prioritar afectivă și constrângătoare, cea cu covârstnicii este concurențială și consensuală. Este etapa în care activitatea solitară de până la trei ani, când copilul îi tratează pe cei din jur ca pe niște obiecte, se deschide spre ceilalți, mai întâi, printr-o activitate paralelă (3–4 ani), iar apoi asociativă (5–6 ani) și colectivă (6–7 ani) (Osterrieth, apud Păun, 1982, p. 112).

Perioada post-oedipiană (6–11 ani) este o perioadă de stabilitate sexuală, cu achiziții culturale rezultate din contactul cu alte grupuri decât familia. Raportul dependență – autonomie evoluează către o rebeliune a copilului împotriva autorității parentale sesizabilă mai ales în relația tată-fiu, copilul devenind impulsiv, excesiv de sensibil, cu tendință de a dramatiza.

Intrarea în școală face ca vechea identitate cu familia să se destrame, asumarea solului de elev este aspectul esențial al acestei faze. Grupul școlar, caracterizat prin neutralitate afectivă și universalism, dezvoltă capacitatea de achiziție de noi roluri sociale.

Socializarea secundară, școlară, provoacă interiorizarea valorilor și normelor societale, importantă fiind consonanța valorilor internalizate în familie cu cele internalizate în școală. Elevul este constrâns în școală să accepte condiția neutralității afective și a diferențierilor pe axa performanței școlare. Exaltarea succesului sau a insuccesului poate provoca ruperea punților cu familia. În cazul copiilor care trăiesc insatisfacții în familie, succesul școlar îi poate face dependenți de instituție, în care găsesc compensare prin respectul și aprecierea profesorilor și colegilor. Dependența de instituția școlară generează dificultăți în integrarea socială de după școală, un loc al satisfacțiilor de multe ori neconștientizate.

Rolurile sexuale se întrețes cu diferențieri calitative ale tipurilor de performanță, pregătindu-se noi criterii de evaluare și clasificare a indivizilor. Aceste noi tipuri de diferențieri, axate aproape exclusiv pe axa performanței de tip școlar, sunt tot mai des criticate astăzi pentru caracterul lor artificial în raport cu viața socială. Bourdieu vorbește despre “lipsa de gravitație socială” a învățării școlare, care ar fi “liberă de sancțiunea directă a realului” (Bourdieu, 1997, p. 29).

Conform studiului canadian citat anterior, la 11 ani, doar 14% dintre băieți și 8% dintre fete mai manifestă violență fizică. Dar evoluția nu este liniară.

Adolescența este deschisă de preadolescență sau pubertate (11–15 ani), urmată de adolescența propriu-zisă (15–18 ani). Debutul adolescenței, cum este considerată perioada pubertară, este marcat de o scădere a stimei de sine. Este perioada vârstei critice, a crizei sau revoluției adolescenților, când moștenirea culturală este desacralizată, tânărul situându-se deseori într-un spațiu al unor valori încă nedefinite, unele contestate, altele abia intuite, datorită simțului său critic deosebit de ascuțit. Ieșirea din conformismul infantil face ca autoevaluarea să nu mai găsească suport, ceea ce a fost important în perioada anterioară nu mai este actual, iar noile opțiuni sunt încă în faza de tatonare. Se produce o deplasarea de interes dinspre mediul securizant al familiei spre cel al grupurilor de egali, ceea ce face să apară uneori neliniști, depresii, anxietate. Confuzia identitară este agravată și de înclinația adolescentului spre autochestionare. Societatea adulților îi apare deseori adolescentului ca fiind o societate represivă, dominatoare și manipulatoare, în virtutea criteriului vârstei și al unor valori ce nu mai au relevanță pentru el.

Referindu-se la adolescența lui Baudelaire, J.-P. Sartre caracterizează inspirat situația oricărui tânăr: „Drama începe – afirma filosoful francez – când copilul, crescând, își depășește părinții cu un cap și privește peste umerii lor. Or, în spatele lor nu este nimic: depășindu-și părinții, judecându-i poate, el face experiența propriei sale transcendențe. Tatăl și mama au descrescut; iată-i pirpirii și mediocri, nejustificabili și nejustificați; majestoasele gânduri, care reflectau universul, decad la rangul de păreri și dispoziții. Pe loc lumea trebuie refăcută, toate treptele și ordonanța însăși a lucrurilor sunt contestate și, dat fiind că o rațiune divină nu le mai gândește, dat fiind că privirea care le fixa nu mai este decât o lumină neînsemnată printre atâtea altele, copilul își pierde esența și adevărul; dispozițiile vagi, gândurile confuze care-i păreau altădată reflexele frânte ale realității sale metafizice devin dintr-o dată unicul său mod de a exista. Datoriile, riturile, obligațiile precise și limitate au dispărut deodată. Nejustificat, nejustificabil, el face brusc experiența teribilei sale libertăți. Totul trebuie luat de la început: el țâșnește în singurătate și neant” (J.-P. Sartre, 1969, p.46).

Acest neant de care vorbește existențialistul francez poate fi umplut cu înțelegere, considerație și iubire, astfel încât momentul tensional din existența adolescentului să fie depășit fără dramă și fără dramatism. Flexibilitatea atitudinii parentale, capacitatea părinților de a accepta frământările și dorința de independență, respectul și considerația acordată adolescentului sunt factori ce contribuie la depășirea silențioasă a perioadei.

De altfel, criza juvenilă are semnificații eminamente sociale, rezultând din atitudinea societății față de adolescent, în societățile primare ea nefiind prezentă. Unele studii comparativ-culturale (Schlegel; Berry, 1991) constată că, în general, relațiile adolescenților cu familiile lor sunt armonioase, conflictele apărând în special în societățile în care rezidența este nelocală, schimbările socioeconomice rapide, iar individualismul și realizarea personală sunt valori culturale centrale. Alte cercetări accentuează dimensiunea conflictuală, vorbind de „tineretul revoltat” (H. Marcuse) sau de „generația evaziunii” (J. Coleman).

O problemă dificilă în această perioadă o constituie concilierea impulsurilor sexuale deosebit de puternice cu modelele de comportament deja instalate în stadiile precedente și cu sistemul de constrângeri și presiuni culturale datorate distanțării în timp a maturizării biologice de cea socială. Datorită condițiilor de nutriție și nu numai, maturizarea biologică a coborât la 11 ani, iar cea socială întârzie mult după 18 ani. Această perioadă se caracterizează prin absența funcției sociale a adolescentului, care este doar consumator de buget și nu producător, un rol tranzitoriu, cu ambiguitate de statut social, nici copil și nici adult, întins pe o perioadă foarte lungă. Atitudinile sociale tipice ale adulților sunt contradictorii, fie prin extindere a copilăriei, fie prin coborâre a vârstei adulte, ambele putând provoca revolta adolescentului.

Suspendat între paradisul pierdut al copilăriei și vârsta adultă refuzată, tânărul este ezitant, derutat. Se produc acum destructurări și restructurări, se pendulează între originalitate și conformism. Originalitatea, pârghie fundamentală în educație, se manifestă acut la 14–16 ani, prin teribilisme de tot felul, prin radicalism al opiniilor, prin episoade violente și spectaculoase, atitudini ce exprimă aspirația la independență, autonomie și libertate și vor sfârși prin realizarea unui nou echilibru al personalității.

Una dintre erorile frecvente ale educației, deoportivă ale părinților și profesorilor, constă în a-l considera pe adolescentul ce se vrea original ca pe un copil neștiutor, urmarea fiind rezistența la actul educațional și la comunicare. Tânărul este dispus să-l urmeze pe adultul care-l respectă. Comportamentul adolescentului trebuie îndrumat spre depășirea conformismului anost înspre o creativitate în acord cu aspirațiile individuale și sociale.

Există la adolescenți o mare nevoie afectivă, dorință de a fi acceptați, iubiți, prețuiți, dar se opun tendinței de a fi acaparați. Este vârsta la care tânărul se află în căutarea identității, manifestând tendințe contradictorii, oscilând între egocentrism și altruism, solitudine și socialitate. El se caută fără a se regăsi. În fapt n-are cum să se regăsească fiindcă încă n-a fost. El este doar un proiect, ce va să fie. De aici instabilitatea afectivă, nonconformismul, indisciplina, agresivitatea, protestul, ostilitatea la intruziunea în spațiul intimității confuze. Astfel de atitudini port fi ușor etichetate de către educatori grăbiți drept tendințe spre devianță.

Menționăm aici și faptul că mediul social acționează (și acest fapt e vabil nu doar pentru adolescent) ca o oglindă. Identitatea psihosocială, imaginea de sine, este rezultatul privirii celuilalt semnificativ. Pentru adolescent privirea celuilalt semnificativ are o importanță capitală fiindcă el se află într-o criză identitară, în căutare și nevoie a confirmării de sine.

Criza adolescenților sau conflictul dintre generații este datorat și situării în timpi psihologici diferiți. Adultul este situat inconștient pe dimensiunea timpului prezent, compus din clipe egale, iar „adolescentul are viitorul în sânge” (Tofler).

Adolescența este marcată de tendințe aparent contradictorii: nevoia de afiliere și nevoia de intimitate, dar nu de singurătate – stare subiectivă generată de insatisfacția relaționării sociale. Cei apropiați, părinții, dar și profesorii, trebuie să respecte aceste nevoi. Descifrarea sensului autentic al moralității adolescentine presupune un act hermeneutic de stăpânire a codului și a tehnicilor de decodificare. Uneori, actele deviante nu sunt decât manifestări ale creativității de protecție, care permit tânărului o anumită independență și evitarea rigorilor convenției moralei adulte. Fuga, chiulul, vagabondajul, cerșetoria pot reprezenta forme de evaziune, aventuri eliberatoare sau, alteori, modalități de supraviețuire. Criteriul respectului necondiționat al regulilor sau al strictei moralități este inaplicabil; până la un anumit punct, astfel de conduite pot fi expresia capriciilor vârstei.

La această vârstă, o importanță deosebită în constituirea personalității o au identificările cu modelul, eroul, prietenul. De aici prieteniile durabile și nevoia de a le îndruma cu tact. Educatorul, părinte sau profesor, trebuie să practice un stil mai puțin directiv, cu asocierea ideii de responsabilitate libertății și încrederii reciproce. Presiunea necondiționată și indiscutabilă spre conformism nu mai are aderență. Controlul social exterior se interiorizează, devenind autocontrol, motivațiile comportamentului trecând de la dominanta normativă, reglată exterior, la dominanta normală, reglată interior, printr-o dialectică subtilă între constrângere, model și libertate. Stilul de educație autoritar și represiv, care-și propune învățarea necondiționată a consemnelor și conformității, cu reprimarea oricăror opoziții prin care tânărul își rezervă dreptul la autonomie morală, generează insecuritate afectivă, cu tendințe spre evaziune, acte de violență și agresivitate, conduite structurate defectuos, tendințe conflictuale sau frustrante, comportamente marginale sau deviante, crize prelungite. O astfel de pedagogie a conformismului social riscă înscrierea adolescentului mai curând pe panta alunecoasă a devianței, decât pe cea a integrării și realizării de sine.

În ceea ce privește evoluția violenței, un studiu american (Dobrin et al., 1996) citat de M. Cusson (2006-b) arată că la 12 ani 59% dintre respondenți recunosc că s-au bătut în ultimul an, pentru ca după 13 ani procentajul să scadă constant. Cu vârsta, scad formele primitive și inofensive de violență, dar apar forme mai elaborate și mai primejdioase. Conform Centrului canadian de statistică juridică frecvența omuciderilor atinge un maxim la 18 ani, pentru a se reduce apoi cu regularitate la vârstele următoare.

Majoritatea anomaliilor de socializare provin din absența realizării adecvate a funcțiilor familiei, un gen de „personalitate colectivă”, a cărei armonie sau dizarmonie are rezonanță în structura personalității morale a adolescenților. Valorile și atitudinile, gradul de organizare și coeziune, climatul conjugal, relații intrafamiliale, modelul comportamental, toate aceste aspecte ale vieții de familie influențează puternic socializarea morală a tinerilor.

Soluționarea crizei adolescenței conduce la maturizarea deplină, permițând integrarea în colectivitatea adultă, în care familia de procreare, sistemul ocupațional și comunitatea locală prezintă importanță deosebită. Integrarea în aceste noi colectivități impune interiorizarea de roluri inaccesibile până acum: rolul de soț, soție, rolul profesional, rolul de cetățean, de enoriaș.

Conform lui Allport (1991) personalitatea matură se distinge prin următoarele caracteristici:

extensiunea simțului eului, adică încorporarea în personalitate a unor noi rol-statusuri;

raportarea caldă a eului la ceilalți, prin depășirea egocentrismului infantil, manifestări ale intimității, respectului, compasiunii, toleranței;

securitatea emoțională, asumarea rațională a riscurilor, toleranță la frustrare;

percepție realistă, asumarea sarcinilor și disponibilitatea rezolvării lor;

obiectivarea eului, capacitatea de intuiție și umor;

o anume filosofie a vieții, prin închegarea unei viziuni unificatoare asupra existenței.

Procesul de socializare se desfășoară de această dată cu anticipație, în colectivitățile ce prefigurează structurile societății adulte: cuplurile de adolescenți funcționează ca proto-familii de procreare, iar sistemul școlar dobândește caracteristicile unui proto-sistem ocupațional.

*

Socializarea nu se încheie aici, în adolescență, ci continuă pe întreg parcursul vieții, existând tranziții de realizat, crize de depășit. Tânărul are libertatea de a crea legături sexuale sau maritale, relații profesionale, libertate care implică „condamnarea la responsabilitate” despre care vorbește Sartre. Din păcate, suntem zguduiți de această condamnare la libertatea alegerii în raport cu propria viață uneori prea târziu. E condamnare, pentru că suntem singuri și nu avem nici o scuză în fața conștiinței noastre în privința alegrilor pe care le facem, deși nu deținem toate datele necesare unor astfel de alegeri în cunoștință de cauză. Așa se face că uneori alegerile nu sunt dintre cele mai fericite. Crizei adolescenței îi poate urma, peste ani, criza vârstei de mijloc, generată de sentimentul irosirii și conștiința irepetabilității clipei. Căderea în această conștiință a temporalității ființării noastre poate repune în discuție opțiunile anterioare, valorile și fundamentele acestora. Uneori o putem lua de la capăt, atunci când încă nu e prea târziu. Dar târziul vine întotdeauna prea devreme; mult prea devreme. Vârsta pensionării răstoarnă canoanele unei existențe de o viață de om. Acomodarea la inutilitate și disprețul social pot fi destul de dureroase. Și mai dureros este orizontul morții, ca punct final al unei existenței. Despre stadiile procesului comprimat de socializare și adaptare la iminența morții vorbește Elisabeth Kübler-Ross (1987), care amintește următoarea succesiune: negarea, mânia, tocmeala, depresia și, uneori, acceptarea.

Cea mai complexă stadialitate este realizată de E. Erikson (1950), care a distins opt stadii principale ale parcursului vieții, fiecare dintre ele caracterizându-se printr-o situație de „criză psihosocială”, în care persoana se va situa în apropierea uneia dintre valorile dominante (încredere – neîncredere, autonomie – rușine, inițiativă – vinovăție, hărnicie – inferioritate etc.), în raport cu experiența particulară de viață. Pentru primele patru stadii un rol important în criza psihosocială îl au familia și școala. Stadiul al cincilea, care desemnează adolescența („vârsta metafizică”), este considerat crucial pentru cristalizarea identității de sine.

Redăm aceste stadii în următorul tabel:

Tabelul nr. 5. Stadiile de dezvoltare psiho-socială după Erikson

(prelucrare după Grecu; Rădulescu, 2003, pp. 166 – 167)

Aceste stadii și caracteristicile asociate lor trebuie privite în relativitatea și convenționalitatea lor, dezvoltarea personalității fiind un proces continuu și singular.

2. Funcțiile socializatoare ale familiei contemporane

Familia este factorul primordial al formării și socializării copilului, reprezentând în viziunea structural-funcționalistă „cureaua de transmisie a normelor culturale din generație în generație” (Merton). Socializarea primară este decisivă pentru viitoarea personalitate a copilului, oferind matricea în interiorul căreia se vor structura cele mai importante trăsături morale și caracteriale, care îl vor marca ireversibil pentru întreaga viață. Intuiția simțului comun vorbește de „cei șapte ani de acasă”. Rezistența socializării în familie derivă din faptul că acțiunea ei se desfășoară într-un cadru informal, în care suportul afectiv joacă rolul primordial. Aceasta face ca structurile dobândite în familie să fie fundamentul tuturor celorlalte influențe. Celelalte influențele socializatoare se vor plia pe schemele socializării primare. Socializarea secundară nu va avea eficiența și profunzimea celei primare, copilul rămânând timp îndelungat prizonierul lumii definite de către părinți. De aici și importanța socializării primare, căci orice disfuncție a familiei este susceptibilă să inducă tulburări în personalitatea copilului.

Majoritatea cercetătorilor identifică două funcții fundamentale ale educației familiale:

cea de producere a personalității sociale și

cea de transmitere intergenerațională a modelelor culturale și a statutelor sociale.

Cele două funcții nu pot fi decât artificial disociate, distincția lor vizând mai mult referentul, pentru prima accentul căzând pe individ (personalitate), iar pentru cea de a doua, pe societate (reproducere culturală). În realitatea lor concretă, cele două funcții se presupun reciproc, personalitatea socială presupunând achizițiile culturale, iar aceste achiziții asigură reproducția culturală.

În ordine cronologică, funcția elementară a familiei este cea de factor al securității, oferind copilului sentimentul siguranței, care îi permite construcția echilibrată a personalității. Securitatea presupune:

– satisfacerea trebuințelor elementare;

– coerența și stabilitatea cadrului de dezvoltare;

– protecția împotriva factorilor externi;

– asigurarea sentimentul de a fi acceptat necondiționat ca membru al familiei;

– prezența iubirii părintești;

– consolidarea sentimentului unei personalități distincte, cu posibilitatea opțiunii între anumite limite ale libertății.

O personalitate puternică și echilibrată a copilului se pare că este rodul acceptării lui necondiționate de către părinți (Neamțu, C., 2003, p. 66). Aceasta mediază, la rândul ei, conștiința de sine a copilului. Cercetările evidențiază faptul că majoritatea copiilor cu perturbări emoționale și conduite deviante au primit din partea părinților o acceptare condiționată, de bună purtare sau de performanță, în care adulții respingeau anumite aspecte ale personalității lor. Aspectele criticate ale personalității vor fi ulterior negate de copil și proiectate asupra altor persoane sau exprimate în moduri inacceptabile. O mamă care acceptă necondiționat personalitatea copilului va fi mai capabilă să îl învețe pe acesta să tolereze frustrarea, ostilitatea sau aspectele negative ale personalității sale. Pierderea acceptării de către mamă determină încercări de stabilirea a relației cu alt adult, iar eșecul, de cele mai multe ori inevitabil, va genera restaurarea sentimentului de frustrare și neîncredere în alții, dar și în sine.

Desigur, conținutul socializării primare nu se reduce doar la dimensiunea afectivă; am putea spune că dimensiunea afectivă este mediul socializării în această perioadă a copilăriei, dar educația familială presupune și dimensiunea normativă. Acceptarea necondiționată nu înseamnă tolerarea comportamentelor negative ale copilului. Controlul impulsivității, respectul pentru celălalt, disciplina, și asumarea de responsabilități sunt dimensiuni vitale, în raport cu care educația parentală este răspunzătoare. Alături de aceste dimensiuni, socialiyarea în familie presupune și o dimensiune cognitivă. Explicit sau implicit, familia reprezintă filtrul hermeneutic prin care copilul își apropie lumea făcând-o o lume a sa. Părinții, în calitatea lor de primi adulți semnificativi, exercită direct și indirect influențe educațional formative, oferind primele modele de identificare într-un anumit climat afectiv. Atât educația directă, cât și modelele și climatul, au rol important în maturizarea copilului.

Kari Killen (1998) identifică șapte funcții parentale pe care părinții le exercită diferențiat, în raport cu abilitățile lor:

abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului;

abilitatea de a oferi copilului experiențe noi, de a-l stimula cognitiv și afectiv;

abilitatea de a avea o relație empatică cu copilul;

abilitatea de a-și înfrâna propriile frustrări și porniri agresive fără a le răsfrânge asupra copilului;

capacitatea de a avea așteptări realiste față de copil;

capacitatea de a percepe copilul în mod realist;

abilitatea de a răsplăti și de a valoriza copilul.

Văzută dinspre societate, familia este cea care transmite valorile și atitudinile specifice unui anumit model cultural. Valorile educative au o dimensiune cognitiv – evaluativă (ce e „bine” și ce e „rău”), o dimensiune afectivă, implicând un atașament diferențiat în raport cu diversele valori, și o dimensiune pragmatică sau comportamentală, constituindu-se într-un ghid pentru acțiune. Seturile valorice pe care familiile le transmit sunt dependente de structura socială, de apartenența socio-profesională, de nivelul de instrucție, de mediul de rezidență și de alți factori.

Numeroase studii de sociologie a educației (enumerate de Stănciulescu, 1997, p. 61) argumentează teza conform căreia părinții aparținând unor categorii socio-economice diferite transmit copiilor valori diferite. Dacă în clasele mijlocii și superioare sunt valorizate superior autonomia și stăpânirea de sine, imaginația și creativitatea, în clasele de jos accentul este pus pe ordine și curățenie, obediență și respect al vârstei. La fel se prezintă lucrurile și în raport cu profesiile părinților: că cât statutul ocupațional este mai înalt, cu atât este mai apreciată autonomia copilului; cu cât statutul este mai scăzut, cu atât mai mare este accentul pus pe conformitate și obediență. Constatările inductive ale sociologilor nu constituie o noutate ideatică, dimpotrivă, teza susținută de ei o regăsim în filosofie încă de la sofiștii greci, care făceau distincție între morala celor mulți și morala stăpânilor și până la Nietzsche, cu distincția între „morala sclavilor” și „morala aristocrată”. Valorile celor două morale sunt mijloacele specifice de conservare a existenței. Desigur că această dependență a valorilor educative de statutul socio-economic are relevanță statistică, dar nu trebuie absolutizată, intervenind cumulat o multitudine de alți factori.

Vom discuta în cele ce urmează câteva dintre variabilele familiale cu implicații semnificative în evoluția copilului și tânărului.

3. Tipul familiei

O bună perioadă de timp, studiile privind eficiența socializării, performanța sau eșecul școlar al copilului, comportamentul conformist sau delincvent, se structurau pe distincția tranșantă dintre familia organizată și cea dezorganizată. Dinamica familiei contemporane, marcată de diminuarea natalității, multiplicarea coabitărilor, creșterea numărului de copii născuți în afara familiei, explozia ratei divorțialității (Stănciulescu, 1997, pp. 137 și urm.), a repus în discuție disjuncția tradițională, argumentând ideea că ceea ce este important pentru dezvoltarea copilului nu este atât forma sau tipul familiei („organizată” sau „dezorganizată”), cât funcționalitatea acesteia, atmosfera sau climatul ei. Este și motivul pentru care conceptul de familie „dezorganizată” tinde să fie înlocuit cu cel de familie monoparentală, pentru a sublinia existența relației parentale independent de relația conjugală.

Climatul familial este conceptul de maximă generalitate ce caracterizează atmosfera sau cadrul general de relaționare interpersonală, putând fi surprins prin intermediul mai multor indicatori, cum sunt:

modul de raportare interpersonală a părinților (apropiere, dragoste, înțelegere și sprijin reciproc, complementaritate de sarcini, comunicare, respect, acord în legătură cu problemele majore, sau dimpotrivă);

sistemul atitudinilor parentale în raport cu valorile prețuite;

dinamica și modul de soluționare a stărilor tensionale sau a conflictelor;

modul în care este perceput și tratat copilul;

modalitățile de manifestare a autorității părintești (unitar sau diferențiat);

gradul de acceptare și tolerare a comportamentelor variate ale copilului;

modul de aplicare a sancțiunilor și recompenselor;

gradul de deschidere și sinceritate a copilului în raport cu părinții;

satisfacția resimțită de fiecare membru pentru viața de familie.

Studiile recente argumentează importanța deosebită pe care o are climatul familial pentru dezvoltarea copilului, climatele tensionale, conflictuale contribuind în mod semnificativ la geneza conduitelor deviante ale copiilor.

Concluziile unei meta-analize a peste 50 de studii privind relația dintre dezorganizarea familiei și delincvență (rezumate de C. Neamțu 2003, p. 67), arată că:

– prevalența delincvenței în familiile dezorganizate este cu 10–15% mai mare decât în familiile organizate;

– corelația dintre familia dezorganizată și delincvența juvenilă este mai puternică pentru formele minore de abateri și mai slabă pentru formele grave de comportament infracțional;

– asocierea cu delincvența este mai puternică în cazul familiilor dezorganizate prin divorț sau separare, comparativ cu cele dezorganizate prin deces;

– nu există o diferență semnificativă între impactul dezorganizării familiei asupra fetelor și, respectiv, asupra băieților;

– nu s-a scos în evidență rolul vârstei la care survine dezorganizarea familiei asupra delincvenței juvenile;

– nu există o evidență asupra rolului părinților vitregi în delincvența juvenilă.

Fără a intra în distincții tipologice complexe asupra familiei și particularităților sale, vom lua în discuție în acest paragraf câteva variabilele precum coeziunea, adaptabilitatea, flexibilitatea, talia și tipul de autoritate exercitat, variabile considerate a fi factori cheie în socializarea copilului. În raport cu fiecare dintre aceste variabile se pot realiza tipologii diverse, asupra cărora, din considerente legate de concizie, nu ne propunem să vorbim aici.

Coeziunea este una dintre cele mai importante caracteristici ale familiei privite ca microgrup social. Coeziunea exprimă măsura în care membrii familiei sunt dispuși să renunțe la o parte din gratificațiile, opiniile și conduitele individuale în favoarea familiei ca întreg. O serie de studii psihosociologice evidențiază existența unei corelații între incidența conduitelor delincvente și nivelul scăzut al coeziunii familiale. Manifestă prin intensitatea legăturii emoționale dintre membrii familiei, coeziunea familială poate fi măsurată prin diverse variabile: angajare emoțională, independență, frontiere, timp, spațiu, prieteni, luarea deciziilor, interese, loisir.

În familiile cu o coeziune scăzută, partenerii cuplului au o conduită centrată pe nevoile și aspirațiile personale, petrec cea mai mare parte a timpului în afara familiei și nu participă decât rareori la activități comune; în aceste condiții, întâlnirile membrilor se transformă deseori în teatrul unor tensiuni și conflicte. Coeziunea familiei este indicată și de o altă caracteristică a grupului familial pe care o putem numi identitatea familială. Identitatea familială este rodul sedimentării inconștiente a rolurilor, modelelor și exigențelor explicite, a atmosferei ce se respiră în interiorul familiei. Indicatori identității sunt similitudinea atitudinii generale a membrilor ei față de viață (familii harnice, generoase, modeste, leneșe, arogante) și dispoziția de fond ce caracterizează familia (stenice, agresive etc). Copilul este întotdeauna un mediu de rezonanță al familiei, chip și asemănare a ei.

Capacitatea de autoreglare, sau adaptabilitatea, este definită prin măsura în care sistemul familial se poare restructura, schimbând structurile de roluri, de putere și reguli, ca răspuns la un stres emoțional generat de o disfuncție în raport cu obișnuințele funcționale ale sistemului, în scopul menținerii integrității și identității sale. O astfel de situație ce necesită adaptabilitate poate fi generată de apariția primului copil. Nașterea primului copil poate constitui momentul unor schimbări esențiale în relația de cuplu, schimbări ce solicită autoreglări. Prin apariția copilului, relația afectivă diadică (soț-soție) se transformă în triadă (soție-copil-soț), constituindu-se noi relații diadice (mamă-copil, tată-copil). Cercetările în acest domeniu relevă faptul că dacă în familiile fără copii soțul are o autoritate mai mare decât soția, după apariția copilului, soția participă într-o măsură mai mare la luarea deciziilor, iar soțul preia unele dintre activitățile menajere ce reveneau anterior soției. Studiile evidențiază faptul că implicarea soțului în diferite sarcini educative corelează pozitiv cu nivelul studiilor acestuia.

Dacă pentru schimbările generate de apariția copilului soții sunt oarecum pregătiți și adaptarea se realizează mai ușor, modificările neanticipate în funcționalitatea familiei pot genera adevărate șocuri. Disfuncțiile familiei legate de starea socio-economică (șomaj, spațiu de locuit, sărăcie), sau de ritmul trepidant al existenței (angajarea în activitățile legate de serviciu și timpul redus de comunicare și activitate comună), precum și altele, ce țin de particularitățile de personalitate ale membrilor își pun amprenta asupra relațiilor dintre părinți și dintre aceștia și copii.

Adaptabilitatea unei familii este caracterizată prin următoarele variabile: disciplină, control, posibilități de afirmare a sinelui, stil de negociere, complementaritate de roluri, reguli relaționale și mecanisme de autoreglare. Incapacitatea de autoreglare duce la tensiuni și, în ultimă instanță, la destrămarea cuplului. Separarea părinților are implicații și asupra copiilor, amploarea acestora fiind condiționată de vârsta copilului și de posibilitățile ulterioare de susținere. Absența posibilității de identificare, autoculpabilizarea, anxietatea, sunt doar câteva dintre consecințele separării, cu urmări majore în devenirea copilului. Studiile asupra familiei monoparentale conchid asupra faptului că „probabilitatea de a identifica nașteri ilegitime, abandonuri ale copiilor, retard în dezvoltarea psiho-afectivă asupra acestora din urmă, tulburările de comportament, abandon/eșec școlar ori chiar delincvență este mai mare în această categorie de populație” (Stănciulescu, pp. 140-141). Cu toate acestea, o serie de cercetări din ultima perioadă demonstrează că pentru dezvoltarea psihosocială normală a copilului, tipul de interacțiune familială și comportamentul fiecărui membru al familiei contează mai mult decât prezența sau absența unuia dintre părinți, deci structura completă sau incompletă a familiei. Dezacordul marital poate fi mult mai nociv pentru copil decât separarea părinților; unele cercetători consideră că cu cât este mai mare gradul de dezacord marital, cu atât este mai mare probabilitatea ca băieții între cinci și zece ani să sufere de tulburări comportamentale.

O altă caracteristică a familiei, aflată în relație cu autoreglarea, este flexibilitatea ei în diversele etape ale dinamicii sale: trecerea de la familie fără copii, când întreaga afectivitate este absorbită în relația de cuplu, la situația în care apare copilul, ce preia o parte din afectivitatea reciprocă a soților; trecerea de la statutul de părinte de preșcolar la cel de părinte de copil școlar și de aici la cel de părinte de student, urmată de părăsirea familiei de către copil, momente ce presupun restructurări și redefiniri atât ale eu-lui individual cât și ale celui familial.

Talia familiei și poziția copilului în seria fraternă are implicații asupra constituirii eu-lui social al copilului. Numeroase studii au abordat problema specifică a copilului unic, demonstrând vulnerabilitatea sa psihologică; copilul unic are o probabilitate mai mare să creeze situații problematice, deoarece el polarizează afectivitatea adulților și va fi superprotejat. Nucleu al familiei, copilul unic se poate considera, adesea, centrul lumii. De obicei, el poate obține succese școlare și apoi profesionale, dar este inabil în relațiile umane. Trăind într-un mediu lipsit de diversitate relațională și de dimensiunea rivalitate – solidaritate, va fi mai dependent de adulți și mai puțin realist comparativ cu copilul care provine dintr-o familie numeroasă. Pe de altă parte, copiii mai mari în seria fraternă pot deveni modele de identificare, având șanse crescute să devină mai echilibrați și mai responsabili, datorită relațiilor umane mai bogate, mai variate, cunosc experiența rivalității și a competiției, dar și pe cea a raporturilor de cooperare-solidaritate. În absența unor astfel de experiențe, insatisfacțiile generate de eșecuri îi generează frustrări cărora nu este obișnuit să le facă față și îl determină să reacționeze discordant, nu rareori prin conduite de tip predelincvent, prin violență, fugă de acasă, furturi.

Psihosociologii afirmă că relația fraternă are un rol important în dezvoltarea personalității, contribuind la formarea unor structuri atitudinal-relaționale ce intervin ulterior în adaptarea în mediul social, școlar, familial. În funcție de atitudinile și valorile părinților, relația familială poate genera sentimente de afecțiune reciprocă, atașament și solidaritate durabilă între frați, dar poate antrena și rivalitate și gelozie, competiție și conflict.

Rivalitatea fraternă se constituie inițial în raport cu mama, atunci când apare în familie un frate nou, care declanșează reacția de gelozie a primului născut. Dacă părinții, mama în special, nu îl ignoră, ci îl valorizează în continuare pe primul născut, îi încredințează mici sarcini de supraveghere, de educare a frățiorului, rivalitatea se va manifesta numai în legătură cu monopolul atenției părinților, concurență ce se va ilustra ca punere în valoare prin conduite compensatorii, care vor avea o contribuție importantă în adaptarea la mediul competitiv. Compararea cu fratele mai vârstnic din familie catalizează procesul de autocunoaștere și accelerează maturizarea afectivă. Studii recente (Stănciulescu, 1997) arată că primul născut pare mai dispus să accepte modelul parental de identificare și să împlinească dorințele părinților, explicația fiind aceea că primilor născuți li se acordă o atenție mai mare (în absența concurenței celorlalți), iar părinții, fiind mai tineri, sunt mai disponibili (primul născut, intervenind foarte curând după căsătorie, este implicat în construcția conjugalității).

Sentimentul de frustrare generat de apariția unui frățior se atenuează pe măsură ce seria fraternă se lărgește. Al doilea născut beneficiază de experiența fratelui mai mare, dar se simte frustrat de lipsa de putere, de statutul de subordonat pe care îl are în raport cu acesta. Mijlociul din familie are poziția în care conflictele dintre identificări ating apogeul, deoarece el nu poate deveni nici cel mai mare și mai puternic, nici cel mai mic pentru a se bucura de centrul atenției. Ultimul născut pare avantajat de faptul că monopolizează atenția și afecțiunea tuturor membrilor familiei.

Dificultăți sunt însă și în cazul unei familii prea numeroase. Deși solidaritatea fraternă poate fi un factor de succes în integrarea școlară și socială, cercetările din acest domeniu arată că în familiile numeroase legătura copilului cu părinții tinde să slăbească, părinții fiind substituiți, în mare parte din sarcinile lor, de către frați. Climatul educativ în astfel de familii este expus riscului de a cunoaște două extreme: una a atmosferei cvasimilitare (Diaconu, 2004, 148), familie organizată dar cu puțină afecțiune, sau a climatului anarhic, ce scapă controlului părinților prea ocupați pentru a mai putea face față solicitărilor de părinte.

Părinții cu mai mulți copii au dificultăți mai mari în disciplinarea și supravegherea copiilor comparativ cu familiile restrânse; unii părinți au obiceiul de a-i delega pe copiii mai mari să se ocupe de disciplinarea și educarea fraților mai mici, sarcină pe care aceștia nu sunt pregătiți să o realizeze eficient. Între frați au loc procese concurențiale, se fac și se desfac alianțe, unii dintre ei având statutul de marginalizați, simțindu-se părăsiți, excluși. Studiile pe această problemă atestă faptul că familiile numeroase corelează cu delincvența juvenilă mai puternic decât familiile restrânse. Explicațiile acestui fenomen trimit nu doar la eficiența disciplinei familiale, ci și la riscul sărăciei și alegerea mijloacelor ilegitime de supraviețuire. Sărăcia cronică a familiei este unul dintre factorii cei mai importanți în amplificarea fenomenului delincvenței juvenile. Cele mai mari costuri ale reformei au fost plătite de familiile cu mai mulți copii. Confruntați cu dificultăți economice numeroși părinți își neglijează copiii, căutând loc de muncă sau muncind în orare neregulate, se refugiază în alcool, demisionând din familie, sau se angajează în activități delincvente. Tensiunile intrafamiliale cresc și atmosfera familiei degenerează în agresivitate și violență. Sărăcia a determinat o creștere dramatică a numărului de pruncucideri și de copii abandonați. Din aceste familii sărace provin și marea majoritate a copiilor străzii, care constituie, conform statisticilor Poliție, jumătate din numărul copiilor delincvenți. De aici rezultă că sărăcia este, indirect, un indicator relevant al delincvenței juvenile.

4. Tipul de disciplină parentală

Integrarea socială a copilului este condiționată de dobândirea conduitei civilizate în grup, de interiorizarea valorilor de întrajutorare, cooperare, solidaritate. În toate acestea, modelul de comportament oferit de părinte este esențial.

Tipurile de disciplină parentală – permisiv, autoritar, indiferent – circumscriu atitudinea părinților față de copii. Psihanaliștii arată că această atitudinea față de copii este determinată de o multitudine de sentimente inconștiente: prin copii, părinții pot retrăi anumite conflicte nerezolvate ale propriei lor copilării, sau vor să se realizeze compensatoriu prin ei, având, nu de puține ori, sentimentul că și-au ratat viața, dar că o pot recupera substitutiv, prin intermediul copiilor.

Când educă majoritatea părinților reacționează într-o manieră emoțională, simțindu-se ofensați atunci când copilul nu ascultă de regulile impuse și acționează în funcție de propriile sale pulsiuni și dorințe. Principala dificultate a părinților în acțiunea de disciplinare a copilului provine din faptul că ei uită că acțiunile copilului se supun altor legi decât cele ale adulților, fiind guvernate mai ales de principiul plăcerii. În general, adulții reacționează în fața manifestărilor pulsionale ale copilului în două moduri:

– le reprimă cu o mare severitate, considerându-le maladive sau semn de răutate; acționând compulsiv impun copilului frustrări inutile, rezultatul acestor măsuri fiind o dezvoltare într-o manieră patologică, caracterizată de paralizia vieții afective în domeniul social și sexual, cu dificultăți ale afirmării de sine;

– tolerează sau nu supraveghează acest gen de manifestări, caz în care ele se vor dezvolta; în absența cenzurilor necesare, pretențiile vor deveni insuportabile.

Reacțiile extreme – autoritarismul, permisivitatea necritică și indiferența – ca stiluri de disciplină parentală, sunt indicatori importanți ai predicției eșecului școlar și, în corelație, ai delincvenței juvenile. Copilul va putea deveni responsabil și integrat social eficient numai dacă părinții echilibrează cele două tendințe. Experimente numeroase confirmă aceste teze. Spre exemplu, psihologul francez N. Dubois (1987, apud Monteil, op. cit., pp. 136–137) cere copiilor să aleagă între două explicații posibile ale unei conduite generoase (împrumutul jucăriei preferate): „Au făcut-o pentru că părinții lor vor să-i facă să-și împrumute lucrurile sau pentru că le place să facă mici bucurii colegilor?” Copilul cu educație autoritară va alege primul răspuns, iar cel crescut în mod liberal va opta pentru a doua variantă. Educația autoritară produce o determinare exterioară, fără durabilitate în timp, iar educația liberală favorizează interiorizarea interdicției, făcând din ea o valoare proprie, cu sentimentul autodeterminării: „Îmi face plăcere”. Prin urmare, practicile parentale permisive favorizează dobândirea normei de internalitate, cea mai profitabilă condiție pentru copil dovedindu-se a fi cea a echilibrului dintre autoritate și toleranță, între susținere parentală, încurajare, recompensă și exigență în controlul conduitei.

Cu toate schimbările legate de emanciparea femeii și de dinamica familiei contemporane, studiile de sociologia educației evidențiază predominanța feminină și rolul secundar al tatălui în educația copiilor. Dacă tații comunică mai puțin cu copiii, carențele acestei comunicări sunt, de regulă, compensate de o mai intensă comunicare cu mama. Mamele copiilor cu bună integrare practică un stil educativ caracterizat prin orientarea și ghidarea copiilor în sarcini de explorare sau rezolvare de probleme, prin ajutor în evaluarea acțiunilor și consecințelor, prin aport informațional și feed-back. Mamele copiilor inadaptați dirijează acțiunile acestora, sunt autoritare, anxioase, formulează ele însele soluțiile și nu oferă posibilități de opțiune copiilor.

Conform unor cercetări recente (J.-P. Pourtois; H. Desmet, 1991), un stil educativ favorabil îl are mama care:

– adaptează exigențele la posibilitățile copilului;

– facilitează învățarea atunci când copilul se confruntă cu dificultăți;

– exprimă puține sentimente de anxietate, în special în fața eșecului;

– stimulează gândirea copilului;

– recompensează;

– arată rareori stări ostile față de copil;

– manifestă stimă față de copil;

– pretinde și oferă justificări;

– lasă inițiativa copilului în învățare;

– furnizează copilului standarde de performanță;

– oferă puține feed-back-uri corective.

Evaluând diferite caracteristici ale mamei (Q.I., trăsături de personalitate, stil educativ), J.-P. Pourtois afirmă că familia (mama) este responsabilă direct de 70,63% din variația în dezvoltarea intelectuală a copilului de 7 ani și de 13,63% din variația achizițiilor școlare; impactul asupra performanțelor școlare este mult mai mare, căci el se exercită și indirect (cf. Stănciulescu, 1997, p. 105 – 106). Pentru eficiența educației se cere acordul și consecvența ambilor părinți, dezacordurilor între stilurile educative parentale ducând spre eșecul școlar.

Cercetările din domeniul delincvenței juvenile evidențiază faptul că fenomenul inadaptării se corelează cu nivelul scăzut al așteptărilor familiale, cu forme brutale, violente de manifestare a autorității față de copil. Mamele copiilor delincvenți manifestă mai frecvent atitudini de ostilitate sau de respingere față de copil. În condiții de insecuritate emoțională copiii au mai puțină încredere în sine decât ceilalți, au dificultăți în a-și face prieteni, se simt incapabili de a face față solicitărilor mediului, pe care îl percep drept ostil. Teoria atașamentului elaborată de Bowlby (1951) argumentează teza conform căreia afectivitatea constituie forța care determină natura vieții individuale. Dragostea mamei este, pentru Bowlby, la fel de importantă pentru sănătatea mentală, ca vitaminele și proteinele pentru sănătatea fizică. Separarea de mamă în primii cinci ani dezvoltă un potențial caracter delincvent, deoarece privarea de afectivitate duce la tulburări emoționale ireversibile. Copilul devine anxios, nesigur, ostil, furios și își va canaliza aceste emoții împotriva celorlalți. Impactul deprivării emoționale asupra copilului este susținut și prin analiza orfelinatelor din România, concluziile acestor cercetări susținând că:

– afecțiunea maternă este importantă pentru sănătatea mintală;

– deprivarea afectivă este sursă de „infecție socială”;

– deprivarea maternă precoce duce la dezvoltarea psihopatiei și a caracterului instabil.

Deprivarea afectivă și carența afectivă cronică sunt responsabile de „sindromul dezorganizării structurale”, manifestat prin apariția de tulburări în aproape toate sectoarele dezvoltării psihice, retard psihosomatic, apatie sau instabilitate psihomotrice, comportamente fără conținut, repetitive, stereotipe, retard în dezvoltarea conștiinței de sine și în dezvoltarea identității sexuale. Totuși, relația afecțiune-reușită școlară nu este mecanică, afecțiunea maternă conducând mai degrabă la insuccese, atunci când este dublată de o permisivitate necritică în raport cu conduita școlară a elevului, importantă fiind constituirea motivației interioare pentru conduita socialmente dezirabilă și pentru succesul școlar, pe fundamentul afectiv. Părinții afectuoși și autoritari în același timp au în general copii mai bine socializați moral, dar mai puțin independenți și creativi, decât cei afectuoși dar mai puțin autoritari.

Dacă accentul în analizele psihologice cade pe relația mamă – copil, nu trebuie să ignorăm atitudinea tatălui față de copil. Atitudinea autoritară a tatălui (tatăl autoritar în tipologia lui R. Vincent, 1972), care are o personalitate puternică, exigentă, ce pretinde ascultare, generează copii timizi, inhibați sau rebeli și autoritari, la rândul lor, în timp ce tatăl tiran, în realitate o ființă slabă, care operează compensatoriu, generează inhibiție și frică, instabilitate și dezechilibru afectiv.

Printre cauzele evoluției nevrotice Erich Fromm (1995) indică mama iubitoare, dar prea indulgentă sau dominatoare și tatăl slab sau lipsit de interes pentru copil, care rămâne fixat de un atașament matern, căutând „mame” în toți cei din jur, lipsindu-i trăsăturile paterne, disciplina, independența, puterea de a fi propriul stăpân. Nevroza obsesională, conchide Fromm, se dezvoltă mai mult pe baza unui atașament unilateral față de tată, iar isteria, alcoolismul, lipsa de realism, incapacitatea de afirmare sau stările depresive derivă din centrarea pe mamă.

Sintetizând o bogată literatură de specialitate produsă de psihologi, sociologi, antropologi și alți specialiști, Petru Iluț (2005, pp. 213–215) enumeră ca principii orientative în educația copiilor următoarele:

– respectul reciproc părinți-copii, în asigurarea căruia rolul conducător revine părinților, care îmbină blândețea, căldura și drăgălășenia cu fermitatea;

– constanță și claritate în atitudini și preocuparea de a-i învăța pe copii importanța consecințelor logice ale acțiunii prin aplicarea regulii celor trei R: soluție Relațională, care să implice Respectul și nu umilința și care să fie Rezonabilă, având scopul de a învăța din ea și nu de a produce suferință;

– comunicare deschisă presupunând ascultarea activă a celor spuse de copil și încercarea de a înțelege mesajul real pe care dorește să-l comunice, pentru a lua decizia cuvenită;

– fără pedepse fizice, care, chiar dacă rezolvă pe termen scurt un comportament nedorit, au consecințe negative pe termen mediu și lung, atât pentru copii (generând resentimente, mânie, frică, ură), cât și pentru părinți, care se simt ulterior vinovați, confuzi, necăjiți, suferind alături de copii; pedepsele fizice induc un comportament violent, care se va reproduce și în viața adultă. De la violentarea copiilor mulți părinți trec imediat la tandrețe, intrându-se într-un stil de atașament ambivalent-anxios, care suplimentează efectele negative asupra copiilor. În locul pedepselor fizice ar trebui practicate alte principii ale modificării comportamentului, cum ar fi retragerea gratificațiilor pentru un timp.

Pedeapsa fizică, chiar și atunci când este mai mult simbolică, este tot mai mult criticată de către adepții liberalismului educațional.

5. Maltratarea și consecințele ei

Maltratarea este definită ca „expunere de către părinți a copiilor la comportamente abuzive din punct de vedere fizic, sexual, emoțional, sau neglijarea lor astfel încât sănătatea fizică, emoțională și dezvoltarea le sunt periclitate” ( K. Killen, 1998, p.15).

Din perspectiva consecințelor actului, este util să distingem între:

maltratarea de criză, care poate apărea în familiile cu o funcționare normală, dar care, confruntate cu o anumită situație de stres, îi determină pe părinți să reacționeze violent față de copii (dacă asemenea situații sunt rare, impactul asupra copiilor poate fi redus);

maltratarea transgenerațională, specifică familiilor a căror mod de viață este haotic, iar relațiile dintre părinți și copii sunt dezorganizate, fără o distribuție clară și stabilă a rol-statusurilor, situație în care abuzul este interiorizat, naturalizat, perceput ca modalitate oarecum normală de relaționare și reprodus ulterior cu diverse prilejuri.

Specialiștii problemei consideră că maltratarea este rezultatul interacțiunii a patru categorii de factori stresori (Killen, apud C. Neamțu, 2003, p.76):

– factori de stres exteriori familiei (sărăcia, frustrarea materială, șomajul, insecuritatea socială prelungită, izolarea socială sau marginalizarea);

– factori maritali sau familiali (balanța motivațional-afectivă, aptitudinile maritale, creativitatea conjugală, cunoașterea și comunicarea în cuplu);

– caracteristici individuale de personalitate ale părinților (maturitate și stabilitate afectivă, empatie, afectivitate, autocontrol);

– caracteristici ale copilului.

Combinarea acestor elemente ce țin de statusul social al familiei (sărăcia și insecuritatea socială), de caracteristicile familiei (climatul familial) cu caracteristicile fiecărui membru se constituie în factori de risc asupra copilului. Figura următoare sintetizează acești factori de risc de abuz asupra copilului:

Figura nr. 7. Modelul integrativ al răului tratament al copilului

(Brehm, apud Iluț, 2004, p.133)

Conceptul de maltratare include trei forme: abuzul fizic, abuzul sexual și neglijarea. Efectele abuzului fizic depind de vârsta, intensitatea, frecvența și percepția lui ca legitim sau ilegitim de către copil. Pedeapsa corporală poate duce la sechele fizice, iar în plan psihic generează spaimă, anxietate, constituirea unei imagini de sine deformate și strategii de supraviețuire prin retragerea în lumea interioară sau prin agresarea compensatorie a altor copii. Cu efecte psihice asemănătoare, uneori mai grave sub aspect psihic, se soldează și violența verbală și atitudinală, chiar dacă nu implică lovire: iritarea și cicăleala, dezaprobarea permanentă, țipetele, amenințarea și înjosirea sau umilirea copilului.

Există un adevărat cerc vicios al violenței: cu cât violența este utilizată mai des, cu atât ea se devalorizează și părintele este tentat să fie și mai violent. Pe de altă parte, violența întreține și perpetuează violența, astfel încât agresivitatea părintelui se transmite asupra copilului, iar agresivitatea copilului este unul dintre cei mai puternici predictori ai violenței adulte. Copiii agresivi trăiesc în familii agresive, în care se folosește pe scară largă pedeapsa fizică și violența verbală.

Printre cele mai importante caracteristici ale părinților care-și abuzează copiii P. Iluț (2004) enumeră:

Provin dintr-un mediu în care s-a practicat violența.

Consideră că cea mai eficientă metodă de educație e pedeapsa corporală.

În familie se practică violența între soți, bărbatul impunându-și astfel „autoritatea”.

În raporturile cu copiii se practică un stil confuz, contradictoriu, derutant (ambivalent/anxios), au așteptări nerealiste de la ei, prin succesele copiilor vor să-și satisfacă orgolii și nevoi personale.

Nu sunt îngrijorați de rănile fizice și psihice produse copiilor („așa cresc mari!”).

Numeroasele studii longitudinale, care au urmărit biografiile unor persoane începând de la vârsta de cinci ani pe perioade de zeci de ani, ajung invariabil la concluzia că abuzurile comise de părinți asupra propriilor copii, severitatea și duritatea pedepselor, gradul de nervozitate a părinților și dizarmonia cuplului sunt printre cei mai reprezentativi predictori ai carierei delincvente.

După cercetători ai domeniului ( cf. Grecu; Rădulescu, 2003, p.209), principalii indicatori care arată prezența unui mediu familial caracterizat de violență ar fi următorii:

conduite agresive ale copilului;

izolare, pasivitate, emotivitate;

dificultăți școlare: performanțe scăzute, absenteism, indisciplină;

inversarea rolului: copilul tutelează adultul:

tulburări nocturne: insomnii, coșmaruri, poluții, agitație în timpul somnului;

dureri somatice (de cap, stomac, guturai cronic, alergii);

comportament autodistructiv, înclinat spre accidente;

vătămări inexplicabile sau incompatibile cu istoria accidentului;

teamă de contactul fizic inițiat de părinți sau alți adulți;

plânset disperat sau absența plânsului;

urmărirea siguranței, stare de alertă permanentă;

căutare permanentă a hranei, avantajelor, serviciilor;

conduite evazioniste și deviante persistente (vagabondaj, abuz de alcool, droguri, prostituție.

Abuzul sexual este considerat a fi cel mai traumatizant din punct de vedere psihologic, prin consecințele sale devastatoare asupra personalității.

Spre deosebire de abuzul fizic, ce corelează puternic cu gradul de sărăcie a familiilor, abuzul sexual se petrece în toate clasele sociale, cele mai multe victime fiind fetele, iar majoritatea autorilor sunt bărbați. Conform estimărilor, între 10 și 20% dintre copii au suferit o formă sau alta de abuz sexual, incluzând în această categorie violul, sodomia, pederastia, incestul și întreținerea de relații sexuale ilegale cu minorul. În SUA, aproximativ 13% din totalul abuzurilor față de copii sunt de natură sexuală, fetele fiind de trei ori mai expuse acestui risc decât băieții. Spre deosebire de alte forme de abuz, cel sexual nu e asociat cu rasa, etnia sau statutul socio-economic, fiind mai expuși abuzului fetele, preadolescenții (8-10 ani), copiii cu un singur părinte, copiii cu tată vitreg (cf. Iluț, 2005).

Neglijarea apare în toate situațiile în care părinții nu satisfac trebuințele fundamentale ale copilului: îngrijire, alimentație, îmbrăcăminte, confort, igienă, îngrijire medicală, supraveghere. Conform unor cercetători ( e.g. J. Bowlby, G. R. Patterson), acești copii tind să devină hoți de profesie într-o proporție mai mare decât cei abuzați, care tind să devină preponderent violenți

Abuzul emoțional este haloul tuturor formelor de maltratare, dar poate fi considerat și ca o formă deosebită de celelalte, constând în insultă, umilire, degradare, denigrare, izolare.

Efectele maltratării se cumulează, se cristalizează și stabilizează în personalități tarate. Un studiu desfășurat în SUA (Widom, C., S., 1989, apud, Grecu; Rădulescu, 2003, pp. 212-213) pe condamnații pentru infracțiuni violente, relevă corelațiile care există între diversele acte de abuz pe care aceștia le-au suferit în copilărie:

Tabelul nr. 6. Relația abuz – infracțiune

În general, deprivarea afectivă are efecte negative asupra dezvoltării cognitive, asupra însușirii limbajului și structurării capacităților de abstractizare; abuzul fizic poate determina efecte neurologice, care ating uneori regiuni ale creierului ce răspund de memorie, învățare, exprimarea emoțiilor. Copiii neglijați manifestă o mai redusă afectivitate, iar cei maltratați fizic exprimă mai mult sentimente negative, dezvoltând neîncredere în ceilalți, incapacitate de cooperare și agresivitate. Studiile arată că peste 50% dintre copiii maltratați nu frecventează școala (cf. Ionescu, 1997, pp. 30 – 37) și marea majoritate a delincvenților fac parte din această categorie. Dacă avem în vedere și faptul că peste 50% dintre părinții abuzatori provin, la rândul lor, dintre copiii maltratați, putem să ne așteptăm la reproducerea mecanismului. Copiii maltratați au toate șansele să eșueze școlar, ca tineri să devină delincvenți, iar ca adulți, părinți ce-și maltratează copiii.

*

În finalul acestui capitol, semnalăm procesul de eroziune structurală la care este expusă familia contemporană, cu demisia parțială de la funcțiile ei tradiționale, cu degradarea lentă, dar continuă, a autorității și calității performării sale, fenomene care explică în bună măsură rata de creștere a delincvenței juvenile în majoritatea statelor lumii dezvoltate; la aceste fenomene ce țin de tendințele dinamicii familiei sau cuplului postmodern se adaugă, pentru țările estice ale Europei, și în special pentru România, fenomene legate de dificultățile tranziției, sărăcia, mizeria existențială, „exodul economic” spre țările vestice, cu întreg cortegiu de consecințe nefavorabile pentru educarea și formarea tinerelor generații. Societatea, în ansamblul ei, nu a fost pregătită pentru o astfel de evoluție, iar școala, care ar putea suplini parțial funcțiile familiei, are propriile ei dificultăți și limite. Despre socializarea școlară vom discuta în capitolul următor.

V. devianța școlară și delincvența juvenilă

Structura temei:

1. Relația dintre devianța școlară și delincvența juvenilă

2. Scenariul segregar al insuccesului școlar

3. Variabile ale procesului educațional și delincvența juvenilă

4. Variabile ale vieții de grup și delincvența

5. Abandonul școlar și delincvența juvenilă

6. Diminuarea devianței școlare

1. Relația dintre devianța școlară și delincvența juvenilă

Școala, alături de familie, reprezintă un agent important al socializării tinerei generații, facilitând învățarea și interiorizarea modelelor normative recunoscute de societate. Disfuncțiile manifeste în funcționalitatea ei contribuie într-o măsură semnificativă la geneza devianței școlare și, prin aceasta, la favorizarea conduitelor delincvente în rândul copiilor și tinerilor.

Primele cercetări care au încercat să înțeleagă rolul școlii în incidența delincvenței juvenile au avut loc în Marea Britanie la sfârșitul anilor ’60 (Cf. Neamțu, 2003, pp.82–83) și au avut un design metodologic asemănător, corelând rata delincvenței juvenile din diverse școli cu aspectele organizatorice și funcționale ale respectivelor instituții educative. Concluziile unor astfel de cercetări reliefează faptul că un control mai puțin rigid în școală, cooptarea elevilor în organizarea vieții școlare, o relație mai apropiată între școală și părinți sunt factori criminoinhibitivi puternici, în timp ce politica școlară incoerentă, lipsită de fermitate și discriminatorie, sistemul de recompense subdimensionat, conducere incoerentă și ineficientă, dependența de finanțarea publică, lipsa de prestigiu a școlii sunt caracteristici ale organizării vieții școlare asociate comportamentului deviant.

Majoritatea specialiștilor în problematica delincvenței juvenile subliniază strânsa corelație dintre delincvență și nivelul pregătirii școlare, delincvenții având, de regulă, un nivel de pregătire școlară redus. Copiii inadaptați școlar intră în categoria „copiilor problemă”, ce se înscriu tendențial pe linia delincvenței. Formele inițial ușoare de devianță școlară se agravează și se cronicizează, devianța școlară putând fi un indicator semnificativ al unei evoluții spre devianța penală. „Devianța școlară, afirmă Maurice Cusson (1997, p. 448), merge mână în mână cu delincvența juvenilă, corelațiile dintre aceste două variabile fiind atât de puternice încât cu greu pot fi disociate”.

Prin devianță școlară desemnăm toate tipurile de abateri de la normele și valorile ce reglementează rol-statusul de școlar. O parte dintre ele se subsumează conceptului general de devianță, iar altele intră sub incidența comportamentului delincvent.

Devianța

Delincvența

Delincvența juvenilă

Devianța școlară

Figura 8 Relația între devianța școlară și delincvența juvenilă

Evoluțiile recente semnalează contextul anomic al educației formale, care se confruntă tot mai îngrijorător cu fenomene de inadaptare și abandon școlar. O astfel de situație este pusă de unii analiști pe seama distanței care există între cultura școlară și realitatea extrașcolară, care duce la pierderea motivației, la eșec, etichetare și marginalizare. „În această situație, consideră Cristina Neamțu (2003, p.9), elevii pot avea două tipuri de reacții: fie contestă legitimitatea, validitatea etichetei, angajându-se în conduite ofensive față de reprezentanții/simbolurile școlii, fie recurg la conduite evazioniste: fug de la școală, ori, când sunt prezenți, se refugiază în reverii compensatorii, întreținute sau nu de consumul substanțelor psihoactive, și, în cele din urmă, abandonează școala”.

Relația dintre devianța școlară și delincvența juvenilă a fost pusă în evidență de numeroase cercetări sociologice, care consideră drept constante ale comportamentului delincvent: absenteismul școlar, indiferența față de învățătură, atitudinea rebelă față de autoritățile școlare, reacțiile disproporționate și violente față de colegi, tendința de a se asocia cu elemente delincvente, utilizarea precoce și frecventă a limbajului obscen, minciunile, furturile frecvente, chiar înainte de 9 ani, preocupările sexuale precoce ș.a.

Studiile privind inadaptarea școlară confirmă forța predictivă a devianței școlare pentru conduita delincventă, subliniind existența unei puternice corelații între nivelul scăzut al instrucției și delincvența juvenilă. Deși devianța școlară este „cel mai important indicator predictiv către o carieră delincventă” (Neamțu, 2003, p. 42), nu trebuie să tragem concluzia că deviantul școlar va fi un delincvent. Ceea ce se poate afirma este faptul că toți delincvenții a fost devianți școlari, dar numeroși devianți școlari nu ajung să fie delincvenți.

Devianța școlară constituie, uneori, un mecanism de apărare a elevului în fața constrângerilor lumii adulte și, în particular, o formă de rezistență la adresa instituției școlare. Psihologul american Th. Gordon (1981, apud Neamțu, 2003) schițează următorul tablou al mecanismelor de apărare la care recurg elevii în funcție de coloratura afectivă a situațiilor școlare:

Tabelul 7. Mecanisme de apărare la care recurg elevii

Printre cele mai semnificative forme de manifestare ale devianței școlare, Cristina Neamțu (2003) analizează următoarele:

copiatul, ca formă specifică și relativ generalizată de înșelăciune manifestă în școala românească, tolerată și uneori chiar încurajată de unele cadre didactice; printre motivațiile unei astfel de conduite deviante, putem regăsi presiunea părinților în raport cu notele elevilor, revolta la adresa volumului de cunoștințe solicitat, profitabilitatea unui astfel de comportament, strategie de supraviețuire a copiilor într-un mediu marcat de dominația adulților, caracterul exterior al normei constrângătoare, presiunea examenelor, moda etc.

fuga de la școală / de acasă, conduite de tip evazionist cu un mare potențial delincvențional; cauzele pot fi legate de mediul familial conflictual, de mediul școlar perceput ca ostil, de dorința de libertate etc.

absenteismul școlar și abandonul școlar, care corelează pozitiv cu sărăcia;

violența și vandalismul, fenomene cu o escaladare spectaculoasă în ultima perioadă;

toxicomania;

suicidul.

Importanța devianței școlare și, în special, a violenței tinerilor în școală și în afara ei este subliniată de către Eliot Sorel, Președintele Asociației Internaționale de Psihiatrie Socială, care argumentează ideea că la sfârșitul secolului XX, cauza principală a morții tinerilor între 15 și 24 de ani nu este cancerul sau alte maladii, ci violența (Sorel, E., 1999). Spre aceeași idee converg și rezultatele unui studiu efectuat în 1980 pe un eșantion de 575 de profesori din Los Angeles (apud Neamțu, C., 2003, p. 239), care arată că majoritatea profesorilor apreciază că în școli vandalismul și violența nu mai pot fi controlate, iar la percheziția dulapurilor elevilor s-au găsit droguri, dinamită, cuțite, stilete, muniție, bâte și arme de foc.

Am discutat în capitolul al doilea etiologia violenței, aici vrem doar să subliniem un aspect pe care nu l-am discutat, și anume, rolul mass-media, în special al televizorului și al jocurilor pe computer, în geneza comportamentelor agresive. Numeroase studii sociologice scot în evidență legătura indubitabilă între violența mass-media și comportamentul agresiv. Conform specialiștilor, vizionarea programelor violente, pe lângă faptul că oferă modele de imitație și învățare prin identificarea cu personajele agresive, provoacă și o dezinhibare a conduitelor agresive, o impregnare sau orientare a gândirii și memoriei spre actele de tip agresiv, desensibilizare emoțională, sugestie agresională ș.a. În schema de mai jos este redată relația dintre expunere la violență și agresivitate, săgeata puntată (catharsisul) indicând reducerea agresivității:

Figura nr. 9. Efectele mass-media asupra agresivității

(apud Iluț, 2004, p. 120)

Desigur că nu putem imputa mass-mediei toate relele socialului, dar nici nu putem omite faptul că pe lângă rolul benefic indiscutabil, mijloacele de comunicare contribuie în mod semnificativ la geneza și exacerbarea comportamentelor delincvente.

În finalul acestui subpunct, fără pretenția unei ierarhii precise, vom enumera, într-o ordine relativă a gravității abaterii, următoarele conduite deviante la elevi: lenea, egoismul, minciuna, violența verbală, copiatul, fumatul ostentativ, diferite atitudini nonconformiste, nesupunerea, obrăznicia, chiulul, absenteismul, abandonul școlar, vagabondajul, consumul curent de alcool, violența fizică, vandalismul, furtul, tâlhăria, consumul de droguri, manifestări perverse, prostituția, suicidul. Unele dintre aceste forme ale devianței școlare pot fi considerate conduite predelincvente, iar altele constituie forme ale delincvenței juvenile. Pentru o analiză detaliată a fiecărora dintre acestea recomand lucrarea Cristinei Neamțu, Devianța școlară.

2.Scenariul segregar al insuccesului școlar

Numeroase teorii leagă insuccesul școlar de apartenența clasială a elevului. Cel mai reprezentativ dintre acești autori este sociologul francez Pierre Bourdieu, care argumentează ideea că sistemul de învățământ este un factor al reproducției inegalităților și dominației, ce transformă avantajele sociale în avantaje culturale și pe acestea, prin diplome, în avantaje sociale.

În societate, afirmă Bourdieu, există grupuri sociale diferite, aflate în concurență, căutând fiecare să-și apere interesele, difuzând idei, valori, principii, norme pe care le prezintă ca indiscutabile și universale. Aceste valori specifice diverselor grupuri aflate în competiție socială compun ceea ce Bourdieu numește „arbitrariu cultural”. Grupurile își dispută publicul, clientela, masa, iar cele mai puternice își impun arbitrarul cultural ca fiind singurul legitim prin intermediul diverselor instrumente ale puterii, din rândul cărora școala joacă un rol primordial. Reproducând acest arbitrariu cultural, școala reproduce raporturile de forță legitimându-le. Cultura legitimă nu este în fond decât un arbitrariu cultural dominant. În felul acesta, prin școală, aristocrația ia forma meritocrației. Este în fapt o nouă formă de violență, prin care puterea impune semnificații ca legitime, disimulând raporturile de forță, procedură numită violență simbolică. Școala este instituția care impune arbitrarul cultural al clasei dominante prin violență simbolică.

Rolul școlii în acest proces este argumentat astfel: puterea nu se mai impune prin violența brută, materială, ci prin violența simbolică, prin sistemul de semnificații; nici un sistem ideologic însă nu poate impune agenților semnificații dacă acestea nu găsesc predispozițiile în personalitatea lor. De aceea, pentru a fi eficientă, violența simbolică începe prin a construi în agent aceste predispoziții prin constituirea unui habitus.

Habitusul este structura de profunzime, inconștientă a personalității, ce cuprinde scheme de percepție, de gândire, de evaluare, de limbaj, în baza cărora individul decodifică și interpretează realitatea. Fiecare habitus individual este o variațiune a habitusului de clasă, stilul personal particularizând stilul clasei, grupului căruia îi aparține; el este cel ce asigură coeziunea și identitatea socială, conservând sensul comun al realității. Habitusul este produsul unor acțiuni pedagogice de inculcare efectuate de colectivitate implicit, prin influențe anonime, sau explicit, prin agenți specializați ai școlii.

Familia inculcă un habitus primar, al grupului, care constituie principiul constituirii ulterioare a oricărui habitus; schemele de percepție și gândire vor funcționa ca principii de selecție pentru experiențele ulterioare. Conținuturile pe care ea le inculcă sunt deosebit de durabile și constituie baza pentru habitusul secundar.

Orice proces de educație, producând habitusuri, funcționează ca putere ce impune ca legitime semnificații și funcționează prin violență simbolică. Școala este instanța acțiunii pedagogice ce concurează familia. Reușita școlară este determinată de distanța dintre habitusul încorporat în familie și habitusul secundar, pe care școala urmărește să-l inculce drept cultură legitimă, în fond, arbitrarul cultural dominant. Acțiunea pedagogică nu constă în transmiterea neutră a unei culturi neutre de la o generație la alta, ci într-un proces de inculcare a unui arbitrariu cultural. Instituția școlară dispune de autoritatea pedagogică în calitate de mandatar al unor grupuri dominante, ca deținătoare prin delegație a dreptului de exercitare a violenței simbolice.

Copiii familiilor favorizate social beneficiază de un avantaj imens; ei au acces la mijloacele multimedia, călătoresc, își însușesc de mici un limbaj mai bine adaptat cerințelor școlii, o imagine despre lume, un habitus care le permite o mai bună adaptare la exigențele cotidiene și școlare. Copiii claselor defavorizate sunt constrânși să convertească habitusul anterior într-un habitus nou, ceea ce echivalează cu o a doua naștere necesară ascensiunii sociale.

Cei ce se prezintă la start se află în poziții inegale datorită habitusului. Prin urmare, școala funcționează ca o mașină cognitivă care recunoaște ca dotați școlar pe cei dotați social și operează clasamente care reproduc în forme specifice poziții inițiale cu o aparență de neutralitate. Clasamentele sociale sunt transformate îi clasamente școlare și invers. În felul acesta școala îndeplinește funcția de reproducere structurală a societății mascând raporturile de forță, întărind și legitimând dominația. „Sistemul de învățământ – afirmă Bourdieu – contribuie la furnizarea de către clasa dominantă a unei teodicee a propriului său privilegiu nu atât prin ideologiile pe care le produce sau pe care le inculcă, ci mai degrabă prin justificarea practică a ordinii stabilite pe care o procură ascunzând relația evidentă, pe care o garantează, între titluri și posturi, relația pe care o înregistrează în secret, sub aparența egalității formale, între titlurile obținute și capitalul cultural moștenit, adică prin legitimarea pe care o aduce ca și prin transmiterea acestei forme de moștenire” (Bourdieu, 2000, p.219).

Copiii din mediile populare, afirmă în urma unor studii și B. Lahire (2000), ajung uneori să trăiască situații atât de derutante încât asimilarea/acomodarea lor devine problematică. Ei pot oscila între mai multe variante:

reduc situațiile școlare la propria lor logică, dar primesc sancțiuni negative;

încearcă stângaci, noua logică și suportă, și de această dată, sancțiuni mai curând negative;

o parte dintre ei ajung, într-o manieră mai mult sau mai puțin precară, la a construi scheme culturale specifice școlii, care se află, total sau parțial, în disonanță cu schemele dobândite anterior în sânul universului familial și încep să dea sens unei vieți duble.

Din această perspectivă, delincvența apare ca reacție de protest la adresa unei societăți nedrepte, ca singură modalitate a tânărului exclus de a accede la poziția socială refuzată de un sistem ce conservă și reproduce privilegii prin violență simbolică.

*

În aceeași ordine de idei, sociologul englez B. Bernstein a elaborat teoria codurilor lingvistice, conform căreia, în societate funcționează două coduri lingvistice, unul restrâns, celălalt elaborat, aflate în opoziție. Această opoziție dintre cele două tipuri de limbaje are ca efect două modalități diferite de structurare a experienței despre lume, două moduri diferite de situare în lume.

Codul restrâns se caracterizează printr-o formă condensată, rigidă de exprimare, cu utilizare limitată a adjectivelor, adverbelor, prin rigiditatea sintaxei, suplețe redusă în structurarea frazei, tendința de a face asimilări, noi devenind mai puternic decât eu.

Codul elaborat se caracterizează prin complexitatea enunțurilor, precizia construcțiilor, alegerea subtilă a adjectivelor, utilizarea simbolismului expresiv ce permite diferențieri de nuanțe, subînțelesuri.

Copilul aparținând claselor populare poate înțelege codul elaborat al celor din clasele superioare numai după traducerea acestuia. Diferențele de limbaj determină diferențieri de stil cognitiv în definirea lumii și a eului. De aici diferențe de atitudini culturale și de valori; pe de o parte, pasivitate, fatalism, resemnare, iresponsabilitate, de cealaltă, raționalism, voluntarism, spirit competitiv. Clasele inferioare valorizează mai puțin instrucția, preferând o calificare rapidă, salariu și avantaje imediate. Clasele superioare sunt înclinate spre ascetism, meritocrație corelate pozitiv cu reușita socială. Etica interiorizării și stăpânirii de sine, părinți permisivi și deschiși exigențelor școlii, climatul familial, toate predispun la reușita școlară. Prin impunerea codului elaborat ca singur legitim, școala operează o selecție arbitrară a elevilor, selecție bazată pe apartenența clasială și se face astfel răspunzătoare de menținerea inegalităților și, prin aceasta, de excluderea și marginalizarea unor categorii de copii și tineri. Ca reacție de răspuns se naște delincvența.

În concluzie, din această perspectivă se poate spune că școala, în exercițiul legitimării arbitrariului, impune excluziuni sociale, generând indirect, prin condamnarea la insucces a unor categorii de tineri, delincvența juvenilă. Injustiția socială, sărăcia, șomajul, promiscuitatea, sunt, în mare parte, efecte ale violenței simbolice, în exercitarea căreia școala joacă un rol important.

3. Variabile ale procesului educațional și delincvența juvenilă

Numeroasele disfuncții ale educației școlare au impus în opinia specialiștilor ideea unei crize a învățământului. Lansată spre sfârșitul anilor '60 și amplificată în anii '70, ideea crizei educației semnifică existența unei inadecvări fundamentale între educație și societate, ce solicită acțiuni pentru transformări de amploare în domeniul educațional. Philip H. Coombs, cel care lansează sintagma „criză a educației” în anul 1968, semnalează existența unor disproporții între cererea și oferta de educație, între resursele alocate și cele necesare educației, între educația școlară și cea non-școlară, caracterul învechit al planurilor și programelor, al metodelor și structurilor organizatorice din învățământ.

În anii ce au urmat s-au desfășurat numeroase studii ce relevă și alte limite ale învățământului. Sintetizând, nemulțumirile legate de învățământul actual derivă, în principal, din următoarele:

incapacitatea învățământului de a oferi o autentică egalitate a șanselor;

pierderile semnificative înregistrate pe parcursul procesului de învățământ, datorate lipsei de motivație și autoeliminării grupurilor defavorizate;

incapacitatea sistemului educațional de a pregăti tânărul contemporan pentru soluționarea problemelor cu care se confruntă;

inadecvarea structurilor și conținuturilor la dinamica schimbărilor și la finalități;

supradimensionarea programelor și supraîncărcarea elevului, ca urmare a exploziei cunoștințelor și a marelui stoc informațional ce se vrea a fi transmis;

desincronizarea între cererea de educație și oferta învățământului;

costurile tot mai ridicate, pentru familie și pentru stat, în condițiile penuriei de resurse alocate învățământului;

explozia demografică și afluxul progresiv de elevi care a surprins nepregătite sistemele tradiționale de învățământ;

caracterul artificial și ritualic al școlii, care produce o dependență de instituție cu mecanismul ei de suprimare a spontaneității și creativității, înlocuite prin conformism și acceptare rigidă;

centralismul excesiv al sistemului care afectează capacitatea lui de adaptare.

Date fiind aceste limite, unii autori denunță școala ca o instituție a prizonieratului (M. Foucault), ajungând să vorbească de o „școală fără societate” (Ivan Illich) într-un puternic curent antipedagogic. Se impută școlii curriculum ascuns ce cultivă, prin intermediul predării și organizării școlare, obediența față de autoritate, amânarea satisfacției și alte atitudini ce sunt menite să facă din viitorul cetățean un ins conformist, mediocru și tolerant. De aici și pedagogia nondirectivă care încearcă să umanizeze actul educațional, depășind caracterul ritualic și artificial al instituției școlare.

În lucrarea Învățământul românesc azi, sub coordonarea lui A. Miroiu (1998), sunt inventariate supozițiile tacite ale învățământului românesc din perioada de după revoluție, supoziții care, în marea lor majoritate, au rămas actuale:

autocentrarea și autosuficiența;

elitismul, excepționalismul și intelectualismul;

segregarea și asocialitatea;

autoritarismul, hiperierarhizarea și hipercentralizarea;

depersonalizarea și antihedonismul;

conservatorismul și inegalitatea de șanse.

Toate aceste limite ale educației școlare au drept consecință creșterea insatisfacției în raport cu activitatea școlară, tendințe de rezistență și evaziune, forme diverse de devianță, eșec școlar, abandon și delincvență juvenilă.

Specialiștii din domeniul educației identifică disfuncții generatoare de inadaptare școlară la nivelul tuturor componentelor procesului educațional, începând cu elementele legate de proiectarea și dezvoltarea curriculumului, obiectivele și conținuturile învățământului, cultura școlii, metodele de predare-învățare și evaluare, formele de organizare a învățării și până la conduita și tactul profesorului în relațiile cu elevii.

4. Variabile ale vieții de grup și delincvența

Școala este „un creuzet privilegiat al dinamicii sociale” (Jean-Marc Monteil, 1997, p.71), care funcționează ca o microsocietate, cu valori și norme proprii, cu grupuri și subgrupuri, cu ierarhii specifice. Unitatea centrală a școlii este clasa de elevi, în care pot fi regăsite toate caracteristicile grupurilor sociale. Este motivul pentru care vom analiza câteva caracteristici ale vieții de grup, având ca referent în primul rând grupul formal, clasa de elevi, și în al doilea rând grupul informal, de egali, care poate fi compus din colegii de clasă, din școală, sau prieteni din cartier. În felul acesta vom înțelege mai bine acele teorii care pun accentul în explicarea delincvenței pe grup (teoria subculturilor delincvente, teoria asocierilor diferențiale, teoria grupului de la marginea străzii etc.).

Grupul poate fi definit ca un ansamblu de persoane care interacționează pe baza unor valori și norme comune, pentru realizarea anumitor obiective specifice, recunoscându-și dependența mutuală. El se constituie în mediu al socializării și integrării sociale, al învățării rolurilor sociale, mijloc de reproducție a valorilor și normelor comunității. Grupul oferă individului securitate și mediu de afirmare, răspunde nevoilor asociative, nevoilor de apartenență, reprezentând „un câmp de experiență intermediar, situat între viața interioară și realitatea exterioară, în cadrul căruia se operează metabolizarea realității dinăuntru și dinafară”, un „spațiu intermediar, loc de tranziție, recipient și cadru al ființei individualizate” (Rouchy, 2000, p. 52).

Din perspectiva analizei grupurilor, clasa de elevi poate fi considerată drept un „grup de muncă specific, compus dintr-un număr de membri egali între ei (elevii) și dintr-un animator (profesorul), ale căror raporturi sunt reglementate oficial de tipul sarcinii și de normele de funcționare” (Neculau, 1983, p. 105). Este vorba de un grup relativ mic, cu interacțiuni preponderent „față în față”, formalizat și ierarhizat, cu relații concomitent de comunicare și afective.

Ca orice grup, clasa îndeplinește mai multe funcții. Una dintre cele mai importante funcții este cea de integrare socială. Nevoia de apartenență, de integrare în grup este în relație cu confortul sau disconfortul pe care elevul îl resimte în interiorul grupului. Relațiile armonioase cu membrii grupului conduc la creșterea stimei de sine, la dorința de a coopera, la ridicarea nivelului de aspirație, iar izolarea generează anxietate, ostilitate, agresivitate și, în cele din urmă, contraperformanță și tendințe spre devianță. În strânsă legătură cu integrarea se află și sentimentul de securitate pe care îl oferă grupul membrilor săi; se poate vorbi și de funcția de reglementare a relațiilor intraindividuale și intergrupale și de cea de constituire a identității de sine proprie grupului.

Existența unui sistem de norme este premisa oricărui grup; în grupurile informale, normele rezultă dintr-un proces cumulativ al interacțiunii în cadrul grupului și prescriu modele de comportament comune, de a căror acceptare este condiționată apartenența la grup.

Norma este o regulă de conduită recunoscută și acceptată de membrii grupului, ea are rol reglator, de a menține o anume consistență comportamentală, determinând unitatea și coeziunea grupului; ea este totodată un criteriu de evaluare a conduitelor individuale. Normele joacă rolul de ghid pentru comportamentul fiecărui membru al grupului și reduc ambiguitatea, oferind previzibilitate conduitelor.

Normele școlare postulează conduite standardizate de a căror acceptare depinde primirea și rămânerea în grupul și instituția școlara; unele dintre norme sunt prescrise (regulamente școlare, regulamente de ordine interioară), în timp ce altele sunt rezultatul interacțiunii membrilor, norme implicite, negociate, elastice.

Procesul prin care apare norma de grup este numit normalizare, grupul exercitând presiuni asupra indivizilor pentru a-i determina la conformism, la acceptarea normei de grup.

Tendința spre conformism, ca dorință de a fi în acord cu ceilalți membri ai grupului, este generată de nevoia de a păstra statutul, de a fi acceptat de grup, de nevoia de aprobare socială, grupul sancționând deviantul de la normă cu excluderea.

Experimentele lui Muzafer Sherif, Allport, Solomon Asch, evidențiază puternica presiune spre conformism exercitată de grup. Cercetătorii arată că cu cât coeziunea este mai mare, cu atât presiunea spre uniformitate este mai mare și crește tendința de a-l exclude pe deviant. Pe de altă parte, cu cât individul este mai atras de grup, cu atât schimbarea de atitudine este mai semnificativă, datorită dorinței de a menține relația cu ceilalți membrii ai grupului.

În cazul în care presiunea spre conformitate nu vine din partea grupului, ci din partea autorității, vorbim de obediență (vezi cercetările lui Stanley Milgram).

Ca urmare a unor astfel de evidențe, putem afirma că membrii unui grup manifestă tendință spre conformism pentru a câștiga sau menține aprobarea grupului pe care îl consideră atractiv, pentru a evita situațiile dezagreabile care pot rezulta din nonconformismul lor. De aici și importanța normelor de grup pentru înțelegerea comportamentelor copiilor și tinerilor. Dacă grupul de egali, „grupul de cartier”, „grupul stradal”, sau cum dorim să îl numim, promovează norme ce pot fi considerate ca aparținând unei contraculturi, tendința spre conformism în raport cu grupul înseamnă devianță în raport cu normele culturii globale.

Devianța școlară constă în abaterea de la normele prescrise și este favorizată de disfuncționalitățile normative ce țin în general de:

conflictul normativ intrinsec, în situații în care există norme contradictorii în interiorul sistemul normativ sau în atitudinea autorității în raport cu norma, ca în situația absurdă, dar din păcate destul de frecventă, a interdicție permise (nesancționată, trecută cu vederea), care încurajează sau determină comportament duplicitar și o atitudine generală disprețuitoare față de normă („există pentru a fi încălcate”, „merge și așa” etc);

conflictul normativ extrinsec, generat de situația în care normele interne (ale școlii) intră în dezacord cu alte norme externe (ale grupului de apartenență);

artificialitatea normelor în raport cu realitatea, inadecvarea lor la lumea în care trăim;

– inculcarea inadecvată a normei, cu accent exclusiv pe prescriptiv și absența negocierii; spre susținerea acestei idei merg și experimentele realizate de Fredman (1965, apud Monteil, 1997, pp.133-134), care argumentează ideea conform căreia o normă are durabilitate mai mare dacă este impusă cu o constrângere mai puțin severă decât sub o amenințare puternică. Experimentul constă în a-i face pe copii să renunțe la a se juca cu jucăria preferată, un robot foarte atractiv, operând cu două tipuri de amenințări, una ușoară și alta foarte puternică. Odată lăsați singuri, timp de cinci minute, copiii, observați printr-o oglindă falsă, respectă consemnul, indiferent de tipul amenințării la care au fost supuși. După câteva săptămâni, li se oferă acestor copii ocazia de a se juca cu mai multe obiecte, printre care și faimosul roboțel. Experimentatorul constată că acei copii care în faza precedentă a experimentului au fost supuși unei amenințări puternice se joacă ulterior cu robotul într-o proporție de două ori mai mare decât ceilalți. Explicația este aceea că amenințarea slabă a creat senzația renunțării de bună voie la jucărie, oferind sentimentul libertății opțiunii, care pare să favorizeze interiorizarea normelor de comportament. Rezultă de aici ideea că pedagogia ordinului prescriptiv trebuie să facă loc unei pedagogii a angajamentului, bazată pe sentimentul de libertate. Determinarea exterioară se va transforma astfel în autodeterminare, care este tocmai semnul socializării reușite. Alte cercetări (Osfield și Katz) nuanțează aceste concluzii arătând că efectele amenințării slabe („mă voi supăra dacă ai folosi jucăria interzisă”) sunt eficace în cazul copiilor din clasele medii, dar nu și în cazul copiilor de origine socială defavorizată. Totuși, concluzia cercetătorilor afirmă că „este posibil ca amenințarea cu o pedeapsă mai degrabă ușoară decât gravă să fie un mijloc eficace de asigurare a formării unui sistem de valori la copii” (Doise, 1999, p. 210).

Respectarea sau abaterea de la normă este mediată de coeziunea grupului, care reprezintă măsura în care grupul dispune de unitate; ea variază de la un minim (grupuri slab coezive) la un maxim (grupuri puternic coezive). Coeziunea grupului de elevi exprimă măsura în care elevii sunt dispuși să renunțe în favoarea grupului la o parte din gratificații, dorințele, atitudinile și opiniile personale, prin tendința lor de a rămâne împreună, prin atmosfera prietenoasă, cooperantă și rezistentă la destructurare. La baza ei stau:

– conștientizarea și asumarea scopurile comune;

– cunoașterea reciprocă;

– gradul de satisfacție generat de viața de grup;

– nivelul de reușită în acțiunile comune;

– existența unor perspective ale grupului.

Interacțiunea optimă a acestor parametrii duce la coeziune. Coeziunea unui grup, în general, și a clasei, în particular, poate exista în raport cu valorile instituționale sau în raport cu valori aflate în opoziție.

Aprecierile pentru grup mențin solidaritatea și accentuează cooperarea; încurajarea inițiativei elevilor este benefică (clasele apatice sunt disciplinate, dar slab coezive și performante).

Analiza coezivității grupului este un indicator și pentru satisfacția de sine înregistrată de fiecare membru în interiorul grupului. Încercăm să menținem sau să mărim stima de sine prin afilierea la grupuri care contribuie la satisfacerea acestei nevoi, prin constituirea unei identități sociale de apartenență; când această nevoie nu este satisfăcută, vom părăsi grupul căutând satisfacția în alte grupuri. Așa se explică faptul că elevii care înregistrează eșec școlar și insatisfacție în grupul clasă au tendința de a evada în alte medii, cum sunt grupurile de la marginea străzii, care le satisfac nevoile legate de recunoaștere socială, stimă de sine etc. Despre rolul grupurilor informale în etiologia delincvenței vorbesc teoriile asocierilor diferențiale, subculturilor delincvente, grupurilor de la marginea străzii.

5. Abandonul școlar și delincvența juvenilă

Cumularea insatisfacțiilor generate de viața școlară generează atitudini evazioniste, manifeste în fuga de la școală, absenteism și, în ultimă instanță, în abandon școlar. Abandonul școlar este expresia inadaptării elevului la cerințele vieții școlare, dar indică în același timp și incapacitatea școlii de a se adapta la cerințele și nevoile tânărului.

Studiile care încearcă surprinderea relației dintre abandonul școlar și delincvență au ca fundament teoretic teoria tensiunii psihice, în conformitate cu care abandonul școlar ar implica o scădere a tensiunii, ceea ce ar avea ca efect scăderea frecvenței conduitelor delincvente și, la polul opus, teoria controlului social, care consideră că, dimpotrivă, abandonul determină, prin scăderea controlului social, o intensificare a conduitelor delincvente.

Unele cercetări longitudinale (D. Elliot și H. Voss, apud Neamțu, C., 2003, p. 206), care au urmărit evoluția unor eșantioane reprezentative pe durata a patru ani, validează teoria tensiunii sociale, constatând că:

indicele delincvenței este considerabil mai ridicat la tinerii care au abandonat școala, comparativ cu cei care și-au continuat studiile;

natura experiențelor școlare este motivul cel mai frecvent al conduitelor de devianță școlară, al abandonului în mod special;

indicele de delincvență al celor care abandonează școala descrește în perioada imediat următoare plecării din școală, tendința de scădere rămânând constantă, în timp ce delincvența tinerilor care nu au abandonat școala crește constant în perioada celor patru ani de studiu. Explicația cercetătorilor ar fi aceea că părăsirea școlii ar reduce frustrarea și alienarea și, astfel, s-ar reduce motivația pentru delincvență.

La astfel de concluzii s-a putut ajunge prin cercetări pe termen scurt. Analizele desfășurate pe o perioadă mai mare de timp, reliefează faptul că abandonul școlar, reducând controlul social asupra individului, determină pe termen lung o creștere a activității infracționale. Cei care abandonează școala au șanse de reușită pe piața muncii și posibilitatea unor câștiguri obținute prin mijloacele recunoscute social mult mai reduse în comparație cu cei care își termină studiile. Așa se explică dificultățile economice, perioadele mai lungi de șomaj, șansele ridicate de divorț și infracționalitatea sporită pe care o constată cercetările desfășurate asupra celor care au abandonat școala.

Concluziile unor astfel de cercetări converg în a susține ideea că abandonul școlar, alături de formele grave de violență, reprezintă principalul indicator predictiv al orientării indivizilor către o carieră delincventă. Vulnerabilitatea la abandon școlar poate fi identificată relativ ușor, prin estimarea unor factori semnificativi, cum ar fi combinarea agresivității cu eșecul școlar și vârsta cronologică mai ridicată a elevului în raport cu cea a colegilor de clasă. La aceste elemente ce vizează elevul, dacă se adaugă familia conflictuală sau dezorganizată, sărăcia și promiscuitatea, obținem indici de certitudine în privința traseului delictogen al copilului. În astfel de situații, școala este lipsită de mijloace, cazul trebuind a fi preluat de structurile de asistență socială.

6. Diminuarea devianței școlare

Diminuarea devianței școlare nu se poate realiza printr-un efort izolat al școlii, chiar dacă aceasta ar funcționa perfect. Școala nu reprezintă decât un subsistem al sistemului social global, care poartă amprenta întregului. În privința fenomenului deviant, între școală și comunitate relația de cauzalitate este de natură circulară, modelele de conduită deviantă din afara școlii sunt aduse în școală și se manifestă atât în spațiul școlii, cât și în afara lor. Ca urmare, orice măsură eficace de prevenție a devianței vizează legătura complexă dintre școală și societate. Aceasta nu înseamnă că școala nu produce sau nu contribuie prin disfuncțiile sale la geneza sau influența comportamentelor deviante.

Reflectând sistemul social care îl înglobează, sistemul școlar discriminează, ierarhizează, selecționează, recompensează. La o astfel de competiție nu toți elevi au aceeași șansă. Unii, inevitabil, vor fi expuși eșecului în competiția școlară, situație în care vor aborda strategii de compensare a imaginii de sine. În situația în care percepem inferioritatea în competiție, avem la îndemână mai multe posibilități de reacție: tentativa de a-i ajunge și depăși pe ceilalți cu care ne aflăm în competiție, abandonarea concursului, renunțarea la comparație, introducerea altor criterii de evaluare pentru a deveni incomparabili. Dacă vom constata că nu putem câștiga, reacționăm pentru a nu pierde, introducând noi criterii de evaluare. Cine se angajează într-o competiție când jocurile sunt dinainte făcute? Așa procedează elevul pentru a scăpa de consecințele psihologice ale insuccesului școlar, înlocuind criteriile reușitei cu altele, prin care se obține o remediere a stimei de sine. Noile criterii sunt cele pe care le etichetăm drept deviante. Într-un anume fel, școala, cu criteriile ei de evaluare și selecție, generează devianță și chiar delincvență. Pentru a evita astfel de situații trebuie să-i creăm elevului condițiile necesare pentru o comparație în măsură să îi asigure o imagine de sine psihosociologic acceptabilă. Altfel, afirmă Monteil, „străin printre ai săi, elevul nu va înceta să ceară un pașaport pentru a părăsi teritoriul. Fără bagaje, având drept sprijin o reprezentare dihotomică a universului școlar și, de aici, a societății, un anume număr de copii intră astfel pe drumul care duce, în cele din urmă, la centrele de asistență socială. Instituțiile educative le cer acestora să rezolve de urgență probleme pe care ele însele le-au creat în timp” (Monteil, 1997, pp. 96–97).

Eșecul școlar este urmat de abandonul școlar, unul dintre cei mai importanți factori criminogeni; abandonul școlar este însoțit de ancorarea în grupuri delincvente, bande sau găști de cartier, ce comit acte de vandalism și alte delicte grave.

Dată fiind corelația foarte strânsă între devianța școlară și delincvență, rezultă că cel mai important factor al reducerii delincvenței este diminuarea devianței școlare. Așa se face că școala devine nucleul activităților de prevenție a delincvenței. Investiția în calitatea activităților școlare este o investiție nu doar în performanțele intelectuale și profesionale ale viitoarelor generații adulte, ci, poate în primul rând, în calitatea lor umană.

*

Încheiem acest capitol rezumând semnele ce anunță o predispoziție la delincvență conform M. Cusson (2006-b, p. 80):

Factori de risc

Familie:

Raporturi copii-părinți în care măsurile coercitive domină relațiile pozitive;

Măsuri disciplinare aplicate în mod inconsecvent sau excesiv de dur;

Părinți neatenți sau indiferenți: nu cunosc bine faptele și gesturile copiilor.

Comportamente:

Agresiune;

Comportament de împotrivire;

Impulsivitate și hiperactivitate;

Rare raporturi de cooperare.

Dezvoltare cognitivă:

QI slab;

Eșec sau/și retardare școlară;

Dificultate de concentrare;

Dificultăți în a anticipa, planifica și gândi înainte de a acționa, neprevedere;

Dificultate în a adopta punctul de vedere al celuilalt (egocentrism).

Amici:

Frecventare a unor amici devianți;

Respingere din partea unor colegi prosociali.

Acești factori ne oferă indicii privind țintele unor acțiuni preventive.

VI. evaluarea, predicția și prevenirea delincvenței juvenile

Structura temei:

1. Modalități de evaluare și predicție a delincvenței juvenile

2. Programe speciale de prevenire a delincvenței juvenile

1. Modalități de evaluare și predicție a delincvenței juvenile

Evaluarea și predicția fenomenului de predelincvență și delincvență juvenilă este o condiție esențială a instituirii programelor de prevenire și diminuare a actelor infracționale în rândul tinerilor. Spre deosebire de evaluarea delincvenței adulte, în cazul tinerilor se cere maximă prudență profesională, datorită caracteristicilor vârstei ale cărei manifestări glisează permanent între normalitate și devianță, între conformism și nonconformism. De aceea este necesară nu doar constatarea prezenței unei conduite ce poate fi etichetată ca fiind delincventă, ci și decriptarea semnificațiilor personale și decelarea ansamblului de factori care au determinat sau favorizat respectiva conduită. Ținând seama de influența negativă a etichetării, este necesară realizarea unei distincții între caracterul obiectiv al infracțiunii și caracterul ei subiectiv, ținând de particularitățile de dezvoltare, de prezența discernământului, de conținutul socializării morale primite în familie, de influențele din partea anturajului, a grupului de egali etc., fără a uita că avem de-a face cu minori ce se află în derivă, ei înșiși victime la rândul lor, iar societatea în întregul ei este responsabilă de o astfel de stare de lucruri. În cazul unora dintre ei, maturizarea determină eliminarea conduitelor indezirabile și integrarea firească în societatea adultă; în cazul altora, predelincvența constituie o anticameră a delincvenței, caz în care intervenția socială corectivă este absolut obligatorie.

Cu aceste asumpții, cercetarea științifică a fenomenului delincvenței juvenile se poate realiza printr-un ansamblu complex de tehnici psihologice, sociologice, criminalistice, așa cum sunt experimentele psihologice, sociogramele, testele psihologice, biografiile, studiile de caz, cazuisticile, expertizele psihiatrice, analizele statistice, evaluările dosarelor penale, anchetele cu subiecți minori, care pot aduce multiple clarificări fenomenului.

Specialiștii în domeniu (Banciu, D. ; Rădulescu, S.M., 2002) inventariază următoarele metode și tehnici de cercetare a tendințelor spre delincvență: tabelele de predicție Glueck, tehnica bazată pe principiul „extrapolării”, tehnica scalării centroide a variației, teste de măsurare a propensiunii spre delincvență, scale de măsurare a atitudinii față de delincvența juvenilă. Le vom prezenta succint.

Tabelele de predicție Glueck. Primele instrumente științifice de predicție în domeniul delincvenței juvenile au fost construite de către Sheldon și Eleanor Glueck (1967) în perioada interbelică. Cercetarea s-a făcut de către o echipă multidisciplinară, alcătuită din antropologi, psihologi, psihiatri, sociologi și investigatori sociali, prin compararea unui lot de 500 de minori delincvenți cu altul, similar ca structură, alcătuit din copii nedelincvenți. Prin compararea loturilor au rezultat 402 caracteristici, dintre care cele mai semnificative au fost grupate câte cinci în patru tabele de predicție, care au valoare predictivă numai dacă sunt considerate împreună:

tabelul I cuprinde factori psihosociali predictivi:

disciplinarea minorului de către tată;

supravegherea minorului de către mamă;

afecțiunea tatălui;

afecțiunea mamei;

coeziunea familiei;

tabelul II este bazat pe cinci trăsături predictive ale structurii caracteriale:

afirmare socială;

sfidare;

suspiciune;

tendințe distructive;

labilitate emoțională;

tabelul III inventariază trăsături de personalitate:

aventurism;

extravertit în acțiune;

sugestibilitate;

încăpățânare;

instabilitate afectivă;

tabelul IV este bazat pe cinci factori predictivi ai testului psihologic:

scor de informație;

abatere de la scor;

coeficient de lectură;

coeficient aritmetic;

scorul calcului aritmetic al vârstei în luni.

Tabelele s-au dovedit utile pentru estimarea șanselor unui minor de a ajunge delincvent, cu toate că ulterior s-au dovedit a nu avea eficiența predictivă scontată (cf. Banciu, D., ; Rădulescu, S.M., 2002).

Un alt instrument de predicție este scala dezvoltată de W. Kwarceus (1966), intitulată The Kwaraceus Delinquency Pronennes Scale and Check List, care utilizează indicatori precum:

absențe frecvente de la școală;

atitudine indiferentă față de învățătură;

atitudine rebelă față de autoritățile școlare;

reacții disproporționate și violente;

tendința de asociere cu elemente depravate;

utilizarea limbajului obscen;

minciună și furturi frecvente;

preocupări sexuale precoce;

consum de literatură pornografică etc (cf. Mitrofan, 1999).

Tehnica scalării centroide a variației pleacă de la premisa că delictele care caracterizează o carieră delincventă se leagă între ele într-o anume succesiune, ceea ce dă posibilitatea schițării traiectoriei predictibile a comportamentului delincvent.

Printre cele mai utilizate teste în domeniul cunoașterii fenomenului delincvenței se numără cele de inteligență, testele de personalitate și testele sociometrice. Pentru predicție se dovedesc de a fi de o utilitate deosebită și testele proiective.

Testul Rorschach oferă informații semnificative asupra unor componente ale personalității, asupra conflictelor intra- și inter-personale și asupra mobilurilor specifice unor conduite antisociale.

Testul de percepție tematică (T.A.T.) este considerat util pentru evidențierea unor sentimente și atitudini față de anumite persoane (părinți, educatori, prieteni) și situații sociale frustrante, ca și pentru descifrarea unor motivații și tendințe ale conduitei (impulsivitate, agresivitate, echilibru, inerție etc.).

Testul Rosenzweig evidențiază anumite tendințe agresive sau masochiste care pot caracteriza tânărul cu tendințe antisociale.

Testul Szondi identifică tendințele fundamentale și caracteristicile antisociale ale personalității tânărului.

Inventarul multifazic de personalitate Minnesota (MMPI) este util în evidențierea unor trăsături care caracterizează morala adolescentină și raporturile tânărului cu educatorii, părinții și alți actori semnificativi pentru adolescent.

N. Mitrofan (1999) subliniază și importanța Scalei de socializare „SO” din The California Psychological Inventory (CPI), Inventarul de personalitate pentru copii (P.I.C.), Inventarul lui Jesness, „The Jesness Inventory” (pentru a măsura convingerile, atitudinile și opiniile subiecților), Scala concepției despre sine a lui Reckless și Dinitz („The Self-Concept Scale”), Scala lui Mulligan („The Mulligan Scale” – inadaptare și agresivitate pentru 13–15 ani) și Scala lui Rutter („The Rutter Scale”, pentru 9–10 ani).

Alături de acestea, sunt utile Scara de socializare SO a lui G.H. Gough, cu 54 de itemi, scalele de maturizare socială M.Q. Grant și J. Grant (1957), B.T. Palmer (1969), L. Kohlberg (1968), W. Kay (1970), scalele de adaptabilitate, autocontrol și socializare din CPI.

Dintre scalele de măsurare a atitudinilor, Banciu și Rădulescu (2002) amintesc:

atitudinea față de lege și morală, dezvoltată de M.R. Kratz în 1931;

atitudinea față de justiție, elaborată de E.A. Rundquist și R.F. Sletto, în anul 1936;

atitudinea față de lege și justiție, dezvoltată de N. Watt și B.A. Maher în 1958;

atitudinea față de organismele juridice, elaborată de A. W. Chapman în 1960;

atitudinea față de delincventul minor, elaborată de W E. Alberts.

O normă elementară de deontologie ne obligă să tratăm rezultatele obținute prin astfel de teste cu multă precauție, fără a le absolutiza valoarea diagnostică sau prognostică și fără ca în baza lor să recurgem la etichetări. Tratate cu prudență, astfel de instrumente se pot dovedi utile în cunoașterea fenomenului delincvent, în baza căreia se pot stabili apoi programe speciale de prevenție.

2. Programe speciale de prevenire a delincvenței juvenile

Faptul că este mult mai eficient să previi decât să tratezi este o aserțiune de domeniul evidenței. Chiar dacă nivelul delincvenței juvenile în țara noastră este încă departe de a-l egala pe cel din alte țări, tendințele de intensificare manifeste în ultimul timp impun o mai intensă și coerentă activitate preventivă. Prevenirea delincvenței constă, în accepțiunea lui Cusson (2006-b, p. 8) „într-un ansamblu de acțiuni necoercitive asupra cauzelor delictelor în scopul specific de a le reduce probabilitatea sau gravitatea”. Cazul particular al delincvenței juvenile reclamă o activitate complexă, ce nu se poate realiza prin activități sporadice, de tip campanie, și sectoriale, declanșate de o anumită instituție într-un anumit interval de timp. Pentru a avea eficacitate, prevenția delincvenței juvenile trebuie să fie parte componentă a politicii sociale, care să implice într-o acțiune coerentă, susținută și pe termen lung, diferite instituții, începând cu cele educative, familia, școala, comunitatea, continuând cu cele de asistență socială și cu cele sancționatoare, ca poliția și justiția. O astfel de activitate cere coroborarea autorităților publice cu comunitatea și organismele non-guvernamentale, într-un efort conjugat, coerent și realist.

În funcție de instituțiile care participă la realizarea prevenirii, unii autori (Rădulescu; Banciu, 1996) disting între:

prevenția primară, prin antrenarea instituțiilor cu rol de socializare și control social în acțiunile de identificare și combatere a surselor potențiale de criminalitate;

prevenția secundară, îndreptată spre combaterea și neutralizarea delincvenților, diminuarea prejudiciilor sociale produse în urma delictului, restabilirea ordinii și sancționarea delincvenților;

prevenția situațională sau contextuală, prin atragerea comunității și publicului în acțiunea de prevenire și neutralizare a delictelor și delincvenților, utilizându-se în acest scop o serie de măsuri ce vizează informarea publicului și a indivizilor din arii și zone criminogene despre pericolele posibile ale comiterii unor delicte, existența unor factori de risc în anumite zone etc.

În raport cu momentul desfășurării acțiunilor preventive, putem distinge între:

măsuri adoptate înainte de producerea delictului (singurele măsuri care pot fi numite la propriu prevenție);

măsuri adoptate în timpul producerii delictului, întreprinse de organismele de poliție, procuratură, justiție (pe care le putem numi măsuri de intervenție);

măsuri aplicate după comiterea delictului (măsuri sancționatorii și corective).

Desigur că toate aceste acțiuni, inclusiv sancțiunea și încarcerarea au și un rol preventiv, dar adevărata prevenție este cea realizată în scopul de a preîntâmpina producerea delictului (ante delictum).

Majoritatea criminologilor contemporani relevă necesitatea planificării acțiunilor de prevenire a delincvenței juvenile, plecând de la premisa că o astfel de întreprindere nu poate avea succes dacă se desfășoară haotic și conjunctural. O planificare a unei astfel de activități presupune formularea rațională, concretă și realistă a obiectivelor, de pe poziții multidisciplinare, care să implice efortul conjugat al diverselor structuri și specialiști, cuprinzând criminologi, psihologi, sociologi, asistenți sociali, juriști, reprezentanți ai administrației, ai comunităților locale etc.

Punctul de plecare al unei astfel de planificări trebuie să fie cunoașterea situațiilor de fapt, în baza cercetărilor de teren, în relație cu nevoile și resursele comunității. Componentele programelor trebuie adaptate specificului național și local, fără a copia necritic modele străine, cu ignorarea condițiilor particulare. Acest fapt nu trebuie însă să ne facă să ignorăm experiența altor țări care au o bogată tradiție în acest domeniu.

În absența unor programe coerente pe plan național, vom sintetiza în cele ce urmează experiența în domeniu a SUA, prezentată de Florentina Grecu și Sorin M. Rădulescu în Delincvența juvenilă în societatea contemporană. Studiu comparativ între Statele Unite și România (2003).

Printre componentele programelor de prevenire a delincvenței juvenile, autorii citați enumeră:

a) Programe bazate pe mobilizarea eforturilor comunității, în care sunt incluse:

– Programe clinice de orientare și ghidare a minorilor care ridică probleme speciale. În categoria acestora sunt intră:

– terapia și consilierea individuală, atât în cadrul instituțional, cât și în cadrul familiei, școlii și al aplicării programelor de probațiune de către specialiști anume instruiți, psihologi, psihiatri, asistenți sociali, ofițeri de probațiune; M. Cusson (2006-b) include terapia individuală la categoria procedeelor ineficiente. Citând un proiect american cu o durată de doi ani, bazat pe conseling individual (Gotffredson, 2001), susține că nu s-au obținut ameliorări în raport cu grupul martor.

– terapia de grup, care pornește de la principiile schițate de Moreno, utilizând ca metode principale psihodrama și sociodrama; Cusson consideră terapia de grup chiar nocivă.

– comunitatea terapeutică, ca formă complementară a terapiei de grup, formată din delincvenți și foști delincvenți.

(La acestea Cusson adaugă

– programe având ca scop dezvoltarea respectului de sine a adolescenților predelincvenți; plecând de la premisa stigmatizării adolescenților predelincvenți, se urmărește destigmatizarea lor. Gottfredson (2001) constată ineficiența programelor de acest tip.

– conferințe și expuneri asupra respectării legii care nici ele nu sunt mai eficiente. Este citat programul american DARE, în care poliția a organizat 17 cursuri privind mijloacele de ˶a spune nu drogurilorˮ, program încheiat cu un eșec. Un program asemănător (dar derulat de către profesori instruiți și adresat simultan și părinților) a rulat și în Europa, inclusiv în România prin 19 școli din câteva județe (Programul Necenzurat), dar evaluarea a fost strict formală, pe bază de chestionar de cunoștințe și de satisfacție a cursanților.

– activitățile pur recreative, care nici ele nu au nici o legătură cu delincvența).

– Programe zonale de prevenire a delincvenței juvenile ce au ca model „Proiectul Zonei Chicago”, inițiat de C. Shaw, care viza mobilizarea comunității pentru rezolvarea propriilor probleme sociale, economice, educaționale, sanitare, morale.

– Asociații formate din tineri și adulți ca modalitate de prevenire. Relevant pentru această categoriei este proiectul inițiat de Lewis Yablonsky în 1953, denumit „Asocierea între tineri și adulți”, prin care se urmărea realizarea unei interacțiuni naturale și constructive între tinerii delincvenți, aparținând unor bande sau grupuri stradale, proveniți din familii în care tatăl era absent sau oferea modele negative, cu adulți responsabili; un rol important era acordat acțiunilor sportive, luând ființă ligi și cluburi sportive, cu acțiuni și reguli, programe și orare de antrenament și competiții, minimalizând influența nocivă exercitată de bande asupra tinerilor; alături de activități sportive se acorda importanță dezvoltării activităților recreative, prin mobilizarea voluntarilor adulți, utilizarea facilităților comunității și obținerea sprijinului moral și financiar din partea comunității locale.

Totuși, nici astfel de măsuri nu au rezultate spectaculoase. Proiectul Cambridge-Somerville Youth Study desfășurat într-o zonă cu criminalitate ridicată din Massachusetts pe o perioadă de cinci ani și jumătate nu a avut rezultatele scontate. Cercetătorii au recrutat 650 de băieți de 12 ani și mai puțin, din care au compus sub control riguros 325 pentru grupul experimental și 325 pentru grupul martor. În grupul experimental, mentorii specializați aveau în medie 30 de întâlniri pe an cu copiii, întrețineau o relație amicală și călduroasă cu ei, îi sfătuiau și îi ajutau când aceștia se confruntau cu dificultăți la școală sau acasă, se întâlneau cu ei în diverse locuri, se organizau astfel încât să fie prezenți în taberele din perioada verii. La sfârșitul experimentului cercetătorii n-au descoperit nicio diferență semnificativă între cele două grupuri în privința delincvenței. Nici peste 30 de ani, când subiecții avea în jur de 40 de ani, nu s-a constatat diferențe în privința activității delictuale, doar că, în mod curios, subiecții tratați sufereau mai adesea de probleme de alcoolism și de tulburări mentale decât ceilalți. Ca și cum, afirmă Cusson (2006-b), intervenția ar fi avut ca efect pe termen lung fragilizarea subiecților.

b) Programe de intervenție în sprijinul familiilor care au copii aflați în situație de risc. Plecând de la premisa că factorii principali asociați cu riscul conduitelor delincvente sunt sărăcia, familia monoparentală și abuzul parental, au fost implementate programe ce vizează asistența pentru reducerea dificultăților financiare, terapii familiale pentru ameliorarea comunicării, reducerea absenteismului și a eșecului școlar prin intervenții cu caracter specific în școală.

Principalele repere ale planului pentru justiția și prevenirea delincvenței juvenile elaborat de Departamentul de Justiție al SUA cuprinde o rețea complexă de actori și acțiuni desfășurate la nivelul individului, familiei, școlii, grupurilor și comunității în ansamblul ei:

Tabelul nr. 7. Repere ale planului pentru prevenirea delincvenței juvenile în SUA

Conform estimărilor experților, costul unor astfel de programe aplicate în SUA ajunge la o sumă anuală cuprinsă între 2.000 și 3.000 dolari pe copil. Evident că astfel de sume încă nu pot fi suportate de autoritățile române.

Cu resursele materiale și mijloacele logistice limitate de care dispun autoritățile române, au fost întreprinse în ultima perioadă măsuri de prevenire a delincvenței, începând cu revizuirea legislației și continuând cu constituirea diverselor organisme guvernamentale și neguvernamentale de intervenție. Printre aceste măsuri aflate în derulare amintim reforma sistemului penitenciar, dezinstituționalizarea sancționatorie a minorilor delincvenți prin înlocuirea pedepsei cu închisoare cu măsuri alternative, incluzând aici serviciul de probațiune, eliberarea de probă, munca în folosul comunității, instituirea tribunalelor speciale pentru minori.

În anul 1993 a fost inițiat de către Ministerul de Interne în colaborare cu Ministerul Educației Programul Național de Prevenire a Delincvenței Juvenile, iar în anul 2000 a fost creată Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copiilor; ca efect imediat a fost lansat programul național de protecție a copilului denumit „Integrarea socială a copiilor străzii”.

De remarcat în acest context și activitatea unor organisme non-guvernamentale, cum ar fi organizația „Salvați Copiii”, care a desfășurat un amplu proiect de recuperare socială a copiilor străzii, prin plasarea lor în familii de adopție, în centre de plasament și în alte instituții de ocrotire, sprijinind reintegrarea lor socială și profesională. În prezent se desfășoară un amplu program de dezinstituționalizare a copiilor, cu fonduri nerambursabile sub monitorizarea Uniunii Europene.

Toate aceste măsuri „de prevenire”, după cum lesne se poate sesiza, au în vedere mai ales ameliorarea unor efecte și nu operează în domeniul cauzalității. Pentru a opera la acest nivel, acțiunile ar trebui să vizeze mai ales familia și școala. Cum familia este, totuși, o zonă a intereselor private, unde autoritatea nu poate interveni decât prin măsuri de protecție, de remediu sau substituționale în cazul încălcărilor de drepturi, școala este o instituție publică, unde autoritățile și comunitatea sunt obligate să intervină.

Dată fiind legătura dintre devianța școlară și delincvența juvenilă, începând cu anii ̀80 școala a devenit nodul central al activităților de prevenție, intervenția juridică trecând în plan secundar față de intervenția educativă. Premisa de la care se pleacă este aceea că dacă se acționează în sensul însănătoșirii morale a mediului educativ, se poate preveni nu doar comiterea delictului în prezent, ci și criminalitatea viitoare (Neamțu, 2003). Este mult mai preferabilă, atât pentru societate, cât și pentru individ, investiția în educație în comparație cu investiția în constrângere și corecție. Așa se face că astăzi, politicile de prevenție implică un parteneriat care reunește poliția, serviciile administrative, serviciile sociale, dispozitivele de ajutor (guvernamentale și neguvernamentale), asociațiile comunității în jurul unui pivot central, care este școala. În activitatea acesteia, un rol important îl are psihologul și consilierul școlar. Din păcate, la noi domină activitățile de prevenire situațională, de protecție, care au funcția de a proteja persoanele și bunurile împotriva unor amenințări precise, ca spargeri din locuințe și autovehicole, prin pliante ce amintesc utilitatea alarmei, încuietorilor etc. și mult mai puține activități de prevenirea socială, care țin de educație și formare.

Printre măsurile de prevenire situațională M. Cusson (2006-b, pp. 35-36) include:

suprevegherile și verificările (polițiști, patrule, jandarmi, gardieni, portari, supraveghetori, sisteme electronice, camere de luat vederi, detectoare) menite să ducă la creșterea riscului delictului;

protecții fizice (uși solide, gratii, ziduri, case de fier, dispozitive antifurt, alarme, intrfoane);

controale la accese și la ieșiri (bariere; împrejmuiri, percheziții)

controlul factorilor favorizanți (limitarea accesului la arme, substanțe și unelte care facilitează trecerea la act, buna iluminare stradală);

deturnările (modificarea traseelor, orarelor, separarea adversarilor, pistele false);

diminuarea folosului scontat (coduri funcționale, marcarea pieselor, ștergerea rapidă a graffiti-urilor pentru a împiedica satisfacția oferită de admirarea operei).

Aceste măsuri au scopul diminuării opțiunilor delincvenților potențiali, sporind riscurile și dificultățile și reducând beneficiile.

Prevenirea situațională trebuie însă completată cu prevenirea socială. În condițiile în care celelalte modele de prevenire și-au dovedit ineficiența, Cusson (2006-b) propune prevenirea prin dezvoltare, care urmărește restaurarea condițiilor educative normale, pentru ca evoluția intelectuală, socială, morală a copilului să-și urmeze cursul firesc. Pentru aceasta părinții trebuie inițiați în „arta de a fi părinți”, care vizează „civilizarea micului barbar”, deprinderea de a-l face să ceară fără să țipe, controlarea violenței lui, înclinarea în a-și face prieteni, în a respecta regulile, asumarea responsabilităților etc.

Bibliografie

Allport, G.W., (1991), Structura și dezvoltarea personalității, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Adler, A., (1992), Psihologia copilului greu educabil, Editura IRI, București.

Baechiler, J., (1999), „Grupurile și sociabilitatea”, în Raymond Boudon, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, București.

Bailly, D.; Parquet, Ph.J., (1998), Toxicomania, Editura Institutul European, Iași.

Banciu, D., (1990), Introducere în sociologia delincvenței juvenile, Editura Medicală, București.

Banciu, D. (2000), Elemente de sociologie juridică, Ed. Lumina Lex, București.

Banciu, D.; Rădulescu S. M.; Voicu, M., (1985), Introducere în sociologia delincvenței juvenile, Editura Științifică și Enciclopedică, București.

Banciu, D.; Rădulescu, S. M., (2002), Evoluții ale delincvenței juvenile în România. Cercetare și prevenire socială, Editura Lumina Lex, București.

Bandura, A. (1962), „Social learning through imitation”, în M.R. Jones (ed.), Nebraska Symposium on Motivation, Lincoln, University of Nebraska Press.

Bandura, A., McDonald, F.J. (1963), „Influence of social reinforcement and the behavior of models in shaping children’s moral judgments”, în Journal of Abnormal and Social Psychology, 67 (3), pp. 274-281.

Bandura, A.; Ross, D.; Ross S.A. (1961), „Transmission of aggression through imitation of aggressive models”, în Journal of Abnormal and Social Psychology, 63 (5), pp. 575-582.

Bandura, A.; Ross, D.; Ross S.A. (1963a), „Imitation of film mediated aggressive models”, în Journal of Abnormal and Social Psychology, 66 (1), 3-11.

Bandura, A., Ross, D., Ross S.A. (1963b), „Vicarious reinforcement and imitative learning”, în Journal of Personality and Social Psychology, 67 (6), pp. 601-607.

Bădescu I., (1996), (col) Istoria sociologiei – teorii contemporane, Editura Eminescu, București.

Beauvoir, S. de, (1998), Al doilea sex, Editura Univers, București.

Becker, Gary S., (1997), Capitalul uman. O analiză teoretică și empirică cu referire specială la educație, Editura All, București.

Becker, S.H. (1973), Outsiders,Free Press, New York.

Berger, P.; Luckmann, T., (1999), Construirea socială a realității, Editura Univers, București.

Berkovitz, L. (1964), „Frustration-aggression hypothesis”, în Psychological Bulletin, 106, USA.

Berkowitz, L. (1972), „Control of aggression”, în Review of Child Development Research, Vol. III, University of Chicago Press, Chicago.

Berkowitz, L. (1993). Agression: its causes, consequences and control, New York, Mc Graw Hill Inc., University of Wisconsin Madison.

Bernstein, B., (1978), Studii de sociologia educației, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Bocancea, C., Neamțu, G., (1999), Elemente de asistență socială, Editura Polirom, Iași.

Bogdan, T., (1973), Probleme de psihologie judiciară, Ed. Științifică, București.

Boncu, Șt., (2000), Devianța tolerată, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași.

Boudon, R., (1997), Tratat de sociologie, Editura Humanitas, București.

Boudon, R., (1998), Efecte perverse și ordinea socială, Editura Eurosong & Book, București.

Bourdieu, P., (1999), Rațiuni practice. O teorie a acțiunii, Editura Meridiane, București.

Bourdieu, P., (2000), Simțul practic, Editura Polirom, Iași.

Bowlby, J., (1951), Maternal Care and Mintal Health, OMS, Geneva.

Bowlby, J., (1969), Attachmentand Loss, vol.I: Attachment, Hogarth Press, Londra.

Brochu, S., (1995), Drogue et criminalité. Une question complexe. Montréal, Presses de l’Université de Montréal.

Butoi, T., (1997), Crima sub lupa detectorului de minciuni, Editura Press Mihaela, București.

Chelcea, S., (2002), Un secol de cercetări psihosociale: 1897-1997, Editura Polirom, Iași.

Cioclei, V., (1998), Manual de criminologie, Editura All Beck, București.

Ciupercă, C., (2000), Cuplul modern între emancipare și disoluție, Editura Tipoalex, București.

Chantraine, G., (2004), Par delà les murs, Presses Universitaires de France et Le Monde, Paris.

Chevalier, L., (1980), Montmartre du plaisir et du crime, Robert Laffont, Paris.

Clarke, R.V, (coord.) (1997), Situational Crime Prevention. Successful Case Studies, 2ième edition, Harrow and Heston, Guilderland, New York.

Clarke, R.V.; Eck, J., (2002), Become a Problem-Solving Crime Analyst.: Jill Dando Institute of Crime Science, Londra.

Cherkaoui, M., (1996), (col), Dicționar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, București.

Clinard, M., B., (1957), The Sociology of Deviant Behaviour, Ed. Holt, Rinehart and Winston, New York.

Coca-Cozma, M., (2004), Instituția pentru minori, Editura Universul Juridic, București.

Cohen, A. K. (1955), Delinquent Boys. The Free Press of Glencoe, Illinois.

Cohen, A., (1971), La Déviance, Duculot, Gembloux.

Cohen, A., (1986), Deviance and control, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New-Jersey.

Cooley, C., (1902), Human Nature and the Social Order, New York.

Cusson, M., (1983), Le Contrôle social du crime, Presses Universitaires de France, Paris.

Cusson, M. (1987), Pourquoi punir ?, Dalloz, Paris.

Cusson, M., (1990), Croissance et décroissance du crime, Presses Universitaires de France, Paris.

Cusson, M., (1997), Devianța, în Boudon, R., (ed., 1997).

Cusson, M. (1998). Criminologie actuelle, Presses Universitaires de France, Paris.

Cusson, M., (2005). La Criminologie. 4° éd., Hachette, Paris.

Cusson, M., (2006-a), “La délinquance, une vie choisie”, în Revue internationale de criminologie et de police technique et scientifique, vol 54, avril-juin 2006, pp. 131-148, Genève.

Cusson, M., (2006-b), Prevenirea delincvenței, Editura Gramer, București.

Dahrendorf, R., (1996), Conflictul social modern, Editura Humanitas, București.

Dolto, F., Psihanaliza și copilul, (1993), Editura Humanitas, București.

Doise, W; Deschamps, J.-Cl.; Mugny, G., (1999), Psihologie socială experimentală, Editura Polirom, Iași.

Dollard, J. și Colab. (1939), Frustration and Agression, New Haven: Yale University.

Dragomirescu, V., (1976), Psihosociologia comportamentului deviant, Editura Științifică și Enciclopedică, București.

Dragu, A, Cristea, S, (2003), Psihologie educațională, Editura Ovidius University Press, Constanța.

Durkheim, E. (1923), L'éducation morale, Presses Universitaires de France, Paris, consultată în Les Classiques des sciences sociales.

Durkheim, E. (1993). Despre sinucidere, Editura Institutul European, Iași.

Durkheim, É., (1980), Educație și sociologie, Editura Didactică și

Pedagogică, București.

Eibl-Eibesfeldt I., (1995), Agresivitatea umană, Editura Trei, București.

Eibl-Eibesfeldt I, (1998), Iubire și ură, Editura Trei, București.

Ferri, E., (1905). La sociologie criminelle, Felix Alcan, Paris.

Fillieule, R., (2001), Sociologie de la délinquance, PUF, Paris.

Ferréol, G., (1998), (coord.), Dicționar de sociologie, Ed. Polirom, Iași.

Ferréol, G., (2000), Adolescenții și toxicomania, Editura Polirom, Iași.

Festinger, L., (1957), A Theory of Cognitive Dissonance, Stanfort University Press.

Foucault, M., (2005), A supraveghea și a pedepsi, Editura Paralela 45, Pitești.

Freud, S., (2000), Opere 4. Studii despre societate și religie, Editura Trei, București.

Freud, S., (1991), Sexualitatea infantilă, în Trei eseuri privind sexualitatea, Ed. Măiastra, București.

Fromm, E., (1995), Arta de a iubi, Editura Anima, București.

Gagnon, F. (2004). La gravité de la délinquance : mesure, évolution et prédiction, Mémoire de maîtrise, Faculté des études supérieures, Université de Montréal, École de criminologie.

Giddens, A., (2001), Sociologie, Editura BIC ALL, București.

Glueck, S.; Glueck E., (1956), Physique and delinquency, Harper and Rows, New York.

Glueck, S.; Glueck E., (1967), Predicting Delinquency and Crime, Cambridge, Massachusetts, Harvard University Press.

Goffman, E., (2003), Viața cotidiană ca spectacol, Editura Comunicare.ro., București.

Goffman, E., (2004), Aziluri. Eseuri despre situația socială a pacienților psihiatrici și a altor categorii de persoane instituționalizate, Editura Polirom, Iași.

Goleman, D., (2005), Inteligența emoțională, Editura Curtea Veche Publishing, București.

Gordon, M.D., (1962),. The Concept of the Subculture, în The Sociology of Crime and Delinquency. Ed. a II-a, New York, London, Sydney, Toronto, John Wiley & Sons Inc.

Gordon, Th., (1981), Enseignans efficaces, Le Jour Éditeur, Québec.

Gottfredson, M.R. ; Hirschi, T. (1990), A General Theory of Crime. Stanford, Cal., Stanford University Press.

Grecu, F.; Rădulescu S., (2005), Delincvența juvenilă în societatea contemporană. Studiu comparativ între Statele Unite și România,Editura Lumina Lex, București.

Haas. H. (2001). Agressions et victimisations : une enquête sur les délinquants violents et sexuels non détectés. Aarau, Suisse : Sauerländer.

Hirschi, T., (1969), Causes of Delinquency, California, Berkley, University of California Press.

Jacobs, B. A., (2000), Robbing Drug Dealers, Walter de Gruyter, New York.

Ibiș, A., (2001), Influența agenților socializării (familia, școala, grupul de referință) asupra comportamentelor predelincvente ale elevilor, Pansofia, București.

Iluț, Petru, (2004), Valori, atitudini și comportamente sociale. Teme actuale de psihosociologie, Editura Polirom, Iași.

Iluț, P., (2005), Sociopsihologia și antropologia familiei, Editura Polirom, Iași.

Killen, K., (1998), Copilul maltratat, Eurobit, Timișoara.

Kretschmer, E. (1942), Körporbau und Character, Springer Verlag, Berlin.

Kuhn, T., S., (1976), Structura revoluțiilor științifice, Editura Științifică și Enciclopedică, București.

Kuhn, T., S., (1982), Tensiunea esențială. Studii despre tradiție și schimbare în știință, Editura Științifică și Enciclopedică, București.

Kübler- Ross E., (1987), Living with Death and Dying, Souvenir Press, London.

Lahire, B., (2000), Omul plural. Către o sociologie psihologică, Polirom, Iași.

Linton, R., (1994), Fundamentul cultural al personalității, Editura Științifică, București.

Lombroso, C., (1992), Omul delicvent; Editura Măiastra, București.

Lorenz, K, (1998), Așa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, trad. Ioana Constantin, Ed. Humanitas, București.

Luminosu D.S.; Popa, V., (1995), Sociologie Juridică. Editura Helicon, Timișoara.

Marshall, G., (2003), (ed.), Dicționar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, București.

Marica, M. A., (2007), Introducere în sociologia educațională, Editura Ovidius University Press, Constanța.

Matza D.; Sykes, M., G., (1961), Juvenile Delinquency and Subterranean Values, în „American Sociological Review”, nr. 26.

Maurice, P. (2001), De la haine à la vie, Le Cherche midi et Gallimard, Paris.

Mead, G. H. (1934), Mind, Self and Society, University of Chicago, trad. fr., L' Esprit, le soi et la société, Paris, PUF, 1963.

Merton, R., (1972), „Influența cercetării empirice asupra teoriei sociologice”, în Teorie și metodă în științele sociale, vol. VIII, Editura Politică, București;

Merton, R. K., (1965), Eléments de théorie et de méthode sociologique, Plon, Paris.

Mihăilescu, I., (ed., 2000), Un deceniu de tranziție. Situația copilului și a familiei în România, UNICEF, București.

Mihăilescu, I., (2001), Familia în societățile europene, Editura Universității din București.

Mihăilescu, I., (2003), Sociologie generală. Concepte fundamentale și studiu de caz, Editura Polirom, Iași.

Minulescu, M., (1996), Chestionarele de personalitate în evaluarea psihologică, Editura Garell Publishing House, București.

Miroiu, A. (coord.), (1998), Învățământul românesc azi, Editura Polirom, Iași.

Mitrofan, N., (1989), Cuplul conjugal, Armonie și dizarmonie, Editura Științifică și Enciclopedică, București.

Mitrofan, I.; Mitrofan N., (1991), Familia de la A … la Z. Mic dicționar al vieții de familie, Editura Științifică, București.

Mitrofan, N.; Zdrenghea, V.; Butoi, T., (1997), Psihologie judiciară, Casa de editură și presă „Șansa”, București.

Moffitt, T. E. ; Caspi, A. ; Rutter, M. ; Silva, P.A., (2001), Sex Differences in Antisocial Behaviour : Conduct Disorder, Delinquency, and Violence in the Dunedin Longitudinal Study, Cambridge University, Cambridge .

Monteil, J.-M., (1997), Educație și formare, Editura Polirom, Iași.

Moscovici, S., (1999), Psihologia socială a relațiilor cu celălalt, Editura Polirom, Iași.

Neamțu, C., (2003), Devianța școlară, Editura Polirom, Iași.

Neculau, A.; Ferreol, G., (1998), Psihologia schimbării, Editura Polirom, Iași.

Neculau, A. (coord), (2003), Manual de Psihologie Socială, Editura Polirom, Iași.

Oancea, I., (1994), Probleme de criminologie, Editura All Educational, București.

Ogien, A., (2002), Sociologia devianței, Editura Polirom, Iași.

Păun, E., (1992), Sociopedagogie școlară, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Păun, E., (1999), Școala – abordare sociopedagogică, Editura Polirom, Iași.

Păunescu, C., (1984), Coordonatele metodologice ale recuperării minorului inadaptat, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Parsons, T., (1964), Social structure and Personality, The Free Press, Collier MacMillan Ltd, London.

Parsons, T., „Clasa școlară ca sistem social”, în Sociologia educației și învățământului Antologie de texte contemporane de peste hotare, Mahler, F., (coord.) (1977), Editura Didactică și Pedagogică, București.

Parsons, T.; Shils, E, (2001), „Valori și sisteme sociale”, în Alexander Seidman, (2001), Cultură și societate, Institutul European, Iași.

Petcu, M., (1997), Psihologie juridică, Editura Argonaut, Cuj-Napoca.

Petcu, M., (1999), Delincvența. Repere psihosociale, Editura Dacia, Cluj-Napoca.

Piaget, J., (2006), Judecata morală la copil, Editura Cartier, București.

Pinatel, J., (1971). La Société Criminogène, Ed. Calmann-Levy, Paris.

Pingeot, D., (1994), La délinquance juvenile comme alternative a la represion, Universite de Geneve.

Porot, A., Porot, M., (1999), Toxicomaniile, Editura Științifică, București.

Preda V., (1981), Profilaxia delincvenței și reintegrarea socială, Editura Științifică și Enciclopedică, București.

Preda, V., (1995), Delincvența juvenilă, Editura Universității Cluj-Napoca.

Preda V., (1998), Delincvența juvenilă. O abordare multidisciplinară, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Quinney, R., (1974), Critique of Legal Order: Crime Control in Capitalist Society, Little Brown, Boston.

Rădulescu, S. M., (1998), Sociologia devianței, Editura Victor, București.

Rădulescu, S. M.; Banciu, D., (1990), Introducere în sociologia delincvenței juvenile. Adolescența – între normalitate și devianță, Editura Medicală, București.

Rădulescu, S. M.; Banciu, B., (1996), Sociologia crimei și criminalității, Casa de Editură și Presă „Șansa”, București,

Rădulescu, S. M., (1994), Teorii sociologice în domeniul devianței și al problemelor sociale, Ed. Computer Publishing Center, București.

Rădulescu, S. M., (1991), Anomie, devianță și patologie socială, Editura Hyperion, București.

Rădulescu, S. M., (1999), Devianță, criminalitate și patologie socială, Editura Lumina Lex, București.

Rășcanu, R., (1994), Psihologia comportamentului deviant, Editura Universitatea, București.

Rășcanu, R., (2008), Dependență și drog: aspecte teoretice și clinic ameliorative, Editura Universității din București.

Reckless, W., (1961), The Crime Problem, Prentice-Hall, New York.

Reckless, C. W.; Smith, M. (1973), Juvenile delinquency, McGraw-Hill, New-York.

Renneville, M., (2003), Crime et folie, Fayard, Paris.

Roché, S. (2001), La Délinquance des jeunes, le Seuil, Paris.

Rutter, M. ; Giller, H. ; Hagell, A. (1998). Antisocial Behavior by Young People, Cambridge University Press, Cambridge.

Rudică, T., (1981), Familia în fața conduitelor greșite ale copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Scripcariu, C., (1996), Suicid și agresivitate, Editura Psihomnia, Iași.

Sîntion, F.; Papari, A., (1999), Psihologie organizațională, Editura Fundația Andrei Șaguna, Constanța.

Shaw, C.R.; McKay, H.D., (1942), Juvenile Delinquency and Urban Arteas, University of Chicago Press, Chicago.

Sheldon W.; Hart E.; McDermott E., (1949), Varieties of Delinquent Youth, Harper, New York.

Sorel, E., (1999), Violența la sfârșitul secolului XX (extrase din conferință). Revista de Criminologie și de Criminalistică, Nr. 1/1999;

Stănciulescu, E., (1997, 1998), Sociologia educației familiale, vol. I., II, Polirom, Iași.

Stănciulescu E., (1996), Teorii sociologice ale educației, Polirom, Iași.

Sutherland, E.H.; Cressey, D.,R., (1939), Principles of Criminology, Lippincott, Philadelphia.

Șelaru, M., (2002), Drogurile, Editura Semne, Iași.

Șoitu, L., (2003), „Copilul instituționalizat– perspective psihosociale”, în Neamțu, G, (2003), Tratat de asistență socială, Polirom, Iași;

Șoitu, L., Hârnoveanu, C. (coord), (2001), Agresivitatea în școală, Editura Institutul European, Iași.

Thornberry, T. P. ; Krohn, M. D. ; Lizotte A. T. ; Smith, C.A. (2003), Gangs and Delinquency in Developmental Perspective, Cambridge University Press, Cambridge.

Tucicov, B., A., (1981), Dicționar de psihologie socială, Editura Științifică și Enciclopedică, București.

Vincent, R., (1972), Cunoașterea copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Yablonski, L., 1999, Criminology: Crime and Criminality, Harper Collins Publishers, Inc.

Zlate, M., (1972), Psihosociologia socială a grupurilor școlare, Editura Politică, București.

Walsh, A., (1988), Understanding, Assesing and Counselung the Criminal Justice Client, Brooks-Cole Publishing Co., California.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Delincventa Juvenila O Perspectiva Psihosociala (ID: 164992)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Delincventa Juvenila O Perspectiva Psihosociala

Copyright Notice

Religiozitate ȘI Spiritualitate(psihologie)

Comportamentul Agresiv Definitie Si Particularitati

Formarea Deprinderilor DE Ritm Muzical LA Scolarii Mici

Violenta In Mediul Profesional

Studiu Privind Relatiile de Prietenie la Tineri

Analiza Comparativa a Relatiei Terapeutice In Abordarea Cognitiv Comportamentala Si Cea Dinamic Psihanalitica

Copyright Notice

Similar Posts