Delincventa Juvenila Cauze, Forme Si Modalitati de Prevenire

Drept

Delincventa Juvenila Cauze, Forme Si Modalitati de Prevenire

Byadmin ianuarie 1, 2024

INTRODUCERE

Delicvența juvenilă este termenul care descrie comportamentul deviant al tinerilor sub 18 ani, ce contravine cu legile juridice ale statului.

Din cauza schimbărilor sociale survenite, România se confruntă astăzi cu o serie de probleme ce nu au putut fi anticipate. Aceste schimbări au dat naștere unei puternice stări de nesiguranță socială, îndoială și frustrare, întalnite in special în rândul celor tineri.

Datorită sentimentului de descurajare și chiar inadaptare socială, numărul delictelor comise de către minori a crescut considerabil în ultimul deceniu, stabilind astfel pricipala preocupare a oamenilor de știință.

Originea acestei probleme este, în multe dintre cazuri, de ordin ereditar și social, însâ motivul central îl constituie dezorganizarea familiei, în prezent făcându-și apariția două fenomene deosebite: unul fiind responsabil de criza familială, iar celălalt al cadrului social ce promovează false valori, ducând în acest mod la neînțelegeri între copii și părinți, iar ulterior la comportamentul deviant.

În dezvoltarea personalității adolescenților, delicvența juvenilă este una dintre problemele grave cu care se poate confrunta copilul aflat in process de maturizare.

Chiar dacă are trăsături contemporane, fenomenul delicvenței nu este unul nou, el fiind doar adaptat in fucție de fiecare mediu cultural in parte, dar și de cel economic.

Având in vedere aceste aspecte, lucrarea de față a luat naștere din nevoia de a găsi și a înțelege mai clar cauzele și formele de prevenire a delicvenței juvenile, acest fenomen fiind unul ce nu afectează doar persoana care săvârșește acțiunea infracțională, ci, la un moment dat, întreaga societate.

Acest proiect are ca obietiv aprofundarea cauzalității delicvenței juvenile din punct de vedere psihologic deoarece relațiile dintre generații, în special relațiile copii – părinți, în ultimii ani, au devenit tot mai complicate, adulții fiind tot mai indiferenți față de nevoile tinerilor, din punct de vedere spiritual, acest lucru facilitând alunecarea copiilor pe un drum greșit.

De asemenea subiectul arată că există diverse modalități prin care infracționalitatea în rândul tinerilor poate să se reducă într-un procent cât mai mare, în ciuda faptului că acest concept are rădăcini destul de vechi în istorie.

Deși nu tratează un concept nou, se remarcă prin complexitatea sa și prin găsirea continuă de noi soluții, din punct de vedere științific, de combatere și de prevenire a delicvenței juvenile.

Lucrarea este structurată în trei mari capitole, primele două fiind de teorie, iar ultimul capitol fiind dedicat părții practice.

Primele două capitole sunt: Delicvența juvenilă – formă a comportamentului delicvent și Dinamica sistemului delincvențional și modalități de prevenire.

În primul capitol, printre cele care prezintă o deosebită importanță se numără următoarele subcapitole: Devianța – definiție și mod de înțelegere, Noțiunea de delincvență juvenilă și ambiguitatea criteriilor ei de definire, dar și Cauzele delincvenței juvenile. De asemenea și capitolul II prezintă subcapitole importante în înțelegerea delincevenței juvenile, precum: Sistemul și nivelul delincvențional, Utilitatea teoriei în abordarea delincvenței, sau Teorii și modele de analiză a delincvenței.

Ultimul capitol prezintă cecetarea de specialitate, fiind urmat de Concluzii, Bibliografie și Anexe, încheind astfel acest proiect.

CAPITOLUL I

DELINCVENȚA JUVENILĂ – FORMĂ A

COMPORTAMENTULUI DELINCVENT

1.1. Devianța – definiție și mod de înțelegere

,,Devianța reprezintă ansamblul conduitelor și stărilor pe care membrii unui grup le judecă drept neconforme cu așteptările, normele sau valorile lor și care, în consecință, riscă să trezească din partea lor reprobare și sancțiuni” (Boudon, 2006, p.440).

Propunându-și o analiză tipologică S. Rădulescu (1999) consideră că devianța cuprinde o diversitate de manifestări: actele și conduitele sancționate sau nu de către legi, conduitele care nu sunt similare cu ale majorității, revoltatul ca și revoluționarul care protestând împotriva ordinii sociale o afectează, conduita care provoacă schimbări de la medie – tradiție adoptând comportamente peste această medie (devianța pozitivă).

Vizând urmările unui astfel de comportament deviant M. Gusson îl definește ca: ,,ansamblu disparat de transgresiuni, conduite dezaprobate și indivizi marginali, care datorită contraadicțiilor cu așteptările grupului riscă să provoace sancțiuni” (Batâr, 2005, p.70).

Sociologii folosesc termenul de devianță pentru a desemna un ansamblu disparat de transgresări, de conduite dezaprobate și de indivizi marginali.

Se poate spune că sociologul consideră ca deviante acțiunile și felurile de a fi care sunt rău văzute și sancționate de majoritatea membrilor unui grup. (Ogien, 2002, p.163)

Când este gândită în raport cu socializarea, noțiunea de devianță desemnează anumite roluri a căror îndeplinire prezintă o amenințare pentru ordinea socială, în măsura în care practicile care le sunt asociate încalcă așteptările cele mai generale ale majorității membrilor unei societăți. Acest tip de devianță poate duce, atunci când rolurile respective sunt suficent de instituționalizate, la desocializarea celor care le asumă.

1.2. Delicvența – devianță cu caracter penal

Devianța este definită ca ,,transgresiune, identificată ca atare și sancționată, a normelor în vigoare înt-un sistem social dat” (Larousse, 1996, p.82).

,,Devianța apare ca fiind capătul unui proces complex de elaborare și de construcție. Intervin mai mulți parametri: gradul de integrare, raporturile de forțe, dispozițiile statutare, contextul” (Ferrol, 1998, p.56).

În ansamblul formelor de devianță este inclusă și delincvența (criminalitatea). Delincvența reprezintă ,,ansamblul actelor și faptelor care violează regulile penale și care impun adoptarea unor sancțiuni negative, organizate de către agenții specializați ai controlului social” (Buneci et al, 2001, p.70).

Delincvența este o formă de devianță cu caracter penal.

Trăsăturile specifice ale delicvenței constau, în principal, în:

a)- violarea legilor și prescripțiilor juridice care interzic comiterea anumitor acțiuni;

b)- manifestarea unui comportament contrar regulilormorale și de conviețuire socială;

c)- desfășurarea unor acțiuni antisociale care afectează siguranța instituțiilor și grupurilor sociale, producând un sentiment de insecuritate indivizilor.

Chiar dacă, aparent, delictul apare ca un fenomen juridic, reglementat prin normele dreptuluipenal, el este primordial un fenomen social, care se produce în societate, având consecințe negative și distructive pentru securitatea indivizilor și grupurilor.

Delincvența conduce la creșterea tensiunilor sociale și a nesiguranței între indivizi. Ea implică, în același timp, încălcarea flagrantă a schemelor valorice și normative așteptate și dorite, precumși o abatere sensibilă de la ceea ce societatea definește ca fiind moral, decent și corect.

1.3. Noțiunea de delincvență juvenilă și ambiguitatea criteriilor ei de definire

,,În toate statisticile criminaltății, delictele de furt, viol, fraudă, vandalism, tulburarea liniștei și ordinii publice, drogurile, atacurile stradale etc. ocupă primul loc și au tendința să crească, mai ales în rândul adolescenților și tinerilor. Din ce în ce mai mulți copii între 8 și 15 ani sunt încorporați prin seducție, în această formă protestatară de inadaptare socio-morală” (Păunescu, 1994, p.122).

Cuvântul delincvență are originea etimologică latină, venind de la delinquere, a fi de vină, a greși. Etiologia delincvenței se înscrie în pluricauzalitatea agresivității morbide.

Evantaiul comportamentelor este modificat în funcție de structurile morale, sociale, profesionale ale diverselor colectivități umane.

Se disting cinci categorii de structuri psihice agresive: instabilul, autoagresivul și heteroagresivul, comportamentul pervers și comportamentul reactiv.

Motivația conduitei deviante e primitivă, utilizând conduitele slab integrate, care țin de afectivitatea frustrată. În cazul delincvenței de grup, motivația e mai mult de ordin social, constând în afilierea, identificarea cu modelul ,,negativ” al liderului. Mobilul ține de caracterul motivației și uneori capătă expresia unui comportament violent, ajungând la acte de mare periculozitate socială.

Fenomenul delincvențial în societatea modernă marchează o creștere a frecvenței acestuia la fete, prin răspândirea vagabondajului, furtului și în special a prostituției. Atunci când ne referim la fenomenul de delincvență juvenilă trebuie să știm în ce sens utilizăm această noțiune: dacă o utilizăm pentru a desemna o conduită care e dependentă de competența oficială a sistemului penal, ea nu implcă și evaluarea măsurii în care această conduită e sau nu indezirabilă. Dacă, din punct de vedere normativ, caracterul indezirabil poate fi o condiție esențială a incriminării, aceasta nu implică să fie și o condiție a faptelor ca atare. (Rădulescu, Banciu, 1990, p.42)

Atât furtul, cât și fuga fac parte din aceeași structură a personalității, caracterizată prin incapacitatea de a se supune la altceva decât la dorinței de moment. În acest mod, sensul celor mai multe acte deviante sau delincvente comise de minori este dependent de stiluri educative defectuoase și nu de structuri deficitare ale personalității.

Unul dintre cele mai importante categorii juridice cu care operează dreptul penal este aceea de responsabilitate, care exprimă un act de angajare a individului în procesul interacțiunii sociale, prin asumarea consecințelor asupra faptelor sale. Spre deosebire de această noțiune, cea de răspundere ne indică o obligație impusă din afară, individul percepând și resimțând normele ca reguli obligatorii impuse din exterior.

Identificarea răspunderii cu sancțiunea ignoră tocmai latura psihologică a răspunderii, întrucât, în timp ce sancțiunea vizează doar aspectul tragerii la răspundere din punctul de vedere al reacției sociale față de fapta comisă, răspunderea penală reprezintă o capacitate psihofizică, care include atât un aspect intelictiv, cât și unul volativ. (Rădulescu, Banciu, 1990, p.45)

În teoria și practica penală, caracterul infracțional al unei fapte include, în mod cumulativ, trei elemente: pericolul social, vinovăția și incriminarea, lipsa oricăruia dintre acestea conducând la excluderea caracterului penal al faptei, a existenței infracțiunii și, implicit, a răspunderii.

Stabilirea stării de iresponsabilitate este o prooblemă foarte importantă pentru individualizarea vinovăției și a sancțiunii, fiind necesar să se determine fie existența unei boli psihice care generează această stare, fie existența însăși a iresponsabilității în momentul comiterii faptei, deoarece nu întotdeauna și nu în mod necesar simpla constatare a unei boli psihice a unui făptuitor implică iresponsabilitatea sa.

În realitate, o explicație a delictului prin comportament sau o teorie care explică comiterea actului infracțional prin deficiențele personalității nu are nici o bază obiectivă, deoarece exclude etiologia socială, dislocând sensul comportamentului de situația socială în care se găsește personalitatea. O asemenea explicație este cu prioritate clinică, fiind tributară paradigmei funcționaliste a devianței comportamentale care consideră că delictele sunt comisec de indivizi deficienți mental, care nu reușesc să se conformeze așteptărilor normative.

Pe plan juridic, dacă admitem că sancțiunea penală trebuie acordată în funcție de gradul de responsabilitate, ar însemna să admitem că delincventul este răspunzător pentru propria sa structură psihică și trebuie pedepsit pentru aceasta. Ori, penaliștii știu că pedeapsa se acordă în raport de faptele care reprezintă pericol social pentru societate, săvârșite cu vinovăție, și nu în funcție de psihismul infractorului. (Rădulescu, Banciu, 1990, p.49)

Delincvența apare ca un fenomen juridic, dar prin determinările sale profunde, prin impste a devianței comportamentale care consideră că delictele sunt comisec de indivizi deficienți mental, care nu reușesc să se conformeze așteptărilor normative.

Pe plan juridic, dacă admitem că sancțiunea penală trebuie acordată în funcție de gradul de responsabilitate, ar însemna să admitem că delincventul este răspunzător pentru propria sa structură psihică și trebuie pedepsit pentru aceasta. Ori, penaliștii știu că pedeapsa se acordă în raport de faptele care reprezintă pericol social pentru societate, săvârșite cu vinovăție, și nu în funcție de psihismul infractorului. (Rădulescu, Banciu, 1990, p.49)

Delincvența apare ca un fenomen juridic, dar prin determinările sale profunde, prin impactul produs ea reprezintă un fenomen social, deoarece încălcarea legii lezează cele mai importante valori și relații sociale.

1.4. Cauzele delincvenței juvenile

Cauzalitatea delincvenței juvenile este alimentată de un șir de factori, cum ar fi: factorii neuropsihici, școala, familia, factorii ereditari și biologici, mass-media, grupurile de semeni.

În prezent au evoluat concepțiile privind justiția juvenilă, acesteia acordându-se o importanță din ce în ce mai mare odată cu macro-evoluțiile din societatea modernă. ,,Elementul-cheie din cadrul acestor concepții, care stau la baza sistemelor de justiție juvenilă, îl reprezintă echilibrul dintre asistență socială și justiție” (Bulgaru, 2008, p.311).

,,Conduita socială se formează treptat pe baza tendințelor native și sub influența condițiilor de mediu.Condițiile individuale care pot să determine infracțiunea sunt foarte variate. Infracțiunea poate să aibă loc într-un mediu social normal sau chiar superior din punct de vedere etic. Astfel, motivele infracțiunii trebuie căutate în individ” (Roșca Alexandru, 1932, p.2)

Printre factorii individuali care pot să determine infracțiunea, în condiții obișnuite sau superioare de mediu social, amintim, în primul rând, anomaliile native ale vieții emotiv-active. Sunt unii indivizi care prezintă nativ o serie întreagă de tendințe antisociale care se manifestă de vreme prin acte de brutalitate, nesupunere, cruzime, furt, etc. Aceștia sunt victimele propriei lor constituții psihice. Ei ajung de timpuriu în conflict cu ordinea socială căreia nu pot să i se adapteze. Dar caracteristic este nu numai că ei reacționează de timpuriu prin infracțiune, ci și faptul că dintre ei se recrutează un foarte mare procent de recidiviști.

Inteligența scăzută este de asemenea un factor foarte important în determinarea infracțiunii. Inteligența e putința spirituală a individului de a se adapta la situații noi, de a anticipa efectele reacțiunii, deci de a prevedea.

Un individ cu un nivel mintal scăzut este lipsit de un factor inhibitiv de primul ordin; el neputând prevedea consecințele infracțiunii nu este capabil să se oprească la timp, să se rețină de la săvârșirea infracțiunii.

Anomaliile psihice care pot să ducă la infracțiune sunt date, de cele mai multe ori nativ, dar pot să fie determinate și de diferite tulburări organice, sau de o boală oarecare, care poate să aibă ca rezultat o modificare fundamentală a caracterului, făcând dintr-un normal un deviat moral.

1.5. Forme nonprivative de libertate în justiția juvenilă

Probațiunea reprezintă o modalitate de sancționare a infractorilor minori care constă în organizarea și în executarea supravegherii persoanei învinuite, inculpate sau condamnate prin monitorizarea comportamentului, acordarea de asistență individuală și orientarea acesteia spre un mod de viață corect.

Scopul probațiunii este corectarea și reeducarea persoanelor care au comis infracțiuni și reintegrarea în societate a persoanelor condamnate.

În funcție de etapa la care se află procesul de justiție există trei tipuri de probațiune: probațiune presentențială, probațiune sentențială (inclusiv cea penitenciară) și postsentențială (reintegrarea socială după eliberarea din locurile de detenție). (Bulgaru, 2008, p.325)

Una dintre cele mai semnificative evoluții în modul coontemporan de a gândi și de a reacționa la fenomenul infracțional îl reprezintă interesul tot mai mare față de justiția restaurativă.

Conceptul de justiție restaurativă accentuează importanța protecției drepturilor victimelor infracțiunilor, creșterea rolului membrilor comunităților, recuperarea pierderilor emoționale și materiale cauzate victimelor și oferirea, ori de câte ori e posibil, a unei game largi de oportunități pentru dialog, negociere și rezolvarea problemelor, astfel încât rezultatul să însemne obținerea unui sentiment mai puternic de securitate comunitară, aplanarea conflictului și cicatrizarea rănilor pentru toți cei implicați sau afectați de infracțiune.

1.6. Fenomenul delincvenței juvenile în România tranzițională

Atât delincvența în general cât și delincvența juvenilă, cresc odată cu apariția unor schimbări economico-sociale necesare într-o țară. ,,În România, după 1989 au apărut multe schimbări, atât pe plan economic, cât și pe plan social” (Prelici, Bărbat, 2007, p.195).

Pentru a explica situația din prima perioadă a tranziției, apelăm la fenomenul de anomie, ce a caracterizat societatea românească de după 1989, creșterea semnificativă a delincvenței juvenile fiind unul dintre aspectele sociale ce a semnalizat această stare.

Conform celor spuse de Durkheim (1975), o societate ce se caracterizează prin anomie atunci când actele deviante cunosc o creștere semnificativă datorită schimbărilor bruște care au loc în societatea respectivă. Acest lucru se observă și în cazul delincvenței generale și a delincvenței juvenile din țara noastră.

Infracționalitatea minorilor e o parte importantă a criminalității generale. Aceasta cuprinde totalitatea infracțiunilor săvârșite de persoanele care nu au împlinit 18 ani.

Orașul este zona preferențială a delincvenților. Acest lucru se datorează nu numai numărului mare de locuitori ai orașelor, dar și a oportunităților oferite de orașe, precum și de anonimatul care li se conferă delincvenților în asemenea zone.

Zonele cu rata mare de criminalitate se deosebesc de celelalte zone ale orașului prin numărul mare al indivizilor care trăiesc singuri, al familiilor monoparentale, al nașterilor nelegitime, al dependenței economice.

Numărul mare a minorilor condamnați la închisoare demonstrează că ei au comis infracțiuni grave și au avut discernământ în momentul comiterii infracțiunii. Statisticile oficiale semnalează, de asemenea, o creștere puternică a numărului minorilor recidiviști.

Modul în care a evoluat fenomenul delincvenței juvenile în România după 1989 este un fenomen ,,normal”, specific unei societăți în tranziție. Din 1998 se înregistrează o scădere a numărului delincvenților minori.

1.7. Evoluția și tendințele criminalității în rândul minorilor din România

Dezvoltarea, pe plan european, a preocupărilor organelor de aplicare a legii și administrare a justiției pentru prevenirea și combaterea delincvenței juvenile e determinată, în general de tendința ascedentă a infracționalismului în rândul minorilor, paralel cu agravarea pericolului social al faptelor săvârșite.

În centrul și estul Europei, în ultimul deceniu se înregistează o creștere constantă a numărului de infracțiuni comise de minori.

S-a constatat o creștere simultană și apropiată valoric a numărului de infracțiuni și a numărului de infractori minori, fapt care poate constitui un indiciu relativ al eficienței reduse a măsurilor legislative,, educative și de protecție socială, cât și a celor de combatere a delincvenței în rândul minorilor. (Pop, 2002, p.39)

Îngrijorător este faptul că din rândul infractorilor minori mai mult de jumătate se află în situația de abandon școlar.

În cadrul infracțiunilor comise cu violență ponderea o dețin tâlhăriile. Un alt gen de infracțiuni care se disting în cadrul faptelor comise cu violență, prin consecințele psihosociologice grave pe care le are este violul.

Referitor la infracțiunile de omor, lovituri cauzatoare de moarte și tentative de omor se constată că, deși acestea nu au înregistrat numeric o evoluție spectaculoasă, în schimb a scăzut vârsta participanților, paralel cu o escaladare veritabilă a cruzimii făptuitorilor. Semnificative sunt cazurile în care minorii au comis dublu asasinat sau omoruri din interes material.

CAPITOLUL II

DINAMICA SISTEMULUI DELINCVENȚIONAL ȘI MODALITĂȚI DE PREVENIRE

2.1. Sistemul și nivelul delincvențional

Dimensiunea punitivă stabilește coordonatele unui pol în aprecierea nivelului de delincvență. Până în anii 80 s-a vorbit despre un raport ,,economic” între nivelul delincvenței și cel al represiunii; s-a ajuns la concluzia că ar exista un raport ,,optimal” de criminalitate care, atins fiind, nu ar face necesar un efort suplimentar de prevenire și combatere pentru că ar costa prea mult societatea. Această teză pleacă de la ideea că ar exista în orice societate o ,,ofertă” delictuală și o ,,cerere” adecvată; frecvența ,,cererii” se fixează prin nivelul de apărare publică și privată și va determina o frecvență a ,,ofertei” sau a ,,cantității” de delicte. (Bocancea, Neamțu, 1999, p.194 -195)

În 1986, Cook spunea că nivelul criminalității este determinat de o variabilă endogenă, în timp ce acțiunea sistemului penal apare ca fiind una exterioară, ce variază în funcție de raportul invers al protecției private.

Variabila endogenă, cea care determină hotărâtor rata și nivelul delincvențional, este interacțiunea victimă – delincvent: victimele potențiale își dau seama de riscurile de victimizare și își creează un nivel de protecție, în timp ce delincvenții potențiali acționează în funcție de oportunitățile care se creează în acest interval de ajustare. Astfel, populațiile-țintă ce oferă perspectiva unui câștig substanțial cu un efort minim și riscuri mici sunt victimizate într-un ritm crescător. Însă aceste populații nu rămân interesante mult timp, deoarece ele vor deveni mai prudente și își vor construi măsuri de autoprotecție. Deși pare o construcție formală, prin sistemul delincvenței înțelegem ansamblul de relații ,,care leagă între ei delincvenții, victimele potențiale, agenții controlului social și agenții penali”. (Bocancea, Neamțu, 1999, p.195)

În viziunea sistemică se disting o serie de variabile endogene, care acționează din interiorul sistemului, și variabile exogene, ce se presupune că au un impact asupra nivelului delincvenței prin intermediul celor endogene, pe care le influențează.

2.2. Utilitatea teoriei în abordarea delicvenței

Devianța nu este o proprietate simplă, prezentă sau absentă în anumite comportamente, ci produsul unui proces mai complex ce implică deseori și reacția societală față de respectivele conduite.

În funcție de modul în care sunt înglobate și explicate evenimente și circumstanțe generatoare sau favorizante de conduite deviante, teoriile asupra acestui devianței pot fi clasificate în diverse categorii.

Teoriile pozitiviste care se axează pe legături între segmente particulare, de obicei instabile și deficitare ale existenței umane ce declanșează comportamente definite ca deviante.

Teoriile criticiste sunt bazate pe analiza structurilor de clasă și încadrează, în primul rând, teoriile marxiste asupra devianței și marginalizării.

Teoriile feministe se referă îndeosebi la rolul redus, uneori aproape invizibil, al femeilor în cazurile de devianță.

,,În registrul multiform al devianței, delicvența reprezintă forma cu gradul cel mai ridicat de periculozitate. Trăsăturile ce o deosebesc de formele simple ale devianței se referă la faptul că, în primul rând, este violată o anumită lege. Această încălcare e însoțită de săvârșirea unei acțiuni anti-sociale, ce reprezintă un pericol pentru ceilalți membri ai societății. Astfel că delicvența nu se mai definește în funcție de reacția celorlalți membri ai societății sau în funcție de o etichetă, ci ea se află în raport juridic cu valorile sociale” (Bocancea, Neamțu, 1999, p.163).

De aceste particularități trebuie să țină cont și teoriile particulare căci ele sunt cele care conferă, la nivelul comportamentului uman, mai multă responsabilitate și libertate unuia dintre cei doi factori determinanți în detrimentul celuilalt.

Cel mai adesea, explicațiile teoretice asupra delicvenței sunt construite doar din perspectiva unei singure discipline, deficiență de care suferă majoritatea tipologiilor existente.

De exemplu, teoriile de orientare bio-antropologică stabilesc corelații de determinare între diferite particularități bio-fizio-antropologice și moduri de comportament criminal.

Și teoriile de orientare psihologică pun în legătură strictă particularitățile psihice, înnăscute și chiar dobândite, ale personalității umane și desfășurarea unor comportamente delicvente. (Bocancea, Neamțu, 1999, p.163)

Interpretarea delicvenței e strâns legată de interpretarea largă a câmpului social. Varietățile devianței pot fi influențate de elemente strict psihologice, însă cauzalitatea și determinarea sunt de natură socială.

Din perspectivă psihologistă, teoria psihopatiei e cea mai veche tentativă, termenul central fiind introdus de francezul Pinel încă din secolul al XVIII-lea, dar de atunci și până azi aceasta a avut o carieră ezitantă.

Delicvenții cu risc înalt de periculozitate au multe elemente descriptive ale personalității psihopate.

Marea diversitate a acestor teorii, ca și gradul lor de relativitate și reprezentativitate impun precauții în utilizarea și operaționalizarea diferitelor concepte ,,cheie” pe care le include cum ar fi cele de patologie socială, anemie socială, dezorganizare și disfuncție socială, conflict cultural normativ etc. (Pop, 2002, p.8)

Delincvența juvenilă este, deci, consecința utilizării unor mijloace legitime de către tineri, ca și a unei discrepanțe interne între normele socialmente împărtășite și condițiile reale ale vieții sociale.

2.3. Teorii și modele de analiză a delincvenței

Delincvența juvenilă a fost și continuă să fie analizată în mod diferențiat de la o societate la alta, fiind elaborate numeroase teze, orientări, paradigme și teorii explicative, unele excluzându-se reciproc.

Deoarece fenomenul de delincvență juvenilă are o serie de condiționări și determinări cauzale multiple, în cadrul diferitelot abordări, se conjugă o multitudine de definiții dintre ele valorizând o anumită perspectivă teoretică, motiv pentru care, în momentul de față, există atât de multe tentative și modele etiologice în acest domeniu. (Pop, 2002, p.6)

Conform orientărilor aparținând Școli de la Chiodo, geneza și dinamica delincvenților sunt determinate de marile depresii sau crize sociale și economice, de fenomenele de urbanizare și exod rural.

Rata delincvenței e mai ridicată în ariile și zonele caracterizate prin deteriorarea fizică, declin de populație, dezintegrare culturală, ceea ce împiedică exercitarea adecvată a controlului social al comunității, generând fenomene de ,,dezorganizare socială”, marginalizare, devianță.

Printre teoriile delincvenței juvenile amintim: a) teoria anomiei; b) teoria ,,subculturilor de delincvență juvenilă” și ,,teoria grupurilor de la marginea străzii”; c) teoria etichetării sociale; d) teoria oportunității diferențiale; e) teoriile învățării; f) teoria controlului social.

Termenul de anomie, provenit din limba greacă, desemnează ,,starea de dereglare a funcționării unui sistem sau subsistem social, datorită deprecierii normelor sociale. Are un caracter relativ deoarece nu se poate concepe o societate fără norme sau cu o dereglare globală. Deși termenul circula din a doua jumătate a secolului trecut, E. Durkheim l-a consacrat prin lucrarea ,,La divisation travail”, unde ideea de bază e că pe măsură ce societatea devine tot mai complexă, este tot mai dificilă menținerea coeziunii sociale” (Bocancea, Neamțu, 1999, p.170).

Durkheim nu considera profesiunea de delicvent o formă aberantă, anormală, ci o vedea ca o modalitate de diferențiere a muncii. Așa cum cancerul e o specializare nouă a unor funcții biologice, tot așa și activitatea delincvențională este o formă de supraviețuire. De aici și necesitatea de a examina condițiile socio-culturale și contradicțiile activității delincvenționale la diferite niveluri, ale diferitelor națiuni (Besnard, 1987: 223-301).

Prin R. Merton, teoria anomiei, reformulată, va fi dezvoltată pentru a oferi o explicație mai largă coondițiilor socio-culturale ale delicvenței. El nu privește delicvența ca pe un rezultat al caracteristicilor individuale, ci ca pe o replică normală a oamenilor la modalitățile diferite de adecvare a elementelor socio-culturale cu căile de acces spre acestea.

În teoria subculturilor delincvente punctul de plecare îl constituie normele existente într-o anumită cultură. Cohen identifică anumite grupuri frustrate, denumite ,,subculturi delincvente” ale căror norme sunt în contradicție cu cele ale restului societății.

,,Subculturile delincvente” au apărut ca o reacție de protest față de normele societății și din dorința de anihilare a frustărilor generate de statusul marginal și al anxietății. (Buneci, Butoi, 2001, p. 95)

Principalii reprezentanți ai teoriei ,,subculturilor de delincvență juvenilă” consideră că subcultura reprezintă o subdiviziune a modelelor culturale la care participă o parte din grupurile sociale. Însă comunitatea este cea care furnizează delicventului materialele și obișnuințele,tocmai pentru că o conduită delicventă este învățată și întărită prin interacțiunea cu alte persoane: atitudini, exemplu, motivație, stimulente, contacte, comunicare. (Bocancea, Neamțu, 1999, p.173)

Aceste condiții favorabile îndeplinirii unui rol delicvent ca și acele condiții favorabile învățării unui astfel de rol pot fi numite cu o sintagma de oportunitate nelegitimă sau diferențiată, ce se regăsește și în teoria anomiei, dar pe un alt plan de generalitate.

Ideea este că există un acces diferențiat și spre învățarea comportamentului delicvent plasat la nivelul structurii sociale, al diferențierilor adaptive, al adaptării specifice unor grupuri. Altfel spus, nu oricine poate deveni un delicvent autentic și performant. Această relativizare a învățării comportamentului delicvent e utilă îndeosebi la diagnosticarea diferențiată și elaborarea strategiei etapizate.

O variantă a teoriei ,,subculturilor delincvente” care încearcă să explice delincvența juvenilă ca fiind rezultatul unui comportament ,,învățat” este cea a ,,grupurilor de la marginea străzii” sau a ,,societății de la colțul străzii” elaborată de Whythe (Pop, 2002, p.17).

Teoriile etichetării sociale pornesc de la ideea că devianța e creată de modul în care societatea etichetează anumite acte. Acestea fac diferența între prima devianță și devianța secundară (Buneci , Butoi, 2001, p. 96).

Tendința de a găsi vinovat mai mult socialul decât individualul este foarte accentuată la unii reprezentați ai teoriilor etichetării.

Considerând că modelul cel mai potrivit pentru analiza delincvenței juvenile e acela de a investiga infracțiunea indivizilor într-un anumit context sociocultural și normativ, reprezentații etnometodologiei și infracționalismul simbolic oncep delincvența nu ca o trăsătură inerentă a unui tip de comportament, ci ca o însușire conferită acelui comportament de către grupul sau indivizii care dețin puterea și care evaluează conduita ca deviantă.

Teoria oportunității diferențiale face parte din categoria explicațiilor structurale asupra delincvenței. Conceptul de bază cu care operează explicațiile structurale e inegalitatea fundamentală în ceeace privește oportunitățile în a atinge scopurile dictate de societate.

Teoria oportunităților diferențiale a fost formulată de către Cloward și Ohlin (1960). Autorii acestei teorii susțin faptul că indivizii aparținând grupurilor subculturale doresc să folosească mijloace legale pentru atingerea scopurilor și obținerea succesului în plan social, însă se lovesc de o serie de bariere. Astfel, mijloacele legale sunt blocate, oamenii fiind forțați să apeleze la mijloace ilegale, ajungându-se astfel la comiterea de infracțiuni.

,,Teoriile comportamentului delincvent ca produs al învățării susțin că toate comportamentele sunt învățate în cadrul interacțiunilor sociale de zi cu zi. Odată cu învățarea unui anumit comportament, individul învață și modalități de realizare a acestuia, precum și când este dezirabil acel comportament și când nu” (Durnescu, 1999, p.55).

Teoriile învățării se încadrează în categoria abordărilor psihosociale care pun accentul pe mecanismele prin intermediul cărora comportamentul criminal este învățat. Contribuții importante în ceea ce privește explicarea fenomenului delincvenței din această perspectivă au avut sociologul și criminologul american Sutherland (teoria asociațiilor diferențiale) și A. Banduro (teoria învățării sociale concentrată în special asupra achiziționării comportamentului agresiv). (Buneci, Butoi, 2001, p. 90)

Sutherland consideră că un act criminal se produce când există o situație propice, pentru un individ determinat.

Banduro a formulat una dintre cele mai reprezentative teorii ale învățării sociale (1977). Teoria sa se concentrează, în principal, asupra achiziționării comportamentului agresiv.

În viziunea lui A. Banduro, în dezvoltarea diferitelor forme de comportament, inclusiv cel agresiv, intervin o serie de mecanisme, precum imitația și modelarea. Cele mai multe activități agresive necesită deprinderi care solicită o învățare extensivă.

În forma sa cea mai utilizată, ,,teoria controlului social a fost elaborată de Hirschi și are ca element central o totalitate de cunoștințe pe care le posedăm despre caracteristicile personale și demografice ale delicventului. În viziunea sa, profilul delicventului tipic este următorul: bărbat tânăr, crescut fără tată, într-o mahala urbană, cu dificultăți în istoria școlară, în prezent șomer” (Bocancea, Neamțu, 1999, p.175).

Teoria controlului social subliniază, ca și teoria asocierii diferențiate, că delicvenții își consolidează sistemul de convingeri în compania persoanelor cu gândire asemănătoare, dar nu recunoaște existența unei etici specifice, reflectată în reguli restrictive de conduită. Mai curând, arată această teorie, sunt reflectate legăturile slabe ale delicventului cu societatea decât sunt semnificate relațiile de tip special dintre ei.

2.4. Profilul psihosocial al minorului delincvent

Elaborarea portretului psihosocial e o metodă de reprezentare a rezultatelor unor măsurări realizate prin utilizarea diferitelor probe de evaluare. Fiecare caracteristică a delincventului juvenil are o anumită valoare. Amplasarea pe verticală a tuturor valorilor obținute, unirea lor printr-o linie permite obținerea unei figuri asemănătoare siluetei umane. Considerent din care metoda e numită ,,profil psihologic”. (Bulgaru, 2008, p.316)

Această metodă are menirea de a vizualiza performanțele obținute de individ sau de grup la o serie de probe, având și posibilitatea de a compara rezultatele obținute de o persoană în diferite perioade de timp sau rezultatele obținute de diferiți indivizi la același moment.

La delincvenții minori există o dizarmonie între dezvoltarea sociomorală și cea fizică ce este însoțită de un înalt nivel al excitabilității care predomină asupra inhibiției. Dezechilibrul comportamental și emoțional sunt determinate în cea mai mare parte de tipul de sistem nervos, care deseori poate duce și la încălcări de disciplină. Tipul de sistem nervos al acestora se deosebește de cel al nondelincvenților și se caractzerizează printr-un nivel înalt al delincvenților, care în caz de surmenaj poate duce la derglări funcționale.

Gândirea delincvenților minori este marcată de logică antisocială. Toți oamenii au aceste gândiri și sentimente, dar ei fie le opresc,fie nu le permit să atingă punctul în care devin periculoase. Delincvenții minori au o modalitate specifică de gândire care se manifestă prin predispunerea de a-și face dușmani din oamenii pe care nu-i cunosc. Deci, o mare parte din procesul care duce la infracțiune e ,,dușmanul” din mintea delincventului minor.

Profilul psihosocial al delincventului minor se conturează pronunțat luându-se în considerare specificul acestei perioade de vârstă – comunicarea cu semenii. La delincvenții minori se manifestă foarte evident tendința de a se grupa. Conținutul comunicării și al orientărilor valorice sunt determinate de gașca, clica din care fac parte minorii. Tipul de clică determină strict regulile nescrise după care se conduc membrii grupului. Cei care respectă codul clicii primesc susținere psihologică, tutelă fizică din partea celor puternici. La delincvenții minori apare tendința de a trăi cu ziua de azi.

2.5. Inteligența delincvenților și rolul ei în comportamentul social

Inteligența trebuie înțeleasă ca un instrument de adaptare a organismului la situații variabile, la situații noi. Inteligența e un instrument de adaptare care intră în joc atunci când celelalte mijloace de adaptare, instinctul și obișnuința, nu reușesc.

Inteligența deși nativă ca și instinctul, se deosebește de acesta prin faptul că pe când instinctul e adaptat nativ la situații specifice, prin inteligență organismul se adaptează la situații nespecifice, variabile.

Mediul care oferă omului prin excelență situații noi, variabile și complexe, e mediul social. În felul acesta un individ cu un nivel mintal scăzut poate deveni ușor un dezadaptat social, el nefiind capabil să prevadă consecințele faptelor sale, să le cumpănească și să acționeze inhibitiv asupra tendințelor și impulsurilor sale care-l pot duce la acte antisociale. Dacă pe lângă un nivel mental scăzut mai există și condiții defavorabile de mediu, sunt toate șansele ca infracțiunea sau conduita moral deviată să aibă loc.

Dintre toate cauzele psihologice ale crimei cea mai obișnuită și cea mai gravă, spune C.Burt, se admite în general a fi deficiența intelectuală. Goring susține de asemenea că în etiologia crimei factorul mintal vital îl constituie deficiența intelectuală. (Roșca, 1932, p.51)

După introducerea testelor de inteligență s-au început o serie întreagă de cercetări cu privire la inteligența delicvenților, în special cu privire la inteligența delicvenților minori. Rezultatele au fost surprinzătoare. Marele procent de debili mintali găsit printre delicvenți a înlăturat orice îndoială cu privire la rolul debilității mintale în producerea criminalității.

Se recunoaște că debilitatea mintală, ca o scuză pentru crimă, este de aceeași importanță ca și o boală sufletească.

2.6. Detenția ca formă de intervenție și control social

Una dintre preocupările specialiștilor este de a evalua care este beneficiul neutralizării delincventului prin detenție pentru ca aceasta să-și ocupe locul potrivit în sistemul de intervenție.

Acest interes accentuat sugerează că domeniul vizat prezintă laturi diverse, chiar contradictorii, căci condamnarea și detenția sunt justificate; dar circumstanțele concrete de executare nu ar conduce la modificări pregnant pozitive nici la nivelul comportamentului individual, nici asupra sursei de delincvență generală.

Mai mult, s-a probat că principalele critice care se aduc actualului sistem penitenciar sunt justificate datorită efectelor nocive pe care le exercită asupra delincvenților tineri sau adulți.

Principalele critici aduse acestui tip de pedepse sunt: inactivitatea demoralizantă și chiar depersonalizarea, deteriorarea sănătății fizice și mentale, contaminarea morală, ruptura legăturilor de contact social.

,,Deteriorarea sănătății fizice și morale se referă la faptul că nu există, în majoritatea cazurilor, condiții satisfăcătoare în special din perspectiva localurilor. Acestea deteriorează rezistența fizică, fără a mai face apel le regimul de alimentație, deseori insuficent atât în cantitate, cât și în calitate” (Bocancea, Neamțu, 1999, p.203).

O altă critică se referă la aspectul puternic demoralizant al inactivității forțate pentru perioada de detenție.

Însă cel mai grav reproș adus sistemului de recluziune se referă la contaminarea morală; aceasta are în vedere faptul că indivizii ,,sănătoși”, prin contact prelungit, sunt convertiți ca o consecință inevitabilă a promiscuității morale ce domnește între deținuți.

Chiar dacă există reguli de selectare și împărțire pe diverse categorii a deținuților, ei înșiși fiind interesați de acest aspect, este totuși foarte dificil de impus un comportament respectabil și inocent.

Astfel că o condamnare juridică de scurtă durată poate echivala cu o condamnare definitivă din punct de vedere moral.

Definit ca un tip de comportament ce se opune celui conformist, devianța se referă nu numai încălcările legii, ci la orice ,,deviere” de la regulile de conviețuire și imperativele de ordine ale unei forme de viață colectivă.

Devianța apare ca fiind capătul unui proces complex de elaborare și de construcție. Intervin mai mulți parametri: gradul de integrare, raporturile de forțe, dispozițiile statutare, contextul.

Instituționalizarea penală conduce la o stare de abdicare la o lipsă de voință și inițiativă care vor face dificilă reintegrarea deținutului în viața socială. Faptul că, în unele cazuri, nu există servicii specializate de asistență socială, agravează și mai mult această situație.

Prevenția este o noțiune des folosită de specialiști din diverse domenii, însă sensul ei rămâne imprecis, nu atât din lipsa referințelor, cât din înțelegerea ei în exercițiul particular al acelor domenii.

De fiecare dată, însă, noțiunea de prevenție cumulează patru idei indisolubile:

a)- evenimentele dezagreabile sau distructive sunt întotdeauna respinse;

b)- ingeniozitatea umană și perspicacitatea permit contracararea acestora;

c)- intervenția umană trebuie să aibă loc înainte ca aceste evenimente indezirabile să se producă;

d)- în mare parte, acțiunile de prevenție trebuie să se plaseze în afara cadrului justiției penale.

Cercetătorii în domeniu menționează că prevenirea implică măsurile de politică penală care au ca finalitate, exclusivă sau parțială, limitarea posibilității de apariție a infracțiunilor.

Limitele activității de prevenire sunt: varietatea infracțiunilor e atât de mare, încât nu pot fi prevenite în aceeași măsură, starea mentală a unor delincvenți nu poate fi prevăzută, anumite măsuri pot veni în contradicție cu valorile sau tradițiile locale.

G.Florian în lucrarea Probațiunea presentențială în privința minorilor. Teorie și practică, evidențiază că prevenția delincvenței juvenile diferă de prevenția delincvenței în general, dat fiind că adolescenții nu sunt prea dispuși la schimbări, în timp ce personalitatea adultului este mai puțin dispusă la schimbări. (Bulgaru, 2008, p.338).

O altă distincție opune prevenția generală față de prevenția specifică, prima referindu-se la factori macrosociali de prevenire indirectă, în timp ce a doua se polarizează pe anumiți factori, preciși, ai dinamicii conduitei delincvente.

Dar cea mai răspândită clasificare este cea pe niveluri de prevenție: prevenția primară (orientată spre modificarea condițiilor delictogene din mediul fizic și social global), prevenția secundară și prevenția terțiară (ce are în vedere recidiva și acțiunile de reinserție socială sau de neutralizare a delincvenților probați).

O altă variantă, mai complexă, vizează nu trei niveluri, ci patru: modelul punitiv, modelul medico-terapeutic, modelul mecanic și modelul comunitar.

Astfel, un program de prevenire dezvoltă o serie de servicii și proiecte care implică operațiuni la trei niveluri: la nivel clientelar, adică pentru anumite persoane fizice sau juridice, la nivel multi-clientelar, adică când se adresează unei comunități și la nivel public, atunci când obiectivul urmărit e creșterea siguranței colective într-o anumită zonă administrativă.

CAPITOLUL IV

DEMERS APLICATIV

DELINCVENȚA JUVENILĂ: CAUZE, FORME

ȘI MODALITĂȚI DE PREVENIRE

3.1. Metodologia cercetării

Devianța desemnează anumite roluri a căror îndeplinire prezintă o amenințare pentru ordinea socială, în măsura în care practicile care le sunt asociate încalcă așteptările cele mai generale ale majorității membrilor unei societăți.

Din toate formele existente pe care le poate îmbrăca devianța socială un loc aparte îl ocupă conduitele delincvente, acestea caracterizându-se prin cel mai înalt nivel al pericolului social.

Delincvența juvenilă exprimă esența societății contemporane prin ineficiența controlului social, fiind condiționată de o serie de factori precum: scăderea bruscă a bunăstării populației, creșterea șomajului, migrația populației în căutarea surselor de venit, lipsa supravegherii copiilor și eșecul școlar, dezorganizarea mediului familial, ascendența bolilor sociale etc.

Delincvența conduce la creșterea tensiunilor sociale și a nesiguranței între indivizi.

Delincvența juvenilă reflectă o inadaptare la sistemul juridic și moral al societății, fiind cea mai importantă dintre devianțele negative, care includ violarea și încălcarea normelor de conviețuire socială.

Ca urmare a intensificării tensiunilor socio-politice, a scăderii nivelului de trai, a extinderii practicilor vieții sociale în aproape toate sferele vieții sociale și ca urmare a degradării simbolului familial, numărul minorilor delincvenți a crescut substanțial.

Delicvența juvenilă este una dintre problemele grave cu care se poate confruntă copilul aflat în proces de maturizare.

Având in vedere aceste aspecte, lucrarea de față a luat naștere din nevoia de a găsi și a înțelege mai clar cauzele și formele de prevenire a delicvenței juvenile.

Evaluarea corectă a fenomenului delincvenței juvenile comportă o serie de dificultăți datorate, în principal, cauzelor și factorilor favorizanți ai fenomenului.

Fiecare factor cauzal implicat în etiologia delincvenței juvenile are importanța sa specifică și este în strânsă interdependență cu ceilalți factori.

Ca formă distinctă de devianță, delincvența juvenilă reprezintă un fenomen complex, ce definește ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală.

Scopul principal al acestei cercetări l-a reprezentat evidențierea cauzelor și a condițiilor care generează și favorizează comportamentul infracțional al minorilor.

Metoda folosită în cercetare este ancheta, ancheta este un demers complex de cercetare care se derulează în mai multe faze.

În cercetarea privind delincvența juvenilă: cauze, forme și modalități de prevenire am utilizat chestionarul și interviul.

În conceperea chestionarului, prima operație de selecție constă în delimitarea obiectului. Totodată trebuie definite măcar provizoriu, noțiunile care vor sta în centrul anchetei, cu scopul de a găsi indiactori adecvați. Dificultatea în această fază constă în explicitarea unei proceduri pe care o practicăm, cel mai adesea, inconștient.

Chestionarul a fost aplicat la 34 de minori, din mediul rural și urban.

În cercetarea privind delincvența juvenilă am realizat și 3 studii de caz care au în vedere situația minorilor, comportamentul lor, etc.

3.2. Obiectivele și ipotezele cercetării:

Obiectivele cercetării sunt:

– observarea modului de manifestare a delincvenței juvenile;

– identificarea cauzelor care stau la baza delincvenței minorilor;

– evidențierea particularităților psihosociale a delincvenților minori;

– studierea opiniilor specialiștilor în domeniul delincvenței juvenile.

Ipotezele folosite în cercetare sunt:

1) Familia destructurată constituie un factor cauzator al delincvenței juvenile.

2) Inteligența scăzută este un factor foarte important în determinarea infracțiunii la minori.

3) Dacă minorii își ispășesc pedeapsa în instituțiile penitenciare se reintegrează mai greu în comunitate.

4) Delincvența juvenilă crește într-o familie cu un nivel de trai mai scăzut și cu o educație necorespunzătoare.

3.3. Prezentarea studiilor de caz

STUDIU DE CAZ NR. I.

1. Date generale despre persoana intervievată

Inițiale: A.M.

Sex: masculin

Vârsta: 16 ani

Nivel de școlarizare: clasa a X-a

2. Prezentarea cazului

A.M. este un adolescent în vârstă de de 16 ani. Deși locuiește cu ambii părinți, acesta se simte adesea neglijat și neînțeles.

Din dorința de a atrage atenția, adolescentul a început să comită mai multe furturi, manifestând și un limbaj agresiv, mai ales față de părinți.

Relația părinților cu fiul lor

Părinții observând lucruri noi pe care ei nu și le puteau permite, din cauza situației financiare, au încercat sa discute cu A. pentru a afla proveniența obiectelor străine, moment în care adolescentul a dezvoltat un comportament agresiv, degenerând astfel într-un șir de repetate conflicte dar și de absențe de la școală.

Văzând că nu ajung la niciun rezultat, părinții recunosc faptul că și-au scăpat copilul din mână, simțindu-se depășiți de situație. Aceștia se simt neputincioși și se consideră vinovați pentru situația în care a ajuns fiul lor.

Mama spune că, atunci când a realizat cât de gravă este problema, reacția ei a fost una de neputință, durere: ,,am simțit un mare gol, o neputință în fața unui adevăr atât de crud.’’

La rândul său tatăl afirmă: ,,mă întrebam de ce trebuia să trecem prin asta? și nu găseam o explicație solidă’’.

Motive ce au determinat comiterea furturilor

A.M. susține că a ajuns să facă acest lucru deoarece el credea că doar așa poate atrage atenția părinților și putea obține ce-și dorea.

Afirmă că de fiecare dată când incerca să vorbească, era amânat din lipsă de timp, amândoi părinți fiind prea ocupați cu munca sau certându-se pentru bani.

La comiterea furturilor au contribuit atât neînțelegerile dintre părinți, neînțelegerile dintre părinți și copilul lor, cât și situația financiară, făcându-l astfel pe adolescent să încerce să obțină singur ceea ce părinții nu-i puteau oferi.

El afirmă: ,,erau momente când îmi doream și eu ce aveau ceilalți băieți de vârsta mea, însă părinți mei nu mă ascultau când le vorbeam, nu înțelegeau nevoile mele. Spuneau mereu că nu sunt bani pentru mofturi. Acest lucru m-a făcut să caut alte soluții’’. Mai afirmă: ,,doi colegi au fost cei care m-au convins să încerc să fur. Ei făceau asta cu mult timp înaintea mea, așa făceau bani pentru țigări și alcool. La început nu am vrut, dar mi-au arătat cum se face și m-au convins că așa era cel mai simplu să am tot ce doresc’’.

Relația adolescentului cu prietenii săi

A.M. nu avea prea mulți prieteni deorece era destul de introvertit, datorită problemelor care-l nelinișteau.

Singurii cei care reușiseră să se apropie de el au fost cei doi colegi care l-au influențat să participe împreună la săvârșirea infracțiunii de furt.

Adolescentul a întrerupt legătura cu aceștia după ce părinții au intervenit realizând că fiul lor are serioase pobleme și necesită atenție și ajutor.

În prezent A.M. are un alt anturaj, cunoscut și plăcut și de către părinți. noii prieteni fiind un real sprijin în procesul de schimbare al adolescentului.

Împreună cu aceștia participă la activități care implică excursii, acțiuni de caritate etc, toate aceste lucruri fiind foarte diferite față de ceea ce se întâmpla în vechiul anturaj, activități ce îl motivează pe tânăr să privească altfel viața.

3. Efectele infracțiunii de furt

Efectele infracțiunii de furt în plan social sunt următoarele: A.M. are, în prezent, o situație școlară destul de bună.

Situația școlară a adolescentului treptat s-a îmbunătățit și promite să fie tot mai bună cu trecerea timpului, dovadă fiind și faptul că nu a mai absentat de la ore.

Adolescentul a realizat faptul că școala are un rol important în dezvoltarea sa ca om și regretă greșelile făcute.

Referitor la efectele infracțiunii de furt în planul comportamentului, se apreciază că adolescentul a perceput în mod greșit grija părinților asupra lui, și neștiind cum să reacționeze, s-a lăsat influențat de prieteni care păreau că-i vor binele mai mult decât familia.

Era pus în situația de a dori să demonstreze că este capabil să se descurce singur, considerând că așa va deveni mai important în ochii părinților.

4. Concluziile studiului

Adolescentul a suferit mult pe plan emoținal, manifestându-și frustrările prin episoade violente, absențe de la școală și comiterea delictului de furt.

Toate aceste lucruri au fost săvârșite din dorința de afirmare precum și din nevoia de a câștiga atât atenția familiei, cât și pe cea a prietenilor.

STUDIU DE CAZ NR. II.

1. Date generale despre persoana intervievată

Inițiale: D.A.

Sex: feminin

Vârsta: 17 ani

Nivel de școlarizare: clasa a XI-a

2. Prezentarea cazului

D.A. este o adolescentă în vârstă de 17 ani. Părinții acesteia au divorțat în urmă cu doi ani, adolescenta rămânând în grija mamei împreună cu fratele ei în vârstă de 13 ani.

Motivele pentru care părinții adolescentei au ajuns în punctul de a divorța au fost: infidelitatea tatălui precum și neînțelegerile din cuplu, acest lucru afectând serios dezvoltarea și comportamentul celor doi minori, îndeosebi pe cel al fetei.

Chiar dacă tatăl trimite bani copiilor și păstrează legătura cu aceștia, D.A. se simte abandonată, motiv pentru care a început să nu mai acorde atenție școlii și să consume alcool din dorința de a scăpa de problemele familiale.

Acest obicei i-a dezvoltat tinerei un comportament agresiv, atât față de familie cât și față de prietenii săi și chiar a ajuns să aibă probleme cu legea, părinții fiind nevoiți să plătească mai multe amenzi din pricina ei.

Reacția adolescentei la despărțire

D.A. s-a simțit neputinciosă și singură într-o astfel de situație. ,,ma simțeam atât de singură. Simțeam că totul s-a sfârșit și eu nu voi mai avea familie. Eram diferită față de prietenii mei, credeam că mă vor vedea diferit, nu aveam cu cine să vorbesc. Fratele meu era prea mic, mă gândeam la el, voiam să-l ajut și nu știam cum s-o fac”.

Adolescenta și-a indepărtat prietenii din teama de a nu fi exclusă de către ei, a început să consume alcool, sperând astfel să uite, să se liniștească.

Când nu avea bani să-și cumpere, aceasta adopta un comportament agresiv față de mama sa, obligând-o să-i facă pe plac, iar mai apoi gâsind și alte metode.

Dacă la început D.A. era îngrijorată pentru fratele ei mai mic, cu trecerea timplui era tot mai preocupată să obțină cât mai mulți bani, nemainteresând-o decât propria persoană.

Își dorea să nu ajungă să fie părăsită ca mama sa: ,,îmi amintesc acum că la un moment dat mă gândeam să nâ prostituez, părea o cale ușoară de a a-mi satisface toate poftele. Nu-mi doream să ajung vreodată ca mama și consideram că așa fac ce vreau eu cu bărbații. Credeam că așa nimeni nu mă va putea părăsi.

Chiar am fost confundată o dată cu fetele de moravuri ușoare. Mă împrietenisem oarecum cu ele și aflându-mă în preajma lor, am fost săltată împreună cu acestea.”

Acesta nu a fost singurul episod, adolescenta mai având probleme cu legea: ,,am spart vitrinele magazinelor, loveam tot ce prindeam, eram furioasă și așa mă linișteam. Când eram sub influența băuturilor alcoolice, îmi plăcea să fac gălăgie, să țip, să sparg, să distrug tot ce-mi ieșea în cale”.

D.A. recunoaște: ,,am făcut multe greșeli, mi-am făcut părinții să treacă prin situații delicate, voiam să-i fac să sufere, doream să mă răzbun. Nu știam cât rău îmi fac”.

Tânăra se simțea diferită de ceilalți adolescenți deoarece la ei era bine. Nu vroia să accepte faptul că nu vor mai fi o familie, motiv pentru care a încercat să riposteze în felul ei, trăgând astfel un semnal de alarmă.

Reacția părinților vis-à-vis de comportamentul fetei

Părinții adolescentei se așteptau la o reacție din partea copiilor, se gândeau că nu vor accepta ușor situația, însă nu se gândeau că fata lor se va schimba atât.

Mama afirmă: ,,știu cum mi-am crescut copiii, știu că D.A. nu este un copil rău, a trecut printr-o situație grea, nu a putut accepta divorțul nostru. Am încerat să discut cu ea, dar nu reușeam, ori se închidea în ea, ori îmi vorbea foarte urât. Îmi era teamă să nu înrăutățesc lucrurile.”

La rândul său tatăl spune: ,,s-a ajuns în situația asta după ce eu am plecat de acasă. O perioadă nu am știut toate lucrurile astea, fosta mea soție nu mi-a spuus nimic, ea crezând că se descurcă și că totul va reveni la normal în ceea ce privește comportamentul fetei noastre. Acest divorț a avut urmări grave și din cauza noastră pentru că nu am reușit să-i facem pe copiii nostri să înțeleagă faptul că deși noi am divorțat, ei sunt la fel de importanți pentru noi și ii iubim la fel de mult”.

Relația părinților cu adolescenta

Înainte ca părinții să divorțeze, adolescenta se simțea în siguranță în cadrul familiei, avea o legătură strânsă atât cu mama sa cât și cu tatăl său.

După dezbinarea familiei, tânăra s-a simțit debusolată, nu-și mai găsea locul și deși locuia cu mama sa, D.A. și-a schimbat comportamentul față de ea. Îi vorbea puțin și tot mai urât, o jignea și îi cerea mereu bani, iar dacă aceasta refuza devenea agresivă cu ea.

Cu tatăl vorbea mai mult la telefon, putând astfel să-i ascundă cu ușurință ceea ce făcea.

Relația adolescentului cu prietenii săi

Adolescenta și-a îndepărtat aproape toți prietenii prin comportamentul său agresiv vis-à-vis de aceștia.

Ea se simțea privită diferit în anturajul său, se simțea neînțeleasă și datorită acestor sentimente se considera tot mai singură, în mod inconștient făcând în așa fel încât acest lucru să se întămple cu adevărat.

Tânăra s-a apropiat apoi de fetele de moravuri ușoare deoarece majoritatea dintre ele provin din familii dezorganizate, acest lucru făcând-o pe D.A. să creadă că acestea sunt singurele personae care o pot înțelege, ea neștiind însă pe ce drum era să o conducă acestea.

În prezent adolescenta și-a reluat relațiile de prietenie din trecut și chiar le-a cerut ajutorul în procesul său de schimbare, prietenii săi fiind bucuroși să i-l acorde.

3. Efectele infracțiunilor

Efectele infracțiunilor în plan social sunt: D.A. are în prezent o situație școlară bună, dorind să ajungă prima din clasă.

Tânăra vrea să dovedească faptul că poate fi și altfel și își dorește să urmeze și o facultate în viitorul nu prea îndepărtat.

De asemenea și-a reluat vechile prietenii, redevenind fata veselă din trecut.

În plan comportamental, se apreciază faptul că fiind frustrată și simțindu-se neînțeleasă de nimeni, adolescenta și-a găsit refugiul în alcool, dorind astfel să se rupă de realitate. Consumul băuturilor alcoolice fiind factorul major ce a influentat celelalte infracțiuni.

4. Concluziile studiului

Divorțul părinților a afectat-o în mod vizibil pe tânără, acest lucru făcând-o pe aceasta să caute o soluție pentru a scăpa de durerea acumulată.

Adolescenta a găsit, ca singură și simplă modalitate de scăpare, consumul de alcool care, inevitabil, a condus la conflicte familiale dar și la probleme cu legea.

STUDIU DE CAZ NR. III.

1. Date generale despre persoana intervievată

Inițiale: R.I.

Sex: masculin

Vârsta: 17 ani

Nivel de școlarizare: abandon școlar

2. Prezentarea cazului

R.I. este un adolescent în vârstă de 17 ani. Părinții acestuia s-au desparțit în urmă cu 10 ani, fiecare dintre ei refăcându-și ulterior viața cu altcineva.

Minorul a crescut cu bunicii din partea mamei care, chiar dacă făceau cu greu față situației și cheltuielilor, fiind destul de în vârstă și având probleme de sănătate, l-au crescut cu drag, încercând să suplinească oarecum lipsa părinților.

Până la vârsta de 7 ani R.I. era un copil vesel și cuminte, însă a început să se schimbe din momentul în care a fost lăsat în grija bunicilor, acest lucru făcându-l pe minor să se simtă abandonat și neiubit.

Deși bunicii l-au dat să studieze și s-au străduit să-i ofere acestuia tot ce avea nevoie, adolescentul nu a reușit să finalizeze nici 8 clase deoarece a decis să abandoneze școala, considerănd că nu este un factor important pentru el.

,,A început să vină tot mai târziu acasă, iar uneori nu ajungea decât după câteva zile” mărturisește bunica. În acest timp s-a integrat într-un grup de prieteni împreună cu care comitea mai multe infracțiiuni dintre care cele mai importante erau: consumul și traficul de droguri, abuzul asupra altor persoane și lipsirea acestora de libertate.

Toate aceste lucruri au condus la reținerea tânărului de către autorități și închiderea lui într-un centru de reeducare pentru minori.

Relația bunicilor cu adolescentul

Dacă la început îi respecta și-i ajuta la treabă în gospodărie, cu trecerea timpului adolescentul a dezvoltat un comportament tot mai necuviincios față de bunicii săi, uneori chiar agresiv.

Când a început să consume droguri, au apărut și primele tulburări de comportament, urmate de alte infracțiuni grave. A început să se lupte pe bani, să bată și să tâlhărească. Pentru tânăr tot ce conta era să-și procure doza zilnică de stupefiante, necontând modul prin care o putea obție și opunându-se vehement oricărei forme de ajutor venită din partea bunicilor sau din partea altor personae apropiate.

Bunicii recunosc faptul că și-au scăpat nepotul de sub control și acesta a apucat pe un drum primejdios, însă le este greu să înțeleagă unde au greșit: ,,ce copil cuminte era, îmi umplea sufletul de bucurie. Acum nu-l mai cunosc, nu e nepotul pe care l-am crescut cu atâta dragoste. Știm că am greșit undeva în creșterea lui”. Bunica mai spune. ,,m-a durut enorm atunci când mi l-au dus în acel centru, dar știam că altceva nu se putea face. ”.

La rândul său bunicul mărturisește: ,,noi suntem bătrâni și bolnavi, în el ne puneam toată baza, credeam că ne va fii sprijin”.

Bunica este singura persoană care își vizitează nepotul, de câte ori are posibilitatea, având speranța că într-o zi acesta se va întoarce acasă. Bunicul adolescentului este prea bolnav pentru a se mai putea deplasa pe distanțe lungi, însă se interesează mereu de soarta nepotului său.

Relația părinților cu aadolescentul

Mama, după ce și-a lăsat copilul în grija părinților săi, a plecat în străinătate pentru a munci, cu promisiunea că se va întoarce să-și îngrijească fiul.

O perioadă a trimis constant bani acasă, însă apoi a cunoscut pe cineva alături de care și-a întemeiat o nouă familie, cei de acasă primind tot mai puține vești de la ea până când a ajuns să nu mai dea chiar niciun semn de viață.

Relația mamă – fiu s-a deteriorat atât din cauza distanței fizice, promisiunilor nerespectate, cât și datorită lipsei de afecțiune, provocând în sufletul tânărului durere, dezamăgire și frustrare.

Tatăl deși avea altă familie, a mai păstrat legătura prin telefon cu fiul său și uneori îl vizita însă nu s-a implicat vizibil în educarea sa, fiind absent din viața copilului în momente critice.

Și tatăl a încercat să-și arate dragostea față de copil prin banii pe care-i oferea, acest lucru nefiind suficient însă.

La aflarea veștii că fiul său este într-un centru de reeducare, acesta nu a mai dorit să-l vadă sau să știe ceva despre el pe motiv ca îl face de rușine.

Adolescentul manifestă față de părinții săi profunde resentimente. Nu-i poate considera părinți și-i învinovățește pe aceștia pentru faptul că nu i-au purtat de grijă și că l-au abandonat când avea cea mai mare nevoie de ei.

El cnsideră că dacă îi avea aproape, nu ajungea în situația din prezent, lipsa unei familii normale fiind principalul motiv pentru care a comis atâtea greșeli: ,,mă simțeam diferit, eu eram ciudatul fără familie crescut de doi bătrâni neputincioși. Am vrut să fiu copilul cuminte și bun, așa cum doreau bunicii, dar nu mi-a ieșit. Rănile erau prea adânci și nu știam cum să scap de durere,.. de asta m-am apucat de droguri și toate celelalte au venit apoi, fără să vreau, fără să știu cum”. Tânărul mai afirmă: ,,dacă părinții mă iubeau și erau lângă mine, nu ajungeam aici! Îi urăsc! Ei sunt de vină pentru tot! Mi-au distrus viața…”

Se observă că respingerea este din ambele părți. Dacă din partea părinților este vorba despre nepăsare și ignoranță, în cazul adolescentului se poate vorbi despre faptul că acesta își detestă părinții manifestând un profund dispreț față de aceștia.

Relația adolescentului cu prietenii

În ceea ce privește prietenii, adolescentul afirmă că în prezența lor se simțea cel mai în siguranță, simțea că îl înțeleg așa cum avea el nevoie.

Dacă față de alte personae avea anumite rețineri și se simțea diferit, aceștia îl tratau ca fiind egal cu ei: ,,așa m-au convins să fiu de partea lor, credeam că îmi vor binele și m-am lăsat ușor atras în acest anturaj. Mi se părea distractiv să batem, să tâlhărim și să ținem ostatici copiii mai mici. Pentru noi era un joc, părea ca în filme. Uneori îi obligam să facă anumite lucruri pentru noi. De exemplu: să ne aducă bani de acasă, să vândă ei drogurile în locul nostru, să cerșească sau să fure pentru noi, toate acestea în schimbul libertății lor sau pentru a scăpa de bătaie” afirmă adolescentul.

Tânărul a mai mărturisit că: ,,atunci când ne drogam eram în lumea noastră, nu mai judecam bine lucrurile.”

Din cele relatate de către adolescent, se remarcă faptul că acesta prefera compania prietenilor, ignorându-și bunicii, acest anturaj nefiindu-i, însă, benefic.

Se apreciază că relația adolescentului vis-à-vis de prietenii lui era una mult mai strânsă decât relația cu părinții sau chiar relația dintre acesta și bunicii care l-au crescut și care au încercat să-i fie mereu aproape.

3. Efectele infracțiunilor

Efectele infracțiunilor în plan social sunt următoarele: R.I. a abandonat școala și în prezent se află într-un centru de reeducare pentru minori, urmând ca după majorat să fie judecat și, în funcție de sentință, transferat în penitenciar pentru a-și ispăși în continuare pedeapsa pentru infracțiunile comise..

Referitor la efectele infracțiunilor în planul comportamentului, se apreciază că adolescentul s-a simțit abandonat și lipsit de afecțiunea părinților. Acest lucru l-a determinat să pună o barieră între el și familie și să găsească un anturaj nepotrivit.

Fiind privat de dragostea familială și de căldura unui cămin, alături de părinții săi, adolescentul a ales un drum prăpăstios fiind nevoit ca acum să supoarte consecințele propriilor fapte.

4. Concluziile studiului

Bunicii adolescentului se învinovățesc pentru modul în care a ajuns nepotul lor. Ei nu pot accepta faptul că au greșit undeva în educarea lui.

Motivul principal pentru care adolescentul a săvârșit aceste infracțiuni a fost abandonul părinților, fapt ce i-a provocat acestuia răni emoționale.

Tânărul nu a știut cum să facă față stărilor sale sufletești și, poate, și din dorința de răzbunare, a ales această cale, considerând, probabil, că dacă el a avut parte de suferință, asta trebuia și el să ofere altor persoane.

3.4. Interpretarea chestionarelor

1. La întrebarea ,,Ce se înțelege prin delicvență juvenilă?”, răspunsurile date de către persoanele chestionate au fost:

– furt – 26%

– viol – 18%

– consum de substanțe – 21%

– lipsire de libertate – 15%

– tentativă de omor și / sau omor – 12%

– lovituri cauzatoare de moarte – 3%

– altele – 6%

2. La întrebarea ,,Care considerați că sunt motivele delicvenței juvenile?’’ răspunsurile oferite de către subiecții chestionați au fost:

– familii dezorganizate – 29%

– sărăcia – 21%

– ignoranța părinților și a cadrelor didactice – 18%

– anturajul – 26%

– altele – 6%

3.La întrebarea ,,Lipsa implicării familiale atât în situația școlară cât și în viața spirituală a minorului, poate fi o cauză?”, majoritatea subiecților chesttionați (56%) au răspuns afirmativ.

4. La întrebarea ,,În familia dumneavoastră au existat cazuri de delicvență juvenilă?” răspunsurile oferite au fost:

da – 47%

nu – 53%

5. La întrebarea ,, Credeți că sunt multe astfel de cazuri în țara noastră?” subiecți chestionați răspund astfel:

– da – 62%

nu – 38%

6. Răspunsurile la întrebarea ,,Considerați că tinerii din ziua de azi au prea multă libertate?” sunt:

– da – 59%

– nu – 41%

7. La întrebarea ,,Sunteți preocupat/ă de rezultatele școlare ale copiilor din familia dumneavoastră?” răspunsurile date de subiecți chestionați au fost:

– da – 68%

nu – 32%

8. La întrebarea ,, Sunteți afectat/ă de situația materială precară din familie?”, majoritatea răspunsurilor (57%) au fost afirmative.

9. Răspunsurile date la întrebarea ,, Considerați că minorii comit acte antisociale din următoarele motive?” sunt:

a) – teribilism – 15%

b) – sentimentul că nu sunt înțeleși – 9%

c) – dezinformare – 9%

d) – curiozitate – 26%

e) – exemplul negativ al părinților și/sau altor membrii din familie – 18%

f) – influența anturajului – 24%

10. La întrebarea ,,Credeți că barurile și cluburile influențează consumul de droguri?”, majoritatea răspunsurilor 74% sunt afirmative.

11. ,,Care considerați că ar fi problemele cu care se confruntă tinerii din ziua de azi?”

a)– abandonul școlar – 15%

b)– rezultate școlare nesatisfăcătoare – 26%

c)– pierderea încrederii în sine – 9%

d)– piederea autocontrolului – 15%

e)– conflictele din familie – 21%

f)– încălcarea legii – 9%

g)– excluderea socială – 6%

12. La întrebarea ,,Teama unui viitor incert îi determină pe tineri să caute câștiguri rapide?” s-a răspuns:

a)– da – 68%

b)– nu – 32%

13. La întrebarea ,,Credeți că ar fi nevoie de specialiști care să învețe părinții să comunice cu tinerii astfel încât tinerii să nu ajungă pe căi greșite?” răspunsurile date au fost următoarele:

a)– da – 44%

b)– nu – 56%

Concluziile cercetării:

Studiile de caz au la bază suferințe acumulate de către tinerii minori atât în plan emoțional cât și în plan spiritual, fapt ce a condus spre diverse infracțini comise de către aceștia.

Toți subiecții intervievați, deși fiecare dintre ei provine dintr-un mediu familial diferit, au manifestat profunde resentimente față de cei apropiați dar și frustrare, timp în care au încercat să găsească diferite modalități de a se afirma, de a atrage atenția asupra lor, deoarece adesea se simțeau singuri și neînțeleși.

Fiecare subiect în parte a reușit să se facă remarcat atât în cadrul familiei cât și în societate, însă într-un mod negativ, prin delicvențele comise.

Delictele prin care fiecare minor a reușit să capteze atenția asupra sa, dar în același timp să tragă și un semnal de alarmă, au fost: în primul caz furtul, acesta fiind unul dintre cele mai comune delicte săvârșite de către delicvenții minori; în al doilea caz consumul de alcool, fapt ce a condus la conflicte familiale dar și la probleme cu legea; iar în al treilea caz sunt prezente mai multe delicte precum: consumul și traficul de droguri, abuzul asupra altor persoane și lipsirea acestora de libertate.

Dacă în primele două cazuri tinerii și-au reluat activitățile norrmale de zi cu zi dar și activitățile școlare, revenind în societate recuperați, în al treilea caz acțiunile minorului au avut consecințe mult mai grave care au culminat cu închiderea tânărului într-un centru de reeducare, urmând ca la vârsta majoratului să fie judecat în instanță.

CONCLUZII:

Delicvența juvenilă reprezintă totalitatea delictelor comise de către minori, într-o anumită perioadă și/sau într-un anumit mediu favorizant.

Delicvența juvenilă este un fenomen social ce constă în săvârșirea delictelor de către tinerii sub 18 ani.

Motivul central al acestui fenomen îl constituie dezorganizarea familiei, însă o influență deosebită reprezintă și cadrul social care, promovând false valori, contribuie la săvârșirea diverselor infracțiuni.

Comportamentul deviant al tinerilor minori poate fi considerat și un fenomen patologic, acesta fiind favorizat de neglijarea copiilor, exploatarea lor, sau chiar abandonul acestora de către părinți.

Fenomenele delincvenționale sunt, de asemenea, favorizate de starea de anomie ce caracterizează unele domenii ale vieții sociale , de scădere a eficacității legii justiției, de amplificare a toleranței față de anumite acte și manifestări delincvente.

Se poate afirma că nivelul de delicvență juvenilă al unei țări reflectă, în suficientă măsură capacitatea acestei societăți în rezolvarea dificultăților de educare a tinerelor generații, și, în același timp, avertizează asupra gravității criminalității de mâine.

Delicvența juvenilă nu este altceva decât consecința absenței sprijinului moral oferit de adult, a lipsei de îngrijire primite în familie etc. Un minor delicvent este o victimă și nu un vinovat conștient de responsabilitățile ce i se impută.

BIBLIOGRAFIE

1. Batâr Dumitru, 2005, Sociologie. Probleme teoretice și analize ale investigațiilor de teren, Editura Psihomedia, Sibiu

2. Bocancea Cristian, Neamțu George, 1999, Elemente de asistență socială, Editura Polirom,Iași

3. Boudon Raymond, 2006. Tratat de sociologie, Editura Humanitas, București, p.440

Ogien Albert, 2002, Sociologia devianței, Editura Polirom, Iași

4. Bulgaru Maria et al., Asistența socială în contextul transformărilor din Republica Moldova, 2008, Chișinău

5. Buneci Petre, Butoi Tudorel, Butoi Ioana – Teodora, 2001, Sociologie juridică și devianță specială, Editura Fundației România de mâine, București

6. Durnescu Ioan, 2009, Asistența socială în penitenciar, Editura Polirom, Iași

7. Ferrol Gilles, Dicționar de sociologie,Editura Polirom, Iași

8. Larousse, 1996, Dicționar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, București

9. Păunescu Constantin, 1994, Agresivitatea și condiția umană, Editura Tehnică, București

10. Pop Octavian, 2002, Teorii și modele explicative în domeniul delincvenței juvenile, Editura Mirton, Timișoara

11. Prelici Viorel, Bărbat Carmen, 2007, Asistența socială în perspectiva integrării europene: identitate și procesualitate, Editura Universității de Vest, Timișoara

12. Raymond Boudon, 2006. Tratat de sociologie, Editura Humanitas, București

13.Rădulescu Sorin, Banciu Dan, 1990, Introducere în sociologia delincvenței juvenile, Editura Medicală, București

14. Roșca Alexandru, 1932, Delicventul minor, Editura Institutului de Psihologie al Universității din Cluj, Cluj.

ANEXA I.

1.Ce se ințelege prin delicvență juvenilă?

a)– furt

b)– viol

c)– consum de substanțe

d)– lipsire de libertate

e)– tentativă de omor și / sau omor

f)– lovituri cauzatoare de moarte

g)– altele

2.Care considerați că sunt motivele delicvenței juvenile?

– familii dezorganizate

– sărăcia

– ignoranța părinților și a cadrelor didactice

– anturajul

– altele

3.Lipsa implicării familiale atât în situația școlară cât și în viața spirituală a minorului, poate fi o cauză?

– da

– nu

4.În familia dumneavoastră au existat cazuri de delicvență juvenilă?

– da

– nu

5.Credeți că sunt multe astfel de cazuri în țara noastră?

– da

– nu

6.Considerați că tinerii din ziua de azi au prea multă libertate?

a) – da

b) – nu

7.Sunteți preocupat/ă de rezultatele școlare ale copiilor din familia dumneavoastră?

a) – da

– nu

8.Sunteți afectat/ă de situația materială precară din familie?

– da

– nu

c) – nu este cazul

9.Considerați că minorii comit acte antisociale din urmatoarele motive?

a)– teribilism

b)– sentimentul că nu sunt înțeleși

c)– dezinformare

d)– curiozitate

e)– exemplul negativ al părinților și/sau altor membrii din familie

f)– influența anturajului

10.Credeți că barurile și cluburile influențează consumul de droguri?

a)– da

b)– nu

11.Care considerați că ar fi problemele cu care se confruntă tinerii din ziua de azi?

– abandonul școlar

b.– rezultate școlare nesatisfăcătoare

c.– pierderea încrederii în sine

d.– piederea autocontrolului

e.– conflictele din familie

f.– încălcarea legii

g.– excluderea socială

11.Teama unui viitor incert ii determină pe tineri să caute câștiguri rapide?

a) – da

– nu

12.Credeți că ar fi nevoie de specialiști care să învețe părinții să comunice cu tinerii astfel încât tinerii să nu ajungă pe căi greșite?