Delincvența Juvenilă Criteriul Unei Lumi Anormale

Delincvența juvenilă – criteriul unei lumi anormale

Ĩntre conduita de eșec a copiilor instituționalizați

și

calitatea protecției sociale

CUPRINS

Partea a I-a : Considerații teoretice privind existența minorilor infractori ce au fost instituționalizați. Abordarea delincvenței juvenile in contextul serviciilor sociale actuale.

CAPITOLUL 1 : Explicarea cauzală a fenomenului delincvenței infantile. Perspective teoretice referitoare la inadaptarea copiilor instituționalizați la sistemul moral și juridic al societății.

1.1. Determinismul bio-social al personalității juvenile…………………………………6

1.2. Teorii psihologice ce explică cauzele delincvenței juvenile în rândul minorilor ce au fost instituționalizați……………………………………………………………………………………………..9

CAPITOLUL 2 : Fenomenul justiției juvenile analizat în societatea actuală

2.1. Instrumente internaționale și acte normative ale justiției juvenile…………………..12

2.2. Principii internaționale generale aplicate stadiilor sistemului de justiție juvenilă…..16

2.3. Reflectarea legislației internaționale privind răspunderea penală a minorilor , în dreptul roman…………………………………………………………………………….18

2.4. Instrumente internaționale referitoare la măsurile de control în cazul minorilor delincvenți. Analogie cu situația României………………………………………………21

ARGUMENT

A scrie despre o problemă acută a civilizației actuale , ca cea referitoare la devianța infantilo-juvenilă este o întreprindere ce presupune muncă susținută , reflectată metodic în confruntarea surselor de referință , o muncă de selecționare și interpretare a evenimentelor din numeroasele date obținute în urma instrumentării cauzelor cu minorii ce s-au aflat in evidența Centrului de primire în regim de urgență Deva. Această conexare mi-a asigurat înțelegerea asociativă a fenomenului în cauză.

Sinuoasa evoluție a sărăciei , a violențelor și a tentațiilor materiale , caracterizată prin tatonări și realimentări politice , determină evadarea către lumea delincvenței în rândul minorilor. Delincvența juvenilă se rezumă cred eu doar la lipsa de conștiință și responsabilitate a unei societați ce se pretinde a fi una umanitară. Câți dintre cetățenii de rang întâi ai României , au avut măcar curiozitatea de a păși pe poarta unui centru destinat copiilor ce prezintă predelincvență comportamentală , pentru a stabili un contact la cald cu aceștia?

Lucrarea de față este o incursiune prin practicile sistemului de protecție socială, o rezonanță a glasurilor acelor copii care scăpați de sub atenția familiei , școlii , societății , devin ei înșiși vectori ai infracționalității infantile , transmițători de limbaj , comportament , cutume. Modul în care ei învață să facă față multiplelor fațete ale acestui fenomen antisocial și apoi să își descopere puterea de a o lua de la capăt , merită mai mult respect , mai multă empatie și suport din partea noastră. Poate în acest fel vom reuși să luptăm împotriva unui flagel cu proliferare îngrijorătoare la nivel național.

Nu trebuie să existe o formulă infailibilă pentru a face ceea ce e corect să se facă dar sunt modalități al căror scop este acela de a înlătura factorii generatori ai delincvenței juvenile. Este extrem de important ca adulții să călătorească împreună cu astfel de copii pe tot parcursul naufragiului , astfel încât aceștia să poată să reacționeze și să răspundă într-un mod adecvat situațiilor de viață.

,, Iată secretul meu. Este foarte simplu: putem vedea bine doar cu inima. Esențialul este invizibil ochilor.(repetă micul prinț, ca să nu uite. ‘’ – Antoine de Saint-Exupéry , Micul prinț.)

Partea a I-a

Considerații teoretice privind existența minorilor infractori ce au fost instituționalizați

Abordarea delincvenței juvenile in contextul serviciilor sociale actuale

CAPITOLUL 1. – Explicarea cauzală a fenomenului delincvenței infantile. Perspective teoretice referitoare la inadaptarea copiilor instituționalizați la sistemul moral și juridic al societății.

1.1. Determinismul bio-social al personalității juvenile

Este cunoscut faptul că sursa legitimității calității de parinte decurge direct din legătura cununiei. Căsătoria, cu roada ei firească, familia, este o relație umană specifică nouă , care ne deosebește de orice formă de grupare omenească. Rolul familiei nu poate fi înlocuit cu nimic. Un lucru aparent contradictoriu , ar fi faptul că omenirea , în ansamblul ei , s-a dezvoltat. Viața s-a schimbat , condiția familiei a cunoscut criza prin existența parinților depresivi, alcoolici , seropozitivi , divorțați sau care practică prostitutia etc. Acest progres a dus la dispariția caracterului sacru al familiei creștine. Să fie oare o mutație psihologică? Valorile prezentului sunt imaginea cuplului liber, fie el și homosexual , celibatul , uniunile liber consimțite , monopaternitatea.

Aceste deșertăciuni care invadează spațiul public au consecințe nefaste, prima fiind numarul alarmant de copii născuți în afara căsătoriei care ajung în unități de ocrotire. Devianța unor astfel de minori este motivată de factori biogeni ( encefalopatii infantile , tulburări psihice ) și de factori sociogeni care demonstrează fără echivoc că nucleul delincvenței juvenile îl constituie carența afectivă specifică situației de copil nedorit , fapt ce face ca aceste ființe să aibă un handicap psihic încă de la naștere. Fenomenul de bonding ( atașamentul mamă – copil după naștere ) este favorizat de contactul prin tegumente ( copilul alege sânul mamei ) și de privirea ochi în ochi ( micuțul își urmărește mama cu ochii în timpul suptului , râde când o privește ) , aceasta ajutând la dezvoltarea inteligenței de zece ori mai mult decât lipsa sa. Iată momentul de debut al formării personalității copilului prin dezvoltarea sensibilității sale morale și afective. Concomitent , se structurează dorința de a face bine , aceasta fiind la baza organizării unei experiențe subiective de reprezentare afectivă despre lume , experiență ce va conduce la reprezentări plăcute sau neplăcute despre oameni sau mediu.

Carența afectivă resimțită în primele luni după naștere , generează în primul rând insecuritate emoțională , lipsa dragostei materne, privând copilul de sensibilitatea necesară restului vieții. Un copil ce nu se simte iubit nu va fi capabil la rândul său să iubească, să stabilească relații cu semenii , evoluând inevitabil spre indiferență emoțională și egocentrism.

În familie , copilul se identifică cu părinții , idealizându-se sau victimizându-se în raport cu prezența sau absența modelelor parentale. De la interiorizarea trăirilor plăcute sau nocive , copilul evoluează spre exteriorizarea lor socială manifestată prin reacții de opoziție la eșecuri sau prin adaptare. Deseori , aceste reacții debutează cu părăsirea neautorizată a domiciliului , ce va evolua în viitor spre vagabondaj. Trăirea ambivalentă a sentimentelor față de familie va determina copilul să prezinte ambivalențe față de oricine altcineva , manifestate prin iubire sau ură , interiorizare sau respingere , orice sentiment de frustrare în copilărie ducând la nevoia de dominare a celorlalți , ca o consecință a carenței afective ce aduce indiferența emoțională.

Toate tulburările de comportament la copil apar ca rezultat al carențelor afective sau abuzului de autoritate , un minor socializându-se și structurându-și personalitatea , între doi poli : căldura maternă și autoritatea paternă. Carența afectivă maternă va aduce sentimentul de insecuritate afectivă ; tot astfel , abuzul de autoritate paternă , crează modele comportamentale nocive de dezvoltare psihică , minorul copiind atitudinile tatălui. Indiferența afectivă induce lipsa sentimentelor de culpabilitate ceea ce duce în final la agenezia sentimentelor de responsabilitate. Astfel se produce anomia față de normele sociale , fapt ce atestă că tulburările comportamentale din copilărie se prelungesc în psihopatia adultului. Sindromul de dezaferentare afectivă ( hospitalism ) , constituie un faliment al comunicării , de natură emoțională și mult mai vechi din punct de vedere filogenetic decât comunicarea de natură simbolică ( socială ). Carența afectivă este o deprivare emoțională și o malnutriție afectivă urmată de autism și indiferență socială.

Educația sau școala nu sunt în măsură a suplini activitatea intrafamilială , fapt ce obligă ca , în cazul comportamentelor programate genetic , unitatea de învățământ să devină creator de comportament. Sindromul de carență afectivă îmbracă mai multe forme clinice , evoluând în trei faze : șocul de separare urmat de apatie psihică și inaniție mintală demonstrând prin aceasta că inteligența are și o matrice afectivă.

Sindromul Aubry este dominat de pasivitate psihică ulterioară , sindromul Godfarb de indiferență afectivă , mitomanie și contacte interumane superficiale , iar sindromul Guex include nevroza de abandon , cu frustrare , angoasă , agresivitate de opoziție și tendință de răzbunare pe cei fericiți.

Tulburările de comportament sunt maxime la vârste cuprinse între 14 și 16 ani și descresc ca frecvență spre vârsta adultă ; ele sunt mai frecvente la băieți , afirmația că exigențele sociale și familiale ar îngrădi mai mult comportamentul fetelor fiind neconvingătoare , răspunsul regăsindu-se în caracteristicile structurale biogene.

Analiza detaliată a unui act de comportament aberant infantilo-juvenil servește la deosebirea limitelor normale de cele patologice. Deși actul aberant de comportament pare asemănător și limitat în experiența și capacitatea sa de realizare , specifice acestei vârste , conținutul său , forma de săvârșire , capacitatea sa de realizare , factorii situaționali determinanți , stabilitatea conduitei și reacția ideo-afectivă critică față de act , constituie elemente de analiză psihologică acolo unde investigațiile medicale dezvăluie aspecte la limita cu normalul. Aceste aspecte au un caracter semnificativ de inadaptare în condițiile în care maturizarea somato-psihică coincide cu extinderea relațiilor de grup și exigențele proprii vieții moderne.

Sub aspect clinic , incidența maximă a actelor de comportament aberant include tulburări de comportament , uneori pe fond encefalopat și cu funcții de cunoaștere la limită , labile la inducțiile psihologice negative. Urmează apoi debilitățile mintale organice sau întârzierile în dezvoltarea intelectuală prin insuficiențe educative variate.

Tulburările de caracter constituie puntea de legătură între inadaptarea juvenilă și antisocialitatea adultului , evoluând spre conduite agresive cu reacții de furie , ostilitate prin fugă , mitomanie , furt. Impulsivitatea duce la fugă iar atunci când aceasta se permanentizează , devine vagabondaj și explică furtul de necesitate.

Din punct de vedere etiologic , comportamentul aberant juvenil cunoaște stări de limită secundare unor sechele dupa leziuni cerebrale , traumatisme obstetricale sau meningoencefalite din copilărie.

Debilitatea mintală , constituția emotivă , complexele de inferioritate sau , alteori , goana după spectacular favorizeaza delincvența juvenilă. Particularitățile comportamentului aberant juvenil condiționează limitele răspunderii și caracterul măsurilor legale , cu dominanța acțiunilor educativ-preventive asupra celor represive , în redresarea comportamentului.

1.2. Teorii psihologice ce explică cauzele delincvenței juvenile în rândul minorilor ce au fost instituționalizați

,,Delincvența juvenilă reprezintă ansamblul încălcărilor și abaterilor de la normele de conviețuire socială , sancționate juridic , săvârșite de minori .’’

Concepțiile și teoriile ce analizează acest fenomen au un puternic rol regularizator asupra diferitelor componente ale sistemului legislativ , dar și asupra tipurilor de activități profilactice și corecționale. Multiplele situații familiale , de viață și biografiile individuale ale minorilor instituționalizați pot explica erorile educației și limitele de la care un comportament predeviant juvect de vedere etiologic , comportamentul aberant juvenil cunoaște stări de limită secundare unor sechele dupa leziuni cerebrale , traumatisme obstetricale sau meningoencefalite din copilărie.

Debilitatea mintală , constituția emotivă , complexele de inferioritate sau , alteori , goana după spectacular favorizeaza delincvența juvenilă. Particularitățile comportamentului aberant juvenil condiționează limitele răspunderii și caracterul măsurilor legale , cu dominanța acțiunilor educativ-preventive asupra celor represive , în redresarea comportamentului.

1.2. Teorii psihologice ce explică cauzele delincvenței juvenile în rândul minorilor ce au fost instituționalizați

,,Delincvența juvenilă reprezintă ansamblul încălcărilor și abaterilor de la normele de conviețuire socială , sancționate juridic , săvârșite de minori .’’

Concepțiile și teoriile ce analizează acest fenomen au un puternic rol regularizator asupra diferitelor componente ale sistemului legislativ , dar și asupra tipurilor de activități profilactice și corecționale. Multiplele situații familiale , de viață și biografiile individuale ale minorilor instituționalizați pot explica erorile educației și limitele de la care un comportament predeviant juvenil se poate transforma într-o conduită delincventă persistentă.

,,Teoriile fundamentale în evaluarea cauzelor comportamentului delincvent al copiilor au în vedere clasificarea disciplinară a factorilor criminogeni , disociind teoriile în : biologice , psihologice , psihopatologice , sociologice și sintetice’’.

Factorii care determină delincvența juvenilă sunt interni și externi (sociali ) ; ,, în prima categorie se includ particularitățile și structura neuropsihică , care înglobează disfuncțiile cerebrale , deficiențele intelectuale , tulburările caracteriale iar în a doua categorie , factorii socio-culturali , economici , socio-afectivi din cadrul micro și macrogrupurilor umane. Exagerarea rolului factorilor interni sau a celor externi , precum și încercarea de combinare mai mult prin însumare factorială nu rezistă la o analiză logică și practică. ’’

Psihologia dezvoltării a apărut din necesitatea de a înțelege modul cum se constituie procesele psihice în astfel de cazuri ; această știință ,, analizează longitudinal și vertical ființa umană în contextul existenței sale sociale , a modificărilor psiho-fizice ce se produc sub influența condițiilor de mediu , a educației , a culturii , a statusurilor și rolurilor sociale pe care le îndeplinește.’’

Una dintre cele mai valoroase teorii structuraliste a fost avansată de către Jean Piaget ; un aspect important al teoriei dezvoltării cognitive a acestuia este acela care leagă nivelul capacității de raționare a copilului cu moralitatea sa. Moralitatea are în vedere modul în care copilul apreciază ce este corect și ce este greșit , constituind o parte importantă a socializării sale. Fiecare societate are propriile sale idei despre tipurile acceptabile de comportament , iar copiii sunt educați să observe normele societății lor.

Contribuția majoră a lui Piaget la teoria dezvoltării sociale a copiilor apare în lucrarea ,, Judecata morală la copil ’’ ( 1932 ) , în care a analizat atitudinile minorilor față de reguli , aprecierile lor asupra anumitor infracțiuni și opiniile lor despre justiție. Într-o încercare de a explora înțelegerea regulilor , Piaget a ales jocuri cu bile , în care au fost implicați copii cu vârste diferite ; el a ales aceste jocuri deoarece adesea regulile sunt inventate chiar de către copii și rar sunt învățate de la adulți. Piaget a solicitat copiilor să-i arate cum se joacă un joc și să-l învețe regulile. Din observațiile sale , Piaget a descoperit că viziunea copilului asupra regulilor și asupra a ceea ce este corect sau greșit se dezvoltă frecvent în raport cu maturizarea lor. Deși copiii cu vârste de 3 și 6 ani nu sunt capabili să urmeze regulile , așa cum o fac copiii mari , ei consideră ca orânduielile sunt inventate de o autoritate supremă lor , fiind fixe și imuabile. Totuși , când ajung la perioada operațiilor concrete , majoritatea copiilor își dau seama că își pot concepe propriile reguli , acestea nefiind întocmite de cineva anume , superior lor.

O modificare similară de raționament , se poate constata în viziunea copiilor asupra justiției. Piaget a chestionat mulți copii de vârste diferite în legătură cu opiniile lor asupra unor infracțiuni ; li s-au relatat întâmplări despre persoane ce au mințit , escrocat sau furat ; el a tras concluzia că în perioada preoperațională , cei mici pot fi caracterizați de realism moral ; prin acest aspect , Piaget sugera că aprecierea copiilor cu privire la gravitatea unei fapte depinde foarte mult de consecințele ei. De exemplu un copi ce răstoarnă accidental un set întreg de farfurii este considerat mai obraznic decât un altul ce sparge deliberat una ; deci acești minori nu țin seama de intenția cu care este comisă infracțiunea. Când au în jur de opt ani , copiii își pierd acest realism moral și încep să țină seama de intenția persoanei ( acum un om ce sparge intenționat o farfurie e considerat mai rău decât unul care sparge neintenționat mai multe ).

În general , Piaget consideră copiii aflați în perioada preoperațională ca fiind capabili să lege natura pedepsei de delict. Ei cred , pur și simplu , că este cu atât mai bine, cu cât pedeapsa este mai severă , oricare ar fi delictul. Interesant , ei au și o idee de <<justiție iminenta >> , care presupune că orice accident care se întâmplă după o infracțiune , are loc din cauza delictului.

Deci , după Piaget , există o progresie treptată în simțul moral al copilului. Copilul mic parcurge o etapă heteronomă în care disciplina este impusă de către autorități, cel mic acceptând regulile lor. Copilul mai mare parcurge o etapă autonomă , în care poate gândi el însuși , moralitatea sa fiind un produs al propriului său raționament, decât al constrângerilor altor persoane. Atunci când copilul are în jur de opt ani , începe să tină seama de intenția cu care a fost realizată greșeala sau infracțiunea și găsește o pedeapsă adecvată pentru gravitatea acesteia.

O altă versiune structuralistă a dezvoltării morale a fost dezvoltată de Kohlberg , în 1963. Studiile acestuia au arătat că mulți copii de zece ani cred în ideile morale doar pentru a evita pedeapsa ; credința e menținută totodată și pentru a asigura minorului , simpatia celorlalți. Kohlberg credea că o bună metodă de a ajuta copilul să își dezvolte gândirea morală este ascultarea de către el a punctelor de vedere ce aparțin adulților ce se află într-o etapă superioară de dezvoltare morală. Acest lucru este important pentru părinții ce doresc să ajute la dezvoltarea morală a copiilor lor , deoarece , dacă le spun, pur și simplu , minorilor ce este corect și ce este greșit , fără să le explice motivele , pot ajunge să-și încurajeze copilul să rămâna la nivelul de dezvoltare pe care acesta l-a atins deja.

Cercetările recente au subliniat importanța teoriei atașamentului în studierea fenomenului delincvenței juvenile.

,, Termenul de atașament a fost introdus de John Bowlby ( 1959 ) pentru a descrie legătura afectivă și durabilă dintre indivizi , adeseori dintre mamă și copil.’’ Atașamentul poate fi observat cel mai bine atunci când copilul are nevoie de forme speciale de îngrijire.

Ainsworth a descris în anul 1971 , trei modele de atașament :

atașamentul sigur : copilul are încredere că părinții vor fi disponibili , receptivi și nu îl vor abandona , acordându-i ajutor dacă s-ar ivi situații dificile. Cu această convingere , copilul are curajul să exploreze lumea.

atașamentul anxios : copilul este nesigur că părinții vor fi disponibili , receptivi și gata să-i ofere sprijinul atunci când sunt solicitați ; datorită incertitudinii minorul trece prin anxietate și prin teama de separare , tinzând a fi timorat în manifestarea comportamentală. Acest model este menținut de părinții care uneori sunt dispuși să își sprijine fiul sau fiica , iar alteori nu. Amenințările cu abandonul sau cu bătaia sunt folosite în creșterea și educarea copilului ; acestea pot conduce la trăirea de către cel mic a sentimentului de nesiguranță ce se poate croniciza în timp. Acest tip de atașament poate fi observat la copilul instituționalizat , cel care-și sacrifică propriile nevoi pentru a le satisface pe cele ale adulților. Vom studia mai târziu , câteva cazuri din Centrul de primire în regim de urgență Deva , ale unor minori ce au dezvoltat o legătură de atașament anxioasă , evitantă , izolați afectiv , cu manifestări comportamentale ostile , antisociale.

atașamentul evitant : copilul nu are încredere că părinții vor reacționa în mod pozitiv ; el se așteaptă la respingere din partea celor care i-au dat viață încercând a se descurca fără dragostea sau ajutorul lor . Acest tip de atașament îl vom putea observa tot în partea a II-a a lucrării , la copii din cadrul Centrului de primire în regim de urgență Deva , deveniți independenți , în mod prematur.Vom observa totodată ca acești rezidenți ai unității de ocrotire , nu au o strategie coerentă pentru a face față stresului datorat unei situații straine ; comportamentul lor este dezorientat și dezorganizat , uneori fiind circumspecți față de o persoană ( chiar și față de propria mamă ) , impuslivi , cu sentimente de neputință , frustrați , solicitând multă atenție din partea persoanelor din jur.

CAPITOLUL 2. Fenomenul justiției juvenile analizat în societatea actuală

2.1. Instrumente internaționale și acte normative ale justiției juvenile

În prezent , multe state ale mapamondului au preluat principiile internaționale elaborate de organismele Națiunilor Unite , din domeniul drepturilor omului , în propriile legi sau politici , refăcând legislațiile din domeniul justiției juvenile. Asistenții sociali , personalul din sistemele de detenție , avocații , judecătorii , polițiștii și consilierii de probațiune participă la traininguri , pentru a învăța cum să aplice principiile internaționale.

Există o serie de instrumente internaționale ce prevăd modalitățile de lucru în justiția juvenilă :

principalul tratat obligatoriu ce definește drepturile minorilor este : Convenția cu privire la Drepturile Copilului , adoptată prin rezoluția Adunării Generale a Națiunilor Unite nr.44/25 ;

Regulile Standard Minimale ale Națiunilor Unite în Administrarea Justiției Juvenile ( Regulile de la Beijing adoptate în anul 1985 prin rezoluția Adunării Generale 40/33) ;

Principiile Națiunilor Unite pentru Prevenirea Delincvenței Juvenile ( Principiile de la Riyadh adoptate în 1990 prin rezoluția Adunării Generale 45/112 );

Regulile Națiunilor Unite pentru Protecția Minorilor Privați de Libertate ( adoptate în 1990 prin rezoluția Adunării Generale 45/113 ) ;

Liniile directoare de acțiune privind copiii implicați în sistemul de justiție penală (adoptate prin rezoluția Consiliului Economic și Social 30/1997 ) ;

Regulile Minimale ale Națiunilor Unite pentru elaborarea măsurilor neprivative de libertate ( Regulile de la Tokio / 1990 );

Declarația privind Principiile de Bază ale Justiției pentru Victimele Infracțiunilor și Abuzului de Putere ( adoptate prin rezoluția Adunării Generale 40/34 ).

Sub incidența prevederilor Convenției cu privire la Drepturile Copilului , 191 de state se angajează să adopte toate măsurile pentru a se asigura că minorii se bucură de toate drepturile menționate în acest act normative.

Justiției juvenile se aplică în mod egal , urmatoarele patru abordări ale Convenției cu privire la Drepturile Copilului , convenție ce a intrat în vigoare la data de 2 septembrie 1990 : participarea copiilor la decizii ce le afectează propriul destin ; protejarea copiilor împotriva discriminării ; prevenirea rănirii de orice fel , a lor ; ajutor pentru satisfacerea nevoilor de bază pe care le au. Convenția pune accentual pe o abordare de ansamblu a drepturilor minorilor , toate drepturile acestora fiind indivizibile și având legătură între ele ; acest aspect prezintă importante implicații în justiția juvenilă , întrucât toate drepturile copilului trebuie luate în considerare în sistemul de justiție penală , începând cu dreptul la libertatea de exprimare pâna la dreptul de a avea cel mai înalt grad de sănătate posibil. Pe de altă parte , Convenția consfințește dreptul copilului de a fi audiat direct sau indirect , în orice procedură judiciară sau administrativă care-l afectează , el având dreptul conform articolului 12 , ca parerile proprii să-i fie luate în considerație.

Regulile Standard Minimale ale Națiunilor Unite în Administrarea Justiției Juvenile , recunoscute ca Regulile de la Beijing ( adoptate de Adunarea Generală prin rezoluția 40/33 din 29.11.1085 ) oferă un cadru general în care un sistem național de justiție juvenilă ar trebui să funcționeze și un model pentru toate țările al unui răspuns uman și just dat copiilor delincvenți , aflați în conflict cu legea penală. Regulile de la Beijing , împărțite în șase secțiuni , acoperă o întreagă serie de proceduri ale justiției juvenile , incluzând : principii generale ; cercetare și rechizitoriu , judecare și soluționare; tratament neinstituționalizat ; tratament instituționalizat , cercetare și planificare ; formularea de politici ; evaluare.

Chiar dacă Regulile de la Beijing nu au statut de tratat și deci nu sunt obligatorii pentru state , având doar un caracter de recomandări , unele dintre ele au devenit obligatorii pentru țările parte , prin încorporarea lor în Convenția asupra Drepturilor Copilului , iar altele pot fi interpretate nu neapărat ca stabilind noi drepturi , ci ca detaliind conținutul celor deja existente.

Principiile Națiunilor Unite pentru Prevenirea Delincvenței Juvenile cunoscute și sub denumirea de Principiile ori Directivele de la Riyadh se axează pe prevenire , pe protecție în faze incipiente și pe intervenție preventivă , acordând o atenție specială copiilor aflați în situații de risc social. Termenul de risc social , ce definește aceste Directive , se referă la copiii ,, în cazul cărora se poate demonstra existența unui pericol și că necesită măsuri nepunitive , din cauza efectelor circumstanțelor lor de viață și stării de sănătate , siguranță, educație ‘’. Riscul social poate fi rezultatul unor posibile caracteristici interne ale copilului , cum ar fi handicapul psihic , al relațiilor dintre minor și familie și al circumstanțelor sale social-economice ; în multe cazuri , copiii sunt afectați de toți acești factori conjugați ; cu cât factorii sunt mai potrivnici , cu atât cresc șansele ca minorul să se îndrepte către activități delincvente.

Principiile recomandă ca țările să acorde o atenție specială copiilor și familiilor afectate de schimbări economico-sociale rapide și neuniforme ; astfel de schimbări , pot micșora capacitatea părinților de a avea grijă de copii iar statelor li se face recomandarea de a realiza modele inovatoare și constructive din punct de vedere social pentru integrarea unor astfel de minori. În particular , îndrumările subliniază necesitatea ca programele de prevenire să acorde prioritate copiilor ce prezintă risc din cauza abandonului , neglijării , exploatării și abuzului.

,, Principiile de la Riyadh încurajează dezvoltarea de măsuri aplicabile populației ca întreg , prin recomandarea dezvoltării de programe de protecție socială , în special în domeniul educației , muncii și sănătății ; de asemenea încurajează adoptarea unei legislații specifice justiției juvenile. ‘’

Directiva nr.3 a acestor principii recomandă țărilor să facă în așa fel încât copiii să aibă un rol activ și o relație de parteneriat în cadrul societății , să fie acceptați ca parteneri egali și cu drepturi depline în procesul de integrare , îndreptățiți a fi implicați în politica de prevenire a infracționalității ( directiva 9 lit.h ). Principiile recunosc că dacă un stat etichetează un copil ca fiind delincvent sau cu o conduită deviantă, etichetarea poate contribui neintenționat la comportamentul antisocial al unui minor ( directiva 5 lit.f ) ; ele urmăresc a preveni stigmatizarea și marginalizarea copiilor a căror comportare nu se conformează normelor sociale ; se recomandă astfel , o serie largă de măsuri pentru evitarea etichetării . Mi-am propus ca studiile de caz din lucrarea proprie să ilustreze cum identificarea unui copil ce prezintă risc social , poate deveni o formă de stigmatizare în sine.

Principiul de bază de la Riyadh este acela conform căruia prevenirea delincvenței juvenile trebuie făcută atât de către familie cât și de către școală.

Regulile Națiunilor Unite pentru Protecția Minorilor Privați de Libertate subliniază că privarea de libertate e o măsură la care se recurge în ultimă instanță; aceste reguli , contracarează efectele negative ale privării de libertate , asigurând respectarea drepturilor copilului și reprezintă un cadru internațional în care țările lumii pot reglementa privarea de libertate a persoanelor ce au sub 18 ani. Un număr mare dintre regulile Națiunilor Unite pentru Protecția Minorilor Privați de Libertate au devenit obligatorii fie prin faptul că se regăsesc în Convenția asupra Drepturilor Copilului , fie pentru că sunt implicații ale drepturilor consfințite prin Convenție.

Liniile directoare de acțiune privind copiii implicați în sistemul de justiție penală au fost schițate în urma unei întâlniri a unui grup de experți , care a avut loc la Viena în anul 1997 , pentru a ajuta statele în procesul de implementare a prevedrilor Convenției cu privire la Drepturile Copilului , a Regulilor de la Beijing , a Directivelor de la Rijadh și a Regulilor Națiunilor Unite pentru Protecția Minorilor Privați de Libertate. Aceste <<linii directoare>> pentru acțiune accentuează importanța principiului nondiscriminării , punând pe primul plan interesele copilului ca și datoria statelor de a respecta părerile acestuia.

2.2. Principii internaționale generale aplicate stadiilor sistemului de justiție juvenilă

Principiile internaționale generale sunt extrase din instrumentele internaționale relevante, descrise pe scurt în subcapitolul 2.1.și ar trebui luate în considerare zilnic de fiecare persoană ori de câte ori se ia o decizie în legătură cu un minor. Acestea sunt următoarele :

legislația cu privire la justiția juvenilă trebuie să se aplice tuturor persoanelor cu vârsta până la 18 ani ;

justiția juvenilă face parte din procesul de dezvoltare națională a unui stat și din aceste considerente , trebuie să primească resurse suficiente pentru a permite organizarea ei în accord cu principiile internaționale ;

principiul non-discriminării și egalității se aplică în justiția juvenilă , acest lucru incluzând o interzicere a discriminării datorate copilului sau familiei acestuia ( art.2 din Convenția cu privire la Drepturile Copilului );

principiul călăuzitor în orice politică de acțiune în justiția juvenilă este ca interesul copilului să fie scopul suptem ( art.3 din Convenția cu privire la Drepturile Copilului) ;

întârzierile în luarea deciziilor în legătură cu un copil aduc atingere interesului acestuia ( art.37 lit.d și art.40 alineatul 2 lit. b (ii) și alineatul 2 b (iii) din Convenția cu privire la Drepturile Copilului) ;

fiecare copil va fi tratat într-un mod uman și cu respect pentru demnitatea intrinsecă a persoanei umane , ținând seama de vârsta copilului ( art.37 lit.c din Convenția cu privire la Drepturile Copilului ) ;

copiii trebuie să fie tratați într-o manieră care să faciliteze reintegrarea lor în societate și asumarea de către aceștia a unui rol constructiv social ( art.40 alineatul 1 din Convenția cu privire la Drepturile Copilului ) ;

copiii au dreptul să-și exprime liber părerile în legătură cu justiția penală , păreri cărora trebuie să li se acorde importanța cuvenită , în raport atât cu vârsta cât și cu gradul de maturitate al copilului ( articolele 12 și 13 din Convenția cu privire la Drepturile Copilului) ;

copiii au dreptul de a căuta , primi și de a împărtăși informații despre sistemul de justiție juvenilă , într-o formă care este deopotrivă accesibilă și corespunzătoare pentru copii ( art.13 din Convenția cu privire la Drepturile Copilului și îndrumarea 11 lit.b din Directivele pentru Acțiune împotriva Copiilor în Sistemul de Justiție Penală ) ;

justiția juvenilă trebuie să fie organizată într-o manieră compatibilă cu drepturile copilului la viața privată , familie , locuință și corespondență ( art.16 din Convenția cu privire la Drepturile Copilului ) ;

în cazul în care copiii sunt privați de mediul familial , ei au dreptul la protecție și asistență speciale ( art.20 aliniatul 1 din Convenția cu privire la Drepturile Copilului ) ;

,, nici un copil nu va fi suspus la tortură sau la altă formă de pedeapsă crudă, inumană, degradantă sau aspră’’ ( art.37 din Convenția cu privire la Drepturile Copilului și regula 87 lit. a din Regulile Națiunilor Unite pentru Protejarea Minorilor Privați de Libertate ) ;

în orice stadiu al procesului de justiție penală , copiii nu trebuie să fie privați de libertate ilegal sau arbitrar ( art.37 lit.b din Convenția cu privire la Drepturile Copilului );

arestarea , încarcerarea sau reținerea copiilor trebuie folosite doar ca măsură de ultimă instanță și pentru cel mai scurt timp posibil ( art.37 lit. b din Convenția cu privire la Drepturile Copilului ).

2.3. Reflectarea legislației internaționale privind răspunderea penală a minorilor , în dreptul roman

Conform articolului 40 , alineatul 3 lit. a) din Convenția cu privire la Drepturile Copilului , statele parte trebuie să stabilească o vârstă minimă a răspunderii penale , vârstă sub care copiii nu pot fi trași la răspundere pentru comiterea unei infracțiuni. Regulile de la Beijing prevăd că înțelesul noțiunii de capacitate penală trebuie să fie definit în mod clar și că vârsta răspunderii penale nu trebuie fixată la o limită prea mică ( regula 4.1.). Definirea vârstei răspunderii penale trebuie făcută într-un cadru juridic care să țină seama de capacitatea , abilitățile de dezvoltare și experiența contextuală a unui copil.

Legea penală româna în vigoare este în deplină concordanță cu aceste prevederi , în Codul penal stabilindu-se limitele răspunderii penale și prevăzându-se faptul că ,, minorul care nu a împlinit 14 ani nu răspunde penal , minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal , numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ iar minorul ce a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal ‘’.

Pentru ca un minor cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani să răspundă penal în cazul în care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală , trebuie să se stabilească dacă acesta are sau nu discernământ. Existența discernământului se stabilește de către instituțiile de medicină legală , printr-o expertiză de specialitate , pe baza unor examinări clinice și examene complementare.

În conformitate cu articolul 40 din Hotărârea Guvernului nr.774 din 7.09.2000 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr.1/2000 privind organizarea activității instituțiilor de medicină legală, persoanele aflate în stare de reținere sau deținere se vor examina în prezența personalului de pază de același sex ; minorii vor fi examinați în prezența unui membru major al familiei , de același sex cu minorul ; persoanele internate în spitale se vor examina în prezența medicului care are în îngrijirea sa bolnavul.

Articolul 40 litera b) punctual iii) din Convenția cu privire la Drepturile Copilului

prevede referitor la justiția juvenilă : ,, cauza să fie examinată , fără întârziere de către o autoritate sau de către o instanță judiciară competentă , independentă și imparțială , după o procedură echitabilă , conform prevederilor legii , în prezența avocatului său și dacă acest lucru nu este contra interesului superior al copilului datorită în special vârstei și situației sale , în prezența părinților săi sau a reprezentanților legali ‘’. Tot astfel , în articolul 3(1) din aceeași reglementare se prevede că : ,, în toate deciziile care îi privesc pe copii , fie că sunt luate de instituții publice ori private de ocrotire socială , de către tribunale , autorități administrative sau de alte organe legislative , interesele superioare ale copilului trebuie să fie luate în considerare cu prioritate. ‘’

Regula 12 de la Beijing și regula 85 a Națiunilor Unite pentru Protecția Copiilor Privați de Libertate solicită ca personalul din justiția juvenilă să primească o instruire specială și să fie răspunzător pentru toate acțiunile și strategiile proprii. Potrivit Directivelor pentru Acțiune împotriva Copiilor în Sistemul de Justiție Penală , țările trebuie să înființeze instanțe pentru minori și proceduri speciale gândite pentru a ține seama de nevoile specifice copiilor ; directiva nr.16 subliniază acordarea de prioritate , creării de instituții și de programe care să acorde asistență juridică gratuită , copiilor , dacă este nevoie. ,, Polițiștii , procurorii , judecătorii și avocații trebuie să urmeze cursuri de specializare. ‘’

Articolul 41 din Legea nr.304 din 28.06.2004 privind organizarea judiciară , publicată în Monitorul Oficial al României , reglementează judecarea cauzelor cu minori de către tribunale specializate , în cadrul cărora judecătorii sunt desemnați de către președinții instanțelor sau de către președinții de secții , ce stabilesc compunerea completelor de judecată, de regulă , la începutul anului judecătoresc , cu avizul colegiului de conducere a instanței. Legislația românească actuală reglementează desemnarea judecătorilor care să soluționeze cauze cu minori , fără a prevedea necesitatea specializării acestora în această problematică.

Deși până în anul 1989 , la nivelul parchetelor exista instituția procurorului pentru minori , după 1990 s-a renunțat la ea în ciuda avantajelor pe care le prezenta : dosarele cu minori erau examinate și soluționate de același procuror , asigurându-se astfel o continuitate a muncii ; același procuror participa de regulă în instanță, la judecarea cauzelor cu minori , având o imagine de ansamblu asupra gradului de pericol social al faptelor săvârșite de minor.

Azi , atribuțiile procurorilor în ceea ce privește apărarea drepturilor și intereselor minorilor se exercită prin mijloace complementare activității judiciare , precum : acțiunile civile adresate instanțelor judecătorești în temeiul articolului 45 din Codul de procedură civilă ; participarea la cauzele penale și civile în care sunt implicați minori , supravegherea punerii în executare a hotărârilor ce se referă la minori etc.

Alte instituții implicate în sistemul justiției juvenile sunt : Serviciile de Autoritate Tutelară și Asistență Socială din cadrul Primăriilor , care la solicitarea organelor judiciare efectuează anchetele sociale în cauzele cu minori și Serviciile de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor de pe lângă Tribunale , prin efectuarea referatelor de evaluare destinate organelor judiciare ( articolul 11 alin.1 lit d din OG nr.92/2000 și Legea192/2000 ) . Printre atribuțiile acestora din urmă , enumerăm : ,, supravegherea executării sancțiunilor neprivative de libertate cu scopul asigurării respectării măsurilor și îndeplinirii obligațiilor impuse de către instanța de judecată în cazul aplicării sancțiunilor neprivative de libertate ; acordarea de asistență psihosocială pe perioada supravegherii ; acordarea de asistență post-penală ; consilierea ‘’. ( articolele 16-44 și 45-49 din Regulamentul de aplicare a OG nr. 92/2000 ; Legea nr.129/2002 ).

Un rol important în sistemul justiției juvenile îl ocupă apărătorul minorului ce a intrat în conflict cu legea penală ; nu există o specializare a avocaților în asistența juridică, aceștia fiind desemnați din oficiu de către instanță sau aleși de către părinții minorului care a intrat în conflict cu Legea penală însă numărul mare de cazuri pe care le au avocații poate afecta procesul de justiție pentru un minor ( numărul mare de cazuri de pe agenda unui avocat este în detrimentul calității reprezentării de care ar trebui să beneficieze un copil ; supraîncărcarea avocaților români are drept consecință și creșterea neâncrederii copiilor care își formează impresia că nu sunt reprezentați cu toată convingerea ). Ar trebui stabilite numărul de cazuri și seturi de îndrumări pentru avocații specializați în reprezentarea minorilor și să se asigure mecanisme pentru impunerea de limite.

2.4. Instrumente internaționale referitoare la măsurile de control în cazul minorilor delincvenți. Analogie cu situația României.

Conform dispozițiilor articolului 37 alineatul 1 lit b) din Convenția cu privire la drepturile copilului , minorii nu trebuie să fie privați de libertate în mod ilegal sau abitrar; dacă se află în arest , copiii trebuie să fie separați de adulți , cu excepția cazurilor în care se consideră că e în interesul copilului să nu procedeze astfel. Toți copiii privați de libertate vor fi tratați cu respect având dreptul la asistență juridică , servicii medicale sau psihologice.

Acest articol dar și Regulile de la Tokyo ( sau Standardele și Regulile minime ale Națiunilor Unite privind măsurile non-custodiale ) prevăd privarea de libertate ca o măsură extremă ce trebuie luată.

Conform prevederilor Convenției cu privire la drepturile copilului , orice copil are dreptul să conteste legalitatea măsurii privative de libertate adresându-se autorității competente , relevante și să primească o soluționare imediată a cauzei. Documentele Națiunilor Unite recomandă să se excludă recurgerea la detenția preventivă a minorilor , exceptând cazurile de infracțiuni deosebit de grave comise de minori cu vârste mai mari , iar în acest caz să se limiteze durata detenției preventive iar hotărârile de acest gen să fie ordonate , după consultări prealabile cu un serviciu social , în vederea identificării unor soluții alternative.

Reglementările internaționale consacră o serie de principii în legătură cu privarea de libertate a copiilor :

înființarea de instituții mici deschise este încurajată pentru a permite tratamentul individualizat și pentru a evita efectele negative pe care le are privarea de libertate ( regula 30 a Națiunilor Unite pentru Protecția Minorilor Privați de Libertate ) ;

minorii pot fi privați de libertate numai în unități ce respectă drepturile omului și demnitatea copilului ; astfel de unități trebuie să garanteze programe de promovare a sănătății , respectului de sine și a simțului responsabilității din partea copilului ( regula 12 a Națiunilor Unite pentru Protecția Minorilor Privați de Libertate ) ;

privarea de libertate trebuie să fie organizată astfel încât să respecte drepturile copilului la viața de familie și să nu piardă din vedere scopul reintegrării ( Directiva 20 pentru acțiune împotriva Copiilor în Sistemul de Justiție Penală și Regula 30 a Națiunilor Unite pentru Protecția Minorilor Privați de Libertate ) ;

toți copiii privați de libertate trebuie să fie ajutați să-și înțeleagă drepturile și obligațiile în timpul detenției și să fie informați asupra a ceea ce se urmărește prin asistența ce le va fi acordată ( Regula 25 Națiunilor Unite pentru Protecția Minorilor Privați de Libertate ) ;

întregul personal ce se ocupă de copiii privați de libertate trebuie să fie instruit adecvat ( Regula 85 a Națiunilor Unite pentru Protecția Minorilor Privați de Libertate ) ;

toți copiii trebuie să beneficieze de programe menite să-i ajute să se reintegreze în societate ( articolul 40 alineatul 1 din Convenția cu privire la drepturile copilului);

purtarea și uzul de armă de către personalul instituțiilor de detenție destinate copiilor , sunt interzise ( Regula 65 a Națiunilor Unite pentru Protecția Minorilor Privați de Libertate ) ;

impunerea disciplinei trebuie să țină seama de respectul pentru deminitatea copilului ( Regula 66 a Națiunilor Unite pentru Protecția Minorilor Privați de Libertate ).

În legislația româna , articolul 136 din Codul de Procedură Penală , reglementează categoriile măsurilor preventive , ilustrând că în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu închisoarea , se poate lua față de învinuit , următoarele măsuri preventive : reținerea , obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara și arestarea preventivă.

În capitolul ,, Dispoziții speciale pentru minori ‘’, Codul de procedură penală roman a instituit in regim special cu privire la reținerea și arestarea preventivă a inculpaților minori prin care li se asigură acestora , pe lângă drepturile prevăzute de lege pentru persoanele deținute preventiv ce au împlinit 18 ani , drepturi proprii și un regim special de detenție preventivă, în raport cu particularitățile vârstei lor. Astfel , în cazul minorilor ce răspund penal și care au vârsta între 14 -16 ani , reținerea și arestarea preventivă pot fi luate numai dacă minorul a săvărșit o faptă pedepsită de lege cu detenție pe viață sau închisoare mai mare de 10 ani ; pentru minorii din această categorie de vârstă, reținerea nu poate depăși 10 ore iar prelungirea acestei măsuri se poate face de procuror pentru o durată care nu poate depăși 10 ore. Arestarea preventivă poate fi dispusă în cursul urmăririi penale sau al judecății în primă instanță numai pe o perioadă ce nu poate depăși 15 zile și numai în mod cu totul excepțional. Durata totală a arestării preventive , în cursul urmăririi penale , nu poate depăși 60 de zile pentru minorii ce au împlinit 16 ani ; pentru ce-a de a doua categorie de minori care răspund penal , respectiv cei cu vârste cuprinse între 16-18 ani , s-a prevăzut că durata arestării preventive în cursul urmăririi penale și a judecării în primă instanță nu trebuie să depășească 20 de zile , putând fi prelungită , de fiecare dată motivat , numai în acest interval de timp. Pentru minorii cu vârsta cuprinsă între 16-18 ani , arestarea preventivă în cursul urmăririi penale, nu poate depăși 90 de zile , în cazuri excepționale când au săvârșit fapte pedepsite cu închisoare mai mare de 10 ani sau detenție pe viață , prelungirea arestării preventive , putând ajunge până la un an. Pentru învinuiții minori , arestarea preventivă nu poate depăși 3 zile.

Hotărârea instanței de judecată prin care s-a dispus arestarea preventivă este supusă recursului exercitat în fața instanței superioare ; conform articolului 160 , aliniatul 2 din Codul de Procedură Penală , în timpul reținerii sau arestării preventive , minorii se țin separat de majori în locuri dedicate copiilor arestați preventiv. Respectarea regimului special pentru minorii reținuți sau arestați preventiv e asigurată prin controlul unui judecător , prin vizitarea locurilor de detenție preventivă de către procuror , prin controlul altor organisme abilitate de lege să viziteze deținuții preventiv.

Documentele Națiunilor Unite subliniază faptul că este de preferat ca minorii să nu fie supuși procedurilor juridice standard și instituționalizării , prevăzându-se o întreagă gamă de dispoziții , precum cele referitoare la îngrijire , orientare și supraveghere , la perioadele de probă , la plasamentul familial , la programe de educație generală și profesională , la soluții alternative celor privind îngrijirea într-un centru instituțional , pentru a asigura copiilor delincvenți , un tratament în interesul bunăstării lor și proporțional cu infracțiunea săvârșită.

Potrivit Directivelor pentru Acțiune împotriva Copiilor în sistemul de Justiție Penală , trebuie să se treacă în revistă procedurile existente și unde este posibil să se recurgă la diversiune ; modalitățile de diversiune sunt concepute pentru a îndepărta efectele negative ale procedurilor juridice standard.

Modalitățile de diversiune utilizate în unele sisteme de justiție juvenilă sunt :

,,- medierea , situație în care instituțiile de stat pot căuta să dezvolte sisteme de mediere în care copilul delincvent și victima sunt puși față în față , astfel încât minorul vinovat să-și ceară scuze în mod direct ;

despagubiri financiare sau prin prestarea unei munci , combinate cu planuri de mediere sau care să funcționeze independent ;

avertismente care pot fi folosite doar când există destule probe care să susțină începerea urmăririi penale potrivit legii penale a fiecărei țări ‘’.

Spre deosebire de procedura judiciară standard ce pune accentual pe pedepsirea infractorilor , justiția restaurativă vizează restaurarea bunăstării minorului delincvent , a victimei și a comunității , presupunând : implicarea infractorului minor și a familiei acestuia ; luarea unei decizii de comun acord ; folosirea unei persoane care să înlesnească comunicarea ; tragerea la răspundere a copilului infractor , pentru acțiunile proprii ; despăgubirea victimei de către copilul delincvent , încercând a se repara răul cauzat. Justiția restaurativă sub forma discuțiilor în comunitate ( discuțiile de grup cu familiile , discuții de mustrare , discuții pentru responsabilizarea comunității ) accentuează importanța minorului , a familiei și comunității.

În diferitele sisteme juridice modelul unor astfel de discuții se face pe doua nivele: întâi ca alternativă la procesul în instanță și în al doilea rand ca un mecanism ce permite formularea de recomandări pentru judecători înainte de pronunțarea sentinței ; discuțiile urmăresc elaborarea unui plan de acțiune împotriva infracțiunii cu scopul de a stabili dacă minorul recunoaște sau nu fapta ; eventuala sancțiune are acordul tuturor părților ( minor infractor , victimă , familie , invitații familiei ) ; sancțiunile pot fi : scuzele , munca în folosul comunității , despăgubiri sau participarea la anumite programe.

În unele sisteme juridice , organizarea discuțiilor e administrată de poliție , în altele de instanțe sau de organizații de protecție socială. Studiile au demonstrat sprijinul mult mai mare pe care familiile îl primesc în cadrul acestor discuții în contrast cu stresul pe care-l presupune o înfățișare în instanță.

În legislația română în vigoare procedura aplicabilă în cauzele cu infractori minori este reglementată prin dispoziții speciale cuprinse în Codul de procedură penală ; Dispozițiile derogatorii de la cele obișnuite , se referă la : asistența juridică obligatorie în cazul infractorilor minori , judecarea cauzei privind o infracțiune comisă de un minor numai în prezența acestuia , exceptând cazul sustragerii de la judecată a copilului , citarea la judecarea cauzei a Autorității Tutelare iar dacă e cazul , a tutorelui , curatorului , a serviciului de reintegrare socială a infractorilor ( articolul 482 din Codul de procedură penală ). Normele de procedură penală impun obligativitatea efectuării anchetei sociale în cauzele cu infractori minori , organul de urmărire penală sau instanța de judecată având obligația să dispună efectuarea anchetei sociale , lipsa acesteia fiind sancționată cu nulitatea absolută. Conform articolului 481 din Codul de procedură penală , în cursul urmăririi penale , când învinuitul este un minor ce nu a împlinit 16 ani , la orice ascultare a copilului , dacă organul de urmărire penală consideră necesar , citează delegatul Autorității Tutelare , precum și părinții , iar când este cazul , tutorele , curatorul sau persoana în îngrijirea careia se află minorul.

Dacă instanța din România apreciază că pentru îndreptarea minorului , nu e suficientă o măsură educativă precum mustrarea , libertatea supravegheată , internarea într-un centru de reeducare sau într-un instituție medical-educativă , măsuri enumerate în articolul 101 al Codului Penal, se poate aplica sancționarea lui și pedepse cu amendă sau închisoare , reduse la jumătatea limitelor.

În legislația română actuală nu sunt reglementate măsuri neprivative de libertate precum munca în folosul comunității , avertismentele penale , contractele încheiate cu minorii , căminele de grup , consemnarea într-un așezământ deschis sau la reședință sau alte modalități sancționatoare pe care le vom aborda succinct mai jos , măsuri recomandate cu insistență de către documentele internaționale.

,, Munca în folosul comunității presupune un număr de ore de muncă neremunerată ; această sancțiune se desfășoară în afara programului de școală ; înainte de a se dispune această sancțiune , copilul trebuie să-și dea în mod liber consimțământul. ‘’

Contractele încheiate cu minorii delincvenți sunt redactate de lucrătorii sociali , în urma negocierilor cu minorul , luându-se în considerare dorințele și situația lui. Proiectul de contract ce include descrierea aranjamentelor supravegherii copilului și consecințele oricărei abateri din perioada contractuală este înaintat Poliției în vederea obținerii acordului acesteia ; după ce este acceptat , este semnat de către minor , de părinți , de Serviciul Social și ulterior de Poliție. Contractul semnat în acest mod e înaintat instanței de judecată ; la data audierii , potrivit regulilor achitării condiționate , copilul face o mărturisire completă iar instanța își dă acordul pentru contract. Un astfel de contract cuprinde : găsirea unui loc de muncă sau intrarea în ucenicie , participarea la programe educaționale , precizarea activităților din timpul liber , tratament pentru dependența de alcool sau droguri , plata de despăgubiri.

Avertismentele penale ( mustrarea , admonestarea , achitarea necondiționată și achitarea condiționată ) se folosesc pentru delicte minore.

Alte măsuri de diversiune de la pedeapsa cu închisoarea , puse în aplicare de unele state , sunt : amenzile , plățile compensatorii , compensațiile personale sau confiscarea.

Diversiunea de la pedeapsa cu închisoarea este încurajată deci prin legislația internațională fiind o metodă importantă de reducere a recidivei , studiile demonstrând că minorii deținuți prezintă o rată de recidivă substanțială ; lipsa pedepsei cu închisoarea determină ca delincvenții să mențină legături pozitive cu familia , școala și comunitatea , legăturile în cauză mărind șansele de resocializare ale copilului.

Prin Regulamentul european privind sancțiunile și măsurile comunitare sunt promovate aceste alternative la pedepsele cu închisoarea , impunerea lor urmărind dezvoltarea simțului responsabilității infractorului copil față de societate.