Delincventa Juvenila. Factori Interni
CUPRINS
Capitolul I: CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND CRIMINALITATEA
Secțiunea I: Aspecte generale
1. Noțiunea de criminalitate
2. Definiția criminologiei
Secțiunea a II-a: Obiectul criminologiei
1. Considerații generale
2. Criminalitatea
2.1. Trăsăturile criminalității
2.2. Structura criminalități
2.3. Dinamica criminalității
3. Crima – noțiune
4. Criminal – noțiune
5. Victima – noțiune
6. Reacția socială
Capitolul II: DELINCVENȚA JUVENILĂ
Secțiunea I: Caracterizare generală
1. Noțiunea de delincvență juvenilă
1.1. Legătura delincvenței juvenile cu sociologia
1.2. Legătura delincvenței juvenile cu dreptul penal
Secțiunea a II-a: Principalele teorii în domeniul delincvenței juvenile
1. Considerații introductive
2. Teoria rezistenței la frustrare
3. Teoria asocierilor diferențiale
4. Teoria dezorganizării sociale
5. Teoria etichetării sociale
Capitolul III: CAUZALITATEA DELINCVENȚEI JUVENILE
Secțiunea i: Categorii de factori
1. Considerații generale
2. Factori exogeni
3. Factori endogeni
Secțiunea a II-a: Factorii interni
1.Aspecte generale privind factorii interni
2.Personalitatea
2.1 aptitudini
2.2 temperament
2.3 caracter
3. Familia
4. Școala
5. Profesia
Secțiunea a III-a: Particularitățile factorilor interni în cazul delincvenței juvenile
1. Considerații generale
2. Particularități individual-tipologice temperamentale
3. Particularități individual-tipologice de caracter
Capitolul IV: DELINCVENȚA JUVENILǍ ÎN ROMÂNIA
Secțiunea I: Dinamica delincvenței juvenile înainte și după anul 1989
1. Aspecte generale
2. Delincvența identificată
3.Delincvența judecată
4.Delincvența sancționată
Secțiunea a II-a: Cauzalitatea delincvenței juvenile în România
1. Cauze generale
2. Cauze specifice
Secțiunea a III-a: Tipologia comportamentelor delincvente juvenile
Secțiunea a IV-a: Reglementări legale actuale cu privire la minorii delincvenți din România
1.Considerații generale
2.Limitele răspunderii penale a minorilor
3.Consecințele răspunderii penale
4.Măsurile educative aplicabile
5.Liberarea minorilor înainte de a fi majori
6.Revocarea liberării sau a internării minorilor
7.Pedepsele pentru minori
8.Suspendarea condiționată a executării pedepsei
9.Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control
Capitolul I
NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND CRIMINALITATEA PRINCIPAL OBIECT DE STUDIU AL CRIMINOLOGIEI
Secțiunea I
ASPECTE GENERALE
1.Notiunea de criminalitate
Criminalitatea, ca fenomen social, a apărut odată cu structurarea primelor comunități umane arhaice. Anterior acestui fapt istoric esențial nu se poate afirma existența criminalității, deoarece "acolo unde nu există morală și norme, nu există crime". Deși criminalitatea nu a fost studiată în mod stiințific decât relativ recent(în ultimele două secole), o largă paletă de izvoare situate pe întregul arc temporal al evoluției umanității relevă interesul pentru acest fenomen.
Este foarte probabil că primele preocupări pentru pedepsirea unor comportamente individuale considerate periculoase au fost determinate de necesitatea autoprotejării comunităților umane constituite în condiții naturale vitrege care le amenințau permanent supraviețuirea. Interesul pentru reglementări juridice precise, cunoscute de toți membrii societății și aplicabile tuturor în mod egal, a fost evidențiat pentru prima oară în Grecia antică. Alături de izvoarele legislative, au prezentat un interes deosebit pentru criminologie și marii filosofi ai lumii antice: Socrate, Platon și Aristotel.
Aceștia au evidențiat problematici care, într-o anumită măsură, își mențin actualitatea chiar și în perioada modernă. Platon este primul gânditor al antichității care sesizează faptul că pedeapsa nu poate fi justificată prin ea însăși, ca reacție la răul produs prin fapta prohibită, ci trebuie orientată către un scop care să constituie temeiul juridic și filosofic al aplicării acesteia. Discipol al lui Platon, Aristotel a reflectat asupra problemei efectelor sărăciei și a mizeriei sociale. Astfel, spune el, "după cum omul în perfecțiunea sa este cea mai nobilă dintre ființe, în aceeași măsură, lipsit de lege și dreptate, este cea mai rea dintre toate."
Aristotel evaluează și importanța rolului preventiv al pedepsei, afirmând că o persoană comite o crimă atunci când nu se așteaptă la nici o pedeapsă, ori atunci când avantajele obținute din fapta prohibită precumpănesc în fața pedepsei.
Ca și în cazul altor discipline sociale, data apariției criminologiei științifice nu poate fi precizată cu exactitate. Majoritatea istoricilor criminologiei îl consideră pe medicul militar italian Cesare Lombroso(1835-1909), drept întemeietorul acestei științe, recunoscând totodată meritele precursorilor săi. Dezvoltarea criminologiei s-a desfășurat cu o mare intensitate mai ales după ce fenomenul infracțional a intrat în atenția O.N.U amenințare serioasă la adresa societății contemporane. Managementul O.N.U și fondurile alocate au făcut posibilă organizarea unor congrese internaționale care au avut ca scop analiza globală și particulară a fenomenului crimei, transferul de date și metodologie științifică de cercetare și -nu în ultimul rând – stimularea activităților naționale și regionale de prevenire a criminalității și resocializare a delincvenților.
La nivel național, după o perioadă îndelungată, de câteva decenii, când studiile și cercetările criminolgice au avut un caracter ocazional, în 1990 a fost înființată Societatea Română de Criminologie și Criminalistică, afiliată la Societatea Internațională de Criminologie. În același timp a fost revitalizat învățământul universitar de criminologie și au fost înființate colective de cercetări criminologice în cadrul Inspectoratului General al Poliției din Ministerul de Interne, la Parchetul General și pe lângă Direcția Generală a Penitenciarelor din Ministerul Justiției.
Pentru a se afirma ca știință, criminologia a trebuit să dovedească, odată cu evoluția sa, că dispune de un obiect propriu de cercetare, de metode și tehnici științifice de exploatare a criminalității, că este în măsură să facă aprecieri pertinente asupra stării și dinamicii fenomenului infracțional și să propună măsuri eficiente în scopul prevenirii și limitării acestuia.
Considerând criminalitatea un fenomen complex, cu multiple determinări, aflat în continuă evoluție, criminologia contemporană tinde spre o orientare realistă și pragmatică, urmărind adaptarea permanentă a cadrului său de referință și a modelelor teoretice și metodologice utilizate, ceea ce va contribui, cu siguranță, la îndeplinirea obiectivelor pe care această știință și le-a asumat.
În doctrină s-a subliniat, pe bună dreptate, că pe lângă știința dreptului penal, de criminalitate se ocupă și alte științe, cu caracter special, cum sunt: criminologia, sociologia criminală(judiciară), psihologia criminală(judiciară) și altele, care au apărut și s-au dezvoltat mai târziu(decât știința dreptului penal), dar care și-au dobândit statutul de științe autonome, distincte, având un obiect distinct de cercetare.
Denumită sau nu ca atare, criminologia are o vechime mai mare decât aproape celelalte științe derivate din dreptul penal, având origini la fel de vechi ca și celelalte științe sociale. Fenomenul criminalității înregistrează, în societatea modernă, cu puține excepții, o tendință permanentă de creștere, ceea ce a determinat o preocupare deosebită și permanentă pentru organismele naționale și internaționale, în direcția cercetării cauzelor acestui fenomen și elaborării măsurilor(strategiilor) de combatere, cercetare la care un rol principal revine criminologiei.
Termenul criminologie derivă, etimologic din termenul latin krimen(crimă, infracțiune) și termenul grecesc leges(cuvânt, idee, știință). Cele două cuvinte reunite sugerează înțelesul complex al criminologiei ca știință, care studiază fenomenul criminal. În decursul dezvoltării criminologiei ca știință autonomă, au fost date mai multe definiții acesteia, în concordanță cu viziunile autorilor unor teorii elaborate, cu stadiul istoric de dezvoltare a științei, în genere, și a științelor penale, în special.
Prima folosire a termenului criminologie este atribuită antropologului francez Paul Topinard în 1879. În realitate, criminologia în sensul actual, modern, s-a conturat în trei lucrări celebre și anume: Omul delincvent al antropologului Cesare Lombroso(1876), Sociologia criminală a juristului italian Enrico Ferri(1881) și Criminologia lui Rafaele Garofalo(1885) în care se consacră expres termenul și definiția acestuia.
2.Definiția criminologiei.
În decursul timpului, cum era și firesc, s-au formulat diferite definiții ale criminologiei, dintre care menționăm următoarele:
-"criminologia este știința complexă despre om, despre cauzele și remediile comportării sale antisociale";
-"știința criminologiei este știința care se ocupă cu studiul ansamblului fenomenului criminal", definiție apreciată ca fiind corectă, dar prea sintetică;
-"criminologia este știința care studiază criminalitatea ca fenomen social, în special cauzele acesteia(etiologia criminală) și mijloacele de luptă împotriva acestui fenomen", definiție apreciată ca fiind mai largă, dar care privește numai latura socială a criminalității, fără a cuprinde și elementele componente, între care infracțiunea(crima) și infractorul(criminalul);
-"criminologia este știința care studiază delincvența pentru a-i descoperi cauzele, geneza, procesualitatea și consecințele, pe scurt, studiul cauzelor delincvențelor";
-"sociologia penală, sinonimă cu criminologia, va studia nu numai delictul în sine ca raport juridic, ci, de asemenea sau în primul rând, pe acela care comite delictul";
-"criminologia este știința despre fenomenul criminalității".
În doctrină sunt menționate și o seamă de definiții ale adepților concepțiilor psihologiste despre criminologie, care consideră că aceasta este alcătuită dintr-o serie de crime(infracțiuni), fapte individuale, săvârșite de anumite persoane(infractori), care trebuie implicați în definiția criminologiei, deoarece fără crime și criminali nu poate exista criminalitate, ca fenomen social. Așa, spre exemplu, unii autori includ în cercetările lor problema crimei ca element al criminalității("manifestarea criminală, săvârșirea crimei”), făcându-se studiul criminalității ca fenomen individual, sub laturile sale psihologice; alți autori iibuită antropologului francez Paul Topinard în 1879. În realitate, criminologia în sensul actual, modern, s-a conturat în trei lucrări celebre și anume: Omul delincvent al antropologului Cesare Lombroso(1876), Sociologia criminală a juristului italian Enrico Ferri(1881) și Criminologia lui Rafaele Garofalo(1885) în care se consacră expres termenul și definiția acestuia.
2.Definiția criminologiei.
În decursul timpului, cum era și firesc, s-au formulat diferite definiții ale criminologiei, dintre care menționăm următoarele:
-"criminologia este știința complexă despre om, despre cauzele și remediile comportării sale antisociale";
-"știința criminologiei este știința care se ocupă cu studiul ansamblului fenomenului criminal", definiție apreciată ca fiind corectă, dar prea sintetică;
-"criminologia este știința care studiază criminalitatea ca fenomen social, în special cauzele acesteia(etiologia criminală) și mijloacele de luptă împotriva acestui fenomen", definiție apreciată ca fiind mai largă, dar care privește numai latura socială a criminalității, fără a cuprinde și elementele componente, între care infracțiunea(crima) și infractorul(criminalul);
-"criminologia este știința care studiază delincvența pentru a-i descoperi cauzele, geneza, procesualitatea și consecințele, pe scurt, studiul cauzelor delincvențelor";
-"sociologia penală, sinonimă cu criminologia, va studia nu numai delictul în sine ca raport juridic, ci, de asemenea sau în primul rând, pe acela care comite delictul";
-"criminologia este știința despre fenomenul criminalității".
În doctrină sunt menționate și o seamă de definiții ale adepților concepțiilor psihologiste despre criminologie, care consideră că aceasta este alcătuită dintr-o serie de crime(infracțiuni), fapte individuale, săvârșite de anumite persoane(infractori), care trebuie implicați în definiția criminologiei, deoarece fără crime și criminali nu poate exista criminalitate, ca fenomen social. Așa, spre exemplu, unii autori includ în cercetările lor problema crimei ca element al criminalității("manifestarea criminală, săvârșirea crimei”), făcându-se studiul criminalității ca fenomen individual, sub laturile sale psihologice; alți autori includ în studiul criminologic infractorul, sub raport social, biologic și psihologic.
În doctrina română, criminologia a fost definită ca fiind:
-"știința socială…care studiază dinamica, legitățile, cauzele și condițiile socio-umane ale criminalității și măsurile de prevenire și combatere";
-"o știință care studiază fenomenul social al criminalității în scopul prevenirii sale";
-"un sistem științific de cunoștințe, idei, teorii, metode și tehnici cu privire la cercetarea criminalității și delincventului și de eleborare a mijloacelor de prevenire și combatere a comportamentelor criminale";
-știința care "studiază criminalitatea ca fenomen social și ca fenomen individual, crimele care o alcătuiesc, persoanele care le-au comis, cauzele săvârșirii și mijloacele de prevenire și combatere".
În ce ne privește, considerăm că prin criminologie se înțelege știința autonomă, de sine stătătoare în cadrul sistemului științelor penale, care are ca obiect studiul fenomenului infracțional, ca fenomen social și judiciar, precum și a infractorului, cu personalitatea sa particulară(individuală), în vederea stabilirii cauzelor și condițiilor acestui fenomen și pentru elaborarea măsurilor de prevenire și de combatere a fenomenului infracțional.
Criminologia studiază crima ca fenomen juridic penal, criminalul ca subiect al unei personalități în impact cu normele sociale și criminalitatea ca fenomen social, plecând de la adevărul conform căruia crima este, mai întâi, un fenomen uman, apoi un fenomen social, iar, ca epifenomen, și o realitate juridică.
Secțiunea a II-a.
OBIECTUL CRIMINOLOGIEI
1.Considerații generale.
Problema obiectului criminologiei a fost îndelung discutată și deși specialiștii din acest domeniu au adus numeroase clarificări, și în prezent există opinii divergente, preocupările științifice pe această temă fiind mereu în activitate.Obiectul criminologiei ar putea fi privit din mai multe puncte de vedere(include mai multe preocupări) :
a) din perspectiva cercetării criminologice generale, criminologia se ocupă cu studiul criminalității în complexitatea sa pe orizontală(abordare sincronă a criminalității) și pe verticală(studiul diacronic al criminalității, adică în timpul obiectiv, de la o etapă la alta sau de la o vârstă la alta, cum ar fi delincvența minorului comparativ cu cea a adultului și cu cea a bătrânului) ;
b) din perspectiva cercetării obiective, criminologia se ocupă de cauzele infracțiunilor și de mecanismul lor de trecere de la ideea criminală la realizarea sa(de etiologia delincvenței și de patogenia sa) ;
c) din perspectiva cercetării ce se adresează subiectivității umane, criminologia se ocupă de personalitatea infractorului, de comportamentul delincvent ca o abatere de la specificul comportamentului uman de a fi anticipativ(de a prevedea și de a preveni permanent consecințele actelor proprii), de a fi homeostatic(de a fi în permanent echilibru adaptativ cu mediul de viață uman) și de a fi reflexiv, cu caracter de aspirație normativ-adaptativă(de încorporare permanentă în matricele personalității umane, prin socializare pozitivă, a valorilor și a normelor etico-culturale).
O ramură specială a criminologiei, și anume criminologia clinică, se ocupă în special de studiul comportamentului delincvent(mai corect, deviant, predelincvent, delincvent și postdelincvent) ca problemă majoră a criminologiei, atât timp cât omul este autorul infracțiunii.
d) cercetarea obiectului criminologiei, atât sub aspect obiectiv(a cauzelor și a consecințelor infracțiunii), cât și sub aspect subiectiv(a psihologiei infractorului) -sub aspect mixt-, ar trebui să includă, pe lângă cele de mai sus, și studiul circumstanțelor ce favorizează infracțiunea, adică "trecerea la act", prin urmare studiul situațiilor concrete care permit realizarea unei infracțiuni. În unele împrejurări criminologice, studiul situațiilor capătă un rol primordial în geneza crimei.
e) în sfârșit, cercetarea criminologică poate avea ca obiect și studiul reacției sociale față de crimă, atunci când, plecând de la cunoașterea cauzelor și a condițiilor sale de producere, se impune elaborarea unor strategii de combatere prin predicție și profilaxie. În acest sens, se adoptă "programe de sănătate social-juridică" privind combaterea delincvenței, după diferite modele, unele mai eficace decât altele.
Unii autori consideră că, criminologia se ocupă de studiul criminalității (cercetarea obiectivă a infracțiunii), de studiul criminalului(cercetarea subiectivității psihice a infractorului) și de studiul crimei ca proces(mecanism de producere, geneză a crimei). Alți autori consideră că obiectul criminologiei îl reprezintă:
1) infracțiunea ca realitate socială și umană(agresiune a unui individ sau grup asupra valorilor sociale), ca și devianța, care, deși nu face obiectul unei reglementări juridice, reprezintă totuși un construct al reacției sociale față de conduita inadaptată(punct de vedere ce aparține și criminologului Sellin);
2) infractorul cu personalitatea sa;
3) factorii sociali și individuali ce se află la baza comportamentului criminal.
Obiectul criminologiei îl reprezintă așadar crima, criminalul și crimina- litatea(după cum a afirmat și Pinatel), ca obiect al criminologiei generale, precum și studiul complex al unor cazuri individuale, adică al unor tipuri de crime și criminali, ca obiect al criminologiei speciale.Alți autori consideră că obiectul respectiv al criminologiei îl reprezintă doar fenomenul trecerii la act și reacția socială față de crimă, în rest, criminologia fiind tributară altor discipline, deși, ca obiect larg al criminologiei, ei admit studiul criminalității ca fenomen social(ca eșec al socializării comportamentale) în care sunt incluse studiul infractorului, al victimei și al reacției sociale față de crimă.
Astfel, opinia majoritară consideră că obiectul criminologiei include: criminalitatea ca fenomen social, infracțiunea, infractorul, victima și reacția socială împotriva criminalității. Într-o lungă perioadă de timp a dezvoltării criminologiei, obiectul de cercetare a fost infractorul, mai ales în Școala pozitivistă(Lombroso, Ferri, etc.), formulându-se tezele privind tipurile de criminali, rolul eredității, al unor maladii etc. Ulterior, s-a pus accentul pe criminalitate ca un ansamblu de crime săvârșite și pe cauzele sociale ale fenomenului.
2.Criminalitatea.
Criminalitatea este sinteza inevitabilă a studiilor privind crima, criminalul, victima și reprezintă, prin excelență, obiectul de studiu al criminologiei generale; reprezintă ansamblul crimelor într-un spațiu și timp dat. Crimina- litatea are o expresie cantitativă și alta calitativă, concretizate în numărul infracțiunilor săvârșite pe un anumit teritoriu(în întreaga lume, într-o țară, într-o unitate administrativ-teritorială) într-o perioadă de timp(lună, trimestru, an etc), având o anumită structură(infracțiuni contra persoanei, contra patrimoniului, contra statului etc) și un anumit curs(în creștere, staționar, în scădere). În raport de aceste aspecte, criminologia operează și cu sub- conceptele "starea criminalității" și "dinamica criminalității", esențiale în descifrarea legităților criminalității.
Deși criminalitatea este un fenomen uman, în general, ea trebuie raportată la legea penală, nu la orice comportament indezirabil sau foarte indezirabil, cum s-a mai susținut în unele lucrări de specialitate. Cu alte cuvinte, sunt crime(infracțiuni), care circumscriu domeniul criminologiei, numai faptele de încălcare a legilor penale(sau a legilor extrapenale cu dispoziții penale), iar nu de încălcare a altor legi(civile, administrative, comerciale etc) care, nefiind crime(infracțiuni), nu fac parte din domeniul dreptului penal, din criminalitate și, deci nici din domeniul de cercetare al criminologiei.
Obiectul de cercetare al criminologiei îl constituie, deci, criminalitatea ca fenomen social- uman, cu insistență în cunoașterea și dezvăluirea cauzelor sociale ale acestuia(influența familiei, a crizelor social- economice, a structurilor sociale în general), ca și influența unor grupuri sociale negative(bande de infractori, de delincvenți etc), influența unor cartiere mărginașe la orașe, familii dezorganizate etc.
2.1.Trăsăturile criminalității:
a) este un fenomen social ce constă într-un ansamblu de crime săvârșite într-un anumit loc și într-un timp dat. Deci este un fenomen social real, fiind vorba de o totalitate de fapte săvârșite, iar această totalitate de fapte reprezintă o realitate obiectivă și observabilă. S-a ridicat obiecția că este și un fenomen juridic, faptele săvârșite fiind în prealabil incriminate și înscrise în legea penală. Răspunsul a constat în afirmarea că prevederea faptelor de legea penală nu este un minus, ci un plus, în sensul că ele sunt consacrate și prin lege și cetățenii pot cunoaște dinainte faptele oprite, astfel putându- se abține de la săvârșirea lor.
b) o a doua trăsătură a criminalității constă în aceea că este un fenomen antisocial care se pedepsește. O faptă infracțională, înainte de a fi prevăzută de legea penală, este oprită de conștiința socială, fapta fiind prin conținutul ei antisocială(de eg.: omorul, furtul). Omorul și trădarea au fost pedepsite de societate, de conștiința socială, încă înainte de a fi oprite de legea penală. Incriminarea prin lege a adus o consacrare legală unei incriminări sociale anterioare.O faptă este crimă, spunea sociologul Durkheim, fiindcă în prealabil, este antisocială și apoi este sancționată cu o pedeapsă("crima este actul care atrage o pedeapsă").
c) criminalitatea este un fenomen unitar. Deși, la prima vedere, criminalitatea constă într-o mare diversitate de fapte -de la vătămări corporale și omoruri, până la fapte contra regulilor de conviețuire socială- toate acestea au o trăsătură comună, constând în aceea că prezintă un pericol social grav care, în concepția legiuitorului, pot fi combătute numai prin aplicarea unei pedepse, ceea ce justifică cercetarea faptelor de către criminologie. Pe de altă parte, prin descrierea și clasificarea riguroasă a faptelor ce constituie infracțiuni- în legea penală- criminalitatea alcătuiește un domeniu bine delimitat și distinct de alte încălcări ale legii(eg.:contravențiile, abaterile disciplinare). În consecință, numai prin descrierea și individualizarea faptelor ce constituie infracțiuni în legea penală, criminalitatea devine un obiect propriu de studiu al criminologiei.
Infracțiunile(crimele) componente ale criminalității sunt diferite după obiectul lor special, unele fiind crime contra statului(trădare, complot), unele sunt crime contra persoanei(omor, vătămări corporale), altele, infracțiuni contra patrimoniului(furt, delapidare). Natura crimelor contra statului este diferită de natura crimelor contra persoanei ori a crimelor contra normelor de conviețuire socială, fiindcă valorile sociale afectate sunt diferite atât prin natura lor, cât și prin importanța lor: stat, persoană etc.
Unele infracțiuni, după obiectul lor, sunt de natură politică -stat-, altele de natură economică -furt, delapidare-, și altele de natură umană -omor etc. Mai mult decât atât, chiar și crimele din același grup(eg:cele contra persoanei) sunt diferite -omor, calomnie- atât prin gradul lor de pericol social, cât și prin rezonanța socială pe care o provoacă fiecare în parte, lucru exprimat și în pedeapsa ce se aplică. Obiecția că, crimele care compun criminalitatea, au și forma unor fenomene juridice, fiind fapte prevăzute de legea penală și studiate de știința juridică a dreptului penal, nu modifică natura socială a criminalității. Crimele au, mai întâi o existență socială reală(fapte săvârșite și reprobate de conștiința socială și morală) și după aceea primesc și o existență juridică. "Dacă crima este o noțiune juridică, nu-i mai puțin adevărat că conceptul legal acoperă o realitate umană și socială, care, ca fenomen, este anterioară legii și o motivează".
Criminalitatea compusă dintr-o masă eterogenă de infracțiuni, este totuși un fenomen social omogen, în sensul că crimele care alcătuiesc criminalitatea au trăsături comune, fiind fapte de comportare antisocială, "de conflict" în societate, aducând atingere unor valori sociale și morale.
d) în al patrulea rând, faptele antisociale odată săvârșite produc o reacție socială puternică, de protest, de represiune, mai exact, atrag aplicarea unei pedepse. De aceea, Durkheim spunea că "criminalitatea constă dintr-un număr de fapte, acte, care toate prezintă un caracter comun exterior, anume, odată săvârșite, ele determină din partea societății acea reacție specială care se numește pedeapsă. Noi facem din aceste fapte un grup sui generis, căruia îi punem o rubrică comună; noi numim crimă orice act pedepsit și facem din crima astfel definită obiectul unei științe speciale, criminologia".
e) criminalitatea, în sens larg, este relativă și schimbătoare, în sensul că unele fapte își pierd caracterul infracțional sau nu se mai săvârșesc, dar apar alte fapte periculoase social și care sunt pedepsite ca infracțiuni, motiv pentru care este un fenomen repetabil și persistent. Cu toată schimbarea care are loc în timp, a existat și există un fond comun de infracțiuni și pedepse corespunzătoare, care au o relativă identitate și persistență, motiv pentru care criminalitatea poate face obiectul criminologiei.
f) s-a mai observat că orice fapt social este un fapt numeric și statistic și “orice problemă socială este și o problemă statistică”. În mod concret, criminalitatea, ca o totalitate de fapte penale săvârșite, devine și un fenomen social cantitativ, exprimat în indicatorii care reprezintă criminalitatea unei țări sau a unui oraș, dintr-un anumit an sau lună. În consecință, criminalitatea este un fenomen multiplu, constituit din fapte individuale care se repetă, în prezent și în viitor. Mai mult decât atât, criminalitatea ca fenomen cantitativ, exprimă și o anumită calitate, aceea de fenomen social negativ și periculos.
Având în vedere toate acestea, criminalitatea, întrunește condițiile necesare unui fenomen supus studiului, iar criminologia devine o știință, care trebuie să descrie și să analizeze acest fenomen, să-i descifreze cauzele și să descopere regularitățile, corelațiile și legitățile după care apare, se desfășoară, se modifică ori dispare.
2.2.Structura criminalității.
Prin structura criminalității se înțelege felul de alcătuire, configurația și așezarea înăuntrul fenomenului infracțional a diferitelor sale părți componente, precum și raporturile dintre ele sau dintre ele și totalitatea fenomenului infracțional.
Structura criminalității poate fi privită din mai multe unghiuri de vedere, și anume:
a) din unghiul de vedere al legii penale, care determină atât conceptul de infracțiune(deci, limitele structurii), cât și sistemul de infracțiuni cu diferitele lor feluri individuale. Sub acest aspect, structura criminalității este alcătuită pe unități de spațiu(spre exemplu, pe țară, pe județe, pe localități), pe unități de timp(spre exemplu, pe ani, pe luni, pe trimestre, pe ani etc.), pe tipuri de infracțiuni(spre exemplu, pe infracțiuni contra statului, contra persoanei, contra patrimoniului etc.) și pe feluri de infracțiuni(spre exemplu, pe infracțiuni de omor, furt, tâlhărie, viol, înșelăciune etc.), cu determinări și raportări procentuale la întregul fenomen sau la celelalte părți ale fenomenului infracțional.
Tot din acest punct de vedere, structura criminalității poate fi alcătuită și în raport de anumiți indici de gravitate prestabiliți sau de alți indicatori generali(prezența recidivei, a concursului de infracțiuni, infractorii după vârstă, sex, ocupație, studii etc.).
b) din unghiul de vedere al unui anumit tip de delincvență, cum ar fi: criminalitatea de violență, cea contra proprietății, cea legată de traficul ilicit de droguri, cea sexuală etc. La fiecare dintre aceste tipuri de devianță infracțională există probleme specifice, legate de reglementările juridice, de indicele de gravitate, de obiectul infracțiunilor săvârșite, de forme ale vinovăției, de forme ale participației, de modul de operare, de mobil, scop, loc și timp de săvârșire, de situația personală a infractorului etc.
c) din unghiul de vedere al unui anumit tip de infractor, cu toate problemele pe care le implică examinarea infracțiunilor săvârșite de categoria respectivă de infractori, cum ar fi: infractori minori, femei, recidiviști etc. În cazul acestei abordări, structura criminalității nu va pleca de la repartiția infracțiunilor pe infractori, ci invers, a infractorilor pe manifestări infracționale, adică de la calitatea persoanei spre devianța infracțională.
d) dintr-un unghi de vedere particular, special, de interes criminologic, pentru clarificarea unei anumite probleme, cum ar fi:
– numai pentru anumite unități infracționale(spre exemplu, pentru furt, pentru omor, pentru viol etc.);
– numai pentru o anumită formă a devianței(spre exemplu, numai pentru infractori din obicei, pentru infractori aberanți sexual, pentru cleptomani etc.);
– numai pentru anumiți indicatori singulari(spre exemplu, pentru anumite împrejurări favorizante, pentru anumite particularități de săvârșire a faptelor- de mod, de timp, de loc etc.-, pentru subiecți cu anumite calități etc.) ș.a.
În concluzie, structura criminalității contribuie la cunoașterea compoziției numerice și morfologice(pe forme de infracțiuni) a criminalității într-o anumită perioadă și într-o anumită zonă geografică, la cunoașterea stării generale, de ansamblu, sau a celor particulare, cu detalierea fenomenului pe diferiți indicatori statistici, pe baza cărora se pot efectua studii comparative pe anumite perioade pentru a vedea dinamica și tendințele de ansamblu și pe diferite părți componente, analitice, permițând formularea unor prognoze.
De asemenea, este posibilă folosirea, pe scară tot mai largă, a unor metode și modele statistico- matematice pentru analiza fenomenului infracțional, tehnica de calcul, informatica putând aduce și în acest domeniu un spor de exactitate în prognoza criminalității și, implicit, în adoptarea unor decizii la nivel macro- social pentru prevenirea și combaterea criminalității.
2.3. Dinamica criminalității.
Importanță deosebită prezintă dinamica criminalității– reprezintă modificările cantitative și calitative intervenite în structura criminalității, prin comparație cu intervale de timp și de spațiu geografic succesive, reflectând cursul general al criminalității și tendințele sale pentru viitor.Dacă structura criminalității permite cunoașterea compoziției și configurației fenomenului într-o anumită unitate de timp și spațiu, dinamica criminalității ajută la elaborarea unor ipoteze mai realiste privind cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, a unor prognoze privind desfășurarea acestuia în viitor, precum și a unor mijloace de prevenire și de combatere a fenomenului. Dinamica criminalității trebuie să se întemeieze pe cunoașterea veridică a tendințelor fenomenului. În acest scop, trebuie să se folosească statistici reale și unele mijloace de investigație științifică, de analiză statistică a seriilor dinamice criminogene.
3.Crima- noțiune.
Crima(infracțiunea), ca obiect al cercetării criminologice, este fapta săvârșită de criminal( infractor) și parte componentă a criminalității, o verigă a fenomenului social, un element al fenomenului infracțional, care poate fi foarte variată ca natură(omor, furt, viol, distrugere).
În doctrină s-a subliniat că termenul infracțiune(crimă) este o denumire atribuită exclusiv încălcărilor de lege cu caracter penal și este echivalent cu conceptul de faptă penală sau de ilicit penal. Considerăm că includerea faptelor antisociale în obiectul de studiu al criminologiei trebuie să aibă la bază criteriul normei penale. Extinderea obiectului prin includerea fenomenului mai larg al devianței determină dificultăți metodologice și conceptuale precum și o nedorită interferență cu alte discipline, cum ar fi sociologia și psihologia socială.
Noțiunea de crimă are mai multe înțelesuri, astfel se creează confuzie în legătură cu compușii acesteia: criminologie și criminolog. Adeseori pe nejuriști cuvântul criminologie îi duce cu gândul la imagini cadaverice, iar criminologul este pentru ei, dacă nu ucigașul, o persoană care “se ocupă” cu omoruri. Așadar, se disting trei înțelesuri ale noțiunii de crimă:
în limbajul comun, prin crimă se desemnează, de regulă, una din infracțiunile contra vieții persoanei, indiferent că se referă la omor (art.174 Cp), omor calificat(art.175 Cp) sau la omor deosebit de grav( art. 176 Cp). Prin extensie, această denumire este utilizată și în cazul infracțiunilor care diferă prin obiectul juridic principal dar care au ca rezultat moartea unei persoane: tâlhărie urmată de moartea victimei ( art.211 al.3 Cp) etc.
b) în limbajul penal, crima desemnează o infracțiune gravă pentru care legiuitorul stabilește pedepse distincte și proceduri speciale, în raport cu celelalte infracțiuni. Acest sens este dat de împărțirea tripartită a infracțiunii în: crime, delicte și contravenții. Această împărțire a infracțiunilor a existat în legislația penală română, în Codul de la 1864 și în cel de la 1936. Însă, Codul Penal de la 1968 a renunțat la sistemul trinitar, adoptând o concepție unitară cu privire la infracțiune. În acest sistem, contravențiile au ieșit din sfera de reglementare a justiției penale, toate faptele prevăzute de legea penală și în condițiile prevăzute de lege, reprezintă infracțiuni, fără nici o altă disincție. În contextul legislației române actuale, noțiunea de crimă nu mai are o semnificație penală determinată. Atât în vechiul sistem penal, cât și în celelalte legislații care au prevăzut sau mai prevăd încă împărțirea tripartită, în categoria crimelor intră, pe lângă infracțiunile contra vieții, sau care au avut ca urmare moartea victimei și alte fapte penale grave, cum ar fi, de exemplu: infracțiunile contra siguranței statului, unele fapte de corupție, tâlhăriile, violurile, actele de terorism, traficul organizat de stupefiante etc.
Astfel, putem conchide că, noțiunea de crimă, în limbaj penal o include pe cea utilizată în limbajul curent, dar presupune, în plus, și alte fapte penale.
c) în limbaj criminologic, noțiunea de crimă are o accepțiune largă, referindu-se la infracțiune în general. Totuși, este inexact să punem semnul de egalitate între infracțiune și noțiunea de crimă utilizată în ciminologie. Relativitatea în timp și spațiu a legii penale ce presupune relativitatea noțiunii de crimă a subliniat necesitatea găsirii unor criterii criminologice pentru definirea acesteia.
În acest sens, R.Garofalo a propus o abordare sociologică a noțiunii de crimă, dându-i acesteia semnificația de delict natural. În opinia sa, pentru ca un act să fie considerat crimă, el trebuie să producă “vătămarea acelei părți, a simțului moral care constă în sentimentele altruiste fundamentale, mila și probitatea!”
B. di Tullio definește crima arătând că “putem considera drept crimă acel fenomen care aducând atingere sentimentelor altruiste fundamentale, tulbură condițiile de viață ale ansamblului social și contravine moralității medii dintr-o epocă și dintr-o societate determinată.” În prezent nu se poate vorbi despre o definiție completă și unanim acceptată de către doctrina criminologică. Astfel, noțiunea de crimă, trebuie să pornească de la conceptul de infracțiune din dreptul penal însă, trebuie să meargă dincolo de acesta. Pentru a se stabili limitele în care operează noțiunea de crimă vom pleca de la definiția dată infracțiunii în legea penală. Conform dispozițiilor codului penal, pentru ca o faptă să fie considerată infracțiune trebuie să îndeplinească în mod cumulativ trei condiții(trăsături) esențiale: să fie prevăzută de legea penală, să fie comisă cu vinovăție și să prezinte pericol social. Doctrina penală precizează că “lipsa vreuneia dintre trăsăturile esențiale duce la inexistența infracțiunii, cu toate consecințele ce decurg din această situație.
În limbaj criminologic echivalarea noțiunilor de crimă și infracțiune nu este riguros exactă, deoarece termenul de crimă, deși îl include pe cel de infracțiune, cuprinde și alte fapte cărora este posibil să le lipsească unul din cele trei elemente definitorii ale infracțiunii. Pentru a acoperi aceste situații, vom spune că în sens criminologic noțiunea de crimă desemnează fapta penală. Criminologia studiază pe lângă acestea și alte categorii de fapte, comportamente, ce ies din sfera noțiunii de crimă, și anume: comportamentele deviante(alcoolismul, consumul de substanțe stupefiante- în măsura în care acest consum nu este incriminat de legea penală), abandonul școlar, tendințele spre vagabondaj, prostituția și vagabondajul dacă nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii. Aceste comportamente intră în sfera cercetării criminologice dacă sunt studiate în legătură cu fenomenul criminal și pentru o mai bună cunoaștere și înțelegere a acesteia.
În concluzie, cercetarea criminologică trebuie să ia în calcul și unele comportamente diferite de cel criminal(deviante și nu numai), dar numai în cazul și în măsura în care acestea au o legătură directă cu fenomenul criminal, favorizându-l sau chiar determinându-l. Acest comportament rămâne însă în afara obiectului propriu-zis al criminologiei.Dar crima este înainte de toate un fapt uman și de aceea, orice crimă presupune existența unui criminal.
4.Criminalul- noțiune.
Criminalul(infractorul) este persoana care a săvârșit fapta criminală, care a gândit-o și apoi a executat-o. Fără el nu există crimă și nici criminalitate, criminalul fiind un element important al fenomenului criminal și, ca atare, devine un concept de bază al criminologiei.
Strict juridic, infractorul este persoana care, cu vinovăție, săvârșește o faptă sancționată de legea penală. Din punct de vedere criminologic, conceptul de infractor are o semnificație complexă datorită condiționărilor bio-psiho-sociale care îl determină pe om să încalce legea. Întrucât până în prezent nu se poate diferenția infractorul de non-infractor, persoana care încalcă legea penală este considerată un eșec al procesului de socializare.
În ceea ce privește diferența între abordarea penală și cea criminologică a noțiunii de criminal, ”spre deosebire de penalist care vede în condamnarea penală criteriul delincventului, criminologia se atașează la realitatea fenomenului și definește delincventul ca- acela care a comis o crimă însă nu este nevoie ca acesta să fi fost condamnat, nici măcar urmărit sau cunoscut de autoritățile de poliție și justiție(delincventul ascuns a interesat întotdeauna pe criminolog). În sens invers, condamnarea nu este întotdeauna suficientă, căci trebuie să avem în vedere erorile judiciare.” Infractorul desfășoară, mai întâi, o activitate psihică- proiectul, intenția, hotărârea de comitere a infracțiunii- și apoi o activitate materială, fizică, de producere a rezultatului urmărit, adică așa- zisa trecere la act. În aceste activități, infractorul trăiește stări psihice, de conștiință, stări emoționale sau pasionale. Pe de altă parte, infractorii sunt diferiți, în funcție de temperament și caracter(impulsivi, avari, egoiști, perverși) și acționează cu grade diferite de vinovăție.
Aspectele generale sub care este privit criminalul se referă la constituția sa fizică și fiziologică(în care se constată diferențe frapante față de oamenii normali), la constituția sa psihologică(intelect, afecte, voință, care, fără a atinge praguri patologice, relevă o labilitate psihică crescută prin aceea că nu suportă constrângerile), la o lipsă de inhibiție corticală(are un control slab al self-ului), la o agresivitate crescută(pentru că are pulsuri nestăpânite) și la o insensibilitate manifestă(pentru că este afectiv, lipsit de empatie).
Studiul criminalului include și ambianța sa socială, delincvența fiind mai frecventă la bărbați, la celibatari, în familiile dezorganizate sau care trăiesc în concubinaj, la persoanele lipsite de relații sociale sau care conviețuiesc în grupuri marginale sau delincvente.
Alte aspecte ce interesează studiul criminalului se referă la dezvoltarea delincventă a personalității sale, care este de natură ontogenetică, ori de câte ori factorii individuali, normali, în condiții de mediu defavorabil, riscă să structureze personalitatea în sens delincvent. Acest mod de dezvoltare obligă la cunoașterea biografiei persoanei, de la naștere până la impactul cu legea și, eventual ulterior(structura familiei, climatul afectiv precoce, autoritatea modelelor parentale, părăsirea familiei și aderența la grupuri deviante, violența suferită în familie). Trebuie supuse investigației cartierul, anturajul, vecinătățile, activitatea în școală și activitățile predelincvente până la inserția socioprofesională sau lipsa de inserție într-o profesiune.
5.Victima- noțiune.
În ultimile decenii, în criminologie a fost recunoscut un nou concept, victima, persoana împotriva căreia sau a intereselor căreia se săvârșește crima. Victima și procesul de “victimizare”, adică alegerea victimei sau căderea în rolul de victimă, nu este o întâmplare, ci un proces complex. Cercetările criminologice recente arată, cu argumente pertinente, că în multe cazuri, victima are și un rol cauzal sau favorizant în comiterea crimei. Deci, în anumite cazuri, victima devine și factor criminogen.
Pe de altă parte, s-a observat că, de multe ori victima este subapreciată, fapt pentru care a devenit un obiect principal de studiu criminologic, dând naștere chiar unei subramuri a criminologiei, denumită victimologie. Etiologia victimologică se referă la faptul că omul poate fi victima societății, a părinților, a legilor și a statului, ori a semenului său, iar patogenia victimologică se referă la faptul că victima poate contribui de o manieră și intensitate diferite la producerea actului delincvent. Factorii de risc victimologic sunt de natură conjuncturală(plimbare nocturnă ce determină la viol), de natură conflictuală(conjugală) sau de natură psihică(credulitate, angoasă, frustrare, consum acut de alcool sau droguri). În victimogeneză se va avea în vedere rolul de precipitare, cooperare sau facilitare a actului agresiv de către victimă.
Cercetările criminologice arată că în delincvență numărul victimelor este mai mare ca al infractorilor, că riscul victimal este mai mare la bărbați, că 80% dintre victime sunt rude și majoritatea mai în vârstă decât criminalul, că vârsta maximă a victimelor femei este între 20- 30 ani, iar a victimelor bărbați între 30- 40 ani, că 50% dintre victime au avut și antecedente penale, că 40% dintre victimele sexuale sunt victime specifice, că vulnerabilitatea de a fi victimă ține de factori personali și situaționali și că însuși agresorul este o victimă a societății.
În procesul penal, cunoașterea victimei rezultă din forma medico- legală de moarte violentă, din mobilul și cunoașterea circumstanțelor infracțiunii ca loc, timp, mod de comitere; din personalitatea victimei și din cercul său de relații(dușmănie, afaceri, conflicte); din activitatea victimei înainte de infracțiune; din antecedentele sale morale sau penale; din susceptibilitatea de a fi victimă ( copii, bătrâni, femei în crimele în serie etc.).
6.Reacția socială- noțiune.
În sfârșit, ultimul concept este cel de reacție socială contra criminalității, și anume dezaprobarea și protestul social și juridic, exprimate în măsurile preventive(control social, tratament etc.) și represive(pedepse) ce se aplică. În statul organizat, reacția aceasta se instituționalizează, ca fiind reglementată și dată în grija unor organe speciale(cercetare penală, instanțe, instituții de executare a pedepselor etc)
Orientată către identificarea modalităților prin care fenomenul infracțional poate fi prevenit și controlat, criminologia nu poate exclude, din obiectul său de studiu, reacția socială formală și informală asupra criminalității. Includerea reacției sociale în obiectul de studiu al criminologiei este determinată de necesitatea stabilirii nivelului de adecvare a acesteia la realitatea fenomenului infracțional și la tendințele sale evolutive.
Acest concept trebuie cercetat, fiindcă criminalitatea, ca fenomen social periculos, tulbură viața socială și, de aceea, se cere combătut și, la nevoie, reprimat prin aplicarea de pedepse. Obiectul sintetic al criminologiei- fenomenul infracțional- integrează elementele componente într-un ansamblu unitar ce se comportă ca un întreg cu proprietăți și funcții proprii, distincte calitativ de proprietățile și funcțiile părților componente. Interconexiunile și interacțiunile dintre aceste elemente, precum și dintre fenomenul infracțional ca sistem și sistemul social global, constituie obiective importante ale studiului criminologic orientat spre identificarea cauzelor criminalității. Cauzalitatea apare însă în dublă ipostază: aceea de scop al studiului criminologic, dar și de obiect al criminologiei. Includerea cauzalității în obiectul criminologiei ar reprezenta o repetare nejustificată.
În aceeași manieră, problematica reacției sociale constituie obiect de studiu al criminologiei în măsura în care schimbarea socială accelerată determină rămânerea în urmă a sistemului de apărare antiinfracțională, după cum elaborarea unei politici penale adecvate de prevenire și control a criminalității constituie unul din scopurile acestei științe.
Criminlologia actuală concepe crimnalitatea drept un fenomen complex care confirmă ceea ce Durkheim și Lacassagne au anticipat, și anume că delincvența crește o dată cu societatea civilizată. Conceptul multidisciplinar de abordare a criminalității include infracțiunile, cauzele judiciare ce înlătură responsabilitatea, cauzele judiciare ce nu comportă pericol social sau implică o răspundere administrativă, precum și devianța. Astfel, din evoluția criminalității reiese și nevoia nu numai de a cunoaște cauzele care influențează mersul acesteia, ci și de combaterea sa, criminalitatea trebuind să fie combătută atât la nivel individual, cât și mai ales, sub aspectele sale sociale.
În perioada de tranziție actuală, criminalitatea urmează cu atât mai mult dinamica vieții social- economice ce dezvoltă la maximum starea de anomie socială manifestată atât la nivel macrosocial(inegalități economice, șomaj, migrare a populației de la sat la oraș), cât și la nivel microsocial (dezorganizarea familiei, anturaj nociv, eșecuri sociale în grup) sau individual (agresivitate, alcoolism etc). Faptul că în aceste condiții de anomie criminalitatea crește brusc evocă lipsa consensului la care se adaugă slăbirea și ineficiența controlului social.
În opinia unor autori, creșterea se explică prin controlul social ce nu mai operează la structurile sociale inferioare(familie, școală), care nu se mai bazează pe frică și coercițiune, prin faptul că norma nu mai devine o parte a conștiinței sociale din cauza înțelegerii abuzive a libertății și a autonomiei persoanei, a scăderii încrederii în lege și în autoritatea instituțiilor și a legilor, a dezvoltării mai rapide a unei subculturi delincvente și a structurării unui comportament adaptiv la anomie.
Astfel, descriind în linii mari criminalitatea ca obiect al criminologiei și individualizând trăsăturile specifice ale acesteia vom aprofunda discuțiile în legătură cu factorii ce influențează acest fenomen, în special cu privire la delincvența juvenilă.
Capitolul II
DELINCVENȚA JUVENILǍ.
Secțiunea I.
CARACTERIZARE GENERALǍ
1.Noțiunea de delincvență juvenilă.
Perioadă caracterizată printr-un ansamblu de transformări evolutive, extrem de nuanțate, de natură bio-psihosocială, care definesc încheierea heteronomiei morale și dobândirea unei creativități personale și marcând stabilizarea personalității, adolescența reprezintă cea mai complexă etapă de dezvoltare a tânărului în drumul său spre maturitate. Această etapă pare să ridice cele mai mari dificultăți procesului educativ datorită frecventelor perturbări fiziologice, dezechilibre afective, devieri caracteriale și tulburări de conduită care însoțesc, adeseori maturizarea.
Literatura de specialitate vorbește în acest sens de o adevărată “criză” a adolescenței, constând din multiple conflicte interne și externe(numite “conflicte de dezvoltare”), acte impulsive sau conduite deviante, exprimate prin ostilitatea față de părinți, revoltă contra indicațiilor educative, respingerea modelelor culturale și a normelor morale propuse de adult și afirmarea unor modele contestatare de conduită.
M.Debesse susține că “nu există o perioadă de creștere în care evoluția să fie mai sensibilă decât în timpul adolescenței”. Dezvoltarea biologică se diversifică și se individualizează, sensibilitatea și imaginația se îmbogățesc, conduita devine tot mai instabilă, aspirațiile se nuanțează, dobândind valori noi, creativitatea se afirmă, din ce în ce mai vizibil, prin multiple inițiative personale, care, deseori, îl obligă pe adolescent să intre în conflict cu ambianța. În această perioadă cele mai multe conflicte sunt cele avute cu părinții și educatorii. Dependența economică a tinerilor față de aceștia nu implică și o dependență corespunzatoare din punct de vedere al înțelegerii și respectării normelor morale impuse de adult.
Opunându-se adulților, adolescenții își afirmă dorința de a fi autonomi din punct de vedere moral, de a-și impune dreptul la identitate personală, prin contestarea unui univers valorico- normativ impregnat de prejudecăți, perceput ca fiind străin, opus chiar idealurilor, valorilor și normelor adolescentine: în orice etapă a vieții, “bătrânul” este cel care domină.
Prin constrângerile, interdicțiile și normele ei, societatea adulților este pentru adolescent o societate represivă, dominatoare și manipulatoare. Ea nu permite decât în mică măsură creativitatea, iar, din acest punct de vedere, conduitele care nu se supun exigențelor conformiste ale normei educative sunt sancționate. Perioada de puternică “criză” produsă de ruptura cu vârsta copilăriei, adolescența implică o serie de limitări ale libertății pe care tânărul le resimte, adeseori, ca o frustrare, ca un atentat la drepturile sale firești de a se manifesta ca personalitate. Erikson consideră că un rol important în dobândirea identității personale de către tânăr îl exercită influențele modelului cultural al societății, care se suprapun celor exercitate de către familie, astfel că apare necesară realizarea unei armonii între dezvoltarea bio-psihologică, cea socială și culturală ca obiect principal al educației.
După cum s-a menționat, delincvența minorilor constituie o problemă a lumii contemporane intim legată de decăderea(dezorganizarea) familiei, care, în loc să contribuie la îmbogățirea personalității a doi parteneri printr-o nouă
personalitate, cea a cuplului, în loc să realizeze o homeostazie de cuplu, dimpotrivă, devine încărcată de angoase, conflicte și chiar violență. Asemenea familii nu pot realiza rolul de socializare morală pozitivă a descendenței în scopul încorporării idealurilor sociale în personalitate, nu au obișnuință în îndeplinirea unor roluri sociale, nu au capacitate de discernământ și creativitate utilă. Definirea și circumscrierea delictelor în funcție de criteriile normativului penal este reducționistă, deoarece evoluția fenomenului de criminalitate este determinat de o serie de variabile socio- culturale ignorate de studiile cu caracter strict juridic. Fenomenele antisociale, reprezentând o problemă socială, se produc în cadrul unei societăți având o determinare socială resimțită la nivelul indivizilor, grupurilor și instituțiilor, produc ceea ce se intitulează dezorganizare socială.
1.1. Legătura delincvenței juvenile cu sociologia.
Astfel, abordarea fenomenului de delincvență de pe poziții sociologice vizează dezorganizarea socială ca stare de inadecvare a rețelei de statusuri și roluri, creând o discrepanță între scopurile colective și obiectivele individuale. Ele se manifestă prin extinderea puternică a sferei de nevoi și aspirații individuale care nu-și găsesc pe deplin satisfacția. Dezorganizarea socială sau “starea de anomie”, cum o numește Durkheim, determină, pe lângă creșterea numărului de delicte(alcoolism, narcomanie, devianță socială), și extinderea treptată a stării de marginalitate la un număr tot mai mare de indivizi, grupuri sociale.
Marginalitatea, situându-l într-un context de minus de responsabilități, de atribuții sociale și, în consecință, de reangajări, de imposibilitate de afirmare și participare la deciziile sociale, determină profunde sentimente de periferizare și frustrare socială. Acestea se manifestă prin convingerea că le sunt obstrucționate căile de acces spre bunurile și valorile sociale. Ca o consecință negativă cresc tensiunile sociale și nesiguranța între indivizi. Evaluarea intensității și gravității actelor comise se face concordat cu criteriile normative, dar și cu implicarea caracterului social și cultural al faptei comise. În definirea unor anumite categorii de delicte, un aport important îl aduc cultura, moravurile, obiceiurile și cutumele prin evidențierea implicării normelor morale și a celor de conviețuire socială.Sociologia delincvenței își aduce aportul la descifrarea actului infracțional; la nivel de fenomen social, cu analiza actelor antisociale săvârșite în realitate, în raport cu multiplele aspecte de inadaptare, dezorganizare, anomie și marginalitate existente în cadrul societății.
1.2. Legătura delincvenței juvenile cu dreptul penal.
Ca formă distinctă de devianță(de natură penală), delincvența juvenilă constituie un fenomen complex, care definește ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală. Din punct de vedere strict juridic, acest fenomen caracterizează încălcarea normelor care reflectă cerințele oricărei forme de conviețuire umană(limitarea libertății personale, adaptarea adecvată la mediul social, concordanța dintre atitudinile individuale și cerințele sociale, respectarea interdicțiilor și prescripțiilor normative, adoptarea acelor criterii de acțiune care fac posibilă “normalitatea” și predictibilitatea comportamentului etc.).
Perspectiva juridică- așa cum am menționat- nu poate opera delimitări tranșante între specificul conduitei delictuale a tinerilor și particularitățile comportamentului infracțional al adulților, deoarece ea nu permite identificarea cauzelor, ci doar fixarea unui criteriu unilateral cu ajutorul căruia putem distinge între o conduită ilicită, deviantă de la norma legală, și un comportament normal, socialmente acceptat. Din această cauză, noțiunea de delincvență juvenilă se confundă, de cele mai multe ori, cu cea de criminalitate, de unde și existența unor ambiguități în utilizarea unor termeni, cum sunt: infracțiune, delict, delincvență etc.
Studiul delincvenței juvenile pornește de la ipoteza că prin comportarea individuală orice persoană încearcă să dea un răspuns semnificativ stimulilor externi(relevați de situația particulară), urmând să înlăture orice ambiguitate, să evite obiectul multiplelor neînțelegeri, să restabilească echilibrul social în raporturile cu lumea înconjurătoare. F.Augustin afirma că: “Nimeni nu datorează ceea ce n-a primit”, astfel încât ajungem la concluzia inevitabilă că fiecare minor ar trebui să-și definească și să-și justifice comportamentul prin modul în care a fost educat în familie, societate, definindu-și tendințele în cadrul mediului social în funcție de experiența socială și de influența socialului asupra sa. Amploarea socială a fenomenului de delincvență, caracterul profund antisocial al acestui tip de comportament obligă corelarea abordării strict juridice cu cea de implicare socială și de intervenție asupra individului concret. Din punct de vedere juridic, comportamentul delincvent este definit prin luarea în considerare a unor trăsături specifice:
-caracterul ilicit, reprezintă o acțiune cu caracter ilicit, imoral, ilegitim, ilegal, prin care sunt violate și prejudiciate anumite valori și relații sociale;
-caracterul de vinovăție, acțiunea este comisă de o anumită persoană care acționează deliberat, conștient și responsabil(deci are răspundere penală);
-incriminare, fapta comisă este incriminată și sancționată de legea penală.
Doar în prezența acestor caracteristici, o faptă antisocială săvârșită de o persoană responsabilă poate fi incriminată de legea penală. Inexistența și numai a unei singure trăsături duce la inexistența delictului. În funcție de aceste trăsături, gradul de periculozitate și gravitate al criminalității este evaluat după anumite criterii normative și sociale. Prin implicații juridice reglementate de norma penală, faptul social al delictului trece din planul social în cel juridic, devenind un fapt juridic generator de efecte și consecințe sancționatorii. Rezultantă este și cuprinderea în dreptul penal a unor dispoziții ce descriu faptele ce constituie delicte și consecințele juridice pentru săvârșirea lor.
Ca fapt antisocial, delictul presupune acțiunea unor anumite persoane care, cu discernământ și vinovăție, atentează la anumite valori și relații sociale ce sunt protejate de normele penale. În viziunea dreptului penal se iau în considerare, în abordarea actului ca delict, patru factori: obiectul delictului, subiectul delictului, latura obiectivă și latura subiectivă.
Obiectul delictului se referă la valorile și relațiile sociale care sunt violate printr-o acțiune ilegală sau ilicită.
Subiectul delictului vizează persoana denumită subiect activ și care comite acțiunea ilicită, și subiectul pasiv fiind identificat cu persoana care suferă consecințele negative ale acțiunii. Pentru ca o persoană să fie desemnată ca subiect activ trebuie să îndeplinească trei condiții: să aibă o anumită vârstă, să fie responsabilă, să dispună de libertatea de gândire și acțiune.
Latura obiectivă este dimensiunea cea mai importantă a delictului și se conturează la intersecția interferenței mai multor aspecte: acțiunea(inacțiunea) delincventă, consecințele antisociale produse, raportul cauzal dintre acțiunea ilicită și consecințele negative și alți indicatori(timpul și locul delictului, mijloace și modalități de comitere a actului etc.). Acțiunea delincventă consemnează violarea normelor juridice cu caracter prohibitiv(interzic anumite acte) sau inacțiunea(omisiunea), care consemnează încălcarea normelor juridice prin neefectuarea unor acțiuni cu caracter de obligativitate(efectuarea serviciului militar, ajutarea familiei). Consecințele și urmările sociale periculoase ale acțiunii constau în pagubele materiale și morale aduse diferitelor persoane, instituții și organizații. Relația cauzală apreciază existența și gravitatea delictelor. Fiind o relație de determinare, raportul cauzal prezintă dificultăți de circumscriere, fapt pentru care trebuie rezumat doar la acțiunea(inacțiunea) delincventă, provocatoare de prejudiciu și la efectele acesteia asupra relațiilor și valorilor lezate.
Latura subiectivă a delictului cuprinde referiri la caracteristicile psihice ale persoanei care comite acțiunea ilicită de factură intelectivă, afectivă, volitivă, pe baza cărora se stabilește responsabilitatea și răspunderea persoanei. În planul dreptului penal modern, conținutul vinovăției se stabilește prin teoria voinței, teoria reprezentării, teoria mobilului etc. Codul penal românesc se fundamentează, din acest unghi, pe teoria reprezentării, distingând în funcție de conținutul reprezentărilor persoanei delincvente, în momentul comiterii faptelor, diferite grade de vinovăție(intenție sau culpă). Atunci când în mod conștient și voluntar o persoană efectuează un act delincvent, având conștiința urmării negative a actelor sale, considerate în acest caz ca deliberată, avem de-a face, din punct de vedere juridic, cu intenția persoanei. În cazul în care persoana care a săvârșit un act nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă, vinovăția sa este din culpă. Nu putem considera vinovăție dacă acțiunea ilicită nu a fost gândită, dorită și voită de o persoană, care a acționat fiind constrânsă moral sau fizic(amenințată) sau în stare de inconștiență.
În afară de vinovăție, se iau în considerare și motivele, mobilurile care pot genera, impulsiona individul spre o anumită acțiune. De asemenea, nu sunt neglijate stipularea scopurilor urmărite prin finalitatea acțiunii(obținerea de avantaje materiale, înlăturarea unui rival, atragerea atenției opiniei publice). În funcție de determinantele de factură psihologică, implicarea graduală sub raportul vinovăției poate fi scalată de la mai gravă spre mai puțin gravă, în funcție de corelarea diferitelor implicări motivaționale: intenție directă sau indirectă, culpă sau imprudență, cu implicarea conștiinței sau obnubilarea ei. Pe baza acestor dimensiuni se disting mai multe categorii de delincvență:
-delincvența reală, supranumită și “cifra neagră”, fiind acțiunea săvârșită, ca atare, în realitate și însumând totalitatea manifestărilor antisociale cu caracter penal care s-au comis sau care au avut loc în realitate;
-delincvența descoperită cuprinde numai o parte a faptelor antisociale cu caracter penal și anume a celor identificate de organele specializate. Deoarece nu toate faptele penale comise sunt identificate, procentual, infracționalitatea descoperită este mai mică decât cea reală. Se includ aici și așa-numitele infracțiuni cu autori “necunoscuți”.
-delincvența judecată sau legală se identifică cu acea secvență din delincvența descoperită care ajunge să fie judecată și care este sancționată de către instanțele specializate ale statului. Deoarece nu toate faptele descoperite sunt pasibile de judecată, acest tip de delincvență este numeric mai mic decât delincvența descoperită. Pot apărea pe parcursul judecării actelor descoperite grațieri sau amnistieri și astfel nu se mai finalizează cu o sancțiune. Alte acte, până la judecarea lor, pot intra sub incidența unei noi legislații penale, astfel că finalitatea judecării poate lua altă direcție. Deci, însăși legea penală este supusă unei evoluții și, în consecință, poate suferi modificări. Delincvența reală, din punct de vedere obiectiv, reprezintă cea mai importantă semnificație pentru fenomenul infracțional(delincvența), deoarece cuprinde fapte antisociale reale, care exprimă încălcări reale ale normelor juridice. Faptele de delincvență reală, chiar dacă nu au fost descoperite sau nu ajung să fie judecate și sancționate, ele există ca reale, deoarece au fost săvârșite în realitate, aducând serioase prejudicii valorilor sociale și morale, precum și relațiilor sociale.
Majoritatea definițiilor insistă asupra criteriului juridico-penal, desemnând ca fiind de natură delictuală orice act care, prin consecințele sale, îl fac pasibil pe tânăr de a fi adus în fața instanței și de a fi sancționat. Însă în fiecare legislație există variații considerabile în privința gradului de toleranță față de codificarea ca delict a unui act ilicit comis de tânăr, noțiunea de delincvență juvenilă având un conținut care variază în funcție de prescripțiile și normele penale, de limitele de vârstă ale majoratului penal, de sistemul de sancțiuni și pedepse față de anumite conduite juvenile. Dincolo de aceste diferențe și variații legislative, definirea și circumscrierea delincvenței juvenile se face în funcție de două criterii: vârsta majoratului penal și sistemul de sancțiuni și tratament aplicat minorilor delincvenți.
a) În ceea ce privește vârsta majoratului penal, deși nu există o uniformitate normativă, documentele O.N.U. adoptate la cel de- al VII- lea Congres pentru prevenirea delincvenței și tratamentul delincvenților(Milano, 1989) stipulează că noțiunea de “tineri” trebuie aplicată tuturor indivizilor care au vârsta sub 25 ani. Convenția O.N.U. privind drepturile copilului precizează că ea este aplicabilă oricărei ființe umane sub vârsta de 18 ani, “cu excepția cazurilor în care vârsta majoratului este atinsă mai devreme, în funcție de legislația care este valabilă pentru aceste cazuri”. În același sens, Ansamblul de reguli minime ale Națiunilor Unite cu privire la administrarea justiției pentru minori(Regulile de la Beijing) stipulează că “un minor este un copil sau un tânăr care, în raport cu sistemul juridic considerat, poate să răspundă pentru un delict conform unor modalități diferite de cele care sunt aplicate în cazul unui adult”, iar “un delincvent juvenil este un copil sau un tânăr, acuzat sau vinovat de a fi comis un delict”
Însă, vârsta majoratului civil diferă sensibil de cea a majoratului penal în funcție de diversele legislații. Astfel, pentru majoritatea sistemelor europene, vârsta majoratului civil(momentul în care tânărul dobândește capacitate deplină de exercițiu) este fixată, de regulă , la 18 ani, în timp ce vârsta majoratului penal este mai mică. Ea variază între 16-18 ani pentru majoritatea sistemelor penale, existând unele excepții și sub această limită, cum ar fi cazul legislațiilor scandinave- stabilită la 15 ani, Germaniei, Austriei și Ungariei- fixate la 14 ani, Franței și Poloniei- fixate la 13 ani. În consecință, limitele de vârstă diferă sensibil în funcție de fiecare sistem legislativ în parte, astfel încât din punct de vedere al normativului penal vârsta răspunderii penale poate oscila pentru delincvenții minori între 7(8) ani -18 ani și chiar mai mult.
Codul penal român, utilizând criteriul vârstei pentru definirea și sancționarea actelor antisociale comise de minori, stabilește anumite limite de vârstă privind răspunderea penală a minorilor; astfel conform art.99 Cp:
alin 1: ”Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal”.
Așadar, minorii aflați sub vârsta de 14 ani nu răspund penal pentru faptele lor întrucât există prezumția absolută că sunt lipsiți de discernământ, neavând deci capacitatea intelectivă, afectivă și volitivă de a percepe fapta ilicită și consecințele negative ale acesteia. Categoria minorilor care nu răspund penal, cuprinde de fapt, două subcategorii, prima are în vedere toți minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, iar cea de-a doua este formată din minorii care au împlinit vârsta de 14 ani, dar nu au împlinit încă 16 ani și au săvârșit fapta fără discernământ.
Cu privire la prima subcategorie, art.50 c.p prevede că : ”Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal”. Deci, starea de minoritate a făptuitorului înlătură caracterul penal al faptei numai dacă se constată că la momentul săvârșirii acesteia, minorul nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal. Minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, nu pot fi subiecți activi de drept penal, faptele săvârșite de aceștia fiind lipsite de caracter penal. Prezumția absolută consacrată de acest text de lege nu poate fi răsturnată prin probe contrarii. Minorii care se regăsesc în această categorie, nu răspund penal niciodată pentru faptele penale săvârșite, ieșirea din acest cerc făcându-se la împlinirea vârstei de 14 ani. În asemenea situații, soluțiile adoptate de organele judiciare sunt: scoaterea de sub urmărire penală, conform art.11 pct.1 lit.b raportat la art.10 lit.e c.p.p., în cazul organului de urmărire penală și achitarea potrivit art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.e c.p.p., în cazul instanței de judecată.
Soluția clasării nu poate fi posibilă, întrucât minoritatea fiind o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, se aplică la o anumită persoană și, în consecință, nu se poate vorbi de inexistența învinuitului în cauză.
– alin 2:”Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal, numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ”.
Minorii cu vârsta între 14 -16 ani răspund penal numai dacă se dovedește, pe baza expertizei medico– psihiatrice, că au acționat cu discernământ(față de aceștia legea introduce doar o prezumție relativă în privința existenței sau inexistenței discernământului). Deci, pentru această subcategorie de minori care nu răspund penal, trebuie să se constate, pe lângă condiția referitoare la vârstă și că au săvârșit fapta fără discernământ.
Minorii care se includ aici, formează o clasă intermediară: ei nu răspund penal, considerându-se că, totuși, dezvoltarea lor nu a atins și depășit pragul spre existența unei capacități penale depline. Existența sau inexistența discernământului, trebuie să se facă în concret, în raport de natura faptei săvârșite și de datele referitoare la minor. Sub aspectul angajării răspunderii penale, între minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani și cei care au împlinit această vârstă, dar nu au ajuns la 16 ani, fără a se fi făcut dovada că au acționat cu discernământ, nu există nici o deosebire: nici cei din urmă nu pot fi subiecți de drept penal, faptele lor nu constituie infracțiuni și nu li se aplică sancțiuni penale. Dacă s-a dovedit existența discernământului, minorul este socotit capabil să răspundă penal, acesta bucurându-se însă de un tratament diferențiat în ceea ce privește regimul sancționator(față de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă, aceasta din urmă aplicându-se numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului).
– alin 3:”Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal”.
Astfel, conform dispozițiilor legii, minorii care au împlinit vârsta de 16 ani răspund penal întocmai ca și adulții. Pentru acești minori, operează o prezumție absolută de capacitate, nefiind permisă de legiuitor înlăturarea ei prin probe contrarii. Deci între minorul care a împlinit 16 ani și major nu există nici o deosebire, în ceea ce privește reținerea și angajarea răspunderii penale, acesta putând fi subiect de drept penal. Faptele penale săvârșite de minorul care a împlinit 16 ani au caracter penal și atrag răspunderea penală dacă nu există vreo cauză care înlătură acest caracter. Ca și în cazul majorului, acest caracter absolut al capacității penale, nu exclude posibilitatea de a se dovedi o stare de iresponsabilitate potrivit art.48 c.p., și în consecință să fie înlăturat caracterul penal al faptei.
De asemenea, pornindu-se de la faptul că discernământul nu poate fi confundat cu vinovăția, fiecare având un înțeles aparte, în cazul în care minorul a împlinit 16 ani, operând deci o prezumție absolută în domeniul capacității penale, fiind interzisă dovada lipsei discernământului, nu același lucru este valabil și pentru vinovăție: se poate face dovada lipsei acesteia, ca și în cazul majorului, putându-se ajunge la concluzia că fapta a fost săvârșită cu lipsa vinovăției sau a formei de vinovăție cerută de legiuitor.
În consecință, în funcție de acest criteriu, în sfera delincvenței juvenile din România ar trebui incluși numai minorii între 14-16 ani care au comis fapte penale și care implică răspundere penală, precum și cei între 16-18 ani aflați în conflict cu legea penală, în timp ce minorii sub 14 ani și cei între 14-16 ani lipsiți de discernământ care au comis delicte formează fenomenul de predelincvență juvenilă.
b) Cel de- al doilea criteriu are în vedere sistemul de sancțiuni, tratament și resocializare. Deși regimul juridic privind sancționarea și tratamentul minorilor delincvenți diferă de la o țară la alta, în prezent se pot întâlni trei situații mai importante:
1) în diverse legislații penale, sistemul de sancționare a minorilor și tinerilor nu diferă prea mult de cel aplicat adulților, cu precizarea că, în cazul minorilor, măsurile și pedepsele adoptate sunt mai blânde și sensibil mai reduse față de cele aplicate adulților.
2) în alte cazuri, diferențele sunt foarte sensibile, structurându-se chiar un sistem de sancționare și pedepsire a minorilor delincvenți în care sunt utilizate, alături de sancțiunile privative de libertate și cele neprivative, constând din negocierea delincvent– victimă și repararea prejudiciilor, libertatea de probațiune, prestarea unei munci benevole în folosul comunității etc.
3) în sfârșit, în alte legislații, sistemul de sancționare a minorilor delincvenți combină elemente ale sistemului penal clasic(măsuri educative neprivative de libertate, alături de măsuri și pedepse privative de libertate) cu cele ale sistemului medical– curativ, fiind aplicat în special unor categorii de minori delincvenți handicapați fizic sau psihic și care necesită îngrijire, supraveghere și tratament special.
Independent și totuși legat de sistemul juridic pentru adulți, sistemul juridic pentru tineri este în primul rând responsabil de atitudinea acestora față de delictele comise. Din acest motiv, sancțiunile acordate minorilor delincvenți ar trebui aplicate în funcție de anumiți factori, cum ar fi, de exemplu, vârsta și personalitatea acestora, circumstanțele comiterii delictului, situația familială etc. Cu toate acestea, vârsta și discernământul sunt cele care decid, de cele mai multe ori, răspunderea penală și sancționarea minorului. În consecință, sancțiunile adoptate în privința minorilor care au comis fapte antisociale prevăd:
1)- internarea în vederea resocializării într-o școală de reeducare(este o măsură educativă luată față de minorii care nu au răspundere penală) sau internarea într-un institut medical- educativ de specialitate(pentru minorii care au comis fapte penale, dar care, datorită stării lor fizice sau psihice, au nevoie de un tratament de durată și de un regim special de creștere și educare);
2)- internarea într-o școală specială de muncă și reeducare cu regim sever, de semidetenție(adoptată față de minorii care au răspundere penală și care au comis delicte grave și repetate) sau încredințarea minorului spre reeducare unui colectiv de muncă sau învățătură(măsură adoptată față de minorii cu răspundere penală, care au comis delicte cu un grad de pericol social scăzut și care erau, la data comiterii faptei, elevi sau încadrați în muncă).
Stabilirea răspunderii și a discernământului minorului se face, de regulă, de către instanța de judecată atât pe baza expertizei medicale de specialitate cât și prin luarea în considerare a unor elemente extrinseci persoanei făptuitorului, cum ar fi: natura delictului, împrejurările în care a fost comis, modalități de acțiune, timp, loc, mijloace folosite de infractor etc. În absența expertizei medicale, în afară de elementele juridice ce caracterizează fapta antisocială, instanța se orientează, în mare măsură, în funcție de ancheta socială aflată la dosarul minorului. Analiza unora din anchetele sociale privind pe minorii delincvenți evidențiază faptul că o mare parte din ele sunt incomplete și lacunare, lipsind informații și date precise în legătură cu contextul de viață al minorului, conduita sa anterioară, starea de sănătate fizică și psihică.
Consecința acestui mod de sancționare și individualizare a pedepsei a condus, adeseori, la situația ca în multe școli de reeducare să fie internați minori care au acționat fără discernământ, dar care, prezentau serioase deficiențe psihice și a căror creștere și protecție trebuia făcută într-un institut medico-educativ. În schimb, în aceste școli sunt minori care, în absența expertizei medicale și a evaluării inadecvate, au simulat lipsa discernământului, deși erau bine dezvoltați fizic și psihic. Fără a pune la îndoială rolul activ al instanței, ca și experiența judecătorului în stabilirea și individualizarea răspunderii unui minor, considerăm că, în momentul de față, în absența unei expertize medicale de specialitate și a anchetei sociale bine elaborate, nu se poate stabili întotdeauna și în mod cert dacă un anumit minor a acționat în mod conștient, sau a fost incitat de împrejurări de moment, cunoscând și urmărind producerea unor consecințe socialmente periculoase.
Există numeroase alte argumente care arată că operația de convertire a unui concept juridic, cum este responsabilitatea, într-un concept psihiatric, cum este discernământul, eșuează într-un discurs lipsit de orice rigoare științifică. Din acest punct de vedere, schemele etiologice tradiționale se dovedesc neviabile, explicațiile cele mai vehiculate în domeniul delincvenței juvenile solicitând înlocuirea perspectivei juridice și a criteriului normativului penal cu o perspectivă interdisciplinară a problemelor cu care se confruntă minorii și adolescenții în mediul lor de viață și conviețuire socială. Pentru acest motiv, sunt necesare multiple evaluări de natură psihologică, sociologică, medicală și pedagogică, care să identifice întregul complex de factori și condițiile ce pun în dependență personalitatea încă insuficient structurată și maturizată a minorului de contextul social în care se găsește amplasat.
Secțiunea a II-a
PRINCIPALELE TEORII ÎN DOMENIUL DELINCVENȚEI JUVENILE
1.Considerații introductive.
Teoriile criminologice mai vechi și mai noi au fost marcate oarecum de căutarea pietrei filozofale în demersul lor de constatare a unor legi, prin care comportamentul infracțional să poată fi descris, explicat și prevenit. Această criminologie avea în câmpul ei de observație atât procesul legislativ, cât și cel de săvârșire a infracțiunii, fără a realiza că fenomenul deviant are o tentă socială pregnantă.
Orientările anterioare(clasică, cu caracter statistico-juridic, antropologică, psihologică și psihiatrică) au condus la constituirea criminologiei ca știință și reprezintă, totodată, punctele de reper de la care au pornit teoriile contemporane. În principal aceste teorii pot fi grupate în trei mari orientări:
orientarea biologică,
orientarea psihologică,
orientarea sociologică, cu toate că unii cercetători, prin lucrările lor, pot aparține în egală măsură la două astfel de grupări.
Delincvența juvenilă a fost și continuă să fie analizată în mod diferențiat de la o societate la alta, fiind elaborate numeroase teze, orientări, paradigme și teorii explicative, unele excluzându-se reciproc, toate urmărind însă identificarea și evaluarea cauzelor și a mecanismelor de bază care determină producerea unor fapte și manifestări cu caracter penal în rândul tinerilor. Unele dintre aceste teze și teorii nu au decât o capacitate de generalizare limitată la cadrul social particular în care se desfășoară actele delincvente ale tinerilor, altele au o rază mai mare de generalizare, fiind valide în contexte sociale diferite.
În domeniul delincvenței juvenile există numeroase modele etiologice, însă cele mai reprezentative teorii sunt:
a) teorii care supralicitează importanța cauzelor individuale, psihologice, considerând că manifestările delincvente ale tinerilor rezidă în comportamentul individual. Pornind de la ideea că unii tineri delincvenți se caracterizează prin tulburări de personalitate ori prin mentalități specifice adolescenței(concretizate în adoptarea unor atitudini de negare a valorilor și normelor recunoscute de societatea adulților), perspectiva devianței comportamentale consideră că faptele sancționate de legea penală sunt comise, cu predilecție, de tineri deficienți care violează normele sociale și juridice, neavând capacitatea de a li se supune și de a le respecta. Însă, se recunoaște că “predispoziția” spre devianță a tânărului depinde în mare parte de: contextul socioeconomic și cultural în care trăiește, carențele socializării morale în familie, condițiile dificile de muncă și de viață, sentimentele de anxietate și frustrare afectivă etc.
După cum arată unii dintre adepții acestei perspective, “un comportament delincvent poate fi un simptom al unei nevroze sau echivalentul unei depresiuni nervoase, dar în cea mai mare parte a cazurilor există, la origine, o stare de insecuritate care generează conduite agresive, proces care intensifică, la rândul său, anxietatea și nevoia de conflict”
Așadar, delincvența juvenilă este definită ca fiind rezultatul unui conflict de adaptare între tânăr și anturajul său, conflict datorat trăsăturilor psihice caracteristice adolescenței(egocentrism, impulsivitate, agresivitate etc.). În consecință, analiza delictelor comise de tineri se face după o etiologie psihologizantă, accentuându-se rolul prioritar al unor perturbări datorate conflictelor familiale, fiind chiar utilizate o serie de concepte psihanalitice, cum ar fi cele de identificare, compensare, supraeu etc. Prevenirea delictelor săvârșite de tineri trebuie să se facă la nivel individual și familial, fie prin ameliorarea tensiunilor interpersonale, fie prin frânarea evoluției negative a unor factori de grup.
b) teorii care consideră delincvența juvenilă drept o consecință directă a dezorganizării sociale implicate în procesele de schimbare și dezvoltare. Cauzalitatea “primară” a delictelor juvenile trebuie căutată în consecințele negative și conflictuale generate de perioade de criză și instabilitate economică, mobilitate teritorială și socială a populațiilor. Având în vedere aspectele de “dezorganizare” socială, numeroși teoreticieni și specialiști și-au pus problema identificării și explicării variațiilor tipurilor de comportament deviant și a ratei delincvenței juvenile prin compararea unor indicatori cu caracter social, cultural, geografic etc., din diferite arii urbane, grupuri de populație, legislații. Astfel, au putut fi identificate “zone” și enclave criminogene în care rata delincvenței în rândul tinerilor este ridicată, datorită eterogeneității și mobilității populației, proceselor aculturative, ineficienței controlului social instituționalizat etc. Cu toate acestea, perspectiva “dezorganizării” sociale ignoră o serie de variabile culturale care pot influența intensitatea delincvenței juvenile în anumite zone și arii urbane, neexplicând faptul pentru care o serie de tineri proveniți din aceleași locuri de rezidență nu devin delincvenți.
c) teorii conform cărora delincvența juvenilă constituie un efect nemijlocit al conflictelor normative între diferitele categorii de tineri și obstrucțiile organizaționale de a avea acces la status, putere și bogăție. Acestea antrenează neînțelegeri între tineri privind utilizarea optimă a normelor sociale, apărând un conflict puternic între scopurile sociale dezirabile și mijloacele legitime de a le realiza. Delincvența juvenilă este, așadar, consecința utilizării unor mijloace ilegitime de către tineri, ca și a unor discrepanțe intense între normele socialmente împărtășite și condițiile reale ale vieții sociale.
Tinerii devin delincvenți fie datorită eșecului de a ajunge la scopuri culturale prin mijloace legitime, fie datorită nepriceperii de a promova alternative de reușită ca urmare a existenței unor restricții și bariere sociale. Această teorie pune un accent prea mare pe aspectele conformismului tinerilor, eludând motivațiile comportamentului lor individual și ignorând extensiunea largă a valorilor și a scopurilor extrem de diverse și chiar conflictuale ale diferitelor categorii de grupuri sociale din cadrul societății. Din acest punct de vedere, o tendință nonconformistă sau chiar distructivă pentru conservatorismul sistemului, apărută din partea unor tineri, dar în consens cu progresul istoric, poate fi calificată ca “devianță pozitivă”, forma acestei definiri depinzând de poziția socială și politică a evaluatorului, care poate considera, spre exemplu, că este “problematic” sau “deviant” orice act care atentează la ordinea și stabilitatea sistemului social.
Marea diversitate a acestor teorii și puncte de vedere, ca și gradul lor de relativitate impun precauție în utilizarea și operaționalizarea diferitelor concepte “cheie” pe care le include, cum ar fi cele de patologie socială, anomie socială, dezorganizare și disfuncție socială ș.a. Dintre acestea, ne vom ocupa cu precădere de cele care sunt mai des folosite în etiologia delincvenței juvenile, deoarece ele includ o serie de repere orientative pentru cercetarea interdisciplinară a abaterilor și a manifestărilor antisociale comise de tineri.
2.Teoria “rezistenței” la frustrare.
O teorie particulară, care încearcă concilierea punctului de vedere psihologic cu cel sociologic, este așa-numita teorie a “rezistenței” la frustrare(“containment theory”), elaborată de W.C. Reckless care, pornind de la critica, conceptului de “cauză” a delincvenței, propune elaborarea unui sistem de ipoteze explicative capabil să suplinească deficiențele teoriei “cauzale”. Acest model de abordare a delincvenței juvenile are ca fundament conceptual “structura interioară” a individului, care poate fi caracterizat ca un adevărat “scut de rezistență” împotriva abaterilor de la normele sociale și a demoralizării.
Această teorie se întemeiază pe ideea excluderii cauzalității din etiologia criminalității. Reckless, refuzând orice legatură de corelație, între frustrare și agresivitate, avansează ideea că atât societatea cât și individul dispun de mecanisme proprii de rezistență la frustrare, care previn descărcarea stresului, a stării de tensiune conflictuală în alte direcții decât cele vizând comportamentul criminal. El consideră că infracțiunea poate fi prevenită sau înfrântă prin două procese esențiale: unul situat la nivelul organizării sociale, celălalt la nivel individual. Pentru a-și susține teoria a efectuat cercetări ce relevau că delincvenții provin cel mai adesea din familii destrămate, fiind lipsiți de o socializare adevărată sau de un control al familiei, al anturajului, al școlii. Aceleași date evidențiau că recidiviștii au un eu slab, un control personal scăzut, și concepte și aprecieri foarte sărace.
În comparație cu aceștia, non-delincvenții, care provin din familii stabile afectiv, economic și spațial posedă concepte și aprecieri pozitive care includ conformitatea față de lege, un răspuns pozitiv dat vieții familiale și părinților.În opinia lui Reckless, există o structură socială externă și o structură psihică interioară, care acționează ca mecanisme de protecție în calea frustrării și agresivității tânărului.
Structura externă este alcătuită din grupurile sociale la care tânărul participă și este socializat(familie, vecinătate, prieteni) și care oferă posibilitatea dobândirii unui status, asigurarea unor mijloace legitime de realizare a scopurilor, sentimentul identificării cu grupul etc. Mediul apropiat al individului este considerat o barieră a frânelor exterioare. Această barieră o reprezintă familia în care trăiește și anturajul apropiat și include factori precum moralitatea, supravegherea, disciplina și norme rezonabile de așteptare. Dacă aceste bariere sunt slabe, individul este vulnerabil în fața presiunilor și atracțiilor sociale.
În schimb, structura interioară dobândește o importanță și o semnificație aparte în anumite momente, reprezentând o adevărată “matrice” care asigură tânărului conștiința identității de sine și a imaginii despre sine în raport cu alte persoane sau grupuri, convingerea orientării spre scopuri dezirabile și “toleranța” la frustrare, protejându-l de abateri grave. Indivizii înclinați spre devianță(cei care au o slabă frână internă) probabil posedă o combinație a unui autocontrol deficitar, toleranță scăzută la frustrare, lipsa simțului de responsabilitate, dar și o orientare nepotrivită a scopurilor. Aceste frâne interne constituie ultima linie de contracarare a presiunilor și atracțiilor interne și externe. Dacă unul sau mai multe componente ale celor două structuri lipsesc, tânărul este predispus să devieze de la normele de conviețuire socială, săvârșind acte cu caracter delincvent.
La capătul ultim, cel mai de jos al ierarhiei se află impulsurile psihologice. În ele sunt cuprinse diferite grade de ostilitate, agresivitate, susceptibilitate, rebeliune, reacții de vinovăție, sentimente de inferioritate și leziuni organice, ori epilepsie. Unele dintre ele sunt atât de puternice încât nu pot fi oprite de frânele interne și externe. Acordând un rol precumpănitor structurii interne de rezistență, Reckless consideră că elementele ei pot fi cunoscute prin teste de personalitate, ceea ce reprezintă un mijloc de prevenire a apariției sentimentului de frustrare-agresivitate, declanșator, la rândul său de acte deviante și delincvente. Totuși, spre deosebire de teoriile psihologice, el nu acceptă ideea unei corelații directe între frustrare și agresivitate, ca factori principali implicate în etiologia actului delincvent.
Alți autori consideră că manifestările delincvente ale tinerilor se datorează, în mare parte, capacității reduse de depășire a situațiilor de frustrare. Starea de frustrare poate apărea ori de câte ori tânărul se confruntă cu un obstacol sau cu o barieră socială, care-l împiedică să-și satisfacă interesele și scopurile personale. Ea se manifestă printr-o tensiune afectivă sporită, care-l poate conduce pe tânăr la desfășurarea unor activități deviante, prin utilizarea unor mijloace ilicite. Capacitatea unui tânăr de a surmonta o situație de frustrare, fără a face apel la mijloace de răspuns inadecvate, a fost definită “toleranță” la frustrare, care poate acționa fie ca element favorizant, stimulator, fie ca frână în realizarea scopurilor personale cu mijloace licite sau ilicite.
Recunoscând unele excepții, cum ar fi crimele pasionale și crima organizată, el consideră că teoria lui are caracter general, având posibilitatea să explice cele mai multe cazuri de delincvență sau crimă.
3.Teoria “asocierilor diferențiale”.
O teorie modernă apropiată de teoria imitației lui G. Tarde este teoria asociațiilor diferențiale a lui Edwin Sutherland(întemeietorul criminologiei americane), după care comportamentul criminal se învață prin asociere(cu cei ce consideră favorabil un atare comportament) și prin repudiere și izolare (când subiectul se asociază cu cei ce depreciază un atare comportament criminal). Asocierea cu astfel de modele devine cu atât mai riscantă cu cât se produce mai precoce în viața individului. În această teorie, interpretările nefavorabile privind respectul legii le înving pe cele favorabile. Teoria asociației diferențiale a lui Sutherland consideră deci crima un fenomen socio-cultural, comportamentul delincvent fiind învățat în familie și în microgrupul delincvent.
Arătând că un comportament deviant nu poate fi explicat pe baza caracteristicilor biopsihice individuale, ci pe baza unui proces de învățare, Sutherland susține următoarele:
-comportamentul criminal este învățat în procesul de interacțiune cu alți indivizi;
-învățarea cuprinde tehnicile de comitere a infracțiunii și orientarea specifică a motivelor, acțiunilor și atitudinilor;
-dirijarea motivelor, acțiunilor și atitudinilor este învățată în funcție de interpretările oferite de reguli juridice și norme de conduită socială, pe care unii indivizi le apreciază favorabil, alții nu;
-persoana devine delincventă atunci când definițiile favorabile violării legii prevalează asupra definițiilor nefavorabile violării.
După Sutherland, asociațiile diferențiale se caracterizează prin frecvență, durată, intensitate și anterioritate. Dintre acestea, anterioritatea este considerată cea mai influentă, deoarece conformismul este inoculat încă din copilărie și durează de regulă toată viața, ceea ce operează și în cazul comportamentului delincvent. Din această cauză formarea antisocială apărută ca urmare a asocierii cu modele criminale este rezultatul unor mecanisme identice, ce duc la conturarea unei formări necriminale; trebuie să precizăm că atitudinea antisocială nu este rezultatul unei imitații pure și simple, ci rodul unui adevărat proces de învățare în cadrul asociației diferențiale.
Teoria asocierilor diferențiale pleacă de la premisa că în viața socială indivizii, atât cei adulți, cât și cei tineri se confruntă cu modele pozitive(conformiste) și negative(nonconformiste) de comportament și conduită, care nu se transmit nici pe cale ereditară, nici nu se imită, ci se “învață” în cadrul proceselor de comunicare și relaționare socială dintre indivizi și grupuri diverse. Această “comunicare” poate fi atât verbală, cât și comportamentală, transmisă prin “exemplul” altor persoane cu care se vine în contact direct. Procesul de “învățare” a delincvenței nu este însă liniar, ci include mai multe trăsături și momente în desfășurarea sa.
Mai întâi, indivizii, aflându-se în contact unii cu alții, încep să-și orienteze mobilurile, scopurile și atitudinile în funcție de interpretările favorabile sau nefavorabile pe care le acordă regulilor și dispozițiilor legale. Este posibil ca în anumite grupuri sociale să predomine acele persoane pentru care, în mod invariabil, dispozițiile legale reprezintă reguli de necontestat, datorită internalizării și acceptării prohibițiilor și restricțiilor sociale. În schimb, în alte grupuri predomină indivizii care înclină spre violarea acelorași dispoziții legale.
În consecință, atașarea sau asocierea unui individ la unul sau altul dintre cele două grupuri reprezintă momentul cel mai important de care depinde evoluția ulterioară a carierei individului. Astfel, indivizii care se vor “asocia” grupurilor ce respectă regulile legale, nevenind în contact cu modelele criminale se vor adapta mai ușor în societatea bazată pe consens, evitând parcurgerea unei cariere delincvente. Indivizii care devin delincvenți sunt confruntați mai mult cu modele criminale aparținând acelor grupuri care nu acceptă, nu recunosc sau nu respectă normele legale.
De aceea, evoluția spre delincvență, apărută prin “asociație” cu modele criminale, are aceleași mecanisme ca și cea implicată într-o carieră nondelincventă. Ea nu se dobândește printr-un simplu proces de comunicare sau imitație, ci prin “învățarea” și experimentarea tehnicilor și procedeelor de comitere a delictelor.
Această teorie prevede, în principal, faptul că delincvența se “învață, este trăită” în interferență cu viața socială de care nu se delimitează cu ușurință, nici cu strictețe. Sutherland continuă linia de gândire a lui Durkheim, integrând studiul comportamentului individual în studiul sociologic general al oricărui tip de comportament. Prin asocierea pe care o face între cultura criminală și cea a societății globale, acesta reușește să identifice unele forme de criminalitate care scapă de sub incidența legii penale. Cercetările sale privind infracționismul în mediile sociale înstărite, denumită criminalitatea gulerelor albe a arătat că criminalitatea legală nu este decât o parte a criminalității, aceea a paturilor sărace, victime ale raporturilor de inegalitate existente în societate.
Susținătorii teoriei analizate pretind însă, că spre deosebire de alte teorii care incriminează în geneza criminalității: frustrarea sau unele manifestări psihologice care s-ar dovedi neputincioase în explicarea criminalității în diversitatea ei, metoda asociațiilor diferențiale utilizând toate datele generale privind fenomenul, are în vedere în același timp și pe cele personale și pe cele de microgrup, explicând mai bine diferențele procentuale ce ar exista între criminalitatea albilor și negrilor, a băștinașilor și a imigranților, a tinerilor și vârstnicilor, a celor ce aparțin anumitor categorii sociale, profesionale, grupuri etnice etc. În concordanță cu aceste premise- teoria asociațiilor diferențiale preconizează ideea că măsurile de prevenire a criminalității trebuie să pună accent nu atât asupra individului care a comis infracțiunea, cât mai ales asupra grupului cu care acesta s-a aflat în contact.
Deși s-au impus mai multe limite, unele din afirmațiile acestei teorii își găsesc o validitate parțială în domeniul delincvenței juvenile, dacă avem în vedere faptul că, în cadrul societății și al grupurilor sociale, există modalități și grade diferite de socializare ale adolescenților și ale tinerilor care nu coincid întotdeauna. De aceea, pe parcursul socializării treptate, chiar dacă tinerii asimilează și interiorizează exigențele și interdicțiile sociale transmise de familie și școală, ei pot “învăța” anumite comportamente nonconformiste și deviante în cadrul grupului stradal sau de prieteni. Unele cercetări au demonstrat, de exemplu, că violența, agresivitatea, consumul de alcool și de droguri, specifice unor adolescenți, reprezintă comportamente “învățate” sau imitate în cadrul grupurilor de tineri.
Teoria asocierilor diferențiale poate fi folosită, cu precauțiile de rigoare, în explicarea procesului de “inducție negativă” întâlnit în instituțiile de resocializare a minorilor delincvenți, unde adolescenții internați pentru comiterea unor delicte ocazionale, cu grad redus de pericol social, datorită contactului cu cei sancționați pentru delicte grave și foarte grave, “învață” cu timpul tehnici delincvente, săvârșind, la rândul lor, infracțiuni cu un grad sporit de periculozitate. De asemenea, s-a verificat parțial și ipoteza conform căreia adolescenții care “asimilează” normele și valorile unui grup delincvent prin natura lui tind să devină și ei delincvenți. Acest lucru nu explică însă de ce alți minori, provenind din același mediu nu devin și ei delincvenți sau de ce tinerii care beneficiază de condiții economice, sociale și culturale favorabile comit acte cu caracter penal.
4.Teoria “dezorganizării sociale”.
O tentativă mai consistentă de interpretare sociologică a delincvenței juvenile aparține Școlii de la Chicago, care, confruntată cu “explozia” de criminalitate apărută în societatea americană, interbelică, a avansat o serie de ipoteze care încearcă să surprindă influența proceselor de schimbare și dezvoltare, mai exact, a efectelor secundare negative declanșate de acestea asupra fenomenului de delincvență. Conform acestei orientări, geneza și dinamica delincvenței sunt determinate de marile depresiuni sau crize sociale și economice, de fenomenele de urbanizare și exod rural.
Rata delincvenței este mai ridicată în ariile și zonele caracterizate prin deteriorare fizică, declin de populație, dezintegrare culturală, ceea ce împiedică exercitarea adecvată a controlului social al comunității, generând fenomene de dezorganizare socială, marginalizare, devianță. O contribuție importantă la fundamentarea acestei teorii au adus-o C.R. Shaw și H.D.McKay, care au evidențiat faptul că în marile metropole americane rata delincvenței este mult mai ridicată în comparație cu alte zone și orașe care nu au cunoscut schimbări social- economice și culturale spectaculoase. Cu ajutorul unor metode statistice și de cartografiere a delictelor constatate de tribunale, ei au ajuns la concluzia că rata delincvenței juvenile sancționate este mult mai ridicată în zonele puternic industrializate și urbanizate, fapt verificabil în mod particular prin frecvența și gravitatea delictelor contra persoanei, proprietății și moravurilor.
De altfel, procesele de dezvoltare și modernizare socială au fost însoțite de o creștere constantă a nivelului de delincvență juvenilă și datorită constituirii unor comunități eterogene, cu grad scăzut de structurare și coeziune socială, în care controlul social tradițional devine difuz și ineficace. Prin consecințele produse, mobilitatea geografică și socială a unor categorii și grupuri extrem de diverse a condus la apariția unor zone cu populații formate în majoritate din imigranți, care nu reușesc să se adapteze întotdeauna noilor condiții. Acest lucru face ca familiile imigrante, stabilite recent în marile metropole, să nu-și poată îndeplini adecvat funcțiile educative și socializatoare, conducând la o slabă adaptare și integrare a copiilor și adolescenților, mărind astfel probabilitatea de a deveni delincvenți.Totuși, această ipoteză se verifică parțial, deoarece există familii imigrante care au surmontat dificultățile legate de schimbarea rezidențială, reușind să asigure o bună socializare a copiilor.
Teoria dezorganizării sociale invocă conflictul dintre progresul rapid al civilizației și evoluția lentă a tradițiilor și cutumelor, situație care determină încordare socială, instabilitate comportamentală, devianță și insecuritate. Urbanizarea, mobilitatea populației, sărăcia, toxicomaniile(inclusiv alcoolismul) depersonalizează relațiile umane și sunt factori de risc ai devianței.
Teoriile progresului și creșterii economice încearcă să ofere un răspuns la realitatea paradoxală în care creșterea economică și progresul sunt însoțite de creșterea criminalității în societățile civilizate, invocând mobilitatea orizontală a populației de la sat la oraș, înstrăinarea omului de produsele muncii și de el însuși, creșterea șomajului, urbanizarea, explozia demografică, extinderea toxicomaniilor etc. Așadar, cu cât contradicția dintre valorile culturale ale unui grup și normele sociale va fi mai mare, cu atât rata delincvenței va fi mai crescută.
Pentru Shaw și McKay, sărăcia economică naște sărăcie, iar sărăcia produce disoluție morală. În cartierele sărace delincvența devine astfel tradițională sub aspect social, inseparabilă deci de viața acestor comunități sărace. În asemenea medii sociale, constanța delincvenței, caracterul ei predominant masculin și juvenil, coexistența cu zonele periurbane defavorizate la care se adaugă etnia, statutul social, familial, educativ și deficențele de personalitate și integrare socială devin elemente vizibile ale criminalității. Școala din Chicago- a lui Shaw și McKay- relevă că imigranții ce trăiesc în zone marginale, ostile, încearcă să supraviețuiască printr-o adaptare delincventă la viață. În viziunea acestora, grupul social este o unitate sociologică esențială în cadrul căreia au loc și fenomene sociale negative, cum ar fi delincvența.
Realistă în conținutul său, orientarea consensuală avansează ipoteza că, practic, infractorul epocii moderne este un produs al dezorganizării sociale, din pricina primordială a urbanizării și industrializării mult accelerate față de ritmurile prefacerilor din conștiința individuală și din mentalul colectiv.
Shaw și McKay au considerat grupurile de imigranți ca pe noi specii de plante ce trăiesc pe pământ ostil și încearcă să supraviețuiască, apelând la diferite forme de adaptare impuse de viața urbană aglomerată. Prin studiile efectuate au ieșit în evidență anumite corelații între delincvență și unele perturbări ce apar în sfera diferitelor mecanisme sociale, în anumite zone ale orașului denumite zone de deteriorare morală sau de demoralizare personală (număr ridicat de familii dezorganizate sau conflictuale, deficiențe în organizarea învățământului, condiții de muncă defavorabile, mediu ambiant lipsit de echipament sociocultural). Delincvența apare astfel ca un fenomen de respingere, specific unor cartiere.
În urma cercetărilor efectuate se consideră că tinerii delincvenți provin din familii cu un nivel socioeconomic și cultural scăzut, cu condiții precare de locuință și care au un număr mare de copii, nereușind să asigure o socializare și o educație adecvate. Delincvenții minori domiciliază, de regulă, în zonele periferice și sărace ale marilor orașe și provin din familii dezorganizate sau descompletate. Majoritatea detestă școala și mediul școlar, au o slabă inserție școlară, ceea ce-i face, în final, să fugă sau să abandoneze școala, asociindu-se în grupuri stradale deviante.
În consecință, cauzele “primare” ale delincvenței rezidă în interiorul comunității urbane care, datorită aglomerării de populație, a diversificării spațiilor și serviciilor comerciale și sociale, devine prin ea însăși o sursă potențială criminogenă, prin “atragerea” și “ispitirea” unor tineri de a comite acte și delicte penale. Soluția eradicării delincvenței constă, deci, în elaborarea și aplicarea unor măsuri și soluții la nivel de comunitate și nu individual, accentul fiind pus pe ameliorarea condițiilor economice, sociale și culturale din zonele, ariile și cartierele defavorizate. Această teorie se pretinde a fi una radicală, ce consideră crima un efect al conflictului dintre mediul socio- economic și individ.
Deși conține numeroase idei valoroase, această teorie consideră în mod exclusivist delincvența juvenilă ca un efect nemijlocit și direct al proceselor de urbanizare, industrializare și dezvoltare economică, privite ca indicatori ai schimbării și dezorganizării sociale. Ori, după cum reiese din o serie de studii și cercetări ecologice a delincvenței, deși se poate stabili o corelație statistică semnificativă între nivelul dezvoltării socioeconomice a unei anumite zone și nivelul delincvenței juvenile, nu înseamnă implicit și o relație cauzală directă, putând interveni diferiți factori care acționează prin intermediul unei rețele de alți factori(familie, școală, grup de prieteni, de cartier, comunitate locală etc.). Întrucât relația dintre dezorganizarea socială și delincvența juvenilă nu este directă, nemijlocită, ci indirectă, mediată, o abordare corectă a etiologiei delincvenței juvenile trebuie să includă diferitele conexiuni intermediare ce influențează acest fenomen și care sunt susceptibile de a suporta o explicație cauzală.
5. Teoria “etichetării sociale”.
Diversele teze și puncte de vedere apărute în sociologia delincvenței au încercat să rezolve devianța juvenilă fie din punctul de vedere al culturii deviante(accentul este pus pe individ sau grupuri), fie din punctul de vedere al culturii normative(accentul deplasându-se asupra societății). Din punctul de vedere al subculturii deviante s-a afirmat necesitatea concretă de a observa raporturile delincvenței juvenile din perspectiva particulară a indivizilor și a grupurilor implicate, calificându-se drept “problematice” dificultățile sociale ale acestora. Din punctul de vedere al culturii normative se pune semnul egalității între devianță, dezorganizare și disfuncție socială, etichetându-se ca “problematic” orice act care atentează la ordinea și stabilitatea sistemului social.
Reprezentanții etnometodologiei și interacționismului simbolic(H.Becker, K.Erikson, M.Wolfgang, E.Rubington, E,Goffman etc.) consideră că cel mai potrivit model în vederea analizei delincvenței juvenile este investigarea interacțiunii indivizilor într-un anumit context sociocultural și normativ. Astfel, ei concep delincvența, nu ca pe o trăsătură inerentă a unui anumit tip de comportament, ci ca pe o însușire conferită acelui comportament de către grupul sau indivizii care dețin puterea și care evaluează conduita ca deviantă.
Pentru a explica mecanismul definirii și etichetării delincvenței, adepții acestei orientări analizează interacțiunea dintre norme și comportamente sociale, constatând că există în orice societate indivizi care încalcă normele prescrise și indivizi sau grupuri care se pronunță asupra conduitelor primilor și evaluează aceste abateri. Normele reprezintă standarde sau etaloane în funcție de care conduita indivizilor este calificată ca fiind pozitivă sau negativă. Ele impun sau interzic săvârșirea anumitor acțiuni, fiind elaborate într-o formă generală și impersonală, stabilind în ce măsură un individ poate să îndeplinească sau nu un anumit rol în funcție de poziția sa socială. Având în vedere că aceste norme nu specifică detaliat cum trebuie să acționeze indivizii, fiind precizate doar căile și mijloacele care trebuie utilizate în acest scop, în orice societate apar diverse tipuri de comportament, de la cele nonconformiste, evazioniste, până la cele deviante și delincvente.
Devianța în general, delincvența în special, nu există ca atare decât în măsura în care societatea sau anumite grupuri sociale o definesc sau o etichetează, sancționându-l pe cel considerat ca “deviant”. Delincvența nu este o caracteristică intrinsecă a actului sau acțiunii unui individ, ci mai degrabă o consecință a aplicării unei “etichete” de către societate. Așadar, persoana căreia i s-a aplicat o astfel de etichetă de către ceilalți devine deviantă și se va comporta ca atare. Nu încălcarea normei(sociale, legale) caracterizează, prin urmare, actul de devianță, ci procesul complex în cursul căruia individual este etichetat ca deviant. Fără îndoială, momentul încălcării legii este o etapă necesară, dar pentru a trece de la marijuana la heroină se parcurg mai multe etape, sarcina sociologului fiind tocmai aceea de a studia fiecare din aceste etape, dar în special condițiile care împiedică sau facilitează ajungerea la devianță. Deviantul este, așadar, persoana căreia i s-a aplicat o astfel de etichetă, ea devenind în urma acestui proces de interacțiune, un “outsider”.
Teoreticienii consideră că individul este constrâns de intervenția socială, directă, să se izoleze datorită aplicării într-un anumit mod a regulilor sociale, a mijloacelor și mecanismelor acestora. În cadrul unor grupări se analizează barierele structurilor sociale, relațiile între membrii grupurilor, posibilitățile de asimilare, caracterele tipice, sociale și psihologice, diferențele de ritm și atitudine, se nuanțează sensul de dominare a unor grupuri în unitatea unui anumit spațiu de viață.
Astfel, Becker susține că nu delictul este important pentru societate, ci modul în care individul este etichetat drept delincvent. Persoana căreia i s-a pus, de către grupul dominant, eticheta de deviant, devine un proscris, un paria, fiind determinat să se izoleze și în final să comită delictul.
Teoreticienii etichetării sociale concep delincvența ca un tip special de “reacție socială”, de apărare din partea societății sau a anumitor grupuri, iar natura și intensitatea reacției depinde de factori cum ar fi: puterea, statusul, bogăția, prestigiul unei anumite categorii de indivizi. Fiecare dintre aceste grupuri, care dețin puterea și dominația, au o imagine bine stabilită referitor la scara de valori, interese protejate, comportamente dezirabile pe care le impun celorlalți. De multe ori, deținătorii puterii sau ai bogăției, fiind membrii grupurilor privilegiate, au tendința de-a “eticheta” ca deviante acțiunile indivizilor din clasele de jos sau mijlocii ale societății. Reacția celor etichetați poate fi de acceptare sau de respingere, neutralizare, adoptând alte conduite.
Subliniind rolul agenților de control social, K.T.Erickson apreciază că efectul produs de etichetare are de multe ori canalizare către o carieră criminală, pe care o acceptă ca singura alternativă posibilă.
Frank Tannenbaum se numără printre primii autori care au elaborat această direcție teoretică, plecând de la premisa că delincvența juvenilă este, mai degrabă un efect al reacției sociale față de anumite conduite ale minorilor sau tinerilor, decât o conduită aflată în conflict cu legea. Într-un studiu efectuat asupra unor băieți care locuiau în arii rezidențiale și a unora care locuiau în ariile periferice ale orașelor, ca o concluzie, Tannenbaum a observat că grupul situat în zonele periferice are mai mari șanse să intre în conflict cu autoritățile, datorită etichetei puse de profesori sau vecini ca fiind “copii problemă”. Datorită acestei etichete, autoritățile dramatizează aceste conduite benigne, în sensul pedepsirii drastice, prin internarea băieților care locuiau în ariile urbane marginale în școli de corecție.
Ca urmare a acestor sancțiuni, conduitele lor deveneau și mai grave, școlile de corecție constituind un gen de “școală a crimei”, unde aceștia învățau diferite tehnici ale infracțiunii. După ce erau eliberați nu aveau șanse de reabilitare, acceptând ideea că sunt cu adevărat delincvenți, singura lor “șansă” era cea a angajării depline în lumea delincvenței.
Cu alte cuvinte, delincvența juvenilă nu este atât un comportament deviant, cât o definiție aplicată acelor tineri care încalcă normele stabilite de adulți sau autorități. O asemenea definiție(etichetă), atunci când este aplicată, determină schimbarea imaginii despre sine a tânărului, care, odată ce a fost definit ca fiind delincvent, ajunge să creadă, într-adevăr că este delincvent, comportându-se în consecință.
Paradigma “etichetării sociale” a fost deseori aplicată în definirea și sancționarea atât a delincvenței juvenile, cât și în recuperarea socială și morală a tinerilor care au săvârșit abateri și delicte, ceea ce s-a reflectat pe plan social și legislativ în diferitele sisteme de sancționare și reeducare a devianților tineri, în măsurile de protecție și ocrotire socială sau în programele de asistență și prevenire a diferitelor abateri și încălcări săvârșite de minori și tineri. Astfel, așa cum arată o serie de studii și cercetări, într-o bună parte din legislații sunt considerate și etichetate ca deviante și delincvente acele acte care contravin normelor de conduită stabilite de adult, delincvența fiind “atributul” anumitor categorii de tineri proveniți din categoriile și familiile neprivilegiate, deși comportamentul lor nonconformist nu se deosebește de cel al tinerilor care aparțin unor categorii sociale favorizate sau care dețin puterea. Alteori, “etichetarea” se aplică, cu predilecție, tinerilor cu antecedente penale care reiterează actele de încălcare a legii și care, marginalizându-se în cadrul societății, devin tot mai greu de recuperat social.
Încercând să ofere o explicație cât mai nuanțată și corectă a fenomenului de delincvență juvenilă, diversele perspective și orientări teoretice analizate nu reușesc, totuși, să surprindă totalitatea contextului determinativ al manifestărilor delincvente săvârșite de adolescenți și tineri. Ele au însă meritul de a fi semnalat aspectele și factorii cei mai puternic implicați în etiologia fenomenului de delincvență juvenilă, ca și principalele disfuncții și carențe ale unor instituții cu rol de socializare și control social, indicând, uneori, modalitățile și mijloacele de intervenție și prevenire a actelor antisociale comise de tineri.
Recunoscând valoarea și meritele unora dintre aceste teorii și orientări etiologice, trebuie subliniat că ele nu pot fi aplicate și experimentate, în întregime și fără precauțiile de rigoare, în cadrul aspectelor fenomenului de delincvență juvenilă din țara noastră. Chiar dacă diferitele delicte săvârșite de tineri în societatea noastră sunt încă departe de a atinge gradul de periculozitate și intensitatea infracțiunilor juvenile din alte țări, ele reprezintă o problemă socială care interesează toți factorii cu rol educativ și de control social. Se impune, în consecință, desfășurarea unor ample cercetări cu caracter interdisciplinar, capabile să depășească obstacolele ideologice și conceptuale ce au împiedicat elaborarea unor teorii și modele explicative valabile pentru realitățile fenomenului de delincvență juvenilă din țara noastră.
În momentul de față, când se cristalizează și se structurează noua societate civilă în țara noastră și când se multiplică o serie de fenomene și procese dizarmonice și disfuncționale, apărând chiar aspecte de anomie și patologie socială, problemele educării, adaptării și, mai ales, promovării tinerilor devin extrem de presante și dificile, nerezolvarea lor putând determina apariția unor fenomene de frustrare, inadaptare, înstrăinare și delincvență în rândul anumitor minori și adolescenți. Credem că dincolo de alte “moșteniri” negative lăsate de vechiul regim, una dintre cele mai grele vizează tineretul, care a fost cea mai frustrată categorie socială și de vârstă, prin educarea în spiritul obedienței și al conformismului și prin limitarea posibilităților de a avea acces la un status superior în societatea “conformității”.
De aceea, rezolvarea acestor probleme ale tinerilor, adoptarea chiar a unei noi legislații pentru tineret în diferite domenii(învățământ, muncă, familie etc.) presupun, în primul rând, cunoașterea, evaluarea, explicarea și diminuarea cauzelor și condițiilor care generează sau favorizează manifestări antisociale în rândul unor tineri, prin elaborarea unor modele etiologice și predictive capabile să surprindă complexitatea diferiților factori delictogeni.
Capitolul III
CAUZALITATEA DELINCVENȚEI JUVENILE.
Secțiunea I
CATEGORII DE FACTORI
1.Considerații generale.
Scopul imediat al cercetării științifice în criminologie este reprezentat de identificarea, analizarea și explicarea cauzelor criminalității, pentru a crea, astfel, premisele necesare atingerii scopului general al acestei discipline, acela de a contribui la fundamentarea unei politici penale eficiente, în măsură să determine prevenirea și combaterea fenomenului infracțional. Studiul consacrat cauzelor criminalității presupune, în mod ideal, utilizarea tuturor datelor obținute, în acest domeniu, de științele cu care criminologia se interferează. Deși acest obiectiv este practic imposibil de realizat, nu există nici o îndoială că această știință valorifică o bună parte din rezultatele cercetărilor la care facem referire.
Sinteza acestor demersuri științifice proiectează o imagine extrem de complexă a cauzalității fenomenului infracțional, în care vectorii biologici, psihologici, sociali și juridici se combină diferențiat, în funcție de nivelul analizei. De aceea este preferabil ca analiza etiologică să se desfașoare separat atât în planul criminalității ca fenomen social, cât și în planul infracțiunii ca act individual. În privința ordinii de prioritate ar fi logic să se pornească de la particular la general, deoarece fiecare faptă antisocială reprezintă o componentă a sistemului din care face parte, respectiv din fenomenul infracțional.
Evidențierea cauzelor delincvenței juvenile și identificarea factorilor de risc care determină geneza acestui fenomen constituie unul dintre cele mai importante aspecte ale studiului în acest domeniu. Există numeroase teorii, paradigme și modele explicative, dintre care unele au un caracter conflictual, altele se completează între ele. Unele nu au decât o capacitate de generalizare limitată, altele propun explicații care se revendică a avea un caracter general. Dar, indiferent de conținutul și de raza lor de aplicare, ele încearcă să ofere o schemă explicativă orientativă pentru activitatea empirică, de cercetare sau de prevenire.
În prezent, nici una dintre teoriile cu privire la delincvența juvenilă nu este unanim acceptată de către cercetătorii aparținând diferitelor discipline științifice. Aceasta face ca studiile efectuate în diverse țări sau chiar în cadrul aceleiași țări să nu aibă o bază explicativă și predictivă comună, transferurile și împrumuturile de experiență având loc numai la nivelul metodologiilor folosite. Perspectiva psihologică, de exemplu, este numai rareori acceptată de către sociologi, iar cea sociologică lipsește, adeseori, din preocupările psihologilor. Pentru a suplini aceste limite, unii autori propun folosirea modelelor multicauzale, ca scheme operaționale în cadrul cărora delincvența juvenilă poate fi tratată ca un fenomen cu determinare multiplă, rezultantă a unor cauze de natură plurifactorială(psihoindividuale, psihosociale, socioculturale etc.). În cadrul modelelor multicauzale există mai multe tipuri de cauze: nivel macrosocial sau societal(probleme economice, șomaj, discriminare, inegalități structurale, inegalitatea șanselor etc.), nivel microsocial sau psihosocial (deficiențe în funcționalitatea diverselor instituții de socializare, influența anturajului etc.), nivel psihoindividual(tulburări afective și caracteriale, insuficientă dezvoltare a conștiinței morale etc.).
Asemenea modele permit identificarea cauzelor principale și secundare ale fenomenului de delincvență juvenilă, cauze care există, de fapt, în orice societate, indiferent de sistemul ei economic, politic sau cultural. Pe de altă parte, ele oferă posibilitatea unei abordări pluridisciplinare a fenomenului, din perspectiva mai multor discipline științifice(psihologie, sociologie, pedagogie, criminologie, medicină etc.). În ceea ce privește clasificarea cauzelor, un asemenea model multicauzal postulează ideea că, în etiologia delincvenței juvenile, cauzele directe sunt, întotdeauna, endogene, psihoindividuale, iar cauzele indirecte sunt de natură psihosocială și macrosocială.
Însă, atât cauzele directe, cât și cele indirecte pot fi principale sau secundare, în funcție de ponderea pe care o au în determinarea conduitei delincvente juvenile.
Modelele multicauzale furnizează atât o explicație complexă a delincvenței juvenile, cât și o bază operațională pentru intervenția socială sau curativă. Prin intermediul lor se pot stabili legături și conexiuni reciproce între anumite fapte, evenimente sau contexte de viață care influențează, într-o măsură mai mare sau mai mică, în mod direct sau indirect, cariera infracțională a minorilor.
Dificultatea clasificării factorilor criminogeni rezultă atât din variabilitatea acestora cât și din faptul că fenomenul infracțional este un rezultat al acțiunii lor conjugate. Abordarea individuală a factorilor criminogeni trebuie înțeleasă în sensul pedagogic al acesteia, scopul fiind acela de a releva corelațiile existente între o variabilă sau o grupă de variabile și criminalitate. Însă, chiar și în această viziune, dificultățile de clasificare și interpretare rămân. Unele teorii, de tip reducționist, tind să explice criminalitatea printr-o singură cauză de ordin general, iar alte teorii, de tip complex, au o tendință opusă, de a pune criminalitatea pe seama unei determinări complexe, plurifactoriale. Din acest unghi de vedere, se pot desprinde câteva tipuri mai importante de teorii criminologice, și anume:
– un prim tip este cel care susține că etiologia criminalității se sprijină pe factori ce țin de personalitatea individului(factori endogeni). În cadrul acestei orientări, în care se încadrează școala clasică beccariană, școala antropologică, școala psihologică și cea psihiatrică, actul infracțional a fost considerat dependent de personalitatea infractorului, aceasta fiind privită ca o sinteză de elemente subiective specifice, care explică comportamentul infracțional individual, cum și geneza comportamentului infracțional în general.
– un al doilea tip de teorii sunt cele care consideră că delincvența este un fenomen complex de inadaptare sau de neintegrare socială. Fenomenul infracțional este considerat ca o expresie a stării de disconfort, de neconcordanță conflictuală între idealul individului, sistemul său de valori, pe de o parte, și posibilitățile reale oferite de societate, pe de altă parte, concomitent cu scăderea funcției de control social, vizând socializarea, prevenirea și integrarea socială a indivizilor. În această categorie se încadrează teoria frustrării sociale, cea a conflictelor de cultură delincvențională, a asociațiilor diferențiale etc.
– un al treilea tip de teorii sunt cele care promovează ideea cauzalității multiple a criminalității(teoria factorială). Adepții acestei orientări consideră că delincvența este rezultatul unor serii complexe și variate de factori interni(de natură biologică și psihică) și externi(de natură economică, socială și culturală), aflate în corelație reciprocă. Datorită acestei interdependențe strânse între factorii respectivi nu se poate face o ierarhizare a factorilor criminogeni, aceștia având o pondere egală în geneza criminalității.
– în ultimul timp se remarcă și un al patrulea tip de concepții, care refuză orice explicație cauzală a criminalității, se poate spune că în gândirea criminologică, geneza criminalității, adică deformarea comportamentului normal spre comportamentul infracțional este privită în trei sensuri: cel al deformării biologice, al deformării psihologice și cel al deformării sociale.
Geneza criminalității ca urmare a deformării biologice este specifică școlilor europene și încadrează problemele delincvenței în domeniul eredității și a actelor înnăscute. Bazele acestei concepții au fost puse de școala pozitivistă antropologică italiană, întemeiată de Lombroso. Continuarea acestei teorii se regăsește în diverse alte teorii care acordă pondere în geneza criminalității unor predispoziții naturale sau unor factori endogeni care scapă autocontrolului individului.
Adepții deformării biologice ca factor de geneză a criminalității minimalizează posibilitățile de opțiune liberă a individului, iar pentru prevenirea criminalității preconizează mijloace de tratament sau de ocrotire medicală. Concepțiile moderne de orientare biologică preconizează sisteme curative diferențiate, acceptându-se și luarea unor măsuri de siguranță sau chiar aplicarea unor pedepse penale tradiționale.
Deformarea psihologică, cu rol de factor cauzal al criminalității, pleacă de la ideea că între comportamentul normal și cel deviant nu există diferențe de ordin natural, biologic, ci diferențe de grad al normalității psihice a individului, considerând devianța infracțională drept rezultat al conflictului între individul marcat de anumite particularități psihice și anturajul în care trăiește. Această orientare îndreaptă analiza criminalității spre modele psihologizante, acceptând rolul prioritar în geneza criminalității unor perturbări datorate particularităților psihice individuale, unor conflicte familiale sau altor factori psihici de integrare socială.
Deformarea socială, ca factor de geneză al criminalității, este specifică teoriei de orientare sociologică întemeiată de Durkheim, care consideră devianța infracțională ca un fenomen social normal, definirea ca atare a acestuia depinzând de “mișcarea conștiinței colective” care este determinată, la rândul ei, de sistemul social global. Abordarea sociologică a criminalității a permis observarea legăturii dintre fenomenul infracțional și diverși factori sociali cum sunt: vârsta(majoritatea infractorilor fiind tineri), sexul(majoritatea infractorilor fiind bărbați), mediul social(majoritatea infractorilor provenind din medii sociale defavorizate, dominate de vicii, traume morale și disconfort social). În consecință, a fost relevată dependența criminalității de unele procese sociale cum sunt exodul de la sat la oraș, urbanizarea, tulburările sociale grave (războaie, crize etc.).
În concluzie, în criminologia tradițională(în criminologia trecerii la act) cauzalitatea constituie cea mai importantă problemă. Această concluzie a fost formulată și cu ocazia definirii criminologiei ca fiind știința care studiază delincvența pentru a-i descoperi cauzele, geneza, procesualitatea și consecințele, pe scurt, studiul cauzelor delincvenței.
Fenomen socio-uman complex, criminalitatea se menține și se manifestă în România ca o sinteză care reflectă în mod firesc criminogenezele societății noastre, interacțiunea factorilor criminogeni exogeni cu factorii criminogeni endogeni. În criminogeneza exogenă, sunt corelativi cu alți factori, și factorii cosmo- telurici, care în ansamblul lor formează mediul fizic natural. Într-adevar, aerul, lumina, căldura, frigul, umezeala, solul, vegetația etc sunt elemente care au influențe pozitive sau negative asupra planetei, animalelor și omului modern. Mediul fizic imprimă personalității omului variațiuni de ordin biologic, psihologic etc. De aici rezultă că manifestările socio-umane pozitive și negative sunt în funcție și de mediul fizic natural. Prin urmare, există o interacțiune între criminalitate și factorii cosmo- telurici în mijlocul cărora apare, trăiește și se formează omul modern. În domeniul uman variațiunile esențiale ale mediului fizic își pun amprenta asupra variațiilor de caracter, de temperament, de componente, și într-o anumită măsură chiar variații de ordin biologic. Așadar, actele omului sunt în funcție nu numai de mediul biologic și social, ci și de cel fizic. Prin urmare există relație între criminalitate și mediul fizic. Însă, influența mediului fizic asupra ființei umane este mai mică decât asupra planetei și animalului. Omul a inventat nenumărate mijloace pentru a reduce și modifica acțiunile acestuia, fără să le poată înlătura de tot. Este dificil să desprindem concluzii certe în privința criminalității, fiindcă această influență se împletește cu multe altele, cum ar fi: rasa, cultura, moravurile, starea economică. Cu toate acestea, mediul fizic poate modifica într-o măsură oarecare influența altor medii, fie că o amplifică, fie că o temperează, fie că o neutralizează.
În funcție de direcția sursei motivaționale a delincvenței s-au conturat motive exogene- extrinseci ale infracționalității și motive endogene-intrinseci.
2.Factorii exogeni.
Motivele exogene își au sursa în influența socială, ambientală exercitată asupra individului. Unele din motivele exogene, în funcție de etapa socio-politică istorică a unei civilizații, pot fi legale și totodată, generatoare de comportament infracțional. De exemplu, susținerea și propagarea după al doilea război mondial în unele țări democratice a unei ideologii comuniste a fost considerată infracțiune, pe când aceeași ideologie a fost ridicată la rang de ordine socială în țările socialiste europene. În același timp, în țările socialiste, propagarea ideilor capitaliste erau considerate infracțiuni, încălcări ale ordinii politice de stat.
Tot în această categorie pot fi incluse și așa-zisele motive altruiste care duc pe individ spre infracțiune, cu scopul de a realiza un benefeciu pentru un terț(persoană sau ideal). Găsim acest tip de infracțiuni la spioni, sau în actele unor “răzbunători” care se consideră drept exponenți ai dreptății.
În sfârșit, printre factorii infractogeni exogeni, putem insera și unele influențe ale “opiniei publice”, susceptibile de a acționa asupra individului, până ce acesta, în anumite situații, devine un delincvent. Cazul tipic este cel al adulterului în care cel înșelat, sub acțiunea judecăților, al evaluărilor emise de opinia publică, comite infracțiunea de sancționare a adulterului din necesitatea de a fi, în atitudinea pe care o ia, în consens cu ceea ce opinia publică așteaptă de la el(“spălarea onoarei”, ca și cum onoarea ar putea fi afectată de comportamentul delincvent al altuia).
3.Factorii endogeni.
Categoria motivelor endogene – intrinseci ca generatoare de infracțiuni își au sursa în “interioritatea ființei umane”. Voința, intensitatea puternică a reacțiilor emoționale primare(frica, mânia, atracția sexuală posesivă puternică) poate face ineficientă acțiunea de inhibare, de reprimare, de derivare sau de sublimare socială și poate să antreneze numeroși subiecți spre cele trei domenii mari ale infracționismului: infracțiuni contra integrității fizice individuale, infracțiuni contra integrității psihice individuale, infracțiuni împotriva obiectelor, conceptelor și valorilor sociale. Deci, în funcție de tipul de infracțiune, care va fi crimă, viol, furt, originea endogenă a motivației va fi mai mult sau mai puțin clară.
Harold Linder, un autor care s-a ocupat de problema motivației implicate în delincvență, susține că înțelegerea și tratarea “criminozei”(crimei reale) constă într-o apreciere corectă a motivelor predispozante, care îl dirijează pe individ spre un comportament delictogen, pe de o parte, iar pe de altă parte, spre factorii de precipitare(ambientali) ce instigă și declanșează crimele, oferind mijloacele prin care ea se perpetuează.
Delincvența juvenilă ca fenomen antisocial se caracterizează și prin trăsături și note specifice categoriei de vârstă, precum și prin caracteristici de personalitate dintr-un anumit cadru socio-economic și cultural. În concluzie, manifestările antisociale juvenile trebuiesc înțelese prin luarea în considerare conjugată(perspectiva cauzalității multiple) a factorilor individuali psihologici, sociali, culturali.
Secțiunea a II-a
FACTORII INTERNI
1.Aspecte generale privind factorii interni.
Criminalitatea nu este numai un fenomen social cu profunde rădăcini în istoria și evoluția umanității; ea este în primul rând un fenomen individual ce cuprinde faptele indivizilor care, cu vinovăție, săvârșesc acțiuni ori inacțiuni care prezintă pericol social, fapte interzise de legea penală. Studiul crimei ca act individual ridică o serie de probleme între care cea mai importantă vizează cauzele care determină săvârșirea faptelor antisociale.
Clarificarea etiologiei actului infracțional presupune relevarea rolului personalității infractorului, a situației concrete de viață în care se săvârșește fapta antisocială și a mecanismelor psihologice care permit procesul complex al trecerii la comiterea actului interzis de legea penală. Această problematică este rezultatul concepției conform căreia fapta antisocială, la fel ca și fapta licită, este rezultatul unui proces de interacțiune dinamică, dialectică între personalitatea individului și situația concretă de viață.
În consecință, etiologia crimei ca act individual poate fi situată fie în planul personalității infractorului, fie în domeniul relevanței situației concrete de viață, fie în planul conjugării dinamice dintre cele două elemente enunțate anterior. În criminologie, teoriile care abordează etiologia infracțiunii acordă valori diferite rolului acestor factori. Astfel, teoriile grupate în orientarea bio-psihologică pun accentul pe importanța personalității infractorului. Pe de altă parte, teoriile sociologice acordă o importanță deosebită situațiilor precriminale, considerând că între personalitatea infractorilor și aceea a noninfractorilor nu există deosebiri decât în măsura în care factorii de mediu au determinat apariția personalităților discordante, deviante, antisociale.
Studiind rolul factorilor individuali în geneza infracțiunii, criminologia operează cu conceptul de personalitate a infractorului ca variantă a personalității umane înțeleasă în accepțiunea largă de unitate bio-psiho-socială. Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex care înglobează noțiunea psiho-socială de personalitate și noțiunea juridico- penală de infractor.
2.Personalitatea.
Personalitatea este un concept operațional descriptiv care înfațișează rezultatul unui proces de adaptare a ființei la lume, cu scop de conservare și dezvoltare. Ea este consecința procesului interacționist prin care infrastructura biologică a fost grefată cu principalii vectori sociali, un rezultat al interacțiunii dialectice dintre ansamblul caracteristicilor organizării interne a individului (factorii endogeni) și ansamblul factorilor mediului social(factorii exogeni). Dispozițiile individuale native care constituie premisa formării personalității sunt influențate decisiv de condițiile sociale, economice, culturale și politice în care se dezvoltă ființa umană. Fără îndoială, structura psihologică a individului nu poate fi înțeleasă fără infrastructura biologică pe care ea se clădește și în afara suprastructurii sociale în care ea se integrează.
Ca și în cazul indivizilor corecți, care nu au încălcat legea penală, personalitatea delincventului are trei componente: aptitudinile, temperamentul și caracterul.
Aptitudinile. Constituie toate acele însușiri psihice individuale care condiționează reușita îndeplinirii unor activități fizice sau intelectuale.
Pentru aceste însușiri, deși se formează sub influența condițiilor de mediu, importanța cea mai mare în acest proces o are factorul ereditar, individual, preluând genetic predispozițiile anatomo-fiziologice necesare reușitei unor activități. S-a constatat că printre părintii criminalilor, sunt mai mulți alienați, epileptici, alcoolici, decât printre acei ai oamenilor normali; ereditatea paternală este mult superioară celei maternale. Ereditatea cârmuiește proporțiile sistemului nervos, influențează dimensiunile generale,volumul și circumvoluțiunile creierului.
Unii autori consideră că toate manifestările, actele omului, și prin urmare și criminalitatea, sunt în relație cu ereditatea. Influența eredității asupra criminalității este primordială. Privită din punctul de vedere al transmiterii defectelor și calităților din generație în generație, problema eredității în specia umană capătă o importanță deosebită. Toate dispozițiile organice, funcții, boli, durata vieții sunt un patrimoniu care mai mult sau mai puțin se moștenește din generație în generație. Anumite caractere patologice se moștenesc dar ereditatea lor poate fi totuși înlăturată printr-un control exercitat asupra descendenților.
Criminalitatea rezidă într-o actualizare a potențialului organo-sufletesc a personalității criminalului în urma influențelor mediului: factori ereditari(interni) și factori externi. Dispozițiile, înclinațiile negative moștenite le putem modifica prin educație și voință. Așadar, criminalitatea nu este ereditară. În cazul în care crima ar fi ereditară, criminalii ar trebui să descindă din părinți criminali. Ori, sunt numeroși criminali ai căror părinți sunt oameni onești. În concluzie, există influență a eredității asupra sănătății fizice și morale a copiilor, dar aceasta se poate modifica, nu este fatală.
Admițând că omul(inclusiv delincventul) este o creație a mediului în care trăiește, rezultă că personalitatea sa, deși bazată pe trăsăturile biologice și psihologice moștenite ereditar, se desăvârșește la sfârșitul maturizării sale biologice și sociale prin învățare și asimilare treptată a modelului socio-cultural din care face parte, aproximativ în jurul vârstei de 20-25 de ani. Socializarea indivizilor va fi pozitivă sau negativă în funcție de factorii pozitivi sau negativi sociali preexistenți care influențează conduita acestora. Important este că nu există o personalitate predestinată crimei, ea formându-se de-a lungul unui proces lent de degradare morală(sau de asimilare preponderent a valorilor imorale) care-l conduce în final la comiterea actului criminal. Este adevărat că influența valorilor morale negative asupra personalității individuale este cu atât mai mare, cu cât acesta este mai tânăr și trăsăturile de caracter sunt dominant negative.
Problema aptitudinilor prezintă interes în criminologie, în cazul delictelor comise, în practicarea unor profesiuni și care din lipsa acelor însușiri psihice individuale, care să asigure reușita activităților întreprinse(cum sunt cele de conducător auto sau de medic), conduc la comiterea de infracțiuni cu pericol social ridicat.
Temperamentul reprezintă ansamblul particularităților psihice prin care persoana răspunde sau rezistă la excitanții exteriori, el reprezentând de fapt gradul de adaptabilitate la mediu.
Specialiștii apreciază că temperamentul are o proveniență preponderent ereditară și constituie fundamentul aptitudinilor și caracterului fiecărui individ. Hipocrat, încă din sec. al IV-lea i.Hr, împărțea oamenii în :
– colerici, adică puternici, explozivi, excitabili și nestăpâniți.
– sanguinici, vioi, mobili, dar și echilibrați.
– flegmatici, rezistenți, lenți și capabili de multă stăpânire.
– melancolici, sensibili și ușor influențabili.
Cu toate acestea, oamenii nu pot fi perfect împărțiți în aceste tipuri de temperament, existând de fapt un amestec de temperamente pentru același individ, motiv pentru care psihologia modernă a îmbunătățit această clasificare, stabilind și alte tipuri de temperament, cum sunt : amorf, pasional, apatic și nervos. Componenta temperamentală poate fi integrată ca element explicativ în etiologia crimei, dar numai pe baza datelor furnizate de știința contemporană care arată că nu există tipuri pure de temperament și că aceste tipuri conțin atât trăsături pozitive cât și negative.
Fapta sau acțiunea de săvârșire a crimei poate lua forma unei acțiuni energice, viguroase sau molatece, forma impulsivă, explozivă sau stăpânită ori controlată. Toate aceste forme, care sunt de durată, alcătuiesc aspecte de formă ale vieții psihice, de temperament, manifestat în orice crimă. Mișcările rapide, explozive ori lente, controlate, stăpânite sau nestăpânite sunt însușiri de temperament al fiecărui criminal. Astfel de însușiri sunt importante, fiindcă, mai întâi, ele sunt de durată și constante și caracterizează modul de manifestare și, în al doilea rând, ele contribuie, alături de mobiluri, la comiterea crimei, binențeles într-o măsură mai mică, dar au o contribuție. Despre natura însușirilor de temperament, știința psihologiei arată că ele sunt, în cea mai mare măsură, de origine ereditară.
Temperamentul nervos, exploziv ori temperamentul energic sau lent sunt înnăscute și mai puțin dobândite.
Caracterul este constituit din totalitatea însușirilor psihice, morale, esențiale și stabile ale persoanei, exteriorizate prin comportament, reprezentând atitudinea și poziția individului.
Ele sunt categorisite ca pozitive(bunătatea, altruismul, hărnicia, curajul, modestia etc.) și negative(egoismul, avariția, lenea, agresivitatea, invidia, răutatea etc.). Caracterul este influențat de temperament și de aptitudini, formarea sa fiind influențată de ereditate dar în mod determinant de factorii de mediu în care traiește și se formează individul.
Aceștia sunt: familia, școala, locul de muncă și societatea, factori care-l influențează decisiv. Caracterul este considerat “nucleul” personalității și din punct de vedere criminologic, această componentă a personalității este cea mai importantă.
Cecetătorii criminologi au observat că în condiții de mediu concret identice, indivizii cu un caracter în care domină trăsăturile pozitive, acționează corect neîncălcând legile penale, în timp ce indivizii al căror caracter este dominat de trăsături preponderent negative, caracterizați în principal de egocentrism, labilitate, agresivitate și indiferență afectivă, comit cu mare frecvență delicte.
Toate aceste trei componente ale personalității se exprimă în mod constant în conduită, aceasta reprezentând manifestările concrete ale individului prin care își exteriorizează viața psihică.
Datorită interacțiunilor permanente care au loc între factorii endogeni și cei exogeni, personalitatea nu este o structură statică, ci una dinamică, ce evoluează în timp într-un ritm care depinde de relevanța factorilor exogeni. Plecând de la această realitate, în analiza structurării în sens antisocial a personalității umane, controversele teoretice acordă prioritate fie factorilor individuali(endogeni), fie mediului social(factorilor exogeni). Cu toate că astăzi nu se mai afirmă că anumiți indivizi se nasc infractori, rolul factorilor individuali nu este complet neglijat, datorită rolului de “filtru” pe care îl joacă diversele componente ale personalității.
Conceptul de personalitate a infractorului nu surprinde imaginea unei personalități predestinate pentru crimă, între delincvenți și nondelincvenți neexistând o diferență de natură, ci o diferență de grad cu determinare multicauzală. Personalitatea orientată antisocial se formează în aceleași sfere ale vieții sociale(familie, școală, medii de producție etc.) ca și personalitatea nondelincventă. Ceea ce diferă este conținutul informațiilor receptate și valoarea acordată acestora. Dintre componentele mediului psihosocial care exercită o influență deosebită asupra formării personalității individului, atenția criminologiei s-a îndreptat mai ales asupra familiei, școlii și locului de muncă.
Familia.
Reprezintă principala instanță de socializare al cărei rol funcțional în structura socială și în sistemul instituțiilor sociale permite realizarea a două funcții principale: socializarea primară a copiilor pentru a deveni membri ai societății și stabilizarea personalității adulților. Dacă socializarea primară se referă la asimilarea principalelor valori și norme sociale prin intermediul primelor contacte sociale și experiențe de viață ale copilului, stabilizarea personalității adultului impune trecerea de la socializarea primară la socializarea continuă în cadrul interacțiunilor determinate de noua poziție socială care impune imperative noi.
În mediul familial întâlnim, pe lângă deschideri civilizatoare, conforme cu normele moralei, religiei și justiției, procese formative spre acte criminale. În mare parte, părinții sunt sau ignoranți, procedând cât se poate de greșit în formarea personalității copiilor sau sunt dominate de vicii exercitând influențe negative asupra copiilor; sau sunt prea ocupați cu activitățile personale (serviciu, distracții), încât să se mai poată îngriji de educația copiilor sau sunt indolenți față de problemele familiei și dificultățile sale economico- financiare sau brutalizează copiii, deformându-le psihicul și astfel îi educă în spiritul deviației, infracționismului. Deci, asemenea situații- premise nefavorabile, proprii unor medii familiale, pot degenera, prin intermediul personalității umane, în factori criminogeni.
Dacă totuși efectele educației și instrucțiunii greșite sau a lipsei de instrucție și educație nu sunt atât de dezastruoase în societate se datorează faptului că sunt eliminate și se pierd parțial prin autoeducație și autoinstrucție, prin intermediul acelor elemente ereditare pozitive caracteristice personalității umane, precum și prin intervenția unor factori exogeni ulteriori, favorabili educației și instrucției(școală, biserică etc.). Câți oameni nu ar fi devenit corupți, vicioși, criminali, din cauza educației și instrucției nefavorabile sau lipsei de educație și instrucție familială dacă nu ar fi ajuns într- un mediu social necriminogen(școlar sau loc de muncă), unde și-au pierdut deprinderile infracționale, prin bunul lor simț înnăscut, prin educație și instrucție, prin adaptarea personalității lor la mediul social general dominat de instituțiile ordinii de drept.
Având în vedere că familia este primul intermediar în relațiile cu societatea și constituie matricea care-i imprimă minorului cele mai importante și mai durabile trăsături caracteriale și morale, orice carență a grupului familial sau tendințele de dislocare a stabilității și coeziunii ei sunt perturbatoare, în cel mai înalt grad, pentru copil, inducându-i acestuia o serie de tulburări de personalitate și comportamente deviante. Numeroase cercetări au arătat că există legături strânse între structura familiei și conduitele delictuale ale minorilor.
Printre factorii cei mai frecvent asociați cu familia ca factor criminogen pot fi amintiți următorii: dezorganizarea familiei(prin deces, divorț sau abandon), atașamentul părinților(acceptare-respingere, identificare, afecțiune), comunicarea în familie(exprimarea sentimentelor, discuții diverse), atmosfera căminului(dispute), supravegherea exercitată de părinți(cunoașterea activității și a prietenilor copilului), metodele disciplinare utilizate(pedepse corporale, închiderea în casă) și existența unor reguli de conduită(ore de repaus, program de învățătură).
Deci, cu cât există mai mult atașament și supraveghere parentală, cu atât conduita delincventă juvenilă va fi mai puțin prezentă. Dimpotrivă, cu cât pedepsele vor fi mai grave(violente), cu atât crește riscul acestei conduite. Factorul cel mai strâns legat de comportamentul delincvent este supravegherea parentală, asociat, pe de- o parte cu comunicarea familială și, pe de altă parte, cu atașamentul părinților. Acești doi factori se susțin reciproc pentru a facilita o atmosferă neconflictuală în cămin. Factorul criminogen cu influența cea mai determinantă, indiferent de structura familiei, este, deci, absența controlului parental.
4. Școala.
Spre deosebire de socializarea din cadrul familiei, unde predomină relațiile primare și emoționale dintre părinți și copii, socializarea în cadrul școlii are loc într-un climat dominat de “neutralitate afectivă” care imprimă acestui proces caracteristici și finalități aparte de cele ale altor instanțe socializatoare. ”Alături de familie, școala reprezintă cel mai puternic factor de socializare, fiind totodată, prima instanță de solicitare socială și poartă de acces către însușirea și învățarea sistematică a normelor, valorilor și regulilor de conduită dezirabile.”
Implicând educarea datoriilor și responsabilităților morale, socializarea în cadrul școlii este caracterizată de două etape principale, aflate în strânsă legatură una cu alta :
trecerea de la o formă de activitate dominantă– jocul – la alta cu caracter social, care presupune o serie de obligații, datorii și răspunderi;
conștientizarea poziției sociale în colectivitate, care este legată de dobândirea semnificațiilor morale ale propriului comportament și ale conduitelor celorlalți.
Experiența în cadrul școlii este, deci, un gen de “micromaturizare” a copilului, care îi permite să facă trecerea de la un climat considerat “protectiv”, în pofida carențelor și disfuncțiilor sale, la unul “neutru” emoțional.
Legătura între școală și familie este însă esențială, pentru că, de cele mai multe ori, carențele educaționale din familie au efecte favorizante asupra inadaptării școlare a copilului. La rândul lor, cadrele didactice nu reușesc, întotdeauna, să găsească metodele cele mai potrivite pentru a ameliora efectele negative ale stilului educativ al părinților.
Lombrosso consideră că instrucția școlară și mărește și micșorează criminalitatea societății în contexte variabile. Teoriile secolului al XX– lea susțin că mediul școlar, prin valențele sale instructive– educative, contribuie la formarea personalității umane, practica socială probând că știința de carte servește mai mult binelui și progresului social, decât răului criminal. Instrucția imprimă personalității umane reflecție, chibzuință, prevedere, cinste și onestitate etc. care rețin pe om de la săvârșirea de fapte din domeniul criminalității. În atare situație, spunem că instrucția asigurată prin sistemul școlar general este adversara criminalității societății contemporane. Cu toate laturile sale contradictorii, instrucția generală ajută mai mult comportamentelor umane civilizate, legale, decât criminalității societății.
Școala, fiind lipsită de caracterul afectiv din familie, suferă nu de puține ori de didacticism și formalism. Educatorii adesea pierd din vedere în modalitățile educative utilizate, dincolo de caracteristicile comune unei categorii de vârstă, individualitățile distincte. Aceștia manifestă o anumită “rezistență” față de receptarea mesajului educativ ce se adresează “numai” canalului cognitiv, printr-o ignorare nepedagogică a cuprinderii componentei afective, volitive, motivaționale. Tratamentul discriminatoriu în așa– numitele cazuri de “copii– problemă”, și în special a celor proveniți din familii dezorganizate, caracterizați prin tendințele deviante necesită intervenții educative susținute și competente. Abordarea nu trebuie să se facă la nivel de copii- problemă, ci de “problemă educativă”, care să antreneze și cadre specializate de asistență socială și nici într-un caz rezolvare comodă tradițională de “pasăre” a lor de la o școală la alta.
Prezența unei atitudini școlare lipsite de motivații adecvate, de manifestări de indisciplină față de școală și față de muncă în general, reflectate în rezultatele școlare slabe, abandon școlar se caracterizează în principal prin perturbarea dimensiunii afective, motivaționale, volitive și atitudinale ale personalității. Educatorii trebuie să se adapteze nu numai conținutului școlar, dar și realităților individuale, pentru a nu cădea în actul de educare a copiilor cu devieri comportamentale, în atitudini psihologizante, de etichetare a personalității acestora ca fiind needucabilă. De asemenea, trebuie să evite tratarea sociologizantă, de considerare a problemei de integrare școlară și socială, de apreciere a formării comportamentului moral al tinerilor prin capacitatea de exercițiu a normei, ignorând potențialitățile creative ale acestora.
5.Profesia.
Prin ea însăși, nu reprezintă decât o modalitate de a evita delincvența prin asigurarea unor venituri oneste. Cecetările întreprinse asupra cauzelor infracțiunilor comise cu violență relevă că majoritatea subiecților activi au un statut ocupațional precar, instabil, cei mai mulți dintre aceștia neavând nici o calificare profesională.
Educația morală, realizată conjunct de familie, școală, biserică, mass-media etc., opune o rezistență puternică proliferării criminalității în societate; când instrucția și educația nu împiedică criminalitatea, o modifică, dându-i o formă atenuată, mai rezonabilă și mai puțin destabilizatoare.
Prin asemenea consecințe modificatoare și transformatoare, spunem deci că educația, instrucția, religia, cultura etc. îngreunează apariția și menținerea acestui fenomen social– dăunător și îi imprimă forme specifice de menifestare. Aceasta cu atât mai mult cu cât influența civilizației asupra criminalității este în general asemănătoare cu aceea a instrucției. O teză unanim admisă de știința modernă este că civilizația contemporană produce mutații uimitoare în toate domeniile societății, mai puțin în diminuarea criminalității. Ea ne-a adus forme noi, cu cât mai sublimate, cu atât mai antiumane: terorismul religios, terorismul de stat, violența în numele drepturilor omului, comerțul cu arme, traficul de copii, pornografia etc.
Secțiunea a III – a
PARTICULARITǍȚILE FACTORILOR INTERNI ÎN CAZUL DELINCVENȚEI
JUVENILE
1. Considerații generale.
Conduitele delincvențiale, deși sunt diferite, corespund unor unități de comportament susceptibile de repetare(uneori stabile), individualizând astfel acțiunile criminogene.
În activitatea psiho- acțională a delincventului există unele trăsături și particularități individuale, diferențiale. Temperamentul, aptitudinile și caracterul (formațiuni psihice complexe și sintetice) s-au dezvoltat diferit de la individ la individ, însă prezintă o structură comportamentală afectivă și cognitivă relativ stabilă, devenind trăsături definitorii ale personalității delincvențiale. Particularitățile psihicului de cunoaștere a mediului delincvențial sunt diferențiate de la individ la individ și vor constitui fundamentul trăsăturilor psihice care individualizează delincventul sub influența mediului ambiant, a culturii și educației.
Pe fondul biologic ereditar, dezvoltarea deprinderilor delincvențiale nu se limitează la acele modificări ale comportamentului care sunt legate de interese individuale ci de modificarea condițiilor de viață, a formelor și felului activității sociale prestate precum și a rezultatelor acesteia(ca formă de răspuns la solicitările mediului social).
Reacțiile comportamentale dobândite sau învățate reprezintă particularități stabile și caracterizează în mod genetic structura psihică a individului, trăsăturile definitorii ale personalității. În structura psihică a fiecărui delincvent se regăsesc forme diferite de ierarhizare a însușirilor individuale, întărite prin rezultatele lor adaptate la procesul de integrare în diferite forme de acțiuni agresionale. Conceptele de stimuli, condiționare, probabilitate a reacției de răspuns exprimă integrarea unitară a variatelor tendințe psihice care conturează comportamentul agresional, personalitatea agresorului, sub influența mediului ambiant, a experienței individuale. Stabilirea caracteristicilor comportamentale(rezultat al cunoștințelor, deprinderilor, aptitudinilor, intereselor, motivațiilor acționale provenite din sfera socială), un anumit sistem de valori transmise delincventului de către societate(prin familie, grup social, instituții de culturalizare și instrucție) generează individualitatea delincvențială, integrate unui anumit statut, conturându-i un rol determinant.
Procesul de asimilare a normelor de conduită(rezultate din procesele de constituire și dezvoltare socială) se evidențiază prin comportamentul individual(proces psihic de acceptare și de însușire a experienței sociale, a celei individuale și a unui sistem general de valori), prin organizarea dinamică a proceselor cognitive precum și prin influența educațională permanentă a mediului ambiant, realizându-se trecerea de la individualitate spre personalitate. În acest mod se structurează și se stabilizează trebuințele delincvențiale, raportul dintre voință, afectivitate și impulsurile egoiste, se definitivează trăsăturile temperamentale(ca manifestări nediferențiate ale fondului biologic) și trăsăturile caracteriale(ca însușiri constante și profunde ale structurii psihice). Ambianța externă influențează ritmul procesului de adaptare delincvențială, putând să modifice direcția fenomenului agresional, etapele desfășurării acestuia, modul particular de adaptare și integrare a delincventului la grupul agresional, realizând statutul comportamental delincvențial.
Construirea unui model comportamental abstract al procesului criminogen (prin însușirea deprinderilor mediate de interese specifice criminogene și contactul permanent cu ambianța agresională) situează delincventul pe o anumită poziție în structura ierarhică a unui grup agresional, condiționându-i exercitarea unui anumit rol, a unei funcții în cadrul ambianței criminogene (dependente de sex, vârstă, profesie, aptitudini, gradul de cultură, de normele și obligațiile impuse) și îl integrează într-un sistem de valori negative. Un aport specific de formare a delincventului îl aduce mediul(familia și socialul) în sensul tolerării și acordării unei anumite semnificații morale a particularităților dinamico-energetice și a comportamentului delincvențial(cu variații individuale care pot fi neglijate), a naturii relațiilor pe care le stabilește individul. 2. Particularitățile individual – tipologice temperamentale.
Adaptarea delincventului minor la condițiile ambientale este elaborată de dinamica proceselor și însușirilor psihice individuale volitive, afective și de cunoaștere precum și de modelare a acestora, în funcție de particularitățile sistemului nervos. Interdependența proceselor nervoase(excitația și inhibiția), mobilitatea acestora determină echilibrul sistemului nervos(neechilibrat sau excitabil – dacă procesul excitației este mai puternic decât procesul inhibiției și echilibrat când cele două procese sunt egale, între aceste două forme existând o multitudine de variante intermediare).
Activitatea psihică individuală reprezintă reflectarea mediului delincvențial, raporturile dintre trebuințele individului și mediu, reglarea conduitei comportamentale, evidențiind conexiunea acestor elemente cu caracter social derivat sau primat. Particularitățile psihicului sunt determinate de activitatea de cunoaștere, comună tuturor indivizilor însă diferențiată în exprimarea sentimentelor, gândurilor, actelor și atitudinii sociale față de fenomenele sociale. Deși comportamentul individual este diferențiat, depinzând de condițiile sociale, în esență este relativ stabil ținând de legile generale ale activității psihice, de intensitatea acestora, încadrându-se în următoarele forme temperamentale: coleric, sanguin, flegmatic și melancolic.
Atitudinea psiho-afectivă a delincventului coleric– sanguin este exprimată de năzuințe, trebuințe și interese datorate voluntarismului, impulsivității, supraexcitării. Acțiunile, chiar dacă sunt reglate de un scop conștient, se vor desfășura sub forța impulsurilor, dereglând conduita, profilul volițional al delincventului.
Trecerea de la tendințele interne la acțiunea directă reprezintă o trăsătură a actului voluntar– specifică delincventului coleric, realizând profilul psihic al acestuia(intensificându-i sau slăbindu-i actul de voință). Acțiunea impulsivă care se reflectă în comportamentul colericului, nu evidențiază, în mod nemijlocit, motive sau stimulări conștiente privind mediul social, fiind motivată de prezența contradicțiilor interne ale ansamblului, de tendințe individuale. În toate actele delincventul coleric apreciază că i-au fost afectate interesele și trebuințele fiind nevoit să-și exprime atitudinea față de condițiile și relațiile cu mediul social, dar în sensul declanșării acțiunii indiferent de consecințe. În perioada de dominare a predispozițiilor agresionale, delincventul minor își manifestă tendințele contradictorii fapt care determină înclinațiile, pentru a se ajunge la comportamentul- etalon.
Exersarea însușirilor native, cu deplină consecvență, într-o anumită activitate, generează aptitudinile pentru acea activitate, însă delincventul coleric abandonează scopul principal și determinant al acțiunii în aceeași măsură în care a acceptat și practicarea acesteia. Concepția sa, în esență speculativă, despre mediul social și raporturile cu acesta formează profilul psihic al personalității modificând, sub aspect calitativ, actul voluntar(colericul fiind rezultatul propriei sale activități).
Individualismul colericului își pune amprenta și asupra modului conștient sau voluntar de realizare a actului, între pozitivitate sau negativitate, prin negarea realității și configurarea unei tendințe specifice care delimitează și poate restrânge voluntarismul.
În executarea actelor voluntare, acceptând conflictul, delincventul coleric este impulsiv și agitat. Activitatea obișnuită se realizează într-o “agitație motrică” permanentă iar trăirile emotive sunt intense și clar exprimate, cu abandonări ale scopurilor voluntare inițiale. Voința, ca formă specială de reglare a acțiunilor individuale determină o orientare spre dezechilibru, condiționează îndrăzneală pentru un motiv oarecare. Devenit conștient de un mobil criminogen își va regla conduita într-un mod dezordonat, mecanismul psihologic fundamental oferind concluzii contradictorii, însă necesare vindecării psihice și emoționale.
Reflectarea conștientă a agresivității se regăsește în capacitatea individului de a răspunde la anumite influențe adoptând reguli din experiența agresională în care se păstrează procese contradictorii. Comportamentul colericului se poate modifica în sensul dobândirii unor însușiri pozitive schimbând astfel procesele psihice(spre echilibru și stabilitate). ”Pentru temperamentul coleric sunt caracteristice: dispozițiile de supraexcitare spre <explozii>, efectuarea discontinuă a activității.” Acest mod de executare a oricărei acțiuni sociale își pune amprenta și asupra personalității delincventului în etapele devenirii psihice a acestuia, prin raportarea continuă la experiența proprie, la rolul reformativ al culturii și educației. Un asemenea aport de complementaritate caracterizează delincventul minor în toate actele agresionale exercitate, colericul renuntând la “frânele” care opresc impulsivitatea, comportamentul acestuia devenind mai neechilibrat(susținând că pornirile impulsive nu reprezintă reacții ale iraționalului, ci, dimpotrivă, acestea sunt rezultatul moralei individuale care trebuie să aibă satisfacția de a învinge obstacolele sociale).
Exacerbarea executării “actelor necugetate” duce la menținerea raportului de agresivitate, a unei etici a renunțării la pozitivitate, în mod flagrant, opusă concepției sociale de controlare a pornirilor impulsive. Reglarea actelor voliționale sau conștiente ale melancolic- flegmaticului se realizează printr-o atitudine afectivă interiorizată și tendința generală de a evita stările de tensiune și încordare psihică “scopul și mobilul acțiunii fiind urmărite în mod real, conștient”. Orice proces emoțional implică o anumită exersare a mobilității proceselor nervoase, delincventul melancolic sau flegmatic dovedind o rezistență deosebită la eforturi(fizice sau intelectuale), de durată. Sentimentele și emoțiile prezintă o anumită stabilitate, valoarea acestora fiind definită de caracterul relațiilor stabilite cu alți indivizi, cu realitatea obiectivă. Concentrarea asupra modalității de realizare a acțiunii- inacțiunii delincvențiale se exprimă prin mobilitatea proceselor nervoase: calm în acțiune și reflecție, perseverență în realizarea mobilului și scopului inițial prin adaptarea la diferitele interacțiuni sociale. Deși prin schimbarea împrejurărilor în care se desfășoară acțiunea-inacțiunea agresională se condiționează în mod obiectiv orientarea finalizării acesteia, totuși, în cazul delincventului flegamatic având deprinderile formate se va ajunge la controlarea voluntară a proceselor interne. Există astfel posibilitatea pentru acest tip comportamental de a menține capacitatea psiho-comportamentală prin conservarea legăturilor cu mediul ambiental și reactivarea stărilor acționale necesare în anumite momente. Aceste manifestări considerate a fi tipice melancolicului- flegmatic derivă din stări ale conștiinței individuale precum și ale capacității sistemului nervos(determinate de puterea de a alege, de a hotărî).
Modelarea situațiilor comportamentale are ca obiect înlăturarea timidității și izolării pentru a se ajunge la finalitate adaptivă în raport cu mediul social prin analiza, sinteza și generalizarea rezultatelor acțiunii, precum și a motivației acestora. Melancolic- flegmaticul se adaptează condițiilor externe realizând ideile, aspirațiile, idealurile printr-o activitate variată, reconsiderându-și în permanență finalitățile acționale. Interpretarea și înțelegerea semnificațiilor subiective ale comportamentului delincventului melancolic- flegmatic dezvăluie scopul și mobilul agresional, specificul acestora, precum și capacitatea de a elabora un mod nou de operare.
3. Particularitățile individual – tipologice de caracter.
Convingerile individuale se află în interacțiune cu mediul social astfel încât pot deveni rigide, inflexibile sau dependente de mediu, determinând reglarea activității și a conduitei individului delincvent. Unele trăsături psihice devin constante în modul de reflectare a realității în activitatea practică constituind, în ansamblu, caracterul individului. Legătura proceselor psihice în redarea însușirilor intelectuale, afective și volitive este esențială întrucât prin permanentizare devin trăsături de caracter dar și a particularităților activității nervoase superioare. Cunoscând trăsăturile de caracter ale delincventului minor se va putea prevedea comportamentul probabil în situații specifice, întrucât aceste trăsături exprimă o atitudine stabilă față de mediul ambiant.
Raportarea comportamentului individual, în mod constant, la realitatea obiectivă este influențată de tipul de sistem nervos, după cum individul aparține unui temperament și se manifestă prin adoptarea unei anumite atitudini privind realitatea. Prin caracter se exprimă esența morală și valoarea individului ca element al socialului, trăsăturile acestuia derivând din atitudinea individului față de exigențele mediului social precum și din voința individuală (independența în gândire și acțiune, perseverența, spiritul de aventură).
Reglarea conștientă și inconștientă a conduitei delincventului minor sub aspectul însușirilor intelectuale, afective și volitive constante definește concepția și atitudinea delincventului față de sine însuși și de societate. Acest conglomerat de orientări conține: năzuințe, dorințe, acte și acțiuni voluntare, calitățile voliționale individuale.Tendințele variate care se manifestă în acțiunea și gândirea delincventului(sentimentele, motivația, scopul conduitei) sunt rezultatul orientării personalității delincvențiale.
Conținutul și forma gândirii acțiunii delincventului pot fi pozitive și negative, fiind social condiționate de mediul ambiental precum și de tendința de intransigență sau de concesie față de reflectarea acestora în opinia socială. Adoptarea conștientă a unui scop și realizarea acestuia în mod personal relevă principialitatea(norme și reguli) în raporturile cu alți indivizi(grupismul, individualismul). Tendința spre sociabilitate (datorită identității de preocupări și interese agresionale) sau spre însingurare este generată de necesitatea de a înlătura frământările interne, de atitudinea față de alți indivizi, față de faptele acestora prin raportarea la faptele proprii.
Deși trăsăturile de caracter sunt influențate de educație, delincventul minor își supraevaluează actele, ignorând convingerile grupului, devenind trufaș, autoritar și lipsit de considerație față de ceilalți indivizi. Obișnuința de comportare independentă, prin exersarea actelor delincvențiale devine o însușire a caracterului agresional și contribuie la formarea unei personalități delincvențiale. În absența unei semnificații sociale a actului criminogen se va ajunge la împlinirea unei satisfacții prin realizarea mobilului infracțional, perseverența în acțiuni negativiste.
Tendința de imitație în urmărirea ideilor și actelor criminogene, sugestionabilitatea față de influența în formarea agresională determină deprinderile negativiste care devin forțe motrice în procesul criminogen, delincventul adoptând sensul negativ al conceptelor de fermitate, curaj și spirit de organizare. Concepția despre viață va deveni rezultatul sistemului unitar al trăsăturilor de caracter(complex de norme, principii și reguli criminogene), explicând concordanța dintre gândirea și fapta agresională. Caracterul delincventului minor se formează în tendința încălcării normei morale și legale, a ceea ce este interzis, a ceea ce are o semnificație negativă.
Dezvoltarea motivelor agresionale, ca însușiri stabile ale personalității (însușiri temperamentale și caracteriale) începe din momentul renunțării la conceptele morale, a participării la fapte negative și contradictorii consolidate pe principii ilicite, regăsindu-se în aptitudinile și activitățile individului. Realizarea unei personalități orientate spre trăsături agresionale se datorează conflictelor cu mediul social și devine relevantă, prin necorelarea dintre actele realizate, motivația subiectivă negativistă și rezultatul antisocial imediat.
Capitolul IV
DELINCVENȚA JUVENILǍ ÎN ROMÂNIA
Secțiunea I
DINAMICA DELINCVENȚEI JUVENILE ÎNAINTE ȘI DUPǍ ANUL 1989
1.Aspecte generale.
Spre deosebire de alte țări, inclusiv Statele Unite, delincvența juvenilă în România are o serie de trăsături distincte. Păstrând proporțiile necesare, determinate de necesitatea de a lua în considerare particularitățile naționale, tradițiile istorice și caracteristicile cu caracter demografic sau politico- economic, comparațiile între aceste țări și România par oarecum hazardate. Aceasta cu atât mai mult cu cât România s-a confruntat, în ultimii 50 de ani, cu o politică penală “specială”, derivată nu atât din imperative juridice propriu– zise, cât mai ales din rațiuni politice și ideologice. Acestea au influențat nu numai caracteristicile economice și politice ale “sistemului”, dar au oferit o configurație specifică politicilor în materie de justiție pentru tineri, influențate între altele și de politică demografică aberantă a fostului regim comunist. Pe de altă parte, inexistența unei separări a puterilor în stat și absența societății civile au fost elemente determinante pentru intervenția politicului în activitatea justiției, cu toate consecințele negative rezultând din această imixtiune.
Nu în ultimul rând, familia din România s-a confruntat cu numeroase dificultăți, generate de o stare economică precară, care au accentuat problemele abandonului și instituționalizării minorilor.
De aceea, amploarea fenomenului de delincvență juvenilă și numărul mare de copii ai străzii, în România postcomunistă, constituie o problemă socială de stringentă actualitate în raport cu care nici politica penală, nici politicile sociale nu au găsit încă soluții satisfăcătoare. Paralel, amplificarea fenomenului de inadaptare socială a minorilor și adolescenților, în România ultimului deceniu, constituie un aspect acut și problematic ale cărui efecte se resimt dramatic la nivelul întregii societăți. Impactul reformei economice asupra familiei românești a fost și este extrem de dur, determinând creșterea gradului de sărăcie, deteriorarea climatului educațional și afectiv, amplificarea violenței între partenerii de cuplu, maltratarea copiilor și chiar dezorganizarea grupului familial, ca atare.
În perioada regimului totalitar din România, delincvența juvenilă a constituit o problemă socială și un fenomen complex, rezultate din interacțiunea unor cauze sociale și individuale și a unor condiții favorizante, dar care au fost ignorate sau chiar negate uneori de către factorii cu funcții de răspundere în domeniul aplicării legislației sau al socializarii morale a tineretului. Deși, uneori, se recunoștea existența unor manifestări delincvente în rândul tinerilor, acestea erau minimalizate în raport cu situația delincvenței juvenile din alte țări(mai ales cele “capitaliste”), factorii de control social insistând asupra necesității sporirii “fermității și combativității față de influențele ideologiei burgheze, față de manifestările unor mentalități învechite, retrograde, cu influențe mistice.” Pentru acest motiv, politica de combatere și prevenire a delincvenței în rândurile tinerilor se axa, preponderent, pe intervenția factorului educativ și de conștiință, pe necesitatea respectării din “convingere” a normelor socialiste de muncă și viață, pe educarea tinerilor în “spirit revoluționar” etc.
Deși într-o serie de țări, multiplele aspecte(etiologice, predictive, recuperative) ale delincvenței juvenile au fost abordate atât în plan teoretic cât și practic de către sociologi, psihologi și criminologi, în România de atunci, asemenea studii și cercetări au fost destul de timide, cu unele excepții nefiind elaborate metodologii și modele explicative de investigare interdisciplinară a diferitelor forme de manifestări delincvente în rândul minorilor și tinerilor.
Mai mult, realizarea unor cercetări științifice valide privind etiologia delincvenței juvenile din perioada regimului totalitar a fost sensibil diminuată datorită existenței a două impedimente de natură ideologică, care țineau de natura regimului politic de atunci:
a) “secretizarea” absolută a datelor statistice privind evoluția delincvenței juvenile, în vederea negării apariției și manifestării ei “normale” și obiective în orice societate umană;
b) “manipularea” legislativă, în sensul schimbării naturii unor fapte penale comise de tineri, în vederea “mascării” dimensiunii reale de delincvență juvenilă.
Analizat în ansamblul său, fenomenul de delincvență juvenilă din România a cunoscut trei etape mai importante:
Perioada cuprinsă între 1950- 1954, în cursul căreia fenomenul începe să capete amploare și consistență, fiind potențiat, în mare parte, de criza economică și de condițiile specifice existente în România postbelică.
Perioada cuprinsă între 1983- 1986, etapă în cursul căreia fenomenul s-a triplat față de perioada anterioară, mulți minori delincvenți reprezentând copiii nedoriți, bolnavi, abandonați rezultați din măsurile coercitive din 1966 cu privire la interzicerea avortului și diminuarea drastică a motivelor de divorț familial. Astfel, în 1985 s-a înregistrat un număr record de minori delincvenți identificați de autorități– 8600.
Perioada de după 1989 și până în prezent când, din punct de vedere cantitativ, dar și “calitativ”, a crescut gradul de periculozitate a unor delicte comise prin violență de tineri și a scăzut sensibil vârsta de la care un minor devine delincvent. Pe de altă parte, modelele criminale oferite tinerilor au devenit tot mai răspândite și mai vizibile, iar oportunitățile de asociere cu delincvenți adulți sunt tot mai mari.
Analiza evoluției delincvenței juvenile, în funcție de numărul minorilor și tinerilor sancționați definitiv de instanțele de judecată, este dificil de realizat, mai ales că legislația penală a cunoscut o serie de schimbări sub raportul incriminării sau dezincriminării unor fapte penale comise de minori și tineri(de pildă, până în 1969, vârsta majorității penale era de 12 ani, iar dupa 1969 a fost ridicată la 14 ani), iar o parte din datele statistice nu oferă garanția că sunt într-adevar reale și corecte.
Dacă avem în vedere numai perioada 1980-1989, pentru a o putea compara cu cea dintre 1990- 1999, constatăm că au fost sancționați anual de către instanțe circa 3800 de minori delincvenți. În perioada analizată, ponderea minorilor sancționați în ansamblul delincvenței juvenile a oscilat între 5,5– 6,6%(în 1989), pentru ca între 1989- 1999 această pondere să crească până la 10- 11%.
Ca o trăsătură generală, majoritatea tinerilor sancționați în această perioadă prezentau serioase deficiențe de socializare familială și școlară, concretizate, inițial, prin fuga de acasă și de la școală, furt, vagabondaj, agresiuni fizice și consum de alcool, intrarea în anturaje și grupuri nefaste, care ulterior au permis structurarea unor comportamente grave și reiterative.
De altfel, cercetările sociologice și criminologice din acea perioadă, cu toate interdicțiile impuse de ideologia regimului totalitar, au relevat faptul că, în apariția diferitelor manifestări delincvente juvenile, un rol important revine deficiențelor educative din mediul familial, școlar și social, dar și condiționărilor obiective și subiective, generale și sociale dintre diverși factori interni(care țin de personalitatea tânărului) și externi(de natură economică, socială, culturală etc.), care concură la configurarea “carierei” delincvente a unor adolescenți și tineri. Asemenea factori cu implicație “criminogenă” mai puternică erau reprezentați de:
– socializarea discordantă sau chiar “negativă” realizată în anumite familii din care au provenit minorii delincvenți, caracterizată de conflicte grave și repetate între părinți și între părinți și copii, lipsa de afectivitate și comunicare, abandon familial și consum frecvent de alcool etc.;
– eșecul și abandonul școlar al unor minori, ca și atitudinea lor indiferentă față de școală, concretizată în performanțe școlare modeste, de unde și “marginalizarea” lor de către profesori și educatori, ceea ce a favorizat propensiunea lor spre devianță și delincvență;
– influența sau “inducția” negativă a grupului stradal sau de prieteni la care au participat unii dintre minorii delincvenți, grupuri care, prin limbaj, comportament și diverse activități, au reprezentat “surse” potențiale de devianță juvenilă.
Chiar dacă concluziile rezultate din analiza datelor statistice sau din cercetările efectuate în perioada totalitară nu au fost valorificate prin politici sociale și de asistență socială a minorilor delincvenți de către instituțiile de control social, ele pot servi ca suport comparativ, dar și etiologic, pentru analiza evoluției delincvenței juvenile din România în perioada actului de tranziție.
Delincvența juvenilă nu este un fenomen nou apărut în societatea românească de după 1989, el existând și în perioada regimului totalitar, ceea ce impune identificarea diverselor forme de continuitate, dar și de discontinuitate care îl caracterizează. Elementele de continuitate vizează menținerea unor disfuncții, preluate din vechiul sistem, manifestate la nivelul principalelor “instanțe” de socializare și integrare morală a tinerilor și adolescenților, precum și al unor factori de “risc” care potențează și în prezent manifestări de delincvență juvenilă. În schimb, elementele de discontinuitate se referă la faptul că tineretul nu mai reprezintă o categorie demografică omogenă sau nediferențiată, ca în trecut, existând o serie de particularități de vârstă, status social, sistem valoric și normativ între diferiții tineri, ca și apariția unor stiluri și moduri de viață și a unor “subculturi” juvenile cu tendințe de contestare a lumii adulților.
Tranziția și reforma de după 1989 pare să fi adâncit “criza de identitate” a tinerei generații, manifestată prin creșterea atitudinii critice a acesteia față de instituțiile publice și prin “revolta” justificată contra unor “pattern”-uri educative și integratoare revolute. Toate acestea au generat noi modalități de percepție a realităților sociale de către tineri, generând o reașezare și reajustare a sistemului lor de valori, norme, motivații și atitudini morale și civice.
Creșterea sensibilă a ratei delincvenței juvenile după 1989 a făcut ca, în prezent, cercetătorii, specialiștii și factorii de control social să-și pună întrebări, să construiască ipoteze și puncte de vedere, încercând să interpreteze etiologic și predictiv sursele de date și informații rezultate din statisticile penale sau din cercetările de teren, în vederea găsirii unor soluții viabile de stopare și diminuare a actelor penale comise de anumiți minori și tineri.
Majoritatea datelor și informațiilor privind fenomenul delincvenței juvenile provin din statisticile oficiale ale organelor de poliție, procuratură și justiție, informații care reprezintă însă doar suportul descriptiv, nu și explicativ al evoluției fenomenului. Mai mult, statisticile penale nu pot furniza indicatori absolut valizi, capabili să surprindă amploarea, dimensiunile și intensitatea fenomenului de delincventă juvenilă, datorită modalităților diferite privind descoperirea, instrumentarea și sancționarea diverselor infracțiuni comise de minori și tineri.
Totuși, indiferent de aceste discrepanțe statistice, datele existente relevă că, în perioada 1990- 2000 delincvența juvenilă a cunoscut o creștere accentuată și semnificativă în România, atât ca amploare și gravitate, cât și ca pondere în ansamblul criminalității comise și judecate.
2. Delincvența identificată.
Deși, în opinia noastră, delincvența identificată de către organele de poliție constituie un indicator mai puțin fidel decât celelalte două dimensiuni ale fenomenului(delincvența judecată și, mai ales cea sancționată), ea permite, totuși, constatarea unor tendințe reprezentative pentru evoluția delincvenței juvenile în România ultimilor ani. Conform datelor oficiale ale Ministerului de Interne, inclusiv cele ale Inspectoratului General al Poliției, în întreaga perioadă 1989- 2000 au fost identificați(ca medie anuală) aproximativ 17600 minori care au comis delicte sau infracțiuni.
În privința evoluției pe ani, aceasta a înregistrat o curbă ascendentă de la an la an, iar în perioada 1989- 1991, delincvența identificată a înregistrat o creștere de peste 4 ori, iar din 1995, de peste 5 ori. Astfel, exceptând anul 1992, identificarea minorilor delincvenți a înregistrat o tendință permanentă de creștere anuală, după care, începând din 1998, a început să scadă. În ceea ce privește vârsta minorilor delincvenți identificați, datele arată că, în perioada 1993- 1996, minorii cu vârsta sub 14 ani reprezentau între 12- 16% din numărul total, pentru ca în 1997 și 1998 să reprezinte peste 19%, respectiv 25% din totalul celor identificați de poliție. Anul 1999 consemnează însă cea mai scăzută proporție a acestei categorii de minori, care a ajuns să reprezinte doar o proporție de 4,5% din total.
Mai constantă pare proporția delincvenților plasați în intervalul de vârstă 14- 18 ani, care, anual, reprezintă aproximativ 85- 88% din totalul celor identificați, anii 1998 și 1999 constituind relative excepții, în condițiile în care această categorie de vârstă a reprezentat circa 75%, respectiv 95,5% din ansamblul celor identificați de organelle de poliție.
Dar așa cum am menționat deja, datele oficiale consemnate în statisticile poliției trebuie tratate cu precauție, motiv pentru care ele trebuie puse în (co)relație cu celelalte surse de informare.
3. Delincvența judecată.
Evoluția delincvenței judecate pe o perioadă mai îndelungată de timp (30 ani), incluzând intervalul 1970- 2000, permite constatarea unor tendințe, care sunt mai reprezentative decât cele consemnate în statisticile oficiale cu privire la delincvența identificată.
Astfel, începând cu anul 1970 și până în 1988, deci într-o perioadă de 19 ani din perioada regimului comunist, au fost inculpate pentru diferite delicte o medie de circa 4500 de minori trimiși în fiecare an în judecată. Totuși, perioada dinainte de 1989 se caracterizează prin tendințe anuale neuniforme (scăderi sau creșteri bruște de la un an la altul), care nu se datorează, credem, evoluției ca atare a fenomenului de delincvență juvenilă, cât, mai ales, intervenției unor factori extrinseci, printre care exigențele ideologice ale timpului, care solicitau imperios “cosmetizarea” fenomenului.
În ce privește perioada 1989- 2000, aceasta a înregistrat o serie de schimbări, vizibile, între altele, și în evoluția cantitativă a fenomenului. Dacă la sfârșitul anului 1989, au fost inculpați doar 3810 minori, iar în anul următor doar 4554 de minori, ulterior, creșterile au devenit semnificative, ajungându-se ca în perioada 1995- 1997 să fie trimiși anual în judecată între 12000 și 13000 de minori. Începând cu 1998, s-a înregistrat o tendință de scădere a numărului de minori inculpați, iar, pe de altă parte, s-a înregistrat o creștere a numărului de sentințe definitive date minorilor, care, în 1993- 1998, s-au dublat față de cele date în perioada anterioară.
4. Delincvența sancționată.
Analiza unei perioade mai îndelungate de timp permite o evaluare mai adecvată a tendințelor de evoluție a fenomenului de delincvență juvenilă, mai ales dacă avem în vedere delincvența sancționată, care reflectă cel mai fidel acest fenomen. Astfel, înregistrările oficiale ale delincvenței sancționate, pentru o perioadă de 15 ani, indică o sporire atât a intensității fenomenului, cât și a severității judecătorilor. Față de anul 1980 luat ca bază, numărul de minori sancționați cu sentințe definitive a crescut de peste 5 ori.
Creșterile cele mai accentuate au avut loc începând cu anul 1993, din momentul în care instanțele de judecată au început să fie mai puțin tolerante, acordând minorilor delincvenți un regim sancționator mai sever.
În ceea ce privește evoluția anuală a delincvenților condamnați definitiv, aceasta a înregistrat, înainte de 1989, o tendință de descreștere de la an la an, care poate fi atribuită, între altele, și modului de raportare a delincvenței sancționate, care, din motive ideologice, ascundea,în mare parte, tendințele reale.
Începând cu 1991, odată cu ameliorarea sistemului oficial de înregistrare și reflectarea tendințelor reale ale fenomenului, a devenit vizibilă o preocupare mai intensă a organelor de justiție de a ține fenomenul de delincvență juvenilă sub control și de a acorda delincvenților minori un tratament mai sever. Evidențe mai accentuate ale acestei tendințe s-au manifestat, mai ales, în perioada 1991- 1994. Ulterior, evoluția anuală a delincvenților minori condamnați definitiv a înregistrat tendințe mai mici de creștere, ca o consecință probabilă, între altele, și a unei intervenții mai eficace a poliției în activitatea de prevenire.
În pofida tratamentului mai sever acordat delincvenților minori, statisticile oficiale semnalează o creștere mai puternică a numărului acelora care comit în mod repetat fapte de natură penală, creștere vizibilă, mai ales începând din anul 1994. Astfel, odată cu acest an, numărul de delincvenți minori care au comis, mai mult de un delict, în diverse perioade ale vieții lor, s-a triplat sau a devenit de patru ori mai mare decât în anul 1989. De la o pondere de circa 4% din totalul celor condamnați definitiv în anul 1989, s-a ajuns la o pondere de 17,5% în anul 2000. Deși în cazul acestor minori nu se poate vorbi de “recidivă” în sensul atribuit faptelor penale comise de infractorii adulți, tendința de a comite mai multe delicte este semnificativă, semnalând faptul că măsurile de prevenire nu au dat rezultate. Din totalul delincvenților minori sancționați, o proporție ridicată o dețin elevii, de la 61,3% în anul 1989, la 76,5% în anul 2000. Începând din anul 1991, când a fost înregistrat cel mai mare număr de minori delincvenți recrutați din rândul elevilor, această tendință a devenit o constantă.
Secțiunea a II-a
CAUZALITATEA DELINCVENȚEI JUVENILE ÎN ROMÂNIA
1. Cauze generale.
Toate aceste tendințe demonstrează că, dincolo de influențele trecutului, un rol important îl exercită factorii care acționează în perioada de tranziție. După 1990, societatea românească a fost supusă unor profunde transformări structurale care au schimbat din temelii viața politică, economică și socială din România. Dincolo de efectul lor benefic pentru restructurarea sistemului, aceste transformări au determinat generalizarea unei profunde stări de anomie, constând în numeroase dereglări în plan economic, instabilitate politică, incoerență legislativă, incapacitatea de stabilire a unei ierarhii a priorităților politicilor sociale. Tranziția de la o societate totalitară caracterizată de presiuni normative excesive la o societate liberă, bazată pe noi norme și valori, a determinat instalarea unei stări de dezorientare normativă, a unei veritabile crize în cadrul căreia aproape nimic nu mai poate fi prevăzut, în care este posibil orice și unde conduitele indivizilor se extind, fără măsură în direcții nepredictibile. Anomia a potențat acțiunea factorilor macrostructurali determinanți pentru amplificarea fenomenelor de sărăcie, inadaptare socială, marginalitate, devianță, criminalitate și delincvență juvenilă din România.
Delincvența juvenilă reprezintă un fenomen social complex, multidimensional și multicauzal, care generează o serie de consecințe negative nu numai pentru societatea românească, cât și pentru viitoarea evoluție socială și profesională a tinerilor implicați în acest fenomen. Problema delincvenței juvenile dobândește o semnificație aparte pentru societatea românească, cu atât mai mult cu cât starea de dereglare normativă, economică și culturală care caracterizează actuala perioadă de tranziție este resimțită de mai mulți tineri ca un “conflict” între aspirațiile lor individuale și mijloacele premise pentru a le realiza.
În consecință, se poate afirma că nivelul delincvenței juvenile din România reflectă, în mare măsură, interesul și capacitatea societății de a soluționa dificultățile resimțite de tineri, precum și intensitatea și eficiența măsurilor de prevenire și control social desfășurate de instituțiile specializate ale statului. Ca o trăsătură generală, majoritatea minorilor inculpați și sancționați în perioada analizată prezentau serioase deficiențe de socializare familială și socială, concretizate prin fuga de acasă, abandon școlar, consum de alcool și droguri, anturaje nefaste, care au constituit factori negativi importanți în structurarea comportamentului lor delincvent.
Deși acești factori au condus la conturarea tipului de minor, la început deviant, iar ulterior infractor, ei trebuie asociați cu anumite disfuncții intervenite în activitatea de educare și învățare morală a principalelor “instanțe” de socializare și control social din perioada adolescenței și, în primul rând, în cea a familiei, școlii, grupului profesional sau de prieteni, comunității locale etc.
Întrucât în ultimii 5 ani analizați doar 10,6% dintre minorii judecați definitiv erau “produsul” unor familii dezorganizate legal, rezultă că dezorganizarea familială nu este, “ipso facto”, un factor determinant al comportamentului delincvent juvenil, ci deficiențele și disfuncțiile educative ale familiei au o importanță mult mai mare în apariția unor manifestări deviante și infracționale la vârsta adolescenței. ”Disoluția” grupului familial, deterioararea climatului afectiv și emoțional din familie, lipsa de comunicare socială în familie, deficiențele stilului educativ parental în familie, lipsa de control a minorului de către părinți reprezintă, la rândul lor, factori care influențează negativ conduita minorului, determinându-l ca, în anumite condiții favorizante, să comită și să reitereze acte cu caracter deviant și infracțional.
2. Cauze specifice.
Toate aceste disfuncții educative ale familiei reprezintă, însă, condiția necesară, dar nu și suficientă în structurarea comportamentului infracțional juvenil, ele trebuind a fi corelate și cu alte variabile socio- umane și culturale, care țin de nivelul de instrucție și cultură al familiei, nivelul veniturilor acesteia, modul și stilul de viață practicat de familie. Din acest punct de vedere, datele și informațiile rezultate din diverse cercetări socio- juridice atestă că, în perioada de tranziție, există numeroase familii caracterizate de un nivel scăzut de instrucție, cultură și pregătire profesională, care antrenează un nivel scăzut de venituri medii care revin pentru o familie, existând chiar numeroase familii lipsite de orice sursă de venituri și care trăiesc cu mult sub pragul sărăciei. Insuficiența veniturilor, ca și dificultățile materiale și financiare prezente în multe familii, reprezintă condiții negative care afectează buna funcționalitate a grupului familial, generând tensiuni, conflicte și chiar violență familială.
Aceste dificultăți sunt mai puternic resimțite în cazul familiilor cu mai mulți copii minori, în care părinții nu reușesc să asigure cele necesare traiului zilnic, motiv pentru care, în prezent, mulți minori fură pentru a-și putea procura hrana și îmbrăcămintea de care au nevoie sau fug în stradă să cerșească, devenind “copii ai străzii” care se droghează.
Alături de deficiențele socializării familiale, “cariera” infracțională a multor minori inculpați și judecați în această perioadă a fost influențată de eșecul și abandonul școlar, ca și inadaptarea acestora la exigențele și rigorile școlii. Mulți dintre minorii infractori, deși au absolvit un număr de clase, sunt analfabeți “funcțional”, cu rezultate extrem de slabe și care abia știu să scrie și să citească, manifestând o atitudine indiferentă și chiar ostilă față de procesul de instrucție și educație din școală.
Considerați de colegi și profesori ca fiind copii “problemă”, care au tulburări de comportament, mulți dintre minorii infractori au manifestat reacții de respingere a școlii, preferând să fugă de la școală, să repete clasele școlare, iar, în final, să abandoneze școala, căutând “compania” altora cu aceleași rezultate și comportamente. Constituirea unor astfel de “companii” și anturaje negative, formate de multe ori spontan și ocazional, reprezintă un factor favorizant pentru declanșarea unor acțiuni antisociale comise în grup de către minori. Apariția și proliferarea unor asemenea grupuri de “socializare” sau de “inducție” negativă se răsfrânge negativ asupra multor tineri cu deficiențe de socializare familială și școlară, dar și asupra unor minori aparent socializați, care provin din familii cu status cultural și ocupațional mediu și care manifestă un comportament corect în familie și școală, dar care au fost atrași ocazional în asemenea anturaje nefaste, comițând în grup o serie de acte antisociale.
Secțiunea a III-a
TIPOLOGIA COMPORTAMENTELOR DELINCVENTE JUVENILE
Specific perioadei de tranziție este faptul că, în principal, “sursele” care alimentează sau favorizează fenomenul de delincvență juvenilă sunt reprezentate de :
a)- minorii aparținând așa-numitului fenomen “copiii străzii”, percepuți ca o categorie distinctă și cu un status social inferior, aflați la marginea societății și în proximitatea devianței și delincvenței juvenile, în care se includ copiii fugiți sau alungați din familie, copiii maltratați sau abuzați fizic sau sexual de adulți, copiii care efectuează în stradă diverse munci sau sunt trimiși de părinți să cerșească etc;
b)- copiii și minorii instituționalizați, defavorizați din punct de vedere afectiv și familial, care sunt lipsiți de un climat social și economic protector, devenind victime posibile ale anturajelor nefaste care-i împing spre infracționalitate;
c)- copiii și minorii cu eșec sau abandon școlar sau profesional, lipsiți de mijloace materiale și financiare sau care nu au posibilitatea să obțină venituri prin muncă, “adoptând” sau “învățând” și, în final, preferând calea devianței și infracțiunii, prin practicarea unor “ocupații” aflate în zona devianței sancționate penal(furturi, agresiuni, prostituție, consum de alcool și droguri).
Având în vedere vârsta și persoana tinerilor delincvenți, tipul de delict comis, mediul social în care au fost crescuți și socializați și posibilitățile reale de recuperare și reinserție socială, pe baza analizelor statistice și etiologice se poate realiza și o tipologie a diverselor comportamente delincvente juvenile:
minori cu comportamente delincvente ocazionale, accidentale și nestructurate, care comit delicte cu un grad redus de periculozitate socială.
De regulă, această categorie provine din familii legal constituite,dar în care există deficiențe de socializare, motiv pentru care minorii fug de acasă și de la școală, intrând sub influența unor anturaje nefaste, în compania cărora încep să comită acte deviante și delincvente. Pentru mulți dintre acești minori, comportamentul lor deviant nu reprezintă altceva decât forma de manifestare a “crizei” de originalitate adolescentină, ei participând la comiterea de delicte în mod întâmplător sau “ocazional”, din “teribilism” sau “spirit” de solidaritate de grup cu alți minori.
Pentru o mare parte dintre acești minori există șanse reale de resocializare și recuperare în mediul deschis, prin adoptarea unor sancțiuni educative sau neprivative de libertate, evitându-se astfel pericolele “etichetării” sau “stigmatizării” lor de către comunitate, dar și cele ale “învățării negative” a tehnicilor delincvente în cazul resocializării în instituțiile de profil.
minorii cu comportamente delincvente structurate, care comit delicte cu un grad ridicat de periculozitate socială, care provin, de regulă, din familii disociate structural și funcțional și cu o situație economică precară, având, totodată, performanțe scăzute școlare și profesionale.
Evoluția “carierei” lor delincvente relevă comiterea, încă de la o vârstă fragedă, a unor acte predelincvente(furturi de acasă sau de la vecini, colegi de clasă, fumat, consum de alcool etc.), pentru ca, ulterior, să treacă la realizarea unor fapte penale mult mai grave(tâlhărie, furt, viol, agresiuni fizice). Pentru unii dintre ei, identificarea în “timp util” a propensiunii spre devianță și adoptarea unor sancțiuni graduale și proporționale în raport cu gravitatea delictului, reprezintă oportunități viabile de resocializare și reinserție socială normală în societate, în caz contrar existând riscul ca ei să devină “clienții” obișnuiți ai centrelor de internare sau penitenciarelor pentru minori.
minori cu comportamente delincvente recurente și reiterative, care comit fapte penale cu o deosebită periculozitate socială, concretizate în delicte de omor, vătămări corporale, violuri și tâlhării, consum și trafic de stupefiante.
De regulă, acești minori provin din acele medii de “socializare negativă”, medii “marginale” sau chiar “patogene”, unde sunt socializați și “învățați” într-un spirit contestatar, agresiv și violent și unde “dobândesc”, încă de timpuriu, atitudini, tehnici și “opțiuni” delincvente și criminale. De multe ori, autorii unor asemenea delicte sunt organizați în adevărate bande și grupuri antisociale, specializate în comiterea unor delicte spectaculoase, atât ca ingeniozitate și mod de realizare, cât și ca procedee de organizare și valorificare a “produselor” delictuale.
Pentru mulți dintre acești minori, deși a fost adoptată o întreagă gamă de măsuri educative și pedepse, șansele de resocializare și recuperare socială sunt foarte reduse, astfel încât ei formează “armata de rezervă” a viitorilor delincvenți adulți.
Secțiunea a IV-a
REGLEMENTǍRI LEGALE ACTUALE CU PRIVIRE LA MINORII DELINCVENȚI
DIN ROMÂNIA
1. Considerații generale.
Tendințele de creștere a fenomenului de delincvență juvenilă sunt extrem de pronunțate în România. Astfel, în perioada 1990- 1998, numărul delincvenților minori identificați de organele de poliție a crescut de aproape 7 ori față de perioada de dinainte de 1989. Dincolo de cauzalitatea delincvenței juvenile și de intensitatea ei, accentuate de o serie de factori și condiții specifice perioadei de tranziție(diminuarea controlului familial și comunitar, creșterea numărului de familii problemă și copii abandonați etc.), evoluția ei a fost influențată, într-o oarecare măsură, și de “eșecul” sistemului de sancțiuni penale și de protecție a minorilor aflați în dificultate, existent, în România, până în 1990.
După 1989, ca urmare a schimbărilor în regimul politic și a modificărilor aduse legislației, pentru a fi pusă în concordanță cu cea europeană, în România au fost elaborate noi dispoziții legale cu privire la minorat, care țin seama, cu precădere, atât de protejarea intereselor minorilor, cât și de protejarea stării de securitate a comunității. Chiar dacă aceste dispoziții nu au încă consistența unei legislații penale special concepută pentru tineri, ele aduc o serie de modificări vechilor reglementări existente în Codul Penal din perioada comunistă. Cele mai importante modificări vizează:
2. Limitele răspunderii penale a minorilor.
Astfel minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund penal, iar cei care au împlinit 16 ani răspund penal. Minorii care au vârsta cuprinsă între 14- 16 ani răspund penal numai dacă se dovedește că au comis faptele care li se impută cu discernământ.
3. Consecințele răspunderii penale.
În cazul minorilor care răspund penal, legea prevede aplicarea fie a unei măsuri educative, fie a unei pedepse. Sancțiunea aplicată ține seama de gradul de pericol al faptei comise, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală și morală a minorului, de conduitele sale, de condițiile în care a fost crescut și în care a trăit și de orice alt element capabil să caracterizeze persoana minorului. Pedeapsa, ca atare, se aplică numai dacă se consideră, de către organele îndreptățite, că aplicarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.
4. Măsurile educative care pot fi aplicate.
Acestea sunt: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare și internarea într-un institut medical- educativ.
Mustrarea constă în dojenirea minorului și evidențierea pericolului social al faptei săvârșite,în sfătuirea minorului să se poarte în așa fel încât să dea dovadă de îndreptare, atrăgându-i-se atenția că dacă va recidiva în comiterea faptelor imputate, se va lua, împotriva lui, o măsură mai severă, eventual i se va aplica o pedeapsă.
Libertatea supravegheată este o măsură care vizează lăsarea minorului în libertate pe timp de un an, sub supraveghere deosebită. Aceasta poate fi încredințată, după caz, părinților minorului, adoptatorului sau tutorelui său. Dacă aceștia nu pot asigura supravegherea în condiții satisfăcătoare, instanța poate dispune încredințarea minorului, pe același interval de un an, unei persoane de încredere, de preferință unei rude mai apropiate, la cererea acesteia, ori unei instituții legal însărcinate cu supravegherea minorilor. Instanța pune în vedere celui căruia i-a încredințat minorul că are datoria de a veghea la îndreptarea lui și are obligația de a înștiința instanța de îndată ce minorul se sustrage supravegherii ori comite o faptă prevăzută de legea penală. Odată cu aplicarea acestei măsuri, instanța impune minorului o serie de obligații sau interdicții, printre care să nu frecventeze anumite locuri stabilite, să nu intre în legătură cu anumite persoane sau să presteze o activitate neremunerată într-o instituție de interes public, stabilită de instanță, cu o durată între 50 și 200 ore, de maximum 3 ore pe zi, după programul de școală, în zilele nelucrătoare și în vacanță. În caz că minorul nu răspunde adecvat acestor măsuri, în cadrul termenului de un an, instanța poate revoca libertatea supravegheată, pentru a lua măsuri mai severe.
Internarea într-un centru de reeducare, măsură care se ia în scopul reeducării minorului, căruia i se asigură posibilitatea de a dobândi învățătura necesară și o pregătire profesională potrivit aptitudinilor sale. Pe de altă parte, o asemenea măsură este aplicată minorilor în privința cărora celelalte măsuri s-au dovedit insuficiente.
Internarea într-un institut medical- educativ este o măsură menită să asigure anumitor categorii de minori, care se caracterizează printr-o stare fizică și psihică deficitară, un tratament medical și un regim special de educație.
Aceste ultime două măsuri se iau pe un timp nedeterminat, dar nu pot dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. În același timp, măsura internării într-un institut medical- educativ trebuie să fie ridicată de îndată ce a dispărut cauza ce a impus aplicarea ei. Dispunând ridicarea acestei măsuri, instanța poate lua, dacă este cazul, decizia de internare a minorului într-un centru de reeducare.
5. Liberarea minorului înainte de a fi major.
Dacă a trecut cel puțin un an de la data internării în centrul de reeducare și minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare și de sârguință la învățătură și însușirea pregătirii profesionale, se poate dispune liberarea acestuia înainte de a deveni major.
6. Revocarea liberării sau internării minorului.
Dacă în perioada liberării acordate conform cu reglementarea precedentă, minorul are o purtare necorespunzătoare, se poate dispune revocarea liberării. Pe de altă parte, dacă în perioada internării într-un centru de reeducare sau într-un institut medical- educativ, ori a liberării înainte de a deveni major, minorul săvârșește din nou o infracțiune pentru care se apreciază că este cazul să i se aplice pedeapsa închisorii, instanța revocă internarea. În cazul în care nu este necesară o pedeapsă, se menține măsura internării și se revocă liberarea.
7. Pedepsele pentru minori
Acestea sunt închisoarea și amenda prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită.Totuși, limitele pedepselor se reduc la jumătate, iar în urma reducerii, minimul pedepsei nu trebuie să depășească 5 ani. Dacă legea prevede pentru fapta comisă pedeapsa detenției pe viață, se aplică minorului închisoarea de la 5 la 20 de ani. De menționat că diferitele condamnări pronunțate pentru fapte săvârșite în timpul minoratului nu atrag după sine incapacități sau decăderi.
8. Suspendarea condiționată a executării pedepsei.
În caz de suspendare condiționată a executării pedepsei aplicate minorului, termenul de încercare este compus din durata pedepsei cu închisoarea, la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, fixat de instanță. Dacă pedeapsa aplicată este amenda, termenul de încercare este de 6 luni.
9. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control. Odată cu suspendarea executării pedepsei cu închisoarea aplicată minorului, în condițiile reglementării precedente, instanța poate dispune, pe durata termenului de încercare, dar până la împlinirea vârstei de 18 ani, încredințarea supravegherii minorului unei persoane sau instituții menționate în dispozițiile referitoare la libertatea supravegheată, iar după împlinirea vârstei de 18 ani, respectarea de către tânăr a măsurilor de supraveghere sau a obligațiilor prevăzute în cazul adulților.
Toate aceste reglementări sunt menite, în opinia legiuitorului, să asigure o îmbinare între măsurile de reeducare și cele de pedepsire ale minorilor delincvenți din România. Dar la fel ca și în alte legislații ale unor țări europene, distincția dintre protecția minorului și sancționarea lui nu este suficient de clară, pentru că în numeroase cazuri, sunt sancționați minori care au ajuns delincvenți datorită propriilor educatori(părinții).
Decăderea din drepturi a părinților care oferă modele de socializare negative propriilor copii este un proces greoi, presărat cu o serie de obstacole birocratice și care nu poate fi instrumentat ușor de către justiție.
Deși există măsuri legale pentru a da posibilitate copiilor să fie scoși de sub autoritatea părinților, acestea sunt extrem de greu de pus în aplicare.
Conform art.109 Codul familiei, în condițiile în care “sănătatea sau dezvoltarea psihică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părintești, prin purtare abuzivă sau neglijență gravă în îndeplinirea datoriilor de părinte, ori dacă educarea, învățătura sau pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit de devotament față de copil, instanța judecătorească, la cererea autorității tutelare, va putea pronunța decăderea părintelui din drepturile părintești”. În realitate, dată fiind competența limitată a autorității tutelare și rezervele firești de a interveni în viața de familie, există foarte puține cazuri de sancționare a părinților, de decădere din drepturile pe care le au. În același timp, intervențiile asistenței sociale sunt limitate din aceleași motive.
Din nefericire, înăsprirea sancțiunilor privative de libertate față de infractorii minori nu pare să conducă la scăderea ponderii infracțiunilor comise de ei în ansamblul fenomenului de criminalitate, întrucât atât centrele de reeducare, cât și penitenciarele continuă să reprezinte medii propice pentru apariția unor conduite imitative în rândul tinerilor, majoritatea recidiviștilor provenind din aceste centre de reeducare și penitenciare. Totodată, măsurile privative de libertate adoptate față de minorii care au comis infracțiuni, în afara faptului că nu s-au dovedit pe deplin eficace, nu au darul de a înlătura sentimentul neputinței și indiferenței manifestat în rândul factorilor cu rol de prevenire și control și chiar al opiniei publice, resemnate față de ideea imposibilității combaterii și contracarării eficiente a criminalității juvenile. Pentru acest motiv, este necesară o schimbare importantă în politicile penale și sociale de prevenire și tratament a criminalității juvenile în societatea românească, prin diversificarea formelor și modalităților de prevenție, intervenție și postvenție desfășurate de instituțiile cu rol de socializare, adaptare și control social al tinerilor, care vor trebui să includă prioritar:
înființarea și funcționarea unor instanțe speciale pentru cauzele cu minori infractori și, în general, organizarea unei justiții pentru delincvenții minori în conformitate cu standardele justiției pentru minori existente în alte țări europene și americane;
diversificarea actualului sistem de măsuri juridice aplicat minorilor infractori, prin creșterea ponderii sancțiunilor privative de libertate și diminuarea corespunzătoare a celor bazate pe arest și privare de libertate, în funcție de natura și gravitatea infracțiunilor, modul de realizare, antecedentele minorului și personalitatea acestuia;
funcționarea și extinderea sistemului de probațiune în cazul justiției pentru minori, după modelul existent în alte legislații penale;
creșterea rolului comunității în procesul de susținere și reinserție socială a minorilor infractori, în scopul de a-I proteja de contactul cu legea penală și de a beneficia de un tratament eficient, echitabil și uman;
derularea unor programe de asistare socială și juridică a minorilor în perioada adolescenței, când sunt mai expuși la un comportament deviant, datorită gradului ridicat de “vulnerabilitate” criminogenă specific acestei perioade de vârstă.
Marcând un progres evident față de reglementările existente în perioada comunistă, noile reglementări românești în materie de minorat sunt caracterizate de o serie de erori sau deficiențe, firești pentru dificultățile pe care le întâlnește legiuitorul, nevoit să restructureze sau să modifice o legislație perimată, tributară unor exigențe ideologice și care s-a structurat în decurs de peste 50 ani.
În mod treptat, pe măsură ce se vor acumula mai multe experiențe și în condițiile în care se va proceda la individualizarea actului de justiție, prin înființarea unor tribunale speciale pentru minori și prin apariția unor judecători specializați în acest domeniu, tratamentul juridic acordat minorilor delincvenți va dobândi mai multă coerență și claritate, iar legislația pentru tineri va reuși să se armonizeze cu celelalte legislații din țările europene, conform exigențelor impuse de Uniunea Europeană și de Organizația Națiunilor Unite.
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate Cursuri.
1.Boroi Alexandru,Nistoreanu Gheorghe,Drept penal,partea generală, ediția a IV-a,Editura All Beck,București,2004.
2.Bulai Costică,Drept penal român,partea generală,vol.I,Editura Șansa, București,1992.
3.Cioclei Valerian,Criminologie etiologică,Editura Actami,București, 1996.
4.Culcea Dumitru,Curs de criminologie,Editura Național,2001.
5.Dincu Aurel,Criminologie,Editura Universitatea,București,1984.
6.Dincu Aurel,Bazele criminologiei,Editura Proarcadia,București,1993.
7.Giurgiu Narcis,Elemente de criminologie,Editura Fundației Chemarea, Iași,1992.
8.Mateuț Gheorghe,Criminologie,Arad,1993.
9.Mitrache Constantin,Mitrache Cristian,Drept penal român,partea generală,Casa de editură și presă Șansa,București,2002.
10.Mitrofan Nicolae,Zdrenghea Voicu,Butoi Tudorel,Psihologie judiciară, Editura Șansa,București,1992.
11.Nistoreanu Gheorghe,Păun Costică,Criminologie,Editura Didactică și Pedagogică,București,1994.
12.Oancea Ion,Probleme de criminologie,Editura All,București,1994.
13.Oprean Horia,Criminologie,Editura Servo-Sat,Arad,1996.
14.Scripcaru Gheorghe,Astărăstoae Vasile,Criminologie clinică,Editura Polirom,Iași,2003.
15.Stănoiu Mihaela Rodica,Introducere în criminologie,Editura Academia Română,București,1989.
16.Tănăsescu Iancu,Tănăsescu Camil,Tănăsescu Gabriel,Criminologie, Editura All Beck,București,2003.
17.Ungureanu Augustin,Prelegeri de criminologie,Editura Cugetarea,Iași, 1999.
18.Ursa Victor,Criminologie,partea generală,1985.
19.Volonciu Nicolae,Tratat de drept procesual penal,Editura Paideia, București,1994.
II.Monografii
20.Abraham Pavel,Derșidan Emil,Dicționar de termeni juridici,Editura Național,București,1999.
21.Antoniu George,Bulai Costică,Chivulescu Gheorghe,Dicționar juridic penal,Editura Științifică și Enciclopedică,București,1976.
22.Antoniu George,Daneș Ștefan,Popa Marian,Codul penal adnotat,Editura Juridică,București,2002.
23.Antoniu George,Vinovăția penală,Editura Academiei,București,1995.
24.Banciu Dan,Rădulescu Sorin M.,Evoluții ale delincvenței juvenile în România,Editura Lumina Lex,București,2002.
25.Banciu Dan,Rădulescu Sorin M.,Introducere în sociologia delincvenței juvenile,Editura Medicală,București,1990.
26.Banciu Dan,Rădulescu Sorin M.,Voicu Marian,Adolescenții și familia, Editura Științifică și Enciclopedică,București,1987.
27.Banciu Dan,Rădulescu Sorin M.,Voicu Marian,Probleme actuale ale prevenirii și combaterii delincvenței juvenile,Editura Știintifică și Enciclopedică,București,1986.
28.Basiliade George,Cercetarea criminologică a delincvenței juvenile, Editura Academiei,București,1969.
29.Bădina Ovidiu,Basiliade George,Cauzele infracționalității în rândul minorilor,1970.
30.Bădina Ovidiu,Basiliade George,Cunoașterea personalității infractorului minor și strategia cercetării delincvenței juvenile,Editura Ministerului de Interne,București,1970.
31.Brezeanu Ortanșa,Minorul și legea penală,Editura All Beck,București, 1998.
32.Bulai Costică,Stănoiu Mihaela Rodica,Sociologia dreptului penal și criminologia,Studii și cercetari juridice,Editura Academiei,București,1974.
33.Coca-Cozma Maria,Justiția pentru minori,Editura Universul Juridic, București,2003.
34.Crișu Anastasiu,Tratamentul infractorului minor în dreptul penal și în dreptul procesual penal,2001.
35.Dicu Aurel,Dimitriu Elena,Probleme de psihologie a educației,Editura Științifică,București.
36.Dragomirescu Virgil,Psihologia comportamentului deviant,Editura Științifică și Enciclopedică,București,1976.
37.Grecu Florentina,Rădulescu Sorin M.,Delincvența juvenilă în societatea contemporană.Studiu comparativ între Statele Unite și România,Editura Lumina Lex,București,2003.
38.Mihai Gheorghe,Popa Vasile,Repere criminologice,Editura Lumina Lex, București,2000.
39.Petcu Mărioara,Delincvența.Repere psihosociale,Editura Dacia, Cluj, 1999.
40.Pitulescu Ion,Criminalitatea juvenilă,Editura Național,București,2000.
41.Pop Octavian,Aplicarea și executarea măsurii educative a internării minorului într-un centru de reeducare,Editura Mirton,Timișoara,2003.
42.Preda Vasile,Delincvența juvenilă,1998.
43.Rădulescu Sorin M.,Tineretul și delincvența,Centrul de Studii și Cercetări pentru Tineret,București,1992.
44.Rădulescu Sorin M.,Sociologia problemelor sociale ale vârstelor,Editura Lumina Lex,București,1999.
45.Rădulescu Sorin M.,Banciu Dan,Voicu Marian,Introducere în sociologia devianței,Editura Științifică și Enciclopedică,București,1985.
46.Roșca Alexandru,Psihologia copilului,Editura Didactică și Pedagogică, București,1968.
47.Stănoiu Mihaela Rodica,Metode și tehnici în cercetarea criminologică, Editura Academiei,București,1981.
48.Străchinaru Ion,Rădulescu Sorin M.,Tineretul și delincvența,Centrul de Studii și Cercetări pentru Tineret,București,1992.
49.Teodorescu Vasile,Delincvența juvenilă în perioada 1989-1999,Biroul de Criminologie,București,2000.
50.Teodorescu Vasile,Minoritatea în fața legii,București,1992.
51.Turianu Corneliu,Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârșite de minori,Editura Continent XXI,București,1995.
III.Legislație relevantă
52.Codul penal al României,în vigoare.
53.Codul penal,adoptat prin Legea nr.301 din 2004.
54.Codul de procedură penală al României,în vigoare.
55.Legea nr.272 din 2004,privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
56.Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului,ratificată prin Legea nr.18/1990.
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate Cursuri.
1.Boroi Alexandru,Nistoreanu Gheorghe,Drept penal,partea generală, ediția a IV-a,Editura All Beck,București,2004.
2.Bulai Costică,Drept penal român,partea generală,vol.I,Editura Șansa, București,1992.
3.Cioclei Valerian,Criminologie etiologică,Editura Actami,București, 1996.
4.Culcea Dumitru,Curs de criminologie,Editura Național,2001.
5.Dincu Aurel,Criminologie,Editura Universitatea,București,1984.
6.Dincu Aurel,Bazele criminologiei,Editura Proarcadia,București,1993.
7.Giurgiu Narcis,Elemente de criminologie,Editura Fundației Chemarea, Iași,1992.
8.Mateuț Gheorghe,Criminologie,Arad,1993.
9.Mitrache Constantin,Mitrache Cristian,Drept penal român,partea generală,Casa de editură și presă Șansa,București,2002.
10.Mitrofan Nicolae,Zdrenghea Voicu,Butoi Tudorel,Psihologie judiciară, Editura Șansa,București,1992.
11.Nistoreanu Gheorghe,Păun Costică,Criminologie,Editura Didactică și Pedagogică,București,1994.
12.Oancea Ion,Probleme de criminologie,Editura All,București,1994.
13.Oprean Horia,Criminologie,Editura Servo-Sat,Arad,1996.
14.Scripcaru Gheorghe,Astărăstoae Vasile,Criminologie clinică,Editura Polirom,Iași,2003.
15.Stănoiu Mihaela Rodica,Introducere în criminologie,Editura Academia Română,București,1989.
16.Tănăsescu Iancu,Tănăsescu Camil,Tănăsescu Gabriel,Criminologie, Editura All Beck,București,2003.
17.Ungureanu Augustin,Prelegeri de criminologie,Editura Cugetarea,Iași, 1999.
18.Ursa Victor,Criminologie,partea generală,1985.
19.Volonciu Nicolae,Tratat de drept procesual penal,Editura Paideia, București,1994.
II.Monografii
20.Abraham Pavel,Derșidan Emil,Dicționar de termeni juridici,Editura Național,București,1999.
21.Antoniu George,Bulai Costică,Chivulescu Gheorghe,Dicționar juridic penal,Editura Științifică și Enciclopedică,București,1976.
22.Antoniu George,Daneș Ștefan,Popa Marian,Codul penal adnotat,Editura Juridică,București,2002.
23.Antoniu George,Vinovăția penală,Editura Academiei,București,1995.
24.Banciu Dan,Rădulescu Sorin M.,Evoluții ale delincvenței juvenile în România,Editura Lumina Lex,București,2002.
25.Banciu Dan,Rădulescu Sorin M.,Introducere în sociologia delincvenței juvenile,Editura Medicală,București,1990.
26.Banciu Dan,Rădulescu Sorin M.,Voicu Marian,Adolescenții și familia, Editura Științifică și Enciclopedică,București,1987.
27.Banciu Dan,Rădulescu Sorin M.,Voicu Marian,Probleme actuale ale prevenirii și combaterii delincvenței juvenile,Editura Știintifică și Enciclopedică,București,1986.
28.Basiliade George,Cercetarea criminologică a delincvenței juvenile, Editura Academiei,București,1969.
29.Bădina Ovidiu,Basiliade George,Cauzele infracționalității în rândul minorilor,1970.
30.Bădina Ovidiu,Basiliade George,Cunoașterea personalității infractorului minor și strategia cercetării delincvenței juvenile,Editura Ministerului de Interne,București,1970.
31.Brezeanu Ortanșa,Minorul și legea penală,Editura All Beck,București, 1998.
32.Bulai Costică,Stănoiu Mihaela Rodica,Sociologia dreptului penal și criminologia,Studii și cercetari juridice,Editura Academiei,București,1974.
33.Coca-Cozma Maria,Justiția pentru minori,Editura Universul Juridic, București,2003.
34.Crișu Anastasiu,Tratamentul infractorului minor în dreptul penal și în dreptul procesual penal,2001.
35.Dicu Aurel,Dimitriu Elena,Probleme de psihologie a educației,Editura Științifică,București.
36.Dragomirescu Virgil,Psihologia comportamentului deviant,Editura Științifică și Enciclopedică,București,1976.
37.Grecu Florentina,Rădulescu Sorin M.,Delincvența juvenilă în societatea contemporană.Studiu comparativ între Statele Unite și România,Editura Lumina Lex,București,2003.
38.Mihai Gheorghe,Popa Vasile,Repere criminologice,Editura Lumina Lex, București,2000.
39.Petcu Mărioara,Delincvența.Repere psihosociale,Editura Dacia, Cluj, 1999.
40.Pitulescu Ion,Criminalitatea juvenilă,Editura Național,București,2000.
41.Pop Octavian,Aplicarea și executarea măsurii educative a internării minorului într-un centru de reeducare,Editura Mirton,Timișoara,2003.
42.Preda Vasile,Delincvența juvenilă,1998.
43.Rădulescu Sorin M.,Tineretul și delincvența,Centrul de Studii și Cercetări pentru Tineret,București,1992.
44.Rădulescu Sorin M.,Sociologia problemelor sociale ale vârstelor,Editura Lumina Lex,București,1999.
45.Rădulescu Sorin M.,Banciu Dan,Voicu Marian,Introducere în sociologia devianței,Editura Științifică și Enciclopedică,București,1985.
46.Roșca Alexandru,Psihologia copilului,Editura Didactică și Pedagogică, București,1968.
47.Stănoiu Mihaela Rodica,Metode și tehnici în cercetarea criminologică, Editura Academiei,București,1981.
48.Străchinaru Ion,Rădulescu Sorin M.,Tineretul și delincvența,Centrul de Studii și Cercetări pentru Tineret,București,1992.
49.Teodorescu Vasile,Delincvența juvenilă în perioada 1989-1999,Biroul de Criminologie,București,2000.
50.Teodorescu Vasile,Minoritatea în fața legii,București,1992.
51.Turianu Corneliu,Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârșite de minori,Editura Continent XXI,București,1995.
III.Legislație relevantă
52.Codul penal al României,în vigoare.
53.Codul penal,adoptat prin Legea nr.301 din 2004.
54.Codul de procedură penală al României,în vigoare.
55.Legea nr.272 din 2004,privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
56.Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului,ratificată prin Legea nr.18/1990.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Delincventa Juvenila. Factori Interni (ID: 127317)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.