DELINCVEN ȚA JUVENIL Ă ÎN ROMÂNIA: FACTORI DE RISC CARE [602817]

”DELINCVEN ȚA JUVENIL Ă ÎN ROMÂNIA: FACTORI DE RISC CARE
DETERMIN Ă COMPORTAMENTUL DELINCVENT”
(SINTEZ Ă) – 2003

1. ARGUMENT:

Delincven ța juvenil ă constituie, în prezent, una dintre cele mai grave
probleme sociale cu care se confruntă România, a c ărei amploare este
evidențiată atât de statisticile oficiale, cât și de mass media. Fiind o
consecin ță directă sau mediat ă a modului în care func ționează familia, școala
și diferitele mecanisme de socializare, sanc ționare și reabilitare socială, ea
solicită o abordare multidisciplinar ă a influen ței exercitate de aceste institu ții,
din punct de vedere al factorilor de risc implica ți.

2. ETIOLOGIA DELINCVEN ȚEI JUVENILE

Problema elabor ării unei explica ții sau unui set de explica ții conving ătoare
pentru amploarea ș i intensitatea fenomenului de delincven ță juvenil ă din
România de ast ăzi, constituie un obiectiv fudame ntal pentru cercetarea teoretic ă
și practică în acest domeniu.
După ani și ani de cercetare în acest domeniu, în cursul c ăruia s-au strâns
numeroase categorii de date, au fo st comparate diverse statistici și s-au
evidențiat multiple variabile cantitative și evaluări calitative, apreciem c ă este
timpul unei opera ții de sintez ă, pentru a formula, dac ă nu teorii de amploare, cel
puțin unele teorii de rang mediu, chiar cu caracter ”parohial” .
După cum se știe, cea mai mare parte din teoriile elaborate, până acum,
în domeniul delincven ței juvenile, se pot clasifica si mplu, în trei mari categorii :
(1) teorii care sus țin că delincven ța juvenil ă este o conduit ă moștenită,
datorită unor factori cu caracter genetic-ereditar ;
(2) teorii care apreciaz ă că ea este, de fapt, o conduit ă dobândit ă,
datorită unor factori sau structuri cu caracter familial, social ori
cultural ;
(3) teorii mixte, care îmbin ă aceste dou ă explica ții.

Prima categorie de teorii aparț ine genului de explica ție biologic ă (sau
biologistă). Cea de a doua apar ține atât genului de explica ție psihologic ă (sau
psihologist ă), cât și genului de explica ție sociologic ă (sau sociologist ă). În fine,
cea de a treia categorie aparț ine genului de explica ție eclectic ă, care combin ă
mai multe elemente etiologice.
Unele dintre aceste teorii sunt desuete, altele î și păstrează actualitatea,
dar ceea ce trebuie ar ătat este faptul c ă ele au fost elaborate de către anali ști
sau teoreticieni apar ținând altor spaț ii culturale, decât cel românesc și care nu s-

a u c o n f r u n t a t c u n u m e r o a s e l e p r o b l e m e p e c a r e l e – a a v u t R o m â n i a , î n a i n t e și
după 1989.
Putem credita, oare, aceste teorii cu gradul de universalitate cerut de
aplicarea lor și la cazul României ? Aceasta este o problem ă asupra c ăreia trebuie
încă reflectat, dac ă dorim s ă elabor ăm explicaț ii conving ătoare în legătur ă cu
cauzele delincven ței juvenile din România. Deoarece țara noastră se confrunt ă
cu o situa ție aparte, generat ă de perioada de ”tranzi ție”, schemele etiologice
tradiționale nu au decât o validitate limitat ă, motiv pentru care c ăutate explica ții
specifice, chiar dac ă, au un caracter ”parohial”.

2.1. CAUZE PRINCIPALE ALE COMPORTAMENTULUI DELINCVENT

Majoritatea teoriilor cu privire la cauz ele juvenile pot fi clasificate în două
mari categorii:
• teorii care sus țin că delincven ța este o conduit ă moștenită , prin intermediul
unor factori cu caracter genetico-ereditar;
• teorii care consider ă că delincven ța este o conduit ă dobândit ă, prin
intermediul unor factori familiali, sociali ș i culturali.
Din prima categorie fac parte teoriile
biologice , iar din cea de-a doua
categorie fac parte teoriile cu caracter psihologic și sociologic . Există, desigur și
teorii mixte care încearc ă să îmbine diferite explica ții.

2.1.1. Teoriile biologice
Teoriile cu caracter biologic reprezint ă cele mai vechi explica ții în acest
domeniu. Conform unor explica ții elaborate înc ă din secolul al XIX-lea, copilul
delincvent, la fel ca și infractorul adult, este defi nit de anumite tare genetice,
moștenite de la ascenden ți. Noțiunea de
degenerescen ță, extrem de r ăspândită
în acea perioad ă, încerca s ă explice faptul c ă descendenț ii unor persoane vicioase
(alcoolice sau imorale) ori criminale vor ajunge, ei în șiși, vicioși și/sau infractori.
Școala pozitivă de criminologie (Ces are Lombroso) aprecia c ă degenerescen ța
poate fi identificat ă prin "stigmatele" tipice ale in dividului, sintetizate de o
constituție corporal ă specific ă. În acest sens, credeau reprezentan ții acestei școli,
delincventul nu este un produs al mediului, ci un efect al involu ției pe scar ă
genetică, născându-se cu tendin țe și deprinderi criminale1.
Pentru William Sheldon, care a dus mai departe concep ția constitu ției
corporale, delincven ții sunt caracterizaț i de un tip somatic (somato-tip) particular
– tipul mezomorf (definit de musculatur ă și corp atletic), care este cel mai
înclinat, datorit ă structurii sale corporale, c ătre agresiune, violen ță și
delincvență2.

1 Cesare Lombroso , Omul delincvent , traducere în limba român ă, București, Edit. "M ăiastra", 1992.
2 William Sheldon, Emil Harti, Eugene McDermott , Varieties of Delinquent Youth , New York, Harper,
1949.

O dat ă cu progresele geneticii, a c ăpătat o mare r ăspândire concep ția în
concordan ță cu care conduita violent ă sau criminal ă este determinat ă de anumite
anomalii cromozomiale, astfel c ă cei mai mul ți criminali b ărbați posedă un
cromozom Y în plus, având structura cromozomial ă XYY, în loc de cea obi șnuită
(XY). Nici-una dintre aceste teorii nu a fost, îns ă, confirmat ă de o evidență
empirică clară și suficient ă.
Pentru a se putea demonstra, și mai bine, ipoteza caracterelor moș tenite,
au fost efectuate o serie de studii asup ra gemenilor. Întruc ât gemenii monozige ți
(rezultaț i din aceea șți celulă-ou fecundat ă) sunt mai similare din punct de vedere
genetic, decât gemenii dizige ți (rezulta ți din dou ă celule-ou), s-a plecat de la
ideea că există mai multe șanse ca acela și factor genetic s ă se reg ăsească la
ambii gemeni monozige ți. În acest sens, studiile efectuate au ar ătat că există,
într-adev ăr, o mai mare concordan ță a tendin țelor de criminalitate printre
gemenii monozige ți (care sunt de acela și sex), decât printre cei dizige ți (care
sunt de sexe diferite)3. Rezultatele unor asemenea cercet ări nu par, îns ă,
convingătoare în m ăsura în care mai marea similaritate între gemenii monozige ți
poate fi atribuită, mai degrab ă factorilor de mediu, condiț iilor familiale și reacției
părinților față de gemenii de acela și sex, comparativ cu cei de sex diferit. Pe de
altă parte, tendin țele antisociale ale copiilor nu pot fi desprinse de caracteristicile
climatului familial, unde frecv entele conflicte între ambii p ărinți sau
dezorganizarea familiei pot reprezenta importan ți factori de risc.
Alte studii au încercat s ă eviden țieze rolul factorilor biochimici în geneza
delincvenț ei, atribuind alimenta ției o importan ță principal ă.
În ansamblul lor, teoriile biologice și cercetările întreprinse în baza acestor
teorii nu au reu șit să demonstreze conving ător influen ța factorilor ereditari în
conturarea tendin țelor spre delincven ță, în primul rând, pentru c ă au ignorat rolul
factorilor de ambianță , concentrându-se unilateral numai asupra factorilor cu rol
ereditar.

2.1.2. Teoriile psihologice

Teoriile psihologice, de și nu ignor ă influen ța mediului social (mai ales, a
celui familial) în determinarea tendin țelor delincvente, se concentreaz ă, cu
prioritate, asupra rolului tr ăsăturilor de personalitate. La baza lor st ă
presupunerea c ă, întrucât delincven ța este o form ă de conduit ă, ea depinde,
esențial, de personalitatea delincventului. În S.U.A., de exemplu, F.B.I. utilizeaz ă
"profiluri psihologice" (un gen de portret-robo t) pentru a putea orienta, mai u șor,
investiga țiile în direc ția identific ării delincven ților și infractorilor4. Delincven ții
sunt privi ți, în acest sens, ca persoane inadaptate, care nu pot între ține raporturi
sociale normale, definite de fr ustrare, agresivitate, coeficien ți scăzuți de
inteligență și alte tendin țe ce pot fi atribuite factorilor de personalitate. Testele

3 Alan E. Kazdin, Treatment of Antisocial Behavior in Children and Adolescents , Homewood, Illinois, The
Dorsey Press, 1985, p. 32.
4 Frank Schmallegger , Criminal Justice Today , New Jersey, Prentice Hall, Englewood Cliffs, 1991, p. 84.

utilizate de c ătre psihologi, pentru a eviden ția acești factori sunt extrem de
variate, având ca scop pr incipal identificarea acelor factori de risc care
influenț ează cel mai frecvent comportamentul delincvent. Unul dintre cele mai
cunoscute teste de acest tip este M.M.P.I. ( Minnesota Multiphasic Personality
Inventory – Inventarul Multifazic de Personalitate Minnesota ) care, printr-o serie
de întreb ări își propune s ă descopere ce tip de personalittae are tân ărul și ce
tendințe prosociale sau antisociale îl caracterizeaz ă. O întrebare distinct ă este
următoarea: " Te-ai aflat vreodat ă în conflict cu legea? ". Criticile care s-au
adus la adresa acestei întreb ări (și, de fapt, la adresa întregului test) au ar ătat că
răspunsul la această întrebare nu poate dovedi altceva decât c ă tinerii care s-au
aflat deja în conflict cu legea sunt mai probabil s ă fie delincven ți, decât aceia
care n-au experimentat înc ă acest conflict5. Deoarece se axeaz ă pe caracteristici
singulare, detaș ate de contextul social în care se insereaz ă, testele psihologice nu
pot discrimina, cu acurate țe, între trăs ăturile de personalitate ale delincven ților și
nondelincven ților, astfel c ă aceleași trăsături pot fi reg ăsite și la unii și la ceilal ți.
O orientare specific ă a teoriilor cu caracter psihologic este direcț ia
psihanalitic ă. În conformitate cu concepț ia lui Freud, delincventul are un tip de
personalitate caracterizat de un supraeu slab, care-l împiedic ă să țină sub control
tendințele antisociale, absen ța sublimării, datorit ă controlului prea sever exercitat
de părinți asupra vie ții sale în cursul primei copil ării, eșecul rezolv ării conflictului
oedipian, datorat fie unei caren țe afective materne, fie unui exces de afectivitate
maternă, fie absen ței identific ării cu imaginea tat ălui. Existen ța unui supraeu slab
determin ă o personalitate care nu- și poate inhiba sa u înfrâna tendin țele
antisociale. Absenț a mecanismelor de sublimare genereaz ă un tip de
personalitate ce nu resimte nici o constrângere moral ă în acțiunile lui, ac ționând
după dorințe și plăceri și nu în func ție de reguli. În fine, e șecul rezolv ării
conflictului în cadrul copil ăriei determin ă un traumatism profund ce genereaz ă
acte impulsive, agresive și antisociale.
De și seducătoare prin con ținutul lor teoretic, interpret ările freudiene sunt
destul de echivoce pentru a se putea preta la o multitudine de explica ții care nu
se pot verifica în mod empi ric. De exemplu, ideea c ă delincventul nu resimte nici
o constrângere moral ă poate fi contrazis ă de eviden ța că, odată cu ralierea la o
subcultur ă (bandă) delincvent ă, delincventul este obligat s ă se supun ă
controalelor acesteia, conform cu alte standarde de moralitate, decât cele
convenționale.
Fără a minimaliza eforturile psihologilor în aceast ă direcție, se poate
aprecia c ă o mare parte dintre teoriile utilizate de ei au un caracter unilateral,
axându-se, cu prioritate, asupra unor factori și trăsături care sunt detaș ate de
influenț ele sociale și culturale, de influen ța subculturilor delincvente și a valorilor
criminale, de exemplu.

5 Larry Cyril Jensen , Op. cit. , p. 427.

2.1.3. Teoriile sociologice

Spre deosebire de teoriile biologice și psihologice, teoriile sociologice î și
propun s ă eviden țieze influen ța structurilor și condițiilor sociale asupra
delincvenț ei juvenile. Nici în domeniul cunoa șterii sociologice nu exist ă o
concepție etiologic ă unitară, existând o mare diversitate de teorii și modele
teoretice (teoria anomiei, teoria subculturilor delincvente, a bandelor de la marginea str ăzii etc.). O mare parte din aceste teorii au un caracter mixt, atât
sociologic, cât șu psihologic.
Cele mai multe explica ții pare să le reuneasc ă
familia ca un context social
particular, care poate poten ța, în anumite condi ții, conduita delincvent ă. În acest
sens, delincven ța este rezultatul erorilor, caren țelor, distorsiunilor și orientărilor
socializării în mediul familial. Delincventul este, astfel, victima propriului
educator, a acelor p ărinți care ignor ă drepturile minorilor sau tinerilor, aplic ă un
sistem deficitar de sanc țiuni (în sensul c ă o serie de conduite pozitive sunt
pedepsite, iar o serie de conduite negative sunt r ecompensate) accentuând fie
latura supraconformistă a educa ției, fie stilul "laissez faire", prin libertatea
deplină acordat ă tânărului. Supraconformismul împiedic ă, astfel, creativitatea, iar
libertatea deplin ă determină o creativitate de tip "anomic". Dezorganizarea
familiei (prin deces, abandon sau divor ț) constituie, de asemenea, una din cele
mai frecvente explica ții ale apari ției comportamentului delincvent, în condi țiile în
care, în familiile dezorganizate exist ă o serie de condi ții negative, printre care
lipsa supravegherii timpului liber și a anturajului minorilor, absen ța identific ării fie
cu modele paterne, fie cu cel e materne, frustrarea resim țită ca urmare a lipsei
din cămin a unuia dintre p ărinți etc. Totu și, considerăm c ă se abuzeaz ă prea mult
de asemenea explicaț ii, care pun accentul pe dezorg anizarea familiei, ca variabil ă
independent ă, deoarece pot exista familii dezo rganizate în care climatul
educațional este adecvat, iar p ărintele (de obicei, mama) poate asigura minorului
o bună educaț ie morală. Din acest punct de vedere, mai important ă decât
dezorganizarea familiei este lipsa de func ționalitate a familiei. Pot exista, astfel
familii organizate, unde lipsesc func țiile principale de subzisten ță, protec ție,
ocrotire și socializare moral ă adecvată a copilului. În aceste familii, exist ă
conflicte acute între p ărinți, violen ță, alcoolism, modele parentale negative
pentru copii. Cel mai adesea, în aces te familii, copiii sunt traumatiza ți, maltrata ți
sau martori ai violen ței exercitate asupra unuia dintre p ărinți. La aceasta se
adaugă indicaț iile divergente ori contradictorii of erite de fiecare dintre cei doi
părinți, neînțelegerile lor în ceea ce prive ște educa ția copilului, lipsa de interes
pentru anturajul s ău, pentru problemele cu care se confrunt ă etc. Adeseori, în
aceste familii, copiii sunt nedori ți, lipsa de afectivitate a părin ților exercitând un
puternic efect asupra tendin țelor de evaziune ale minorilor, implicit asupra
tendințelor lor antisociale. În concluzie, dezorganizarea familiei nu este o cauz ă,
ci o condi ție favorizant ă pentru delincven ța minorilor.

Alături de factorii strict de natur ă familial ă, un rol important revine în
explicațiile sociologice ale delincven ței juvenile, structurilor, proceselor ș i
problemelor sociale. În aces t sens, familia este, ea îns ăși, plasată într-un mediu
social , căreia nu poate s ă nu-i recepteze influen țele. Mai multe cercetări,
întreprinse în acest sens, au ar ătat că o mare parte dintre tinerii delincven ți
provin din familii caracterizate de un pronun țat handicap economic și cultural,
nevoite s ă se confrunte cu o serie de dificult ăți materiale, cu s ărăcia, șomajul,
lipsa resurselor ș i caracterul deplorabil al condi țiilor de locuit. În aceste medii
familiale defavorizate , copilului nu i se poate asigura nici m ăcar nevoile
elementare de hran ă, educație sau protec ție social ă, părinții fiind, ei în șiși
persoane nerealizate, care au tr ăit din plin experien ța eșecului. Plasat în acest
mediu defavorizat, defini t de lipsa resurselor și a aspira țiilor, tânărul aspir ă, de
cele mai multe ori, la scopuri și stiluri de via ță superioare categoriei sociale din
care face parte. La școală, prin intermediul instruc ției și al educa ției, el înva ță că
toți oamenii sunt egali și morali și au dreptul legitim de a aspira la bun ăstare
economic ă și prestigiu social. În exteriorul școlii, el înva ță, dimpotriv ă, că oamenii
nu sunt egali între ei, c ă nu cei morali, ci, tocmai cei imorali au cel mai mult de
câștigat, motiv pentru care nu mijloacele morale, ci cele imorale sunt cele mai
eficiente. Se na ște, astfel, un conflict profund între aspira țiile tânărului către
realizarea bun ăstării și a standarde.lor ridicate de via ță, larg popularizate în unele
filme, și mijloacele legitime de a le realiza. Un asem enea conflict, denumit de
către Robert Merton anomie6 dă naștere tendin țelor antisociale ș i asociale ale
tânărului, care adopt ă fie conduita "inovatoare" (infrac ționale), de acceptare a
scopurilor sociale legitime, dar prin mijl oace ilegitime, fie cond uite de "evaziune"
(vagabondaj, alcoolism, consum de drog uri). În marea majoritatea a cazurilor,
delincvenț a juvenil ă este o form ă de "protest" contra inegalit ăților sociale, o
formă ilicită de ac țiune care- și propune "ruperea" barier elor sociale în calea
realizării scopurilor dorite.
Protestul tân ărului poate fi exprimat cel mai bine în afara școlii și a
familiei. În familie, el are de-a face, cel mai adesea, cu adul ți resemna ți, marcați
de experien ța eșecului, victime ale aceleia și discrepan țe între aspira ții și
posibilități legitime de realizare, persoane al coolice, cu antecedente penale, care
detestă școala, lipsite de sentimentul unei lumi ordonate. În școală tânărul
învață, contrar realit ăților existente, c ă numai prin munc ă se poate ajunge la
realizarea valorilor ș i scopurilor sociale (conform prin cipiului "ai carte, ai parte").
Rezultă o stare de "ambivalen ță atitudinal ă" ca efect al tutu ror acestor mesaje
divergente. Pentru a utiliza termenii lui Leon Festinger, e vorba de instalarea unei
stări de "disonan ță cognitiv ă", manifestat ă ca un dezacord între atitudine și
realitate. Pentru reducerea st ării tensionale determinate de aceast ă disonanță,
tânărul adopt ă noi atitudini cu caracter antisocial, care-l orienteaz ă, adesea, spre
grupuri și subculturi delincven te, unde protestul s ău poate fi exprimat cel mai
bine. În aceste grupuri marginale, de "la marginea str ăzii", din care fac parte cei

6 Robert King Merton , Social Theory and Social Structure , New York, Free Press, 1968.

egali cu el ca vârst ă și ca stare social ă, tânărul dobânde ște sentimentul
solidarității și identității sociale, împ ărtășind cu ceilal ți membri acelea și norme,
valori și stiluri de via ță, revoltându-se, împreun ă cu ei, contra rânduielilor sociale
inechitabile. De și aceste subculturi au un cara cter antisocial, deoarece sunt
îndreptate contra valorilor și normelor societăț ii legitime (conven ționale), ele
sunt, totuș i, instanțe socializatoare pentru tân ăr, un gen de "societ ăți alternative"
definite de standarde normative proprii, în care tân ărul înva ță tehnicile
infracțiunii și diferite forme de utilizare a mijloacelor ilicite în realizarea unor
scopuri. Printre aceste standarde normative se num ără absen ța obligațiilor, lipsa
responsabilităț ilor, respingerea c ăilor legitime de realizare a scopurilor, căutarea
senzaț iilor tari etc. În ansamblul lor, subculturile delincvente poten țează
evaziunea tinerilor din societatea legitim ă, determinând fuga, vagabondajul,
întâlnirea cu ocaziile infrac ționale etc.
Delincven ța nu este, astfel, un fenomen individual, ci un fenomen de grup,
care se înva ță, la fel ca orice conduit ă, în grupuri delincvente formate din minori
care se confrunt ă cu acelea și probleme de inadaptare și care învață, împreun ă,
tehnicile și raționalizările crimei, atitudinile fa ță de poli ție, justiție și alte
autorităț i etc. Majoritatea delincven ților provin din famili i dezorganizate sau
lipsite de func ționalitate educative, în care autoritatea p ărinților este fie prea
slabă, fie excesiv ă, în care educa ția moral ă este neglijată, unde școala este
detestată, iar munca nu este respectat ă, și de unde copiii preferă s ă evadeze,
pentru a- și petrece timpul liber, împreun ă cu cei egali ca el din punct de vedere
al vârstei ș i al condi țiilor de viață sau educaț ie.

2.2. DIREC ȚII TEORETICE PRINCIPALE ÎN SOCIOLOGIA DELINCVEN ȚEI
JUVENILE
Sociologia delincven ței juvenile s-a dezvoltat, cu prec ădere, în S.U.A., o
dată cu apariț ia primilor asisten ți sociali (
social workers ), ca personal special
instruit pentru intervenț ia în sprijinul și tratamentul copiilor care prezint ă
conduite delincvente. Porn ind de aici, delincven ța minorilor și tinerilor a devenit
unul dintre domeniile privilegite de st udiu ale sociologilo r americani. Cercet ările
întreprinse în acest domeni u s-au dezvoltat în urm ătoarele direc ții teoretice :

A. Ecologia delincven ței juvenile – direc ție promovat ă de
reprezentan ții Școlii de la Chicago, în concordan ță cu care delincven ța juvenil ă
are o localizare geografic ă specific ă, fiind cel mai r ăspândită în zonele intersti țiale
(de tranzi ție de la rural la urban) și periferice (mahalalele) ora șelor. Studiile
efectuate, în acest sens, de Shaw, McKay și Trasher7 în orașul Chicago, în
deceniul 3, au ar ătat că delincven ța juvenil ă este un produs distinct al
urbanizării, apărut în acele arii dominate de dezorganizare social ă, locuite de

7 Clifford Shaw , Delinquency Areas , Chicago, University of Chicago Press, 1929 ; Clifford Shaw, Henry
McKay , Juvenile Delinquency and Urban Areas , Chicago, University of Chicago Press, 1942 ; Frederic
M. Trasher , The Gang , Chicago, University of Chicago Press, 1927.

emigranți și caracterizate de instabilitate, mobilitate puternic ă și presiuni sc ăzute
exercitate asupra conduitelor.
Dezorganizarea socială era considerată atât un rezultat al for țelor necontrolate și
neplanificate ale me diului social, cât și un efect al mixturii eterogene între norme
și valori extrem de diferite, care determină rate înalte de delincven ță și
criminalitate.

B. Subculturile delincven ței juvenile – direcție iniț iată de Albert K.
Cohen, care considera grupurile delin cvente ca un ansamblu de standarde și
soluții colective, care răspund unor nevoi particulare al e tinerilor care provin din
mediile sociale defavorizate8. În acest sens, structurat ă ca o subcultur ă distinct ă,
delincvenț a juvenil ă este o "solu ție" față de problemele dificile cu care se
confruntă aceș ti tineri. O asemenea subcultur ă reunește membri defini ți de
aceleași probleme, de aceea și identitate și ale căror norme și valori au un
caracter marginal, situându-se la peri feria celor promovate de societatea
dominant ă. Principalele caracteristici al e subculturilor delincvente sunt
următoarele :
(a) nonutilitarismul , adică lipsa de profit a activit ăților delincvente, în a șa
fel, încât furtul, de exemplu, nu este altceva, decât un act de curaj sau de
bravadă în fața celorlalț i membri, o ac țiune valorizat ă prin ea îns ăși, care aduce
faimă celui care a realizat-o ;
(b) malițiozitatea – exprimat ă prin faptul c ă actele de delincven ță sunt
realizate numai pentru plăcerea de a înc ălca interdic țiile și pentru a-i pune pe
ceilalț i în situații dificile ;
(c) negativismul – sintetizat de negarea valorilor culturii dominante.

C. Delincvenț a juvenil ă ca "oportunitate " – direc ție promovat ă de
către Richard Cloward și Lloyd Ohlin9 pentru care subculturile delincvente au atât
un caracter "evazionist" (de retragere în as ocialitate, prin cons um de droguri, de
exemplu), cât și un caracter antisocial (definit de acte cu caracter infrac țional).
Ambele caractere r ăspund unei rupturi în structura cultural ă (unei st ări de
anomie ), care se produce atunci când apar e un conflict profund între scopurile
culturale, normele lor de realizare și capacitățile indivizilor de a se conforma. În
acest sens, tinerii care provin din cl asele sociale defavorizate au o situa ție social-
economic ă deficitar ă, care le interzice accesul la pozi ții sociale definite de
prestigiu și bunăstare. În consecin ță, pentru a putea ascede la valorile înalt
valorizate de societate, ei recurg la norme și mijloace ilegitime, pe care le înva ță
prin contactul cu modelele infrac ționale adulte sau cu ceilal ți tineri definiț i de
dificultăți similare. Cu alte cuvinte, delincven ța juvenil ă este un produs al
oportunităț ii de a înv ăța norme și mijloace ilegitime. Exist ă, însă, tineri care nu
au acces nici la mijloace (norme) legiti me, nici la mijloa ce (norme) ilegitime și

8 Albert K. Cohen , Delinquent Boys , New York, Free Press, 1955.
9 Richard A. Cloward, Lloyd E. Ohlin , Delinquency and Opportunity , New York, The Free Press of
Glencoe, 1960.

pentru care singura form ă de adaptare este retrager ea în asocialitate, prin
intermediul consumului de droguri.

D. Delincven ța juvenil ă ca "derivă" – direcție susținută de către David
Matza10 conform c ăruia delincventul este, un tân ăr aflat în deriv ă, situat în zona
de tranzi ție între ac țiunile criminale și cele conven ționale. Al ăturându-se unei
bande delincvente, formate din adolescen ți, ca și el, tân ărul păstrează, la
început, o imagine conven țională despre sine : el nu este delincvent, ci rămâne,
în continuare, un membru al societ ății conven ționale, care numai din întâmplare
a ajuns aici. Ini țial, fiecare membru crede aces t lucru despre sine, nici-unul
nediscutând deschis acest lucru. Fiecare sufer ă de o "anxietate statutar ă",
determinat ă de incertitudinile statusului ad olecentin, adolescentul nemaifiind
copil, dar nedobândind nici identitatea de adult. Din acest punct de vedere, crede
Matza, delincven ța juvenil ă nu este, a șa cum cred al ții, o subcultur ă alternativă
față de cea asocietăț ii conven ționale, ci un mod de adaptare fa ță de
problematica adolescen ței. Încălcând legea, adol escentul nu caut ă afirmarea
altor reguli sau contestarea celor existente. El nu consider ă decât c ă legea nu
este aplicabil ă în cazul s ău, recurgând la o serie de te hnici de "neutralizare", în
sensul c ă părinții sunt de vin ă pentru ceea ce a f ăcut, că n-a furat, ci a
"împrumutat" un anumit bun et c. Numai contactul cu poli ția și, mai ales, cu
justiți a f a c e c a t â n ărul să "alunece" în zona delincven ței veritabile, deoarece
acest contact accentueaz ă tehnicile de neutralizare folosite, determin ă loialitatea
față de ceilal ți membri ai bandei și schimbă imaginea tânărului despre sine, care
ajunge s ă creadă că este, de fapt, un delincvent. Identitatea de delincvent
presupune, de fapt, participarea tânărului la propria imagine. El devine, cu adevărat delincvent, atunci când cei care se ocup ă de identificarea și
sancționarea sa (poliț iști, judecători, alte persoane) convin împreun ă că este un
delincvent, și când aceast ă definiție este însu șită chiar de c ătre tânăr.

E. Delincven ța ca produs al procesului de "etichetare " – direc ție
promovat ă de către sociologii interac ționiști (reprezentan ți ai interac ționismului
simbolic, ca variant ă a sociologiei de tip fenomenologic)11, care, dezvoltând teza
susținută de D. Matza, apreciaz ă că delincven ța nu este altceva decât un produs
al aplicării etichetei de delincvent, care stigmatizeaz ă tânărul și-l determin ă să
elaboreze acț iuni sau s ă adopte conduite numai în conformitate cu aceast ă
etichetă, căutând compania celor defini ți de aceeaș i identitate. Cu alte cuvinte,
delincvenț a juvenilă nu este atât un comportament, cât o defini ție aplicat ă acelor
tineri care încalc ă normele stabilite de adul ți. O asemenea defini ție ("etichet ă"),
atunci când este aplicat ă (pentru c ă există cazuri, când nu este aplicat ă, mai ales
în cazul celor apar ținând unor familii din cl ase favorizate) determin ă schimbarea
imaginii despre sine a tân ărului, care, o dat ă ce a fost definit ca delincvent,
ajunge s ă creadă, într-adev ăr că este delincvent, comp ortându-se în consecin ță.

10 David Matza, Delinquency and Drift , New York, Wiley, 1964.
11 De exemplu, Edwin Lemert, Howard Becker, Kai Erikson sau Erving Goffman .

F. Delincven ța și "valorile subterane " – aceast ă direcție a fost
elaborată de către D. Matza și Gresham Sykes12, care au apreciat c ă principalele
valori adoptate de c ătre tinerii delincven ți (accentul pus pe îndr ăzneală și
aventură, respingerea disciplinei și eticii muncii, gustul pentru lux și consum
ostentativ, aprecierea b ărbăției și durității) își găsesc corespondentul în valorile
cuprinse în activit ățile de timp liber existe nte în societatea conven țională
(legitimă). Căutarea aventurii, de exemplu, este larg acceptat ă de către
societatea conven țională, în forma sportului, distrac țiilor și a vacan țelor, care
permit depăș irea conven țiilor și regulilor sociale, re prezentând un gen de
"Saturnalii" în care se manifest ă stări periodice de "anomie". Din acest punct de
vedere, c ăutarea aventurii și a senza țiilor tari reprezint ă o "valoare subteran ă"
care coexist ă cu valorile de rutin ă, cotidiene, și care este adoptată de membrii
tuturor claselor so ciale, chiar de c ătre cei care apar țin claselor favorizate.
Asemenea valori subterane pot func ționa la nivelul oric ărui individ, coexistând cu
cele explicite și dezirabile social, în a șa fel încât orice individ încearc ă sentimente
de ambivalen ță în anumite situa ții de viață. Valorile subterane sunt un gen de
valori "private" aflate în conflic t cu valorile "moralei publice" și pe care orice
individ le pre țuiește, dar le consider ă ca fiind nepotrivite. Pe de alt ă parte,
accentul pus pe lux și consum ostentativ, respin gerea ethosului muncii sau
valorizarea b ărbăției și a durtăț ii, a agresivit ății, în general, sunt valori larg
acceptate în societatea contemporan ă, unde munca nu mai este considerat ă o
"chemare" ("voca ție"), ci un mijloc de a câ știga bani. Asemenea valori sunt
popularizate prin toate canalele mass media.
Ca urmare, tân ărul delincvent nu este un individ str ăin de societate, ci o
persoană c a r e s e a f l ă în concordan ță cu valorile societ ății contemporane care
sunt, acelea ale timpului liber. Delincven ța juvenilă este un alt mod de exprimare
a acestor valori pe care majori tatea indivizilor nu le exprim ă deschis, ci subteran,
în conduitele lor.

3. CARACTERUL RELATIV AL DEFINI ȚIILOR DATE COMPORTAMENTULUI
DELINCVENT
Noțiunea de delincvență juvenil ă este o no țiune suficient de largă și de
echivocă pentru a include în con ținutul ei orice act care încalc ă exigențele de
conformism impuse de c ătre adulț i minorilor și tinerilor. Spre deosebire de
criminalitate (infrac ționalitate), care implic ă orice act de încălcare a legilor de
către adult, delincven ța juvenil ă cuprinde acele conduite și acțiuni care sunt
comise de persoane imature, care n-au atins înc ă vârsta majoratului și nu au,
deci, responsabilitatea social ă. Se observă c ă, dincolo de caracterul ei juridic,
noțiunea de delincven ță juvenil ă are o serie de semnifica ții biologice, psihologice
și sociale ce fac dificil ă definirea ei precis ă. În plus, exceptând viol ările legii

12 David Matza, Gresham M. Sykes , Juvenile Delinquency and Subterranean Values , în "American
Sociological Review", nr. 26 (October), 1961.

penale, delincven ța juvenil ă cuprinde o serie de acte, care, dac ă ar fi comise de
către adulț i, aceștia nu ar fi considera ți infractori de c ătre legea penal ă. Printre
aceste acte se num ără vagabondajul, cer șetoria, fuga de acas ă și de la școală,
nesupunerea fa ță de autoritatea p ărinților sau educatorilor, consumul de alcool
etc. Pentru toate aceste fapte, al ături de alte fapte mai grave, cu caracter
delictual propriu-zis, minorii și tinerii nu pot fi judeca ți și sancționați decât în
cadrul unui regim juridic, sp ecial conceput pentru minori și tineri.
În definirea delincven ței juvenile, un rol impo rtant revine vârstei
cronologice, care separ ă, de fapt, criminalitatea adul ților de delincven ța minorilor
și tinerilor. În mai multe țări, limita de vârst ă de la care un minor sau un tân ăr
încetează de a mai fi considerat delincvent, pe ntru a fi definit ca infractor adult
este vârsta de 18 ani. În alte țări, această limit ă coboar ă până la 17 sau chiar 16
ani. Aceste limite de vârst ă sunt arbitrare ș i relative13, modificându-se de la un
sistem juridic la altul, în func ție de modul în care define ște legiuitorul procesul de
maturizare și îl asociaz ă vârstei cronologice, vârst ă care nu reprezint ă, însă, un
criteriu valid din punct de vedere științific. Varia ția vârstelor cronologice în
diferite legisla ții face dificilă definirea delincven ței doar dintr-o perspectivă
exclusiv juridic ă. Astfel, un minor poate fi considerat delincvent dac ă conduitele
lui necesit ă măsuri speciale de supraveghere, dac ă se sustrage, în mod constant
controlului parental sau educa țional, dac ă își abandoneaz ă căminul familial, dac ă
nu mai frecventeaz ă, în mod regulat, școala, dac ă actele sale încalc ă morala,
sănătatea și bunăstarea sa sau a altor persoane, dac ă violeaz ă legile penale etc.
Fiecare dintre aceste acte, pentru a fi definit ca delincvent trebuie să întruneasc ă
trei condi ții principale :
(a) să fie comise de persoane care au vârsta stabilit ă de lege;
(b) să fie considerate ca acte ilicite de c ătre părinți, educatori sau alte
persoane;
(c) să ajungă la cunoștința autorităț ilor.

Într-un anume sens, delincvenț a juvenil ă înseamn ă percep ția și definirea
de către părinți, educatori sau autorit ăți, a unei fapte comise de minori, ca având
un caracter delincvent14. Dacă aceș tia nu au semnalat acest lucru și nu l-au
definit ca atare, fapta respectiv ă nu este apreciat ă ca fiind delincvent ă. Cu alte
cuvinte, no țiunea de delincven ță juvenilă nu depinde atât de caracterul faptelor
comise, cât de definirea ei. Pentru acest motiv, unii sociologi consider ă că un
delincvent este un minor sau un tân ăr căruia i s-a acordat identitatea de
delincvent15. Pe de alt ă parte, un minor poate fi definit ca delincvent, indiferent
de conținutul actelor comise, ci numai în baza prezen ței sale fizice, atitudinilor și
conduitelor manifestate. Caracterul nociv al faptelor imputate unui minor este, de

13 Pentru o critic ă detailată a acestor limite de vârst ă, vezi Sorin M. R ădulescu, Dan Banciu , Introducere
în sociologia delincven ței juvenile , București, Edit. Medical ă, 1990, p. 42-52.
14 Walter A. Lunden , Statistics in Delinquents and Delinquency , Springfield, Illinois, Charles C.
Thomas , Publisher, 1964, p. 16-17.
15 William B. Sanders , Juvenile Delinquency : Causes, Patterns and Reactions , New York, Rinehart and
Winston, 1981, p. 10.

fapt, produsul unei percep ții anume a p ărinților și educatorilor, care ignor ă
semnifica ția care o are pentru un minor o anumit ă faptă. "Comportamentul de
evaziune, fuga, de pild ă, incriminat ă ca «vagabondaj» de legisla ția pentru minori,
reprezint ă, de cele mai multe ori, o conduită normală având la baz ă multiple
motivații legate de conflicte le cu familia, cu p ărinții sau educatorii sau de tenta ția
aventurii, atât de tipic ă pentru perioada adolescentină . Furtul de bunuri, la rândul
său, poate reprezenta un act prin care adolescentul î și afirmă curajul și gustul
pentru risc sau, pur ș i simplu, o ac țiune întâmpl ătoare favorizat ă de o ocazie
ispititoare "16. În cazul minorilor nu se poate vorbi, ca în cel al adul ților, de
motivații pur antisociale ale faptelor s ăvârșite. Rezult ă clar din aceste sublinieri c ă
delincvenț a juvenil ă nu este considerată, ca atare, pân ă n u e s t e d e f i n i t ă, ca
atare. De altfel, marea diversitate a defini țiilor juridice în acest domeniu
împiedică stabilirea unei semnifica ții riguroase și unitare a termenului de
delincvență juvenilă valabil ă pentru toate țările și toate legisla țiile. Chiar, din
punct de vedere etimologic, no țiunea de delincven ță ridică dificult ăți de asimilare
cu motiva ții antisociale. În limba latin ă, delinquo-delinquere înseamnă a gre și în
mod neinten ționat, a sc ăpa din vedere. Dac ă ne referim la acest sens etimologic,
înseamnă că nici-un act ilicit comis de un minor nu este nociv, întrucât îi lipse ște
intenția și premeditarea. Acesta constituie un motiv în plus de a cuprinde în
delincvenț a juvenil ă numai actele definite de legi uitor ca fiind delincvente, în
baza evalu ării făcute de p ărinți și educatori. Nu trebuie uitat, îns ă, că minorul
este, el însu și, produsul educa ției și a socializării, în a șa fel încât actele care i se
impută nu sunt altceva decât consecin ța modului în care a fost educat și
socializat de părin ți și educatori. Din acest punct de vedere, conduita sa
delincvent ă este "așa cum trebuie s ă fie" (Durkheim), adic ă în concordan ță cu
ceea ce a înv ățat și asimilat, mul ți delincven ți fiind, de fapt, victimele propriilor
părinți și educatori. De altfel, adeseori, no țiunea de delincven ță juvenilă este
folosită echivalent cu cea de inadaptare17, pentru a exprima faptul c ă el nu este
capabil de a se adapta cerin țelor de convie țuire socială. Chiar dac ă pare
folositoare din punct de vede re psihologic sau clinic, no țiunea de inadaptare este
extrem de vulnerabil ă din punct de vedere so ciologic, deoarece nu exprim ă
obligatoriu o incapacitate funciar ă, ci, de cele mai multe ori, o form ă de revolt ă
împotriva autorităț ii prea dure a adultului sau anumite tulbur ări de dezvoltare,
care sunt normale la vârsta adolescen ței. Majoritatea psihiatrilor sunt de acord în
a considera c ă psihopatologia adolescenț ei are un specific aparte, deosebit ă de
cea a adultului și ea se confund ă, în mare parte, cu fr ământările și tulburările
normale ap ărute la vârsta adolescen ței. A considera aceste tulbur ări ca fiind de
natură patologic ă, înseamn ă a considera c ă întreaga adolescen ță are un caracter
patologic, de interes pentru ps ihiatri, doar. Aceasta nu înseamn ă că nu exist ă
copii sau adolescen ți care sunt defini ți de o serie de tulbur ări de conduit ă și care
prezintă tendin țe antisociale persistente și repetate. Între cond uitele lor trebuie

16 Sorin M. R ădulescu, Dan Banciu , Op. cit. , p. 43.
17 Vezi, în acest sens, Dan Banciu, Sorin M. R ădulescu, Evoluții ale delincven ței juvenile în România.
Cercetare și prevenire social ă, București, Edit. Lumina Lex, 2002, p. 72-74.

menționate agresiunile, irascibilitatea, is teria, minciuna, furtul, jaful, violul,
vagabondajul etc. Prevalen ța unor asemenea conduite în rândul copiilor și
adolescen ților este de circa 3 pân ă la 10%, predominând cele ale b ăieților18.
Pentru a evita etichet ările gratuite, psihiatrii amer icani pun diagnosticul de
"dezordini (tulbur ări) de conduit ă" numai dup ă ce acestea s-au manifestat, timp
de trei luni, în mod constant. Cauza lor principal ă constă în e șecul dezvolt ării
conștiinței morale: (a) unei socializ ări morale deficitare a copilului; (b) lipsei de
moralitate a p ărinților; (c) agresivit ății acestora, care este imitat ă de copil; (d)
afectivităț ii prea puternice și toleranț ei excesive manifestat ă de părin ți; (e)
pedepselor extrem de dure, care nu urm ăresc con știentizarea gre șelii făcute, ci
numai inducerea sentimentului de teamă; (f) absen ței sancțiunilor pozitive (a
recompenselor) în educaț ie19.
Așa cum eviden țiază rezultatele mai multor cercet ări, majoritatea
tulburărilor de conduit ă la copii ș i tendințele lor antisociale persistente este
determinat ă de conflictele și neînțelegerile dintre p ărinți. Acestea pot servi ca
modele pentru utilizarea agresivit ății și ostilității în scopul rezolv ării propriilor
probleme ale copilului

4. ESTIMAREA INTENSIT ĂȚII FENOMENULUI DE DELINCVEN ȚĂ JUVENIL Ă
De și statisticile din întreaga lume arat ă o cre ștere îngrijor ătoare a
numărului de delicte și infracțiuni comise de minori, datele nu eviden țiază, decât
într-o mic ă măsură amploarea fenomenului. Cauzele principale șentru care nici o
statistică asupra delincven ței juvenile nu este fidel ă, în întregime, realit ății
fenomenului, sunt urm ătoarele :
• marea eterogenitate a actelor comise de minori și adolescen ți, care nu
pot fi reduse numai la viol ări ale legii penale;
• lipsa de transparen ță sau de vizibilitate a majorit ății acestor acte, care
nu sunt aduse, decât în mic ă parte, la cuno ștința autorităților;
• neconsiderarea, de c ătre poli ție, a unor acte ca având o natur ă
delincvent ă.

Definirea și sancționarea unui minor ca delincvent depinde și de factori
extrinseci propriei sale conduite, situa ție demonstrat ă de faptul c ă, în multe
țări.minorii care provin din medii sociale favorizate au de 2-3 ori mai pu ține șanse
de a fi defini ți și sancționați ca delincven ți, decât cei care provin din medii
defavorizate.

18 David Sue, Derald Sue, Stanley Sue , Understanding Abnormal Behavior , third edition, Boston,
Houghton Mofflin Company, 1990, p. 463.
19 Conform cu Gerald C. Davidson, John M. Neale, Abnormal Psychology , fifth edition, New York, John
Wiley & Sons, 1990, p. 421.

4.1. EVOLU ȚII ȘI TENDIN ȚE ALE DELINCVEN ȚEI JUVENILE ÎN ROMÂNIA.
DELINCVEN ȚA IDENTIFICAT Ă ȘI CEA JUDECATĂ ȘI SANCȚ IONATĂ DEFINTIV

Analizat, în ansamblul s ău, fenomenul de delincven ță juvenil ă din România
are o serie de particularit ăți. Evoluția sa în timp a înregistrat nu atât modific ări
cantitative, cât o serie de schimb ări cu caracter calitativ. Din perioada imediat
după cel de-al doilea r ăzboi mondial și până astăzi, acest fenomen a cunoscut
trei “vârfuri” mai importante :
• perioada cuprins ă între anii 1950-1954 – este prima etap ă, în cursul
căreia fenomenul a c ăpătat amploare și consisten ță, fiind poten țat, în
mare parte, de criza economic ă și de condi țiile specifice existente în
România postbelic ă;
• perioada cuprins ă între anii 1983-1986 – etapă î n c u r s u l c ăreia
fenomenul se tripleaz ă față de perioada anterioar ă. În 1985 s-a
înregistrat un num ăr record de mi nori delincvenț i (8.600) din care cea
mai mare parte reprezentau copiii nedori ți sau tara ți (așa-numiț ii
“decreței”), rezulta ți din măsurile coercitive ale celebrului Decret din
Octombrie 1966 cu privire la interzicerea avortului;
• perioada cuprins ă între 1989 și până în prezent – etap ă în care
fenomenul cunoa ște cele mai mari cre șteri și modific ări calitative. Din
punct de vedere calitativ a crescu t gradul de periculozitate a unor
delicte, și violența cu care sunt comise de c ătre minori ș i a scăzut
media de vârstă de la care un minor devine delincvent. Pe de alt ă
parte, modelele criminale oferite tinerilor sunt, ast ăzi, mai r ăspândite și
mai vizibile, iar oportunit ățile de asociere cu delincven ți minori sau
adulți sunt mai mari.
Așa cum se poate observa din datele oficiale, criminalitatea juvenil ă a avut
o evoluție ” exploziv ă ” după anul 1989. Astfel, num ărul de delincven ți minori
identifica ți de către organele de poli ție din 1989 și până în 1998 a crescut de
aproape 7 ori, înregistrând, an de an, cre șteri pronun țate. Conform datelor
oficiale ale Ministerului de Interne, in clusiv cele ale Inspectoratului General al
Poliției, în întreaga perioad ă 1989-2000 au fost identificaț i un num ăr de circa
211.000 de minori delincven ți, ceea ce înseamn ă o medie anual ă de aproximativ
17.600 minori identifica ți că au comis diferite delicte sau infrac țiuni.
În privin ța evoluț iei pe fiecare an în parte, aceasta a înregistrat o curb ă
ascendent ă d e l a a n l a a n , n u m ărul minorilor delincvenț i reperați de poli ție
crescând, progresiv, de la peste 4.000 în anul 1989, la peste 27.000 în anii 1997
și 1998, ceea ce înseamnă o cre ștere de aproape 7 ori într-un interval de numai
9 sau 10 ani (vez i tabelul 1).
De menționat, de asemenea, c ă în numai 2 ani, în perioada 1989-1991,
delincvenț a identificat ă a înregistrat o cre ștere de peste 4 ori, iar din 1995, de
peste 5 ori. A șa cum se poate vedea ș i din graficul 1, exceptând anul 1992,
identificarea minorilor delincven ți a înregistrat o tendință permanentă de cre ștere
anuală, după care, începând din 1998, a început s ă scadă.

Tendințele criminalit ății juvenile judecate sunt, cu unele varia ții,
relativ asem ănătoare. Astfel, în perioada 1989- 2000, aceasta a înregistrat o serie
ANUL TOTAL
DELINCVEN ȚI
MINORI
IDENTIFICAȚ I %
FAȚĂ DE
1989 %
FAȚĂ DE
ANUL
PRECEDENT
1989 4.010 – –
1990 9.245 130,5 130,5
1991 17.380 334,4 88,0
1992 14.996 274,0 – 13,7
1993 16.560 313,0 10,4
1994 18.612 364,2 12,4
1995 20.401 408,8 9,6
1996 21.754 442,5 6,6
1997 27.504 585,9 26,4
1998 27.382 582,8 – 0, 4
1999 16.119 302,0 – 41,1
2000 17.320 331,9 7,5
TABELUL 1 – EVOLU ȚIA DELINCVEN ȚEI JUVENILE IDENTIFICATE, ÎN
ROMÂNIA, ÎN PERIOADA 1989-1999 (Sursa : Inspectoratul General al Poli ției)

GRAFICUL 1
DINAMICA DELINCVEN} EI J UVENILE IDENTIFICATE, ~ N
ROMANIA, ~ N PERIOADA 1989-2000
4.0109.24517.380
14.99616.56018.61220.40121.75427.504 27.382
16.11917.320
05.00010.00015.00020.00025.00030.000
1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000

de schimb ări, vizibile, între altele, și în evolu ția cantitativ ă a fenomenului. Astfel,
în întreaga perioad ă menționată, au fost inculpa ți, pentru diferite delicte sau
infracțiuni, comise peste 105. 000 de minori. Tendin țele de inculpare au devenit,
în mod progresiv, din ce în ce mai accentuate, datorită unei necesit ăți tot mai
acute de a ține sub control fenomenul, cel pu țin din punct de vedere al
mecanismelor justi ției. Dac ă la sfâr șitul anului 1989, au fost inculpa ți doar

3.810 de minori, iar în anul urm ător doar 4.554 de minori, ulterior,
creșterile au devenit semnificative, ajungându-se ca în perioada 1995-1997 să fie

GRAFICUL 2
EVOLU} IA ANUAL| A MINORILOR TRIMI{ I ~ N JUDECAT| , ~ N
PERIOADA 1989-2000
3.8104.5548.5209.21010.14011.65812.611 12.43913.674
10.918
8.2317.322
02.0004.0006.0008.00010.00012.00014.00016.000
1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000

trimiș i anual în judecat ă între 12.000 și 13.000 de minori (vezi graficul 2).
Începând din anul 1998, s-a înregistrat o tendin ță de scădere a num ărului
de minori inculpa ți, cu circa 20% în 1998 fa ță de 1997 și cu aproximativ 40% în
1999 față de acelaș i an, 1997. Pe de alt ă parte, este de men ționat faptul c ă s-a
înregistrat o cre ștere, tot mai intens ă de la an la an, a num ărului de sentinț e
definitive date minorilor , care, în perioada 1993-1998, s-au dublat fa ță de
cele date în perioada anterioar ă (vezi tabelul 2 și graficul 3). Dac ă anul 1989
poate fi considerat o excep ție, datorit ă perioadei ”tulburi” în care au fost comise
delictele sau infrac țiunile incriminate, treptat, ma i ales începând cu anul 1993,
judecătorii au devenit mai severi, condamnând definitiv, în fiecare an, între 69%
și 81% din totalul minorilor trimi și în judecat ă. În anul 1997, au fost sanc ționați
definitiv cel mai mare mare num ăr de minori, reprezentând aproximativ 93% din
totalul celor inculpa ți.
Dacă în primii ani dup ă 1989, organele de justi ție au manifestat mai mult ă
toleranță față de minorii trimi și în judecat ă, începând din anul 1993, an care
coincide cu o cre ștere semnificativ ă a delincvenț ei juvenile identificate, ele au
devenit mai severe și mai exigente în raport cu cazurile judecate. Din 1993 și
până în anul 1996, cre șterea num ărului de minori judeca ți și condamna ți definitiv
a depășit 100 % și chiar 200 %. În acest sens, varia ția, de la un an la altul, a
trimiterilor în judecat ă, aceasta a urmat în mod cvasisimilar tendin ța
observat ă în cazul delincven ței juvenile identificate. De pild ă, cea mai mare
creștere față de anul precedent s-a înregistra t în anul 1991, iar cea mai mic ă
creștere în anii 1995 și 1996. În anii 1999 și 2.000 s-au înregistrat ponderi
aproape similare cu cele în registrate în anul 1991.

4. CAUZE PRINCIPALE ALE DELINCVEN ȚEI JUVENILE ÎN ROMÂNIA20

4.1. Sărăcia – o condi ție favorizant ă

În concordan ță cu evalu ările unui studiu elaborat de Institutul pentru
Cercetarea Calit ății Vieții, ca urmare a unui proiect aflat sub patronajul
Programului Na țiunilor pentru Dezvoltare, românii sunt ast ăzi de peste 6 ori mai

ANUL MINORI
INCULPAȚ I %
CONDAMNA ȚI
DEFINITIV
1989 3.810 73,2
1990 4.554 43,5
1991 8.520 44,4
1992 9.210 49,8
1993 10.141 68,4
1994 11.658 78,2
1995 12.611 77,6
1996 12.439 83,4
1997 13.674 92,9
1998 10.918 80,8
1999 8.231 70,5
2.000 7.322 75,0
TABELUL 2 – EVOLU ȚIA ANUAL Ă A MINORILOR INCULPA ȚI
ÎN PERIOADA 1989-2.000 ȘI PROPOR ȚIA CELOR CONDAMNA ȚI
DEFINITIV (S ursa: Ministerul de Justi ție)

GRAFICUL 3
MINORI CONDAMNA} I DEFINITIV DE INSTAN} ELE DE
JUDECA T| (Sursa: M i ni sterul Justi ]i ei )
1.8195.6865.322
4.460
1.3342.789
1.9833.7844.5906.9409.1219.78310.37711.802
10.056
8.797
6.738
02.0004.0006.0008.00010.00012.00014.000
1980 1986 1988 1990 1992 1994 1996 1998 2000

20 Conform cu Florentina Grecu, Sorin M. R ădulescu, Delincven ța juvenilă în societatea contemporan ă.
Studiu comparativ între Statele Unite și România, București, Edit. Lumina Lex, 2003.

săraci decât în anul 1989. Tranzi ția economic ă din România a fost înso țită de o
”explozie” a sărăciei, a c ărei rată a crescut de la 7% în anul 1989, la 44% în anul
2001. Cele mai expuse s ărăciei sunt categoriile de minori și tineri. 40% dintre
minorii sub 7 ani și 50% dintre cei care au între 7-15 ani se confrunt ă cu cele
mai dificile condi ții de subzisten ță. Conform acelora și evaluări, aproape 50% din
copiii cu vârsta cuprins ă între 7 și 15 ani tr ăiau în familii s ărace. Apari ția primului
copil într-o gospod ărie mărește cu 50% riscul de s ărăcie al familiei, nevoit ă să se
confrunte cu o serie de cerin țe și trebuinț e n o i . P e d e a l t ă parte, copilului
provenit dintr-o familie s ăracă i se reduc semnificativ șansele de a reu și în viață,
riscul abandonului școlar în cazul acestui copil fiin d de 2,5 ori mai mare decât în
alte cazuri.
Deși sărăcia, ca atare, nu poate fi considerat ă o cauz ă directă a creșterii
tendințelor de criminalitate și delincvență juvenil ă, ea este, în mare parte
responsabil ă de modul în care familiile î și cresc copiii și de riscurile existente în
ceea ce prive ște utilizarea mijloacelor ilegitime ca ”soluț ii de via ță”. Sărăcia
alimenteaz ă, în cea mai mare parte, în România, fenomenul ”copiii str ăzii”, iar
acesta determin ă, la rândul lui, într-o mare m ăsură, fenomenul delincven ței
juvenile.
Din punct de vedere economic, cele mai mari costuri ale reformei au fost
plătite de familiile cu doi sau mai mul ți copii, nevoite s ă se confrunte cu o stare
cronică de sărăcie, șomajul unuia sau altuia dintre p ărinți, incapacitatea de a
asigura copiilor un minim de nevoi fundamentale. Confrunta ți cu dificult ăți
economice presante, numero și părinți își neglijeaz ă copiii, le dau libertate
deplină, nu-i supravegheaz ă, nu țin legătura cu ș coala, îi maltrateaz ă, nu sunt și
nici nu pot fi capabili s ă le asigure o educa ție corespunzătoare. În consecin ță, a
crescut num ărul de minori inadapta ți social, cu caren țe de educa ție și cu
conduite deviante, la fel ca și numărul acelora care evadeaz ă, temporar sau
definitiv, din familie pentru a se al ătura mediului stradal.

4.2. Fenomenul de abandon familial și instituționalizarea copiilor

Pe de altă parte, starea de s ărăcie a determinat, în România, o cre ștere
dramatic ă a num ărului de pruncucideri și de copii abandona ți. Fenomenul de
abandon al copiilor este în cre ștere, iar gradul lor de institu ționalizare, ca
alternativ ă la sărăcie, este cel mai ridicat din Europa. România num ără, în
prezent, peste 100.000 de copii abandona ți în maternit ăți, leagăne, case de copii,
alte centre de plasament institu țional. Acest num ăr este foarte apropiat de cel
existent în anul 1989, ca urmare a politic ii demografice aberante duse în timpul
regimului comunist. Lipsite de suport economic ș i de susț inerea partenerului
(adeseori, un concubin), tot mai multe mame î și ucid copiii sau îi abandoneaz ă în
maternități, leagăne sau case de ocroti re. Din punct de vedere al legii, un copil
poate fi institu ționalizat numai dac ă are probleme grave de s ănătate sau
deficiențe care impun o îngrijire particular ă. În mod real, numero și copii sunt

abandona ți în leagăne sau case de copii numai pentru c ă părinții sau mama nu
au cu ce s ă-i între țină. La împlinirea vârstei de 18 ani, copilul trebuie s ă
părăseasc ă, însă, institu ția de ocrotire, f ără nici-un sprijin, f ără protecție din
partea statului, singura solu ție care-i rămâne fiind ancorarea în grupurile stradale
și în bandele delincvente.
În aceste condiț ii, copiii români au deve nit categoria demografic ă cea mai
afectată de procesul de tranzi ție, plătind cele mai ridicate costuri ale reformei.

4.3. Climatul educativ negativ din familia de origine

Considerat ă, multă vreme, ca un ”leag ăn al ocrotirii copilului”, familia
româneasc ă a devenit o veritabil ă cutie de rezonan ță la nivelul c ăreia se reproduc
majoritatea dificult ăților cu care se confrunt ă societatea, în an samblul ei, un loc
dominat de constrângeri economi ce, traume, conflicte, anxietate și insecuritate.
Familiile s ărace, în special cele care au copii în între ținere, se confrunt ă cu cele
mai mari greut ăți, determinate de nivelu l redus al veniturilor și de imposibilitatea
de a asigura copiilor minimul necesar pentru alimenta ție, îmbrăcăminte, educa ție.
Aceste familii furnizeaz ă cel mai mare num ăr de divor țuri și sunt caracterizate de
o acută lipsă de func ționalitate, de un climat educa țional impregnat de multiple
deficiențe morale. În cadrul lor, conflic tele sunt permanente, iar priva țiunile și
insatisfac țiile sunt frecvente, determinând disolu ția familiei ca grup coeziv și
protectiv atât pentru adul ți, cât și pentru copii.
4.4. Școala și inegalitatea de șanse. Absentesimul, inadaptarea școlară și
abandonul școlar

În ceea ce prive ște școala ca micromediu socializator, aceasta se
confruntă și ea cu numeroase dificult ăți. Reforma în înv ățământul românesc se
află încă la început și ea n-a oferit înc ă premisele unei instruc ții și educații de tip
nou, european. Multe cadre didactice, ma i ales cele din mediul rural, sunt, ele
însele, dep ășite de realităț i, nu au o preg ătire profesională adecvat ă, folosesc
programe școlare învechite, sunt relativ indiferente față de soarta elevilor, nu
reușesc să le trezeasc ă acestora interesul pentru învățătur ă. Infrastructura
școlară este extrem de deficitar ă, iar salariile celor mai mul ți învățători, mai ales
în mediul rural, se situeaz ă la limita venitului minim pe economie. Politica
guvernului în acest do meniu este deficitar ă, nereuș ind să asigure premisele unui
învățământ bazat pe egalitatea de șanse.
În aceste condi ții, fenomenele de absenteism, inadaptare școlară și
abandon școlar au devenit extrem de frecv ente. De exemplu, dintr-un lot
reprezentativ de minori delincvenț i intervieva ți de cercet ătorii de La Centrul de
Studii și Cercetări pentru Probleme de Tineret din România, mai mult de
jumătate aveau o atitudine negativ ă față de școală, iar circa 60 % au abandonat-
o, fără a-și căuta un loc de munc ă.

Ratele de abandon școlar au ajuns s ă urce pân ă la 10-15%, fiind mai
accentuate în înv ățământul primar și gimnazial, dar suficient de ridicate și în
cazul înv ățământului liceal și profesional.
În condițiile dure ale perioadei de tranzi ție, în care rata șomajului a atins
cote inimaginabile, iar locurile noi de munc ă constituie o raritate, abandonul
școlar constituie, în România, atât o solu ție față de diminuarea frustr ărilor legate
de școală și de aspira țiile implicate de ea, cât și un factor amplificat de s ărăcie și
de mentalitatea acelora care au renun țat să mai sus țină vechea zical ă
româneasc ă: ”Dacă ai carte, ai parte”.
Considerat ă cândva o speran ță de mai bine, școala a devenit un loc unde
familiile î și cheltuiesc o parte din resurse f ără promisiunea m ăcar a unei
speranțe. O parte important ă dintre tinerii în șiși au renun țat să mai spere c ă,
după absolvirea școlii, vor putea ob ține un loc adecvat de muncă, punându- și
toată speran țele într-o eventual ă (e)migrare în str ăinătate. Conform cu datele
unui sondaj, întreprins asupra unui e șantion reprezentativ de tineri având vârsta
între 15-29 de ani, ș i care au fost date publicit ății în luna august 2001∗, 24%
dintre cei investiga ți ar dori s ă emigreze. Din acest sublot, aproape 67% au
declarat c ă obținerea unui loc de munc ă este cea mai gravă problem ă cu care se
confruntă.
Ca factor amplificat de lipsa de resurse și de speranț e, abandonul școlar,
mai ales în cazul elevilor de școală primar ă și gimnazial ă, a devenit, la rândul
său, un factor amp lificator al tendin țelor de devianță și delincvență a minorilor.

4.5. Condi ția de copil al str ăzii și riscul de a ajunge delincvent

Victime ale propriilor lor p ărinți și educatori, copiii, în general, adolescenț ii,
în special, se orienteaz ă, din ce în ce mai frecvent, c ătre grupurile stradale, unde
pot găsi recunoaș tere, identitate, securitate emo țională, sprijin și ajutor reciproc.
Experien țele familiale negative, respingerea școlii și cunoa șterea str ăzii
constituie, de fapt, nucleul principal al identit ății copiilor str ăzii. Ca o consecin ță
directă, crește riscul socializ ării negative, implicit a ge nezei conduitelor deviante,
printre care se pot men ționa cerșetoria, vagabondajul, consumul de alcool și
droguri, prostitu ția și, nu în cele din urm ă, delincvenț a juvenilă.
De și nu constituie absolut in toate cazurile o premis ă a formării ”carierei”
de delincvent, experien țele socializatoare în ca litate de copil al str ăzii pot induce,
în anumite condi ții, tendin țe antisociale. Majoritatea copiilor str ăzii apar țin unor
familii dezorganizate sau în care unul sau ambii p ărinți sunt alcoolici sau au
antecedente penale. Al ții, care constituie și ei o parte important ă, provin din
orfelinate sau alte institu ții de protec ție. Organiza ția ”Salva ți Copiii” apreciaz ă că
aproximativ 87% dintre copiii care se afl ă în stradă au fugit din familiile în care
violența este un mijloc de ”solu ționare” a dificult ăților personale, iar 13% au fugit

∗ Sondaj comandat de c ătre Ministerul Tineretului și Sportului, ale c ărui date au fost pe larg mediatizate în
presă. Vezi, de pild ă, editorialul semnat în ziarul ”Adevărul” (8 august 2001) de c ătre Melania Mandas
Vergu.

din institu țiile de ocrotire, unde, de mult e ori, au primit un tratament
necorespunz ător. În concordanță cu estim ările făcute de diferite organiza ții
nonguvernamentale, aproximativ trei sferturi din copiii str ăzii sunt b ăieți în vârst ă
de 10-15 ani, fetele fiind mai reprez entative pentru grupurile de vârst ă de peste
16 ani. Organiza ția ”Salva ți Copiii” ( ”Info Salva ți Copiii”, nr. 1-2, 1999) apreciază,
pe de alt ă parte, c ă 52% dintre ace ști copii au vârste cupr inse între 7-15 ani, iar
25% au vârsta de 16-18 ani, 71% fiind b ăieți, iar restul fete. Mai mult de
jumătate dintre ei se afl ă în strad ă de circa 3 ani, iar aproximativ o treime de 4
până la 6 ani. Durata medie este îns ă de circa 4 ani. Este de men ționat faptul c ă
aproximativ 60% dintre copiii str ăzii ajung în conflict cu legea penal ă, comiț ând,
adeseori în complicitate cu infractorii adul ți, furturi, tâlh ării, omoruri, violuri, alte
categorii de infrac țiuni contra proprietăț ii, persoanei ori or dinei publice.
Într-un raport elaborat pe baza studiu lui întreprins, în comun, de Centrul
de Studii și Cercetări pentru Probleme de Tineret, Organiza ția ”Salva ți Copiii” și
Centrul Social pentru Copiii Str ăzii ”Gavroche”, cercet ătoarea Viorica Tighel21
evidenția următoarele constat ări cu privire la caracteristicile acestor copii:
• printre factorii care favorizeaz ă apariția copiilor str ăzii se pot menț iona:
relațiile tensionate din cadrul familiei, agresiunile tat ălui împotriva
mamei, determinate, adeseori, de co nsumul sporit de alcool, abuzul
împotriva copiilor, care sunt nevoi ți să meargă în strad ă și să procure
bani, chiar și pentru hrană, prin diverse mijloace ilegitime (furt,
cerșetorie, tâlh ărie sau prostitu ție);
• cele mai susceptibile familii s ă ”ofere” str ăzii acești copii sunt cele
monoparentale și cele rezultate dintr-o rec ăsătorire, în care unul sau
ambii parteneri au în îngrijire copii rezulta ți din căsătoria anterioară;
• 66% dintre copiii str ăzii au vârsta între 12-17 ani, iar 23% au vârsta
sub 13 ani. 84% sunt b ăieți, iar restul fete. Preg ătirea lor ș colară este
insuficientă pentru vârsta pe care o au: 33% au între 1-4 clase, 26% –
5-6 clase, iar 4% nu au nici-o preg ătire;
• copiii str ăzii care provin din casele de copii fug din aceste institu ții
datorită urm ătoarelor motive: violen ța copiilor mai mari (60%),
condițiile proaste de viață (13%); violen ța din partea personalului
(4%);
• 36% din ace ști copii inhaleaz ă, în mod constant, aurolac, iar, în mod
sporadic, 29%;
• din punct de vedere al structurii lor, exist ă mai multe categorii de copii
ai străzii, dintre care unii tr ăiesc permanent în strad ă, alții păstrează
anumite relaț ii cu familia din care provin, iar al ții sunt for țați chiar de
către familiile lor s ă câștige bani (din cer șetorie, furt, jaf și prostituț ie)
de pe urma ”calit ății” de copii ai str ăzii;

21 Viorica Tighel, Modul de via ță al copiilor str ăzii, Raport de Cercetare, Bucure ști, Centrul de Studii și
Cercetări pentru Probleme de Tineret, 1997.

• printre caracteristicile comune ale copiilor str ăzii se num ără vocabularul
sărac, gândirea concretă, aten ție și memorie de scurt ă durată și
instabile, capacitate de concentrare foarte sc ăzută, labilitate
comportamental ă și emoțională, dorin ța puternic ă de integrare în
grupurile stradale;
• în ceea ce percep ția lor socială , atitudinea general ă față de copii străzii
oscilează între respingere și indiferență, constituind obiect al
discriminărilor, stereotipurilor și prejudec ăților.

Studiul men ționat demonstreaz ă, încă o dată, riscurile la care sunt supu și
copiii străzii în ceea ce prive ște ancorarea lor în criminalitate.

5. Prevenirea delincven ței juvenile în România

La fel ca și în alte țări, dar cu resurse și mijloace logistice mult mai
limitate, în România s-au intensificat , mai ales în ultimii ani, preocup ările care
vizează protec ția socială a copiilor și a familiilor defavorizate, și, implicit sau
explicit, cele care se refer ă direct la ac țiunile de prevenire a predelincvenț ei și
delincvenț ei sociale.
Din punct de vedere le gislativ, au fost elaborate noi reglement ări, menite
să pună în acord legile române ști în concordan ță cu cele europene. În anul 1997,
de exemplu, a fost elaborat ă Ordonan ța de Urgen ță nr. 26 cu privire la protec ția
copilului aflat în dificultate, care a instituit noi m ăsuri cu privire la regimul de
tratament acordat delincven ților minori, prin forme educative ș i libertate
supravegheat ă. Ulterior, aceast ă Ordonan ță a fost modificată și completat ă prin
Legea nr. 108 din 2 iunie 1998, care reglementeaz ă principalele m ăsuri educative
care se aplic ă minorilor care au comis fapte sanc ționate de legea penal ă, dar nu
răspund din punct de vedere penal.
La rândul lor, reglement ările cuprinse în Codul Penal cu privire la minorat
au fost îmbună tățite, pentru a stabili dispozi ții mai adecvate în leg ătură cu
limitele și consecinț ele răspunderii penale a minorului, m ăsurile educative luate în
cazul comiterii unor acte antisociale, pedepsele care se pot aplica minorilor,
suspendarea condi ționată a executării pedepsei, m ăsurile de supraveghere ș i
control în cazul suspend ării execut ării pedepsei etc.
În concordan ță cu toate aceste noi reglement ări, au fost elaborate
programe speciale de protec ție socială a familiilor cu mai mul ți copii, a copiilor
aflați în dificultate sau în situa ții de risc, a celor institu ționalizați și a copiilor
străzii.
Ca urmare a Ordonan ței Guvernului nr. 192/1999 și a Hotărârii de Guvern
nr. 96/9 februarie 2000, a fost creat ă Autoritatea Na țională pentru Protec ția
Drepturilor Copiilor, în ale c ărei atribu ții se includ, între altele, elaborarea și
fundamentarea strategiei na ționale de reformă a sistemului de protec ție a
copilului, ini țierea unor programe na ționale în acest domeniu, formarea
specialiș tilor care se ocupă de copiii afla ți în dificultate etc. Ca efect imediat al

creării acestui organism special, în luna iunie 2000, a fost lansat programul
național de protec ție a copilului, denumit ”Integrarea social ă a copiilor care
trăiesc în strad ă”, în a c ărei aplicare sunt implicate diferite organiza ții
guvernamentale și nonguvernamentale, conducer ile locale, cultele religioase și
Biserica Ortodox ă Română. Unul dintre cele mai import ante obiective ale acestui
program, complementar cu obiectivele strategiei guve rnului în acest domeniu,
vizează reducerea, până în anul 2004, a num ărului de copii institu ționalizați cu
cel puțin 10%, prin aplicarea unor solu ții alternative de asisten ță. Pentru ca acest
obiectiv s ă poată fi îndeplinit, guvernul român și-a propus modificarea cadrului
legislativ în domeniul adop țiilor, al sistemului na țional de institu ționalizare a
copiilor și al reglement ărilor cu privire la neglijarea, abandonul și abuzul copiilor
de către propria familie. În cadrul aceluia și program na țional, a mai fost stabilit
ca un obiectiv important al procesului de dezinstituț ionalizare reducerea
numărului de școli speciale pentru copiii cu deficien țe minore de handicap și
recuperarea sau integrarea lor în școli normale. Strategia guvernului în acest
domeniu î și mai propune, între altele, elaborarea unui ”Cod al copilului”,
implicarea comunităț ilor locale în oferirea de alternative la procesul de
instituț ionalizare și acreditarea na țională a organiza țiilor nonguvernamentale de
profil. Toate aceste măsuri de dezinstituț ionalizare sunt monitorizate de c ătre
Uniunea European ă, care furnizeaz ă, în acest scop, o serie de fonduri
nerambursabile. Fondurile PHAR E, disponibile pentru România în acest scop,
s u n t î n v a l o a r e d e 2 5 m i lioane de euro, principala condiț ie de acordare a
acestora fiind utilizarea eficient ă și transparent ă a banilor.
Procesul de dezinstitu ționalizare a copiilor din România este îns ă lung și
anevoios, presupunând o larg ă coordonare a eforturilor organismelor centrale și
locale, a organiza țiilor guvernamentale și a celor nonguvernamentale. Dar primii
pași în acest domeniu s-au și făcut deja.
O măsură aparte de dezinstitu ționalizare, legat ă direct de fenomenul de
delincvență juvenilă, vizeaz ă înlocuirea pedepsei cu în chisoarea pentru minori cu
o serie de m ăsuri alternative. A șa cum s-a demonstrat, în cursul timpului și cum
au dovedit experien țele altor țări, unit ățile corec ționale pentru minori nu au
contribuit, decât într-o slab ă măsură, la reeducarea și recuperarea social ă a
acestora, contribuind, de fapt, prin conduitele și ”tehnicile” înv ățate în
penitenciare sau școli de reeducare, la amplificarea criminalităț ii. O dată eliberați
din aceste unit ăți, tinerii au ajuns s ă comită fapte și mai grave. Instituirea unor
noi măsuri, printre care sistemul de proba țiune pentru minori, a tribunalelor
speciale pentru aceș tia și munca în folosul comunit ății par să fie mutl mai
eficiente decât sanc țiunile privative de libertate, motiv pentru care, recent, s-a
propus aplicarea lor și în România.
Sancțiunile aplicate minorilor trebuie corelate în mod judicios cu m ăsurile
de asisten ță și protecție socială, în aș a fel încât prioritar ă să nu fie ac țiunea de
eliminare a efectelor, ci eradicarea cauzelor delincven ței juvenile. Din p ăcate,
exceptând m ăsurile recente luate de guvernul român, activitatea de asisten ță și
protecție social ă a fost l ăsată, mai ales, pe seama organiza țiilor

nonguvernamentale cu scopuri (mai mult sau mai pu țin) caritabile. În România
funcționează peste 10.000 de asemenea organizaț ii, care au fost înfiin țate tocmai
cu scopul de a acorda un ajutor copiilor și familiilor aflate în dificultate. Cea mai
cunoscut ă, în acest sens, este organiza ția ”Salva ți Copiii”, care a efectuat
numeroase activit ăți de asistență socială pentru copiii str ăzii din mai multe ora șe
din țară, între care Bucure ști, Suceava, Ia și, Craiova, Tg. Mure ș etc. Dincolo de
asigurarea unor resurse necesare pentru asisten ța material ă și medical ă,
organizația ”Salva ți Copiii” a desfăș urat un amplu program de recuperare social ă
a copiilor str ăzii, prin plasarea lo r în familii de adop ție, în centre de plasament și
în alte institu ții de ocrotire, și prin ajutorul dat în reintegrarea lor școlară și
profesional ă.
În ceea ce priveș te activitatea de prevenire opera țională desfășurată de
către organele specializate în acest sens, se poate men ționa Programul Na țional
de Prevenire a Delincven ței Juvenile , inițiat, încă din anul 1993, de c ătre
Ministerul de Interne în colaborare cu Ministerul Educa ției, înfiin țarea Consiliului
Național al Prevenirii , fondat de c ătre Inspectoratul General al Poliț iei în
cooperare cu reprezentan ții școlii române ști, ai comunit ăților locale și
organizațiilor nonguvernamentale ș i, nu în ultimul rând, diversele ac țiuni
periodice desf ășurate de către organele de poli ție în teritoriu, împreun ă cu
autoritatea tutelară, autorit ățile școlare, instituț iile medicale și organiza țiile
caritabile. În cadrul Inspectoratului General al Poli ției a fost creat, de câ țiva ani,
Institutul pentru Cercetarea ș i Prevenirea Criminalit ății, care are ca sarcini, între
altele, monitorizarea fe nomenului de delincven ță juvenil ă și efectuarea unor
studii asupra cauzelor acestui fe nomen. Dintre cele mai relevante și utile studii
inițiate de institutul men ționat se pot evidenț ia cele care vizeaz ă efectele
instituț ionalizării copiilor asupra delincven ței juvenile, rolul copiilor str ăzii în
amplificarea tendin țelor de creș tere a delincven ței juvenile, atitudinea organelor
de poliție față de delincven ții minori, exploatarea sexual ă a minorilor, efectele
violenței familiale asupra delictelor comise de minori, consumul de droguri în
cazul minorilor etc.
La rândul s ău, integrat ă acestei ac țiuni colective cu caracter institu țional,
Direcția General ă a Penitenciarelor, ca organism subordonat Ministerului Justi ției,
a inițiat un amplu program de reformare a sistemului penitenciar, care să asigure
delincvenț ilor minori sanc ționați un regim propice pentru instruire școlară și
profesional ă, dobândirea unor deprinderi utile pentru via ța în comunitate,
diminuarea sentimentelor de frustrare și agresivitate, dobândirea sentimentului
de religiozitate etc. Numeroase acț iuni desf ășurate de Direc ția General ă a
Penitenciarelor sunt planificate pe baza unor programe aplicate în cooperare cu
organizațiile nonguvernamentale roâne ști și străine, înfiin țarea și generalizarea
sistemului de proba țiune pentru minori fiind unul dintre cele mai importante
programe în acest sens.
În mod evident, activitate a de prevenire a delincven ței juvenile din
România este înc ă caracterizat ă de o serie de deficien țe, blocaje institu ționale și,
mai ales, lips ă acută de resurse. Totu și, unele realiz ări în acest domeniu permit,

credem, o atitudine evaluativ ă de ”optimism temperat”, care implic ă, deopotriv ă,
anticiparea unor e șecuri, inerente unui sistem în curs de reformare, ș i a unor
realizări ce nu vor întârzia s ă apară în cursul timpului.

(NOTA: La redactarea aacestei sinteze au contribuit: cerc. șt. pr. gr. I –
Dr. Sorin M. R ădulescu și asistent de cercetare: Cristina Dâmboianu).