Delincventa Juvenila Intre Conduita de Esec a Copiilor Institutionalizati Si Calitatea Protectiei Sociale
LUCRARE DE LICENȚĂ
DELINCVENȚA JUVENILĂ –
ÎNTRE CONDUITA DE EȘEC A COPIILOR INSTITUȚIONALIZAȚI
ȘI
CALITATEA PROTECȚIEI SOCIALE
CUPRINS
INTRODUCERE
IMPORTANȚA ȘI ACTUALITATEA TEMEI
MOTIVAȚIA PERSONALĂ ȘI PROFESIONALĂ PENTRU ALEGEREA TEMEI
PARTEA I. FUNDAMENTE TEORETICE
Capitolul I. Definirea conceptelor de devianța și delincvența juvenilă
1.1. Noțiunea de comportament deviant
1.2. Conceptul de devianță juvenila
1.3. Conceptul de delincvență juvenilă
Capitolul II. Standarde internaționale, europene și naționale de natura legislativă
2.1. Standarde si instituții internaționale, europene si naționale referitoare la educarea și re educarea delincvenței la minori
2.2. Răspunderea penală a minorului în legislația internă
2.3. Caracterizare evoluției delincvenței juvenile pe plan național
Capitolul III Carateristicile centrelor de plasament riscurile si efectele institutionalizarii
3.1..Conceptul de instituționalizare
3.2.Situatia actuală a centrelor de plasament din România
Capitolul IV. Delincvența juvenilă la copiii din centrele de plasament
4.1. Cauzele delincvenței juvenile
4.2. Trăsături de personalitate ale minorului delincvent instituționalizat
4.5. Impactul instituționalizării asupra delincvenței juvenile
4.5.1.Implicarea centrului în activitatea de prevenție a delincvenței juvenile
4.5.2. Propuneri de programe și acțiuni privind activitatea de prevenție a delincvenței în rândul copiilor instituționalizați
PARTEA II. PARTEA PRACTICĂ A LUCRĂRII
Capitolul V. Designul cercetării
5.1.Scopul și obiectivele cercetării
5.2. Ipotezele cercetării
5.3. Elementele cercetării sociologice
5.3.1. Localizarea cercetării
5.3.2. Determinarea subiecților
5.3.3. Durata colectării datelor
5.4. Metodele și tehnicile folosite în cercetare
5.5 Analiza și interpretarea rezultatelor cercetării
Capitolul VI Plan de intervenție specializat de tip social
6.1. Scopul intervenției de tip social
6.2. Obiectivele intervenției de tip social
6.3. Grupul de subiecți
6.4. Metode si tehnici utilizată în intervenție specializată de tip social
6.5. Prezentarea și analiza întâlnirilor
6.6. Evaluarea intervenției de tip social
6.7. Concluziile intervenției de tip social
CONCLUZII FINALE
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
Accentuarea sărăciei , abandonul copiilor, apriția violențelor în familiile dezorganizate și imaturitatea și iresponsabilitatea mm multor părinți, sunt doar câteva aspecte care au generat accelerarea delicvenței juvenile.
Mediatizarea necorespunzătoare a comportamentelor delicvente în raport cu starea socială, materială și educațională a dus la accelerarea comportamentelor deviante. Delicvența juvenilă se manifestă și ca un rezultat al abordării superficiale și iresponsabile de către factorii de răspundere ai societății post-revoluționare.
Lucrarea își propune o evaluarea riscului de devianță al copiilor internați în Centrul de primire în regim de urgență Deva, identificarea factorilor de risc în apariția și structurarea comportamentului deviant la copiii, Identificarea relațiilor existente între comportamentul deviant și familia de proveniență (context familial, situație economică, structura de autoritate) , identificarea relației dintre copil și personalul specializat de la Centrul de primire în regim de urgență Deva. Mi-am dat seama că diminuarea și eliminarea progresivă a delicvenței juvenile impune o analiză socială temeinică și intevenție de tip asistență socială.
IMPORTANȚA ȘI ACTUALITATEA TEMEI
În România dupa 1989, au avut loc transformari politice, economice, sociale, culturale acestea au determinat si efecte nedorite cum ar fi si de apariția unui mediu social favorabil menținerii și creșterii fenomenului infracționalității
A
ceasta perioadă de trecere la un nou sistem de ordine socială și politică a devenit favorabilă creșterii factorilor de risc infracțional în rândul minorilor. De aceea, pentru atenuarea și rezolvarea fenomenului de infracționalitate este nevoie de implicarea în mod responsabil și direct a tuturor factorilor sociali, legislativi și executivi întrucât anumite ambiguități legislative și o lipsă de coordonare dar și de control în unele instituții agravează fenomenul infracțional.
Delicvența juvenilă și mecanismele sale de producere își justifică actualitatea prin caracterul mai mult sau mai puțin agravant al acestui fenomen, de domeniul devianței , care afectează interesele umane, punându-se în pericol valorile fundamentale și normele recunoscute și acceptate în cadrul societății, afectându-i astfel, buna sa funcționalitate(Anatol Basarab,2009)
MOTIVAȚIA PERSONALĂ ȘI PROFESIONALĂ PENTRU ALEGEREA TEMEI
Modul în care cresc unii copii într-un mediu propice dezvoltării lor fizice și mentale în comparație cu copiii care nu văd altceva în familia lor decât violență fizică și verbală dar și sărăcie și lipsuri este unul dintre lucrurile care m-a impresionat la acești copii din Centru de Primire in Regim de Urgență Deva. Datorită faptului că eu am avut o condiție materială mai bună și părinți care și-au dat interesul să îmi ofere o educație corespunzătoare, am putut face o comparație între mine și acești copii de la centru care au fost agresați atât fizic cât și vrebal, dar totodată și exploatați. Acesta este lucrul m-a impresionat și m-a emoționat și datorită acestui fapt am ales această temă și acest domeniu pentru lucrarea de licență. În urma efectuării practicii la acest centru am realizat ca în acest domeniu pot să îmi pun în valoare aptitudinile, simțind că aici am posibilitatea de fi implinită pe plan profesinal.
PARTEA I. FUNDAMENTE TEORETICE
CAPITOLUL I. DEFINIREA CONCEPTELOR DE DEVIANȚA ȘI DELINCVENȚA JUVENILĂ
Noțiunea de comportament deviant
Conceptul de delincvență nu trebuie confundat cu cel de “devianță”. Altfel spus, sfera conceptului de devianță este mai largă și cuprinde noțiunea de “delincvență”. În acest sens s-a arătat că devianța constă în “orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societății ori ale unui grup social particular” (Nistoreanu, et all,1995, 23-26). Este un tip de comportament care se opune celui convențional sau conformist și cuprinde nu numai incălcările legii, ci orice "deviere" de conduită.
Termenul devianță este preluat din limba engleză, în care deviance are înțelesul de abatere de la normele acceptate. Originea termenului devianță provine din limba latină, de la verbul deviare, care înseamnă abatere de la drum.
Termenul de devianță a fost utilizat pentru prima dată în anul 1938 de către sociologii americani T. Sellin ca „ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau a ordinii instituționale” și de către R. Merton, care considera devianța drept „o reacție normală a oamenilor normali în condiții anormale” (Rădulescu, 1974, 105). Cele două definiții diferite ne amintesc de o altă distincție impusă la cursul de logică, și anume, definiția neutră, prezentă în primul caz, și definiția persuasivă, prezentă în al doilea caz, în care ni se sugerează ideea că devianța este rezultatul reacției firești la o situație anormală; așadar situația este vinovată. Vom înțelege mai târziu semnificația acestei definiții mertoniene.
Una dintre cele mai cunoscute definiții ale termenului de devianță a fost dată de Maurice Cusson (1997), devianța reprezentând "ansamblul conduitelor și stărilor pe care membrii unui grup le judecă drept neconforme cu așteptările normelor sau valorilor lor și care, în consecință riscă din partea lor dezaprobare și sancțiuni" (Boudon, p.440). Devianța apare de la început ca o activitate care dezamagește o așteptare, ce violează o normă socială sau neagă o valoare.
O definiție amplă a devianței a fost dată și de Vasile Preda (1998, p. 2): “Comportamentul deviant rezidă în formele de conduită aflate în disonanță cu valorile și normele unui anumit sistem socio-uman, forme de conduită care se depărtează în mod sensibil de la normele existente într-o cultură dată și care corespund unor roluri și statusuri sociale bine definite de cultura respectivă’.
Deci, noțiunea de devianță presupune "existența unui univers normativ. Nu am putea vorbi despre criminal, eretic, nebun sau pervers dacă nu am avea în prealabil idei destul de clare despre ceea ce este drept și nedrept, adevărat și fals, normal si patologic, bine și rău. Un act deviant este mai întâi un act blamat și el nu ar fi astfel dacă nu am avea de la început o concepție despre ceea ce este sau nu blamabil" (Boudon, p. 441).
După cum Durkheim spune că infracțiunea este "infracțiune pentru că o condamnăm" (Durkheim 1893, apud. Cusson în Tratat de sociologie, Boudon, p. 441), și tot el consideră devianța ca o trăsătură a modernității….modernizarea referindu-se la întreaga colecție de procese sociale implicate în apariția capitalismului industrial și în formarea statului bunăstării , acesta fiind actul de naștere a sociologiei devianței. ( Sorina Poledna, 2012, p. 8.). Criteriul major al devianței este reacția pe care o provoacă: mustrare aspră, sarcasm, condamnare, denunțare, izolare, privare de libertate, tratament obligatoriu, etc.
Așadar, devianța este un tip de comportament care se opune celui convențional, cuprinzând pe lângă încălcările legii, și „orice deviere” de conduită care nu are un caracter patologic constatat medical și reprezintă o abatere de la normele sociale, fiind percepută ca atare de membrii societății.
Din cele spuse mai sus putem spune că devianța reprezintă un tip de comportament care se opune celui mediu, normal, convențional sau conformist, prin încălcarea unor norme scrise sau nescrise ale societății. Atunci când este vorba de încălcarea unei norme nescrise, putem vorbi de o devianță tolerată, în sensul că societatea nu consideră că aceea abatere este atât de periculoasă încât să o sancționeze prin lege. Privită istoric, o astfel de devianță are o mare relativitate și variabilitate, având un statut similar frumuseții: există numai în ochii celui ce o privește. Am putea spune că nu condamnăm un comportament pentru că este deviant, ci este deviant pentru că îl condamnăm.
1.2. Conceptul de delincvență juvenilă
Prin delincvență ințelegem:
1. Fenomen social care constă în săvirșirea de delicte.
2. Totalitatea delictelor savirșite la un moment dat, intr-un anumit mediu sau de către persoane de o anumită virstă ( Dicționarul explicativ al limbii romane, 1996, 552)
Prin cuvintul juvenil se ințelege: „care aparține tinereții, tineresc” (DEX, 1996, 1093). Pentru ințelegerea exactă a sensului cuvintului juvenil, se face trimitere la un alt termen – tinerețe, care, la rindul său, inseamnă: „ Perioadă din viața omului între copilărie și maturitate” (Zamfir, et all, 1993, 19).
Așadar, conceptul de „delincvență juvenilă” cuprinde două noțiuni distincte, și anume, conceptul de „delincvență” și cel de „juvenil”. Deși ambii termeni au intrat în limbajul comun și par să aibă semnificații bine determinate și univoce, ei sunt folosiți adesea cu înțelesuri diferite, nu numai în vorbirea curentă, ci și în limbajul științific. Termenul de „delincvență juvenilă” nu este întâlnit nici în legislația penală din țara noastră, nici în dreptul pozitiv din alte țări. El este o creație a doctrinei penale și a teoriilor criminologice sau sociologice, în încercările lor de a grupa o serie de infracțiuni în funcție de criterii de vârstă, considerându-se, în mod justificat, că faptele penale prezintă o serie de particularități determinate de nivelul de maturitate biologică și cu precădere mintală a subiectului activ al infracțiunii (Pitulescu,2000, 44)
În ceea ce privește definirea conceptului de „delincvență juvenilă”, există o mare diversitate a definițiilor date acestei noțiuni, de la conceperea ei ca o formă de „devianță” (din punctul de vedere al sociologului) sau „abatere de la normele penale” (din perspectiva jurte vorba de încălcarea unei norme nescrise, putem vorbi de o devianță tolerată, în sensul că societatea nu consideră că aceea abatere este atât de periculoasă încât să o sancționeze prin lege. Privită istoric, o astfel de devianță are o mare relativitate și variabilitate, având un statut similar frumuseții: există numai în ochii celui ce o privește. Am putea spune că nu condamnăm un comportament pentru că este deviant, ci este deviant pentru că îl condamnăm.
1.2. Conceptul de delincvență juvenilă
Prin delincvență ințelegem:
1. Fenomen social care constă în săvirșirea de delicte.
2. Totalitatea delictelor savirșite la un moment dat, intr-un anumit mediu sau de către persoane de o anumită virstă ( Dicționarul explicativ al limbii romane, 1996, 552)
Prin cuvintul juvenil se ințelege: „care aparține tinereții, tineresc” (DEX, 1996, 1093). Pentru ințelegerea exactă a sensului cuvintului juvenil, se face trimitere la un alt termen – tinerețe, care, la rindul său, inseamnă: „ Perioadă din viața omului între copilărie și maturitate” (Zamfir, et all, 1993, 19).
Așadar, conceptul de „delincvență juvenilă” cuprinde două noțiuni distincte, și anume, conceptul de „delincvență” și cel de „juvenil”. Deși ambii termeni au intrat în limbajul comun și par să aibă semnificații bine determinate și univoce, ei sunt folosiți adesea cu înțelesuri diferite, nu numai în vorbirea curentă, ci și în limbajul științific. Termenul de „delincvență juvenilă” nu este întâlnit nici în legislația penală din țara noastră, nici în dreptul pozitiv din alte țări. El este o creație a doctrinei penale și a teoriilor criminologice sau sociologice, în încercările lor de a grupa o serie de infracțiuni în funcție de criterii de vârstă, considerându-se, în mod justificat, că faptele penale prezintă o serie de particularități determinate de nivelul de maturitate biologică și cu precădere mintală a subiectului activ al infracțiunii (Pitulescu,2000, 44)
În ceea ce privește definirea conceptului de „delincvență juvenilă”, există o mare diversitate a definițiilor date acestei noțiuni, de la conceperea ei ca o formă de „devianță” (din punctul de vedere al sociologului) sau „abatere de la normele penale” (din perspectiva juristului) și până la definirea ei ca o formă de „inadaptare socială” ori „tulburare comportamentală” (în concordanță cu evaluările psihologilor sau psihiatrilor). Absența unei definiții unitare și unanim acceptate constituie o sursă de confuzii care pot distorsiona constatările, investigațiile sociologice și criminologice în acest domeniu.
Dovada ambiguităților și confuziilor asociate conceptului de „delincvență juvenilă” este că la primul Congres al Națiunilor Unite pentru Prevenția Criminalității și Tratamentul Delincvenților din 1955, participanții au recunoscut că este imposibil să se ajungă la o definiție lipsită de echivoc a termenului de „delincvență” ca atare. În acest sens există trei tipuri de interpretări:
a. juridică, în sensul strict al termenului – minorul sau tânărul are responsabilitate penală, începând de la o anumită vârstă;
b. formulată în termeni de „inadaptare socială” – minorii sau tinerii se confruntă cu o serie de dificultăți de adaptare psihică și socială;
c. exprimată în funcție de amenințările la adresa minorilor – aceștia pot fi supuși unor rele tratamente sau abuzați sexual în interiorul sau în afara familiei (Grecu, et all, 2003, 25).
Unii autori (Pitulescu, 2000, 55-56) au inclus în categoria delincvenților juvenili numai minorii de până la 18 ani care au săvârșit încălcări de la normele sociale sancționate juridic, iar alți autori (Basilide, et all, 32) consideră că în sfera noțiunii de „delincvență juvenilă” sunt cuprinse nu numai faptele săvârșite de minori, ci și cele săvârșite de „tinerii adulți”, adică de grupa de vârstă între 18 și 25 de ani.
Desemnarea unui copil ca fiind delincvent – observa James Teele – poate să semnifice orice, de la o evaluare morală făcută de un părinte sau educator conduitelor unui copil și până la judecarea oficială a acestuia de către un tribunal (1970).
În ultimele decenii, conceptul de „delincvență juvenilă” a devenit mai precis și mai specific, cu referire directă la încălcarea normelor penale și la acțiunile ilicite pe care le implică. În domeniul criminologiei, care se situează la intersecția dreptului penal și al științelor sociale, elementul de referință al noțiunii de „delincvență” îl constituie „comportamentul delincvent”, ca variabilă dependentă fundamentală.
Astfel, pentru criminologi, „delincvența juvenilă constituie în ansamblul ei, totalitatea conduitelor și actelor care violează normele de natură penală, aducând prejudicii comunității” (Grecu, et all, 2003, 40)
Prin delincvență, unii autori înțeleg „o serie de fapte ilicite, indiferent dacă au sau nu un caracter penal (fuga de la domiciliu, absența repetată și îndelungată de la școală, abandonul școlar nemotivat de cauze obiective, precum și anumite fapte imorale care nu constituie infracțiuni)” (Pitulescu, 2000, 44-45) .
Recunoscută ca formă distinctă de devianță (de natură penală), „delincvența juvenilă constituie un fenomen complex, care definește ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de legea penală” ( Rădulescu, et all, 1990, 42).
Delincvența juvenilă mai este definită, în același sens, ca „ansamblul abaterilor și încălcărilor de norme sociale, sancționate juridic, săvârșite de minorii până la 18 ani”
( Mitrofan, et all, 2000, 343).
CAPITOLUL II. STANDARDE INTERNAȚIONALE, EUROPENE ȘI NAȚIONALE DE NATURA LEGISLATIVĂ
Comunitatea internațională adoptă un complex de reguli care descrie concret modul de lucru în justiția juvenilă, acestea le găsim enumerate în cărților care abordează combaterea și prevenirea delincvenței juvenile (Graham W. Giles, 2001):
– Regulile Standard Minimale ale Națiunilor Unite în Administrarea Justiției Juvenile (Regulile de la Beijing adoptate în 1985 ca prim document internațional care detaliează norme pentru administrarea justiției în mod special pe minor accentrul căzând pe drepturile copilului);
– Principiile Națiunilor Unite pentru Prevenirea Delincvenței Juvenile ( Principiile de la Riyadh adoptate în 1990 );
– Regulile Națiunilor Unite pentru Protecția Minorilor Privați de Libertate (adoptate în 1990 prin rezoluția Adunării Generale 45/113);
– Liniile directoare de acțiune privind copiii implicați în sistemul de justiție penală (adoptate prin rezoluția Consiliului Economic si Social 30/1997);
– Regulile Minimale ale Națiunilor Unite pentru elaborarea măsurilor ne privative de libertate (Regulile dela Toko 1990);
– Declarația privind Principiile de Bază ale Justiției pentru Victimele Infracțiunilor si Abuzului de Putere ( adoptate prin rezoluția Adunării Generale 40/34).
Alături de aceste instrumente internaționale mai sunt și alte acte normative care conțin principii ale justiției juvenile și acestea sunt:
– Pactul internațional cu privire la drepturile civile si politice;
– Pactul internațional cu privire la drepturi economice, sociale si culturale;
– Convenția internațională cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială;
– Convenția împotriva torturii si a altor tratamente crude, inumane sau degradante;
– Convenția din 04 noiembrie 1950 pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale;
– Convenția europeană în materia adopției de copii 1968;
– Convenția europeană asupra repatrierii minorilor 1970;
– Convenția europeană de securitate socială 1972;
– Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei 1975;
– Convenția europeană asupra recunoasterii si executării deciziilor privind supravegherea copiilor si restabilirea supravegherii copiilor 1980;
– Carta socială europeană – revizuită 1999;
– Regulamentul european privind sancțiunile si măsurile comunitare adoptat prin Recomandarea nr.R(92) 16 A Comitetului Ministerial al statelor membre din data de 19 octombrie 1992;
– Convenția Americană asupra drepturilor omului 1969;
– Carta Africană pentru Drepturile si Protecția Copilului 1990.
Declarația de la Geneva. Regulile minime standard pentru tratarea deținuților. Convenția internațională asupra drepturilor civile si politice . În 1924, al V-lea Congres al Ligii Națiunilor a adoptat o declarație în cinci puncte asupra drepturilor copilului, asa numita „Declarație de la Geneva”. O versiune extinsă a fost aprobată în 1948 de Adunarea Generală O.N.U., iar declarația confirmând zece principii de bază asupra bunăstării si protecției copilului a fost adoptată în anul 1959. nReferiri la tineri găsim si în Regulile Minime Standard pentru Tratarea Deținuților din 1955 – si ele inspirate de standardele aprobate de Liga Națiunilor Unite în 1934 – care stabilesc principiul separării „tinerilor de ținuți” de adulți aflați în stare de arest si – atât în cazul adulților, cât si al tinerilor – separarea între deținuți acuzați si cei condamnați.
Convenția internațională asupra Drepturilor Civile si Politice din 1966 a reiterat aceste principii, interzicând pedeapsa cu moartea pentru persoanele găsite vinovate de o crimă comisă când aveau mai puțin de 18 ani(art.6.5).Convenția conține măsuri de protecție aplicabile tuturor persoanelor aflate în fața justiției si în stare de arest, stipulând că „în cazul tinerilor, procedura judecătorească se va desfăsura astfel încât să se țină seama de vârsta lor si de dorința de a se reabilita (art.14.4).”
Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului (C.D.C.) –reglementare internațională cu caracter obligatoriu – a fost adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, la aniversarea a 30 de ani de la promulgarea Declarației celor 10 principii de bază asupra bunăstării si protecției copilului.
Considerată un document revoluționar, convenția este mai mult decât un catalog al drepturilor copilului, constituind o listare a obligațiilor pe care statele sunt pregătite să la recunoască în ce priveste drepturile copilului.
Drepturile consfințite de aceasta vizează:
› Participarea copiilor la decizii care le afectează propriul destin;
› Protejarea copiilor împotriva discriminării si a tuturor formelor de neglijență si
exploatare;
› Prevenirea rănirii de orice fel a copiilor;
› Ajutor pentru satisfacerea nevoilor de bază ale copilului.
Principiile internaționale generale sunt extrase din instrumentele internaționale relevante, descrise pe scurt în subcapitolul 2.1.și ar trebui luate în considerare zilnic de fiecare persoană ori de câte ori se ia o decizie în legătură cu un minor. Acestea sunt următoarele :
legislația cu privire la justiția juvenilă trebuie să se aplice tuturor persoanelor cu vârsta până la 18 ani ;
justiția juvenilă face parte din procesul de dezvoltare națională a unui stat și din aceste considerente , trebuie să primească resurse suficiente pentru a permite organizarea ei în accord cu principiile internaționale ;
principiul non-discriminării și egalității se aplică în justiția juvenilă , acest lucru incluzând o interzicere a discriminării datorate copilului sau familiei acestuia ( art.2 din Convenția cu privire la Drepturile Copilului );
principiul călăuzitor în orice politică de acțiune în justiția juvenilă este ca interesul copilului să fie scopul suptem ( art.3 din Convenția cu privire la Drepturile Copilului) ;
întârzierile în luarea deciziilor în legătură cu un copil aduc atingere interesului acestuia ( art.37 lit.d și art.40 alineatul 2 lit. b (ii) și alineatul 2 b (iii) din Convenția cu privire la Drepturile Copilului) ;
fiecare copil va fi tratat într-un mod uman și cu respect pentru demnitatea intrinsecă a persoanei umane , ținând seama de vârsta copilului ( art.37 lit.c din Convenția cu privire la Drepturile Copilului ) ;
copiii trebuie să fie tratați într-o manieră care să faciliteze reintegrarea lor în societate și asumarea de către aceștia a unui rol constructiv social ( art.40 alineatul 1 din Convenția cu privire la Drepturile Copilului ) ;
copiii au dreptul să-și exprime liber părerile în legătură cu justiția penală , păreri cărora trebuie să li se acorde importanța cuvenită , în raport atât cu vârsta cât și cu gradul de maturitate al copilului ( articolele 12 și 13 din Convenția cu privire la Drepturile Copilului) ;
copiii au dreptul de a căuta , primi și de a împărtăși informații despre sistemul de justiție juvenilă , într-o formă care este deopotrivă accesibilă și corespunzătoare pentru copii ( art.13 din Convenția cu privire la Drepturile Copilului și îndrumarea 11 lit.b din Directivele pentru Acțiune împotriva Copiilor în Sistemul de Justiție Penală ) ;
justiția juvenilă trebuie să fie organizată într-o manieră compatibilă cu drepturile copilului la viața privată , familie , locuință și corespondență ( art.16 din Convenția cu privire la Drepturile Copilului ) ;
în cazul în care copiii sunt privați de mediul familial , ei au dreptul la protecție și asistență speciale ( art.20 aliniatul 1 din Convenția cu privire la Drepturile Copilului ) ;
,, nici un copil nu va fi suspus la tortură sau la altă formă de pedeapsă crudă, inumană, degradantă sau aspră’’(Van Bueren , Geraldine , Childood Abused, 1998 , pp.163-176)
(art.37 din Convenția cu privire la Drepturile Copilului și regula 87 lit. a din Regulile Națiunilor Unite pentru Protejarea Minorilor Privați de Libertate ) ;
în orice stadiu al procesului de justiție penală , copiii nu trebuie să fie privați de libertate ilegal sau arbitrar ( art.37 lit.b din Convenția cu privire la Drepturile Copilului );
arestarea , încarcerarea sau reținerea copiilor trebuie folosite doar ca măsură de ultimă instanță și pentru cel mai scurt timp posibil ( art.37 lit. b din Convenția cu privire la Drepturile Copilului ).
2.2. Răspunderea penală a minorului în legislația internă
Elaborarea cadrului de reglementări a sistemului de reeducare a minorului infractor este rezultatul unui îndelungat proces istoric. De-a lungul timpului, legiutorii s-au preocupat să găsească soluții prin care, cu ajutorul legii, să prevină și să combată acele manifestări ale minorilor care aduceau atingere sau puneau în pericol valorile sociale fundamentale ale societății (Ortansa Brezeanu, 1998, p 5).
De asemenea, legiutorii s-au aplecat cu înțelegere și asupra situației particulare în care se află acești infractori aflați la o vârstă fragedă, căci, spre deosebire de persoana adultă, care dispune, mai mult sau mai puțin, singură de soarta sa, minorul este, de regulă, o persoană dependentă de membrii familiei sau de persoanele care îl îngrijesc, comportarea sa fiind hotărâtor influențată de educația primită din partea persoanelor de care el depinde (V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. M. Stănoiu apud. Ortansa Brezeanu, 1998, p.5)
În aceste condiții, măsurile menite să se opună comportării antisociale a minorilor trebuie să urmărească mai întâi un scop preventiv (prevenție preinfracțională), acționându-se în vederea ocrotirii minorilor expuși să devină infractori, iar după ce minorii au comis fapte penale, se impun măsuri care să îmbine severitatea sancțiunii penale cu grija pentru reeducarea lor (prevenție postinfracțională).
În prezent, cadrul legal al sistemului de reeducare a minorului infractor este format din măsuri educative (mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare și internarea într-un institut medical-educativ) și din pedepse (închisoarea și amenda).
În cele ce urmează, vom analiza pe scurt, fiecare din sancțiunile prevăzute de lege și care servesc ca mijloace legale ale sistemului de reeducare a minorului infractor.
Măsuri educative
1. Mustrarea este prima măsură educativă și constă în dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al faptei săvârșite, însoțite de recomandarea adresată minorului de către instanța de judecată de a se purta în așa fel încât să dea dovadă de îndreptare și de avertizare a acestuia că, dacă va mai săvârși din nou o infracțiune, se va lua față de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă.
De regulă, mustrarea se pronunță în cazul faptelor mai ușoare comise de minor, reflectând deprinderi și mentalități caracteristice copilăriei.
În practica judiciară s-a decis că mustrarea nu poate fi aplicată ca măsură educativă – deoarece nu este aptă să-și realizeze finalitatea – atunci când datele anchetei sociale sunt defavorabile minorului, iar din dosar rezultă că minorul a săvârșit o faptă de o gravitate deosebită. De asemeni, tot în practica judiciară s-a decis că mustrarea, dacă se referă la fapte lipsite de gravitate, poate fi luată și cu privire la un minor care, la data pronunțării hotărârii, a depășit cu puțin vârsta de 18 ani, deși de regulă, această măsură educativă are în vedere vârsta minorului la data comiterii faptei.
2. Libertatea supravegheată este a doua măsură educativă și constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an sub supraveghere deosebită. Supravegherea poate fi încredințată, după caz, părinților minorului, celui care l-a înfiat sau tutorelui. Dacă aceștia nu pot asigura supravegherea în condiții satisfăcătoare, instanța dispune încredințarea supravegherii minorului, pe același interval de timp, unei persoane de încredere, de preferință unei rude apropiate, la cererea acesteia, ori unei instituții legal însărcinate cu supravegherea minorilor.
Instanța poate să impună minorului respectarea uneia sau a mai multora din următoarele obligații:
– să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
– să nu intre în legătură cu anumite persoane;
– să presteze o activitate neremunerată într-o instituție de interes public fixată de instanță cu o durată între 50 și 200 de ore, de maximum 3 ore pe zi, după programul de școală, în zilele nelucrătoare și în vacanță.
În practica judiciară s-a decis că măsura educativă a libertății supravegheate nu poate fi luată față de infractorul minor care a depășit vârsta de 17 ani, deoarece, în acest caz, nu se poate finaliza măsura educativă menționată care presupune ca minorul să fie pus sub supraveghere timp de un an.
3. Internarea minorului într-un centru de reeducare constituie a treia măsură educativă care se ia în scopul reeducării minorului căruia i se asigură posibilitatea de a dobândi învățătura necesară și o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale. Această măsură se ia față de minorul în privința căruia celelalte măsuri educative sunt eficiente. Această măsură educativă se ia pe un timp nedeterminat, însă nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. La data când minorul devine major, instanța poate dispune prelungirea internării pe o durată de cel mult doi ani, dacă aceasta este necesară pentru realizarea scopului internării.
În practica judiciară s-a decis corect că măsura internării într-un centru de reeducare, pentru a-și atinge scopul, nu se poate lua decât față de minorul căruia, la data pronunțării hotărârii, i-a rămas până la majorat, suficient timp pentru reeducare. De asemenea, s-a decis că prelungirea măsurii internării într-un centru de reeducare nu poate fi dispusă decât pe un interval de timp determinat, prestabilit în raport cu necesitățile concrete, legate de completarea și desăvârșirea celui internat.
4. Internarea într-un institut medical educativ este a patra măsură educativă și ultima, ce se ia față de minorul care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical și de un regim special de reeducare. Această măsură se dispune pe un timp nedeterminat, însă nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. Măsura trebuie ridicată de îndată ce a dispărut cauza care a impus luarea acesteia. La data când minorul devine major, instanța poate dispune prelungirea internării pe o durată de cel mult doi ani, dacă aceasta este necesară pentru realizarea scopului internării.
Pedepse pentru minori
1. Închisoarea este singura pedeapsă privativă de libertate care se poate aplica minorului infractor, în limitele prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită. Aceste limite se pot reduce la jumătate, însă, în urma reducerii, în nici un caz, minimul pedepsei nu va depăși cinci ani. Reducerea are în vedere atât limitele pedepsei prevăzute pentru infracțiunea în forma ei simplă, cât și limitele de pedeapsă prevăzute pentru variantele agravate sau atenuate ale infracțiunii respective.
Executarea pedepsei închisorii în cazul minorilor se face separat de condamnații majori sau în locuri de deținere speciale. Minorilor li se asigură posibilitatea de a continua, în închisoare, învățământul general obligatoriu și de a dobândi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile lor. De asemenea, condamnații minori, beneficiază de un regim special și în ce privește libertatea condiționată.
2. Amenda este a doua pedeapsă principală care poate fi aplicată minorului. Ea se pronunță în limitele prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită. Amenda este aplicabilă mai ales în cazul minorului care a săvârșit fapte nu prea grave, dar aflându-se la o vârstă aproape de majorat, nu este posibilă luarea unei măsuri educative, deoarece executarea unor astfel de măsuri durează până la majorat.
De asemenea, este posibil ca făptuitorul, care la data comiterii infracțiunii a fost minor, la data judecății să fi depășit vârsta minorității. Dacă faptele comise nu sunt prea grave, instanța va dispune condamnarea sa la o pedeapsă cu amendă. În raport cu un asemenea inculpat, de regulă, măsurile educative nu ar mai putea fi luate, însă aplicarea unei amenzi poate să devină eficientă (Ortansa Brezeanu, 1998, p. 63).
Amenda aplicată minorului nu se răsfrânge obligatoriu asupra părinților sau a persoanelor care îl întrețin, deoarece există și minori care au bunuri proprii, iar, pe de altă parte, orice minor după împlinirea vârstei de 14 ani poate ocupa un loc de muncă.
2.3. Caracterizare evoluției delincvenței juvenile pe plan național
Analizat, în ansamblul său, fenomenul de delincvență juvenilă din România are o serie de particularități. Evoluția sa în timp a înregistrat nu atât modificări cantitative, cât o serie de schimbări cu caracter calitativ. Din perioada imediat după cel de-al doilea război mondial și până astăzi, acest fenomen a cunoscut trei “vârfuri” mai importante:
• perioada cuprinsă între anii 1950-1954 – este prima etapă, în cursul căreia fenomenul a căpătat amploare și consistență, fiind potențat, în mare parte, de criza economică și de condițiile specifice existente în România postbelică;
• perioada cuprinsă între anii 1983-1986 – etapă în cursul căreia fenomenul se triplează față de perioada anterioară. În 1985 s-a înregistrat un număr record de minori delincvenți (8.600) din care cea mai mare parte reprezentau copiii nedoriți sau tarați (așa-numiții “decreței”), rezultați din măsurile coercitive ale celebrului Decret din Octombrie 1966 cu privire la interzicerea avortului;
• perioada cuprinsă între 1989 și până în prezent – etapă în care fenomenul cunoaște cele mai mari creșteri și modificări calitative. Din punct de vedere calitativ a crescut gradul de periculozitate a unor delicte, și violența cu care sunt comise de către minori și a scăzut media de vârstă de la care un minor devine delincvent. Pe de altă parte, modelele criminale oferite tinerilor sunt, astăzi, mai răspândite și mai vizibile, iar oportunitățile de asociere cu delincvenți minori sau adulți sunt mai mari.
Așa cum se poate observa din datele oficiale, criminalitatea juvenilă a avut o evoluție ” explozivă ” după anul 1989. Astfel, numărul de delincvenți minori identificați de către organele de poliție din 1989 și până în 1998 a crescut de aproape 7 ori, înregistrând, an de an, creșteri pronunțate. Conform datelor oficiale ale Ministerului de Interne, inclusiv cele ale Inspectoratului General al Poliției, în întreaga perioadă 1989-2000 au fost identificați un număr de circa 211.000 de minori delincvenți, ceea ce înseamnă o medie anuală de aproximativ 17.600 minori identificați că au comis diferite delicte sau infracțiuni.
Tabelul 1. EVOLUȚIA DELINCVENȚEI JUVENILE IDENTIFICATE, ÎN ROMÂNIA, ÎN PERIOADA 1989-1999 (Sursa: Inspectoratul General al Poliției)
În privința evoluției pe fiecare an în parte, aceasta a înregistrat o curbă ascendentă de la an la an, numărul minorilor delincvenți reperați de poliție crescând, progresiv, de la peste 4.000 în anul 1989, la peste 27.000 în anii 1997 și 1998, ceea ce înseamnă o creștere de aproape 7 ori într-un interval de numai 9 sau 10 ani (vezi tabelul 1).
De menționat, de asemenea, că în numai 2 ani, în perioada 1989-1991, delincvența identificată a înregistrat o creștere de peste 4 ori, iar din 1995, de peste 5 ori.
Exceptând anul 1992, identificarea minorilor delincvenți a înregistrat o tendință permanentă de creștere anuală, după care, începând din 1998, a început să scadă. Tendințele criminalității juvenile judecate sunt, cu unele variații, relativ asemănătoare. Astfel, în perioada 1989-2000, aceasta a înregistrat o serie de schimbări, vizibile, între altele, și în evoluția cantitativă a fenomenului.
Astfel, în întreaga perioadă menționată, au fost inculpați, pentru diferite delicte sau infracțiuni, comise peste 105.000 de minori. Tendințele de inculpare au devenit, în mod progresiv, din ce în ce mai accentuate, datorită unei necesități tot mai acute de a ține sub control fenomenul, cel puțin din punct de vedere al mecanismelor justiției. Dacă la sfârșitul anului 1989, au fost inculpați doar 3.810 de minori, iar în anul următor doar 4.554 de minori, ulterior, creșterile au devenit semnificative, ajungându-se ca în perioada 1995-1997 să fie trimiși anual în judecată între 12.000 și 13.000 de minori . Începând din anul 1998, s-a înregistrat o tendință de scădere a numărului de minori inculpați, cu circa 20% în 1998 față de 1997 și cu aproximativ 40% în 1999 față de același an, 1997. Pe de altă parte, este de menționat faptul că s-a înregistrat o creștere, tot mai intensă de la an la an, a numărului de sentințe definitive date minorilor, care, în perioada 1993-1998, s-au dublat față de cele date în perioada anterioară (vezi tabelul 2 și graficul 3).
Dacă anul 1989 poate fi considerat o excepție, datorită perioadei ”tulburi” în care au fost comise delictele sau infracțiunile incriminate, treptat, mai ales începând cu anul 1993, judecătorii au devenit mai severi, condamnând definitiv, în fiecare an, între 69% și 81% din totalul minorilor trimiși în judecată. În anul 1997, au fost sancționați definitiv cel mai mare mare număr de minori, reprezentând aproximativ 93% din totalul celor inculpați.
Dacă în primii ani după 1989, organele de justiție au manifestat mai multă toleranță față de minorii trimiși în judecată, începând din anul 1993, an care coincide cu o creștere semnificativă a delincvenței juvenile identificate, ele au devenit mai severe și mai exigente în raport cu cazurile judecate. Din 1993 și până în anul 1996, creșterea numărului de minori judecați și condamnați definitiv a depășit 100 % și chiar 200 %. În acest sens, variația, de la un an la altul, a trimiterilor în judecată, aceasta a urmat în mod cvasisimilar tendința observată în cazul delincvenței juvenile identificate. De pildă, cea mai mare creștere față de anul precedent s-a înregistrat în anul 1991, iar cea mai mică
creștere în anii 1995 și 1996. În anii 1999 și 2.000 s-au înregistrat ponderi aproape similare cu cele înregistrate în anul 1991.
La fel și în prezent, delincvența juvenilă privită din perspectiva globală se caracterizează atât printr-o creștere îngrijorătoare a numărului de minori implicați cât și prin natura și gravitatea infracțiunilor comise – fapt ce ne îndeamnă să privim această problemă socială ca fiind o reală amenințare pentru prezentul și viitorul nostru. Vagabondajul, cerșetoria, furturile, violul, hărțuirea sexuală, consumul de alcool și alte droguri, comportamentul de bandă reprezintă „modalități de viață” pentru foarte mulți dintre copii, pentru prea mulți, având în vedere costurile imense pe care le plătesc și prin care își limitează propria existență (Maria Pescaru, 2010, p.9).
Indiferent din perspectiva din care abordăm și definim delincvența juvenilă, datele statistice, chiar dacă nu pot crea o imagine completă, indică faptul că în România măsurile de prevenire și de combatere nu au un impact foarte mare deși, cel puțin teoretic eforturile s-au intensificat în ultimele decenii.
Tabelul 2. Evoluția delincvenței juvenile în România în perioada 2005-2009 (http://www.igpr.ro/statistici.htm)
Constatăm că în ultimii ani nivelul de vârstă de la care minorii încep să comită acte de delincvență a scăzut, astfel tot mai mulți copii încep să prezinte comportamente delincvente încă din școala primară iar în paralel numărul total al minorilor delincvenți urmează o tendință descendentă extrem de încetinită și nesigură, după cum arată situația din anii 2006/2007. Acest lucru nu este surprinzător dacă avem în vedere crizele politice, economice, sociale și morale marcate de competitivitatea slabă a economiei; precaritatea sistemului de protecție socială; scăderea nivelului de trai; creșterea alarmantă a ratei șomajului; confuzia sau absența unor norme sociale și valori; slăbirea controlului social; discrepanța dintre scopurile și mijloacele legale ori acceptate de societate de satisfacere a nevoilor personale, determinată de inegalitatea socială; scăderea prestigiului și autorității instanțelor de control social; sărăcia infantilă (fenomenul „copiii străzii”); corupția și crima organizată; violența, agresarea și exploatarea minorilor, traficul și consumul de droguri.
În contextul dat, obiectivul demersului de față este acela de a prezenta un model de prevenire a delincvenței juvenile, model ce pornește de la premisa că dezvoltarea inteligenței emoționale poate reprezenta o oportunitate în această luptă. Ca orice măsură de intervenție are puncte forte și limite, indiferent de postulatele teoretice ori de cercetarea de teren, dar până la urmă este o ipoteză plauzibilă ce poate reprezenta o alternativă pentru societatea românească de azi.
CAPITOLUL III CARATERISTICILE CENTRELOR DE PLASAMENT RISCURILE SI EFECTELE INSTITUTIONALIZARII
3.1.Conceptul de instituționalizare
Conceptele de instituție și organizație sunt fundamentale pentru analiza societăților tradiționale sau moderne, deoarece se referă la mecanismele și procesele structurării vieții cotidiene. Ele vizează seturi ordonate de comportamente individuale și fluxuri de interacțiuni, baza normativă a ordonării acestora sau abaterile de la norme și reguli care generează tulburări sociale, mecanismele de grupare a oamenilor pentru a atinge anumite obiective prin organizarea resurselor ce asigură procesele de tranzație variabilă în timp și spațiu social. Instituțiile și organizațiile sunt cadrele sociale prin care se reduce incertitudinea vieții individuale și cadrele relaționale prin care se structurează activitățile umane cotidiene. Prin ele se instituie atât constrângeri sociale normative, cât și recompense sau imbolduri pentru performanțe mai înalte.
Instituționalizarea constituie procesul de stabilire a unor norme clare care definesc o serie de statusuri și roluri sociale în corelație cu un anumit comportament ce răspunde unui set de valori comune.Acest proces presupune înlocuirea comportamentului spontan, experimental, cu un comportament bine precizat, constant, previzibil și presupune a avea loc în anumite condiții(Maria Bulgaru, 2003, p.149) .
Urmarea acestui proces de instituționalizare este crearea de instituții. În limbajul științific și în cel comun, termenul de instituție are mai multe semnificații. Prin instituție se înțelege (Maria Bulgaru, 2003, p.150):
– un grup de persoane angajat în vederea satisfacerii unor probleme importante pentru o comunitate;
– formele organizatorice folosite pentru realizarea unor probleme;
– ansamblul de mijloace și procedee folosite de membrii unui grup în vederea satisfacerii unor nevoi;
– rolurile importante pe care le dețin anumiți membri ai unui grup și care le permit să acționeze în rezolvarea unor probleme. De exemplu, un minister poate fi considerat instituție din mai multe puncte de vedere: ca un grup de persoane, cu o anumită ierarhie, care se ocupă de rezolvarea unor probleme; datorită formelor organizatorice prin care acționează respectivul minister; mijloacelor folosite (buget, funcționări, hotărâri, instalații tehnice); rolurilor principale deținute în cadrul grupului (ministru, secretar de stat, director, șef de serviciu, referent etc.).
Există mai multe accepțiuni ale instituției; definiția care întrunește un grad ridicat de consens este: „termenul de instituție se referă la un loc de rezidență, alta decât cea de tip individual, unde persoanele sunt reunite în numere în mod distinct mai mari decât ar putea fi întâlnite într-o familie lărgită; acolo persoanele sunt înalt înregimentate; mediul fizic și cel social tind spre cel mai mic numitor comun; toate, sau cea mai mare parte a tranzacțiilor vieții zilnice se realizează sub același acoperiș, într-un campus segregat ori într-o modalitate segregată”( Wolfensberger ,1972).
3.2. Situatia actuală a centrelor de plasament din România
În România, politica pronatalistă practicată de regimul comunist care încuraja natalitatea fără un suport adecvat economic sau a politicilor sociale, alături de absența mijloacelor contraceptive a dus la creșterea numărului de copii într-un timp scurt. Intervenția statului a constat în promisiunea de suport a familiilor cu mulți copii care nu puteau să-și asume descendenții, plasând copiii în instituăii numite generic „orfelinate”.
Astfel s-a creat un sistem de instituăii cu un personal angajat care era deficitar atât din punct de vedere numeric, cât și ca pregătire de specialitate. Căile tradiționale de protecție a copilului, ca de exemplu plasarea în familia extinsă au fost de regulă omise, ca și menținerea fraților în aceeași instituție. În „leagănele de copii” erau plasați copii de până împlineau 3 ani, iar după această vârsta ajungeau în alte instituții doar pe criteriul vârstei, fără a ține cont de individualitatea lor, până împlineau 18 ani.
Plasarea dintr-o instituăie în alta, pierderea identității și a sentimentului de apartenență la o familie, alături de abuzurile frecvente care aveau loc în aceste instituții au dus la traumatizarea pe viață a multor copii.
Legea nr.3/1970 introducea cel mai aberant sistem de protecție a copilului – aproape exclusiv instituționalizat – care avea să lase urme asupra dezvoltării copilului, dimensionării sistemului, efortului financiar, care nici după aproape 20 ani de la schimbarea regimului care l-a introdus nu s-au șters. În urma acestui sistem au rămas: copii care la împlinirea vârstei de 18 ani erau lăsați în stradă fără a avea o pregătire suficientă pentru viața independentă și nici resursele materiale sau financiare pentru a se descurca reflectă de fapt o socializare deficitară a acestora prin lipsa unei perspective asupra vieții adulte (Zamfir, C., 1997, pp.96-97), persoane care datorită instituționalizării prelungite nu au mai părăsit niciodată sistemul, devenind asistați „pe viață” a instituțiilor pentru persoane cu handicap; întârzieri mentale, fizice și emoționale, traumatisme psiho-emoționale grave, distorsiuni în personalitatea copiilor. Sistemul supradimensionat de instituții, cu sute de locuri, prost întreținute și dotate, cu condiții de viață precare, de multe ori construite în zone greu accesibile, departe de ochii populației, a fost deservit de un personal neinteresat în cea mai mare parte de situația copiilor pe care trebuiau să-i protejeze și care a întreținut sistemul și o dată cu el „privilegiile lui” mai mult de 30 de ani.
Casele de copii nu se străduiau să păstreze contactul cu părinții copiilor internați, care veneau foarte rar să-i viziteze. Atmosfera interioară era adesea caracterizată prin primitivism, lipsă de participare a copiilor, disciplină bazată pe subordonare și pedepse fizice, program strict, abuzuri fizice asupra copiilor, tratamente degradante, situații umilitoare, mergându-se până la abuz sexual din partea copiilor mai mari, dar uneori și a adulților, a personalului. Toate acestea în situația în care instituțiile pentru copii trebuie să reprezinte, mai înainte de toate, un substitut al familiei, un mediu socio-emoțional vital pentru dezvoltarea copiilor.
Declinul economic din România, alături de deficitul de personal specializat în îngrijirea copiilor instituționalizați, a dus la deteriorarea dramatică a condițiilor în instituții. Nu există statistici exacte, însă se estimează că la începutul anului 1990 existau circa 100.000 copii în instituții (după Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, www.copii.ro).
După 1989 au avut loc o serie de schimbări în sensul îmbunătățirii situației sociale în România. Politicile “reparatorii” din primii ani după 1990 au vizat protecția copilului instituționalizat. La descreșterea numărului copiilor instituționalizați contribuie și programele de prevenire a abandonului prin planificare familială și de educație sexuală, (descrește însă și natalitatea). Urmarea acestor măsuri a fost reducerea numărului de copii din instituții, paralel cu un mare val de adopții internaționale legale și mai ales ilegale, de interes pentru copii părăsiți și orfani, victime ale legii de interzicere a avorturilor din perioada comunistă.
În timp are loc modificarea cadrului legislativ și administrativ. Abordarea descentralizată are ca obiectiv prevenirea instituționalizării prin sprijinirea familiilor, închiderea instituțiilor de tip vechi, alături de găsirea de soluții alternative pentru protecția copilului care să răspundă nevoilor lor individuale, ca reintegrarea în familia de origine, alternative de tip familial (asistentul maternal profesionist, rude, alte familii/persoane), protecția copilului în căsuțe de tip familial sau apartamente, servicii de suport (consiliere, îngrijire de zi, servicii de recuperare pentru copilul cu handicap etc.). Alte măsuri vizează organizarea asistenței profesionale de protecție a copilului și din 1990, reînființare învățământului de asistență socială (Zamfir, C., 1997, p.244). Începând din 1995 România adoptă un sistem care vizează promovarea și respectarea drepturilor tuturor copiilor.
În vederea pregătirii pentru viață a tinerilor care părăsesc sistemul de protecție a copilului s-a urmărit integrarea lor socio-profesională prin crearea unui cadru legislativ și instituțional care să asigure suportul necesar pentru găsirea unui loc de muncă și a unei locuințe, cu instituirea unor servicii specifice din cadrul Direcțiilor pentru Protecția Copilului (Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, http://sas. mmssf.ro/).
CAPITOLUL IV. DELINCVENȚA JUVENILĂ LA COPIII DIN CENTRELE DE PLASAMENT
4.1. Cauzele delincvenței juvenile
Explicarea unui fenomen presupune inițial tendința de a răspunde la întrebările „de ce?” și „cum?”. Explicarea face referire, astfel, la cauzalitate și previziune. În materia delincvenței juvenile cauzalitatea este o noțiune complexă care prezintă trăsături caracteristice ei:
-cauzalitatea nu apare ca un fapt generator unic, dar ca un ansamblu de factori interdependenți. Astfel, putem afirma că cauzalitatea nu este „lineară”, dar „în rețea”;
-fenomenul are mereu explicații într-un cadru spațio-temporal specific (cauze interne și externe);
-cauzalitatea nu poate fi evaluată în manieră globală, ea trebuie mereu apreciată în funcție de nivelul la care ea se plasează, fiind vorba în acest caz de cauzalitate individuală.
Cauzalitatea poate fi înțeleasă într-un sens analitic sau sintetic.
Conceptul analitic susține că cauzalitatea trebuie să fie distinsă de factor și motiv, acestea fiind diferite. După Jean Pinatel, factorul ar fi orice element obiectiv care se înglobează în cauzalitatea unui fenomen (de exemplu, războiul), dar care nu constituie cauză prin sine însuși. Factorul se deosebește de cauză prin aceea că el nu este decît elementul care influențează cauza, provocînd astfel un rezultat.
În același timp, factorul nu trebuie să fie confundat cu indicele sau simptomul care nu au semnificații cauzale, dar posedă doar o valoare de diagnostic, identificînd astfel prezența unei eventuale devianțe sau delincvențe.
În cadrul categoriei de „factor” pot fi identificate multiple tipologii: factor criminogen și de inhibiție, factor-condiție și factor-cauză, factor favorizant și declanșant, factor determinant și secundar.
Dacă e să acceptăm teoria personalității delincvențiale a lui J. Pinatel, atunci „pragul delincvențial” anume că ar cuprinde un ansamblu de factori ce impulsionează trecerea la act a subiectului.
Pe de altă parte, există și curente în doctrină care abandonează termenul de „factor” în favoarea celui de „variabilă”, care ar avea o valoare diferită de la unitate la alta. În ce privește noțiunea de motivație sau mobil, prin acestea s-ar înțelege impulsul care direcționează un individ să acționeze într-un scop determinat (ură, dragoste, armonie etc.).
Conceptul sintetic acceptă cauzalitatea ca pe un fenomen explicativ complex. Aceasta ar cuprinde un „cîmp criminogen” care este o transpunere spațială a unui ansamblu de factori ce intervin în comportamentul uman. În fine, cauzalitatea în sens sintetic cuprinde o totalitate de elemente interdependente de orice natură.
Cauzalitatea delincvenței a constituit obiectul mai multor școli, curente, teorii, cum ar fi: teorii de orientare biologică, psihologică, sociologică, mixtă în vederea explicării originii fenomenului delincvențial. Este clar că cauzele pot fi interne, externe sau mixte, iar uneori cauze nesemnificative, influențate de factori complecși, pot genera efecte grave, după cum și aceeași cauză poate provoca efecte diferite.
Factorii care facilitează apariția delincvenței juvenile se împart în două mari grupe: factori externi și factori interni.
Printre factorii interni am putea evidenția ereditatea, factorii fizici, fiziologici, temperamentul sau unele deficiențe mintale, fie caracteriale.
Ereditarea înseamnă transmiterea însușirilor sau caracterelor fizice, psihice de la părinți la copii prin mijlocirea plasmei germinative. Geneticienii de astăzi au descoperit regulile și mecanismele de transmitere ereditară, și anume: ½ din caracterele tatălui și ½ din caracterele mamei. Așa, din părinți înalți (atât tata, cât și mama) se nasc copii înalți; din tată înalt și mamă joasă se nasc ¼ copii înalți, ¼ copii scunzi și 2/4 copii hibrizi, având amestec de caractere. Unele caractere de la tată sau de la mamă sunt dominante și evidente, alte caractere sunt recesive, ascunse. Acestea din urmă, dacă nu apar în prima generație, pot să apară în generația a doua sau a treia (Ciobanu, 2006, p. 15).
Prin intermediul eredității nu se transmite criminalitatea ca atare, ci doar anomaliile psihice care facilitează apariția ei, dintre care coeficientul scăzut de inteligență, o conduită necontrolată sau slab controlată, absența simțului moral. Cercetarea influenței eredității asupra devenirii individului se face fie în baza studiului fraților gemeni, fie în baza comparării copulului cu părinții săi biologici și cei adoptivi. Această din urmă metodă au folosit-o cercetătorii Lund și Jorger, care au luat copiii de la familiile criminale și i-au plasat în familii sănătoase din punct de vedere moral și educativ, dar, până la urmă, aceștia au fugit din noile familii și s-au dovedit a fi delincvenți (Ciobanu, 2006).
O mare parte din fondul psihopatologic și de personalitate poate fi moștenit de la părinți, cum ar fi: caracterul extravert sau introvert, performanța școlară, nevrotismul etc. Dar, în același timp nu trebuie absolutizat factorul ereditar; or, violența nu obligatoriu se transmite pe această cale, pentru că violența se cultivă, în mare măsură, în societate, fiind deci educată.
Tulburările caracteriale. Întrucât caracterul constituie latura de exprimare a personalității în relațiile cu lumea, dimensiunea sa morală, cunoștințele bine formate vor inhiba comportamentele infracționale. Acolo unde există deficiențe în educarea caracterului vor apare fenomenele de infracționalism la așa-numiții ,,copii problemă”. La acești copii se manifestă fenomene negative în comportament, cum ar fi impulsivitatea și agresivitatea, lenea și indolența, egoismul, încăpățânarea. ( Gavrilescu, www.didactic.ro )
Dintre factorii externi un rol covârșitor îl au familia, anturajul, școala, mass-media.
Familia influențează formarea comportamentului copilului în primul rând prin relațiile dintre părinți. Când unul dintre părinți este vitreg, el va genera în sufletul copilului o anumită rezervă afectivă și poate chiar un sentiment de respingere. Atașamentul față de părintele adevărat, plecat din familie (prin divorț sau prin deces) îi creează copilului această stare afectivă de respingere sau de indiferență și-i determină pe unii la acte de vagabondaj. Sunt situații în care familia este formată din ambii părinți naturali, dar atmosfera este negativă, fie datorită că sunt alcoolici, fie că sunt ei înșiși infractori. Aceste atitudini extreme generează fie o exigență exagerată împinsă până la teroare, fie o indulgență nepermis de mare, copilului tolerându-i-se orice fel de comportament. Copilul terorizat prin bătăi va căuta în afara familiei o desfășurare printr-un comportament agresiv față de colegii mai mici. Cel răsfățat prea mult în familie va deveni cu ușurință un infractor însușindu-și bunuri care nu-i aparțin, știind că părinții îi vor lua apărarea. Părinții vor trebui să fie preocupați să-i ofere copilului un model de comportament pe care să-l poată imita apoi în calitate de cetățean major.
După funcționalitatea sa, mediul familial poate fi analizat după mai mulți indicatori, dintre care cei mai importanți sînt considerați:
1) modelul de raportare interpersonală a părinților, înțelegîndu-se prin acesta nivelul de apropiere și înțelegere, acordul sau dezacordul în legătură cu diferite probleme;
2) gradul de coeziune a membrilor familiei;
3) modul în care este perceput și considerat copilul;
4) ansamblul de atitudini ale membrilor în raport cu diferite norme și valori sociale;
5) modul de manifestare a autorității părintești;
6) gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor;
7) nivelul de satisfacție resimțit de membrii grupului familial;
8) dinamica apariției unor stări tensionale și conflictuale;
9) modelul de aplicare a recompenselor și sancționărilor;
10) gradul de deschidere și sinceritate manifestat de membrii grupului familial (Ciornei-Donighian, 2006, p.63)
Alegerea unui comportament pro-social sau pro-delincvent al copilului este influențată de stilurile de educație și relațiile dintre membrii familiei și copil:
1) autoritate-liberalism sau constrângere-permisivitate și
2) dragoste-ostilitate sau atașament-respingere (Stănciulescu,1997, 91).
Numeroase studii indică o corelație între modelul educativ și clasa socială. Astfel, clasele superioare practică în general un model educativ lejer, care permite dezvoltarea liberă a personalității copiilor și manifestarea autonomiei lor, iar constrângerile educative sunt slabe. Aflate la polul opus, clasele populare practică un model educativ caracterizat printr-o atitudine aparent similară celei din clasele superioare, însă diferă de acesta prin faptul că exprimă mai degrabă un fel de indiferență, absența proiectelor educative. Cele mai multe constrângeri se exercită asupra copiilor din familiile aparținînd claselor mijlocii, care sunt prin excelență adeptele unui „rigorism” educativ. În cadrul acestor familii, copilul este supus de timpuriu presiunilor, pentru a i se inocula conștiinciozitatea, ordinea, responsabilitatea, deprinderile legate de curățenie, ținută, maniere (Ciornei-Donighian,2006, 65).
Familia nu neapărat este cea care dezvoltă anume o personalitate delincventă, dar ea poate, prin atitudinea sa, liberalism excesiv, rigiditate, atitudine naivă, dezorganizare sau conflicte, să predispună spre delincvență prin crearea unor conjuncturi favorizante.
Printre indicii ce pot influența negativ o familie ar fi:
stabilitatea familiei, în sensul rezistenței acesteia la mutările spațiale dintr-o zonă în alta;
calitatea vieții;
situația economică;
structura familiei, numărul de persoane din cadrul acesteia;
caracteristicile comportamentale, obișnuințele familiale;
disciplina familială.
Școala . Personalitatea elevului este educată de personalitatea profesorului, spiritualitatea unuia se hrănește din spiritualitatea altuia, ceea ce face necesară o abordare interpersonală, capabilă să asigure nu doar dimensiunea informațional-operațională, transmiterea de cunoștințe, ci și dimensiunea umană, psihosocială, a creșterii și coevoluției în comun a celor doi subiecți (Boșa, 2011, p. 8). Este impotant ca prin manierele sale de intervenție profesorul să nu admită astfel de modele comportamentale, cum ar fi „bufonul clasei”, „preferarea unora” etc.
S-a constatat că procentul diverselor infracțiuni este mult crescut la copiii care nu frecventează școala sau la cei cu o frecvență slabă. S-a constatat, de asemenea, că infracțiunile sunt mai frecvente în cazul celor slabi la învățătură, mai ales în rândul repetenților.
Atitudinea pozitivă a profesorilor, tactul lor pedagogic, priceperea de a-și apropia sufletește elevii pot avea efecte pozitive asupra scăderii procentului infracțiunilor în rîndul elevilor. Dacă însă profesorul va lua o atitudine exagerat severă și chiar terorizantă, există toate șansele să împingă pe elevii cu o structură labilă în rândul delincvenților minori (Gavrilescu, www.didacactic.ro).
Printre deficiențele socializării în școală ar fi: tratamentul preferențial acordat elevilor „buni” cu care educatorul are tendința de a interacționa mai frecvent, neglijîndu-i astfel pe ceilalți; tendințe de a întări prin sancțiuni severe comportamentale copiilor cu probleme; insuficienta cooperare a școlii cu familia; învățămîntul formal.
Mass-media poate influența în sens negativ delincvența juvenilă; violența văzută la televizor sau la cinematograf duce la creșterea agresivității și a criminalității în rîndul copiilor și tinerilor.
Dacă rolul delincventului este interpretat de un actor simpatizat de copii, efectele negative sînt mai mari, copiii străduindu-se să-l imite. Literatura, filmele, programele de jocuri pe calculator care proslăvesc infracțiunea, violul sau crima constituie pentru copii un veritabil drog, promovîndu-le un comportament pe măsura celor citite și văzute (Gavrilescu).
Cauzele și factorii delincvenței juvenile sunt complexe. În această ordine de idei, Institutul pentru Problemele Internaționale din Atlanta, în urma unei cercetări efectuate în 1984, care a cuprins statele europene, a ajuns la concluzia că evoluția delincvenței juvenile este favorizată de: lipsa unei supravegheri din partea părinților; influența prietenilor; influența mass-media; lipsa autocontrolului în copilărie; influența societății; influența anturajului școlar și lipsa educației adecvate. Cu toate acestea, analiza literaturii de specialitate și investigațiile sociologice efectuate au permis evidențierea unui set de cauze cu rol determinant în ceea ce privește formele de comportament infracțional juvenil și gruparea lor pe patru coloane: psihoindividuale; psihopedagogice; sociopsihologice și sociale.
Identificarea unor mijloace adecvate de control și prevenire a fenomenului delincvenței presupune o cunoaștere clară a cauzelor acestuia. Astfel, rezolvarea acestor probleme ale tinerilor, presupune adoptarea unei legislații satisfacatoare în diferite domenii (familie, învățământ, muncă, religie etc.), și, de asemenea presupune cunoașterea, evaluarea, explicarea și determinarea cauzelor și condițiilor care generează sau favorizeaza manifestări antisociale și apoi elaborarea unor modele etiologice și predictive care sa cuprindă complexitatea factorilor delictogeni.
4.2. Trăsături de personalitate ale minorului delincvent instituționalizat
În analiza personalității, literatura de specialitate distinge componentele, trăsăturile sau particularitățile psihice ale acesteia, și anume: temperamentul, caracterul, aptitudinile, interesele și atitudinile, care, împreună formează structura personalității.
Temperamentul
Temperamentul constă în acele caracteristici formale, care se referă la modul cum se desfășoară viața psihică a omului. Termenul românesc întâlnit în vorbirea curentă este de „fire”. Astfel, vorbim de fire lentă, fire iute, apoi de indivizi la care stările afective sunt durabile sau mai puțin durabile, de ușurința sau dificultatea de a trece de la o stare psihică la alta (Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi , 2000, p. 68).
Temperamentul arată capacitatea individului de a răspunde la diverși stimuli externi sau interni, respectiv capacitatea de concentrare nervoasă, de încordare și de autocontrol, care evoluează de la susceptibilitate și impulsivitate până la calm și stăpânire de sine.
În literatura de specialitate sunt reținute însușirile sau trăsăturile de temperament, cele mai cunoscute și studiate fiind: impulsivitatea, iritabilitatea, sensibilitatea, inhibiția sau puterea de stăpânire de sine, persistența (consecvența) într-o hotărâre sau acțiune începută, flexibilitatea sau puterea de schimbarea a unei hotărâri sau acțiuni și altele (I. Oancea, 1994, p.147-148.).
Caracterul
Noțiunea de caracter a fost definită cu sens asemănător sau identic în diferitele domenii ale științei. Astfel, cercetătorii din drept, îndeosebi cei din dreptul penal și criminologie, definesc caracterul drept „ansamblul însușirilor psihice și morale ale individului, manifestate cu o anumită stabilitate, considerându-l nucleul personalității, expresia concentrată a individualității psihice și morale a fiecărei persoane” (A. Ungureanu, 1999, p. 200.).
Caracterul delincventului minor se formează în tendința încălcării normei morale și legale, a ceea ce este interzis și are o semnificație negativă. Dezvoltarea motivelor agresionale, ca însușiri stabile ale personalității, începe din momentul renunțării la conceptele morale, a participării la fapte negative și contradictorii, consolidate pe principii ilicite, regăsindu-se în aptitudinile și activitățile individului (I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, 2003, p.40).
La nivelul oricărui tip de personalitate și, cu atât mai mult, la personalitatea delincventă, există legături strânse (corelații) între temperament, aptitudini și caracter. Spre exemplu, criminologia relevă efectul nefast la devianța prin violență, al corelației dintre temperament impulsiv, aptitudini fizice dezvoltate (forță, abilitate, viteză de reacție etc.) și caracterul rău al făptuitorului. Colatura întregii personalități, este dată, în final, însă, de caracter (A. Ungureanu, 1999, p.200).
Aptitudinile, interesele și atitudinile
Aptitudinile, denumite și „complexe funcționale sistematizate”, privesc însușiri ale individului care facilitează sau chiar condiționează realizarea unor acțiuni fizice sau activități intelectuale. Înzestrarea aptitudinală a personalității se referă la abilitatea naturală de a dobândi cunoștințe ori îndemânări de ordin general sau special. De exemplu, inteligența este considerată ca fiind o aptitudine generală, în timp ce îndemânarea constituie o aptitudine specială (Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi , 2000, p. 68).
Interesele individului sunt definite de tendințele (trebuințele) generale și constante ale acestuia pentru dobândirea unor valori, cunoștințe, pentru înțelegerea unor fenomene și prestarea unor activități. Premisa intereselor individuale este reprezentată de activitatea reflexă de orientare a organismului spre activitatea practică, dar și spre o adaptare cognitivă accesibilă unor trebuințe pur utilitare, vitale sau de extindere și diversificare a mediului. Prin identificarea specificității multiplelor acțiuni umane, subordonării acestora unui interes central se va ajunge la definirea personalității care va valorifica totul în interes personal sau interesul personal va fi supus intereselor sociale, general-umane (Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, 2003, p. 27-32).
Psihologia delincvenței juvenile este dominată de apariția intereselor individuale care vor regla mecanismele de organizare, de adaptare, de conservare a identității delincvențiale (prin reglarea nervoasă, dobândirea unor cunoștințe specifice, orientare spre un mod specific de acțiune și limbaj specific). Interesele delincventului minor se disting între celelalte interese (pentru dobândirea de priceperi și deprinderi noi, pentru cunoașterea mediului), fiecare dintre interesele acestuia prezentând trăsăturile generale, specifice comportamentului fiecărui delincvent. Delincventul minor acordă un sens precis intereselor delincvențiale pentru afirmarea posibilității realizării acestora.
Prin atitudine, se înțelege maniera de a se comporta într-o situație, iar atitudinea față de alții și față de sine constituie acele fundamente ale caracterului care determină, în mare măsură, fie formarea unei personalități echilibrate (om social, activ, exigent față de sine), fie formarea unei personalități deviante (bănuitor, distant, nepăsător față de alții, egoist).
4.3. Impactul instituționalizării asupra delincvenței juvenile
4.3.1.Implicarea centrului în activitatea de prevenție a delincvenței juvenile
Prevenirea delincvenței juvenile este o responsabilitate a întregii societăți: familie, școală, biserică sau în cazul nostru a instituțiilor care au ca obiectiv creșterea și educarea copilului. Activitatea de prevenție se face de la cea mai fragedă vârstă. Copilului trebuie să i se ofere informații în acest fel, informații care pentru început ar trebui le primește în familie, familia fiind prima instituție responsabilă de educarea și pregătirea copilului pentru noile provocări ale societății contemporane. Pentru copilul instituționalizat în centrele de plasament responsabilitatea de educare și dezvoltare sănătoasă îi revine instituției și personalului acestuia. Aceasta devine sau ar trebui să devină o familie pentru copil. Un prim pas pentru prevenirea acestui fenomen de către centrele de plasament este de a oferi copilului afecțiunea, dragostea, implicarea unei familii.
Între personalul specializat și copil trebuie să există relații complexe de a căror funcționalitate depinde eficiența și succesul în dezvoltare, direcționarea și integrarea copilului în societate. Relațiile dintre membrii centrului trebuie întemeiat pe un sistem de interacțiuni afective intense, aceasta fiind prima strategie de prevenire a delincvenței. Teoriile spun că un copil care nu primește destulă afecțiune, nu știe să dăruiască afecțiune. În sufletul lui a existat și există dornța de a primi efecțiune, însă dacă familia sau centrul nu satisface această dorință a lui în el se naște o altă dorință: de răzbunare. Această răzbunare de cele mai multe ori este manifestate prin comportamente delincvente: violență verbală și fizică, infracțiuni, folosirea drogurilor etc. Centrul trebuie să-i ofere copilului un mediu afectiv și protector, să asigure copiilor securitate, îngrijire, subzistență, sprijin material și moral, toate acestea regăsindu-se în personalitatea și conduita lor.
Între copilul instituționalizat și personalul centrului (de ex. asistentul social) trebuie să fie o relație care funcționează normal dacă:
i se oferă atenție afectivă și emoțională;
atunci când respectul este reciproc sau atunci când se iau decizii, în privirile copiilor nu apar sentimente de nemulțumire;
i se oferă comunicare și înțelegere ;
copiii respectă cu strictețe îndrumările și recomandările personalului specializat al centrului.
Rezultatul unui raport pozitiv personal specializat – copil se va regăsi în oamenii formați pentru o integrare armonioasă în circuitul vieții sociale, ca și stima perpetuă pe care aceștia o poartă celor care își onorează sarcina socială asumată.
4.3.2. Propuneri de programe și acțiuni privind activitatea de prevenție a delincvenței în rândul copiilor instituționalizați
Activitatea de prevenire cât și cea de terapie reprezintă componente ale aceluiași proces care cuprinde măsuri și tehnici educative în scopul preîntâmpinării devierilor comportamentale dar și al recuperării copiilor, readaptarea sau resocializare a acestora. Deci, separarea prevenției de terapie este forțată, diferențe existând doar sub raport metodologic și al momentului intervenției, nu și al scopului propus. Prevenția și terapia au în comun următoarele caracteristici: se bazează pe cunoașterea personalității copilului și a mediului în care acesta trăiește, au aceeași țintă educativă, fac apel la aceeași gamă de metode și tehnici educative, sunt implicați aceiași actori care își desfășoară activitatea pe „scena aceluiași teatru” (grup social, școală, familie). În activitățile educative dominant preventive sunt implicați atât copiii cu risc mare comportamental, dar și cei fără risc de deviere.
Profilaxia comportamentelor deviante se referă la totalitatea măsurilor adresate copiilor și tinerilor, precum și microgrupurilor sociale căror aparțin, luate în scopul prevenirii conduitelor neintegrate social, prin intervenția asupra cauzelor, condițiilor și circumstanțelor care pot genera devianța. Astfel, profilaxia ne apare ca o măsură de sănătate individuală și colectivă. Ea nu poate fi concepută decât ca o acțiune amplă, cuprinzătoare, desfășurată sistematic, ca o strategie de eradicare și combatere a cauzelor devianței. Pentru reușita ai nevoie de muncă în echipă (pedagogi, psihologi, medici, sociologi)”. (Albu, 2002, pp. 60-61)
Prevenția reprezintă aplicarea unui ansamblu de acțiuni eșalonate în timp, pe parcursul a trei etape (Rădulescu, Banciu, 1996):
prevenirea primară – vizează cauzele care generează apariția manifestărilor de comportamente deviante. Acțiunile înmtreprinse în această etapă sunt dirijate spre cunoașterea elevilor, selectarea și analiza factorilor de risc care favorizează devierile de comportament cu scopul înlăturării acestora. Prevenirea primară are drept țintă cunoașterea copiilor orfani, a celor abandonați, a copiilor cu dificultăți școlare, a celor care provin din familii dezorganizate sau cu probleme sociale.
prevenirea secundară – are drept scop depistarea din timp a cauzurilor de inadaptare și rezolvarea lor înainte ca acestea să degenereze în devieri comportamentale.
prevenirea terțiară – aplică măsurile ce trebuie întreprinse ca devierile comportamentale odată apărute să nu se repete. O importanță deosebită în această etapă o are educația morală care apelând la utilizarea metodelor și procedeelor difernțiate și individualizate, la stabilirea unuor relații interpersonale corecte, folosindu-se și de influența educativă a familiei reușește în cele din urmă să înlăture conduitele deviante.
„În ceea ce privește clasificarea și conținutul măsurilor, sunt foarte apropiate punctele de vedere ale autorilor V. Dragomirescu, D. Ozunu, Gh. Nistoreanu, C. Păun și ale altora. În opinia lor, măsurile de prevenire trebuie întreprinse, în paralel, pe planurile: socio-psihologic și psihopedagogic, socio-profesional, psihoprofilactic (medic-psihologic) și juridic.„ (Albu, 2002, 61)
Măsurile de ordin socio-psihologic se referă la influența pozitivă a familiei cu ajutorul socioterapiei și psihoterapiei familiei, făcând apel la acțiuni cu pronunțat caracter de asistență socială, ajungându-se chiar până la înlocuirea familiei din punct de vedere educativ cu persoane specializate care pot asigura copilului un climat educativ normal.
Măsurile socio-profesionale sunt îndreptate spre evitarea riscurilor datorate alegerii unei profesii care se află în dezacord cu înclinațiile copilului. Pentru a se evita apariția acestor cazuri, centrului de plasament îi revine sarcina de a îmbunătăți acțiunile educative referitoare la dezvoltarea în carieră.
În plan psihoprofilactic sau medico-psihologic se întreprind acțiuni pentru descoperirea, excluderea sau diminuarea influenței unor factori cauzali de natură organică , neuropsihologică , cu un pronunțat caracter patologic care favorizează declanșarea comportamentelor deviante (tulburări caracteriale, instabilitate emotivă, tendințe agresive, psihopatii). În situații extreme se impune dispensarizarea pentru a efectua investigații de natură neuropsihiatrică și endocrinologică.
Măsurile social-juridice sunt axate pe cunpoașterea legislației penale ceea ce poate contribui la reprimarea conduitelor comportamentale deviante.
Din practica psihopedagogică se desprinde concluzia că greșelile de educație din domeniu afectiv conduc la întârzierea formării trăsăturilor pozitive de caracter și facilitează apariția dificultăților în adaptarea socială a copilului. De aceea, în programul managerial al centrului s-a acordat o atenție deosebită dezvoltării armonioase a vieții afective în relațiile instituției.
O atenție deosebită s-a dat și acțiunilor de colaborare a centrului cu familia urmărindu-se cunoașterea psihopedagogică și educativă a copiilor, exercitarea statului de partener în efortul de combatere a greșelilor educative, creșterea încrederii în posibilitățiile copiilor și dezvoltarea capacității de control prin valorificarea însușirilor pozitive și sprijinirea pe acestea în vederea înlăturării celor negative.
Investigarea cauzelor care determină delincvența juvenilă, fără a pune rezultatele în serviciul anticipării modului în care vor evolua conduitele deviante în viitor, reprezintă un demers inutil atîta timp cît el nu oferă posibilitatea recuperării sociale a minorilor delincvenți. Se știe că majoritatea delincvenților minori își încep "cariera" infracțională pornind de la un lung șir anterior de fapte predelictuale. Astfel, performanțele școlare minime, absenteismul școlar, eroziunea din centrul de plasament, vagabondajul, agresiunile verbale sau fizice sunt numai cîteva din aceste conduite predeviante sau deviante. Problema este, de fapt, stabilirea momentului la care putem conchide că asemenea acte ale tînărului constituie "anticamera" delincvenței juvenile. O astfel de concluzie trebuie să aibă la bază cel puțin două premise:
a) conduita deviantă și delincventă este doar efectul unor cauze concrete; așadar trebuie identificate cauzele pentru a putea stabili care este ponderea lor în actul deviant;
b) faptele minorului nu trebuie calificate strict în sensul normei juridice pentru a se evita fenomenul de etichetare dar și pentru a nu identifica un comportament ca fiind deviant în baza unor prejudecăți.
Operațiunea nu este una facilă nici pe departe, dar ea este necesară pentru a adopta măsurile potrivite de prevenție cît timp deficiențele de comportament nu se acutizează. Dobândirea de către minor a unui comportament delincvent structurat scade drastic șansele acestuia de recuperare socială, indiferent de măsurile de ocrotire luate sau de pedepsele aplicate. Din nefericire, aplicarea unor pedepse privative de libertate față de infractorul minor va duce nu la reeducarea acestuia, ci, dimpotrivă, la socializarea lui negativă. Pentru deținut sunt critice doar primele 6 luni de încarcerare, fiind perioada de acomodare, după care intervine obișnuința, apoi rutina și asumarea tehnicilor ilicite de supraviețuire în mediul infracțional de la "veteranii" locului de deținere. Pentru acest motiv, este necesară accentuarea rolului formelor și modalităților de prevenție, intervenție și postvenție, precum și diversificarea acestora.
Principalele direcții de acțiune pot fi:
a) înființarea și funcționarea unor instanțe speciale pentru cauzele cu minori și, în general, organizarea unei justiții pentru delincvenții minori în conformitate cu standardele de la nivelul altor țări europene și americane;
b) diversificarea actualului sistem de măsuri juridice aplicat minorilor infractori, prin creșterea ponderii pedepselor neprivative de libertate;
c) funcționarea și extinderea sistemului de probațiune în cauzele cu minori, după modelul existent în cadrul altor legislații penale;
d) creșterea rolului comunității în procesul de susținere și reinserție socială a minorilor infractori pentru a-i proteja de legea penală și pedepsele privative de libertate;
e) derularea unor programe de asistare socială și juridică a minorilor în perioada adolescenței, întrucât la această vîrstă sunt cel mai expuși la un comportament deviant, datorită gradului ridicat de vulnerabilitate criminogenă specific acestei perioade a vieții.
Un scop primordial al centrului de plasament este de a forma și modela un nou comportament a tânărului. Centrul trebuie să fie un spațiu existențial în care fiecare îl acceptă pe celălalt, în care valorile fundamentale sunt toleranța și respectul diversității. Se impune formarea și dezvoltarea la aceștia a acelor deprinderi, atitudini și aptitudini care să faciliteze integrarea în societate .
Asistență psihosocială oferită de cetrul de plasament se face printr-o echipa de specialiști
( psihologul, asistent social), care evaluează încă de la început nevoile de dezvoltare ale fiecarui copil (ținând cont de vârsta, sănătatea, nivelul educațional, trăsăturile de personalitate și capacitățile individuale, starea socială, etc.).
Astfel, fiecare minor va fi inclus în acele activități și programe care să îi satisfacă nevoile proprii de dezvoltare și să asigure o intervenție personalizată.
În funcție de evoluția psiho-comportamentala a minorului, se propune o revizuire a planului de intervenție recuperativă – toate aceste date tehnice fiind strânse într-un dosar de cunoaștere și monitorizare a evoluției minorului.
Evoluția sa este analizata periodic, consemnandu-se progresele facute, calitatea și cantitatea achizițiilor și recomandările ce se pot face în continuare pentru îmbunătățirea intervenției.
Programele care ar trebui derulate în aceste centre ar putea fi::
programe educative – incluzând programele de instrucție școlară, programele de formare profesională și programe de educație socială.
programe de petrecere a timpului liber și hobby – care vizează dezvoltarea aptitudinilor minorilor în anumite domenii ( pictura, șah, teatru, modelaj, etc.).
programe de consiliere – incluzând gestiunea conflictelor și prevenirea violenței, restructurare atitudinală și comportamentală.
programe de psihoterapie – vizând domenii ca terapia cognitive-comportamentala, cea analitică și analiza tranzacțională.
Activitățile educative de resocializare derulate de către instructorii-educatori ai centrului , trebuie să fie concepute cu scopul recuperării minorului delincvent și sunt organizate astfel încât sa fie atinse obiectivele educaționale propuse: accesul la educație, informare, cultură, dezvoltarea comportamentului responsabil, autonom și independent; competențe și abilități sociale; îmbogățirea nivelului de cunoștințe generale; corectarea comportamentelor indezirabile social; refacerea legăturii cu familia și comunitatea în vederea unei bune reinserții sociale; optimizarea capacității de luare a deciziilor; formarea deprinderilor igienico-sanitare și de autogospodărire precum și consilierea și orientarea vocațională, dezvoltarea unei atitudini pozitive față de muncă.
Toate aceste programe pornesc de la principiul individualizării tratamentului și asistenței minorului care să țină seamă de vârsta, starea de sănătate (fizică și mentală), caracteristicile de personalitate și comportamentale, nivelul educațional, cauzele și motivația care au determinat savârșirea infracțiunii.
Având la baza toate aceste programe, este evident faptul ca nu este suficient doar sa fie respectate drepturile minorilor privati de libertate sau redusa durata sancțiunilor, este nevoie ca actul de resocializare sa fie centrat pe minor, în funcție de nevoile lui. Acest lucru implică deschiderea reală spre comunitate, studii calitative ale problematicii umane și conceperea unei strategii de intervenție specializată în recuperarea psihică a minorului a cărui personalitate este în plina formare.
Rolul celor care gestionează activitatea acestui centru nu trebuie sa se limiteze doar la administrarea măsurilor educative pronunțate de instanță, ci prin toate acțiunile pe care le desfașoară, trebuie să sprijine copilul să-și modifice comportamentul, astfel încât atunci când acesta parasește instituția să devină capabil de a-și asuma responsabilități, cu respectarea valorilor și normelor sociale.
CAPITOLUL IV. DESIGNUL CERCETĂRII
5.1.Scopul și obiectivele cercetării
Scop: Evaluarea riscului de devianță al copiilor internați în Centrul de primire în regim de urgență Deva.
Obiective:
• Identificarea factorilor de risc în apariția și structurarea comportamentului deviant la copiii din Centrul de primire în regim de urgență Deva;
• Identificarea relațiilor existente între comportamentul deviant și familia de proveniență (context familial, situație economică, structura de autoritate etc.);
• Identificarea relației dintre copil și personalul specializat de la Centrul de primire în regim de urgență Deva, factor în prevenirea comportamentului delincvent;
5.2. Ipotezele cercetării
1. Dacă relația dintre copil și personalul specializat al Centrului de primire în regim de Urgență Deva este adecvat și pozitiv, atunci scade riscul unui comportament deviant la copil;
2. Atunci când nu există supraveghere din partea părinților, atunci riscul de comportament deviant al copiilor crește ;
3. Disfuncționalitățile înregistrate la nivel familial influenteaza angajarea copilului în comportamente deviante
.
5.3. Elementele cercetării
5.3.1. Localizarea cercetării
Locul ales de mine pentru a-mi realiza cercetarea dar și intervenția de tip asistență socială a fost: Centrul de Primire in Regim de Urgență Deva, care este amplasat pe strada B-dul. Iuliu Maniu, nr. 18, Deva ,Județul Hunedoara. Instituția se află în cartier, o zona liniștită și fără conflicte, ocupând spațiul actual din anul 2004. Este o instituție la nivel de județ, purtătorul de cuvânt al centrului este Ionela Lazar.
Clădirea este ingrijită, având un loc destinat jocurilor pentru copii din centru,de asemenea în interiorul centrului totul este impecabil din punct de vedere al curățeniei, fiind dotat cu 5 dormitoare cu câte 3 paturi, baie separată pentru băieți si fete(dușuri), sală pentru activități, club( loc in care copii întreprind activități educaționale, jocuri care îi ajută sa își stimuleze puterea de concentrare ,etc.),sală de mese,bucătărie, sală de consiliere(psiholog),sală de sedințe pentru echipa multidisciplinară,biroul șefului de centru,secretariat,izolator.
Misiunea centrului (scopuri și obiective):
Centrul de Primire în Regim de Urgență Deva pentru copilul abuzat, neglijat și exploatat este un serviciu pentru protecția copilul care are drept misiune asigurarea protecției copilului pe o perioadă determinată de timp atunci când acesta se află în pericol iminent in propria familie, familia largită sau substitutivă. Activitatea de găzduire,îngrijire, educație nonformală și informală, sprijin emoțional, consiliere precum și dezvoltarea majorității deprinderilor de viață și a unora dintre activitațile legate de reintegrarea sau integrarea familială se acordă obligatoriu în locația Centrului.
(http://www.dgaspchd.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=41&Itemid=7 )
CCCentrul de Primire în Regim de Urgență se adresează exclusiv copiilor cu vârstă cuprinsă între 2-18 ani. Asigură servicii și activități care să răspundă nevoilor individuale de îngrijire,educație, stabilite prin evaluarea inițială stabilită de managerul de caz;oferă copiilor sprijin și încurajează menținerea legăturilor cu părinți, familia largită și alte persoane importante sau apropiate față de ei, atunci când acestea nu pun în pericol sănătatea și integritatea acestuia.
Structura și funcționarea instituției:
Situația fiecărui copil din centru este gestionată de o echipa multidisciplinară alcătuită din profesioniști din cadru D.G.A.S.P.C Hunedoara: Managerul de caz se ocupă de soluționarea cazului și de plasarea copilului în familie,familia lărgită sau membrilor apropiați lor în mediul cel mai propice dezvoltări lui din toate punctele de vedere. Psihologul se ocupă de consilierea copilului care a suferit un abuz, pentru a nu rămâne cu traume,el beneficiând de un program personalizat de consiliere și psihoterapie realizată în spații special amenajate,respectiv în sala de consiliere.
Asistenul social se ocupă de problemele copilului de la începutul anchetei sociale până la sfârșitul cazului, el face ancheta socială,stabilește ce nevoi și resurse are familia în care copilul va fi încredințat. Pe durata plasamentului în regim de urgență copilul nu frecventează unitatea de învățământ, dar beneficiază de activități educaționale necesare dezvoltării lui optime.Aceste activități sunt planificate,organizate și desfășurate de către edcuatorul specializat pe baza unei planificări a activităților și a unui raport de activitate.
5.3.2. Determinarea subiecților
La cercetarea de față au participat zece copii și adolescenți cu vârste cuprinse între 10 și 17 ani dintre care 4 băieți și 6 fete, din cadrul Centrului de Primire în Regim de Urgență, Deva, Pentru a ne atinge obictivele propuse în această cercetare și pentru a demonstra că ipotezele sunt valide sau nu, am realizat intreviuri cu cei zece subiecți.
5.3.3. Durata colectării datelor
Cercetarea socială efectuată în scopul realizării lucrării de licență, a fost realizată în perioada 01.05.2014- 13.05.2014de o lună, perioadă în care am aplicat interviurile copiilor și adolescenților de la Centrul de Primire în Regim de Urgență Deva.
5.4. Metodele și tehnicile folosite în cercetare
Am utilizat ca metodă de cercetare interviul calitativ realizat cu ajutorul ghidului de interviu ca și instrument, utilizând și următoarele tehnici pentru a relaționa cu subiecții: empatie, ascultare activă, analiza și reflectarea sentimentelor.
Interviul: cuvânt împrumutat din limba engleză (interview) interviul reflectă și semnifică în limba română, una dintre cele mai caracteristice activități umane – comunicarea , convorbirea, transmiterea verbală a unor informații între persoane.
„Este un procedeu de investigație științifică care utilizează procesul comunicării verbale pentru a culege informații în legatură cu scopul urmărit ”(Pinto, Grawitz, 1964, p. 591 apud. Miftode, 2003, p. 244). “Jucând un rol secundar într-o investigație sociologică, tehnica interviului are menirea de a ne furniza date suplimentare și complementare cu privire la tema studiată, date care sprijină sau care repun în discuție concluziile formulate pe baza datelor observației directe sau ale documentării”(Miftode, 2003, p. 244).
În cadrul interviului se utilzează în general întrebări deschise care să permită intervievatului o cât mai largă exprimare a opiniilor sale, o descriere exactă a problemelor cu care se confruntă, așa cum el o percepe (Sandu, 2002, p. 78). Interviul sociologic este astfel, “un procedeu de investigație științifică care utilizează procesul comunicării verbale pentru a culege informații în legătură cu scopul urmărit”. În ceea ce privește metoda interviului, aceasta impune cu necesitate reunirea abilităților și principiilor specifice comunicării autentice. Interviul reprezintă o modalitate de investigare științifică bazată pe comunicarea verbală, având ca și scop principal înțelegerea și explicarea fenomenelor socio-umane.
5.5. Analiza și interpretarea rezultatelor cercetării
După ce m-am prezentat ca fiind studentă la Facultatea de Asistență Socială le-am explicat copiilor și adolescenților dde la Centrul de Primire în Regim de Urgență Deva cu care am discutat faptul că eu efectuez o cercetare în vederea construcției unei lucrări de licență. Apoi am cerut permisiunea asitentului social de a participa la o convorbire de aproximativ o oră în care aș dori să discut cu copii de la centru unele aspecte privind perspectiva prezenței lor în acest centru.
I-am asigurat de confidențialitatea convorbirilor și de faptul că numele nu le va fi dezvăluit. I-am mai informat, de asemenea, că au dreptul de a nu participa și de a nu răspunde la studiul meu și, în aceeași măsură, de a renunța pe parcurs, fără ca acest lucru să influențeze în vreun fel relația cu personalul sau cu conducerea Centrului de Primire în Regim de Urgență Deva.
Prin proiectarea și implementarea evaluării inițiale, realizate prin intermediul interviului calitativ, am urmărit cunoașterea mai profundă a experiențelor și trăirilor copiilor, cât și cunoașterea aspectelor referitoare la dinamica vieții în institutia de ocrotire. Astfel, prin aplicarea metodei interviului, am reușit să identific principalele categorii de nevoi observate și exprimate de către cei intervievați.
Analiza și interpretarea răspunsurilor a fost realizată, în cele ce urmează, pentru fiecare unitate în parte, exemplificând, de fiecare dată, atitudini sau situații mai deosebite pentru ca înțelegerea celor relatate să fie cât mai clară.
În ceea ce privește prima unitate tematică a ghidului de interviu situația familială, cele mai frecvente elemente identificate la copii din centru au fost cele legate percepția despre relația cu familia lor.
În legătură cu acest lucru, unul dintre copii de la centru ( T.A) cu care am abordat acest subiect, mi-a povestit cu o oarecare tristețe în privire despre familia sa și despre faptul că nici unul dintre părinți nu o ajută și nu o susține ci din contră, mereu o agresează fizic și verbal indiferent dacă greșește sau nu. Tatăl său fiind consumator de alcool.
La întrebarea: Se întâmplă des să fie certuri între membrii familiei?, respondenta mi-a răspuns : Da se întâmplă des să fie certuri în familie, deoarece tata vine în fiecare seară acasă beat și face scandal.
Am observat o oarecare retrăire a sentimentelor prin care a trecut în timp ce îmi relata cele întâmplate în familia sa. Din relatările sale, părinții săi sunt neglijenți cu ea lăsând-o în voia sorții.
O altă respondentă cu care am dezbătut acest subiect a fost (I. G-M) aceasta a fost abandonată la maternitate, ajungând să fie crescută de un asistent maternal, neavând posibilitatea de a-și cunoaște familia sa naturală sau extinsă .Ea nu a fost agresată fizic sau verbal de părinții săi, fiind crescuta de Doamna M. I. G-M. fiind mai apropiată de Doamna M., acest lucru observându-se și din răspunsul său la întrebarea: Cu care dintre părinți te înțelegi mai bine? răspunsul său fiind : Cu doamna Maria care m-a crescut de mică.
B.S. este o altă participantă la interviul pe care l-am aplicat, iar din relatările ei aceasta nu are un model în familie pe care să îl urmeze, deoarece părinții săi nu au grijă de ea, sunt dezinteresați de viața ei acest lucru reieșind din răspunsul său la întrebarea: Ce spun părinții tăi despre faptul că ai ajuns la acest centru? ea răspunzând : Nu le pasă, spun că asta merit.
Faptul că părinții săi o neglijează și sunt indiferenți cu ea reiese și din faptul că aceștia o exploatează, trimițând-o la cerșit pentru a le aduce bani în casă cu care să își procure alcool și țigări, deseori certînd-o sau chiar bătând-o că nu aduce destui bani în casă. De asemenea aceasta mi-a spus că nu simte că s-a apropiat de părinții ei de când este la centru pentru că aceștia au același comportament față de ea, cu toate că ea și-a schimbat puțin comportamentul.
F.A unul dintre băieții cu care am avut această discuție, povestea cu tristețe despre familia sa, care nu au grijă de el și sunt indiferenți, nepăsandu-le că el este la Centrul de Primire în Regim de Urgență Deva, acest lucru observându-se și din răspunsul său la întrebarea: Ce spun părinții tăi despre faptul că ai ajuns la acest centru? răspunsul dat de el fiind : Că merit asta.
Când a fost întrebat dacă s-a apropiat de părinții săi de când este la centru acesta a răspuns că nu s-a apropiat de ei, deoarece aceștia sunt răi cu el și îl ceartă indiferent de ce ar face. În familia sa sunt certuri destul de des, deoarece ambii părinți sunt consumatori de alcool și tutun, iar de aici putem deduce comportamentul deviant al copilului.
Un alt baiat (D.F) cu care am vorbit despre familia sa, mi-a povestit că părinții săi îl ceartă pentru că nu are note bune la școală și pentru că nu aduce nimic în casă, fiind trimis și el pe la vecinii să cersească. Baiatul nu s-a apropiat de părinții săi de când este la centru pentru că părinții săi îl consideră o problemă, tatăl său consumând alcool și tutun, iar lipsa baniilor fiind mereu unul dintre motivele de la care încep certurile acasă în familie. Lucru care a degenerat un comportament deviant al copilului, acesta începând să își bată colegi de clasă la școală, datorită faptului că era marginalizat de elevi.
C. A.-H., povestind despre familia lui mi-a relatat că el nu își cunoaște tatăl, doar mama,părinții săi fiind divorțați , aceștia fiind părăsiți de tatăl său înainte ca el să se nască din poveștile mamei sale. El și frații lui sunt aproape tot timpul certați și bătuți de mama lor, care consumă alcool și tutun.În zadar a încercat să-și cunoască tatăl nu a reușit, până acuma acest lucru, el plătindu-le pensia alimentară, fiind nepăsător de ce se întâmplă cu viața sa și a frațiilor săi. El a ajuns în acest centru la voia părințiilor. Tot el mi-a mai spus ca e posbil ca tatăl lor să îi fi părăsit datorită comportamentului mamei sale.
A.A a fost abandonat imediat după naștere la maternitate, acesta povestind cu tristețe că și-ar fi dorit să își cunoască familia naturală, dar totodată crede că mama sa are probleme, pentru că l-a abandonat la maternitate citez:…până și o cățea nu-și abandonează puii îi crește așa cum poate…, am rămas șochată la replica sa nemaiavând puterea de a continua interviul cu acest băiețel. A doua zi m-am întors la centru detașându-mă emoțional de situația acestui băiețel și am continuat interviul, dar cu o oarecare reținere fiindu-mi teamă să nu îl întristez din nou. El a ajuns la acest centru pentru că a început să fure de la colegii de clasă și să fie agresiv verbal cu ei, pe unii agresândui chiar fizic. Lucru datorat lipsei unei familii care să îl educe și să îl iubească. E.T-G. a povestit ca părinții ei sunt despărțiți, ea locuind cu tatăl său alături de frații ei, tatăl sau de la divorț a căzut în patima băuturilor alcoolice, acesta devenind foarte agresiv și violent cu ea și frații săi, fiind de multe ori bătuți, uneori chiar alungați din casă ajungând să își petreacă nopțile pe stradă, motiv pentru care ea a și ajuns în acest centru. Mama lor de la divorț este dezinteresată de soarta lor ea schimbându-și locul de reședință fară a mai păstra legătura cu ei.
D.C. spune că în familia sa sunt certuri frecvente datorită neînțelegerilor dintre părinți, lipsa banilor și pentru ca tatăl sau consuma alcool. Ea este alta fată care trăiește într-o familie cu disfuncționalități, unde comportamentul deviant iese la suprafață și care se observă și la ea prin faptul că este rebelă nu își ascultă părinții, ridică tonul la ei , la fel cum fac și ei cu ea.Din relatările sale, aceasta spune că nu s-a apropiat de familia sa deoarece acestora nu le pasă că ea este la un centru. Dar nici de faptul că D.C are un comportament deviant care i-ar putea afecta viitorul.
În ceea ce privește următoarea unitate tematică a ghidului de interviu și anume relația copil- asistent social am încercat sa identific dacă relația dintre copil și asistentul social de la Centrul de Primire în Regim de Urgență Deva, i-a ajutat in vreun fel pe copii să-și remedieze comportamentul deviant.
Astfel nouă din zece copii intervievați de la Centrul de Primire în Regim de Urgență Deva, cu care am abordat acest subiect legat de relația lor cu asistentul social au avut un răspuns pozitiv la întrebarea: Cum te înțelegi cu asistentul social? . De aici putem observa că asistentul social face tot posibilul să îi ajute pe copii să-și schimbe comportamentul, să se schimbe în bine.
Relația copiilor cu asistentul social de la Centrul de Primire în Regim de Urgență Deva, este una destul de bună, unii dintre ei considerându-l ca pe un părinte pe care nu îl au. Deoarece acesta le vorbește calm, le explică cum să acționeze astfel încât sa nu abordeze un comportament deviant, să nu fie violenți uni cu ceilalți sau să își vorbească urât. Spre deosebire de părinții lor asistentul social îi ascultă, descurajează cerșitul, furatul, lucruri care părinții lor îi încurajează să le facă din cele relatate de ei.
Cu toate acestea un singur copil (T.F.) a spus că nu se intelege bine cu asistentul social de la Centrul de Primire în Regim de Urgență Deva, deoarece acesta ridică tonul la ea, dar el încearcă din răsputeri să o ajute să își controleze comportamentul, și să se integreze mai ușor între copii din centru. Asistentul social reușind acest lucru ea relatând că și-a mai schimbat puțin coporrtamentul și se întelege mai bine cu parinții săi după ce asistentul social a ajutat-o în acest sens.
Cea de-a treia unitate tematică a ghidului de interviu pe care l-am aplicat copiilor de la Centrul de Primire în Regim de Urgență Deva, este percepția asupra activităților din centru, a
fost mai ușor de abordat în ceea ce privește sensibilitatea acestui subiect, deoarece la celelalte subiecte legate de relația cu familia și cu asistentul social, copii au avut rețineri în a vorbi deschis cu mine, am observant acest lucru în urma gesturilor copiilor, a unei oarecare stări de agitație.
Însa când a venit vorba despre activități toții copii intervievați au fost foarte deschiși la discuție, fiecare răspunzându-mi la întrebări fără a sta pe gânduri prea mult și povestind cu mine ca și cu cel mai bun prieten. Astfel majoritatea copiilor s-au implicat în activitățile desfășurate la Centrul de Primire în Regim de Urgență Deva. Copiilor le-a plăcut cel mai mult activitățile care au implicat jocuri în echipă, activități de brainstorming, dar și activitățile recreative unde ieșeau în curtea centrului și se jucau, socializau, sau chiar se implicau în jocuri de rol cu personaje create chiar de ei.
În urma vizitelor pe care le-am avut la Centrul de Primire în Regim de Urgență Deva am observat că unii dintre copii aveau un limbaj mai agresiv, dar tot odată erau foarte agitați și se certau unii cu alții,dar de fiecare dată asistentul social încerca să le vorbească frumos și să le explice că abordarea unui comportament deviant nu îi ajută ci din contră pe viitor le poate cauza probleme.
Înainte de a aplica interviurile am avut o întâlnire generală cu toți copii și personalul de la Centrul de Primire în Regim de Urgență Deva, întâlnire în care am fost prezentată de către personal copiilor, și am putut avea o discuție liberă cu ei despre familia lor în scopul de a ne cunoaște înainte de a începe și de a reuși să le câștig încrederea într-o oarecare masură.Mi s-a comunicat de către unul dintre asistenți sociali de la centru că unul dintre copii a fost adus la centru doar de 2 zile, atunci mi-am spus ca trebuie să mă axez cât mai mult pe el pentru a vedea dacă sunt sau nu îmbunătățiri în comportamentul său și în situația sa.
F.A. a fost ultimul pe care l-am intervievat, pe parcursul vizitelor fiind foarte atentă la comportamentul său și la situația în care se află. În momentul în care l-am văzut prima dată, la întâlnirea acea scurtă de o ora cu toți copii, el nu mi-a acordat deloc atenție, iar la final a plecat din incăperea în care ne aflam fără a schița nimic. Pe parcursul vizitelor mele la centru și-a schimbat comportamentul, devenind mai sociabil.
Acesta a încceput să vorbească cu mine, iar în momentul în care i-am luat interviul a vorbit cel mai deschis cu mine, datorită muncii asistentului social, care s-a ocupat de el, i-a vorbit frumos, i-a spus ce e bine și ce nu să facă, cum să acționeze astfel încât să nu aibă un comportament deviant, având chiar ședințe de consiliere, acesta ajungând pe drumul cel bun și realizând ce greșeli face.
Opțiunea normală în ceea ce privește modul de viață și de îngrijire a copiilor este aceea ca ei să fie susținuți și ajutați de părinți, educați, iubiți pentru a duce o viață sănătoasă, intr-o familie fără disfuncționalități și a rămâne lângă părinții lor cel puțin până la vârsta maturității.
Însă, acolo unde familia, din anumite cauze obiective sau subiective, își pierde rolul în împlinirea nevoilor sociale, emoționale și fizice ale copilului se impune necesitatea existenței serviciilor de asistare. În România, dificultățile pe care le întâmpină copii care provin din familii disfuncționale, unde unul dintre părinți sau chiar ambii, sunt dezinteresați de soarta copilului, sau sunt consumatori de alcool, agresivi, sunt amplificate, mai ales în mediul rural, prin lipsa acută de servicii sociale și de sănătate.
Informațiile obținute prin intermediul interviului mi-au furnizat datele necesare pentru fundamentarea unei intervenții orientate spre îmbunătățirea comportamentului și pe cât posibil renunțarea la comportamentul deviant cu care au ajuns la centru și spre stimularea copiilor în direcția unei mai bune interrelaționări, comunicări, precum și sub aspectul implicării în activitățile de grup organizate la centru.
CAPITOLUL VI. PREZENTAREA INTERVENȚIEI SOCIALE
6.1. Scopul intervenției
Scopul intervenției sociale a fost de a le facilita copiilor și adolescenților accesul la informații și de a le oferii celor care au indicat ca au probleme de relaționare în familie. Prin îmbunătățirea cunoștințelor legate de relaționarea în familie am urmărit sprijinirea copiilor pentru a face față mai bine problemelor familiale cu care se confruntă.
6.2. Obiectivele intervenției
– producerea unei schimbări în comportamentul copiilor prin îmbunătățirea cunostințelor legate de relaționarea în familie prin promovarea unei strategii de comunicare eficace.
– construirea sau consolidarea unei atitudini profamiliale și astfel, prosociale.
6.3. Grupul de subiecți
Intervenția socială a fost realizată în sprijinul a 10 copii de la Centru de Primire în Regim de Urgență Deva, dintre care 4 sunt băieți si 6 fete, cu vârste cuprinse între 10 – 17 ani
6.4. Metode si tehnici utilizate
• Grupul de discuti: 10 persoane (alegerea beneficiarilor a fost realizată pe baza participării voluntare a copiilor) – 4 întâlniri care constau într-o serie de întâlniri față în față în timpul cărora au loc discuții între client și consilier (interviuri, completarea unor teste de evaluare a intereselor, valorilor, trăsăturilor de personalitate, atitudinilor, sunt discutate rezultatele obținute în urma aplicării testelor etc), au loc exerciții de simulare a situațiilor reale etc, cu scopul de a clarifica situațiile problematice pe care persoana respectivă le întâmpină, pentru a identifica soluțiile posibile și pentru a sprijini clientul în adoptarea celei mai potrivite decizii. Beneficiarii, consilierii și psihoterapeuții sunt persoanele specializate care primesc serviciile specializate ale medicilor, psihologilor, psihopedagogilor, și asistenților sociali în centrele specializate pentru această activitate (Cf. A. Băban.,2002).
Grupul de discuții nu are acțiune psihoterapeutică individuală (nu există o acțiune terapeutică individualizată). El are un număr determinat de membri, care discută probleme profesionale sau de evaluare a unor situații. Astfel de grupuri sunt: grupul de orientare, de autoexperiență, grup de consiliere.( Baciu, Moisă, 1997)
• Activități recreative – 2 activități
Strcutura întâlnirilor:
Rolurile pe care le-am avut în intervenție sunt următoarele:
• facilitator de posibilități – în sensul că i-am ajutat pe unii copii să-și clarifice problemele, prin consilierea de grup, oferirea de încurajări, ascultare activă, empatie, răbdare;
• mediator – în sensul că am ajutat la rezolvarea unor neînțelegerilor care au survenit între diferiți participanți la activitatea de grup;
• facilitator de grup – prin grupul de discuții pe care l-am condus.
Abilitățile necesare unui lider de grup la care am apelat în contextul acestor activități sunt: încurajarea participării fiecăruia dintre membrii grupului, recunoscând fiecăruia contribuția personală; facilitarea comunicării; ascultarea activă; reflectarea sentimentelor; empatizarea; stabilirea de scopuri specifice pentru procesul de grup și sprijinirea participanților pentru a-și defini scopuri utile și concrete; oferirea de feed-back; evaluarea continuă a procesului individual și de grup și a dinamicii de grup.
6.5 Durata desfășurării intervenției
Programul s-a derulat începând cu data 13.05.2014 și s-a finalizat în 10.06.2014, ședințele fiind realizate câte una pe săptămână.
6.6. Prezentarea și analiza întâlnirilor
Prima întâlnire
În această primă ședință scopul a fost de a ne cunoaște reciproc printr-o scurtă prezentare a fiecăruia, de a stabili o legătură bazată pe încredere, slăbirea barierelor existente, între copii și mine, care veneam din afara centrului.
Tot în cadrul acestei ședințe mi-am propus să prezint scopul general al activitații pe care urma să o desfășurăm împreună, precum și obiectivele noastre și temele care vor fi abordate în cadrul acestui grup. Tipul grupului cu care am lucrat a fost închis, numărul persoanelor care au participat la această primă întâlnire a fost de 10 copii.
Grupul nou format a fost grup de discuții-dezbateri. Derularea activității de grup în acord cu acest tip de grup a implicat organizarea dezbaterilor în așa fel încât să se treacă progresiv de la o ședință la alta, pentru ca în final să se obțină îmbunătățirea situației clienților. Pentru a realiza cât mai bine activitatea fiecărei sedințe, am încercat:
– să conturez un cadru general al temei și să fracționez problema pe subprobleme care se abordează succesiv și legat;
– să formulez și să enunț tema generală și diferitele segmente pe baza cărora se va discuta în cadrul fiecărei ședințe (tema ședinței, planificarea ședinței progresiv: exemplu: citirea unor materiale, urmată de discuții pe baza informațiilor auzite, părerea fiecăruia, alternative la cele auzite, oferirea de exemple, etc.);
– să-i determin pe membrii grupului să participe la dezbatere prin intervenții adecvate;
– să sintetizez rezultatele și să formulez soluția sau concluzia generală a temei, așa cum a reieșit din dezbatere (folosind sumarizarea la sfarșitul fiecarei ședințe).
Prima întâlnire având ca scop cunoașterea reciprocă, i-am lăsat pe copii să aleagă subiectele care le vom discuta. După cum m-am așteptat acestea au fost legate de ei și de familiile lor, și cum au ajuns în acest centru.
După prezentarea scopului, a obiectivelor și temelor propuse pentru grup, am stabilit anumite reguli pe baza cărora va funcționa grupul. A fost important ca fiecare copil din grup să înțeleagă regulile de bază ale activității participative, astfel că acestea au fost prezentate într-un limbaj comun, simplu și cu pauze între ele, pentru a fi reținute cu ușurință. S-a discutat pe baza lor, pentru a vedea dacă sunt acceptate de toți membrii grupului. Regulile le-am stabilit ca fiind urmatoarele:
– păstrarea confidențialității în tratarea problemelor personale și de familie;
– toata lumea trebuie să împartă responsabilitatea pentru activitatea desfășurată, adică toata lumea trebuie să aiba șansa de a vorbi, de a asculta, de a participa la activitatea grupului;
– fiecare vorbește pe rând, fără a întrerupe pe celălalt;
– nimeni nu trebuie să se simta presat sau obligat să spună ceva ce nu doreste, dacă acel subiect îi creează disconfort;
– fiecare are dreptul să păstreze tăcerea, să nu participe la discuție într-o problemă
particulară, dacă așa dorește;
– comentariile critice sau orice formă de ridiculizare sunt descurajate.
Întâlnirea s-a desfășurat după cum urmează:
• 5 minute – am început desfășurarea acestei întâlniri cu un feedback emoțional inițial, prin care fiecare membru al grupului să aibă posibilitatea de a-și exprima starea sa afectiv-emoțională de moment;
Am considerat necesar acest exercițiu pentru a vedea în ce măsură membrii grupului își pot identifica și numi sentimentele de moment. De asemenea, un astfel de exercițiu are funcția de
a contribui la „dezghețarea” atmosferei, prin încurajarea fiecăruia dintre participanții la grup de a comunica unul cu celălalt, de a-și asculta colegii de grup.
• 40 minute – fiecare dintre membrii grupului a povestit pe scurt care este motivul pentru care se află în această instituție;
Această sarcină are rolul de a crea un sentiment de încredere la nivelul grupului, fiecare dintre participanți ajungând astfel să cunoască detalii mai mult sau mai puțin personale din viața celorlalți colegi. De asemenea, prin acest exercițiu, am dorit exersarea abilității de comunicare, aspect necesar pentru îmbunătățirea atmosferei generale la nivel de grup.
• 5 minute – sumarizarea, respectiv punctarea pe scurt a principalelor motive pentru care fiecare dintre membrii grupului a ajuns la centru;
• 5 minute – feedback de final, prin care fiecare dintre copii își exprimă starea psihică de moment, printr-un singur cuvânt, ca și modalitate de a încheia activitatea de grup, încercând astfel să facem o comparație între momentul de început al activității și finalul acesteia.
Observații la final de întâlnire
Fiind prima întâlnire cu acest grup, am considerat că este necesar să inventariez care au fost motivele pentru care copii au ajuns în centru, considerând că acesta este un bun punct
de plecare pentru atingerea scopului general de grup și, în același timp, un exercițiu de comunicare , de exprimare a unor stări emoționale sensibile, de clarificare superioară a situațiilor lor prezente.
Referitor la motivele pentru care acesti copii au ajuns în centru, acestea sunt foarte variate reprezentând, în fapt, adevărate povești de viață. Principalele astfel de motive sunt: certurile în familie; absența resurselor financiare suficiente; agresiunile verbale dar și cele fizice.
Sumarizarea de la finalul întâlnirii a avut rolul de a oferi persoanelor participante sentimentul de satisfacție că au fost ascultați și le-au fost înțelese sentimentele.
A doua întâlnire având ca scop transmiterea de informații către participanții la grup în legătură cu modalitățile prin care aceștia își pot depăși stările afectiv-emoționale negative care apar ocazional.
Întâlnirea s-a desfășurat după cum urmează:
• 5 minute –– sumarizarea celor discutate în întâlnirea anterioară – pentru a verifica acuratețea informațiilor reținute;
• 50 minute – discuții referitoare la problemele fiecăruia dintre participanții la grup: probleme de sănătate, probleme emoționale, probleme familiale;
De asemenea, pentru fiecare dintre aceste categorii de probleme am încercat să generăm, la nivel de grup, soluții pentru a le depăși sau, cel puțin, pentru a putea trece peste acestea în cel mai benefic mod cu putință. Este vorba astfel despre încercarea de a identifica și întări, la copii, mecanismele de coping pentru a face față mai ușor unor situații problematice, acestea putând conduce la nivele mai ridicate de adaptare la propria situație, la propriile probleme și la condițiile de viață din centru.
• Exprimarea, în câteva cuvinte, a principalelor impresii legate de ceea ce s-a întâmplat în cadrul grupului, de modul în care a decurs activitatea și de atmosfera generală creată.
• 5 minute – feedback de final.
Observații la final de întâlnire
La finalul acestei întâlniri, am constatat că aspectul despărțirii de familie reprezintă problema principală a copiilor cu care am lucrat în contextul acestui demers practic. De asemenea, aceasta este asociată cu dificultățile specifice situației în care se află, cu problemele de sănătate. Toți acești factori concură la apariția unor manifestări de apatie, pesimism sau chiar depresie.
Am constatat, din acestea discuții, că despre categoria problemelor de sănătate le este cel mai ușor să vorbească. Cu toate acestea, odată ce încep să intre în detalii, poate fi ușor observat faptul că nu acestea sunt problemele principale cu care se confruntă copii, ci acumularea de sentimente și gânduri care provoacă – la toți membrii grupului, neliniște și tensiune.
Am observat, de asemenea, că a le oferi contexte în care să se simtă bine și să vorbească despre problemele care îi preocupă cel mai tare reprezintă o adevărată formă de terapie, în sensul îmbunătățirii stării lor de spirit, având în vedere că, în câteva rânduri, de la probleme serioase s-au făcut și glume care au învigorat atmosfera.
Participanții la grup au apreciat că, în general, le-a plăcut modul în care a decurs activitatea și mai ales faptul că au putut vorbi liber despre problemele lor. În același timp, mi-au spus faptul că singura problemă a fost faptul că a fost incomod să stea, timp de o oră, în scaun, fară să se miște.
Feedback-ul final a avut, de asemenea, rolul de a marca finalul întâlnirii și de a face comparație cu starea inițială, constatându-se progrese în acest sens.
A treiea întâlnire, scopul acestei întâlniri a fost socializarea și recreația grupului
Întâlnirea s-a desfășurat după cum urmează:
• 5 minute – activitatea de feedback emoțional inițial;
• 50 minute – Exprimarea, în câteva cuvinte a principalelor impresii legate de ceea ce s-a întâmplat în cadrul grupului, de modul în care a decurs activitatea și de atmosfera generală creată. În partea a doua a întâlnirii de azi am desfășurat-o prin folosirea brainstorming-ului și i-am lăsat pe copii în timpul care ne-a mai rămas sa aleagă ei o activitate care și-o doresc, ei au ales să mergem în curtea centrului unde ne-am jucat tot felul de jocuri(fotbal,baschet, etc.) astfel copii au avut ocazia să se cunoască mai bine.
• 5 minute – feedback emoțional final
Observații la final de întâlnire:
Activitatea a fost una de socializare, recreație și transmiterea sentimentului că toți suntem valoroși în această lume. Participanții au fost cooperanți, încântați și mulțumiți.
Participanților le-a plăcut modul în care a decurs activitatea și mai ales faptul că au putut vorbi liber despre problemele lor.
Feedback-ul emoțional final a avut, de asemenea, rolul de a marca finalul activității și de a face comparație cu starea inițială, constatându-se progrese în acest sens.
A patra întâlnire : scopul întâlnirii a fost de a le arăta o altă perspectivă în ceea ce privește centrul și situația în care se află.
Întâlnirea s-a desfășurat după cum urmează:
• 5 minute – le-am acordat pentru a vedea dacă copii iși mai amintesc regulile de bază a grupului, dar totodată și o scurtă trecere în revistă a celor discutate anterior.
• 50 minute – în cadrul acestei întâlniri, am prezentat participanților câteva aspecte privind perspectiva pozitivă asupra centrului , le-am prezentat câteva perspective pozitive ale unor copii din alte centre, în ceea ce privește modul de a se comporta și de a vorbi în familie dar totodată și în societate; despre mediul familial în care au crescut, dar și mediul familial în care și-ar dori să fie sau în care ar putea ajunge. Am dat cât mai multe exemple și am stimulat participanții să pună întrebări și sa participe activ la dezbaterea noastră,
• 5 minute – feedback final
Observații la final de întâlnire
Sinceră să fiu, nu cred că au înțeles prea mult din ceea ce eu am vrut sa le spun, deși am încercat să dau exemple concrete ale altor copii care au fost în centru și ale căror situații au fost rezolvate(din spusele asistentilor sociali), al unor copii care au reușit să se reintegreze în familia naturala/ extinsă sau adoptivă totodată reușind să se reintegreze cu ușurinta în societate, și-au
continuat școala, unii dintre ei ajungând până la studiile superioare, dar toate acestea le-au putut realiza depunând un efort mai mare, prin renunțarea la comportamentul deviant, și adoptarea unui comportament civilizat atât în familie cât și în societate.
Mi-am dat seama de acest lucru după răspunsurile pe care le-am primit din partea lor, răspunsuri care nu prea erau tangente cu tema mea.
Am fost, totuși, foarte surprinsă să primesc un feedback corespunzător din partea unei fete (D.C) care mi-a declarat:
„ Nu știu dacă am înțeles exact, dar cum este în cazul meu, dacă aș fi mai ascultătoare și mai înțelegătoare cu părinții mei probabil nici ei nu ar mai fi așa nepăsători și neînțelegători uneori și poate m-ar ajuta și m-ar susține mai mult. Cred că ține și de noi comportamentul care îl are familia noastră față de noi. Cred că dacă ne-ar sprijini și ne-ar înțelege și mai mult cel puțin eu cred că nu aș fi fost azi aici, dar așa nu m-aș fi întâlnit cu voi și nu aș fi cunoscut situația fiecăruia în parte pentru că din cele relatate de fiecare dintre voi până acuma eu cred că sunt singura care am ajuns aici pentru că am fugit de acasă pentru că părinții nu îmi ofereau libertatea de a face tot ce îmi doresc. Acum realizez că am greșit având acest comportament, dar datorită anturajului am greșit mult față de ei.”
Activități recreative:
Activitatea 1
Această activitate am desfășurat-o după prima întâlnire cu grupul de copii, pentru că am observat că unii sunt mai inhibați, această activitate având ca scop destinderea atmostferei din grup, pentru ca ei să se deschidă în fața mea si a gupului din care fac parte și pentru a se cunoaște într-un mediu mai destins.
Tema: Serbarea celor născuți în luna mai sau cel mai aproape de această lună
• Sărbătoriților li s-au oferit cadouri, dulciuri, băuturi răcoritoare, au ascultat genul de muzică preferată.
• Într-o atmosferă călduroasă s-a cântat și unii copii au dansat pe melodia preferată, au fost cooperanți, încântați și mulțumiți.
Activitatea 2:
Cu aprobarea celor de la D.G.A.S.P.C. Hunedoara am desfășurat după ultima întâlnire de grup, o activitate în care le-am pregătit o surpriză copiilor, împreună cu asistentul social de la Centrul de Primire în Regim de Urgență Deva, aceștia primind drept recompensă o plimbare în Parcul Cetății Deva, amenajat pentru fiecare categorie de vârstă.
O dată ajunși în parc copiilor li s-a oferit două ore de recreație sub supravegherea asistentului social de la Centrul de Primire în Regim de Urgență Deva, dar și a mea. Copiilor li s-a oferit băuturi răcoritoare și înghețată, aceștia au avut un comportament exemplar, nu au existat certuri și discuții contradictorii între ei și ceilalți copii din parc integrându-se ușor în acest mediu și în acest timp de două ore care le-a fost acordat au uitat de problemele care le au.
6.7. Evaluarea intervenției
În raport cu scopul intervenției, rezultatele așteptate au fost:
• Copii participanți la intervenție și-au clarificat sentimentele legate de familie.
• Copii au manifestat un nivel sporit de integrare socială la nivelul grupului, din Centrul de Primire în Regim de Urgență Deva.
• Copii participanți la intervenție manifestă un nivel sporit de adaptare la statutul de copil instituționalizat.
Eșantion: cei zece copii de la centru.
6.8. Concluzii pe marginea intervenției sociale
Nu au am înregistrat bariere în cadrul intervenției, toți participanții au fost foarte receptivi și deschiși în ceea ce privește informațiile transmise și activitățile desfășurate.
Astfel, pot spune că, la sfârșitul intervenției am reușit să ofer consiliere informală și de suport copiilor, am împărtășit noi metode de integrare socială,modele de copii care s-au bucurat de succes în schimbarea comportamentului deviant, care consider că le vor fi de mare folos pe viitor. Feedback-ul pe care l-am obținut a fost unul satisfăcător: copii și-au îmbogățit cunoștințele.
Satisfacția profesională dar și personală a apărut la finalul intervenției, când am conștientizat un lucru extrem de important în asistența socială: chiar dacă rezultatul muncii mele a produs probabil efecte mici în comparație cu nevoile copiilor, am înțeles că nimic nu este imposibil și fiecare lucru facut spre binele copiilor îi ajută. Având în vedere cele constatate mai sus, consider că este necesară oferirea unei consilieri, iar o nouă cercetare ar putea fi una cantitativă, prin construirea unor chestionare , care să măsoare rolul pe care îl are familia în schimbarea comportamentului deviant al copiilor.
În urma intervenției am reușit să aduc o schimbare în viața copiilor și am îmbunătățit relația familială. Am reușit să îi ajut să își crească stima de sine, le-am propus activități recreative pentru a le ameliora comportamentul delicvent și pentru a se putea integra mai ușor în societate.
În urma intervenției unul dintre subiecții participanți la consiliere a realizat că a avut un comportament deviant, prin activitățile desfășurate în cadrul grupului de consiliere, aceasta realizând că familia este importantă și își dorește să se întoarcă din nou langă părinții săi pentru a le arăta această schimbare din comportamentul său.
Intervențiile desfășurate si-au atins scopul dorit pentru că beneficiarii și-au schimbat comportamentul, trecând de la o atitudine introvertită la una extrovertită, devenid mai sociabili, mai prietenoși fiind un grup mai unit, datorită activitatilor orientate înspre comunicare, spre
identificarea si exprimarea sentimentelor, prin creearea de contexte armonioase, confortabile care să le permită acestora să discute liber cu semeni lor și chiar să interacționeze și cu alții copii din afara centrului.
CONCLUZII FINALE
Analiza situației infracționale în rândul minorilor ar trebui să determine o reconsiderare globală a concepției teoretice și acțiunii practice de ocrotire a minorilor, de prevenire și combatere a fenomenului delincvenței juvenile. Pentru atingerea unui astfel de stadiu este necesară o cunoaștere temeinică a familiilor-problemă, a condițiilor lor de existență, a nivelului de cultură, a tendințelor evoluției lor viitoare, astfel încît, pe acest temei, să se poată interveni operativ și oportun pentru instruirea, educarea, ocrotirea și supravegherea minorilor a căror standard de viață îi predispune la săvîrșirea faptelor antisociale. Fără îndoială că în condițiile în care vor fi elaborate norme concrete pentru fiecare instituție în parte, în condițiile în care conducerea acestei acțiuni va deveni prerogativele unei misiuni guvernamentale de primă anvergură, problematica delincvenței în rîndul minorilor se va atenua la maxim.
Necesitatea elaborării unei concepții universale privind formarea noilor generații este direcționată de cerințele obiective ale etapei pe care, în prezent o străbatem, dar mai cu seamă de cerințele de viitor ale dezvoltării social-economice, politice și culturale a societății românești.
Elaborarea unei strategii eficiente și unitare asupra viitorului acestei categorii de populație incumbă mobilizarea la maxim a tuturor organelor statului, altor organizații și organisme naționale și internaționale cu competențe exclusive în prevenirea, combaterea și soluționarea problematicii delincvenței juvenile.
Aceasta se impune datorită faptului că, pe de o parte, numărul acestor instituții și organisme cu atribuții în domeniul prevenirii și combaterii delincvenței juvenile este deosebit de redus, iar pe de altă parte, cele ce funcționează nu-și onorează obligațiile funcționale.
Crearea unui organism (sistem) interministerial subordonat nemijlocit Guvernului și direct Parlamentului, care să fie alcătuit din reprezentanții tuturor instituțiilor implicate direct sau indirect, mijlocit sau nemijlocit, în procesul de formare a minorilor ar avea o deosebită importanță pentru întreaga societate, direcționînd, armonizînd și concentrând la maxim toate forțele implicate în această direcție.
BIBLIOGRAFIE
Albu, E., (2002), Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii adolescenți, București: Editura Aramis.
Banciu, D., Rădulescu, S. M., (2002), Evoluții ale delincvenței juvenile în Romania. Cercetare și prevenire socială, București: Editura Lumina Lex.
Basilide, G., Bulai, C., Cornescu,I., Unele cauze ale manifestărilor infracționale în rândul minorilor și prevenirea acestora, în Revista Română de Drept nr.11,1971;
Băban, Adriana, 2011, Consiliere educațională : ghid metodologic pentru orele de dirigenție și consiliere, Editura ASCR, Cluj-Napoca;
Brezeanu, Ortansa, (1998), Minorul și legea penală, București: Editura All Beck;
Bueren , Van, Geraldine , Childood Abused, (1998) Protecting ChildrencAgainst Torture , Inhuman and Degrading Treatment and Punishment , Aldershot , Dartmouth;
Bulgaru, Maria, (2003). Sociologie, Chișinău: Editura USM;
Buș, Ioan, David, Daniel,( 2003), Psihologie judiciară – poligraf și hipnoză, Cluj Napoca:Editura Tritonic.
Ciobanu, I., (2006) Factorii ereditari (antropologici) ai criminalității , în Revista Națională de Drept, nr. 6/15.
Dumitrescu, F., (1991),Curs de psihologie judiciară, București:Editura Atheneum.
Dumitrescu, F., (1991),Curs de psihologie judiciară, București:Editura Atheneum.
Graham W. Giles, (2001), Administrarea justiției în comunitate, București : Editura Expert.
Grecu, F., Rădulescu, M. Sorin, (2003) Delincvența juvenilă în societatea contemporană. Studiu comparativ între Statele Unite și România, București: Editura Lumina Lex.
Grecu, F., Rădulescu, M. Sorin, (2003) Delincvența juvenilă în societatea contemporană. Studiu comparativ între Statele Unite și România, București: Editura Lumina Lex.
Mitrofan, Iolanda, Ciupercă, Cristian,(1998), Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, București : Editura Edit PressMihaela S.R.L.
Mitrofan, Iolanda, Mitrofan, Nicolae, (1991), Familia de . , București : Editura Științifică.
Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T.,(2000), Psihologie judiciară, București:Casa de Editură și Presă „Șansa S.R.L.
Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T.,(2000), Psihologie judiciară, București:Casa de Editură și Presă „Șansa S.R.L.
Nistoreanu, Gh., Păun, C. , (1995), Criminologie, București:Editura Didactica și pedagogică.
Nistoreanu, Gh., Păun, C. , (1995), Criminologie, București:Editura Didactica și pedagogică.
Oancea, I.,(1994), Probleme de criminologie, București: Editura All;
Pescaru, Maria, (2010), Analiza etiologică a delincvenței juvenile în România, în Revista de criminologie, criminalistică și penologie, Nr. 2.
Pitulescu, Ion,(2000), Criminalitatea juvenilă, București :Editura Național.
Pitulescu, Ion,(2000), Criminalitatea juvenilă, București :Editura Național.
Poldena, Sorina, (2012), Devianța și control social – note de curs, Cluj Napoca : Universitatea Babeș Bolyai.
Preda, Vasile, (1998), Delicvența juvenilă. O abordare multidisciplinară, Cluj-Napoca :Editura Presa Universitară.
Preda, Vasile, (1998), Delincvență juvenilă, Cluj-Napoca : Editura Presa Universitară Clujeană.
Raymond Boudon (coord),(1997), Tratat de sociologie, București : Editura Humanitas.
Rădulescu, S. M., (1994), Teorii sociologice în domeniul devianței și al problemelor sociale, București : Computer Publishing Center.
Rădulescu, Sorin M., Banciu, Dan,(1990) Introducere în sociologia delincvenței juvenile, București:Editura Medicală.
Rice, M. E., Harris, G. T., Varney, Q., (1995), Violence in Institution, London: Hognfe Publishing.
Stănciulescu, Elisabeta, (1997),Sociologia educației familiale. – Vol. I, Iași: Editura Polirom.
Tănăsescu, I., Tănăsescu, C., Tănăsescu, G., (2003), Criminologie, București: Editura All Beck;
Ungureanu, A. (1999), Prelegeri de criminologie, Iași : Editura Cugetarea;
Wolfensberger, W. (1972). The principle of Normalization in human services. Toronto: National Institute on Mental Retardation;
Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr, (1993), Dicționar de sociologie, București:Editura Babce.
*** Legea nr. 286/2009 privind Codul Penal, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009www.just.ro.
*** Dicționarul explicativ al limbii romane. Ediția a II-a – București: Univers Enciclopedic, 1996.
***Ghid de bune practice pentru prevenirea abuzului asupra copilului, Organizația salvați copiii/ Alternative Sociale, București, 2002.
Resurse internet:
www.igpr.ro
www.politiaromana.ro
www.copii.ro
www.didactic.ro
www.mmssf.ro
www.ana.gov.ro
www.alternativesociale.ro
ANEXE
GHID DE INTERVIU
Nume___________________
Prenume__________________
Vârsta:_______ani
Sexul: M □ F □
Scopul cercetării:
Evaluarea riscului de devianță al copiilor internați în Centrul de primire în regim de urgență Deva.
Obiectivele cercetării
Identificarea factorilor de risc în apariția și structurarea comportamentului deviant la copiii din Centrul de primire în regim de urgență Deva;
Identificarea relațiilor existente între comportamentul deviant și familia de proveniență (context familial, situație economică, structura de autoritate etc.);
Identificarea relației dintre copil și personalul specializat de la Centrul de primire în regim de urgență Deva, factor în prevenirea comportamentului delincvent;
Clarificarea condițiilor de confidențialitate
Vreau să te anunț înainte de începerea acestui interviu că absolut tot ceea ce îmi vei spune este confidențial și nu poate fi folosit in alt scop .
Notările pe care le voi face , mă vor ajuta pe mine mai târziu pentru a-mi transcrie interviul.
Durata interviului
Durata interviului va fi de aproximativ patruzeci de minute
Unitați tematice:
Situația familială(modele de comportament)
Relația copil-asistent social
Percepția asupra activităților din centru
Situația familială(modele de comportament):
Cine este modelul tău in familie?
Motivează de ce
Părinții tăi se ințeleg bine unul cu celălalt?
Este vreunul dintre părinții tăi violent, agresiv?
Ai fost vreodată agresat fizic sau verbal de către părinții tăi ?
Ce spun părinții tăi despre dededd faptul că ai ajuns la acest centru?
De când ești la centru te-ai apropiat mai mult de familia ta ?
Cu care dintre părinți te înțelegi mai bine?
Motivează de ce
Sunt în familia ta consumatori sau dependenți de alcool sau tutun ?
Sunt în familia ta consumatori sau dependenți de droguri?
Se întâmpla des să fie certuri între membrii familiei?
Care sunt cauzele certurilor în familie?
________________________________________________________________________________________________________________________________________________
A fost vreodată cineva din familia ta condamnat?
Dacă da, cine și pentru ce a fost condamnat, ce părere ai despre acest lucru?
Relația copil- asistent social:
Cum te înțelegi cu asistentul social?
Cum crezi că ar trebui să se comporte asistentul social cu tine?
Dacă greșesti când ești la centru cum reacționează asistentul social?
Când ai o problemă ceri ajutorul asistentului social?
Când ești la centru ai tot e îți dorești?
Percepția asupra activităților din centru:
Ce activități faceți la centru?
În ce activități te-ai implicat tu ?
Care activități desfășurate la centru nu ți-au plăcut ?
Motivează de ce :
Care este activitatea ta preferată desfășurată la centru?
Activitățile de la centru te-au ajutat în vreun fel ?
BIBLIOGRAFIE
Albu, E., (2002), Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii adolescenți, București: Editura Aramis.
Banciu, D., Rădulescu, S. M., (2002), Evoluții ale delincvenței juvenile în Romania. Cercetare și prevenire socială, București: Editura Lumina Lex.
Basilide, G., Bulai, C., Cornescu,I., Unele cauze ale manifestărilor infracționale în rândul minorilor și prevenirea acestora, în Revista Română de Drept nr.11,1971;
Băban, Adriana, 2011, Consiliere educațională : ghid metodologic pentru orele de dirigenție și consiliere, Editura ASCR, Cluj-Napoca;
Brezeanu, Ortansa, (1998), Minorul și legea penală, București: Editura All Beck;
Bueren , Van, Geraldine , Childood Abused, (1998) Protecting ChildrencAgainst Torture , Inhuman and Degrading Treatment and Punishment , Aldershot , Dartmouth;
Bulgaru, Maria, (2003). Sociologie, Chișinău: Editura USM;
Buș, Ioan, David, Daniel,( 2003), Psihologie judiciară – poligraf și hipnoză, Cluj Napoca:Editura Tritonic.
Ciobanu, I., (2006) Factorii ereditari (antropologici) ai criminalității , în Revista Națională de Drept, nr. 6/15.
Dumitrescu, F., (1991),Curs de psihologie judiciară, București:Editura Atheneum.
Dumitrescu, F., (1991),Curs de psihologie judiciară, București:Editura Atheneum.
Graham W. Giles, (2001), Administrarea justiției în comunitate, București : Editura Expert.
Grecu, F., Rădulescu, M. Sorin, (2003) Delincvența juvenilă în societatea contemporană. Studiu comparativ între Statele Unite și România, București: Editura Lumina Lex.
Grecu, F., Rădulescu, M. Sorin, (2003) Delincvența juvenilă în societatea contemporană. Studiu comparativ între Statele Unite și România, București: Editura Lumina Lex.
Mitrofan, Iolanda, Ciupercă, Cristian,(1998), Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, București : Editura Edit PressMihaela S.R.L.
Mitrofan, Iolanda, Mitrofan, Nicolae, (1991), Familia de . , București : Editura Științifică.
Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T.,(2000), Psihologie judiciară, București:Casa de Editură și Presă „Șansa S.R.L.
Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T.,(2000), Psihologie judiciară, București:Casa de Editură și Presă „Șansa S.R.L.
Nistoreanu, Gh., Păun, C. , (1995), Criminologie, București:Editura Didactica și pedagogică.
Nistoreanu, Gh., Păun, C. , (1995), Criminologie, București:Editura Didactica și pedagogică.
Oancea, I.,(1994), Probleme de criminologie, București: Editura All;
Pescaru, Maria, (2010), Analiza etiologică a delincvenței juvenile în România, în Revista de criminologie, criminalistică și penologie, Nr. 2.
Pitulescu, Ion,(2000), Criminalitatea juvenilă, București :Editura Național.
Pitulescu, Ion,(2000), Criminalitatea juvenilă, București :Editura Național.
Poldena, Sorina, (2012), Devianța și control social – note de curs, Cluj Napoca : Universitatea Babeș Bolyai.
Preda, Vasile, (1998), Delicvența juvenilă. O abordare multidisciplinară, Cluj-Napoca :Editura Presa Universitară.
Preda, Vasile, (1998), Delincvență juvenilă, Cluj-Napoca : Editura Presa Universitară Clujeană.
Raymond Boudon (coord),(1997), Tratat de sociologie, București : Editura Humanitas.
Rădulescu, S. M., (1994), Teorii sociologice în domeniul devianței și al problemelor sociale, București : Computer Publishing Center.
Rădulescu, Sorin M., Banciu, Dan,(1990) Introducere în sociologia delincvenței juvenile, București:Editura Medicală.
Rice, M. E., Harris, G. T., Varney, Q., (1995), Violence in Institution, London: Hognfe Publishing.
Stănciulescu, Elisabeta, (1997),Sociologia educației familiale. – Vol. I, Iași: Editura Polirom.
Tănăsescu, I., Tănăsescu, C., Tănăsescu, G., (2003), Criminologie, București: Editura All Beck;
Ungureanu, A. (1999), Prelegeri de criminologie, Iași : Editura Cugetarea;
Wolfensberger, W. (1972). The principle of Normalization in human services. Toronto: National Institute on Mental Retardation;
Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr, (1993), Dicționar de sociologie, București:Editura Babce.
*** Legea nr. 286/2009 privind Codul Penal, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009www.just.ro.
*** Dicționarul explicativ al limbii romane. Ediția a II-a – București: Univers Enciclopedic, 1996.
***Ghid de bune practice pentru prevenirea abuzului asupra copilului, Organizația salvați copiii/ Alternative Sociale, București, 2002.
Resurse internet:
www.igpr.ro
www.politiaromana.ro
www.copii.ro
www.didactic.ro
www.mmssf.ro
www.ana.gov.ro
www.alternativesociale.ro
ANEXE
GHID DE INTERVIU
Nume___________________
Prenume__________________
Vârsta:_______ani
Sexul: M □ F □
Scopul cercetării:
Evaluarea riscului de devianță al copiilor internați în Centrul de primire în regim de urgență Deva.
Obiectivele cercetării
Identificarea factorilor de risc în apariția și structurarea comportamentului deviant la copiii din Centrul de primire în regim de urgență Deva;
Identificarea relațiilor existente între comportamentul deviant și familia de proveniență (context familial, situație economică, structura de autoritate etc.);
Identificarea relației dintre copil și personalul specializat de la Centrul de primire în regim de urgență Deva, factor în prevenirea comportamentului delincvent;
Clarificarea condițiilor de confidențialitate
Vreau să te anunț înainte de începerea acestui interviu că absolut tot ceea ce îmi vei spune este confidențial și nu poate fi folosit in alt scop .
Notările pe care le voi face , mă vor ajuta pe mine mai târziu pentru a-mi transcrie interviul.
Durata interviului
Durata interviului va fi de aproximativ patruzeci de minute
Unitați tematice:
Situația familială(modele de comportament)
Relația copil-asistent social
Percepția asupra activităților din centru
Situația familială(modele de comportament):
Cine este modelul tău in familie?
Motivează de ce
Părinții tăi se ințeleg bine unul cu celălalt?
Este vreunul dintre părinții tăi violent, agresiv?
Ai fost vreodată agresat fizic sau verbal de către părinții tăi ?
Ce spun părinții tăi despre dededd faptul că ai ajuns la acest centru?
De când ești la centru te-ai apropiat mai mult de familia ta ?
Cu care dintre părinți te înțelegi mai bine?
Motivează de ce
Sunt în familia ta consumatori sau dependenți de alcool sau tutun ?
Sunt în familia ta consumatori sau dependenți de droguri?
Se întâmpla des să fie certuri între membrii familiei?
Care sunt cauzele certurilor în familie?
________________________________________________________________________________________________________________________________________________
A fost vreodată cineva din familia ta condamnat?
Dacă da, cine și pentru ce a fost condamnat, ce părere ai despre acest lucru?
Relația copil- asistent social:
Cum te înțelegi cu asistentul social?
Cum crezi că ar trebui să se comporte asistentul social cu tine?
Dacă greșesti când ești la centru cum reacționează asistentul social?
Când ai o problemă ceri ajutorul asistentului social?
Când ești la centru ai tot e îți dorești?
Percepția asupra activităților din centru:
Ce activități faceți la centru?
În ce activități te-ai implicat tu ?
Care activități desfășurate la centru nu ți-au plăcut ?
Motivează de ce :
Care este activitatea ta preferată desfășurată la centru?
Activitățile de la centru te-au ajutat în vreun fel ?
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Delincventa Juvenila Intre Conduita de Esec a Copiilor Institutionalizati Si Calitatea Protectiei Sociale (ID: 127314)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.