Delincventa

Tineretul secolului XXI are o importantă pondere în structura societății contemporane, iar contribuția lui din ce în ce mai marcantă în diverse domenii ale vieții economice, sociale și spirituale, revigorează discuțiile și controversele (mai vechi sau mai noi) privind statusul și rolul acestei categorii de vârstă extrem de mobilă și creatoare.

Privit fie cu circumspecție, fie cu ostentație sau reticență, tineretul începe să fie considerat ca o importantă grupare, comparat cu un „seismograf” social care declanșează cele mai imperceptibile transformări și mișcări din domeniul social și politic.

Ca subiect al realității sociale cât și ca obiect de cercetare științifică, tinerii au un sistem de valori, scopuri, interese și aspirații deosebite de cele ale adulților. Unele dintre acestea sunt pozitive, altele negative sau nonconformiste, ale căror sens și esență nu sunt sesizate întotdeauna de adult, alteori fiind chiar ignorate sau etichetate ca indezirabile și ilegitime.

Confruntați cu oportunități diferențiate, care nu permit accesul relativ rapid și egal spre valorile și bunurile sociale, o parte din tineri nu reușesc să surmonteze exigențele impuse de normele sociale, deviind uneori de la ele și încercând să-și suplinească frustrările prin mijloace nelegitime.

Având în vedere paradigma conform căreia în cadrul societății trebuie să existe un grad cât mai ridicat de consens între modelul normativ, rolurile prescrise de norme și așteptările individului, se poate aprecia că îndepărtarea sau distorsiunea dintre aceste trei elemente pot conduce la apariția unor fenomene de inadaptare, înstrăinare, nonconformism, marginalizare și devianță.

Evaluarea acestor comportamente – aparent deviante – nu trebuie făcută în funcție de caracterul moral sau imoral, licit sau ilicit al faptei în raport cu normele etice și juridice statuate de adult, ci ținând seama de particularitățile psihointelectuale și psihosociale ale tinerilor confruntați cu „situații limită” într-o perioadă în care nu există o deplină structurare a personalității lor.

Acesta este motivul pentru care impulsivitatea, evaziunea, agresivitatea, labilitatea și egocentrismul ce caracterizează pe unii tineri adolescenți nu trebuie considerate ca indicii ale propensiunii spre devianță sau delincvență, ci forme de manifestare a originalității și de emancipare de sub tutela și dependența adultului. Însă acest comportament devine, adeseori, o conduită persistentă care intră în conflict chiar cu norma penală.

În acest caz devianța morală – ca formă juvenilă benignă de manifestare a creativității – devine delincvență, fenomen cu implicații negative nu numai pentru societate, dar chiar pentru destinul ulterior al tânărului.

Plasat, de cele mai multe ori, în aria inadaptării sociale, a tulburărilor de comportament și personalitate, fenomenul de delincvență juvenilă implică o serie de probleme complexe care nu pot fi evidențiate și soluționate doar din perspectiva unei singure discipline.

Acesta este motivul pentru care cercetarea științifică în acest domeniu are un pronunțat caracter inter- și multidisciplinar, presupunând abordarea din diferite unghiuri de vedere – psihologic, sociologic, juridic, pedagogic, psihiatric, criminologic – a motivațiilor și cauzelor comportamentului delincvent juvenil.

Sunt necesare, de asemenea, studii detaliate asupra trăsăturilor individuale și a variabilelor sociale ce caracterizează situația de viață a minorilor și tinerilor, ca și asupra mecanismelor etiologice de producere a delincvenței în care sens, cercetarea științifică trebuie să fie în măsură să conjuge puncte de vedere aparținând unor discipline diferite.

Dacă obiectivele teoretice ale acestui tip de cercetare complexă vizează cu prioritate cauzele și semnificațiile individuale și sociale ale comportamentului delincvent, obiectivele ei cu caracter practic se referă, cu precădere, la necesitatea identificării unor modalități operaționale de prevenire și combatere a fenomenului de încălcare a normelor penale, ceea ce implică cooperarea factorilor cu rol educațional cu acelea care se ocupă de evaluarea științifică a comportamentului structurilor sociale, mediului cultural, funcționalității normei juridice etc.

Această problematică tinde să devină, tot mai mult, o direcție prioritară a cercetărilor sociologice, psihologice și criminologice, fiind impusă atât de necesitatea îmbunătățirii măsurilor de politică penală, menite să conducă la prevenirea și diminuarea manifestărilor antisociale în rândul tinerilor, cât și de necesitatea identificării și adoptării unor soluții educative eficiente, care pot contribui la evitarea distorsiunilor și conflictelor în procesul de socializare morală și juridică a tinerei generații.

Am fost motivată să optez pentru această temă pentru a răspunde la câteva întrebări personale:

– Minorul delincvent este infractor sau victimă?

– Care sunt factorii care influențează apariția conduitelor delincvente?

– Cum interacționează acești factori pentru “a favoriza” comiterea infracțiunilor?

– Ce se poate face, cum s-ar putea diminua și controla acest fenomen?

Diminuarea și controlul delincvenței juvenile, ca fenomen ce are multiple consecințe atât la nivel macrosocial și microsocial cât și la nivel individual poate fi realizată doar în urma înțelegerii și explicării etiologiei, a dinamicii și evoluției comportamentelor infracționale dublate de predicția/prognoza asupra evoluției ulterioare a acestui fenomen.

Prin demersul realizat am urmărit identificarea, înțelegerea și explicarea principalilor factori de risc implicați în apariția și manifestarea conduitelor delincvente, factori individuali și sociali și a modului în care aceștia interacționează și se potențează reciproc determinând comiterea de comportamente antisociale. Studierea acestor factori poate permite oricărui cercetător, indiferent de domeniul de studiu, să găsească modalități concrete și aplicații practice pentru a contribui la transformarea factorilor de risc individuali (psihologici) și a celor microsociali (familiali, școlari și ai grupului de apartenență) în factori de protecție și suport pentru minorul aflat în derivă.

În orice evaluare cantitativă și calitativă a fenomenului devianței penale adolescentine rezultatele obținute, indiferent de dimensiunea analizată, necesită a fi operaționalizate cu ajutorul unei metodologii complexe care să țină cont atât de caracterul obiectiv al infracțiunii (comportamentul de încălcare a normei penale de către adolescenți) cît și de caracterul subiectiv legat de particularitățile de dezvoltare biologice și psihologice ale adolescenților (dificultățile întâmpinate la nivelul socializării primare și secundare, influențele principalilor agenți ai socializării etc.).

Astfel, metodologia lucrării conține metode și tehnici specifice dimensiunilor investigate (documentare teoretica, studii de caz, expertize psihiatrice, studiul dosarelor penale, analize statistice etc.) pentru a putea aduce clarificări referitoare la înțelegerea și predicția fenomenului delincvenței juvenile la nivel național, cât și la nivelul județului Hunedoara.

Lucrarea este structurată în patru capitole, primele două capitole reprezentând fundamentarea teoretică a principalelor aspecte care vizează direct fenomenul delincvenței juvenile prin consultarea atât a literaturii de specialitate recent apărute în domeniu cât și prin consultarea surselor bibliografice actuale prin însăși valoarea lor. Contribuția teoretică este reprezentată, în această parte a lucrării, prin selectarea și definirea în vederea clarificării a principalelor noțiuni, teorii și abordări angajate în demersul de cercetare. Astfel, am considerat necesară abordarea și sintetizarea noțiunii și a conceptului de delincvență juvenilă, a delincvenței ca formă a devianței sociale, a principalelor teorii cauzale a delincvenței juvenile – teorii fundamentale în evaluarea cauzelor delincvenței juvenile, teorii criminalistice ale personalității în evaluarea cauzelor delincvenței juvenile.

S-a acordat importanță deosebită analizei factorilor de risc interni (endogeni) și a celor externi (exogeni) în formarea personalității delincvente juvenile, precum și a celor mai uzitate teorii în etiologia comportamentului infracțional juvenil prin prisma diferitelor abordări epistemologice precum și abordarea juridică internă și internațională a fenomenului delincvenței juvenile.

Următoarele două capitole reprezintă partea practică a lucrării. În capitol distinct, au fost prezentate considerații cu caracter general privind metodele și tehnicile de cercetare a delincvenței juvenile și specificul metodologiei utilizate în evaluarea fenomenului delincvenței juvenile. În mod particular a fost descrisă tehnica documentară, utilizată de student în evaluarea fenomenului de delincvență juvenilă atât la nivel național cât și la nivelul județului Hunedoara.

Cel de-al patrulea capitol, reprezintă studiile de caz și analizele cantitative și calitative a delincvenței juvenile, urmărind prin analiza descriptivă a datelor statistice evoluția dinamicii delincvenței juvenile atât la nivel național cât și la nivelul județului Hunedoara în perioada 2010-2014. Capitolul este strucurat în trei părți: în prima parte, s-a urmărit etiologia psihosocială a delincvenței juvenile, prin prisma disfuncționalității familiale, a inadaptării școlare și influența grupurilor delictogene. Studiile de caz privind etiologia comportamentului delincvent juvenil au fost puse la dispoziția studentului de către Dr.BUTA RODICA AURORA-medic specialist neuropsihiatrie pediatrică și Psiholog principal ENE GABRIELA MONICA, din cadrul CENTRULULUI DE SĂNĂTATE MINTALĂ COPII al Spitalului Județean de Urgență Deva, în baza activității desfășurate în cadrul Comisiilor de Expertiză Medico-Legală Psihiatrică pentru minori, în perioada 2013-2014. În baza informțiilor obținute a fost realizată o analiză statistică privind factorii implicați în generarea tulburărilor de comportament la minori, eșantionul stabilit fiind de 100 minori între 14-16 ani, expertizați pentru diferite fapte antisociale în perioada 2013-2014.

În partea a doua a capitolului patru s-a realizat o analiză statistică comparativă privind evoluția și structura delincvenței juvenile la nivel național și la nivelul județului Hunedoara. În vederea efectuării analizei statistice privind tipurile de pedepse aplicate minorilor și infracțiunile savârșite de minori, la nivel național, la nivelul județului Hunedoara și comparativ nivel național-județul Hunedoara au fost folosite datele statistice obținute de pe site-ul oficial al Institutului Național de Statistică și datele statistice puse la dispoziția studentului de Tribunalul Hunedoara prin solicitare de informații în conformitate cu prevederile Legii nr.544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.

În primele două părți au fost realizate diagrame reprezentative privind analizele realizate, fiecare dintre ele fiind însoțite de explicații și concluzii proprii studentului.

În cea de a treia parte a capitolului patru s-a realizat o analiză documentară a dosarelor penale privind minori condamnați definitiv în anul 2014, dosare studiate de student în arhiva Judecătoriei Deva.

Prin lucrarea realizată considerăm că scopul și obiectivele urmărite a fost atins, atât prin demersul (teoretic, metodologic și investigativ) realizat, cât și prin radiografierea statistică a dinamicii fenomenului delincvenței juvenile la nivel național și județean care adaugă plus de valoare stadiului actual al cercetării în domeniul studiat.

CONCEPT ȘI TEORII ALE DELINCVENȚEI JUVENILE

1.1. Conceptul de delincvență juvenilă

1.1.1. Noțiunea și conceptul de delincvență

Încă din cele mai vechi timpuri, gânditorii au fost preocupați să descopere impulsurile care îl determină pe om să comită infracțiuni.

Începând cu Aristotel, care formulează o adevărată „teorie a crimei”(1), continuând cu iluminiști ca Montesquieu, Voltaire, Rousseau și utilitariști ca Beccaria și Betham, se observă un interes constant pentru această temă de studiu. Apariția marilor teorii criminologice promovate de reprezentanții criminologiei pozitiviste (Lombroso, Garofalo și Ferri) centrează studiul criminologic asupra făptuitorului și a determinismului ca fundament al acțiunii umane.

Plecând de la latinescul „delinquere” – care s-ar putea traduce prin „a greși”, „a lipsi”, „a scăpa din vedere” (substantivul „delictum” însemnând în primul rând „greșeală”) – se ajunge la forma agravantă a acestuia – „crimen” – cu înțelesul de: „crimă”, „acuzare”, „imputare” sau „pricină a unui rău”.

Deoarece în vorbirea curentă din țara noastră și din alte țări (Franța și Italia), cuvântul „crimă” era asociat cu un regim sever de executare a pedepselor, s-a introdus prin acceptare tacită conceptul de „delincvență” care s-a generalizat în mod treptat în cazul minorilor fără să elimine, însă, conceptul de „criminalitate”.

Conform „Dicționarului de psihologie” delincvența este constituită din „diversitatea infracțiunilor sancționate penal”(2), aceasta referindu-se la activitățile agresive și dăunătoare, reprimate legal.

Delincvența, de fapt, depășește cadrul juridic. Conduitele simptomatice complexe, multidimensionale, sunt cele care se exprimă prin transgresiunea regulilor sociale și a interdicțiilor a căror semnificație variază de la un simplu apel până la exprimarea unei tulburări psihopatice.

Delincvența relevă, în esență, o patologie a identității, a legăturii și limitelor. Observată mai ales în timpul adolescenței, ea are, în general, un caracter tranzitoriu și reacțional, dar poate exprima conflictele unei organizări personale de stare-limită, de nevroză structurată sau de psihoză.

Astfel, prin delincvență pot fi înțelese o serie de conduite care încalcă legea și bunele moravuri, fără să conteze dacă au sau nu au un caracter penal, cum ar fi: fuga de la domiciliu, absența repetată și îndelungată de la școală, abandonul școlar nemotivat de cauze obiective, precum și anumite fapte imorale care nu constituie infracțiuni.

Este posibil ca delincvența să fie studiată și dintr-o perspectivă psihogenetică structurală și sincronică, în măsura în care punerea în acțiune poate depinde de determinări de ordin diferit, variabile după: vârsta, sex, mediul delincventului, situația și obiectul delictogen.

La nivelul dinamicii sociale, delincvența interpretează semnificațiile simbolice structurante ale legii și violării ei, ale culpabilității și sacrificiului, ale violenței și ordinii.

1.1.2. Delincvența – formă a devianței sociale

Devianța desemnează ansamblul comportamentelor ce încalcă normele existente într-o cultură dată, norme care corespund unor roluri și statusuri bine definite și prin aceasta pot amenința echilibrul sistemului. Sensul cel mai larg al noțiunii „devianță” este cel al încălcării normelor de orice natură; deviantul este cel care rezolvă o situație sau un conflict contrar expectanțelor morale, sociale, culturale, religioase etc. ale comunității sau ale grupului de care aparține.

Citându-l pe Emile Durkheim, este social „orice comportament care nu se datorează hazardului, ci este reglat prin norme și așteptări instituite și inevitabile”(3), iar „deviant” este acel comportament care depășește limitele instituționale și sociale acceptabile de către societate, considerată ca fiind mediu moral.

Conceptului de „devianță” i se poate stabili cu precizie atât data apariției și consacrării în limbajul științific cât și paternitatea.

În 1938, sociologii americani T. Sellin și R. K. Merton, preocupați de definirea obiectului de studiu al sociocriminogenezei, au formulat pentru prima dată următoarele definiții ale comportamentului deviant: T. Sellin a definit devianța ca fiind „ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau a ordinii instituționale”(4); R. K. Merton a desemnat prin „comportament deviant” „o reacție normală a oamenilor normali plasați în condiții anormale”(5).

Semnificația dată conceptului de „devianță” de către Sellin și Merton s-a păstrat la toți cercetătorii care au abordat ulterior domeniul comportamentului deviant. Exemplu: M. Cusson formulează în 1992 definiția „devianței”: „Devianța este ansamblul conduitelor și stărilor pe care membrii unui grup le judecă drept neconforme cu așteptările, normele sau valorile lor și care, în consecință, riscă să trezească din partea lor reprobare și sancțiuni”(6).

În toate definițiile devianței intervin cel puțin trei elemente comune și constante:

Norma – sau prescripția ideală a comportamentului

Conformitatea

Devianța

Normele sunt, în esență, judecăți de valoare cu privire la modalitățile de comportament adecvate în anumite situații sociale. Coeziunea și funcționarea unui grup sunt reflectate printr-un context normativ exprimat în noțiuni precum: obligație, regulă, datorie sau normă care stabilesc legitimitatea unor acțiuni și indezirabilitatea altora. Astfel, norma reprezintă regula socială de conduită, modelul „standard” de comportament definit prin așteptările sau consensul unui grup social față de un anumit tip de comportament dezirabil.

Prin clasificarea acestor așteptări, norma contribuie la reducerea gradului de incertitudine al indivizilor plasați în situații sociale noi, ambigue. Din această perspectivă, devianța apare ca o acțiune ce dezamăgește o expectanță, ce violează o normă socială sau neagă o valoare promovată de grup. Ca formă de abatere de la cerințele normative, devianța presupune adoptarea de către indivizi fie a unui model antinormativ (prin care se contestă legitimitatea modelului normativ dominant, ca în cazul persoanelor care vor să schimbe ordinea socială), fie a unui model nondominant (lipsit de corență și logică normativă, ca în cazul indivizilor care încalcă norma pentru a obține o serie de foloase sau în cel al bolnavilor psihic pentru care nu există reguli).

Conformitatea se definește prin compatibilitatea comportamentului cu norma, concretizată în elaborarea unor răspunsuri „normale” prescrise de normă.

Fenomenul conformismului poate fi interpretat ca rezultat al unui proces de interacțiune – negociere ce se desfășoară între individ și grupul său de apartenență. Astfel, devianța, ca atare, nu mai apare ca o proprietate inerentă unor comportamente, ci ca o calitate atribuită de anturaj, fiind, deci, produsul judecării unei conduite sau atitudini.

Criteriul major al devianței este reacția pe care o provoacă: mustrare aspră, sarcasm, condamnare, denunțare, izolare, ostracizare, tratament obligatoriu, privare de libertate, execuție. Când un act judecat altădată ca deviant nu mai provoacă reacții, înseamnă că a încetat să mai fie deviant. Noțiunea de devianță nu poate fi înțeleasă în afara interacțiunii deviantului cu aceia care îl judecă.

Ordinea socială se bazează pe conformitate, care reprezintă maniera cea mai obișnuită de adaptare individuală. Conformitatea devine reperul în raport cu care toate celelalte modalități de adaptare personală sunt estimate ca „devieri” sau „deviante”.

Devianța constă în nonconformitatea cu normele sociale sau în conflictul normativ cu standardele comportamentale ale comunității.

Din perspectiva sociologică, devianța nu se confundă cu nonconformitatea, astfel ea se referă la nonconformitatea cu normele sociale generale, dar implică și conformitatea cu normele proprii unui subgrup social sau cu cele ale unei subculturi.

Devianța reprezintă un fenomen esențialmente sociologic; ea nu poate fi înțeleasă detașat de contextul social și nu poate fi explicată doar prin apelul la trăsăturile individuale de personalitate sau la caracteristicile ereditare ale deviantului.

În consecință, noțiunile de „devianță” și „normalitate” sunt relative în sensul că nu pot fi evaluate decât prin raportarea la standardele culturale (valori, norme, simboluri) existente în societate, comunitate sau grup.

Afirmația uimitoare conform căreia „devianța este starea normală a societății” a fost formulată și argumentată pentru prima dată de sociologul francez E. Durkheim. Spre deosebire de abordările funcționaliste, care au interpretat devianța drept un fenomen anormal, disfuncțional, chiar patologic, Durkheim a considerat-o normală în orice societate, din punctul de vedere al apariției și al consecințelor sale.

Argumentul lui Durkheim era că nici o putere nu poate să impună conformarea totală a tuturor membrilor societății la normele și valorile pe care le promovează și astfel „devianța devine un indicator al normalității în orice societate”.

În concluzie, devianța este un fenomen social complex, cu o istorie la fel de îndelungată ca și cea a formelor de conviețuire socială, în cursul căreia formele sale de manifestare au evoluat o dată cu normele sociale, în funcție de semnificația acordată de indivizi normativității.

Comportamentul deviant apare ca un produs inevitabil al interacțiunilor dintre indivizi și se caracterizează prin relativitate, universalitate și normalitate statistică, îndeplinind o serie de funcții și generând disfuncții sociale în fiecare comunitate umană.

1.1.3. Predelincvența sau situația precriminală

Raymond Gassin(7) definește situația precriminală ca fiind „ansamblul circumstanțelor exterioare personalității delincventului care precede actul delictuos așa cum este el perceput și trăit de subiect”.

Această definiție arată că situația precriminală este un fenomen obiectiv, exterior personalității delincventului și subliniază, de asemenea, importanța manierei în care această situație este percepută de subiect.

Gassin distinge două elemente esențiale care caracterizează toate situațiile precriminale:

evenimentul (sau seria de evenimente)

circumstanțele în care s-a pregătit și efectuat crima.

Din perspectiva delincvenței juvenile, evenimentul (sau seria de evenimente) ca element esențial al situației precriminale poate să determine trecerea la act.

Exemplu: Starea de sărăcie a familiei în care crește minorul poate fi la originea unui (viitor) eventual furt sau gelozia adolescentină care poate determina o infracțiune mai gravă, cum ar fi omorul.

Cel de-al doilea element al situației precriminale – circumstanțele, îl reprezintă acele fapte sau întâmplări mai mult sau mai puțin căutate de viitorul delincvent minor și care îl pun în situația de a realiza trecerea la actul criminal.

Exemple: Sertarul cu bani de la casa de marcat a unui magazin este lăsat nesupravegheat; prezența unui obiect tăietor-înțepător pe o masă în timpul izbucnirii unui conflict.

Istoria criminologiei etiologice este, de fapt, o lungă dispută între adepții situației precriminale și cei ai personalității criminale, fiecare încercând să-și atribuie rolul decisiv în ceea ce privește „trecerea la act”.

În realitate, acțiunea criminală nu este altceva decât răspunsul pe care îl dă personalitatea în fața unei situații determinate.

Pentru adepții personalității criminale (Etienne de Gref, Jean Pinatel și alții), trecerea la act semnifică materializarea unor tendințe deja formate, care s-ar fi exprimat mai devreme sau mai târziu, indiferent de împrejurările care au declanșat sau precipitat actul.

În „Probleme fundamentale ale criminologiei”, O. Kimberg(8) încearcă o clasificare a situațiilor precriminale raportate la personalitatea subiectului, acestea fiind valabile și în cazul delincvenței juvenile. Astfel, el distinge între:

Situații specifice sau periculoase – în care ocazia de a săvârși crima este permanent prezentă și nu trebuie să fie căutată (exemplu: gelozia, situațiile preincestuoase etc.).

Situații nespecifice (amorfe) – care se caracterizează prin aceea că minorul delincvent trebuie să caute ocazia de a săvârși crima și care necesită în general o bună cunoaștere a locului crimei, preparative, alegerea complicilor (exemplu: furtul din buzunare, tâlhăriile la care se utilizează arme albe sau arme de foc etc.).

Situații mixte – în care minorul delincvent are ocazia să săvârșească crima fără să o caute, dar fără să existe în mod necesar o afinitate între structura personalității subiectului și stimuli externi (exemplu: minorii care fac parte din bande și care execută „misiuni ordonate”).

Gassin enumeră cele mai importante situații precriminale, fără ca între ele să existe o ordonare după anumite criterii științifice:

Factori economici individuali (sărăcia, șomajul prelungit etc.)

Tulburări ale vieții intime și tentații sexuale

Existența unei victime, caracterizată prin aceea că incită la trecerea la act

Starea de provocare

Acțiuni determinate de consumul de alcool

Alte determinări ale dispozițiilor afective

Influența criminogenă a mass media.

Printre situațiile precriminale enumerate, una dintre ele, și anume victima, a reținut în mod deosebit atenția criminologiei moderne. Studiul raportului între victimă și autorul actului delictuos a dus chiar la apariția unei ramuri speciale a criminologiei, și anume victimologia.

Rezultatele studiilor victimologice servesc în bună măsură la stabilirea unei conduite preventive care să conducă la descurajarea actelor criminale.

Din punctul de vedere al delincvenței juvenile, cele mai des întâlnite situații sunt în cazul furturilor din buzunare, când autorii minori își aleg cu atenție victimele sau, dimpotrivă, acționează numai atunci când li se ivește o „ocazie specifică”.

Un alt exemplu este prostituția juvenilă (mai ales raportul între proxenetul adult și prostituata minoră).

1.1.4. Noțiunea de delincvență juvenilă

Delincvența juvenilă – ca formă distinctă de devianță de natură penală – constituie un fenomen complex care definește ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală.

Delincvența juvenilă, spre deosebire de delincvența adulților, prezintă o serie de trăsături specifice care o particularizează.

Fenomenul de delincvență juvenilă implică o evaluare nuanțată a criteriilor care disting moralitatea adolescentină de moralitatea adultului, cu atât mai mult cu cât într-o serie de legislații din societatea contemporană sunt considerați delincvenți și judecați ca atare, acei adolescenți care comit delicte pentru care adulții nu sunt incriminați, în timp ce în alte legislații nu pot fi considerate delicte acele fapte săvârșite de adolescenți – pe care dacă le-ar comite adulții, aceștia ar fi sancționați.

Absența unor criterii adecvate generează o serie de ambiguități în definirea delincvenței juvenile, această noțiune înglobând o multitudine de conduite, condiții și situații de viață nu întotdeauna legate între ele, dar aduse la un numitor comun prin utilizarea normativului penal.

Desemnând, în general, conduitele morale inadecvate ale tinerilor care n-au împlinit încă vârsta majoratului, termenul de delincvență ca atare se aplică la diferite forme de comportament și la categorii eterogene de minori sau adolescenți: cei care transgresează legea, cei abandonați de părinți sau educatori și care se integrează unor anturaje nefaste, potențial delincvente, cei care au fugit de la domiciliu sau din mediul școlar ca urmare a aplicării unor sancțiuni aspre, brutale, vagabondând prin diferite locuri, cei care au nevoie de protecție și de îngrijire pentru diferite motive (decesul părinților, dezorganizarea familiei, manifestarea unor tulburări de comportament).

În afara unor categorii de delicte echivalente, din punct de vedere al gradului de pericol social al faptei, cu infracțiunile săvârșite de adulți (furt, omucidere, prostituție etc.) legislația pentru minori cuprinde, în mai multe țări, categorii de „delicte” cum sunt cele imputabile „tinerilor în pericol moral”, „tinerilor care se sustrag autorității parentale”, „tinerilor în derivă”.

Pentru a fi clasificați într-o categorie de acest fel, tinerii trebuie să manifeste un comportament a cărui natură delictuală nu se poate defini decât prin consecințele sale.

Dacă consecința nu s-a produs, tânărul nu reprezintă decât un delincvent potențial care este sancționat totuși în mod preventiv (prin măsuri disciplinare, internare, supraveghere, încredințare etc.) pentru erorile educatorului său.

Delincvența juvenilă, în ansamblul ei, nu este altceva decât consecința absenței sprijinului moral oferit de adult, a lipsei de protecție și îngrijire primite în familie, a eșecului activității de educație morală primită în școală etc.

Un minor delincvent este, de fapt, o victimă și nu un vinovat conștient de responsabilitățile ce i se impută. El nu are conștiința inadaptării sale la cerințele normative, trăind o experiență socială diferită de cea a adultului.

Datorită acestui fapt, delincvența juvenilă apare ca un efect al lipsei de responsabilitate a familiei, a părinților, a educatorilor, a factorilor răspunzători de formarea conduitei morale a tânărului.

Evaluarea delincvenței juvenile ca fenomen colectiv, trebuie să țină seama de multiple elemente explicative cum sunt: eșecul socializării, slăbirea controlului social, absența identificării cu modelele morale autentice datorită dezorganizării familiei și declinului funcțiilor ei educative tradiționale, existența unor raporturi tensionale cu părinții sau educatorii, insecuritatea afectivă, multiplicarea ocaziilor infracționale în mediul social, constituirea unor subculturi sau contraculturi care inversează sensul funcționalității normelor instituite de adult, tulburările de comportament cu sau fără substrat patologic, situațiile anomice din timpul marilor perioade de criză.

Datorită imposibilității de a identifica criterii operaționale pentru a clasifica în mod cât mai adecvat toate aceste elemente într-o direcție etiologică unică, noțiunea de delincvență juvenilă, ca atare, este ambiguă și nu este operantă decât în raport cu criteriul normei penale, mai precis cu urmările vătămătoare ale unor acte sociale sancționate din punct de vedere juridic.

Delincvența „oficială” nu corespunde nici pe departe cu totalitatea manifestărilor reale de delincvență săvârșite în cadrul unei societăți. Ea nu reprezintă un fenomen omogen, ci cuprinde etiologii, motivații și conduite extrem de diverse și de eterogene, acte ocazionale sau întâmplătoare, tendințe nonconformiste dictate de normele subculturii adolescentine.

În fiecare legislație există variații considerabile în privința gradului de toleranță față de calificarea ca delict a unui act ilicit comis de un tânăr, noțiunea de delincvență având un conținut care variază în funcție de prescripțiile și normele penale, de limitele de vârstă ale minoratului, de sensul mai mult sau mai puțin permisibil acordat unor conduite juvenile.

Legislația aplicabilă în cazul delincvenților menține totuși noțiunea de „culpabilitate” în baza acelorași criterii care evaluează comportamentul adultului, deși scopul ei nu este atât de a sancționa, cât de a reeduca, a trata și proteja tânărul.

Perspectiva juridică nu poate opera delimitări tranșante între specificul conduitei delictuale a tinerilor și particularitățile comportamentului infracțional al adulților, deoarece ea nu permite identificarea cauzelor, ci doar fixarea unui criteriu unilateral cu ajutorul căruia putem discrimina între o conduită ilicită, deviantă de la norma legală și un comportament normal, socialmente acceptat.

Astfel, chiar din perspectivă juridică, nu este suficientă stabilirea gradului de vinovăție a unui adolescent care a încălcat normele penale, ci apare necesară evidențierea gradului său de maturitate în perceperea caracterului antisocial al faptelor săvârșite, adică evaluarea atitudinilor și motivațiilor sale față de norma legală.

1.2. Teorii cauzale ale delincvenței juvenile

Delincvența juvenilă a fost supusă mereu unui intens proces de analiză, specialiștii în domeniu elaborând teorii, teze, orientări, principii, unele completându-se reciproc, altele devenind contradictorii, toate având însă un element comun – identificarea și evaluarea cauzelor, a factorilor de risc care determină tinerii să manifeste o atitudine sau să execute o faptă cu caracter penal.

Unele dintre aceste teze și teorii nu au decât o capacitate de generalizare limitată la cadrul social particular în care se desfășoară actele delincvente ale tinerilor, altele au o rază mai mare de generalizare, fiind valide în contexte sociale diferite.

Fenomenul de delincvență juvenilă are o serie de condiționări și determinări cauzale multiple. Din această cauză, în cadrul diferitelor abordări intervin și se conjugă multiple definiții și explicații aparținând mai multor discipline științifice, fiecare dintre ele valorizând o anumită perspectivă teoretică, motiv pentru care există atât de multe tentative și modele etiologice în acest domeniu.

1.2.1. Teorii fundamentale în evaluarea cauzelor delincvenței juvenile

Conform cercetărilor efectuate de sociologii români Sorin M.Rădulescu și Dan Banciu, din lucrarea „Introducere în sociologia delincvenței juvenile-Adolescența între normalitate și devianță“, publicată de Editura medicală, București, în anul 1990, cele mai reprezentative teorii pot fi împărțite în:

A. Teorii centrate pe importanța cauzelor individuale, psihologice, considerând că manifestările delincvente ale tinerilor sunt determinate de comportamentul individual.

Întemeindu-se pe constatarea că unii tineri devianți sau delincvenți prezintă tulburări de personalitate sau mentalități specifice vârstei adolescenței (concretizate în adoptarea unor atitudini de negare a valorilor și normelor recunoscute de societatea adulților), perspectiva devianței comportamentale consideră că actele și delictele sancționate penal sunt comise, cu predilecție, de tineri deficienți care violează normele sociale și juridice, neavând capacitatea de a li se supune și de a le respecta.

Însă, specialiștii acceptă faptul că înclinarea tinerilor spre devianță este influențată, în procent covârșitor, de mediul socioeconomic și cultural în care acesta trăiește, de valențele negative ale socializării morale în familie, de condițiile dificile de muncă și viață, de sentimentele de anxietate și frustrare afectivă.

După cum arată unii specialiști care împărtășesc această teorie „un comportament delincvent poate fi un simptom al unei nevroze sau echivalentul unei depresii nervoase, dar în cea mai mare parte a cazurilor există, la origine, o stare de insecuritate care generează conduite agresive, proces care intensifică, la rândul său, anxietatea și nevoia de conflict”(9).

Având la bază această teorie, delincvența juvenilă este definită ca fiind consecința unui conflict de adaptare între tânăr și anturajul său, conflict datorat unor trăsături psihice caracteristice vârstei adolescenței (egocentrism, impulsivitate, agresivitate).

În consecință, analiza delictelor comise de tineri se face după o etiologie psihologizantă, accentuându-se rolul prioritar al unor perturbări datorate antagonismelor familiale, fiind utilizate o mulțime de concepte cu caracter psiho-analitic, cum ar fi cele de identificare, compensare, supraeu etc.

Soluția prevenirii acestor delicte comise de tineri trebuie căutată la nivel individual și microsocial (familial) fie prin ameliorarea tensiunilor interpersonale, fie prin frânarea evoluției elementelor negative de grup.

B. Teorii centrate pe ideea că delincvența juvenilă este o consecință directă a dezorganizării sociale implicate în procesele de schimbare și dezvoltare.

Această teorie susține faptul că elementul primordial care determină delictele juvenile trebuie căutat în rezultatele negative și conflictuale generate de perioadele de criză și instabilitate economică, mobilitate teritorială și socială a populațiilor.

Confruntați cu diferite aspecte de „dezorganizare” socială, specialiștii și-au pus problema identificării și explicării variațiilor tipurilor de comportament deviant și a ratei delincvenței juvenile prin compararea unor indicatori cu caracter social, cultural, geografic, ecologic etc., din diferite arii urbane, grupuri de populație, legislații.

Astfel au putut fi identificate „zone” și enclave criminogene în care rata delincvenței în rândul tinerilor este ridicată datorită eterogenității și mobilității populației, proceselor aculturative, ineficienței controlului social instituționalizat etc. Cu toate acestea, teoria „dezorganizării” sociale nu i-a în considerare o serie de variabile culturale care pot influența intensitatea delincvenței juvenile în anumite zone și arii urbane, neexplicând faptul pentru care o serie de tineri proveniți din același mediu social nu devin delincvenți.

C. Teorii centrate pe ideea că delincvența juvenilă constituie un efect nemijlocit al conflictelor normative între diferitele categorii de tineri și obstrucțiile organizaționale de a avea acces la status, putere și bogăție.

Acestea antrenează neînțelegeri între tineri privind utilizarea optimă a normelor sociale dezirabile și mijloacele legitime de a le realiza.

Delincvența juvenilă devine în acest caz, consecința utilizării unor mijloace ilegitime folosite de tineri ca rezultat al discrepanțelor puternice între normele socialmente împărtășite și condițiile reale ale vieții sociale. Tinerii devin delincvenți fie datorită eșecului de a ajunge la scopuri culturale prin mijloace legitime, fie datorită nepriceperii de a promova alternative de reușită ca urmare a existenței unor restricții și bariere sociale.

Această teorie demonstrează diviziunea existentă între modelele culturale și mijloacele legitime de acțiune utilizate de tineri, considerând delincvența juvenilă ca un efect al neconcordanței dintre modelele culturale și mijloacele de acțiune.

Această paradigmă pune, însă, un accent prea mare pe aspectele conformismului tinerilor, ignorând motivațiile comportamentului lor individual și amplificarea largă a valorilor și scopurilor extrem de diverse și chiar conflictuale ale diferitelor categorii de grupuri sociale din cadrul societății.

Din această perspectivă, orice înclinare nonconformistă sau chiar distructivă pentru conservatorismul sistemului, apărută din partea unor tineri, dar în deplin consens cu progresul istoric, poate fi calificată ca „devianță pozitivă”, forma acestei definiri depinzând de poziția socială și politică a evaluatorului, care poate considera, de pildă, că este „problematic” sau „deviant” orice act care atentează la ordinea și stabilitatea sistemului social.

1.2.2. Teorii criminalistice ale personalității în evaluarea cauzelor delincvenței juvenile

O mulțime de teorii criminalistice de orientare psihiatrică-psihologică încearcă să explice actul criminal prin exagerarea și accentuarea unor trăsături ale personalității delincvenților.

De la încercarea de a demonstra că există un „tip criminal”, diferențiat de „tipul noncriminal”, caracterizat de „stigmatele anatomice” (teoria atavismului evoluționist a lui Cesare Lombroso), de ereditate (teoriile lui Goring, Beirne și Messerschmidt), de corelația între activitatea criminală și biotip (teoria biotipurilor criminale a lui Ernest Kretschmer), de cromozomul y (sindromul Klinefelter) s-a trecut la construirea unor teorii mai complexe care încearcă să demonstreze că personalitatea unui individ constituie un „ansamblu structurat”, identificându-se indivizi care se încadrează în așa-numitele „structuri delincvențiale”. Printre acestea se pot enumera: „teoria constituției delincvente” a lui Benigno di Tullio, „psihanaliza freudiană”, „teoria psiho-morală” a lui Etienne de Greff.

A. Teoria lui Noel Maillaux

Una dintre teoriile care încearcă să găsească explicații delincvenței juvenile, prin diferența „de natură” între delincventul de obicei și nondelincvent, este cea a lui Noel Maillaux. Criminologul canadian Noel Maillaux, a emis teza existenței unei diferențe de natură între personalitatea infractorului și cea a noninfractorului.

Maillaux asimilează infractorul cu debilul mintal, cu nevrozatul, transferând problematica personalității infractorului în domeniul patologiei. Pentru a denumi starea de delincventă, Mailloux a creat termenul de socionevroză, apreciind că socionevroticii sunt atinși de tulburări ce furnizează cel mai important contingent al infractorilor.

În concepția sa, delincventul de obicei este un fenomen patologic, identificând două momente cruciale în dezvoltarea personalității:

apariția identității autentice, și

consecința acesteia asupra motivațiilor individului.

Aceste momente se situează în copilărie și adolescență și fac, de regulă, obiectul unei crize prin care individul trece. Această identitate autentică joacă un mare rol în alegerea opțiunilor, a alternativelor de conduită.

Maillaux arată că atunci când apare un eșec de identificare a adolescentului, consecința este un dezechilibru psihic durabil, care se manifestă prin delincvența „de obișnuință”.

Maillaux identifică următoarele ipoteze cu privire la personalitatea delincventului:

conduita „delincventului din obișnuință” poate fi considerată ca manifestarea aparentă a unei condiții patologice latente;

„delincvența din obișnuință” este reflectarea unei condiții patologice „sui generis”;

recidivismul trebuie considerat ca un indicator al unei delincvențe patologice.

B. Teoria inadaptării bio-psihice a lui Olof Kinberg

O altă teorie importantă pentru explicarea formării personalității minorului delincvent este cea a inadaptării bio-psihice descrisă de criminologul suedez Olof Kinberg (1959) în lucrarea sa „Problemele fundamentale ale criminologiei”. Olof Kinberg a fost unul dintre continuatorii școlii lombrosiene. El reia ideea unei antropologii criminale, ce caută să deceleze caracterele fundamentale ale delincventului într-un complex bio-psihic.

Pentru Kinberg „structura biopsihică” a fiecărui individ îi determină acestuia modul în care reacționează la stimulii mediului ambiant(10).

În accepțiunea sa, cunoașterea structurii personalității este de importanță capitală pentru explicarea comportamentului delincvent. Pentru Kinberg, personalitatea unui individ este formată din trei elemente componente: nucleul constituțional, variantele patologice eventuale și funcția morală.

1. Nucleul constituțional – desemnează ansamblul reacțiilor individului la stimulii externi, Kinberg distingând patru factori fundamentali ai constituției psihice:

capacitatea (nivelul maxim pe care îl poate atinge inteligența unui individ)

validitatea (cantitatea de energie cerebrală de care dispune individul)

stabilitatea (gradul în care se păstrează echilibrul emoțional)

soliditatea (gradul de unitate funcțională a activității subiectului).

Caracterul acestor factori sau „radicali constituționali” este desemnat de prefixele „super” sau „sub”, după cum se află într-o cantitate excedentară sau deficitară.

Astfel, un minor care s-a dezvoltat cu o personalitate caracterizată prin cei patru factori: subcapabil, supervalid, superstabil și subsolid se va adapta mai puțin la stimulii externi și va deveni mai ușor delincvent decât un altul al cărui nucleu constituțional este structurat diferit.

2. Variantele patologice sunt accidentale, spre deosebire de radicalii constituționali, și sunt formate din: boli mintale, eventuale tulburări grave ale inteligenței sau dezechilibre psihice puternice.

Aceste stări patologice pot determina o deficiență a funcției morale care constituie, în mod natural, un factor de rezistență a minorului față de delincvență.

3. Funcția morală reprezintă capacitatea individului minor de a evalua normele morale și promptitudinea cu care reacționează la stimulii exteriori.

Kinberg clasifică indivizii, din acest punct de vedere, în patru categorii care, în funcție de elementul intelectual sau elementul afectiv al funcției morale, vor deveni mai ușor delincvenți decât alții.

Conceptul de „constituție biopsihologică” imaginat de Kinberg a fost deseori invocat în etiologia delincvenței juvenile întrucât, în esență, el reprezintă dispozițiile ereditare normale care se găsesc în fiecare individ, dar și factorii care acționează asupra individului în timpul dezvoltării sale fetale și postfetale.

Într-unul din studiile sale(11), Kinberg a ținut să sublinieze în mod deosebit că ar fi o gravă eroare a crede că indivizii care comit sporadic sau frecvent acte asociale sau criminale ar fi, în mod necesar, diferiți de cei care nu le comit, despărțindu-se, astfel, net de antropologia criminală.

C. Teoria personalității criminale a lui Jean Pinatel

Este poate cea mai amplă și cea mai cunoscută teorie despre rolul personalității în etiologia delincvenței, inclusiv a delincvenței juvenile.

În esență, această teorie pleacă de la ipoteza că aptitudinea de a trece la act – care caracterizează delincventul în raport cu nondelincventul – exprimă o structură de personalitate care nu poate fi asimilată cu un anumit tip de personalitate(12).

Pinatel nu susține că, în mod neapărat, ar exista o diferență de „natură” între delincvent și nondelincvent, dar că, în mod cert, există între ei o diferență de „grad”. Această diferență de grad ar consta în faptul că personalitatea delincventului, spre deosebire de nondelincvent, ar fi dominată de anumite trăsături care ar determina comportamentul criminal.

Această diferență graduală dată de anumite trăsături alcătuiește „nucleul central al personalității criminale”.

Potrivit lui Pinatel, „nucleul central al personalității criminale” este alcătuit din patru componente:

egocentrismul sau tendința de a raporta totul la sine însuși;

labilitatea sau instabilitatea comportamentului;

agresivitatea – este acea componentă care elimină „barierele” în calea actelor umane;

indiferența afectivă – este acea componentă reprezentată prin absența emoțiilor.

Pinatel explică că aceste componente le poate încadra în două grupe. În prima grupă ar intra agresivitatea – care joacă rolul determinant în trecerea la act, fiind vorba, deci, de o componentă activă. Celelalte trei: egocentrismul, labilitatea și indiferența afectivă sunt componente pasive, rolul lor fiind acela de a neutraliza inhibiția la trecerea la act. Altfel spus, componentele pasive au rolul de a lăsa agresivitatea să se dezvolte liber la momentul trecerii la act. De aceea, arată Pinatel, aceste componente au un rol negativ și, de cele mai multe ori, comportamentul delincventului este asimilat unui simplu comportament agresiv.

„În realitate, este un comportament devenit posibil datorită lipsei de apărare sau lipsei de bariere care, în mod obișnuit, inhibă agresivitatea”(13).

Compatibilitatea delincvenței juvenile cu unele din concluziile acestei teorii este destul de evidentă mai ales din punctul de vedere al etichetării unor anumite comportamente juvenile.

Astfel, de cele mai multe ori, starea de agresivitate – care nu în mod obligatoriu înseamnă și o încălcare a normelor juridice penale – este echivalentă cu delincvența, în timp ce pentru adulți nu mai regăsim o asemenea etichetare a comportamentului agresiv.

Teoria personalității criminale a fost revizuită în ceea ce privește „delincvența și inadaptarea juvenilă” chiar de Pinatel care insistă asupra caracterului dinamic al personalității ce trebuie privită în mișcare, în acțiune, prin intermediul proceselor criminogene, în cadrul lor rolul factorului social fiind evidențiat mai pregnant.

1.2.3. Influența factorilor de risc interni (endogeni) în formarea personalității delincvente juvenile

A. Etiologia eredității

În centrul cercetărilor contemporane în domeniul criminologiei stau anumite trăsături moștenite și care predispun pe anumiți indivizi să săvârșească acte criminale. Astfel, în ceea ce privește importanța eredității în formarea personalității criminale, există două modalități, teorii diferite de abordare a problemei eredității.

Prima are în vedere acordarea rolului determinant în săvârșirea actului criminal existenței unei „eredități criminale” care se transmite de la ascendenți.

Cea de-a doua, care nu neagă importanța eredității, îi acordă, însă, un rol secundar, indirect, în săvârșirea actului criminal.

Este cert, însă, că anumite trăsături ale personalității provin prin transmitere ereditară, suportul biologic al acestei transmisii constituindu-l genele.

Începând cu teoria atavismului evoluționist, o dată cu dezvoltarea științei, explicațiile acordate fenomenului criminal s-au multiplicat încercând să se răspundă la întrebarea dacă conduitele criminale au vreo legătură cu ereditatea.

Așa cum arată Raymond Gassin(14), problema în discuție are un dublu nivel de cercetare: în primul rând dacă există o transmitere ereditară de la ascendenți la descendenți și în al doilea rând ce anume se transmite.

a). Teoria eredității a lui Goring

Susținând o anumită relevanță a factorului ereditar în geneza criminalității, Goring a introdus o nouă ipoteză de cercetare în cadrul orientării biologice care a înlocuit, temporar, ipoteza atavismului evoluționist(15).

Potrivit acestui autor, comportamentul social este un comportament moștenit, cei care moștenesc predispoziții deviante fiind incapabili să se adapteze la o viață socială normală. Charles Goring explică crima ca o moștenire ereditară motivând prin asemănarea crimelor făcute de părinți și cele ale copiilor, și din asemănarea crimelor fraților. Deasemenea susținea că tinerii, ai căror părinți fuseseră închiși în perioada copilăriei lor, devin infractori, în cele mai multe cazuri, la atingerea vârstei pe care o aveau părinții lor când au fost închiși. El negă rolul mediului asupra criminalității, afirmând că o perioada lungă de timp cât părintele a fost închis nu a avut influențe asupra delicvenței minorului.El acordă un rol important eredității stabilind că un procent de 68% din descendenții infractorilor devin ei înșiși infractori.

b). Teoria arborelui genealogic

Studiile de arbore genealogic efectuate în SUA de către Richard Dugdale și, ulterior, de Eastbrook, Davenport și Henry Goddard au încercat să demonstreze că în familiile care au antecesori cu condamnări penale există un număr mai ridicat de infractori, datorită eredității.

Această teorie a fost, însă, criticată foarte serios de către H. Mannheim, datorită lipsei de fundament științific, în primul rând prin disocierea eredității de influența mediului.

c). Teoria gemenilor

Studiile pe gemeni monozigotici și dizigotici efectuate de Lange și Cristiansen au încercat să demonstreze că predispoziția ereditară în comiterea actului criminal constituie în acest caz un factor foarte puternic.

Această concluzie a fost demonstrată de psihiatrul german J. Lange prin studiul făcut în închisorile din Germania asupra a 30 de perechi de gemeni, materializat în lucrarea sa „Crima ca un destin” – lucrare ce a fost criticată în literatura de specialitate. De asemenea, danezul Cristiansen a cercetat peste 6.000 de perechi de gemeni între anii 1880-1910 constatând că 66,7% dintre gemenii monozigotici și 30,4% dintre gemenii dizigotici au comportament deviant concordant.

d). Teoria copiilor adoptați

Unele studii mai recente au căutat să stabilească o corelație între comportamentul delincvent al unora din copiii adoptați și comportamentul părinților biologici.

Studiile făcute în SUA de către Raymond Crow, ca și cele ale lui Remi Cadaret asupra copiilor adoptați au concluzionat că influențele determinante se exercită de către părinții biologici și nu de către cei adoptivi. Astfel, Crow a stabilit un procent ridicat de copii delincvenți a căror mamă biologică avea antecedente penale, iar Cadaret a identificat în rândul delincvenților minori studiați un număr de 246 asemenea indivizi al căror comportament deviant era corelat cu cel al părinților biologici.

B. Etiologia structurilor dobândite

Școala biologică de la Graz (Austria) a făcut o evaluare generală a teoriilor eredității concluzionând că nu sunt transmise prin ereditate genele criminale ale ascendenților, ci numai tendințele care se găsesc la baza lor și care pot fi considerate ca fiind criminogene: excitabilitatea, agresivitatea etc.

Structurile dobândite – care în anumite condiții pot juca și ele un rol în săvârșirea actului criminal – au fost scoase în evidență de anumite studii criminologice(16) și ele se regăsesc în două planuri diferite: cel biologic și cel psihiatric.

Planul biologic este reprezentat de inadaptările fizice sau diverse infirmități care pot determina insuccesul școlar sau profesional și, în consecință, sunt de natură să dezvolte într-un individ sentimentul de inferioritate sau de frustrare.

Planul psihiatric este reprezentat de o gamă largă de psihoze sau psihopatii ereditare și de debilitatea mentală care, la rândul ei, poate fi de origine ereditară, ginecologică sau infecțioasă.

Ambele planuri pot avea influență asupra socializării normale a individului și, în anumite condiții, pot avea și o influență criminogenă.

În literatura de specialitate(17) se subliniază că ar fi o eroare să se dea acestor structuri dobândite o valoare criminogenă prin ele însele. Nu este, de altfel, o condiție obligatorie de a considera că un individ având aceste stări biologice sau psihiatrice va deveni un criminal (infractor) sau că un individ perfect sănătos nu va săvârși niciodată un act criminal.

Toate aceste tare dobândite pot avea o valoare criminologică numai în funcție de dezvoltarea ulterioară a individului și de influența altor factori externi (exogeni).

C. Concepții criminologice moderne-Teoria genetică

Istoricul concepțiilor criminologice evidențiază cu pregnanță că tentativele mai vechi sau mai noi de scoatere în evidență a cauzelor care determină comportamentul infracțional s-au soldat cu nașterea unui număr extrem de mare de teorii, fiecare dintre ele încercând să individualizeze factorii cei mai predominanți în geneza criminalității.

De-a lungul timpului, numeroși cercetători, fie că au fost sociologi, psihologi, psihiatrii, penaliști sau criminologi, au investigat cauzele ce determină sau influențează criminalitatea, din anumite perspective, unii insistând asupra factorilor bioconstituționali sau fiziologici, alții asupra factorilor sociali și ambientali, alții asupra unor factori psihologici individuali, iar alții au analizat interferențele dintre anumite categorii de factori.

Insuccesul multor teorii enunțate s-a datorat, în primul rând, faptului că s-a încercat o generalizare forțată a ipotezelor și concluziilor desprinse din cercetarea unor eșantioane, acestea fiind extrapolate fără vreo bază obiectivă, la întregul fenomen al criminalității, într-un cuvânt, multe cercetări au recurs la generalizări pripite, nedocumentate și care, în final, au eșuat în confruntarea lor cu realitatea practică.

Această situație se datorează și faptului că fenomenul criminalității este deosebit de complex, chiar hipercomplex, cu o cauzalitate multideterminată, ceea ce impune cu necesitate studii pluri- și interdisciplinare, cercetări profunde la care să se utilizeze cele mai noi descoperiri ale științei și tehnicii mondiale.

Factorul comun al teoriilor moderne îl reprezintă legătura care se face între factorii biologici și sociali cu cei psihologici.

Astfel, prin prisma psihologică, a continuat dezbaterea și controversa „EREDITATE-MEDIU” punându-se mereu întrebarea care dintre acestea este responsabilă în cazul comportamentului criminal.

Mulți dintre cercetători au rezolvat ecuația susținând că întrebarea este ilogică pentru că nici unul din termeni nu poate exista fără celălalt, atât ereditatea cât și mediul fiind absolut necesare pentru existența unei persoane și, drept urmare, ambele își exercită propria influență asupra individului, psihologul R. Lerner a identificat patru niveluri de mediu, și anume(18):

1. Nivelul biologic-înnăscut – care se referă la mediul cu care individul este în contact pe parcursul vieții intrauterine. În acest mediu, genele individuale ale copilului pot fi modificate de starea fiziologică a mamei care, la rândul ei, poate fi dependentă de o serie de factori precum fumatul, consumul excesiv de alcool, consumul de droguri, contractarea unor boli grave transmisibile – toate acestea putând avea influențe determinante asupra personalității copilului.

2. Nivelul psihologic-individual – care se plasează tot în perioada vieții intrauterine a fătului și care ține de starea psihologică a mamei. Multiplii factori de natură psihologică, precum stările psihice depresive, emoțiile puternice, stresul și altele pot afecta foetusul în forme diferite, cu urmări asupra comportamentului său în viața extrauterină.

3. Nivelul mediului fizic – care acționează asupra individului după naștere și care poate să-l influențeze atât în sens pozitiv cât și în sens negativ. Influențe negative, cu urmări asupra comportamentului, pot avea supraaglomerațiile din orașe, zgomotele excesive din cartierele rău famate, poluanții excesivi.

4. Nivelul socio-cultural – în care intră experiențele dobândite de individ din locul unde s-a născut și trăiește, de la persoanele cu care conviețuiește, din practicile educaționale, de învățământ, cultură, religie și altele cu care acesta vine în contact, în sânul comunității sau grupului social de referință.

Mediul, la fel ca și ereditatea, influențează comportamentul în mod diferit, gradual și la diverse niveluri, condițiile de mediu putând avea influențe minime, nesemnificative sau determinante.

Astfel, unele condiții de mediu pot produce chiar schimbări fiziologice (organice) importante, cu repercusiuni grave și de durată asupra comportamentului individului.

Consumul exagerat de alcool poate produce o degenerare fiziologică, cu influențe grave asupra psihicului persoanei, care poate deveni irascibilă, violentă, cu înclinații spre a comite infracțiuni contra vieții și sănătății, dar și împotriva avutului.

O dietă corespunzătoare și îndestulătoare poate avea influențe pozitive asupra funcției intelectuale, pe când lipsa hranei sau hrana neîndestulătoare poate avea efecte negative asupra dezvoltării fizice și psihice, cu influențe asupra comportamentului.

Un om permanent flămând și aflat într-un complex de nevoi fiziologice, se va simți întotdeauna frustrat în raport cu ceilalți semeni și va trece mult mai ușor decât alții la obținerea bunurilor de care duce lipsă, prin săvârșirea de fapte imorale, antisociale.

Teoria genetică

Începând cu deceniul 7 al secolului XX încep să se desfășoare cercetări ample în închisorile din SUA, Anglia și Australia asupra infractorilor aflați în executarea unor pedepse cu închisoarea, în scopul evidențierii unei legături între comportamentul lor criminal și anumite anomalii sau aberații cromozomiale. Cromozomii, se știe, sunt purtătorii informațiilor genetice și determină trăsăturile ereditare ale fiecărui individ.

S-a constatat experimental și pentru prima dată în Anglia (1961) că uneori, în procesul de diviziune, poate apărea o anormalitate cromozomială în sensul că în loc să se reproducă 23 de perechi de cromozomi, poate să apară un cromozom „x” sau „y” în plus, iar formula cromozomială să apară sub forma de „xxy” sau „xyy” în loc de „xx” sau „xy”.

Aceste studii au relevat faptul că unii infractori posedă un cromozom „y” suplimentar.

Cariotipul omului normal este înregistrat cu formula „46,xy” la bărbați și „46,xx” la femei. Studiile în cauză au pretins că indivizii posesori ai formulei „46,xyy” ar fi predestinați să comită fapte penale, motiv pentru care cromozomul „y” suplimentar a fost denumit „cromozomul crimei”.

Cercetările ulterioare, însă, au demonstrat că asemenea anomalii genetice există și la oamenii perfect normali care, în viața lor, nu au săvârșit fapte antisociale și nu au avut de a face cu justiția.

Astfel, cea mai credibilă și pertinentă poziție rămâne aceea a curentului criminologic care susține că această aberație cromozomială nu reprezintă o cauză a criminalității, nu determină în mod direct un comportament deviant, ci reprezintă numai o „predispoziție”, iar indivizii care dispun de o asemenea anormalitate, cu toate că sunt predispuși frecvent să comită infracțiuni, trec la săvârșirea acestora numai în prezența unor condiții favorizatoare.

Problema aberației cromozomiale de tipul „xyy” continuă să preocupe și în prezent pe mulți cercetători și multe institute de cercetare, fiind posibil ca noile descoperiri științifice să aducă în viitor noi clarificări în domeniul biologiei criminale, în raportul dintre genetică, ereditate și comportamentul criminal.

Un pas important s-a realizat în anul 2001, când două echipe reunind oameni de știință din aproape toate statele lumii au finalizat „harta genomului uman”, supranumită și „Cartea vieții”, care conține tot ceea ce trebuie știut pentru „construirea” cu succes a unei ființe umane.

Finalizarea hărții ADN a omului a fost apreciată de experți ca fiind de importanță cel puțin egală cu descoperirea roții, a energiei nucleare sau a antibioticelor.

1.2.4. Influența factorilor de risc externi (exogeni) în formarea personalității delincvente juvenile

În accepțiunea lui R. Gassin(19), conceptul de mediu în sens larg, desemnează lumea înconjurătoare a fiecărui individ. Dar, pentru el, mediul nu este un element static ci unul dinamic, aflat într-o permanentă interacțiune cu individul, fiind modificat prin acțiunea acestuia, dar exercitând, la rândul său, o puternică influență asupra individului.

Fondatorul școlii belgiene de criminologie Etienne de Greeff enunță distincția între mediul ineluctabil, mediul ocazional, mediul ales sau acceptat și mediul impus, distincție care își păstrează utilitatea și astăzi.

A. Influența mediului ineluctabil

Prin „mediu ineluctabil” se înțelege acel mediu care este „dat” individului, acel mediu inevitabil, fără de care nu se poate concepe în general existența fiecărui individ, și anume: mediul familial, de origine și cel care formează habitatul și vecinătatea.

Influența familiei (de origine)

Activitatea de socializare a copilului începe în familie, dezvoltându-se apoi în funcție de relațiile pe care le va avea cu mama, tata, frații sau surorile.

Potrivit studiilor medicale, relația copilului cu mama în primele 9-12 luni de viață este esențială pentru copil, acesta neavând o personalitate proprie și simțind nevoia identificării cu persoana de lângă el.

Tendința de imitare a comportamentului membrilor de familie (părinți, frați) este atât de puternică și de frecventă încât existența unor părinți delincvenți sau imorali va exercita o influență criminogenă directă asupra minorului.

Modificările în viața sau structura familiei de origine pot fi, de multe ori, determinante pentru destinul minorului, astfel că ele trebuie cunoscute și luate la timp măsurile de prevenție sau ocrotire necesare.

Se cunosc următoarele modificări importante:

abandonul copilului la naștere și absența unei îngrijiri continue;

separarea mamei de copil (ca urmare a unor împrejurări de forță majoră);

divorțul;

absența tatălui;

certuri între părinți (de o anumită gravitate);

excesul de indulgență sau excesul de severitate din partea părinților.

Plecând de la enumerarea acestor modificări care pot avea loc la nivelul familiei, se înțelege importanța și necesitatea, în unele cazuri, a adopției – ca instituție de prevenire a delincvenței juvenile.

Influența habitatului și a vecinătății

În etiologia delincvenței juvenile, importanța habitatului și a vecinătății este relevată atât de studiile sociologice cât și de statisticile privind proveniența delincvenților.

Majoritatea delincvenților minori locuiesc în imobile colective (în blocuri), în cartiere rău famate, cu un nivel de viață scăzut și doar o mică parte locuiesc în imobile individuale și provin din familii bine structurate.

Pot fi identificate câteva particularități ale acestor medii care constituie aspecte importante ale influenței lor asupra formării personalității delincventului juvenil:

adaptarea dificilă a minorilor născuți în aceste medii la adevăratele valori ale unei vieți sociale normale;

opoziția latentă manifestată față de sistemul social;

aceste medii alimentează fenomenul bandelor adolescentine, tineri care se asociază din diferite motive: afective, pentru afirmarea sinelui, justificări de ordin moral etc., se angrenează la început într-un mod de viață asocial iar apoi antisocial.

B. Influența mediului ocazional

Mediul ocazional îl reprezintă, de fapt, primele contacte sociale pe care le are individul care, la rândul lor, au un rol mai mult sau mai puțin important în formarea personalității criminale.

Pentru minori, mediul ocazional sau anturajul prezintă o importanță sporită întrucât, din practică, se cunoaște că numeroși minori săvârșesc acte criminale sau adoptă un mod de viață asocial ca urmare a influențelor nefaste din partea celor cu care vin în contact.

Jacques Leaute(20) include în mediul ocazional și școala – ca formă de inadaptare dintre cele mai grave. El arată că inadaptarea școlară poate constitui etapa inițială a unei inadaptări sociale individuale.

Școala reprezintă, pentru orice minor, primul mediu exterior care îl obligă să se adapteze unor reguli de conduită în cadrul cărora sancțiunile sunt aplicate de o altă autoritate decât familia. Este momentul în care eventualele carențe afective sau de educație în familie se fac simțite și pot foarte ușor provoca eșecul școlar.

În prezent, în unele țări – printre care și România – din ce în ce mai mulți tineri nu frecventează școala, ceea ce, la un moment dat, va reprezenta un factor important de marginalizare și de delincvență.

Din studiile efectuate(21) se desprinde o constatare obiectivă: există o corelație strânsă între delincvența juvenilă și inadaptarea școlară, 65% dintre minorii delincvenți aveau rezultate școlare proaste, iar 50% erau indiferenți sau ostili față de școală.

C. Influența mediului ales sau acceptat

Prin mediu ales sau acceptat se înțeleg cel puțin trei elemente:

mediul personal (locuință, existența unui cuplu etc.);

mediul profesional (un loc de muncă sau de exercitare a unei îndeletniciri – meserii);

mediul extraprofesional (locul sau locurile frecventate în timpul liber).

Constatarea unui număr mare de delincvenți care nu au locuință proprie sau nu au o relație stabilă a dus la concluzia că absența mediului personal poate influența, uneori, decisiv delincvența.

Nu este mai puțin adevărat că absența unei calificări profesionale poate genera criminalitate prin formarea, la nivelul individului, a unor sentimente de frustrare, de inadaptare socială.

Studiile asupra delincvenței juvenile arată că, în absența unor instituții solide (ex: familia, școala), pe fondul permisivității, frecventarea de către minori a anumitor locuri (baruri, discoteci, săli de jocuri etc.) poate influența formarea personalității lor în sens negativ.

Presa românească abundă de știri privind adevărate campanii declanșate de către Ministerul de Interne și Ministerul Învățământului de a verifica barurile, restaurantele etc., pe fondul unui puternic val de absenteism școlar.

D. Influența mediului impus

Prin mediu impus se înțeleg acele locuri special amenajate și aflate în administrarea statului, în care sunt ținuți în custodie cei care săvârșesc infracțiuni de o anumită gravitate: aresturi preventive, penitenciare, centre de reeducare.

În ceea ce privește pedeapsa închisorii, cu executare în penitenciar, trebuie remarcat un aspect foarte important: de regulă, penitenciarul este un loc criminogen, astfel că dacă se aplică o pedeapsă de lungă durată, în mod cert ea nu-și va mai atinge scopul.

Trebuie subliniat că primele luni de detenție reprezintă și cea mai grea perioadă pentru un condamnat, apoi intervine obișnuința și de aici până la efectul criminogen al penitenciarului nu mai este decât un pas.

Michel Foucault(22) descrie foarte exact efectul criminogen al închisorii de lungă durată:

închisorile nu diminuează rata criminalității, oricât ne-am strădui să extindem, să înmulțim sau să îmbunătățim închisorile, cantitatea de crime rămâne constantă sau, și mai rău, crește;

detenția provoacă recidivă, după ce ai ieșit din închisoare ai mai multe șanse ca înainte să revii la închisoare;

închisoarea nu poate să nu izbutească să producă delincvenți, îi fabrică prin chiar modul de existență pe care-l impune deținuților;

închisoarea face posibilă, mai mult, favorizează organizarea unui mediu de delincvenți, solidari între ei, ierarhizați, gata pentru tot felul de complicități viitoare;

condițiile care-i așteaptă la ieșirea din închisoare pe deținuții eliberați îi condamnă în mod fatal la recidivă;

în sfârșit, închisoarea fabrică delincvenți în mod indirect, lăsând pradă mizeriei familia deținutului.

Aceste considerente au fost avute în vedere la elaborarea Noului Cod penal si al Noului Cod de procedură penală privind regimul răspunderii penale a minorului și a măsurilor educative aplicate minorilor delincvenți, subiect pe care îl voi dezvolta într-un capitol distinct.

1.2.5. Teorii comprehensive ale delincvenței juvenile

Marea diversitate a teoriilor și punctelor de vedere în domeniul delincvenței juvenile, ca și gradul lor de relativitate și reprezentativitate impun precauție în utilizarea și operaționalizarea diferitelor abstractizări pe care le includ – cum ar fi cele de patologie socială, anomie socială, dezorganizare și disfuncție socială, conflict cultural – normativ etc.

Conform cercetărilor efectuate de sociologii români Sorin M.Rădulescu și Dan Banciu, din lucrarea „Introducere în sociologia delincvenței juvenile-Adolescența între normalitate și devianță“, publicată de Editura medicală, București, în anul 1990, cele mai uzitate teorii în etiologia delincvenței juvenile sunt:

Teoria „rezistenței la frustrare”

Teoria rezistenței la frustrare (sau a autostăpânirii)(23) face parte dintre teoriile controlului social. Teoriile cuprinse în această grupare mută centrul de interes al cercetării criminologice din domeniul cauzalității fenomenului infracțional în zona respectării normelor sociale.

Teoria „rezistenței la frustrare” reprezintă o teorie particulară, elaborată de C. W. Reckless, care pune în acord punctul de vedere psihologic cu cel sociologic. Acesta, critică conceptul de „cauză” a delincvenței și propune elaborarea unui sistem de ipoteze explicative, capabil să suplinească deficiențele teoriei „cauzale”. Din punct de vedere conceptual, teoria are la bază „structura interioară” a individului care poate fi caracterizat ca un adevărat „scut de rezistență” împotriva abaterilor de la normele sociale și a demoralizării.

Există, subliniază Reckless(24), o structură socială externă și o structură psihică interioară, care acționează ca mecanisme de protecție în calea frustrării și a agresivității tânărului.

Structura (sau „rezistența”) externă este alcătuită din grupurile sociale la care tânărul participă și este socializat (familie, vecinătate, prieteni etc.) și care oferă posibilitatea dobândirii unei poziții sociale, asigurarea unor mijloace legitime de realizare a scopurilor, sentimentul identificării cu grupul. În schimb structura (sau „rezistența”) interioară devine importantă în anumite momente, reprezentând geneza unui sistem care asigură tânărului conștiința identității de sine și a imaginii despre sine în raport cu alte persoane sau grupuri, convingerea orientării spre scopuri dezirabile și „toleranța” la frustrare. Dacă unul sau mai multe componente ale celor două structuri lipsesc, tânărul este predispus să devieze de la normele de conviețuire socială, comițând acte cu caracter delincvent.

În fundamentarea teoriei sale, Reckless acordă un rol covârșitor structurii interne de rezistență, considerând că elementele ei pot fi anticipate prin teste de personalitate și de predicție, ceea ce reprezintă un mijloc de prevenire a apariției sentimentului de frustrare-agresivitate, declanșator, la rândul său, de acte deviante și delincvente. Teoria prezintă vulnerabilitate, punându-se în dezacord cu teoriile psihologice, prin faptul că nu acceptă ideea unei corelații între frustrare și agresivitate, ca factori (cauze) principali implicați în etiologia actului delincvent.

Dezvoltând aceste idei, alți autori consideră că manifestările delincvente ale tinerilor se datorează, în mare măsură, capacității reduse de depășire a situației de frustrare. Starea de frustrare poate apărea ori de câte ori tânărul se confruntă cu un obstacol sau cu o barieră socială, care-l împiedică să-și satisfacă interesele și scopurile personale. Ea se manifestă printr-o tensiune afectivă sporită care-l poate conduce pe tânăr la desfășurarea unor activități deviante, prin utilizarea unor mijloace ilicite.

Capacitatea unui tânăr de a depăși o situație de frustrare, fără a face apel la mijloace de răspuns inadecvate a fost definită „toleranța la frustrare” de către Clinard în „Sociologia comportamentului deviant”(25). Aceasta poate acționa fie ca element favorizant, fie ca frână în realizarea scopurilor personale cu mijloace licite sau ilicite.

Strâns legată de noțiunea de frustrare este cea de agresivitate, a cărei etiologie, departe de a fi elucidată de către specialiști, este considerată o componentă esențială, normală a personalității care poate fi canalizată, deturnată sau abătută până în momentul când scapă controlului rațiunii (Dragomirescu V., „Psihosociologia comportamentului deviant“, pag.88, Ed.Științifică și Enciclopedică, București, 1976).

Agresivitatea este considerată de mulți autori ca un instinct sau ca o necesitate, ca un răspuns sau contrarăspuns la o excitație sau o frustrare. Ea poate apărea ca o referință la anumite nevoi vitale ale individului, ca foamea, apărarea sau sexualitatea.

Alți autori, cum ar fi L. Festinger, abordând mecanismele etiologice ale frustrării și agresivității în perioada adolescenței, introduc noțiunea de „disonanță” cognitivă și afectivă. Această noțiune a fost definită ca fiind un element ce intervine atunci când este încălcată, împiedicată sau nerealizată o necesitate legitimă a tânărului, ceea ce conduce la apariția unor stări tensionale și conflictuale între tânăr și mediul său socializator.

Spre exemplu, primul grup de socializare în care intră orice copil sau adolescent este familia care-i oferă satisfacerea nevoilor de subzistență, educație, securitate emoțională și îi furnizează modelele dezirabile de reușită. Există, însă, familii caracterizate prin fenomene dizarmonice, tensionale și în care anxietatea și lipsa de siguranță, create de perturbarea relațiilor copilului cu părinții sau de conflictele între părinți, favorizează apariția stărilor de mânie și violență, ca și manifestări de instabilitate și impulsivitate.

Aceste disfuncții sunt mai accentuate în familiile în care există părinți alcoolici sau cu antecedente penale pentru comiterea unor fapte grave, între care se manifestă conflicte puternice ce afectează ambianța căminului, conducând la apariția unor stări de violență și agresivitate în rândul copiilor.

Inadaptarea și agresivitatea tânărului, ca efect al mai multor factori, nu implică cu necesitate devianța, fiind doar surse potențiale ale acesteia. Ele evoluează spre devianță numai în anumite condiții, și anume când tânărul realizează că atât atitudinea cât și comportamentul său nu sunt acceptate de societate. În acel moment tânărul va respinge sau va contesta modelele convențional-tradiționale, prin părăsirea și abandonarea mediului familial sau școlar și asocierea în acele grupuri de referință care-i asigură suportul emoțional ți securitatea afectivă, indiferent prin ce mijloace de reușită.

Reprezentând o teorie de rang mediu(26) care încearcă să ofere chiar mijloace operaționale pentru prevenirea delincvenței la vârste vulnerabile, teoria rezistenței la frustrare încearcă să demonstreze că mecanismele psihosociologice ale frustrării și agresivității implicate în delincvența tinerilor, nu au o relație cauzală uniliniară ci mediată de o serie de variabile intermediare.

Teoria „asocierilor diferențiale”

Sociologul și criminologul american Edwin Sutherland elaborează o teorie „genetică” a delincvenței, denumită a „asocierilor diferențiale”(27), ale cărei principii și ipoteze sunt expuse în lucrarea sa „Principles of Criminology”. Autorul face o critică severă concepției lombrosiene privind delincventul „înnăscut” sau transmiterea delincvenței pe cale ereditară, disociindu-se totodată de ideile lui Gabriel Tarde privind explicarea delincvenței prin „imitație”, introducând teza „învățării sociale a comportamentului delincvent”.

Sutherland emite teoria că în viața socială, indivizii, atât cei adulți cât și cei tineri, se confruntă cu modele pozitive (conformiste) și negative (nonconformiste) de comportament și conduită care nu se transmit nici pe cale ereditară, nici nu se imită, ci se „învață” în cadrul proceselor de comunicare și relaționare socială dintre indivizi și grupuri diverse. Această „comunicare” poate fi atât verbală cât și comportamentală, transmisă prin „exemplul” altor persoane cu care se vine în contact direct. Procesul de „învățare” a delincvenței include mai multe trăsături și momente în desfășurarea sa.

Mai întâi, indivizii, aflându-se în contact unii cu alții, încep să-și orienteze mobilurile, scopurile și atitudinile în funcție de interpretările favorabile sau nefavorabile pe care le acordă regulilor și dispozițiilor legale. Este, deci, posibil ca în anumite grupuri sociale să predomine acele persoane pentru care dispozițiile legale reprezintă reguli de necontestat, datorită internalizării și acceptării prohibițiilor și restricțiilor sociale.

În schimb, în alte grupuri predomină indivizii care înclină spre violarea acelorași dispoziții legale. În consecință, atașarea sau asocierea unui individ la unul sau altul dintre cele două grupuri – conformiste (nondelincvente) sau nonconformiste (delincvente) reprezintă momentul cel mai important de care depinde evoluția ulterioară a carierei individului.

Astfel, acei indivizi care se vor „asocia” (de unde și denumirea de „asociere diferențială”) grupurilor care respectă regulile legale, nevenind în contact cu modele criminale, se vor adapta mai ușor în societatea bazată pe consens, evitând parcurgerea unei cariere delincvente. Indivizii care devin delincvenți sunt confruntați mai mult cu modele criminale aparținând acelor grupuri care nu acceptă, nu recunosc sau nu respectă normele legale. De aceea, evoluția spre delincvență apărută prin „asociație” cu modele criminale, are aceleași mecanisme ca și cea implicată într-o carieră nondelincventă. Ea nu se dobândește printr-un simplu proces de comunicare sau imitație, ci prin „învățarea” și experimentarea tehnicilor și procedeelor de comitere a delictelor.

Un alt element important al teoriei „asocierilor diferențiale” este reprezentat de „organizarea diferențială” a grupurilor sociale care fac ca, de cele mai multe ori, normele și valorile sociale să nu fie cunoscute și receptate în totalitate de către toți indivizii. Din acest motiv pot să apară o serie de conflicte între diferitele norme sociale, astfel încât un individ se află, la un moment dat, în fața unor reguli de conduită mai mult sau mai puțin divergente, unele fiind acceptate, altele fiind respinse de diferitele grupuri sociale cu care el vine în contact. De aceea, deși el realizează care anume dintre conduite sunt considerate „bune” și care „rele” de către un anumit grup social, prin „asociație diferențială” va învăța și asimila pe cele aparținând grupului cu care vine mai mult în contact sau pe cele considerate ca fiind mai favorabile îndeplinirii intereselor și a scopurilor personale.

Alte elemente ce caracterizează „asociațiile diferențiale” se referă la frecvența, durata și intensitatea acestora, care oferă individului posibilitatea de a alege și a „învăța” între comportamentele convenționale, conformiste, și alte conduite nonconformiste sau deviante. Această opțiune și învățare începe încă din copilărie și durează pe tot parcursul vieții individului, care se află permanent în fața unor finalități sau mijloace variabile ce-i pot influența conduita sa morală.

Teoria elaborată de Sutherland și completată de Cressey aparținând teoriilor „transmisiei culturale”, consideră socializarea ca factorul explicativ fundamental în geneza delincvenței. În consecință, comportamentul delincvent se învață ca orice tip de comportament prin intermediul socializării, individul preluând „modele” și norme care-i induc o serie de atitudini, deprinderi și comportamente negative. Deși evidențiază importanța formelor de organizare a grupurilor sociale în stabilirea raporturilor și contactelor dintre indivizi, teoria lui Sutherland este totuși simplificatoare, întrucât face abstracție de problematica atât de complexă a motivației actului delincvent.

Răspunsul dat cu privire la geneza mecanismelor devianței se reduce doar la procesul de „învățare” socială în cadrul unui grup restrâns, fără să explice, însă, care sunt cauzele acestei „diferențieri în asociere”, precum și motivele pentru care ei se asociază diferit în funcție de interpretarea dată dispozițiilor legale.

Cu toate aceste limite, unele din afirmațiile acestei teorii își găsesc o validitate parțială în domeniul delincvenței juvenile, dacă avem în vedere faptul că, în cadrul societății și al grupurilor sociale, există modalități și grade diferite de socializare a adolescenților și a tinerilor și care nu coincid întotdeauna. Din acest motiv, pe parcursul socializării treptate, chiar dacă tinerii asimilează și interiorizează exigențele și interdicțiile sociale, ei pot „învăța” anumite comportamente nonconformiste și deviante în cadrul grupului stradal sau de prieteni.

Unele cercetări au demonstrat, de pildă, că violența, agresivitatea, consumul de alcool și de droguri, specifice unor adolescenți, reprezintă comportamente învățate sau imitate în cadrul grupului de tineri. De aceea, în studierea etiologiei delincvenței juvenile trebuie să se țină seama de caracteristicile socializatoare ale mediului familial sau social care, în anumite cazuri, pot deveni adevărate „canale” de transmisie a unor comportamente negative în rândul adolescenților.

Deși teoria a putut verifica parțial ipoteza conform căreia adolescenții care „asimilează” normele și valorile unui grup delincvent prin natura lui, tind să devină și ei delincvenți, nu explică, însă, de ce alți minori, provenind din același mediu, nu devin și ei delincvenți sau de ce tinerii care beneficiază de condiții economice, sociale și culturale favorabile comit acte cu caracter penal.

Teoria „dezorganizării sociale”

O tentativă mai consistentă de interpretare sociologică a delincvenței juvenile aparține așa-numitei Școli de la Chicago, care confruntată cu „explozia” de criminalitate apărută în societatea americană interbelică, a avansat un set de ipoteze și paradigme care încearcă să surprindă influența proceselor de schimbare și dezvoltare, mai exact a efectelor secundare negative declanșate de acestea asupra fenomenului de delincvență.

Conform acestei teorii, geneza și dinamica delincvenței sunt determinate sensibil de marile depresiuni sau crize sociale și economice, de fenomenele de urbanizare și exod rural. Rata delincvenței este mai ridicată în ariile și zonele caracterizate prin deteriorare fizică, declin de populație, dezintegrare culturală, ceea ce împiedică exercitarea adecvată a controlului social al comunității, generând fenomene de „dezorganizare socială”, marginalizare și devianță.

O contribuție importantă la fundamentarea acestei teorii au adus-o C.R. Shaw și H.D. McKay(28), care au evidențiat faptul că, în marile metropole americane, rata delincvenței este mult mai ridicată comparativ cu alte zone și orașe care nu au cunoscut schimbări social-economice și culturale spectaculoase.

Utilizând metode statistice și de cartografiere a delictelor constatate de tribunale, ei au ajuns la concluzia că rata delincvenței juvenile sancționate este mult mai ridicată în zonele puternic industrializate și urbanizate, fapt verificabil în mod particular prin frecvența și gravitatea delictelor contra persoanei, proprietății și moravurilor. De altfel, procesele de dezvoltare și modernizare socială au fost însoțite de o creștere constantă a nivelului de delincvență juvenilă și datorită constituirii unor comunități eterogene, cu grad scăzut de structurare și coeziune socială, în care controlul social tradițional devine difuz și ineficace.

Prin consecințele produse, mobilitatea geografică și socială a unor categorii și grupuri extrem de diverse a condus la apariția unor zone cu populații formate în majoritate din imigranți, care nu reușesc să se adapteze întotdeauna noilor condiții. Acest lucru face ca familiile imigrante stabilite recent în marile metropole să nu-și poată îndeplini adecvat funcțiile educative și socializatoare, conducând la o slabă adaptare și integrare a copiilor și adolescenților, mărind astfel probabilitatea de a deveni delincvenți.

Această ipoteză se verifică, însă, parțial întrucât există familii imigrante care au depășit dificultățile legate de schimbarea rezidențială, reușind să asigure o bună socializare a copiilor.

Analizând nivelul situației sociale a familiei, nivelul condițiilor în care se desfășoară socializarea adolescentului și calitatea acestei socializări, Shaw și McKay ajung la concluzia că delincvența juvenilă este consecința dificultăților materiale, a contradicțiilor și conflictelor individuale sau colective cu care se confruntă adolescenții și tinerii.

Din acest motiv, tinerii delincvenți provin din familii caracterizate printr-un nivel scăzut socio-economic și cultural, condiții precare de locuință și confort și care au un număr mare de copii, nereușind să asigure o socializare și o educație adecvate. Delincvenții minori domiciliază, de regulă, în zonele periferice și sărace ale marilor orașe și provin din familii dezorganizate sau descompletate. Majoritatea detestă școala și mediul școlar, au o slabă inserție școlară, ceea ce-i face, în final, să fugă sau să abandoneze școala, asociindu-se în grupuri stradale deviante.

Teoria „dezorganizării sociale” consideră că factorul determinant în mecanismul cauzal al delincvenței juvenile îl reprezintă scăderea funcțiilor de socializare și control exercitate de comunitate și vecinătate, destabilizarea ordinii sociale și a coeziunii grupurilor datorită eterogenității populației și varietății normelor de conduită, ca și multiplicării fenomenelor aculturative în cadrul orașului.

În consecință, cauzele „primare” ale delincvenței rezidă în interiorul comunității urbane care, datorită aglomerării de populație, a diversificării spațiilor și serviciilor comerciale și sociale, devine prin ea însăși o sursă potențială criminogenă, prin „atragerea” și „ispitirea” unor tineri de a comite acte și delicte penale.

Soluția eradicării delincvenței constă, deci, în elaborarea și aplicarea unor măsuri și soluții la nivel de comunitate și nu individual, accentul fiind pus pe ameliorarea condițiilor economice, sociale și culturale din zonele, ariile și cartierele defavorizate.

Considerând delincvența ca un produs direct al dezorganizării sociale, alți autori evidențiază faptul că tinerii crescuți și educați în zonele și ariile defavorizate social și care comit delicte, prezintă situații și condiții sociale diferite de cele ale tinerilor care trăiesc în zone rezidențiale selecte.

Întrucât condițiile de rezidență și locuire sunt apreciate ca „bune” sau „rele”, comportamentul tinerilor este evaluat ca fiind „bun” sau „rău” în raport cu aceste condiții.

În consecință, trebuie remodelat însuși mediul social în care trăiește tânărul pentru a putea preveni apariția și proliferarea manifestărilor de delincvență. Din această perspectivă, tratamentul delincvenței juvenile constituie nu atât o problemă de sancțiune socială, cât mai ales una de reconstrucție și ameliorare a mediului sociocultural, iar cazurile de delincvență vor trebui să fie rezolvate în termenii comunității și mai puțin în termenii individului deviant.

Deși conține numeroase idei valoroase, această teorie consideră în mod exclusivist delincvența juvenilă ca un efect nemijlocit și direct al proceselor de urbanizare, industrializare și dezvoltare economică, privite ca indicatori ai schimbării și dezorganizării sociale. Însă, așa cum au demonstrat o serie de studii și cercetări de ecologie a delincvenței, deși se poate stabili o corelație statistică semnificativă între nivelul dezvoltării socioeconomice a unei anumite zone și nivelul delincvenței juvenile, aceasta nu înseamnă implicit și o relație cauzală directă, putând interveni diferiți alți factori care acționează prin intermediul unei rețele de alte condiții reprezentate de: familie, școală, grup de prieteni, de cartier, comunitate locală etc.

Întrucât relația dintre dezorganizarea socială și delincvența juvenilă nu este directă, nemijlocită, ci indirectă, medială, o abordare corectă a etiologiei delincvenței juvenile trebuie să includă diferitele conexiuni intermediare ce influențează acest fenomen și care sunt susceptibile de a suporta o explicație cauzală.

D(a). Teoria „subculturilor delincvente”

Privind valorile sociale ca un important suport în determinarea comportamentului deviant al tinerilor, această teorie afirmă necesitatea de a observa resorturile intime ale delincvenței juvenile din perspectiva particulară a „subculturilor” existente în cadrul unei societăți.

Principalii reprezentanți ai acestei orientări (A. Cohen, M. Gordon, M. Yinger, M. Wolfgang, F. Ferracuti ș.a.) consideră că subcultura reprezintă o subdiviziune a modelelor culturale la care participă o parte din grupurile sociale. Aceste subculturi apar ca o reacție de protest față de normele și valorile societății, grupând indivizi care au sentimentul că le sunt blocate posibilitățile și mijloacele de acces spre valorile și bunurile sociale.

Din acest motiv, orice subcultură include un set de valori și norme diferit de cel al societății, uneori fiind chiar în contradicție cu sistemul de valori dominante. Atunci când indivizii aparținând unor asemenea subculturi utilizează modalități și mijloace ilegitime și antisociale pentru a-și realiza nevoile și scopurile, ne aflăm în fața unor „subculturi delincvente”. În cadrul acestor subculturi există un sistem de valori și norme, standarde și reguli de conduită în funcție de care sunt exercitate rolurile membrilor și sunt apreciate performanțele.

Caracterizate printr-o serie de trăsături specifice (nonutilitarismul, malițiozitatea, versatilitatea, negativismul – fiind dintre cele mai semnificative), subculturile delincvente impun membrilor desfășurarea unor activități ilicite și delincvente. Mecanismul principal prin care aceste subculturi acționează asupra indivizilor, arată Cohen, este acela de „socializare în grup” prin transmiterea și „învățarea” diferitelor procedee și tehnici delincvente, motiv pentru care teoria sa a mai fost denumită și „teoria învățării reacției delincvente”.

Identificând existența unor tipuri și niveluri diferite de socializare, Cohen evidențiază faptul că, în familie, copiii asimilează, prin intermediul părinților, modele de valori și norme omogene și coerente, în timp ce prin socializarea făcută de școală, această omogenitate dispare. În consecință, sistemul de valori prin care sunt apreciate performanțele tinerilor în școală aparține claselor privilegiate sau care dețin puterea.

Din acest motiv, supuși presiunii celor două forme de socializare – familială și școlară – copiii aparținând claselor defavorizate reacționează într-un mod asemănător nevrozei, prin exteriorizarea frustrării și asocierea în bande sau „subculturi” delincvente. În acest fel „subcultura” delincventă apare ca o reacție față de valorile și normele clasei privilegiate, banda de tineri delincvenți adoptând o conduită și un comportament conforme cu standardele „subculturii” din care fac parte.

Preluând aceste idei, F.M. Trasher(29) consideră că delincvența juvenilă are ca sorginte constituirea unor grupuri de tineri în bande organizate și structurate, care reprezintă, în esență, un „mod de supraviețuire” și de adaptare a celor marginalizați și frustrați în raport cu modelul normativ și valoric al celor privilegiați. Banda reprezintă, într-un anumit fel, o „formă de organizare socială” negativă a tinerilor, datorită eșecului acțiunii unor instituții sociale, corupției și indiferenței față de situația tineretului, șomajului, sărăciei și ocaziilor prea puține de distracție și recreere.

Reunind tineri care se confruntă cu probleme sociale asemănătoare (sărăcie, mizerie, șomaj, inegalitate), aceste bande organizează acțiuni ilicite pentru a-și realiza scopurile și interesele, transformându-se, uneori, în adevărate „subculturi criminale” sau „subculturi bazate pe crimă și violență”, comițând fapte antisociale deosebit de grave (omoruri, violuri, prostituție, trafic de droguri).

Pornind de la aceste premise, concepția elaborată de R.A. Cloward și L.E. Ohlin evidențiază că delincvența juvenilă, ca formă și modalitate de răspuns față de inegalitatea socială, nu este un fenomen individual, ci colectiv, reprezentat de subsistemul de roluri al subculturilor delincvente. Acestea permit membrilor lor atât îndeplinirea unor roluri și forme de activitate delincventă, cât și legitimarea și justificarea actelor comise în grup.

Inspirați de paradigma elaborată de R.K. Merton privind anomia, ei introduc noțiunea de „oportunitate diferențială”, reprezentată de ansamblul mijloacelor prin care grupurile sociale își realizează interesele și scopurile dezirabile.

În funcție de aceste oportunități (legitime sau ilegitime) și de mijloacele utilizate (licite sau ilicite), se structurează și tendințele spre conformitate sau devianță care sunt dependente de pozițiile ocupate de indivizi în „structura de oportunitate”.

D(b). Teoria „grupurilor de la marginea străzii”

Teoria „grupurilor de la marginea străzii” sau a „societății de la colțul străzii”, elaborată de W.F. Whyte este o variantă a teoriei „subculturilor delincvente” care încearcă să explice delincvența juvenilă ca fiind rezultatul unui comportament „învățat”.

Whyte arată că perioada adolescenței și a tinereții se caracterizează, între altele, prin stabilirea și fundamentarea unor relații de prietenie și camaraderie, de sociabilitate și comunicare între tinerii care se adună, discută și stabilesc diferite planuri de acțiune. Mecanismul formării și structurării acestor grupuri de tineri este în general cunoscut, majoritatea lor fiind alcătuită din colegi de școală, de clasă, de stradă, de cartier sau de oraș.

Asocierea și participarea la activitățile grupului de prieteni este considerată ca fiind o modalitate importantă de socializare a tânărului, întrucât în această perioadă el are o atitudine ambivalentă: obediență și revoltă, independență și imitație, anticonformism și criză de originalitate. El simte nevoia să fie recunoscut, acceptat și stimulat de către cei de o vârstă cu el, soluția grupului reprezentând o posibilitate sigură de a-și manifesta și realiza dorințele și aspirațiile.

Prin contactul cu aceste grupuri, tânărul își dezvoltă limbajul, capacitățile și aptitudinile, asimilând și interiorizând o serie de valori și norme specifice grupului. Unele dintre aceste grupuri au o situație periferică și marginală în societate, în interiorul lor predominând sentimentele de frustrare și insatisfacție socială și individuală, de violență și agresivitate. De aici, respingerea și contestarea normelor și valorilor societății adulților și construirea unei table de valori și norme proprii de comportament și conduită, în care prevalează mijloacele ilicite pentru obținerea bunurilor sociale.

Prin adoptarea unor norme de conduită ilegitime și a unor mijloace de reușită indezirabile, aceste grupuri de tineri se transformă în adevărate surse potențiale de devianță și delincvență prin inducerea și „învățarea” de către membrii lor a unor tehnici infracționale. Periculozitatea deosebită a grupurilor stradale constă în aceea că sunt alcătuite, în cea mai mare parte din tineri ce prezintă serioase deficite de socializare, tineri care au abandonat școala și au fugit de acasă, tineri fără serviciu și tineri care au suferit deja condamnări penale.

Seducătoare prin explicațiile lor, teoria „subculturilor delincvente” și cea a „grupurilor de la marginea străzii” supralicitează importanța socializării „negative” în colectiv, neglijând resorturile intime ale motivației individuale în comiterea actului infracțional.

E. Teoria „etichetării sociale”

Considerând că modelul cel mai potrivit pentru analiza delincvenței juvenile este acela de a investiga interacțiunea indivizilor într-un anumit context sociocultural și normativ, reprezentanții etnometodologiei și interacționismului simbolic (M. Wolfgang, H. Becker, E. Goffman etc.) concep delincvența nu ca o trăsătură inerentă a unui anumit tip de comportament, ci ca o însușire conferită acelui comportament de către grupul sau indivizii care dețin puterea și care evaluează conduita ca deviantă.

Adepții acestei orientări – pentru a explica mecanismul definirii și etichetării delincvenței – analizează interacțiunea dintre norme și comportamente sociale, constatând că în orice societate există indivizi care încalcă normele prescrise și indivizi sau grupuri care se pronunță asupra conduitelor primilor și evaluează aceste abateri.

Normele reprezintă, de fapt, standarde sau etaloane în funcție de care conduita individului este valorizată pozitiv sau negativ. Ele impun sau interzic săvârșirea anumitor acțiuni, fiind elaborate într-o formă generală și impersonală, stabilind în ce măsură un individ să îndeplinească sau nu un anumit rol, în funcție de poziția sa socială.

Deoarece normele prescrise nu stipulează în detaliu modul cum trebuie să acționeze indivizii, precizând doar căile și mijloacele ce trebuie utilizate în acest scop, în orice societate apar diverse tipuri de comportamente, de la cele nonconformiste, evazioniste, până la cele deviante și delincvente.

Problemele care apar sunt acelea de a ști care sunt normele sociale, care prescriu regulile de conduită obligatorii pentru indivizi, de către cine și cum sunt elaborate și aplicate și cine stabilește care comportamente sunt conforme cu normele și care sunt cele care se abat sau se îndepărtează de la ele și în funcție de ce criterii.

Încercând să răspundă acestor întrebări, reprezentanții teoriei „etichetării sociale” consideră că nici un comportament nu este, prin el însuși, conformist sau deviant. Devianța, în general, delincvența în special, nu există ca atare decât în măsura în care societatea sau anumite grupuri sociale le definesc sau le etichetează, sancționându-l pe cel considerat ca „deviant”.

Delincvența nu reprezintă o caracteristică intrinsecă a actului sau acțiunii unui individ, ci, mai degrabă, o consecință a aplicării unei „etichete” de către societate. Astfel, persoana căreia i s-a aplicat o astfel de etichetă de către ceilalți (societate, grupuri etc.) devine deviantă și se va comporta ca atare.

Teoreticienii „etichetării sociale” concep delincvența ca tip special de „reacție socială” de apărare din partea societății sau a anumitor grupuri, natura și intensitatea acestei reacții depinzând de o serie de factori cum ar fi: puterea, clasa privilegiată, bogăția etc. De multe ori cei care dețin puterea sau bogăția făcând parte din categoriile privilegiate social, au tendința de a „eticheta” ca deviante actele nonconformiste ale unor indivizi proveniți din clasele de jos sau mijlocii ale societății care, la rândul lor, fie că acceptă eticheta – comportându-se în conformitate cu ea – fie că o resping și adoptă noi conduite.

Paradigma „etichetării sociale” a fost adeseori aplicată în definirea și sancționarea atât a delincvenței juvenile, cât și în recuperarea socială și morală, a tinerilor care au săvârșit abateri și delicte, ceea ce s-a reflectat pe plan social și legislativ în diferitele sisteme de sancționare și reeducare a devianților, în măsurile de protecție și ocrotire socială sau în programele de asistență și prevenire a diferitelor abateri și încălcări săvârșite de minori și tineri.

Așa cum arată o serie de studii și cercetări, într-o bună parte din legislații sunt considerate și etichetate ca deviante și delincvente acele acte care contravin normelor de conduită stabilite de către adult, delincvența fiind „atributul” anumitor categorii de tineri proveniți din categoriile și familiile neprivilegiate, deși comportamentul lor nonconformist nu se deosebește de cel al tinerilor aparținând unor categorii sociale privilegiate sau care dețin puterea.

Alteori „etichetarea” se aplică cu predilecție tinerilor cu antecedente penale care reiterează actele de încălcare a legii și care se vor comporta în conformitate cu această definire, marginalizându-se în cadrul societății și devenind tot mai greu de recuperat social.

2.CADRUL NORMATIV INTERN ȘI INTERNAȚIONAL PRIVIND MINORITATEA

2.1. Documente internaționale în domeniul justiției pentru minori

Crearea unui sistem de justiție pentru minori eficient și bine structurat, care să țină seama de interesul superior al copilului în toate acțiunile întreprinse față de acesta de către autorități și în care toate drepturile sale să fie luate în considerare, este condiționată de asigurarea și respectarea standardelor impuse de normele de drept internațional, precum și de recomandările și principiile cuprinse în instrumentele internaționale fără forță juridică ce conțin dispoziții în domeniul justiției juvenile.

●Regulile Standard Minimale ale Națiunilor Unite în Administrarea Justiției Juvenile (“Regulile de la Beijing” adoptate în 1985 prin rezoluția Adunării Generale 40/33) oferă un cadru general în care un sistem național de justiție juvenilă ar trebui să funcționeze și un model pentru toate țările ale unui răspuns just și uman dat copiilor care s-ar putea găsi în conflict cu legea penală.

În concordanță cu ansamblul de norme minime ale ONU cu privire la administrarea justiției pentru minori, un minor este copil sau tânăr, care, în raport cu sistemul juridic e considerat a fi capabil să răspundă pentru comiterea unei infracțiuni, conform unor modalități distincte de cele care sunt aplicabile unui adult. Delincventul juvenil, terminologic, este considerat un copil sau un tânăr, care este acuzat ori găsit vinovat pentru comiterea unei fapte prevazută de legea penală. Această convenție internatională, consacrată sub numele « Regulile de la Beijing », prezintă în mod complex o inventariere a setului de măsuri și sancțiuni aplicabile delincvenților minori:

Ordinul de asistență, ghidare și supraveghere.

Probațiune

Ordinul de muncă în folosul comunității

Sancțiuni financiare, compensația și reparația în folosul victimei.

Ordinul de urmare a unui tratament.

Ordinul de participare la un program de consiliere de grup.

Ordinul educațional.

Din punct de vedere textual « Regulile de la Beijing » se structurează în 6 secțiuni ce cuprind în conținut o serie întreagă de proceduri ale justiției juvenile – principiile generale – cercetare și trimitere în judecată – judecarea și pronunțarea verdictului – tratamentul neinstituționalizat sau deschis – tratamentul instituționalizat – cercetare și planificare – formularea de politici și evaluare. Acest set de reguli mai recomandă statelor, adaptarea și instituirea următoarelor garanții procesuale : dreptul de a nu declara nimic, de a se aduce la cunoștiință învinuirea, dreptul de reprezentare legală, dreptul de a prezenta martori și dreptul la apel. Aceste principii procesuale, alături de linia directoare a prezumției de nevinovăție, constituie elementele definitorii ale unui proces just și echitabil. Regulile vor fi aplicate minorilor în mod nediferențiat, adică fără a se face vreo deosebire în funcție de sex, limbă vorbită, rasă ori origine națională sau socială, statut financiar sau nativ. Prin urmare, fiecare stat va stabili limitele de adoptare și aplicare ale acestor reguli de coordonare în funcție de prevederile legale specifice și existente deja.

Chiar dacă « Regulile de la Beijing » nu au statut de tratat și deci nu sunt obligatorii pentru state, având doar un caracter de recomandări, unele dintre ele au devenit obligatorii pentru țările parte, prin încorporarea lor în Convenția asupra Drepturilor Copilului, iar altele pot fi interpretate nu neapărat ca stabilind noi drepturi, ci ca detaliind conținutul celor deja existente.

●Convenția cu privire la Drepturile Copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, ratificată de România prin Legea nr.18/1990, republicată, (publicată în Monitorul Oficial nr.314 din 13 iunie 2001), este principalul tratat obligatoriu care definește drepturile fundamentale ale copiilor, iar sub incidența prevederilor sale, statele părți se angajează să adopte toate măsurile necesare pentru a se asigura că orice copil se bucură de toate drepturile menționate în Convenție și, pentru aplicarea efectivă a dispozițiilor sale, tuturor țărilor semnatare li se cere să-și armonizeze propriile legi, proceduri și practici cu prevederile Convenției.

În textul Convenției la art.1 se definește Copilul astfel : “prin copil se înțelege orice ființă umană sub varsta de 18 ani, exceptând cazurile în care legea aplicabilă copilului stabilește limita majoratului sub această vârstă.“

Convenția protejează drepturile cetățenești, politice, economice, sociale și culturale ale copilului pe timp de pace și de conflict armat și pune accentul pe o abordare de ansamblu a drepturilor copilului, acestea fiind indivizibile și având legătură între ele, aspect cu importante implicații în special în justiția juvenilă, întrucât toate drepturile copilului trebuie luate în considerare în sistemul de justiție penală, începând cu dreptul la libertatea de exprimare a copilului, până la dreptul la cel mai înalt standard posibil de sănătate. Convenția consfințește principiile cu caracter general care se aplică tuturor copiilor referitoare la exercitarea de către aceștia a tuturor drepturilor ce le sunt recunoscute și mai conține articole separate referindu-se la justiția juvenilă. Astfel, art. 40 din Convenție subliniază că statele părți recunosc oricărui copil bănuit, acuzat sau cu privire la care s-a dovedit că a comis o încălcare a legii penale dreptul la un tratament conform cu simțul demnității și al valorii personale, care să întărească respectul său pentru drepturile omului și libertățile fundamentale ale altora și care să țină seama de vârsta sa, precum și de necesitatea de a facilita reintegrarea sa în societate și asumarea de către acesta a unui rol constructiv în societate.

Articolul mai consfințește garanțiile minime ale procedurilor legale cuvenite, incluzând prezumția de nevinovăție, prevederea referitoare la informarea clară și imediată despre natura acuzațiilor, punerea la dispoziție de asistență juridică sau de altă natură, proceduri care să nu dureze prea mult, dreptul de a nu declara nimic, dreptul la audierea martorilor celeilalte părți, tratament echidistant pentru martorii apărării, dreptul la recurs si dreptul copilului de a-i fi respectată intimitatea în toate stadiile procedurilor legale.

●Principiile Națiunilor Unite pentru Prevenirea Delincvenței Juvenile (“Principiile de la Riyadh” adoptate în 1990 prin rezoluția Adunării Generale 45/112) se axează pe prevenire, pe protecție în faze incipiente și pe intervenție preventivă, acordând o atenție specială copiilor aflați în situații de risc social.

“Principiile de la Riyadh” încurajează dezvoltarea de măsuri aplicabile populației ca întreg, prin recomandarea dezvoltării de programe de protecție socială, în special în domeniul educației, muncii și sănătății; de asemenea, încurajează adoptarea unei legislații specifice justiției juvenile; cer în mod excepțional o abordare multidisciplinară și intersectorială a prevenirii infracționalității juvenile.

“Principiile de la Riyadh” recomandă țărilor să facă în așa fel încât copiii să aibă un rol activ și o relație de parteneriat în cadrul societății, să fie acceptați ca parteneri egali și cu drepturi depline în procesul de integrare, și îndreptățiți să fie implicați în politica de prevenire a infracționalității.

Principiul de bază este acela că prevenirea infracționalității juvenile să utilizeze atât familia copilului, cât și școala. Principalul scop al directivelor este de a ajuta la socializarea și integrarea copiilor prin intermediul familiei, prin implicarea activă și sprijinul comunității.

●Regulile Națiunilor Unite pentru Protecția Minorilor Privați de Libertate au fost adoptate de Adunarea Generală, fără vot, prin rezoluția 45/113 din 14 decembrie 1990 și se aplică tuturor copiilor privați de libertate în orice situație, inclusiv în instituțiile de protecție a copiilor. Acestea expun principii care definesc în mod universal circumstanțele specifice în care copiii pot fi privați de libertate, subliniind că privarea de libertate este o măsură la care se recurge în ultimă instanță. Regulile specifică condițiile în care un copil poate fi reținut și care țin seama de drepturile copilului.

Regulile Națiunilor Unite pentru Protecția Copiilor Privați de Libertate sunt menite să contracareze efectele negative ale privării de libertate, asigurând respectarea drepturilor copilului, și reprezintă un cadru cuprinzător, acceptat internațional în care țările pot reglementa privarea de libertate a tuturor persoanelor sub 18 ani. Regulile sunt aplicabile tuturor persoanelor cu vârsta de până la 18 ani, care sunt private de libertate, indiferent de metoda procesului sau a audierii și fără a face referire la definiri naționale ale vârstei minoratului, și fără a depinde de jurisdicția procedurilor special, subliniindu-se faptul că această formă de constrângere constituie măsura la care se poate recurge doar în ultimă instanță. Câteva dintre principiile fundamentale enunțate în acest set de reguli sunt:

        Privarea de libertate va fi o dispoziție de ultim resort pentru o perioadă minimă și aplicată doar în cazuri excepționale.

       Minorii vor fi privați de libertate numai în conformitate cu principiile și procedurile legale.

        Stabilirea unor facilități pentru minori este încurajată să asigure individualizarea tratamentului și să evite adăugarea de efecte negative la privarea de libertate.

        Toți minorii privați de libertate vor beneficia de măsurile preconizate pentru a-i ajuta la reintegrarea lor în societate.

●Liniile directoare de acțiune privind copiii implicați în sistemul de justiție penală (adoptate prin rezoluția Consiliului Economic și Social 30/1997) au fost schițate în urma unei întâlniri a unui grup de experți care a avut loc la Viena în 1997 pentru a ajuta statele în procesul de implementare a prevederilor Convenției asupra Drepturilor Copilului, a Regulilor de la Beijing, a Regulilor Națiunilor Unite pentru Protejarea Minorilor Privați de Libertate și a Directivelor de la Riyadh. În esență, acest instrument internațional abordează următoarele aspecte:

●importanța principiului nondiscriminării, inclusiv atenția deosebită acordată genului copilului, punând pe primul plan interesele copilului, dreptul la viață, supraviețuire și dezvoltare, ca și datoria țărilor de a respecta părerile copilului;

●necesitatea înființării de către state a instanțelor pentru minori și instituirea de proceduri speciale gândite pentru a ține seama de nevoile specifice copiilor;

●instituirea unei game largi de măsuri alternative în fazele ce preced arestarea preventivă ori procesul, în timpul procesului și după încheierea procesului penal;

●crearea de instituiții și de programe care să acorde asistență juridică și de altă natură copiilor, gratuită, dacă este nevoie;

●necesitatea încheierii unui parteneriat între guverne, instituțiile Națiunilor Unite, organizațiile non-guvernamentale, grupurile profesionale, mass-media, instituțiile de învățământ, copii și alți membri ai societății civile.

●Recomandările Comitetului ONU pentru drepturile copilului 2009

Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului a apreciat numeroasele realizări ale României în domeniul protecției drepturilor copilului Caracterul inovator al acestor recomandări ce privesc justiția pentru minori – din 2009 – subliniază urmatoarele îmbunătățiri :

Înființarea unor instanțe specializate pentru soluționarea cauzelor cu minori în toate regiunile, care să beneficieze de studii și pregătire specifică, precum și de stabilitate.

O specializare reală și efectivă a celor care participă la soluționarea cauzelor cu minori, precum și continuarea demersurilor de formare profesională pentru cunoașterea dispozițiilor Convenției, și încurajarea aplicării directe în dreptul intern a acestora.

Un alt aspect demn de menționat aici, fiind subliniat și de către acest comitet, este faptul că opiniile copilului nu sunt întotdeauna cerute sau luate în considerare în anumite împrejurări, precum se întâmplă deseori în situația audierilor cazurilor în care protagoniștii justițiabili sunt, întocmai, minori. Pe lângă multe alte principii enunțate în textul recomandărilor acestui comitet specializat, aș dori să evidențiez încă câteva elemente asupra cărora ONU stăruie :

Măsuri preventive, cum ar fi sprijinirea rolului familiei și a comunității pentru a înlătura condițiile sociale ce îi imping pe copii să intre în contact cu sistemul de justiție penală.

Ca dreptul la un proces echitabil să fie respectat pe durata tuturor fazelor urmăririi penale, inclusiv în cea de cercetare.

Ca orice minor aflat în conflict cu legea penală să fie judecat în sistemul de justiție juvenilă și niciodată ca adult în regimul instanțelor ordinare.

Aplicarea detenției ca ultimă soluție, pentru o perioadă de timp cât mai scurtă, cu revizuire periodică, în vederea încetării acestei stări.

Copiii privați de libertate să aibă acces la educație chiar și când se află în stare de detenție înaintea procesului etc.

●Drepturile minorului în conflict cu legea în Uniunea Europeană

În prezent, minorul rămâne în centrul societății precum o ființă căreia i se necesită protecția pentru asigurarea unui viitor reușit, socialmente moral. Deși sfera comunitară dorește a se menține comună din punct de vedere geografic, regimul juridic sancționar se diferențiază și diversifică în funcție de caracteristicile naționale și teritoriale, precum și regionale, corelate prin anumite tratate și convenții speciale. Asigurarea unei protecții adecvate a drepturilor minorului, la nivel european, se impune prin condițiile unificării intereselor și valorilor comune ale acestui spațiu european.

Mecanismul de asigurare a drepturilor copilului se reflectă, în textul “Convenției Europene pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale” și în reglementările naționale ale statelor membre. Însă, nota distinctă a prevederilor comunitare nu asigură o protecție optimă și unitară în această materie a drepturilor minorului. Ca urmare, se impune o analiză completă atât a prevederilor tratatelor internaționale, cutumiare, jurisprudențiale și, în vederea unificării la nivel comunitar, a prevederilor ce se răsfrâng asupra protecției multilaterale a minorului în general, cât și a celor aflați în conflict cu legea, în special. 

Sistemul de protecție a drepturilor copilului în Uniunea Europeană este axat pe patru dimensiuni:

— Participarea statelor Uniunii Europene în sistemul internațional de protecție a drepturilor omului,

— Apartenența statelor Uniunii Europene la Consiliul Europei,

— Instrumentele Uniunii Europene,

— Normele interne ale fiecărui stat membru privind drepturile omului, gândite ca expresie a principiului subsidiarității.

În temeiul art.6 al Tratatului Uniunii Europene, Uniunea Europeană este întemeiată pe principiile democrației, respectului drepturilor omului și libertăților fundamentale, care rezultă din Convenția internațională pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și tradițiile constituționale comune statelor membre. Art.29 al Tratatului Uniunii Europene prevede că statele trebuie să coopereze în materie penală pentru prevenirea criminalității organizate, în special traficul de ființe umane, crimele contra copiilor, traficul de droguri, de arme.

În acest context, se impune și instituirea unor reglementări comune referitoare la prevenirea delincvenței juvenile, protecția minorilor aflați în conflict cu legea și adoptarea unor acte comunitare care vor contribui la armonizarea prevederilor statelor membre, și vor acorda o protecție superioară drepturilor copilului la nivelul Uniunii Europene.

Rezoluția Parlamentului European din 21 iunie 2007 privind delincvența juvenilă: rolul femeilor, al familiei și al societății, prevede ca statele să adopte norme și principii directoare minime în domeniul delincvenței juvenile, comune tuturor statelor membre, în domeniul delincvenței juvenile, care să se axeze pe cei trei piloni fundamentali reprezentați, în primul rând, de prevenție, în al doilea rând, de măsurile judiciare și extrajudiciare și, în al treilea rând, de reabilitare, integrare și reinserție socială, pe baza principiilor stabilite la nivel internațional prin Regulile de la Beijing și Principiile de la Riyadh, prin Convenția ONU privind drepturile copilului, ca și prin alte convenții internaționale din acest domeniu.

Deși, în multe din documentele Uniunii Europene instituțiile comunitare își exprimă îngrijorarea față de fenomenul delincvenței juvenile, se evită adoptarea unor acte comunitare în acest sens, fără a fi realizată o omogenizare a normelor juridice la nivel European.

Raportul intermediar al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele realizate de România în cadrul mecanismelor de cooperare și verificare (Bruxelles, 12.02.2009) a subliniat necesitatea adoptării pentru sistemul judiciar românesc a celor patru noi coduri: codul de procedură civilă și codul civil, codul de procedură penală și codul penal, acte normative care să răspundă solicitării instituirii unui cadru legislativ modern de natură să contribuie la reformarea atât a instituțiilor și mecanismelor fundamentale ce țin de substanța relațiilor socio-economice, cât și a instrumentelor procedurale. Modificările au eliminat practic posibilitatea luării măsurilor privative de libertate – reținerea și arestarea preventivă – față de copiii cu vârsta între 14 și 16, dat fiind faptul că în noul Cod penal, sistemul sancționator aplicabil minorilor este unul total diferit de cel existent anterior, renunțându-se la pedeapsa cu închisoarea ori amenda în favoarea măsurilor educative.

2.2. Aspecte generale privind starea de minoritate în plan juridic

Situația particulară sub aspect biopsihofizic a minorilor se reflectă corespunzător și în planul prevederilor juridice, astfel, impunându-se un statut juridic aparte de cel al persoanelor adulte, și aceasta din mai multe considerente:

Protejarea intereselor minorilor

Un sistem educațional corespunzător

Răspunderea juridică

2.2.1. Protejarea intereselor minorilor

Literatura juridică specifică clar faptul că termenul « interes al minorului » constă în toate măsurile pe care părinții i le aplică în vederea îndeplinirii obligației de creștere, îngrijirea sănătății și dezvoltării fizice, morale și intelectuale, în raport cu insușirile sale(30) .Interesul minorului se răsfrânge și asupra reglementărilor din textul legal, ce fac referire la ocrotirea părintească. Pe cale de consecință, atât timp cât minorul nu este lipsit de îngrijirea ambilor părinți, sau a unuia dintre aceștia, ocrotirea sa este încredințată de lege părinților. De asemenea, interesul minorului se extinde în strictă conformitate cu prevederile legale, iar pe cale de consecință, acest aspect prevede faptul că nu poate fi nesocotită o dispoziție legală expresă pentru că ar cere-o interesul minorului. Interesul minorului însuși constă în respectarea și aplicarea corectă a prevederilor legale. Pentru a concluziona, în vederea asigurării interesului minorului, legea a prevăzut o serie de organe competente menite să exercite atribuții de control în acest aspect și anume : instanța de judecată și autoritatea tutelară(31).

2.2.2. Un sistem educațional corespunzător

În privința caracteristicilor biopsihofizice ale minorilor o importanță majoră capătă activitatea de educare și instruire a acestor viitori oameni maturi, pe seama cărora societatea se va bizui. Așadar statul va trebui să-și dedice o parte din preocupările sale sociale și instituționale tocmai în asigurarea unui sistem educațional apt pentru ca minorul să se dezvolte multilateral și în strictă armonie cu principiile morale și juridice după care societatea se ghidează pe de-a-ntregul. Statul are menirea de a asigura  condiții optime de protecție și ocrotire a minorului până la vârsta de 16 ani, prin înglobarea lor în diferite etape de învățământ sau ocrotire. Demnă de menționat, în această chestiune, este și situația copiilor orfani sau cei cu proveniență din familii dezorganizate, pentru această categorie socială specială, inspectoratele județene organizează case de copii  preșcolari și școlari în cadrul cărora funcționează și unități de învățământ corespunzătoare. În cazul minorilor cu deficiențe senzoriale și psihice se organizează unități de învățământ cu regim special de predare.

2.2.3. Răspunderea juridică

Caracteristicile biopsihofizice ale minorilor se reflectă și în regimul răspunderii juridice a acestora. Prin urmare, esența acestei problematici constă în stabilirea limitei inferioare de vârstă de la care minorul poate fi socotit ca fiind răspunzător în fața instanței pentru o faptă antisocială comisă.

2.3. Capacitatea penală a minorilor

Problematica răspunderii penale a minorilor și în genere chestiunile de prevenire și combatere a delicvenței în rândul minorilor, a constituit și continuă să constituie una din cele mai dificile și dramatice probleme sociale care se ivește în planul politicii penale și al dreptului penal, în ansamblu. Actualitatea acestei problematici este întreținută de realitatea fenomenului infracțional în rândul minorilor, al adolescenților și tinerilor adulți, uneori cu îngrijorătoare recrudescențe, iar dramatismul acestei situații este determinat de însăți natura criminalității juvenile în cadrul căreia se regăsesc :

         Lipsa capacității depline de a înțelege semnificația socială a pedepselor.

         Lipsa de experiență care împinge adesea la fapte necugetate pe un adolescent abia ieșit din copilărie, sau chiar pe un tânăr adult, aflat și el în așa-numita post-adolescență.

         Nocivitatea evidentă a conduitei antisociale a minorilor, faptele săvârșite de către aceștia având o gravitate deosebită.

Pe de o parte societatea se considera grav periclitată prin fapte antisociale săvârșite de către adolescenți sau tineri fără experiență, astfel ea trebuie să se apere prin orice mijloace corespunzătoare acestui scop. Iar pe de altă parte, societatea se confruntă și cu făptuitori imaturi care, așa cum nu înțeleg în toată amplitudinea ei semnificația socială a faptelor pe care le săvârșesc, tot așa nu înțeleg nici reacția defensivă a societății și a pedepselor ce li se aplică mai ales atunci când reacția legii are loc în mod nedirecționat, fără să țină cont de particularitățile psihofizice ale nevârstinicilor. Necesitatea obiectivă a apărării sociale a pus deci spre rezolvare problema răspunderii penale a minorilor și a condițiilor în care aceștia trebuie să răspundă pentru faptele antisociale pe care le săvârșesc. În lumina ideilor moderne de criminologie și psihologie-pedagogică, s-a impus în legislaturile penale contemporane tendința de a prelungi perioada minoratului sub raportul răspunderii penale pentru a scoate din incidența legii penale un număr cât mai mare de copii, față de care să se ia măsuri educative obișnuite și menite să-i îndrepte către o conduită morală și armonioasă.

Așadar, tocmai în aceasta chestiune deloc simplă, a evoluat și legislația penală românească, această problemă fiind soluționată prin dispozițiile variantelor codurilor penale din România.

Astfel, in vechiul Cod penal – art.50 privind Minoritatea faptuitorului se preciza faptul că “nu constituie infracțiune fapta prevazută de legea penală, săvârșită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal.” Noul Cod penal preia această dispoziție privind Minoritatea faptuitorului în art.27 după cum urmează: “Nu este imputabila fapta prevazuta de legea penala savarsita de un minor, care la data comiterii acesteia nu indeplinea conditiile legale pentru a raspunde penal.”

În ceea ce privesc limitele răspunderii penale a minorului și vechiul Cod penal – art. 99 și noul Cod penal – art.113 au aceleași dispoziții : “Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal, numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii.”.

Legea noastră prevede, așadar, asemeni tuturor legislațiilor contemporane, că răspunderea penală a minorilor este condiționată de constatarea discernământului, pentru cei care nu aveau 14 ani dar nici 16 ani împliniți, în momentul săvârșirii faptei, sau fără vreo condiționare anume pentru cei care aveau vârsta de 16 ani. În aceste condiții, fapta săvârșită cu vinovăție de către făptuitorul minor este infracțiune, iar făptuitorul este infractor și trebuie să fie supus răspunderii penale corespunzătoare.

Situația de răspundere penală a infractorului minor se pune sub două aspecte :

1.      În primul rând este necesară stabilirea vârstei de la care minorul poate fi tras la răspundere penală, deasemenea, trebuie concretizate și condițiile în care operează această răspundere.

2.      În al doilea rând, este necesară clarificarea regimului sancționar-deosebit de cel al infractorilor majori – care se răsfrânge asupra faptelor antisociale săvârșite de către minori.

Majoritatea legislațiilor penale, având în vedere caracterul progresiv al dezvoltării psihice a minorilor și adolecenților, au considerat benefică împărțirea minorității în trei perioade, fiecare dintre acestea fiind în concordanță cu un anumit stadiu al acestei dezvoltări. Așadar, cele trei etape ale minoratului sunt :

         Perioada neresponsabilității absolute și necondiționate.

         Perioada responsabilității îndoielnice ori relative, în care existența răspunderii penale  este indicată de constatarea discernământului.

         Perioada responsabilității certe, dar atenuată (32).

Dincolo de aceste trei perioade distincte dar definitorii pentru minoritate, se întinde perioada responsabilității depline a infractorilor majori. Doctrina penală, în linii mari, apreciază că aceste trei perioade stabilite în cadrul stării de minoritate sunt logice și justificate penalmente pe motiv că îngăduie salvarea și proporționalizarea responsabilității și sancțiunii în raport cu capacitatea biopsihofizică a făptuitorului și conferă o mare elasticitate în realizarea justiției față de minori.

2.4. Consecințele răspunderii penale la vârsta minoratului

Existența răspunderii penale are drept consecință aplicarea pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită. În cazul delicvenților minori, o problemă specială care se pune spre soluționare o reprezintă sancțiunea în care trebuie să se concretizeze răspunderea penală.

Specialiștii în domeniu au ajuns la concluzia că odată cu dezvoltarea cercetării fenomenelor criminologice și psiho-pedagogice, se impune o altă abordare privind minorul care răspunde penal: adolescentul în general și adolecentul infractor, în special, reprezintă o realitate specifică, o personalitate în formare cu un orizont psiho-moral distinct și că reacția de apărare socială, față de conduita sa socialmente periculoasă, trebuie să ia în considerare mai puțin tratamentul de reeducare a făptuitorului și mai mult refacerea, în condiții prielnice să-i transforme arealul educativ deficitar în care acesta s-a format anterior. Așadar, pe cale de consecință, nu pedepsele sunt măsurile legale și unice, menite să îndrepte făptuitorul, ci măsurile educative care asigură întocmai reconfigurarea profilului psihic și comportamental moral-normal a minorului.

Dreptul penal românesc a preluat aceste principii moderne prin prevederea unui sistem sancționar pentru minori care a evoluat pe aceste coordonate principial-juridice, reușind să consacre explicit  aplicarea cu precădere a măsurilor educative și accentuarea caracterului excepțional al pedepselor aplicate minorilor infractori.

Astfel, în Noul Cod penal nu mai sunt prevăzute pedepse pentru minori. Ei vor fi sancționați exclusiv pe baza măsurilor educative, care pot fi atât privative, cât și neprivative de libertate, conform dispozițiilor art.115. În prima categorie se încadrează internarea într-un centru educativ sau unul de detenție. Celelalte măsuri se referă la stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână sau asistarea zilnică. Regula instituită de noul Cod penal în art.114 al.1 este aceea că “față de minorul care, la data savârșirii infracțiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de libertate.” Excepția aplicării măsurii educative privative de libertate prevăzută în art.114 al.2 o reprezintă cazurile în care minorul a mai săvârșit o infracțiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat și atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață.

Noul Cod penal are un caracter modern, față de prevederile vechiului Cod penal care prevedea că "pedepsele ce se pot aplica minorului sunt închisoarea sau amenda prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită. Limitele pedepselor se reduc la jumătate. În urma reducerii, în nici un caz minimul pedepsei nu va depăși 5 ani. Când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață, se aplică minorului închisoarea de la 5 la 20 de ani", conform art. 109.

2.5. Considerații generale privind cadrul normativ intern și internațional privind minoritatea

Drepturile minorului aflat în conflict cu legea rămân a fi preocuparea organismelor internaționale, regionale și respectiv a celor naționale.

Procesul de reformă a sistemului judiciar românesc a impus elaborarea și adoptarea de către Guvernul României a unor strategii naționale și secvențiale de natură să contribuie la apărarea statului de drept și a supremației legii inclusiv prin implementarea, printre altele, a legislației în domeniul protecției drepturilor copilului.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului, a revigorat cadrul legislativ românesc în domeniul protejării drepturilor copiilor. Dispozițiile legale pe care le consacră reprezintă baza unui sistem modern, în acord cu legislația europeană comunitară, de natură să instituie un sistem de protecție pentru toți copiii României, trecând de la o focalizare pe copilul aflat în dificultate la abordarea copilului în contextul drepturilor sale, ceea ce înseamnă în primul rând în contextul familiei sale. Principiul de bază pe care Legea nr. 272/2004 îl consacră pentru respectarea și garantarea drepturilor copilului constă în prioritizarea interesului superior al acestuia. Acest principiu este instituit pentru a prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii dispuse de autoritățile publice și organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești.

În contextul procesului de reformă a sistemului judiciar românesc au fost elaborate și adoptate acte normative privind reforma organizării judiciare Problemele sistemice din justiție, astfel cum au fost relevate în mai multe rapoarte de evaluare, au determinat reconsiderarea Strategiei de reformă în domeniul justiției, precum și actualizarea acesteia pentru perioada 2005-2007.

Adoptarea Hotărârii de Guvern nr. 232/2005 privind aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007 și a Planului de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007, a avut menirea să sporească calitatea și eficiența actului de justiție, inserând printre direcțiile de acțiune stabilite, eficientizarea justiției pentru minori, realizarea unei protecții sporite a minorilor putând fi asigurată prin crearea unor dispoziții procedurale speciale, diferite de cele aplicabile majorilor, compatibile cu normele europene în materia respectării drepturilor copilului. În acest registru se evidențiază și prevederile noului Cod penal și al noului Cod de procedură penală privind minoritatea.

Mecanismul juridic de asigurare a unei protecții corespunzătoare a acestor categorii de minori necesită implicarea la nivel internațional și regional, pentru a garanta omogenizarea modalităților de protecție. Consiliul Europei, la nivelul instituțiilor comunitare, furnizează o protecție indirectă asupra drepturilor copilului prin intermediul instrumentelor sale, din care cel mai funcțional se arată a fi Curtea Supremă a Drepturilor Omului. (CEDO), deși deciziile CEDO nu au relevanță decât în cauzele în speță și nu operează suficient în materie pentru a evolua principii, ci doar de a înfățișa fapte și a le soluționa în concret. Totodată, Consiliul Europei, în virtutea caracterului facultativ, nu acordă o obligativitate pertinentă de urmat pentru state, rezultând un deficit de reglementare a protecției drepturilor minorului în cadrul UE. Se impune adoptarea unui cadru adecvat protecției minorului la nivel comunitar, care va asigura protecția acestuia într-un spatiu credibil și comun, care să consolideze perspectiva unui mediu juridic european/internațional orientat, numaidecât, spre prevenirea delicvenței juvenile și indirect a reducerii fenomenului infracțional, în general.

3. CERCETAREA DELINCVENȚEI JUVENILE

Metode și tehnici de cercetare a delincvenței juvenile

Actul delictual este atât o problemă individuală cât și una socială, iar prevenirea sau combaterea lui mobilizează toți factorii instituționalizați de control social.

Delincvența și criminalitatea nu pot fi înțelese, explicate în funcție de un singur factor generator (fie individual sau social), ci în funcție de raportul dintre acești factori, într-o permanentă interacțiune. Astfel, singura perspectivă de descifrare a actului delincvent, unificatoare și validă științific o reprezintă perspectiva interdisciplinară.

Eliminarea și diminuarea cauzelor generatoare de delincvență se realizează printr-un ansamblu de măsuri juridice menite să prevină și să combată proliferarea actelor criminale prin realizarea protecției și apărării sociale a indivizilor și instituțiilor față de diferite acte delincvente, prin restabilirea ordinii sociale și normative perturbate prin delicte, prin sancționarea și pedepsirea delincvenților.

Întreaga activitate de prevenire și combatere a delincvenței are un caracter general și unul special.

Dimensiunea generală este de factură psihosocială și vizează diminuarea treptată a factorilor sociali criminogeni precum și a condițiilor sociale negative reverberați la nivelul socializării individualității și la nivelul comportamentului delincvent.

Dimensiunea specială este de factură juridică, reprezentând sistemul de sancțiuni și pedepse și instituțiile specializate în care se efectuează tratamentul precum și resocializarea delincvenților.

3.2.Specificul metodologiei utilizate în evaluarea fenomenului de delincvență juvenilă

Metodologia cercetării fenomenului de delincvență juvenilă reprezintă unul dintre cele mai importante domenii ale practicii sociologice și criminologice, deoarece de modul în care se culeg datele și se analizează conținutul lor informațional depinde în cea mai mare măsură conturarea unor direcții de acțiune pentru prezent și pentru viitor, elaborarea unor programe unitare de prevenire care să țină seama de multiplele determinări și condiționări cauzale ale fenomenului.

Cea mai importantă condiție a validității și eficacității cercetării întreprinse în acest domeniu o reprezintă situarea ei pe o bază metodologică temeinic fundamentată, constând într-un ansamblu unitar de instrumente și tehnici prin intermediul cărora să poată fi identificată interacțiunea logică dintre diferitele variabile cu caracter psihologic, pedagogic, sociologic și criminologic care contribuie la explicația și predicția delincvenței juvenile, fenomen în înțelegerea căruia simpla acumulare de date descriptive nu este suficientă.

Din punct de vedere operațional, metodologia cercetării transgresiunii normelor penale de către adolescenți are un specific aparte, care nu se reduce la instrumente tradiționale ale sociologiei sau criminologiei (ancheta, observația, interviul etc.), ci implică o totalitate de metode și tehnici dintre care unele sunt preluate din metodologiile specifice ale pedagogilor și psihologilor, iar altele fac parte integrantă din corpul de metode și tehnici ale statisticienilor, economiștilor, juriștilor, medicilor, ale celorlalte categorii de specialiști care activează în domenii conexe cu cel ce își propune să definească tendințele prezente și viitoare ale delincvenței juvenile.

Cele cinci dimensiuni analitice (statistică, criminologică, sociologică, psihologică și prospectivă) implicate cu prioritate în orice evaluare cantitativă și calitativă a fenomenului devianței penale adolescentine, nu pot fi operaționalizate decât cu ajutorul unor metodologii complexe care să țină seama, pe de o parte, de caracterul obiectiv al infracțiunii (stabilirea condițiilor cu caracter juridic care pun în dependență conduita adolescentului de reglementările legislației), iar pe de altă parte de caracterul ei subiectiv (particularitățile procesului de dezvoltare biologică a adolescentului, conținutul socializării morale primite în familie, influențe și incitări primite din partea anturajului etc.).

În acest fel pot fi aduse multiple clasificări fenomenului de delincvență juvenilă, coroborând punctul de vedere al sociologului sau al criminologului cu evaluările altor specialiști prin utilizarea conjugată a unor tehnici curente, cum sunt: experimentele psihopedagogice, sociogramele, testele psihologice, biografiile, cazuisticile, expertizele psihiatrice, analizele statistice, evaluările dosarelor penale, anchetele cu subiecți minori sau cu experți în domeniu.

Elaborarea unor metode din ce în ce mai perfecționate de cercetare este strâns legată de obiectivele practice de combatere și prevenire a delincvenței, de particularitățile acestui fenomen care solicită o tratare aparte față de cea oferită fenomenului de infracționalitate a adulților.

Definindu-se prin triplul ei caracter (explicativ-informațional, predictiv și operațional), metodologia aplicabilă evaluării cantitative și calitative a fenomenului de delincvență juvenilă trebuie să permită atât stabilirea unor relații constante între fapte, contexte de viață și structuri generatoare de ocazii infracționale și conduite delincvente, cât și estimarea unor tendințe în baza cărora se poate elabora un program de măsuri cat mai adecvat.

3.3.Tehnica documentară utilizată în evaluarea fenomenului de delincvență juvenilă

Tehnica documentară sau observarea indirectă presupune studierea unor documente și culegerea de date și informații necesare obiectului cercetării. Această tehnică mai este denumită și indirectă întrucât nu operează printr-un contact direct cu oamenii ci cu documentele.

În vederea obținerii datelor ce interesează se pot consulta și studia o serie de documente și fapte ce se pot clasifica în :

a) statistici oficiale, care cumulează date importante din toate sferele de activitate (social, economic, juridic etc.). În cazul folosirii acestor date, trebuie însă avut în vedere faptul că în domeniul penal statisticile oferă date numai cu privire la criminalitatea aparentă (cea descoperită) sau cea legală (faptele pedepsite), însă nu evidențiază cu nimic criminalitatea reală – cea care interesează în vederea elaborării unei corecte politici penale, de aceea datele statistice trebuie interpretate cu multe rezerve în cercetarea criminologică ;

b) dosarele privind cauzele penale, care oferă o imagine de ansamblu a cauzelor și împrejurărilor săvârșirii faptelor, a mobilului dar și unele trăsături de personalitate ale infractorului ;

c) reacția socială, care este cel mai fidel reprezentată de mijloacele de informare în masă (presă, radio-tv).

Examinarea științifică a documentelor se poate face printr-o gamă variată de procedee, fie ele de natură istorică, lingvistică, literară, însă din punct de vedere al cercetării criminologice se disting numai două tipuri de analize menite să realizeze o mai bună ierarhizare și împărțire a fenomenului criminalității, astfel:

a) analiza de conținut, care are menirea de a aplica metode și procedee standardizate ce vizează determinarea unităților de măsură, alegerea categoriilor specifice, verificarea analizei de conținut și cuantificarea rezultatelor. Cele mai frecvente categorii folosite sunt nivelul de instruire, sexul, vârsta, naționalitatea, starea de recidivă etc.;

b) analiza statistică, ce permite operatorului o apreciere globală privind evoluția și structura fenomenului infracțional însă deși este extrem de utilă, întrucât ne prezintă principalele caracteristici ale fenomenului infracțional are un mare neajuns și anume că ea ne prezintă situația numai cantitativ, nu și calitativ, a spiritului și cauzelor determinante.

4. SPECIFICUL DELINCVENȚEI JUVENILE ÎN ROMÂNIA

4.1. Studiu asupra cauzelor determinante a delincvenței juvenile

4.1.1. Etiologia psihosocială a delincvenței juvenile

Analiza etiologică a delincvenței juvenile este marcată de prezența a două orientări principale: cea psihologică și cea sociologică.

Prima orientare se concretizează, cel mai adesea, într-o abordare individuală a comportamentului și particularităților psihice ale tânărului delincvent care încearcă să explice devianța penală ca rezultat al unor tulburări de comportament și personalitate datorate incapacității de adaptare la exigențele normative.

Cea de-a doua orientare pune accentul pe condițiile și proprietățile mediului social și cultural, considerând fenomenul de delincvență ca un efect al conflictelor și contradicțiilor existente în cadrul sistemului social.

Nici una din aceste orientări nu este singulară deoarece fiecare este obligată să facă apel atât la factori de natură psihică, cât și la factori cu caracter social. Orientarea psihologică, de exemplu, prelungindu-se într-o direcție care înglobează perspectiva psihologiei sociale, ține seama atât de caracterele individuale ale delincventului cât și de proprietățile mediului familial care l-a format. La rândul său, orientarea sociologică, ocupându-se cu prioritate de evidențierea particularităților mediului social, nu poate evita analiza modului de manifestare a personalității.

A. Disfuncționalitățile familiale – sursă a delincvenței juvenile

Factorii familiali implicați în socializarea minorilor și tinerilor constituie o cauză de prim rang în determinarea delincvenței prin carențele educaționale din familie, care favorizează inadaptarea sau dezadaptarea tinerilor.

Pot fi cosemnate mai multe tipologii de climate educaționale familiale ca răsfrângere nocivă asupra devenirii a tânărului:

– Divergența metodelor educative și lipsa de autoritate a părinților

Climatul de înțelegere dintre părinți are foarte mare importanță în dezvoltarea armonioasă a tânărului. Divergența de opinii dintre părinți privind metodele disciplinare și sancțiunile educaționale îi derutează și descumpănește pe copii în înțelegerea și respectarea disciplinei, a unor reguli.

Pozițiile divergente ale părinților în abordarea permisivităților dacă sunt trenate pe perioade lungi de timp, pot acționa ca factori de dezechilibru a copilului, ajungând, într-un final, la declanșarea unei predispoziții spre delincvență.

Rolul părinților este de a pregăti copiii pentru confruntarea cu obstacolele sociale, inerente vieții, clădindu-le o rezistență la frustrare și conflict printr-un comportament adecvat, pentru a evita formarea și exacerbarea unor trebuințe egoiste care, în unele cazuri, declanșează acțiuni infracționale.

Carențele de autoritate parentale decurg din insuficienta supraveghere sau lipsa totală de supraveghere a minorilor asociate, în etapa actuală, cu o accentuată liberalizare a înțelegerii democrației de către tineri, de forțare a tendinței de „emancipare” spre independența de relațiile socio-afective extrafamiliale.

– Atitudinea familială indiferentă și autocrată a părinților

Pe fundalul privării copiilor de atitudini empatice din partea părinților, de copleșire cu atitudini reci-indiferente, se instalează o agresivitate latentă. La copilul „neglijat” de părinți se observă o neglijență în ținută și activitate, indiferență față de școală și o serie de atitudini antisociale.

Copiii „respinși” de către părinți sunt brutali, nu suportă poziții de inferioritate în joc, sunt închiși în sine, respinși, în consecință, de colegi. Indiferența sau antipatia cu care este întâmpinat în mediul familial își pune pecetea asupra conduitei sale, iar reacțiile comportamentale vor fi imitate și agresive. Lipsa de colaborare a părinților se materializează în sentimente ostile față de aceștia.

Atitudinea de respingere față de „tatăl demisionar”, mereu ocupat și veșnic plecat de acasă, care pretinde să nu fie deranjat, își are sursa în frustrarea generată de sentimentul de abandonare al copilului.

Părinții „demisionari” sunt considerați de mulți cercetători ca fiind una din cauzele majore ale disocialității și delincvenței minorilor și tinerilor.

– Atitudinea hiperautoritară

Această atitudine manifestată în cadrul familiei de unii părinți, din dorința de a impune o disciplină strictă și severă își are, adesea, sursa în firea și temperamentul acestora de manifestare dominatoare. Atitudinea lor este rigidă și „tiranică” în raport cu copiii și, în general, cu toată familia. La baza acestei atitudini pot sta și „bune intenții” dar cuplate cu o concepție pedagogică ultraseveră, se materializează în atitudini autocrate în relația cu copiii.

În categoria părinților hiperseveri, alături de tatăl demisionar, sunt desemnați tatăl dominator și tatăl tiran.

Trăirile conflictuale suscitate de alternanța modelelor comportamentelor oferite de tată, pot degenera în dezechilibre profunde, cu tentative de curmare a conflictului prin evaziune – fuga de acasă, vagabondaj.

– Dezorganizarea familiei

Dezorganizarea familiei nu trebuie considerată apriori ca un factor cauzal al delincvenței juvenile, ci numai în măsura în care apar disfuncționalități la nivelul organizării și educării copiilor. Carențele educaționale în astfel de familii se manifestă în insuficienta socializare sau socializare discordantă.

Descifrarea unei posibile relații între dezorganizarea familiei prin divorț și perturbările comportamentale ale copilului a constituit o temă atent studiată de specialiști. În cazul divorțului sau concubinajului, se creează un climat de insecuritate ce poate să alunece în inadaptări sociale, până la delincvență.

– Climatul familial conflictual

Rolul de modelatori ai părinților, inclusiv prin actele imitative ale copiilor, impun unele exigențe de exprimare educativă sub raport comportamental și verbal din partea părinților.

Există familii care, deși sunt „organizate” (nedezmembrate), își structurează climatul familial în jurul unor stări conflictuale, care pot fi de intensitate diferită și generate de cauze diferite.

Starea conflictuală în familie poate îmbrăca forme multiple, de la forme benigne cum este cearta, contrazicerile ascuțite, refuzul unor obligații familiale, ajungând la forme mai complexe cum ar fi: agresivitatea fizică, alungarea de la domiciliu, existența unor relații adulterine.

Climatul conflictual poate fi generat și întreținut, în cele mai dese cazuri, de alcoolism, de promiscuitate morală (prostituție), antecedente penale etc.

Consecința principală a relațiilor intramaritale conflictuale este devalorizarea modelului parental, învățarea prin imitare a unor conduite deviante nocive pentru evoluția copilului, starea psihică conflictuală a acestuia, frustrarea care poate îmbrăca forme dintre cele mai grave până la fugă și vagabondaj.

Cercetările întreprinse la nivelul familiei au evidențiat că prin organizarea și modelul educativ promovat de părinți, influența fundamentală se răsfrânge la nivelul socializării și integrării morale a tinerilor.

Existența unor disfuncții în organizarea vieții de familie conduc treptat la disoluția familiei, la diminuarea aportului ei social și la apariția unor manifestări și deprinderi negative. Asemenea familii au un stil educativ deficitar, ei înșiși având probleme de adaptare și integrare socială.

Aceste familii oferă modele negative pe care le „induc” copiilor, până la învățarea de către aceștia a unor comportamente deviante (fumatul, consumul de alcool, de drog, furtul).

B. Inadaptarea școlară; relația dintre devianța școlară și delincvența juvenilă

În prezent, educația este percepută ca o funcție vitală a societății, iar școala drept principala instituție prin care societatea își perpetuează existența, transmițând noilor generații ceea ce umanitatea a învățat despre ea însăși și despre realitate în decursul istoriei.

Având statutul de „factor-cheie al dezvoltării”, educația/școala contemporană suportă presiuni tot mai mari din partea celorlalte subsisteme ale societății globale.

Prinsă în contradicția dintre constrângerile bugetare și responsabilitatea pregătirii tinerei generații pentru o viață în continuă schimbare, școala contemporană nu satisface întotdeauna așteptările societății cu privire la rolul ei. Astfel, ori de câte ori școala eșuează în eforturile sale de a se adapta la evoluțiile lumii exterioare – pe plan axiologic și normativ – țelul ei de a pregăti tinerii pentru viață se transformă în ruperea acestora de viață. În, aceste situații, spațiul educației formale devine componenta unui context anomic, în care se exacerbează fenomenul inadaptării școlare.

Inadaptarea școlară a realizat, în ultimele decenii, tranziția de la ipostaza de problemă izolată și individuală la ipostaza de fenomen de masă. Acest gen de evoluție incriminează direct, ca factor etiologic, școala: valorile pe care le transmite, valorile ce stau la baza practicilor sociale școlare, tipul de norme după care funcționează, tipul de recompense/sancțiuni la care apelează.

Resorturile acestui fenomen par simple: sesizând distanța dintre cultura școlară și realitatea extrașcolară, elevii își pierd motivația pentru învățare și pentru respectarea normelor școlare, iar scăderea motivației conduce la eșec, etichetare și marginalizare.

În această situație, elevii pot avea două tipuri de reacții: fie contestă legitimitatea, validitatea etichetei, angajându-se în conduite ofensive față de reprezentanții/simbolurile școlii, fie recurg la conduite evazioniste: fug de la școală ori, când sunt prezenți, se refugiază în reverii compensatorii, întreținute sau nu de consumul substanțelor psihoactive și, în cele din urmă, abandonează școala.

Evidențierea deficiențelor procesului de formare a conștiinței morale angajează o complexitate cauzală care nu se epuizează la nivelul familiei. Școala, fiind lipsită de caracterul afectiv specific mediului familial, suferă, nu de puține ori, de didacticism și formalism.

Dincolo de caracteristicile comune unei categorii de vârstă, educatorii pierd adesea din vedere, în modalitățile educative utilizate, individualitățile distincte. Aceștia manifestă o anumită „rezistență” față de receptarea mesajului educativ ce se adresează numai canalului cognitiv, printr-o ignorare nepedagogică a cuprinderii componentei afective, volitive sau motivaționale.

Tratamentul discriminatoriu în așa-numitele cazuri de „copii-problemă” și, în special, a celor proveniți din familii dezorganizate, caracterizați prin tendințe deviante, necesită intervenții educative susținute și competente. Abordarea nu trebuie să se facă la nivel de „copii-problemă”, ci de „problemă educativă” care să antreneze și cadre specializate de asistență socială și nici într-un caz o rezolvare comodă, tradițională, de „pasare”, de trimitere a lor de la o școală la alta.

Prezența unei atitudini școlare lipsite de motivații adecvate, de manifestări de indisciplină față de școală și față de muncă în general, reflectate în rezultatele școlare slabe și abandon școlar, se caracterizează, în principal, prin perturbarea dimensiunii afective, motivaționale, volitive și atitudinale ale personalității.

Educatorii trebuie să se adapteze nu numai conținutului școlar, dar și realităților individuale, pentru a nu cădea (în actul de educare a copiilor cu devieri comportamentale), în atitudini psihologizante de etichetare a personalității acestora ca fiind needucabilă.

De asemenea, ei trebuie să evite tratarea sociologizantă, de considerare a problemei de integrare școlară și socială, de apreciere a formării comportamentului moral al tinerilor prin capacitatea de exercițiu a normei, ignorând potențialitățile creative ale acestora.

Astăzi, în literatura de specialitate, multe dintre aspectele subordonate problematicii delincvenței – cum ar fi prevenirea și controlul – sunt puse în legătură cu natura și calitatea experienței școlare a indivizilor.

Relația dintre calitatea experienței școlare, mai precis prezența conduitelor de devianță școlară și delincvența juvenilă a fost pusă în evidență de o serie de cercetări experimentale realizate de W. Kwaraceus(33) . (Preocupat să găsească mijloace de predicție a delincvenței juvenile, Kwaraceus a realizat, lucrând cu eșantioane reprezentative de deținuți, o analiză a carierelor infracționale, urmărind să deceleze factorii etiologici comuni, care pot fi sesizați și de către nespecialiști (părinți, profesori).

El a descoperit că, dincolo de diferențele de sex, vârstă, rasă, delict, statut etc., în toate carierele infracționale au existat anumite constante comportamentale care, prin frecvența și gravitatea lor, indică tendința spre delincvență. Aceste constante sunt conduitele de devianță școlară:

absențele frecvente de la școală;

atitudinea indiferentă față de învățătură;

atitudinea rebelă față de reprezentanții autorității școlare;

reacțiile disproporționate și violente față de colegi;

tendința de a se asocia cu elemente delincvente;

utilizarea precoce și frecventă a unui limbaj obscen;

minciunile și furturile frecvente – chiar înainte de 9 ani;

preocupările sexuale precoce.

Legătura strânsă dintre devianța școlară și delincvența juvenilă arată convingător care este miza socială implicată. Responsabilitatea școlii în dinamica delincvenței juvenile trebuie interpretată într-un dublu sens: trebuie să o înțelegem nu numai în termenii disfuncțiilor ei, care fac să crească rata delincvenței, ci și prin prisma posibilității ei de a interveni pentru a diminua fenomenul.

Conduitele de devianță școlară sunt reversibile și, asupra lor, se poate interveni cu șanse considerabile de succes; nu toți devianții școlari ajung delincvenți, dar toți delincvenții au fost și devianți școlari.

Relația devianță școlară – delincvență juvenilă atrage, însă, atenția și asupra unui alt aspect: continuitatea școală-comunitate. Din această perspectivă, trebuie remarcat că educația școlară poate contribui la diminuarea devianței școlare (și implicit a delincvenței juvenile) numai dacă devine socioterapeutică, adică numai dacă se deschide către problemele comunității și ale elevilor.

C. Influența grupurilor delictogene – factor de delincvență juvenilă

Factorii care derivă din apartenența minorului la un grup, completează influența familiei și a școlii, participând la desăvârșirea personalității acestuia.

Minorii vin în contact cu diverse grupuri de referință (grupul de colegi de școală, grupul de prieteni din cartier) care le oferă posibilitatea afirmării de sine, într-un spațiu social neîncorsetat de reguli școlare sau familiale. În grup se realizează un proces de socializare secundară, ce poate fi în acord cu valorile și normele societății, contribuind la dezvoltarea la elevi a unor calități apreciate, precum curajul, responsabilitatea, onestitatea etc., sau poate contrazice valorile și normele societății, devenind un mediu de învățare a scopurilor ilegitime, a tehnicilor infracționale și a tehnicilor de neutralizare a actului deviant.

Rolul grupului în apariția devianței rezultă cu claritate și din statisticile oficiale, care demonstrează că majoritatea infracțiunilor săvârșite de minori și tineri se comit în grup.

Grupul informal de la școală și grupul stradal (sau de cartier) stratifică relațiile sociale ale minorilor și prezintă unele valori comune: ambele grupuri sunt preocupate să identifice cele mai bune variante de petrecere a timpului liber și au atitudini indiferente sau ostile față de succesul școlar.

Între cele două tipuri de grupuri există, însă, și diferențe semnificative: grupul stradal valorizează mai mult curajul, încrederea, contestă mai mult autoritatea adulților, în timp ce grupul de la școală pune un accent mai mare pe socialitate, se teme mai mult de violență și nu își invită membrii la asumarea unor roluri agresive. Spre deosebire de acest tip de grup, grupul stradal este mai frecvent implicat în conduite ofensive determinate de „războaiele” dintre diverse „bande” sau „găști” de cartier, dar și în consumul și comercializarea drogurilor.

Rolul grupului informal în etiologia devianței a făcut obiectul a numeroase abordări în sociologia devianței. Cele mai cunoscute dintre acestea sunt: „teoria asocierilor diferențiale” și „teoria subculturilor delincvente”.

Evoluția spre delincvență apărută în urma asocierii la modelele de comportament criminale, folosește aceleași mecanisme psihosociale ca și cele implicate într-o carieră nondelincventă. E posibil ca individul să discearnă scopurile și conduitele sociale permise de cele nepermise dar, prin asociere diferențială, el va asimila modelele de conduită ale grupului cu care vine, cel mai frecvent, în contact și, pe care le consideră favorabile îndeplinirii scopurilor sale.

Astfel, durata, frecvența și intensitatea „asociațiilor diferențiale” este factorul cheie care oferă individului posibilitatea de a alege și învăța comportamente conformiste sau comportamente nonconformiste. Această opțiune se face începând din copilărie, pe toată durata vieții.

Teoria „subculturilor delincvente” și cea a „grupului de la marginea străzii” interpretează grupul delincvent ca fiind expresia unui protest față de normele și valorile societății, el reunind indivizii care au sentimentul că le sunt blocate mijloacele legitime de acces la valorile și bunurile sociale. De aceea, „subculturile” promovează valori și norme diferite de cele ale societății, uneori chiar contradictorii („contracultura”).

În subcultura delincventă predomină sentimentele de ostilitate și teamă; tinerii membri ai bandelor de la marginea străzii nu împărtășesc o viziune optimistă asupra viitorului și nu percep educația școlară ca pe o cale eficientă de acces la status.

Asocierea tinerilor respinși de școală la un astfel de grup este momentul decisiv al orientării lor către o carieră delincventă.

În grupurile periferice predomină frustrarea, insatisfacția socială și individuală și, ca atare, nivelul stimei de sine a membrilor este scăzut. Pentru a-și „restaura” stima de sine, membrii acestor grupuri resping valorile adulților și instituie valori și norme proprii în care prevalează mijloacele ilicite pentru realizarea scopurilor culturale. Ele devin surse potențiale de devianță și delincvență deoarece facilitează „învățarea socială” a tehnicilor infracționale.

Toate aceste teorii demonstrează:

Rolul important al grupului în devianță/delincvență, în special la vârsta adolescenței;

Rolul eșecului socializării școlare în structurarea grupului cu potențial delincvențial.

4.1.2. Studii de caz privind etiologia comportamentului delincvent juvenil

Aceste studii de caz au fost puse la dispoziția studentului de către Dr.BUTA RODICA AURORA-medic specialist neuropsihiatrie pediatrică și Psiholog principal ENE GABRIELA MONICA, din cadrul CENTRULULUI DE SĂNĂTATE MINTALĂ COPII al Spitalului Județean de Urgență Deva, în baza activității desfășurate în cadrul Comisiilor de Expertiză Medico-Legală Psihiatrică pentru minori, în perioada 2013-2014.

Aceste studii de caz relevă faptul că intervenția unor anumiți factori și circumstanțe determină „ruperea” echilibrului comportamental contribuind la transformarea conduitei benigne, nonconformiste a adolescentului, într-una malignă, infracțională.

Identificarea acestor factori de „risc” de natură familială, școlară, stradală confirmă faptul că o bună parte dintre acești minori delincvenți sunt victime ale educației greșit dirijate sau ale unor împrejurări nefericite care i-au adus în fața instanțelor judiciare.

Cei mai reprezentativi factori delictogeni care se referă la anumite situații și contexte ce vizează familia, școala, grupul stradal, instituția de ocrotire și resocializare sunt:

1. Disfuncții și carențe educative ale mediului familial

Factorii de „risc” familiali sunt cei mai prezenți și intenși în mecanismul cauzal al comportamentului delincvent juvenil, între aceștia situându-se, ca pondere și intensitate, următorii:

dezorganizarea grupului familial (prin divorț, abandon, despărțire în fapt, deces, detenție);

deprecierea morală și afectivă a climatului conjugal;

deprecierea relațiilor afective dintre părinți și copii;

insuficiențe ale controlului parental;

necunoașterea cercului de prieteni ai copilului;

deficiențe ale stilului educativ.

Evidențierea intervenției acestor factori rezultă din prezentarea următoarelor cazuri:

a). Minorul M.C. – elev la un liceu agro-industrial, sancționat pentru săvârșirea mai multor infracțiuni în paguba avutului public și particular.

Provine dintr-o familie dezorganizată prin despărțirea în fapt a părinților, mama sa fiind alungată cu forța din locuință, în locul ei tatăl aducându-și o altă femeie (concubină).

Viața afectivă a minorului a fost puternic afectată de conflictele și certurile grave dintre tată și concubina sa, având ca pretext prezența în locuință a minorului.

Lovit și brutalizat, minorul începe să fugă noaptea de acasă, dormind prin parcuri și magazii părăsite. În aceste împrejurări, s-a asociat cu alți tineri care aveau antecedente penale, comițând împreună furturile, de pe urma cărora nu a avut nici un folos material.

b). Minorul M.B. – trimis în judecată pentru săvârșirea mai multor infracțiuni de furt în paguba avutului public și particular, după ce anterior mai fusese cercetat de organele de procuratură pentru comiterea unor fapte similare.

Provine dintr-o familie dezorganizată datorită divorțului părinților. Prin hotărâre judecătorească, minorul a fost încredințat tatălui său pentru creștere și educare, însă a fugit de aici, venind la mama sa.

Între timp, aceasta și-a întemeiat o nouă familie, care nu l-a „adoptat” pe intrus, alungându-l de acasă. Rămas singur, minorul și-a găsit adăpost prin parcuri, asociindu-se cu alți tineri infractori și săvârșind numeroase furturi pentru a se întreține. Lipsa de activitate și grijă din partea părinților a determinat eșuarea minorului în câmpul infracțional.

c). Minorul C.D. – sancționat pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie, împreună cu doi majori, prin devalizarea unor magazine și autoturisme.

Provine dintr-o familie organizată, cu o situație materială bună, nelipsindu-i cele necesare creșterii și educării. Din nefericire, mama sa a avut o atitudine de protejare excesivă a minorului, „ocrotindu-l” de toate dificultățile și satisfăcându-i toate poftele.

Atras de mirajul aventurii, a încercat la un moment dat să plece în altă țară, însă fiind minor, a fost readus în țară și încredințat unui colectiv de muncă și supraveghere.

Într-un interval de numai șase luni, minorul a schimbat trei locuri de muncă pentru a i se pierde urma, ajungând, în final, să comită fapte de tâlhărie în complicitate cu doi prieteni majori.

d). Minora C.A. – trimisă în judecată pentru săvârșirea a trei infracțiuni de furt din locuințe și alte trei infracțiuni de furt din locurile de depozitare a bagajelor.

Provine dintr-o familie dezorganizată prin despărțirea în fapt a părinților, care trăiesc, fiecare, în relații de concubinaj cu alte persoane.

Minora a locuit o vreme în locuința tatălui, însă, datorită unor neînțelegeri și conflicte avute cu concubina acestuia, fuge de acasă, stabilindu-și locuința la alte persoane care s-au oferit să o ajute.

În cele din urmă, minora abandonează școala și, neavând mijloace de existență și de întreținere, săvârșește numeroase furturi de obiecte pe care le valorifică.

2. Eșecul și abandonul școlar; lipsa de supraveghere a școlii

Apariția unor manifestări deviante ale minorilor-elevi este strâns legată de existența unor disfuncții educative ale școlii, concretizate în insuficienta cunoaștere a condițiilor socio-familiale în care aceștia locuiesc și se dezvoltă, nesupravegherea de către școală a elevilor-„problemă”, a anturajului acestora etc.

Între acești factori de „risc”, abandonul școlar și, implicit, școlarizarea incompletă, au drept consecință imposibilitatea dobândirii unei calificări profesionale și a unui status socio-economic ridicat, ceea ce îi determină pe unii minori să încerce să obțină venituri ilicite sau să ducă o viață parazitară ajungând ulterior în fața instanțelor de judecată.

Câteva cazuri sunt semnificative în acest sens:

a). Minorii S.P., G.B. și F.S. au săvârșit o serie de furturi în dauna avutului public provocând importante prejudicii.

Deși provin din familii organizate, aveau o comportare necorespunzătoare în școală, lipsind frecvent de la ore, neparticipând la activitățile școlare.

Întrucât performanțele lor școlare erau extrem de scăzute, minorii au abandonat cursurile școlare, asociindu-se în grup pentru comiterea de infracțiuni.

Este semnificativ faptul că ei au mai fost cercetați pentru săvârșirea unor furturi și înainte de împlinirea vârstei de 14 ani, însă nu s-au luat măsuri eficiente de supraveghere și control, nici din partea părinților și nici a școlii.

b). Minorul V.M. – fără ocupație, condamnat pentru infracțiunea de furt calificat în dauna avutului public.

Provine dintr-o familie dezorganizată a abandonat școala, părinții și cadrele didactice neinteresându-se de activitățile lui zilnice.

Acționând în complicitate cu doi inculpați majori și recidiviști, minorul a pătruns prin escaladare și efracție în incinta unui depozit de produse alimentare, de unde a sustras importante cantități de cafea, conserve, dulciuri și băuturi.

Surprinde faptul că minorul a fost inițiatorul și organizării spargerii, fiind cel care a procurat uneltele necesare și a ascuns produsele furate.

c). Minorii K.I. și V.S. – elevi la un liceu economic, prin amenințări și recurgând la violență, au întreținut, în mod repetat, acte de perversiune sexuală cu o minoră, în vârstă de 9 ani, de la aceeași școală. Ulterior, au acostat un alt coleg, în vârstă de 12 ani, pe care l-au imobilizat și au săvârșit asupra lui acte de perversiune sexuală.

De asemenea, au încercat să comită un viol asupra unei colege de 14 ani, favorizați de lipsa de supraveghere din școală. Ambii minori provin din familii organizate, cu situații materiale relativ bune, dar insuficient supravegheați și îndrumați.

3. Asociere în grup cu alți minori sau majori

Deficiențele de socializare și control familial, dublate de eșecul și abandonul școlar al minorului determină, în multe cazuri „îndepărtarea” și evaziunea acestuia din familie și școală, contactarea unor anturaje dubioase care-l pot influența în comiterea unor acte antisociale.

Sunt relevante următoarele cazuri în care asocierea sau participarea ocazională sau spontană la acțiunile grupului stradal au reprezentat „circumstanța” infracțională:

a). Minorul G.M. – elev.

Provine dintr-o familie organizată, însă nefiind supravegheat de părinți, a fost atras în anturajul unor persoane dubioase de către inculpata majoră M.S., fără ocupație, condamnată anterior pentru prostituție.

Împreună cu aceasta și cu prietenul ei, minorul a comis o serie de furturi, culminând cu atacarea și jefuirea unui cetățean străin, fapt pentru care a fost sancționat penal.

b). Minorul E.B.

A abandonat cursurile școlare, intrând în anturajul unor infractori majori, împreună cu care consuma frecvent băuturi alcoolice.

Lipsit de supravegherea familială, datorită relațiilor tensionate dintre părinți, minorul a fugit de acasă, începând să vagabondeze prin țară.

S-a asociat cu un grup de infractori majori, săvârșind împreună furturi din autoturisme, producând prejudicii în valoare de peste 65 milioane de lei.

c). Minorii H.N., C.V. și O.P. – s-au asociat pentru a comite diverse furturi.

Ei au pătruns prin efracție într-o locuință particulară de unde au furat bunuri de circa 40 milioane lei.

Grupul a fost constituit din inițiativa minorului O.P., care provine dintr-o familie de infractori recidiviști.

4. Consumul de alcool

Relația dintre consumul de alcool și comportamentul delincvent juvenil este extrem de complexă, deși alcoolul este considerat, în multe cazuri, ca declanșatorul unor reacții impulsive și violente, acționând în direcția dezinhibării tânărului de unele tendințe de autocontrol și autostăpânire și accentuării tendințelor agresive potențiale.

Consumul de alcool dobândește o periculozitate socială sporită atunci când acesta este ingurgitat în cantități mari sau în grup, fiind o condiție favorizantă puternică în infracțiunile de omor, vătămare corporală, viol, agresiuni fizice, fapt ilustrat în următoarele cazuri:

a). Minorul N.C. – în vârstă de 16 ani, în timp ce se întorcea de la pădure cu căruța încărcată cu lemne, după ce a consumat o mare cantitate de alcool împreună cu tatăl său, în urma unui conflict cu acesta, i-a aplicat mai multe lovituri cu toporul în cap.

Este semnificativ că victima agresiunii consuma frecvent băuturi alcoolice, exercitând apoi acte de agresiune asupra membrilor familiei, inclusiv asupra fiului său care participa la aceste petreceri.

b). Minorii M.N. și L.B.

Împreună cu doi majori, au consumat împreună o mare cantitate de alcool, după care au acostat o minoră în vârstă de 16 ani pe care au imobilizat-o și au violat-o, forțând-o apoi să suporte și relații de perversiune sexuală. Ambii minori provin din familii dezorganizate, în care se consumau frecvent băuturi alcoolice.

c). Minorul I.V. – în vârstă de 16 ani, a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de omor asupra fratelui său.

Fapta s-a petrecut la domiciliul minorului, în prezența părinților acestuia, pretextul fiind purtarea de către victimă a unor obiecte de îmbrăcăminte ce aparțineau inculpatului.

În familie se consumau frecvent băuturi alcoolice de către părinți, exemplul fiind urmat și de cei doi copii. Înainte de a săvârși fapta, minorul consumase băuturi alcoolice, venind acasă în stare de ebrietate.

4.1.3. Analiză statistică privind factorii implicați în generarea tulburărilor de comportament

Studiu efectuat în județul Hunedoara pe 100 cazuri de minori de 14-16 ani, expertizați pentru diferite fapte antisociale in perioada 2013-2014

Consultanți: Dr.BUTA RODICA AURORA-medic specialist neuropsihiatrie pediatrică

ENE GABRIELA MONICA-psiholog principal

A. Minorul

I. Expertizat pentru: – furturi : 63%

– tâlhărie : 22%

– viol : 5%

– prostituție : 10%

Delincvența juvenilă este un fenomen care are un caracter polimorf. Acesta se manifestă prin săvârșirea unor tipuri diferite de infracțiuni (furturi, tâlhării, omoruri, loviri, ultraj contra bunelor moravuri, viol, prostituție, vagabondaj).

Cea mai mare pondere în rândul infracțiunilor săvârșite de minorii studiați o reprezintă furturile 63 %, urmate de tâlhărie 22 %, prostituție 10 % și viol 5 %.

Datorită faptului că majoritatea infracțiunilor comise sunt infracțiuni contra patrimoniului (furt și tâlhărie) motivul cel mai frecvent este reprezentat de interesele materiale.

Accentuarea tot mai vizibilă a diferențierilor condiției materiale între indivizi a avut ca efect proliferarea sentimentului de frustrare, sentiment care, neputând fi deplin controlat, a dus în mod inevitabil la săvârșirea unor fapte penale.

Este unul dintre aspectele sub care se înfățișează așa-numitul fenomen de anomie, în accepțiunea pe care a dat-o acestui termen R. K. Merton (Robert K. Merton, sociolog american, formulează o teorie bazată pe conceptul de anomie, într-o lucrare apărută inițial în 1949 și republicată în 1957, Teoria socială și structura socială), care constă în discrepanța, conflictul dintre obiectivele (scopurile) care rezultă din modelele de viață pe care o societate le propune membrilor săi, pe de o parte, și mijloacele legitime care sunt puse la dispoziția lor pentru atingerea acestor scopuri, pe de altă parte.

II. Nivelul intelectual: a) Intelect normal – QI 90-110 : 24%

(examinați cu testul Raven) (70%) – QI 80-90 : 46%

b) Întârziere mintală – QI 70-80 : 26%

(30%) – QI sub 70 : 4%

Inteligența este calificarea calitativă a capacității de gândire și se manifestă prin sesizarea a ceea ce este esențial, prin capacitatea individului de a se adapta la împrejurări noi, de a rezolva situații noi pe baza experienței acumulate anterior. Se deosebește de la individ la individ, chiar dacă gradul numeric de inteligență este același, profunzimea, celeritatea, creativitatea, tipul de inteligență diferă, de la om la om.

Inteligența scăzută este un factor care determină criminalitatea. Motivația dată de specialiști în argumentarea impactului inteligenței asupra delincvenței ar fi lipsa unuia din factorii inhibativi de prim ordin – nu poate prevedea consecințele infracțiunii, nu e capabil să se oprească la timp, să se abțină de la impulsul antisocial.

Inteligența este un factor psihic care joacă un rol important în procesul de adaptare socială, comportare, muncă. Minorul delincvent este deficitar din aceste puncte de vedere, deci se poate aprecia că nivelul lui de inteligență este mai redus decât al persoanelor nedelicvente. Dar, din această statistică rezultă că prezența unor capacități intelectuale normale nu constituie întotdeauna o garanție sigură a abținerii minorului de a aluneca pe panta devianței – 46 % dintre minorii expertizați au QI între 80-90 și 24 % au QI între 90-110 .

III. Adaptarea școlară: a) În limite normale – 12%

b) Eșecul școlar – absenteisme școlare : 36%

(88%) – disabilități de învățare : 23%

– corigențe, repetenție : 16%

– abandon școlar : 13%

Distribuția în funcție de adaptarea scolară relevă faptul că în cele mai multe cazuri (88 %) minorii care au săvârșit infracțiuni prezintă eșec școlar remarcat prin absenteisme școlare 36 %, disabilități de învățare 23 %, corigențe/repetenție 16 %și abandon școlar 13 %.

Din anchetele sociale și referatele de evaluare rezultă că în majoritatea cazurilor se înregistrează dezinteres față de școală, rezultate slabe la învățătură și absențe repetate.

Eșecul și abandonul școlar la un număr relativ mare de delincvenți minori sunt rezultatele controlului social scăzut, la nivelul familiei și al școlii. Majoritatea minorilor reproduc nivelul redus de pregătire școlară al propriilor părinți. Ei provin adesea din familii în care pregătirea școlară nu este considerată o condiție de reușită socială. În plus, ei sunt lipsiți de sprijinul și îndemnul firesc, pe care majoritatea elevilor le primesc din partea părinților pentru obținerea unor performanțe școlare și pentru continuarea procesului de învățământ.

B. Familia

I. Gradul de organizare familială:

Datele studiului relevă că mai mult de jumătate dintre minori provin din familii organizate (53 %), în timp ce doar 18 % sunt din familii concubine, 17 % aparținând unor familii dezorganizate prin divort, 10 % din familii monoparentale și 2 % sunt fără familie, ceea ce confirmă că nu atât gradul de organizare familială influențează educația și socializarea copiilor, cât mai ales funcționalitatea acesteia, în sensul îndeplinirii normale a cerințelor și exigențelor educative.

Apreciem că familiile atipice (dezorganizate prin divorț, monoparentale sau concubine) nu constituie apriori un factor favorizant al delincvenței decât în măsura în care împiedică realizarea funcției de bază: educarea și socializarea copiilor. Doar în măsura în care familia dezorganizată este caracterizată de o incapacitate psihologică, pedagogică și morală datorată lipsei autorității părintești și a controlului ea se constituie într-un context care favorizează socializarea defectuoasă. In acest sens, apreciem că este esențială nevoia minorului de a avea acasă un spațiu în care să se simtă în siguranță. Pentru aceasta, el are nevoie de părinți calmi, înțelegători, flexibili în relațiile cu copilul, dar consecvenți exigențelor impuse. Orice copil are nevoie să simtă că părinților le pasă și se ocupă de el, că iau parte la evenimentele și problemele din viața lui. Toate acestea într-un cadru în care să învețe disciplina, autocontrolul și modurile de folosire responsabilă a libertății.

II. Nivelul sociocultural al familiei:

a) Școlarizare – neșcolarizați : 6%

– școlarizați : 19%

– gimnaziu : 52%

– liceu : 21%

– studii superioare : 2%

Majoritatea părinților (52 %) au școală gimnazială, urmați de cei cu liceu (21 %), școlarizați 19 % și neșcolarizați 6 %. Doar 2 % au studii superioare, fapt ce dovedește că nivelul ridicat de cultură și educație influențează comportamentul social al copilului.

În 52 % din cazuri, minorii delincvenți provin din părinți cu școală gimnazială, care reprezintă de fapt categoria muncitorilor necalificați, ceea ce explică absența disponibilităților educative pentru copii, fapt datorat fie programului epuizant al ambilor părinți, fie gradului redus de instruire al acestora. Determină de asemenea, imposibilitatea satisfacerii nevoilor de bază ale minorului, ceea ce îl face pe acesta să-și caute singur mijloacele de subzistență, prin săvârșirea de infracțiuni.

b) Alcoolismul părinților – fără alcoolism : 11%

– cu alcoolism : tata – 71%

(82%) : mama – 7%

: ambii părinți – 11%

Un procent impresionant (82%) de minori provin din familii unde alcoolismul este preponderent, ceea ce generezează conflicte între părinți sau între copii și părinți, manifestate prin certuri repetate și bătăi. În acest mediu familial, de regulă părinții duc o viață parazitară, consumă alcool în mod excesiv, își manifestă constant brutalitatea, lăcomia și egocentrismul.

Deși familia ar trebui să constituie un mediu de control pentru copil, aici se întâlnesc frecvent diferite forme de abuz.

4.2. Analiză statistică comparativă privind evoluția și structura delincvenței juvenile la nivel național și la nivelul județului Hunedoara

În vederea efectuării analizei statistice privind tipurile de pedepse aplicate minorilor și infracțiunile savârșite de minori, la nivel național, la nivelul județului Hunedoara și comparativ nivel național-județul Hunedoara au fost folosite datele statistice obținute de pe site-ul oficial al Institutului Național de Statistică și datele statistice puse la dispoziția studentului de Tribunalul Hunedoara prin solicitare de informații în conformitate cu prevederile Legii nr.544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.

Centralizatoarele statistice sunt menționate în secțiunea Anexe și sunt următoarele:

Anexa 1 – Persoane minore condamnate definitiv de instanțele judecătorești pe tipuri de pedepse la nivel național 2010-2013; sursa INS;

Anexa 2 – Centralizator statistic privind persoanele minore condamnate definitiv de instanțele judecătorești pe tipuri de infracțiuni în județul Hunedoara 2010-2014; sursa Tribunalul Hunedoara;

Anexa 3 – Centralizator statistic privind persoanele minore condamnate definitiv de instanțele judecătorești pe tipuri de infracțiuni în județul Hunedoara 2010-2014 – centralizare personală;

Anexa 4 – Centralizator statistic privind persoanele minore condamnate definitiv de instanțele judecătorești pe tipuri de pedepse în județul Hunedoara 2010-2014; sursa Tribunalul Hunedoara;

4.2.1. Analiză statistică comparativă privind evoluția și structura pedepselor aplicate minorilor – Anexa 1 și 4

În anul 2010, la nivel național, 3263 minori au fost condamnați definitiv de instanțele judecătorești, din care la 410 minori s-au aplicat măsuri educative (13%), iar pentru 909 minori s-au dispus pedepse cu amenda (88 minori-3%) și inchisoare (821 minori-25%). Pentru un număr de 1582 minori s-a decis suspendarea condiționată a executării pedepsei cu închisoarea (48%), iar pentru 362 minori suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (11%).

În anul 2010, la nivelul județului Hunedoara, 109 minori au fost condamnați definitiv de instanțele judecătorești (3 % din condamnările la nivel național), din care la 22 minori s-au aplicat măsuri educative , iar pentru 29 minori s-au dispus pedepse cu amenda (5 minori) și inchisoare (24 minori). Pentru un număr de 40 minori s-a decis suspendarea condiționată a executării pedepsei cu închisoarea, iar pentru 18 minori suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Dispunerea minorilor condamnați definitiv de instanțele judecătorești din județul Hunedoara este următoarea:

Judecătoria Petroșani – 57 %;

Judecătoria Hunedoara – 16 %;

Judecătoria Deva – 14 %;

Judecătoria Hațeg – 8 %;

Judecătoria Brad – 3 %;

Tribunalul Hunedoara – 2 %;

Judecătoria Orăștie – 0 %.

În anul 2011, la nivel național, 3373 minori au fost condamnați definitiv de instanțele judecătorești, din care la 371 minori s-au aplicat măsuri educative (11 %), iar pentru 1011 minori s-au dispus pedepse cu amenda (84 minori-3 %) și inchisoare (927 minori-27 %). Pentru un număr de 1587 minori s-a decis suspendarea condiționată a executării pedepsei cu închisoarea (47 %), iar pentru 404 minori suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (12 %).

În anul 2011, la nivelul județului Hunedoara, 144 minori au fost condamnați definitiv de instanțele judecătorești (4 % din condamnările la nivel național), din care la 29 minori s-au aplicat măsuri educative, iar pentru 54 minori s-au dispus pedepse cu amenda (2 minori) și inchisoare (52 minori). Pentru un număr de 56 minori s-a decis suspendarea condiționată a executării pedepsei cu închisoarea, iar pentru 5 minori suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Dispunerea minorilor condamnați definitiv de instanțele judecătorești din județul Hunedoara este următoarea:

Judecătoria Petroșani – 61 %;

Judecătoria Hunedoara – 25 %;

Judecătoria Deva – 6 %;

Tribunalul Hunedoara – 4 %;

Judecătoria Brad – 3 %;

Judecătoria Orăștie – 1 %;

Judecătoria Hațeg – 0 %.

În anul 2012, la nivel național, 3026 minori au fost condamnați definitiv de instanțele judecătorești, din care la 339 minori s-au aplicat măsuri educative (11 %), iar pentru 841 minori s-au dispus pedepse cu amenda (49 minori-2 %) și inchisoare (792 minori-26 %). Pentru un număr de 1414 minori s-a decis suspendarea condiționată a executării pedepsei cu închisoarea (47 %), iar pentru 432 minori suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (14 %).

În anul 2012, la nivelul județului Hunedoara, 71 minori au fost condamnați definitiv de instanțele judecătorești (2 % din condamnările la nivel național), din care la 14 minori s-au aplicat măsuri educative, iar pentru 23 minori s-au dispus pedepse cu amenda (0 minori) și inchisoare (23 minori). Pentru un număr de 30 minori s-a decis suspendarea condiționată a executării pedepsei cu închisoarea, iar pentru 4 minori suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Dispunerea minorilor condamnați definitiv de instanțele judecătorești din județul Hunedoara este următoarea:

Judecătoria Petroșani – 45 %;

Judecătoria Hunedoara – 27 %;

Judecătoria Hațeg – 13 %.

Judecătoria Orăștie – 7 %;

Judecătoria Deva – 6 %;

Tribunalul Hunedoara – 1 %;

Judecătoria Brad – 1 %;

În anul 2013, la nivel național, 2905 minori au fost condamnați definitiv de instanțele judecătorești, din care la 294 minori s-au aplicat măsuri educative (10 %), iar pentru 878 minori s-au dispus pedepse cu amenda (69 minori-2 %) și inchisoare (809 minori-28 %). Pentru un număr de 1296 minori s-a decis suspendarea condiționată a executării pedepsei cu închisoarea(45 %), iar pentru 437 minori suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (15 %).

În anul 2013, la nivelul județului Hunedoara, 105 minori au fost condamnați definitiv de instanțele judecătorești (4 % din condamnările la nivel național), din care la 18 minori s-au aplicat măsuri educative, iar pentru 25 minori s-au dispus pedepse cu amenda (1 minori) și inchisoare (24 minori). Pentru un număr de 44 minori s-a decis suspendarea condiționată a executării pedepsei cu închisoarea, iar pentru 18 minori suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Dispunerea minorilor condamnați definitiv de instanțele judecătorești din județul Hunedoara este următoarea:

Judecătoria Petroșani – 65 %;

Judecătoria Hunedoara – 21 %;

Judecătoria Deva – 10 %;

Tribunalul Hunedoara – 4 %;

Judecătoria Hațeg – 0 %.

Judecătoria Orăștie – 0 %;

Judecătoria Brad – 0 %;

LA NIVEL NAȚIONAL

La nivel național , în perioada 2010-2013 regimul sancționator a fost preponderent orientat către aplicarea suspendării condiționate a executării pedepsei cu închisoarea , urmată de aplicarea pedepsei cu închisoarea și aplicarea măsurilor educative.

LA NIVELUL JUDEȚULUI HUNEDOARA

La nivelul județului Hunedoara, în perioada 2010-2013 regimul sancționator a fost preponderent orientat către aplicarea suspendării condiționate a executării pedepsei cu închisoarea , urmată de aplicarea pedepsei cu închisoarea și aplicarea măsurilor educative.

La nivelul județului Hunedoara, în perioada 2010-2013 regimul sancționator a fost preponderent orientat către aplicarea suspendării condiționate a executării pedepsei cu închisoarea , urmată de aplicarea pedepsei cu închisoarea și aplicarea măsurilor educative.

4.2.2. Analiză statistică privind evoluția și structura infracțiunilor săvârșite de minori în județul Hunedoara – Anexa 2 și 3

Centralizator statistic privind persoanele minore condamnate definitiv de instanțele de judecată pe tipuri de infracțiuni în județul Hunedoara pentru perioada 2010-2014 :

Sursa: TRIBUNALUL HUNEDOARA

Distribuția pe tipuri de infracțiuni:

Delincvența juvenilă este un fenomen care are un caracter polimorf. Acesta se manifestă prin săvârșirea unor tipuri diferite de infracțiuni (furturi, tâlhării, omoruri, loviri, ultraj contra bunelor moravuri, prostituție, vagabondaj).

Cea mai mare pondere în rândul infracțiunilor săvârșite de minorii condamnați definitiv de instanțele judecătorești din județul Hunedoara în perioada 2010-2014 o reprezintă infracțiunile contra patrimoniului, urmate de infracțiunile contra integrității corporale sau sănătății, infracțiunile contra vieții și infracțiunile contra siguranței circulației pe drumurile publice.

În anul 2010, tipurile de infracțiuni pentru care 109 minori au fost condamnați definitiv este următoarea:

Infractiuni contra integritatii corporale sau sănătății 3 % – lovirea sau alte violențe 1 minor (art.180 Cod penal vechi, art.193 Cod penal nou), vătămare corporală 2 minori (art.181 Cod penal vechi, art.194 Cod penal nou);

Infracțiuni contra patrimoniului 89 % – furt prin efractie 61 minori (art.209 Cod penal vechi, art.229 Cod penal nou), furt din locuințe 13 minori (art.209 Cod penal vechi, art.229 Cod penal nou), furt de autovehicul 1 minor (art.2089 Cod penal vechi, art.228 Cod penal nou), furt din autoturisme 10 minori, tâlhărie 12 minori (art.211 Cod penal vechi, art.233 Cod penal nou);

Infracțiuni contra înfăptuirii justiției 2 % – tăinuire 1 minor (art.221 Cod penal vechi, art.270 Cod penal nou), favorizarea infractorului 1 minor (art.264 Cod penal vechi, art.269 Cod penal nou);

Infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice 6 % – părăsirea locului accidentului 6 minori (OUG195/2002 art.89, art.338 Cod penal nou);

Infracțiuni din legi special 1 % – Infractiuni prev.de Legea 143/2000 – privind combaterea traficului si consumului ilicit de droguri 1 minor.

În anul 2011, tipurile de infracțiuni pentru care 144 minori au fost condamnați definitiv este următoarea:

Infracțiuni contra vieții 4 % – tentativă de omor 6 minori;

Infractiuni contra integritatii corporale sau sănătății 2 % – lovirea sau alte violențe 1 minor (art.180 Cod penal vechi, art.193 Cod penal nou), vătămare corporală 1 minor (art.181 Cod penal vechi, art.194 Cod penal nou), vătămare corporală gravă 1 minor;

Infractiuni ce aduc atingere domiciliului si vietii private 1 % – violare de domiciliu 1 minor (art.192 Cod penal vechi, art.224 Cod penal nou);

Infracțiuni contra patrimoniului 90 % – furt prin efractie 87 minori (art.209 Cod penal vechi, art.229 Cod penal nou), furt din locuințe 23 minori (art.209 Cod penal vechi, art.229 Cod penal nou), furt de autovehicul 2 minori (art.2089 Cod penal vechi, art.228 Cod penal nou), furt din autoturisme 6 minori, tâlhărie 11 minori (art.211 Cod penal vechi, art.233 Cod penal nou), distrugere 1 minor (art.217 Cod penal vechi, art.253 Cod penal nou);

Infracțiuni contra autorității 1 % – ultraj 1 minor (art.239 Cod penal vechi, art.257 Cod penal nou);

Infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice 2 % – conducere fără permis 2 minori (OUG195/2002 art.86, art.335 Cod penal nou), conducere cu imbibație alcoolică 1 minor (OUG195/2002 art.87, art.336 Cod penal nou).

În anul 2012, tipurile de infracțiuni pentru care 71 minori au fost condamnați definitiv este următoarea:

Infractiuni contra integritatii corporale sau sănătății 6 % – lovirea sau alte violențe 2 minori (art.180 Cod penal vechi, art.193 Cod penal nou), vătămare corporală 1 minor (art.181 Cod penal vechi, art.194 Cod penal nou), vătămare corporală din culpă 1 minor (art.184 Cod penal vechi, art.196 Cod penal nou);

Infracțiuni contra patrimoniului 92 % – furt prin efractie 42 minori (art.209 Cod penal vechi, art.229 Cod penal nou), furt din locuințe 5 minori (art.209 Cod penal vechi, art.229 Cod penal nou), furt de autovehicul 1 minor (art.2089 Cod penal vechi, art.228 Cod penal nou), furt din autoturisme 3 minori, tâlhărie 14 minori (art.211 Cod penal vechi, art.233 Cod penal nou);

Infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice 1 % – părăsirea locului accidentului 1 minor (OUG195/2002 art.89, art.338 Cod penal nou);

Infracțiuni din legi special 1 % – Infractiuni prev.de Legea.39/2003 – privind crima organizată 1 minor.

În anul 2013, tipurile de infracțiuni pentru care 105 minori au fost condamnați definitiv este următoarea:

Infracțiuni contra vieții 4 % – omor calificat 3 minori (art.175 Cod penal vechi, art.189 Cod penal nou), omor deosebit de grav 1 minor (art.176 Cod penal vechi, art.189 Cod penal nou);

Infractiuni contra integritatii corporale sau sănătății 5 % – lovirea sau alte violențe 4 minori (art.180 Cod penal vechi, art.193 Cod penal nou), vătămare corporală gravă 1 minor;

Infractiuni contra libertatii si integritatii sexuale 1 % – violare 1 minor (art.197 Cod penal vechi, art.218 Cod penal nou);

Infracțiuni contra patrimoniului 90 % – furt de instalații pentru siguranța traficului 1 minor (art.208 Cod penal vechi, art.228 Cod penal nou), furt prin efractie 58 minori (art.209 Cod penal vechi, art.229 Cod penal nou), furt din locuințe 8 minori (art.209 Cod penal vechi, art.229 Cod penal nou), furt de autovehicul 1 minor (art.2089 Cod penal vechi, art.228 Cod penal nou), furt din autoturisme 5 minori, tâlhărie 17 minori (art.211 Cod penal vechi, art.233 Cod penal nou), distrugere 2 minori (art.217 Cod penal vechi, art.253 Cod penal nou), distrugere calificată 2 minori (art.218 Cod penal vechi, art.254 Cod penal nou), înșelăciune în contracte 1 minor (art.215 Cod penal vechi, art.244 Cod penal nou).

În anul 2014, tipurile de infracțiuni pentru care 70 minori au fost condamnați definitiv este următoarea:

Infracțiuni contra vieții 1 % – omor calificat 1 minor (art.175 Cod penal vechi, art.189 Cod penal nou;

Infractiuni contra integritatii corporale sau sănătății 3 % – vătămare corporală gravă 2 minori;

Infractiuni contra libertatii persoanei 3 % – șantaj 2 minori (art.194 Cod penal vechi, art.207 Cod penal nou);

Infractiuni contra libertatii si integritatii sexuale 1 % – act sexual cu un minor 1 minor (art.198 Cod penal vechi, art.220 Cod penal nou);

Infracțiuni contra patrimoniului 91 % – furt calificat 4 minori (art.209 Cod penal vechi, art.229 Cod penal nou), furt prin efractie 52 minori (art.209 Cod penal vechi, art.229 Cod penal nou), furt din locuințe 4 minori (art.209 Cod penal vechi, art.229 Cod penal nou), furt de autovehicul 1 minor (art.2089 Cod penal vechi, art.228 Cod penal nou), furt din autoturisme 2 minori, tâlhărie 1 minor (art.211 Cod penal vechi, art.233 Cod penal nou).

Evoluția și repartizarea procentuală a tipurilor de infracțiuni savârșite de persoanele minore condamnate definitiv de instanțele de judecată din județul hunedoara pentru perioada 2010-2014, este reprezentată grafic astfel:

Infracțiunile contra patrimoniului săvârșite de minorii condamnați definitiv de instanțele de judecată din județul Hunedoara în perioada 2010-2014 sunt majoritare, dispunerea numerică a acestora fiind următoarea:

Sursa: TRIBUNALUL HUNEDOARA

Evoluția și repartizarea procentuală a tipurilor de infracțiuni contra patrimoniului savârșite de persoanele minore condamnate definitiv de instanțele de judecată din județul hunedoara pentru perioada 2010-2014, este reprezentată grafic astfel:

4.3. Analiză documentară a dosarelor în cauze penale privind minori condamnați definitiv

Studierea dosarelor penale au fost efectuate de către student la arhiva Judecătoriei Deva.

4.3.1. Dosar penal nr.1

OBIECT : acțiune penală pusă în mișcare împotriva inculpaților V.M.F. și R.M.L., minori la data săvârșirii faptelor respectiv a sesizării instanței, trimiși în judecată, în stare de arest preventiv, prin rechizitoriu, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie calificată, în forma prev. și ped. de art.233 – art.234 alin. 1 lit. f Cod pen., cu aplic. art.113 – 116 Cod pen.

DESCRIEREA FAPTELOR : la data de 13.02.2014, în jurul orei 1500 după ce au pătruns fără drept și fără consimțământ în locuința persoanelor vătămate B.I. și B.V.C. situată în mun.Deva str….., nr….., jud.Hunedoara, deși persoanle vătămate se aflau în imobil, servind masa în bucătărie, au sustras bijuterii din aur în valoare de 8.000 lei și suma de 3.800 lei și, după ce au fost surprinși de persoana vătămată B.I., pentru a păstra bunurile și a-și asigura scăparea, au agresat-o pe aceasta, iar apoi au fugit. Inculpații au căutat în camere și au sustras suma de 3.800 lei respectiv bijuterii în valoare de 8.000 lei. În momentul în care au intenționat să părăsească imobilul, având asupra lor bunurile și banii sustrași, au fost surprinși, în hol, de către persoana vătămată B.I. Pentru a-și asigura scăparea, în vederea păstrării bunurilor sustrase, inculpatul V.M.F. a agresat-o pe persoana vătămată B.I. și apoi, împreună cu inculpatul R.M.L. au fugit în câmp, în direcția râului Mureș.

ACȚIUNEA DE CAPTURARE A INCULPAȚILOR: organele de poliție sesizate de persoanele vătămate au reperat inculpații în zona căii ferate pe raza localității …… și i-au somat însă aceștia nu s-au conformat somațiilor și au fugit pe câmp, înspre râul Cerna. Inculpatul V.M.F. a fost capturat de organele de poliție după ce a traversat râul însă a opus rezistență și a încercat să scape, fiind nevoie de folosirea forței în vederea încătușării. Inculpatul R. M.L. a fost deasemenea capturat, la o distanță de peste un kilometru, pe malul râului, acesta opunând la rândul său rezistență și a încercat să scape, fiind nevoite de folosirea forței în vederea încătușării. Asupra acestui din urmă inculpat au fost găsite bijuterii și suma de 1.750 lei, iar inculpatul V.M.F. a indicat, ulterior, locul unde a abandonat banii în timpul urmăririi. Astfel, a mai fost găsită suma de 1.200 lei. În schimb, suma de 850 lei, un inel și două ceasuri, din totalul bunurilor sustrase nu au fost recuperate, inculpații declarând că este posbil să le fi pierdut în timp ce au alergat pentru a scăpa de urmărirea organelor de poliție, pe câmp sau când au traversat râul Cerna. Cu aceeași ocazie, inculpatul V.M.F. a aruncat pe câmp un cuțit tip briceag, acesta fiind recuperat de organele de poliție și atașat la dosarul cauzei.

SITUAȚIA PSIHOSOCIALĂ A INCULPAȚILOR :

În privința inculpatului V.M.F. se reține faptul că, deși inițial prin actul de sesizare s-a constatat că tatăl acestuia este necunoscut, în fața instanței s-a prezentat numitul S.M. care a declarat că este tatăl inculpatului, aspect confirmat atât de inculpat cât și de mama acestuia, partea responsabilă civilmente V.G.D. și care se coroborează și cu cele reținute în cuprinsul referatului de evaluare.

Astfel cum rezultă din actele și lucrările dosarului, în special din referatele de evaluare întocmite se Serviciul de Probațiune, inculpații minori V.M.F. și R.M.L. provin din familii cu situații materiale deosebit de precare, locuiesc într-o zonă cu potențial criminogen ridicat, au abandonat cursurile școlare, frecventează un anturaj infracțional, procurându-și mijloace materiale prin comiterea unor furturi de bani sau bunuri.

Inculpatul R.M.L. mai are 4 frați, părinții săi nu sunt încadrați în muncă, locuiesc într-o locuință insalubră, iar sursa de venit a familiei o reprezintă ajutorul social de 430 lei. Inculpatul minor a fost surprins, împreună cu ceilalți membrii ai familiei, practicând cerșetoria pe raza localității ….., s-a automutilat încercând să se tatueze cu un ciob de sticlă, consumă băuturi alcoolice, fumează de la vârsta de 12 ani și a consumat și substanțe etnobotanice, motiv pentru care a fost și internat în spital. Inculpatul a fost declarat repetent datorită repetatelor absențe de la cursuri după care a abandonat școala, are un vocabular sărac și un nivel slab de cunoștințe generale, prezintă tulburări de conduită cu debut precoce al tulburărilor de comportament, iar contextul familial al acestuia este marcat de dificultăți materiale, nivel cultural scăzut și antecedente penale la alți membrii ai familiei. Deeasemenea, inculpatul a fost cercetat și sancționat administrativ în nu mai puțin de 13 dosare sub aspectul comiterii infracțiunilor de furt și tâlhărie, aspect care evidențiează un debut infracțional timpuriu, în jurul vârstei de 12 ani, săvârșind în mod repetat infracțiuni contra patrimoniului cu scopul de a obține sume de bani într-un mod facil, ignorând cu desăvârșire consecințele legale ce decurg din aceste fapte. Modele de comportament infracțional se regăsesc și la alți membri ai familiei, atât tatăl cât și un frate al inculpatului executând în trecut pedepse privative de libertate iar prin referatul de evaluare consilierul de probațiune concluzionează că riscul de recidivă se situează la un nivel mediu – mare.

Inculpatul V.M.F. se află într-o situație asemănătoare, părinții săi sunt neșcolarizați, nu sunt încadrați în muncă, tatăl și fratele au executat pedepse privative de libertate, locuiesc într-o locuință socială și beneficiează doar de ajutorul social. Inculpatul practică jocurile de noroc la aparatele mecanice, a abandonat școala, consumă alcool și a fost sancționat administrativ pentru comiterea infracțiunii de furt calificat, însă din discuțiile purtate cu consilierul de probațiune rezultă că minorul nu-și mai aduce aminte pentru ce faptă a fost sancționat. Deasemenea, inculpatul locuiește într-o zonă cu potențial criminogen ridicat, a comis fapta pentru a face rost de bani iar potrivit aprecierii consilierului de probațiune riscul de recidivă se situează la un nivel mediu – ridicat.

CONSTATĂRILE INSTANȚEI PRIVIND INFRACȚIUNEA: În drept, fapta inculpaților minori întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie calificată, în forma prevăzută și pedepsită de art.233 – art.234 alin. 1 lit. f Cod pen., cu aplic. art.113 și urm. Cod penal.

Astfel, sub aspectul conținutului constitutiv al infracțiunii complexe, instanța constată că elementul material al laturii obiective s-a realizat atât prin acțiunea de sustragere a sumei de bani respectiv a bijuteriilor din locuința persoanelor vătămate, după ce în prealabil inculpații au pătruns în această locuință fără drept și fără consimțământul persoanelor vătămate cât și prin agresarea fizică a persoanei vătămate B.I., realizată prin bruscare (îmbrâncire). Urmarea socialmente periculoasă a faptei constă atât în prejudiciul material cauzat persoanelor vătămate (contravaloarea bunurilor nerecuperate) cât și în leziunile fizice suferite de B.I., menționate în fișa de asistență medicală în U.P.U.-SMURD (policontuzii, echimoze ș.a.), fiind astfel încălcate atât relațiile sociale privitoare la protejarea patrimoniului cât și cele referitoare la ocrotirea integrității corporale, între aceste elemente existând o legătură de cauzalitate certă, directă și neîntreruptă.

Sub aspectul laturii subiective se reține fără niciun dubiu vinovăția inculpaților sub forma intenției directe (art.16 alin. 3 lit. a C.p.), aceștia prevăzând rezultatul faptei, urmărind producerea acestuia prin comiterea faptei.

Instanța constată, din probele administrate în cauza penală, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta dedusă judecății există, constituie infracțiunea de tâlhărie calificată și a fost săvârșită de inculpați, și sunt îndeplinite condițiile prev. de art.396 alin. 2 C.pr.pen. privind pronunțarea unei hotărâri de condamnare.

Având însă în vedere împrejurarea că o soluție de condamnare presupune în mod necesar aplicarea unei pedepse (dintre cele prev. de art.53 C.p.), iar potrivit art.114 C.p., față de minorul care răspunde penal se ia o măsură educativă, nefiind posibilă aplicarea unei pedepse acestuia, instanța nu va pronunța condamnarea inculpaților ci va aplica acestora o măsură educativă.

În privința alegerii măsurilor educative aplicate inculpaților, instanța are în vedere, în primul rând condițiile prev. de art.114 C.p. respectiv criteriile prev. de art.115 alin. 2 rap. la art.74 C.p., și anume : gravitatea infracțiunii și periculozitatea inculpaților, prin aplicarea următoarelor criterii : imprejurarile si modul de comitere a infractiunii, precum si mijloacele folosite, starea de pericol creata pentru valoarea ocrotita, natura si gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinte ale infractiunii, motivul savarsirii infractiunii si scopul urmarit, natura si frecventa infractiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita dupa savarsirea infractiunii si in cursul procesului penal respectiv nivelul de educatie, varsta, starea de sanatate, situatia familiala si sociala.

În aplicarea acestor criterii instanța a ținut seama atât de cele expuse în referatele de evaluare întocmite de Serviciul de Probațiune, cât și de circumstanțele reale ale comiterii faptei, de gradul de pericol social al acesteia, de modalitatea concretă de executare a activității infracționale, de atitudinea inculpaților ulterior săvârșirii faptei și nu în ultimul rând de circumstanțele persoanele ale acestora.

Astfel, în primul rând, instanța constată că în cauza penală sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.114 alin. 2 lit. b C.p. privitoare la aplicarea unei măsuri educative privative de libertate întrucât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârșită este mai mare de 7 ani închisoare.

La alegerea măsurii educative aplicabilă inculpaților, instanța are în vedere și atitudinea acestora ulterioară comiterii infracțiunii. Astfel, inculpații au fugit de la locul comiterii faptei, încercând să scape, cu toate că erau urmăriți de organele de poliție. Mai mult, aceștia au ignorat și somațiile organelor de poliție aflate în urmărirea lor, sărind în apa râului Cerna, încercând astfel să scape. Pentru capturarea inculpaților a fost nevoie de folosirea forței fizice și, chiar după ce aceștia au fost capturați, s-au opus încătușării, încercând în continuare să fugă, folosind forța fizică, astfel cum rezultă din rapoartele privind folosirea forței și a mijloacelor din dotare aflate la dosarul de urmărire penală. Tot în acest context instanța observă atitudinea sfidătoare a inculpatului V.M.F. care, ulterior comiterii faptei, nu a manifestat o atitudine de căință și regret ci, dimpotrivă, întâlnindu-se în mod întâmplător cu persoanele vătămate, a adresat amenințări la adresa acestora în sensul că va reveni în locuința acestora. Din această perspectivă se constată că inculpații nu conștientizează gravitatea infracțiunii săvârșite iar regretul exprimat în fața instanței, cu ocazia audierii lor, este unul cu caracter pur formal, inculpații dovedind o perseverență infracțională deosebită.

Nu în ultimul rând, instanța ține seama și de circumstanțele personale ale inculpaților, constatând că nici acestea nu pledează pentru luarea unei măsuri educative neprivative de libertate, dimpotrivă relevă o vădită predispoziție infracțională.

Față de cele expuse mai sus, instanța constată că o măsură neprivativă de libertate nu ar fi suficientă pentru reeducarea inculpaților iar față circumstanțele personale ale acestora, o asemenea măsură ar întâmpina numeroase impedimente din perspectiva punerii în executare, fiind totodată iluzorie din punct de vedere al scopului acesteia. În acest context, instanța nu poate primi propunerea formulată de consilierul de probațiune în sensul luării măsurii educative neprivative de libertate a asistenței zilnice, nu numai pentru motivele anterior prezentate ci chiar pentru motivul invocat în cuprinsul referatelor de evaluare, și anume, că măsura asistenței zilnice presupune o contribuție esențială la educarea inculpaților minori din partea părinților. Or, după cum rezultă din conținutul referatelor de evaluare, părinții inculpaților minori nu ar fi în măsură să ofere vreo contribuție pentru educarea minorilor sau măcar să exercite o influență benefică asupra dezvoltării acestora.

Pentru motivele anterior prezentate, instanța, în baza dispozițiilor art.114 alin. 2 lit. b C.p. raportat la art.124 alin. 1 și 2 C.p., cu aplicarea art.377 C.p.p. aplică inculpaților minori R.M.L. și V.M.F. măsura educativă privativă de libertate a internării într-un centru educativ, pe o perioadă de 2 (doi) ani. Instanța a optat pentru această măsură educativă și nu pentru cea a internării într-un centru de detenție, având în vedere împrejurarea că inculpații au frecventat inițial cursurile școlare iar apoi au abandonat aceste cursuri, având un nivel de instruire scăzut însă, din conținutul discuțiilor purtate cu consilierul de probațiune, se reține dorința acestora de a relua cursurile școlare iar instanța apreciează că o asemenea atitudine, chiar cu riscul de a fi nesinceră sau formală, trebuie încurajat și se impune ca inculpaților să li se acorde o șansă pentru a beneficia de o educație școlară de bază.

Instanța atrage atenția inculpaților asupra dispozițiilor art.124 alin. 3 teza I C.p. referitoare la prelungirea măsurii educative a internării într-un centru educativ, respectiv înlocuirea acesteia cu măsura educativă a internării într-un centru de detenție în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni în perioada internării.

În raport de infracțiunea supusă judecății instanța face aplicațiunea dispoziției art.7 alin. din Legea nr.76/2008 și dispune obligarea inculpaților V.M.F. și R.M.L. la prelevarea de probe biologice în vederea introducerii profilului genetic în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare, prelevare de probe care se va realiza cu respectarea dispoziției art.5 aln. 2 din aceeași lege în raport de împrejurarea că inculpații sunt minori.

Cu privire la modalitatea de obligare la plata despăgubirilor civile, instanța are în vedere că inculpații sunt minori precum și împrejurarea că reprezentanții legali ai acestora (părinții) au fost introduși în cauză, din oficiu și în termen legal, conform prevederilor art.21 alin. 1 C.p.p. și citați în calitate de părți responsabile civilmente, fiind dealtfel și prezenți în fața instanței. Prin urmare, având în vedere principiul răspunderii civile delictuale a părinților pentru prejudiciile cauzate de copii lor minori precum și prevederile art.86 C.p.p., instanța va obliga inculpații la plata despăgubirilor civile în solidar cu părțile responsabile civilmente.

HOTĂRÂREA INSTANȚEI:

1. În baza dispozițiilor art.114 alin. 2 lit. b C.p. raportat la art.124 alin. 1 și 2 C.p., cu aplicarea art.377 C.p.p. aplică inculpatului minor R.M.L. măsura educativă privativă de libertate a internării într-un centru educativ, pe o perioadă de 2 (doi) ani, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie calificată, prevăzută și pedepsită de art.233 – art.234 alin. 1 lit. f C.p., în condițiile art.113 și urm. C.p.

2. În baza dispozițiilor art.114 alin. 2 lit. b C.p.. rap. la art.124 alin. 1 și 2 C.p., cu aplic. art.377 C.p.p. aplică inculpatului minor V.M.F. măsura educativă privativă de libertate a internării într-un centru educativ, pe o perioadă de 2 (doi) ani, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie calificată, prevăzută și pedepsită de art.233 – art.234 alin. 1 lit. f C.p., în condițiile art.113 și urm. C.p.

4.3.2. Dosar penal nr.2

OBIECT: acțiune penală pusă în mișcare împotriva inculpatul minor I.F.C., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de act sexual cu un minor în formă continuată, prevăzută și pedepsită de art. 220 al. 1 și 2 C.p. cu aplicarea art. 35 al. 1 C.p. în condițiile art. 113 – 116 C.p.

DESCRIEREA FAPTELOR : inculpatul minor, în vârstă de 17 ani, în cursul lunii mai 2014, a întreținut cu partea vătămată minoră H.R.I., în vârstă de 12 ani mai multe raporturi sexuale, cunoscând vârsta persoanei vătămate și având consimțământul acesteia.

În seara zilei de 27.05.2014, mama persoanei vătămate, H.M.C. a sesizat prin plângere penală Poliția municipiului Deva, arătând că, în cursul zilei de 27.05.2014, urmare a unei discuții avute cu fiica sa a aflat că aceasta din urmă, în mod repetat și de bună voie, a întreținut relații sexuale cu inculpatul. Persoana vătămată H.R.I. în vârstă de 12 ani, a relatat că îl cunoaște pe inculpat de aproximativ 8 luni, întrucât cei doi locuiesc în aceeași localitate. La o săptămână după ce s-au cunoscut, aceștia au devenit prieteni, I.F.C. cunoscând împrejurarea că persoana vătămată are vârsta de 12 ani și este elevă în clasa a VI-a. După programul de școală, inculpatul a așteptat-o în mai multe rânduri în stația de autobuz . În urmă cu aproximativ trei săptămâni, de comun acord și fără a fi constrânsă de inculpat, a întreținut un raport sexual normal cu I.F.C. la domiciliul acestuia. Până la data depunerii plângerii penale, persoana vătămată a întreținut în trei rânduri raporturi sexuale cu inculpatul, contactele sexuale consumându-se la locuința inculpatului minor.

SITUAȚIA PSIHOSOCIALĂ A INCULPATULUI: Inculpatul a mai fost trimis în judecată tot sub aspectul săvârșirii infracțiunii de act sexual cu un minor, faptă săvârșită asupra unei alte persoane vătămate minore, în perioada 01.07.2014 – 19.07.2014, cauza formând obiectul dosarului nr. …….. al Judecătoriei Deva. Inculpatul este elev la liceu și frecventează cursurile școlare. Provine din familie organizată, părinții având loc de muncă stabil și o condiție materială medie.

CONSTATĂRILE INSTANȚEI PRIVIND INFRACȚIUNEA:

Având în vedere că inculpatul este minor, judecata s-a desfășurat potrivit procedurii speciale prevăzute de art.509 C.p.p., ședința fiind nepublică.

Inculpatul a solicitat judecarea cauzei potrivit procedurii prevăzute de art. 375 C.p.p., arătând că înțelege să recunoască învinuirea.

Astfel, s-a procedat la audierea inculpatului, potrivit disp. art.378 – art.379 rap. la art.375 alin. 1 C.p.p.

În probațiune, mama persoanei vătămate a precizat că înțelege să depună un certificat medico-legal. Conform concluziilor provizorii ale expertizei medico-legale din data de 27.05.2014, minora H.R.I. prezintă o deflorare veche, a cărei dată nu poate fi precizată, fapt precizat și în concluziile raportului de expertiză medico-legală

În raport de declarația inculpatului, care a recunoscut în totalitate săvârșirea faptei sub aspectul căreia a fost trimis în judecată, solicitând ca judecata să aibă loc numai în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale instanța, văzând și dispozițiile art. 375 alin. 2 raportat la art. 374 alin. 4 C.p.p. a admis cererea formulată privind aplicarea procedurii de judecată în cazul recunoașterii vinovăției.

Astfel, sub aspectul conținutului constitutiv al infracțiunii, instanța constată că elementul material al laturii obiective (verbum regens) s-a realizat prin întreținerea repetată de către inculpatul minor a unor relații sexuale normale și orale cu persoana vătămată minoră în vârstă de 12 ani, cu acordul acesteia, și cunoscând că aceasta este minoră în vârstă de 12 ani, fiind astfel încălcate relațiile sociale privitoare la ocrotirea libertății sexuale a minorei.

Sub aspectul laturii subiective se reține fără niciun dubiu vinovăția inculpatului sub forma intenției directe (art. 16 alin. 3 lit. a C.p.), acesta prevăzând rezultatul faptei sale, urmărind producerea acestuia prin comiterea faptei.

Constatând că, din probele administrate în cauza penală, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta dedusă judecății există, constituie infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 220 al. 1 și 2 C.p. cu aplicarea art. 35 al. 1 C.p. în condițiile art. 113 – 116 C.p. și a fost săvârșită de inculpat, instanța constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 396 alin. 2 C.pr.pen. privind pronunțarea unei hotărâri de condamnare.

Având în vedere împrejurarea că inculpatul este minor, nu are antecedente penale, a recunoscut comiterea faptei, iar fapta s-a comis cu consimțământul persoanei vătămate, aceasta înțelegând să meargă la domiciliul inculpatului pentru a întreține relații sexuale, astfel cum declară, instanța va aplica inculpatului o măsură educativă.

Pentru aceleași considerente și ținând seama și de gravitatea infracțiunii, periculozitatea inculpatului; împrejurările si modul de comitere a infracțiunii; astfel, infracțiunea s-a comis prin concursul adus de către persoana vătămată, care, dacă n-ar fi mers de bună voie la locuința inculpatului cu scopul de a întreține relații sexuale, cu siguranță fapta nu s-ar fi produs; starea de pericol creata pentru valoarea ocrotita, natura si gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii, conduita de recunoaștere și regret manifestată de inculpat după săvârșirea faptei si in cursul procesului penal; instanța apreciază a aplica măsura educativă prev. de art. 120 C.p., și anume, asistența zilnică.

La alegerea acestei măsuri instanța a avut în vedere și concluziile referatului de evaluare din care rezultă că inculpatul nu realizează în totalitate gravitatea infracțiunii și consecințele acesteia săvârșite tocmai din cauza vârstei pe care o are, dar că, în situația evitării unui anturaj compus din fete de vârstă fragedă și aplicării unei măsuri educative neprivative de libertate, alăturat unui program de consiliere psihologică sunt șanse benefice pentru dezvoltarea caracterului inculpatului.

În consecință, instanța aplică măsura educativă a supravegherii zilnice a inculpatului minor pe durata maximă prevăzută de lege, respectiv pe o perioadă de 6 luni, conform art. 120 C.p.

În conformitate cu dispoziția art. 121 C.p. instanța impune inculpatului minor ca, pe durata executării măsurii educative aplicate să nu se apropie și să nu comunice cu persoana vătămată H. R.I., supravegherea executării acestei obligații urmând a se face sub coordonarea Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul Hunedoara, conform dispoziției art.121 alin. 3 C.p.

În temeiul dispoziției art. 513 C.p.p. se va atrage atenția inculpatului minor asupra prevederilor art. 123 alin. 1, 2, 3 C.p. privind prelungirea, precum și înlocuirea măsurii educative a asistenței zilnice cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă, pe durata sa maximă sau cu măsura internării într-un centru educativ respectiv cu o altă măsură educativă privativă de libertate, în cazul nerespectării cu rea – credință a condițiilor de executare a măsurii educative dispuse sau în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni.

HOTĂRÂREA INSTANȚEI: În baza dispoziției art. 114 alin. 1 C.p., raportat la art. 120 C.p. aplică inculpatului minor I.F.C., măsura educativă a asistenței zilnice, pe o perioadă de 6 luni, pentru infracțiunea de act sexual cu un minor în formă continuată, prevăzută și pedepsită de art. 220 al. 1 și 2 C.p. cu aplicarea art. 35 al. 1 C.p. în condițiile art. 113 – 116 C.p. sub coordonarea Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul Hunedoara.

4.3.3. Dosar penal nr.3

OBIECT: acțiune penală pusă în mișcare împotriva inculpatul minor I.Ș., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de lovire sau alte violențe prevăzută de art. 193 al.2 N.C.p.

DESCRIEREA FAPTEI : La data de 09.05.2013, în jurul orei 07,50, find provocat de M.C.F., prin atitudinea agresivă manifestată de acesta din urmă la data de 08.05.2013, l-a lovit în zona capului cu un corp contondent, în timp ce se afla pe aleea din fața blocului , cauzându-I o vătămare pentru a cărei vindecare a avut nevoie de 41 zile de îngrijiri medicale, conform raportului de expertiză medico-legală depus la dosarul cauzei: a prezentat un traumatism cranio-cerebral cu o plagă contuză fronto-parietală, cu o contuzie cerebrală minoră, contuzii ale hemitoracelui posterior drept și a cotului drept. Aceste leziuni traumatice s-au complicat cu insuficiență circulatorie cerebrală, post traumatism cranio-cerebral, cu stare reactivă și cu nevralgie Arnold stâng.

SITUAȚIA PSIHOSOCIALĂ A INCULPATULUI: Din cuprinsul referatului de evaluare existent la dosarul cauzei reținem că factorii care influențează sau pot influența pozitiv conduita inculpatului sunt:

– existența unei locuințe, sprijin financiar și material al familiei de origine;

– suport efectiv și moral al părinților, pecum și relațiile apropiate cu aceștia;

– urmarea cursurilor unei instituții de învățământ superior;

– conduita fără porbleme din mediul școlar, inexistența unor episoade violente în antecedente;

– modalități constructive de petrecere a timpului liber;

– existența unor planuri realiste și concrete de viitor, care include specializarea într-un domeniu de care declară că este pasionat;

– absența antecedentelor penale atât în cazul inculpatului, cât și în ceea ce privește pe membrii familiei sale.

CONSTATĂRILE INSTANȚEI PRIVIND INFRACȚIUNEA: Prin raportul de expertiză medico legală depus la dosarul cauzei s-a stabilit că partea vătămată M.C.F. a avut nevoie de 41 de zile de îngrijiri medicale penrtru vindecare, însă lovitura nu i-a pus în pericol viața.

Din analiza actelor de urmărire penală și a probatoriului administrat rezultă cu certitudine faptul că inculpatul I.Ș. l-a agresat fizic pe M.C. în data de 09.05.2013. Astfel depoziția martorului, declarația părții vătămate și a inculpatului, conturează fără echivoc agresiunea comisă de acesta din urmă asupra părții vătămate. Mai mult, I.Ș. nu a săvârșit infracțiunea în stare de legitimă apărare, raportat la zona în care a fost lovită victima, modalitatea comiteri ilicitului și contextual în care a fost săvâșită fapta.

Fapta, astfel cum a fost prezentată mai sus, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de lovire prevăzute de art. 193 al.2 N. C.penal.

Instanța reține că potrivit art. 114 al.1 NC.p, față de minorul care la data săvârșirii infracțiunii, avea vărsta cuprinsă între 14 și 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de libertate, indicată în cuprinsul art. 115 al.1 pct.1 NCp.

În cauză , s-a dispus potrivit art. 116 NCp efectuarea unui referat de evaluare de către Serviciul de Probațiune Hunedoara, în care se precizează că factorii care influențează sau pot influența negativ conduita inculpatului sunt: modul agesiv în care a ales să riposteze la violențele exercitate de partea vătămată supra sa și s-a apreciat că în ceea ce îl privește pe inculpat, riscul ca acesta să comită alte infracțiuni se situează la un nivel mic.

Astfel instanța, în baza art. 118 N.C.p., raportat la art. 5 N.C.p. va aplica inculpatului I.Ș. – minor la data comiterii faptei, măsura educativă a supravegherii pe o durată de 2 luni sub coordonarea Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul Hunedoara pentru a asigura participarea la cursurile universitare și prevenirea desfășurării unor activități sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare a acestuia pentru comiterea infracțiunii de lovire prev. și ped. de art. 193 NC.p cu aplicarea art.5 N.C.p

În baza art. 121 alin. 1 lit. d N.C.p. impune inculpatului ca pe durata executării măsurii educative a supravegherii să nu se apropie și să nu comunice cu partea vătămată M.C.F.

Atrage atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării obligațiilor impuse și ale săvârșirii de noi infracțiuni în cursul executării măsurii educative a supravegherii, prevăzută de art. 123 NC.p.

Obligă pe inculpat, în solidar cu părțile responsabile civilmente – PĂRINȚII, la plata sumelor de 5.000 ron, daune materiale și 8.200 ron daune morale către partea civilă M.C.F., având în vedere faptul că leziunile traumatice suferite de partea civilă, în contextul vârstei fragede a acestuia i-a provocat traume de natură psihică, ce se impune a fi raportate pe cale patrimonilă, bănească. Având în vedere numărul zilelor de îngrijiri medicale (41), instanța a apreciat că se impun a fi acordate părții civile daune morale, în cuantum de 8.200 RON (200 RON per zi).

HOTĂRÂREA INSTANȚEI: În baza art. 118 N.C.p., raportat la art. 5 N.C.p. aplică inculpatului I.Ș. – minor la data comiterii faptei, măsura educativă a supravegherii pe o durată de 2 luni sub coordonarea Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul Hunedoara pentru a asigura participarea la cursurile universitare și prevenirea desfășurării unor activități sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare a acestuia pentru comiterea infracțiunii de lovire prevăzută și pedepsită de art. 193 NC.p cu aplicarea art.5 N.C.p

CONCLUZII

1. Tipologia măsurilor de diminuare a delincvenței juvenile

Prevenirea și intervenția în cazul delincvenței, ca demers specific, integrat în strategia de diminuare a infracționalității la scara societății trebuie să realizeze mai multe obiective, corelate între ele:

pe de o parte eliminarea/diminuarea cauzelor și condițiilor ce generează conduite deviante

iar pe de altă parte, resocializarea, recuperarea morală și socială a minorilor devianți

Se impun a fi luate o serie de măsuri, care după conținutul lor pot fi grupate în:

1. Măsuri sociopsihologice și psihopedagogice – care urmăresc depistarea și remedierea precoce a condițiilor nefavorabile de microclimat familial și social. Aceste măsuri includ de la susținerea educativă a familiei, socioterapia și psihoterapia familiei până la suplinirea familiei prin serviciile de asistență socială și protecția copilului.

Câteva dintre măsurile care trebuie avute în vedere sunt:

conceperea unui sistem organizatoric complex și multiramificat prin care să se asigure cunoașterea exactă a situației familiilor cu mulți copii, îndeosebi a celor cu greutăți materiale și insuficient consolidate moral

introducerea unei evidențe precise asupra familiilor cu afecțiuni psihice, viciate, handicapate intelectual sau fizic, în vederea urmăririi evoluției comportamentale a minorului sau minorilor proveniți din astfel de familii

lărgirea competențelor actualelor comisii de autoritate tutelară astfel încât, prin intervenția lor, să se poată asigura respectarea drepturilor fundamentale ale copiilor și prevenirea delincvenței juvenile

2. Măsuri socioprofesionale – care vizează prevenirea riscurilor de eșec adaptativ determinate de alegerea unei profesii sau a unui tip de studii necorespunzătoare cu aptitudinile și interesele individului.

Învățământul și educația minorilor trebuie să se bazeze pe cultivarea valorilor fundamentale, pe însușirea și respectarea indentității și tradițiilor spirituale ale poporului român.

Învățământul va trebui să răspundă mutațiilor socioprofesionale actuale și de perspectivă, astfel încât, simultan cu formarea unei solide culturi generale, copiii să-și însușească o profesiune stabilă, să fie apți pentru a se încadra în muncă, să poată avea o perspectivă clară pentru viitor.

Instituțiile de învățământ ar trebui să coopereze într-o mai mare măsură cu părinții, organizațiile comunitare și instituțiile care fac parte din sistemul educativ al societății, deoarece organizarea școlii pe noi principii democratice ar putea da naștere unui impact cu efecte negative atât asupra nivelului pregătirii generale a elevilor cât și asupra nivelului de prestație al cadrelor didactice.

3. Măsuri psihoprofilactice – care urmăresc înlăturarea factorilor cauzali de natură organogenă sau neuropsihogenă cu conținut patologic, ce predispun la conduite deviante.

Un studiu atent ar trebui să dimensioneze cât mai exact numărul centrelor de reeducare ce trebuie construite pentru a oferi atât condiții corespunzătoare de detenție, de cazare, hrană și educație, supraveghere și formare profesională cât și alte elemente concrete, necesare bunei funcționări a unor astfel de instituții.

Se impun o regândire și o reconsiderare a concepției de organizare a centrelor de primire a minorilor, atât sub aspectul tutelării lor, cât mai ales al funcționalității și utilității lor sociale.

4. Măsuri juridico-sociale – care se realizează prin stabilirea în norme juridice a faptelor ce constituie infracțiuni și prin înștiințarea membrilor societății cu privire la consecințele săvârșirii acestor fapte.

În cazul săvârșirii, aceste măsuri urmăresc încadrarea juridică corectă a infracțiunii și sancționarea ei.

Pentru infractorii minori, specialiștii recomandă înființarea în cadrul poliției, procuraturii și justiției a grupurilor profesionale specializate în cauzele minorilor: judecători și tribunale pentru minori.

Cu sprijinul psihologilor, sociologilor, medicilor și asistenților sociali, judecătorii vor putea stabili un diagnostic precis și formula un pronostic al evoluției carierei deviante pentru fiecare caz în parte.

Doar simpla enunțare a necesității unor acțiuni concertate din partea tuturor factorilor nu ar putea avea ca efect reducerea fenomenului infracțional.

Din partea tuturor acestor instituții se cer eforturi semnificative de cunoaștere, chiar de individualizare a fiecărui potențial caz astfel încât intervenția să se facă în timp util în faza de ocrotire și prevenție și nicidecum în cea de sancționare.

Aceste măsuri reprezintă câteva dintre principalele obiective care ar trebui avute în vedere pentru viitor, astfel încât problemele minorilor, prevenirea și combaterea stării infracționale în rândurile acestei categorii de populație să capete valențele unei acțiuni unitare și riguroase.

Cu siguranță că, în condițiile în care vor fi elaborate norme concrete pentru fiecare instituție în parte, în condițiile în care conducerea acestei acțiuni va dobândi prerogativele unei misiuni guvernamentale de primă mărime socială, problematica delincvenței în rândurile minorilor se va atenua.

2. Importanța studierii și prevenirii cauzelor delincvenței juvenile

Fenomenul de devianță penală adolescentină, cunoscut sub denumirea de delincvență juvenilă se manifestă, în prezent, cu o intensitate sporită.

Statisticile penale alcătuite de organele specializate de control social, care au început să fie prezentate opiniei publice, sunt relevatoare în această privință, ele demonstrând o creștere a frecvenței delictelor comise de către minori și tineri în perioada urmând revoluției din decembrie 1989 și, mai ales, o intensificare sporită a gravității acestor delicte, specifică unei categorii tot mai mari de adolescenți.

Acest fenomen nu reprezintă numai un rezultat al situației anomice creat ca urmare a tranziției spre democrație a societății, ci și o amplificare a tendințelor existente încă din timpul anterior revoluției din decembrie 1989 și care din motive ideologice, au fost ignorate sau ținute ascunse opiniei publice. Prin ele însele, efectele anomice existente nu reprezintă determinate cauzale ale unor fenomene de criză, ci doar condiții de manifestare puternică a conflictelor și contradicțiilor sociale existente în societatea românească a ultimelor decenii în cadrul cărora fenomenul de delincvență juvenilă are o specificitate aparte.

Acest fenomen reprezintă o problemă socială de o deosebită actualitate, cu atât mai mult cu cât politica distructivă îndreptată contra familiei, a instituțiilor educative, a instanțelor cu rol socializator, întreprinsă în anii ″epocii de aur″, își dovedesc astăzi, cu prisosință, efectele negative, o parte dintre ele repercutându-se și la nivelul actelor delincvente comise de minorii și tinerii proveniți din familii cu condiții materiale deficitare și cu carențe educative.

În ultimii ani au fost efectuate cercetări semnificative care vizau delincvența juvenilă. Scopul principal al acestor cercetări, la realizarea cărora au participat sociologi, juriști, psihologi și asistenți sociali, l-a reprezentat evidențierea cauzelor și a condițiilor care generează și favorizează comportamentul infracțional al minorilor, identificarea factorilor obiectivi și subiectivi care produc delincvența atât ca fenomen de grup cât și ca manifestare specifică a conduitei individuale, ca și analiza eficacității ″procesului de resocializare″ și recuperarea morală a delincvenților minori internați în școlile de profil.

Încercând o delimitare între acele concepții și viziuni ″paternaliste″ – care evaluează comportamentul adolescentin după aceleași norme și criterii etice ca și în cazul adulților – se poate concluziona: conduitele deviante se datorează în cea mai mare măsură disfuncțiilor apărute în domeniul economic și social, în cel al structurilor organizaționale, în domeniul vieții spirituale și morale sau în sfera raporturilor sociale și interpersonale care, prin mijlocirea unor fenomene și procese favorizante pot general, la rândul lor inadaptare, neintegrare și devianță la anumiți adolescenți și tineri.

În mod concret, punând în corelație situația (statusul) socioeconomic(ă) a(l) tânărului și familiei acestuia, condițiile în care a fost educat și socializat, structura sa de personalitate și condiția delictogenă (așa-numita ″occasio criminis″) se poate considera că asemenea comportamente deviante sunt consecința disfuncțiilor educative și socializatoare ale familiei, școlii și ale altor instituții sociale reprezentând, în majoritatea cazurilor manifestări tipice ale ″crizei de originalitate″ din perioada adolescenței.

Susținerea societății în confruntarea cu conduitele deviante, cu delincvența juvenilă, presupune în mod particular apelul la o strategie globală care să coreleze responsabilitățile instituțiilor cu rol socializator față de tineri cu tendințele de evoluție ale familiei contemporane.

Societatea actuală se caracterizează printr-o creștere a ratei divorțialității și a numărului de familii monoparentale, iar familiile formal organizate tind să devină patogene.

În condițiile în care sistemul social este unul concurențial, care le cere adulților să investească importante resurse psihice și de timp pentru a se afirma pe plan profesional, în condițiile în care tot mai multe femei vor să realizeze o carieră profesională, posibilitățile familiei contemporane de a satisface adecvat nevoile copiilor se reduc semnificativ (fenomen demonstrat de cazurile tot mai frecvente de maltratare).

Se pare că familia actuală, în care ambii părinți sunt activi pe piața muncii, mai îndeplinește, dintre funcțiile ei tradiționale, doar funcția de procreare, funcția economică și funcția de securizare afectivă în timp ce funcția educativ-socializatoare este transferată progresiv asupra școlii sau a altor instituții sociale.

Apare evident că a ignora problematica complexă a adolescenților, a nu ține seama de substratul intim ce caracterizează această vârstă și a sancționa pe tânăr pentru deficiențele sau greșelile educatorilor săi (în primul rând familia, dar și școala sau grupul de muncă) înseamnă a eluda specificul modului de adaptare și integrare a tânărului în societatea adulților.

Din perspectiva prevenirii și diminuării delincvenței juvenile, un aspect deosebit de important este deschiderea conținuturilor educației formale către problemele comunității. Sărăcia, escaladarea conduitelor violente în societate, maltratarea copiilor, creșterea consumului de droguri în rândul tinerilor devin în multe cazuri surse ale delincvenței juvenile.

De aceea, abordarea acestor subiecte cu tinerii, a-i implica în analiza cauzelor, a-i ajuta să dezvolte conduite responsabile prin care să nu contribuie la amplificarea problemelor, poate reprezenta o soluție eficientă.

Reconsiderarea statutului educației morale pare a fi ″calea regală″ în prevenirea și diminuarea delincvenței juvenile cu atât mai mult cu cât criza valorilor morale tradiționale este o condiție favorizantă a fenomenelor anomice la nivelul întregii societăți. În ultimul secol, valorile spirituale, morale și religioase au înregistrat o evoluție descendentă, în timp ce averea, succesul și puterea au devenit scopul suprem al societății moderne, propagat pe toate căile.

Filosofii antici susțineau că virtutea se învață. Socrate credea că virtutea se poate dobândi prin ″cunoașterea de sine și înfăptuirea binelui″. Confucius i-a învățat pe oameni să fie buni, să-i ajute pe alții și să practice virtutea, iar rezultatul acestei morale a fost scăderea criminalității în provincia în care a fost numit ministru.

Dacă istoria, etica și psihologia ne arată că virtutea se învață atunci societatea și școala nu-și pot permite să ignore această posibilitate. Interiorizarea valorilor morale și profilaxia egoismului se pot realiza în timp prin educație morală. În toate cazurile de conduite violente (ca și în toxicomanie), deficiențele profilului moral al subiecților sunt prezente într-o mare măsură .

Instituțiile amintite ar trebui nu doar să realizeze instruirea morală, ci și să faciliteze contactul tinerilor cu persoane care reprezintă exemple de conduită morală, să-i invite pe aceștia să compare diversele modele de conduită și să îi ajute să conștientizeze că succesul, averea și puterea nu sunt neapărat sinonime cu fericirea.

De aceea, cred că primul pas care trebuie și poate fi făcut (fără investiții costisitoare) pentru diminuarea devianței, a delincvenței juvenile, ar fi ca fiecare dintre noi să reflecteze asupra modului în care contribuim, conștient sau neintenționat, la apariția acestui fenomen. După care să ne gândim că avem o serie de responsabilități, iar dacă le evităm, ne eschivăm, sau pur și simplu le uităm – îi învățăm și pe ceilalți să facă la fel.

ANEXE

Anexa 1.

Sursa: http://statistici.insse.ro/shop/index.jsp?page=tempo2&lang=ro&context=66

Anexa 2.

Sursa: TRIBUNALUL HUNEDOARA – informații puse la dispoziția studentului în conformitate cu prevederile Legii nr.544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public

Anexa 3.

Sursa: TRIBUNALUL HUNEDOARA – informații puse la dispoziția studentului în conformitate cu prevederile Legii nr.544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public

Anexa 4.

Sursa: TRIBUNALUL HUNEDOARA – informații puse la dispoziția studentului în conformitate cu prevederile Legii nr.544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public

BIBLIOGRAFIE

Banciu D.; Rădulescu S.M.; Voicu M., „Introducere în sociologia devianței”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985

Banciu D.; Rădulescu S.M.; Voicu M., „Adolescenții și familia”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987

Banciu D., „Evoluții ale delincvenței juvenile în România. Cercetare și prevenire socială”, Editura Lumina Lex, 2002, București

Bovet L., „Les aspects psyhiatrique de la deliquance juvenile”, OMS, Ser. Monogr., 1968

Brezeanu O., „Minorul și legea penală”, Editura All Beck, București, 1998

Bulai C., „Drept penal” (Partea generală), „Minoritatea făptuitorului. Sancțiunile aplicabile minorilor”, Universitatea București, 1987

Clinard B.M., „The Sociology of Deviant Behaviour”, Holt Rinehart and Winston Inc., New York, 1957

Cusson M., „Devianța”, în Boudon R., „Tratat de sociologie”, Editura Humanitas, București, 1997

Dragomirescu V., „Psihosociologia comportamentului deviant”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976

Dongoroz V., „Drept penal. Lipsa maturității”, 1983

Doron R., Parot F., „Dicționar de psihologie”, Editura Humanitas, București 2006

Durkeim E., apud Dan Banciu, „Control social și sancțiune socială”, Editura Victor, București, 1999

Filipescu I.P.,“Noțiunea de interes al minorului și importanța determinării lui”, RRD nr.2/1988

Foucault M., „A supraveghea și a pedepsi”, Editura Humanitas, 1997

Gassin R., „Criminologie”, ediția a VII-a, Editura Dalloz, Paris, 2011

Kinberg O., „Les problemes fundamentaux de la Criminologie”, Editura Cujas, Paris, 1966

Kwaraceus W., citat de Preda V., „Profilaxia delincvenței și reintegrarea socială”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981

Leaute J., „Criminologie et science penitentiare”, Ed. I, PUF, Paris, 1972

Lerner R.M., „Concept and Theories of Human Development”, New York, Random House, 1986

Merton R.K., „Elements de theorie et de methode sociologique”, Plon, Paris, 1965

Neamțu C., „Devianța școlară”, Editura Polirom, Bucureșri, 2003

Nistoreanu Gh.; Păun C., „Criminologie”, Editura Europa Nova, București, 1996

Pinatel J., „Criminologie et societe represive”, în „Revue de science criminelle et de droit penal compare”, nr. 4, 1981

Pitulescu I., „Tratat de criminologie”, U.E. Deva, 2001

Pitulescu I., „Criminalitatea juvenilă”, Editura Național, 2000

Rădulescu S.M.; Banciu D., „Adolescența – între normalitate și devianță”, Editura Medicală, București, 1990

Reckles C.W., „A Non-Causal Explanation: Containment Theory”, în „The Sociology of Crime and Delinquency”

Sellin T.; apud Dragomirescu V.T., „Psihologia comportamentului deviant”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976

Shaw C.R.; McKay H.D., „Juvenile Delinquency and Urban Areas”, University of Chicago Press, Chicago, 1942

Stănișor E., „La deliquance juvenile. Approche de criminologie et droit compare France-Roumanie”, Ed. du Rhone, Lyon, 1993

Stănoiu R.M., „Criminologie”, vol I, Editura Oscar Print, București 1995

Stănoiu R.M., „Metode și tehnici în cercetarea criminologică”, Editura Academiei, București, 1981

Teodorescu V.I., „Minoritatea în fața legii penale”, București, 1922

Thrasher F.M., „The Gang”, University of Chicago Press, Chicago, 1927

Turianu C., “Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârșite de minori”, ed. Continent XXI