Delimitări conceptuale. Obiectul eticii [629652]

Delimitări conceptuale. Obiectul eticii
Încă din vremuri îndepărtate oamenii au fost preocupați de reglementarea relațiilor
dintre ei cu ajutorul unor norme alcătuite cu scopul de a dirija viața indivizilor și a
comunităților umane, în funcție de interesele și idealul uman al vremii. Întrebarea care ne
vine în minte când vorbim despre reguli și norme este: De la ce plecăm și ce caracteristici
ar trebui să aibă pentru a se putea impune?
La baza constituirii acestor norme au stat întotdeauna valorile promovate în diferite
momente istorice și în diferite zone ale globului, valori constituite pe temeiul concepțiilor
dominante vehiculate în societatea respectivă despre sursa, valoarea și sensul existenței
umane. Implementarea normelor și persistența acestora intr-o societate este strâns legată de
caracteristicile pe care o norma este necesar să le aibă: să delimiteze, pentru toți și pentru
fiecare în parte obligații, interdicții, permisiuni; să fie recunoscute de toți sau de cel puțin o
majoritate; să prevadă sancțiuni pentru impunerea lor în folosul comunității.
Pentru a putea face o incursiune în lumea eticii, trebuie mai înainte să dobândim o
înțelegere adecvată a sensului și semnificației termenilor care intră în câmpul semantic al
domeniului. La nivelul simțului comun conceptele etică și morală, sunt adesea confundate
ori utilizate inadecvat. De aceea, vom preciza în cele ce urmează originea termenilor și
interpretări cu privire la etica socială a diferitor personalităti marcante ale lumii.
Termenii etică și morală au, la începuturile utilizării lor, anumite similitudini. Ei provin
din două culturi diferite: cultura greacă și cea latină.Astfel, termenu letică provine din
filosofia greacă(eth os = lăcaș, locuință,locuire și eth ico s = morav, obicei, caracter), în
timp ce termenulmorală provine din limba latin ă (mo s- mo res- mo ra l i s = obicei,
datină, obișnuință).Chiar dacă inițial cei doi termeni au circulat cu relativ același
înțeles,filosofia modernă și contemporană le-au separat semnificațiile, astfel că cei mai
mulți eticieni consideră etica dreptdisciplina filosofică ce studiază
morala, în timp ce aceasta din urmă are semnificația de obiect al eticii,
fenomen real, colectiv și individual, cuprinzând valori, principii și norme,aprecieri și
manifestări specifice relațiilor interumane și supuse exigenței opiniei publice și conștiinței
individuale. În Vocabulaire tehnique et et critique de la philosophie
moralitatea este definită c a A. caracter moral, valoare pozitivă sau negativă din punct de
vedere al binelui și răului, care se referă fie la persoane fie la judecăți fie la unele acte
B.valoare morală pozitivă în conformitate cu un ideal moral deci ca ceva opus imoralității
C. conduita morală , moralitate publică , deci după cum rezultă comportament moral și
respective stare a moravurilor sociale la un moment dat.
Din definițiile de bază ale eticii reiese că morala este obiectul eticii, morală ce are ca
obiect de studiu întreaga sferă a moralei, cu determinațiile sale teoretice, axate pe
înțelegerea categoriilor etice, a binelui – reper central al moralității și categorie etică
fundamentală și cu determinațiile sale practice, legate de problematica generală a vieții
morale. În Problemele de etică propuse elevilor de liceu, V. Macoviciuc definește etica
drept “teoria filosofică și/sau științifică asupra moralei, adică ansamblul constructelor

conceptuale prin care se explică structura,temeiurile și rigorile experiențelor practico-
spirituale ce constituie planul moralității trăite, reale”.
Pentru început, putem considera etica ca fiind știința ethosului (a moralei), a
binelui/răului (Socrate, Platon, Cicero), a fericirii, a virtuții (Aristotel), a plăcerii
(Aristip), a idealului social.
Etica a apărut ca ramură distinctă a cunoașterii, datorită lui Socrate. Ca disciplină
științifică ea există din timpul lui Aristotel, care a ridicat etica la nivelul "demnității
științelor".
Etica este definită ca "știința care se ocupă cu studiul principiilor morale, cu legăturile
lor de dezvoltare istorică, cu conținutul lor de clasă și cu rolul lor în viața socială;
totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare ideologiei unei clase sau
societăți".1
Etica reprezintă forma de cunoaștere și legitimare în conștiință prin intermediul
normelor și imperativelor morale, a unor acte și fapte omenești.

Abordări ale eticii
Facem o incursiune în istoria eticii ca filozofie practică și putem constata că toți autorii,
în ciuda celorlate polemici legate de subiect, au căzut de acord cu privire la obiectul eticii
care îl constituie răaspunsul la întrebarea: “ Ce este binele?”. Răspunsurile au fost
numeroase și adesea au dat naștere unor dispute de-a lungul vremii. Concluzia la care s-a
ajuns este aceea ca binele nu este capabil de nicio definiție, dar asta s-a întamplat abia in
secolul XX prin lucrarea de anvergură a lui G. E. Moore Principia Ethica. . Înțelegem
argumentul său (acela că riscul de eroare în căutarea unei definiții complete a binelui va fi
mai redus) de vreme ce nu contează cum îl denumim, cu condiția să îl recunoaștem atunci
cînd ne întîlnim cu el.2
Atenția ne este îndreptată de la proprietățile conceptului de bine la comportamentul
ființei umane căutând răspunsuri la întrebări cum ar fi: Ce este bine?, Ce este rău?, Ce
este corect?, Ce este greșit?. Răspunsurile la asemenea întrebări oferă prilejul de a
constata caracterul complex pe care îl oferă realitatea relațiilor interumane și inter-
cauzalitatea care domină sfera comportamentului uman.

Dincolo de amestecul de legendă și adevăr pe care îl oferă morala brahmanică și cea
budistă, ale Indiei antice, învățăturile lui Confucius și Lao-tse din China secolului VI
î.e.n., încercăm să luăm ca reper în înțelegerea izvoarelor scrise ale eticii, gîndirea elină
care, odată cu apariția lui Socrate, face trecerea de la preocuparea spre deslușirea tainelor
universului, la determinarea legilor fundamentale ale conduitei umane.Dacă Socrate și-a
împărtășit învățăturile propriilor săi discipoli sub formă de dialoguri, Platon este primul
care face referire la valorile supreme ale vieții morale într-o formă scrisă.

1 xxxDicționar explicativ al limbii române , Ed. Academiei RSR, București, 1984, p. 308.2 G. E. Moore, Principia Ethica, CEU Press, Editura DU Style, București, 1997, p. 120.

De la Aristotel la Kant

Aristotel scrie în Etica Nicomahică că obiectul eticii este studiul binelui sau al virtuții,
arătând că binele este scopul suprem. Binele suprem despre care vorbește Aristotel este
scopul absolut, spre care tinde totul, dar nu un bine abstract, transcendental pe care îl
întîlnim în școala platoniciană, ci un bine realizabil în practică, un bine accesibil omului.3
Pentru Aristotel, morala este produsul unui raport social, prin care se asigură cultivarea
unor virtuți confirmate social, apoi trăite conștient. Aristotel aformulat pentru prima dată
ideea libertății de a alege, dar nu ca un atributînnăsut al individului, ci ca relaŃie socială.
La fel ca predecesorii săi, și Aristotel are un punct de vedere cu privire la ierarhia valorilor.
În concepția sa, primordială este dreptatea, care generează raporturile individului cu
societatea, în timp ce înțelepciunea, curajul și cumpătarea determină raportul individului
cu sine.
Ceva mai târziu în vremea renascentismului italian, Machiavelli realizează în Principele
lauda ferventă a moralei burgheze, prin machiavelism înțelegându-se o combinație între
tactica politică și norma morală care convine conducătorului, creându-i acestuia condiții
de guvernare de pe poziția unui monarh absolut, în termeni moderni de conducător
autocrat, totalitar.
Machiavelli oferă în lucrarea sa de căpătâi un tablou fidel epocii în care a trăit arătând
că în conducerea statului dictează interesele și forța, și nicidecum considerentele morale.
Deși criticabile, o serie de sfaturi transmise în scris monarhilor merită atenție: „nici un
principe nu va izbuti să dobîndească mai multă prețuire decât acela care va săvârși fapte
mărețe și care va da pilde rare despre însușirile lui”.4
Cu circa un deceniu înainte de a apărea Principele, domnitorul român Neagoe Basarab
oferea prin sfaturile date în Învațăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie un
model al echității și un set de reguli de comportament în vederea asigurării unei conduceri
eficiente.
În secolul XVII, Spinoza oferă un îndreptar al vieții morale. Apărută după moartea sa,
Etica vorbește despre Dumnezeu, despre natura și originea sufletului, despre originea și
natura afectelor, despre sclavia și libertatea omului.

Spinoza definește omenia, binele, răul, modestia, ura, mila, ambiția, mândria,
îngâmfarea, invidia, umilința, frica, lăcomia, ambiția, toate din dorința de a cunoaște
„esența” omului: „Nimic nu știm sigur că este bun sau rău decât ceea ce ne duce cu
adevărat la cunoaștere sau ceea ce ne poate împiedica să cunoaștem”.5 Aflat în conflict cu
autoritățile ecleziastice, Spinoza afirmă de nenumărate ori că dogmele relevate nu au nici
o relevanță, singura instanță legitimă a adevărului fiind rațiunea.
După Spinoza sensul vieții nu este mortificarea, înăbușirea plăcerilor omenești,
pasivitatea, rugăciunea și așteptarea unei fericiri iluzorii pe lumea cealaltă. Dimpotrivă ,
3 Aristotel, Etica Nicomahică, Editura IRI, București, 1998, p. 35;4 Niccolo Machiavelli, Principele, Editura Mondero, București, 1997, p. 78;5 Benedict Spinoza, Etica, Editura Științifică, București, 1957, p. 157;

însăși esența omului” natura “ lui impune să lupte activ pentru păstrarea vieții de pe
pământ, pentru relizarea folosului propriu și gustarea, rațioanală a plăcerilor vieții. Omul
ideal a lui Spinoza este omul care trăiește după poruncile rațiunii, înteleptul care cunoaște
realitatea așa cum este, care se eliberează din robia în care îl ține neștiința, știe să
cucerească fericirea sa adevărată, care se gândește la moarte mai puțin decât la orice
altceva, iar înțelepciunea sa constă în meditație asupra vieții, nu aspura morții. El numește
“ superstiție sălbatică și tristă “ morala religioasă care condamnă plăcerile omenești și care
consideră drept “ virturți lacrimile noastre”. Pentru el virtutea înseamnă putere, iar
lacrimile, umilința nu pot fi decât expresia slăbiciunii.
Spinoza socotea că dacă am putea ști adevărul asupra realității lucrurilor, am
putea să acționăm cum trebuie pentru a atinge starea de beatitudine.
Binele și răul sunt noțiuni relative, lipsite de vreo semnificație rațională. Ele
pot exista doar prin raportarea la un scop: un lucru este socotit bun dacă corespunde
scopului urmărit dacă ne procură satisfacția așteptată, în caz contrar el va fi considerat
rău. Noțiunea de scop exprimă un punct de vedere finalist în interpretarea lumii –
care nu poate fi justificat rațional, reprezentând doar o creație imaginară, o ficțiune a
conștiinței. Noțiunile de bine și de rău, de care viața morală nu s-a putut niciodată
dispensa, nu-și mai au nici un rost.
Meritul constituirii unei etici robuste, bine conturată în peisajul filosofic,aparține
filosofiei clasice germane, reprezentate de marile repere ale filosofiei din toate
timpurile,Immanuel Kant și Georg Wilhelm Friedrich Hegel. Aceștia s-au constituit în
critici nemiloși ai naturalismului, revenind la raționalism și punând bazele eticii ca
disciplină filosofică autentică.
Immanuel Kant realizează, în “Scrieri moral-politice”, în “Întemeierea
metafizicii moravurilor ” și mai ales în celebra sa lucrare “Critica rațiunii practice” o
imagine de mare profunzime a eticii dominată de imperiul datoriei, exprimată sub forma
imperativului categoric și a unității dintre libertatea voinței și Legea morală.
Kant stabilește regula de aur a deontologiei: „nu trata o altă persoană așa cum nu ai
dori să fii tratat tu însuți”, inspirată din preceptele moralei creștine. Așa cum rezultă din
Critica rațiunii practice, etica lui Kant este o etică a datoriilor raționale. Rațiunea
trebuie să domine dorința6, iar un act va fi moral, dacă se acționează în virtutea
principiilor și normelor. Oamenii nu trebuie să le facă rău altora pentru că a nu face rău
altora este în acord cu propriul interes, cel puțin în ultimă instanță, chiar dacă o persoana
simplă, mărginită, poate presupune contrariul. A fi disprețuit de cei cu care trăiești e o
situație pe care nimeni nu ar putea , nici nu ar fi în stare să o suporte. Când se confruntă
cu adevărurile, orice persoană rezonabilă trebuie să accepte că a face bine altora e mai
bine decât a face rău. În această accepțiune, rațiunea vine în ajutorul amorului propriu, iar
întalnirea lor duce la o acțiune comună asupra interesului propriu.
G.W.F. Hegel consideră moralitatea ca factor constitutiv al statului, la nivel individual
manifestându-se doar trebuințe. Acestea sunt cele care determină respectul pentru lege.
Normele morale, după Hegel, sunt impuse de specificul corporatist al societății civile,
având ca scop buna funcționare aacesteia.
Cele două mari direcții postclasice ,neokantianismul și neohegelialisml au deschis
drumul filosofiei contemporane spre o mare diversitate de curente etice, începând cu
6 Immanuel Kant, Critica rațiunii practice , Editura Științifică, București, 1972, p. 173;

reprezentanții Școlii neokantiene de la Baden și continuând cu mari curente filosofice:
neopozitivismul, utilitarismul și pragmatismul, existențialismul, filosofia analitică etc.
Etica și timpurile noastre

Putem spune cu toată încrederea că etica nu-l face pe om mai bun, îl poate ajuta, cu
siguranță, să se ferească de răul pe care îl poate face altora sau sieși. În general, etica urmărește a
găsi adevărul, a stabili izvoarele moralei, a expune faptele morale, a analiza simțul etic și
conștiința morală, a contura idealul moral, a separa binele de rău, etc.
Etica este în căutarea suportului rațional a unei poziții față de alta, caută reglementări
obiective în legătură cu felul în care ar trebui să trăim, ce înseamnă o viață cu sens, cum trebuie
să-i tratăm pe semeni.
Dacă „moralul” a ajuns să fie diferenți at ca aspectul gândirii, al simțirii și al acțiunii umane ce
ține de distincția dintre „ bine” și „rău”, aceasta a fost în general realizarea epocii moderne. De-a
lungul istoriei omenirii, s-a observat sau s-a făcut prea pușin diferenșa între normele de
comportare umana astăzi strict separate, cum ar fi „ utilitatea”, „adevărul”, „frumusețea”,
„corectitudinea”. În modul de viață „ tradițional” totul era cântărit cu aceeași balanță a lucrurilor
care sunt „ bine” și a celor care „ nu sunt bine”. Viața în general era rezultatul creației divine,
călăuzită de providență. Liberul arbitru, dacă exista, putea însemna doar libertatea de alege răul
în locul binelui, adică de a încălca poruncile lui Dumnezeu, de a te abate de la calea arătată de
către El lumii. Toate acestea s-au schimbat totuși o dată cu reducerea treptată a constrângerilor
tradiției.
Timpurile noastre ne oferă libertatea de alegere de care înainte nu se bucura nimeni, dar în
același timp, ne aruncă într-o stare de nesiguranță. Dorim îndrumarea pe care să ne putem baza
și în care să avem încredere. Dar autoritățile cărora le putem acorda încredere sunt toate
contestate și niciuna nu pare destul de puternică pentru a ne oferi gradul de siguranță de care
avem nevoie. Acțiunile ce trebuie alese , acțiunile ce sunt alese dintre altele ce puteau fi alese,
dar nu au fost, sunt cele care trebuie apreciate, măsurate și evaluate. Evaluarea reprezintă un
element indispensabil al alegerii, al luării deciziei; e nevoia ce o simt oamenii, o nevoie asupra
căreia revin rar cei ce acționează doar din obișnuință. O dată ce s-a ajuns la evaluare, devine
evident că „util” nu este neapărat „ bun” sau „frumos”. Drumul ce drept, începe astfel să se
despartă în „ rezonabil din punct de vedere economic”, „plăcut din punct de vedere estetic”,
„corect din punct de vedere moral”. Acțiunile pot fi bune într-un sens , greșite în altul. Care
acțiune trebuie apreciată prin care criteriu? Și dacă se aplică mai multe criterii, căruia dintre ele
trebuie să i se acorde prioritate?
În multe situații când noi și aparent doar noi alegem ce e de facut, căutăm zadarnic regulile
ferme și sigure care ne pot garanta că, o dată ce le urmăm, putem fi convinși că avem dreptate.
Am dori cu ardoare să ne aflăm la adăpostul acestor reguli, știind prea bine totuși că nu ne vom
simți în largul nostru dacă suntem constrânși să le respectăm. Se pare totuși că există prea multe

reguli de acest fel: fiecare spune altceva, una lăundând ceea ce condamnă cealaltă. Sunt în
dezacord și se contrazic reciproc, fiecare acceptând autoritatea pe care celelalte o neagă. Rezultă
că fiecare dintre noi trebuie să decidă singur ce regulă respectă și ce regulă ignoră. Alegerea nu
se face între a urma reguli și a le încălca, deoarece nu există nicio serie de reguli care să fie
respectate sau violate. Alegerea se face, mai degrabă, între diferite serii de reguli și diferite
autorități ce le susțin. Și fără nicio autoritate suficient de puternică sau suficient de îndrăzneață ca
să le nege pe toate celelalte și să revendice exclusivitatea, nu e clar dacă nesocotirea unei reguli
reprezintă un „ rău mai mic” decât nesocotirea alteia.
Gândirea etică nu se bazează pe principii certe și pe reguli fixe. În etică putem avea cel
mult o știință în sens slab, adică una bazată pe principii probabile despre viața bună și
cetatea bună. Capacitatea de testare a unei astfel de teorii etice stă și ea sub semnul
probabilului: judecarea unui caz nou se poate face doar prin analogie cu anumite cazuri
morale exemplare descrise de teorie. Or, judecata prin analogie este o judecată probabilă.
Într-un astfel de domeniu dominat de întâmplare, și nu de necesitate, ghidarea se realizează
nu atât după principii universale, cât după cazuri paradigmatice și după flerul moral al
fiecăruia, înțelepciunea sa practică.

Moralitatea individuală

Considerată de marea majoritate a gânditorilor drept obiectul eticii, morala este
caracterizată și definită în multe feluri de-a lungul vremii.

Morala reprezintă totalitatea convingerilor, atitudinilor, deprinderilor, sentimentelor
reflectate în principii, norme, reguli determinate istoric și social, care reglementează
comportamentul și raporturile indivizilor între ei, precum și dintre aceștia și societate
(familie, grup, națiune, societate), în funcție de categoriile: bine, rău, datorie, dreptate,
nedreptate și a căror respectare se întemeiază pe conștiință și opinie publică.
Morala mai poate fi definită ca ansamblul principiilor de dimensiune universal-normativă
(adeseori dogmatică), bazate pe distincția între bine și rău. Morala reprezintă "ansamblul
normelor de conviețuire, de comportare a oamenilor unii față de alții și față de colectivitate
și a căror încălcare nu este sancționată de lege, ci de opinia publică. Morala este disciplina
științifică care se ocupă cu normele de comportare a oamenilor în societate"7.
În politică, administrație publică, afaceri, mass-media, educație, medicină ș. a, termenul preferat
este cel de etică. Unii autori consideră că termenul morală este legat de viața privată.
Respectăm morala în viața privată și etica în viața publică (politică, civică, profesională etc.).
Etica implică mai multă detașare, pe când morala are o semnificativă componentă
emoțională. Apare aici problema libertății individuale în alegerea unui curs al acțiunii,
fiind ridicată problema oamenilor tratați ca oameni și a eticii care depinde în mare măsură
de ceea ce facem noi unii față de alții. În sens mai larg, moralitatea cuprinde și fenomenele
7 xxxDicționar explicativ al limbii române , Ed. Academiei RSR, București, 1984.

ce țin de conștiința morală, calitățile și defectele morale, judecățile și sentimentele morale,
valorile morale etc.8
Moralitatea exprimă ceea ce ar trebui să facem și ceea ce nu ar trebui să facem dacă am
fi raționali, binevoitori, imparțiali, bine intenționați.
Pentru o mai bună înțelegere a diferențelor dintre etică, morală și moralitate, precizăm
următoarele:
•Etica are caracter accentuat cognitiv și explicativ;
•Morala are caracter proiectiv – programator;
•Moralitatea are caracter real – practic.

Și de la Kant la Hegel

Primele preocupări sistematice în acest sens aparțin lui Immanuel Kant, primul filosof
care reușește detașarea cercetării filosofice de interogațiile directe asupra realității și
realizarea a ceea ce s-a numit în filosofie criticismul. Etica lui Kant este, prin excelență, o
etică normativă, decurgând din modul în care acesta o definește ca fiin dcritica rațiunii
practice. Trecerea de la “metafizica moravurilor” la acest model de etică s-a
realizat, la Kant, tocmai pr in stabilirea conținutului moralei sub forma
principiului practic ,concretizat în imperativul categoric: acționează astfel încât maxima
voinței tale să poată oricând valora în același timp ca principiu al unei legislații universale.
(13, p. 118) În viziunea lui Kant, morala nu aparține nici psihologicului nici înclinației
individuale spre fapte bune, nici trăirilor individuale și unice; ea aparține eminamente
imperativului moral.
În etica lui Hegel se face distincție între morală și moralitate și se pune problema
specificuluii moralității. Așa cum subliniază Drobnițki, “morala,din punctul său de vedere,
nu constituie numai un fenomen social specific,prin care omul se deosebește de natură, ci și
un fenomen singular în dezvoltarea istorică a societății, deosebit de toate celelalte moduri
de reglementare a experienței sociale”. Moralitatea, în schimb, este reprezentată de
moravurile, obiceiurile, tradițiile existente în societățile arhaice, presocratice, în care “omul
ca om etic este inconștient de sine”.
În dicționarul de filosofie descoperim o definiție care respectă regula dezvăluirii sferei
termenului, regulă specifică definirii categoriilor filosofice:
“Ansamblu al deprinderilor, sentimentelor și convingerilor, atitudinilor și
mentalităŃilor, principiilor, normelor și perceptelor, valorilor și idealurilor
care privesc raporturile dintre individ și colectivitate (familie, clasă,naŃiune, societate ș.a.)
și care se manifestă în fapte și acțiuni, în modul decomportare” (12, p. 473).
Morala există numai în și prin societate, în și prin grupurile umane distincte fiind,
asemenea oricăror dimensiuni ale umanului, o realitate socială. Ea presupune, inevitabil,
angajarea personalității ființei sociale, a individului.Cu toate că este marcată de un conținut
8 Bauman, Zygmunt, Etica postmoderna, Ed. amarcord, Timișoara, 2000, p.11.

și o structură distincte, precum și de un sistem categorial propriu, morala nu este un dat
universal și inert. Ea este în continuă transformare, în directă dependență de schimbarile ce
se produc în cultura și civilizația diferitelor comunități umane.

Valorile morale fundamentale
Valorile morale cuprind întreaga existență umană, fiind repere de bază ale vieții
noastre sufletești și spirituale. Unele sunt fundamentale (cardinale), altele sunt secundare
sau derivate; unele țin de scopuri (denumite valori finale), altele de mijloace (valori
instrumentale); unele privesc lucrurile (opere, bunuri), altele privesc persoanele (caracter,
personalitate); anumite valori au caracter facultativ, altele au un caracter obligatoriu.
Acestea din urmă sunt sprijinite și apărate, promovate de sisteme normative care include
reguli și sancțiuni morale, juridice, religioase etc.
Standardele etice sunt diferite și rezultă din diversitatea sistemelor de valori ( modul în care
ne organizăm sau ierarhizăm propriile valori care ne ghidează în luarea deciziilor).
Astfel, diferitele segmente ale societății determinate pe baze etnice, culturale,
religioase, politice sau profesionale își creează sisteme de valori proprii care sunt
reflectate în sisteme etice diferite. Toate însă, se racordează indestructibil principiilor etice
guvernante într-o societate și vizează direct conduita curentă, obiceiurile și atitudinile
oamenilor, cu privire la conceptele generale de bine și rău, de adevăr și minciună, de
echitate și discriminare, libertate și constrângere, etc.9
Fiecare acțiune pe care o face o persoană este considerată de către acea persoană ca
fiind o acțiune corectă, în lumina a ceea ce ea se străduiește și dorește să facă. E posibil ca
cineva să nu fie de acord cu modelul altora despre lume, cu gândirea etică a altora, cu
înțelegerile sau cu deciziile lor – dar acei "alții" sunt de acord cu ele, bazându-se pe
propriile criterii de valoare – care evoluează și ele odată cu indivizii și societatea. Ceea ce
societatea a considerat cu câtva timp în urmă ca fiind "corect", poate fi considerat azi ca
fiind "greșit"; ceea ce unii am considerat ca fiind "greșit" într-un trecut nu prea îndepărtat,
putem spune acum că este "corect". Uneori condamnăm pe altcineva care nu a reușit să
țină pasul cu propriile noastre idei în permanentă schimbare, referitoare la ce
este permis și ce nu. Schimbându-ne părerea despre ceea ce este "corect" și "greșit", noi
evoluăm. Uneori, poate, suntem atât de mulți cei care insistăm să credem că valorile pe
care le avem sunt cele corecte și perfecte și că toți ceilalți ar trebui să adere la ele. Unii
suntem plini de automulțumire și convingere că avem dreptate. Ideile noastre despre
"corect" și "greșit" ne definesc pe noi, ne arată cine suntem noi cu adevărat.
Adultul, prin experiența sa cu alți membri ai societății, cu alte colectivități sociale,
dobândește o viziune complexă despre muncă și viață, un sprijin în îndepărtarea de
atitudinile sale anterioare. Experiența altor moduri de relații social-umane va contribui în
felul acesta la însușirea valorilor noi din societate, configurând mai profund, mai puternic,
rolul experienței culturale cu care el intră în legătură în viața de zi cu zi .
9 Pride, W., Hughes, R., Kapoor, J., Business, Houghton Mifflin Co., Boston, 1991, p. 132.

Observațiile făcute sunt menite să sublinieze faptul că dimensiunea științifică
(informațională), singură, nu este suficientă pentru o dezvoltare a reprezentărilor culturale
și morale, pentru acceptarea sau refuzul unui anumit sistem de valori sociale. Acesta
depinde și de factori de mediu social, de dezvoltare bio-psihologică, de gradul de
dezvoltare al relațiilor sociale din colectivitățile în care adultul este integrat.
Peste tot în lume există culturi, comunități și familii care au idei complexe despre
etică. De cele mai multe ori, standardele sunt bazate pe principii universale (idealuri cum
ar fi onestitatea, respectul și responsabilitatea) pe care sperăm că le putem însuși. Dar
când trebuie să iei o decizie pe care doar tu o poți lua, doar tu ești acela care decide ce vei
face, și te raportezi la toate aceste standarde izvorâte din educație, familie, tradiție,
cultură. Însă le aplici așa cum consideri tu de cuviință. Ce faci, cum faci, sunt lucruri pe
care tot tu le decizi, pentru că ideile despre cum să acționezi vin de la tine, iar etica pe
care o urmezi este a ta. Există standarde personale despre care sperăm să fie în acord cu
principiile universale existente peste tot în lume.
Valorile morale fundamentale sunt:
1.Binele: util pentru un scop/o ființă, eficacitate, bunăstare, succes în afaceri (dar nu
cu orice mijloace, oricum);
2.Adevărul moral: opusul minciunii, ipocriziei, vicleniei, duplicității, etc.;
3.Iubirea aproapelui : respect, prețuire, bunătate, blândețe, compasiune, milă, dăruire,
solicitudine, etc;
4.Dreptatea: echitate, rațiune, corectitudine, civism, etc;
5.Omenia: umanism, onestitate, sinceritate, modestie, etc;
6.Datoria și obligația morală : a munci, a ajuta pe cei din jur, a fi generoși, a fi cinstiți,
a cultiva prietenia, justiția, a urma binele, a evita răul.
Conformarea sau neconformarea la norme conduce subiectul uman la ocuparea unei
poziții în societatea respectivă, iar această poziție primește o valoare (pozitivă sau
negativă) în funcție de așteptările societății pentru acel rol, în sensul conformismului. O
gândire conformă cataloghează individul ca "om la locul lui"; o gândire care produce o
evoluție în societate, o invenție sau schimbare de model (deci neconformă), indică un
"savant".
Normele morale trebuie sa se supună principiului universalității, cu alte cuvinte, să fie
aplicabile oricui, oricând, oriunde. Ele ar trebui să aibă caracter absolut și obiectiv: să nu
depindă de credințe, sentimente, obiceiuri particulare, nici de voința arbitrară a cuiva aflat în
poziție de putere normativă.
Universalismul presupune că există “reguli etice universale și obiective, și aceasta, fără a
exista un cadru etic, care este deja suplinit de convenții și tratate încheiate, afacerile la
nivel internațional neputând altfel exista”10. Cei care adoptă poziția universalistă susțin că
există o largă accepțiune a mai multor principii ale afacerilor în întreaga lume.
Universaliștii susțin, însă, că există o înțelegere conceptuală răspândită printre toți oamenii
10 Hellriegel Don, Slocum J.W., Woodman R.W., Organizational Behavior , West Publishing Company, St.
Paul, 1992.

cu privire la moralitatea acesteia. Elementul de universalizare, care e prezent în orice
moralitate, dar care se aplică în cazul moralității tribale probabil numai membrilor tribului,
ajunge treptat să domnească asupra persoanelor ca atare. Mai puțin formal spus, e esențial
pentru moralitate și pentru rolul pe care ea îl joacă în orice societate ca anumite genuri de
reacții și motivații să fie puternic internalizate, iar acestea nu se pot evapora pur și simplu
din cauza confruntării cu ființe umane aparținând altei societăți. Tot așa cum “de gustibus
non disputandum” nu e o maximă ce se aplică moralității, nici “ când ești în Roma, fă ca
romanii” nu e o atare maximă, ea e în cel mai bun caz un principiu de etichetă.Ca o
exemplificare, într-o fascinantă carte care vorbește despre cucerirea pământului american,
există o descriere a ceea ce au simțit conchistadorii când au intrat în templele de sacrificiu .
Această grămadă de mercenari, oameni fără pretenții morale, a fost efectiv oripilată de
practicile aztecilor . Ar fi desigur, absurd să privim aceasta dovadă ca pe una de mărginire
sau ipocrizie. Ea indică mai degrabă ceva ce conduita lor nu trăda intotdeauna , anume că
ei priveau pe indieni ca pe niște oameni, mai degrabă ca pe niște animale.
Relativismul susține că nu există standarde absolute, universale. Ele diferă în funcție de
comunitate și istorie.
Relativismul individual , presupune că, nu există un principiu absolut legat de ceea ce este
drept sau nedrept, bine sau rău; în orice situație, ceea ce este bine sau rău trebuie lăsat la
latitudinea și îndemâna individului sau indivizilor implicați în respectiva situație. Un
individ cu o concepție pur relativistă poate susține faptul că practicile care sunt interzise
în mod universal de către majoritatea societăților, cum ar fi, de exemplu, incestul,
canibalismul, sclavia, nu sunt nici bune, dar nu sunt nici greșite, ele pur și simplu depind
de credințele fiecărui individ și numai de el.
Recunoșterea relativității unei idei, a unui enunț nu înseamnă relativism. Relativismul se
referă la o aserțiune care nu poate fi judecată în sens propriu și obiectiv decât în conexiune
cu realitatea pe care încearcă să o explice. Relativismul apare apoi determinat de trei
elemente esențiale, și anume: valorile la care se raportează sunt plurale ; rațional noi nu
putem distinge între valori diferite și, pentru că nu putem alege o valoare sau alta, trebuie
să alegem între indiferența și saltul de la o valoare către o alta. Și asta pentru că
cei mai mulți dintre oameni consideră că diferențele de opinie și atitudine sunt firești și nu
le iau în discuție7.
Câți dintre noi nu am folosit expresia "e relativ", sau, mai mult, "totul e relativ", cu
predilecție în momentul în care în argumentația partenerului de dialog nu mai puteam
depista vreun defect.
În lucrarea "Relativitatea morala" (1984) David Wong vorbește despre incapacitatea
teoriilor absolutiste de a explica anumite dezacorduri între convingerile morale. El spune
că: "Relativitatea morala este un indiciu al plasticității naturii umane, al puterii cailor vieții
de a determina ceea ce constituie o rezolvare satisfacatoare a conflictelor de moralitate care
se intenționează să fie rezolvate". Principala teză a lui Wong este urmatoarea:
"…recunoașterea relativității morale poate fi o parte a unei etici normative mai largi și a
filosofiei sociale, în așa fel încât, o dată recunoscută relativitatea morala, ea poate fi
integrata în restul intereselor noastre morale".
Pentru o mai bună ilustrare a relativității morale, Wong face o distincție între următorii
termeni: "right centered morality", care plasează pe același loc ceea ce fiecare individ uman

pretinde de la celalalt, și "virtue centered morality", care are ca și element central termenul
de "bine comun", specific tuturor membrilor unei comunități umane.
Așadar, relativismul moral pretinde o pluralitate de opțiuni individuale. Omul supus
relativismului moral considera ca o acțiune este îndreptățită pentru că așa consideră el că
trebuie sa fie.
Conștiința morală este organul de manifestare și de cunoaștere a legii morale; este o
judecată a valorii morale a faptelor noastre sau ale altora, având caracter subiectiv și
temporal. Conștiința morală este rezultatul presiunilor sociale și ale evoluției societății în
care individul s-a format.
A avea conștiință morală înseamnă, în primul rând, a cunoaște și a recunoaște existența
unei ordini morale. Astfel, conștiința a fost și rămâne liantul invizibil, grație căruia
comunitatea nu s-a năruit.
Fiecare dintre noi avem anumite standarde etice pe baza cărora trăim. Standardele
noastre reprezintă idei despre bine și rău care ne ajută să acționăm atunci când avem de
luat o decizie. Deși standardele noastre sunt bazate pe principii și valori proprii, există și
principii universale, asupra cărora suntem toți de acord.
De unde vin toate aceste standarde, principii și valori?
O parte din normele etice își au originea în trecutul nostru. Unele idei despre ce trebuie
și ce nu trebuie să facem vin de la părinți, profesori sau prieteni. Oamenii care ne
influențează ne dau idei despre ce e bine și ce e rău. Mai stai afară după ora de culcare?
Cum te porți cu bunicii? Ce îi spui unui prieten care vrea să copieze tema de la tine? Toate
astea sunt exemple de decizii etice pe care le adoptăm, iar prietenii și familia au un cuvânt
de spus în toate acestea.
Încă de mic omul este obișnuit să aibă modele. Toate astea sunt exemple de decizii
etice pe care le adoptăm, iar prietenii și familia au un cuvânt de spus în toate acestea.
Prima formă de învățare umană este imitația, nu trebuie să ne mire faptul că aceasta ne
însoțește de-a lungul vieții. Este mai degrabă folositor omului, după cum afirmă să
utilizeze comportamente culturale elaborate deja, decât să conceapă altele, prin metoda
încercării și erorii, dat fiind că se dovedește a fi mai economic din punct de vedere
energetic. Așadar, încă de mic omul este obișnuit să aibă modele. Ajuns la vârsta
maturității nu se pune problema dacă să mai aibă sau nu modele, ci să le aleagă pe cele
care corespund intereselor sale.
Etica mai este determinată și de comunitatea în care trăiești. Școlile, afacerile și toate
genurile de organizații au standarde și se așteaptă ca oamenii să le urmeze. Atunci când
toate aceste grupuri sunt privite împreună, ele formează o comunitate, un grup ai cărui
membri lucrează împreună și se ajută între ei. O comunitate trebuie să aibă etică, trebuie
să transmită anumite standarde.
Modelele identificabile în realitatea imediată în care este integrat individul, pot fi
directe, vizând pe profesorii, prietenii, părinții săi, dar pot fi și mediate de diferite ipostaze
culturale: literatură, film, muzică. Le putem întâlni din întâmplare, fără căutări
premeditate, alegându-le din proprie inițiativă. De multe ori acestea pot fi sugerate, induse
sau impuse.

Modelarea făcută de alții trebuie să conducă la conturarea unei autonomii și a unei
responsabilități în ceea ce priveste automodelarea. De preferat rămâne, totuși, căutarea pe
baza propriei chibzuințe, a modelului autentic și potrivit propriului eu. Aceasta trebuie să
constituie ținta supremă a oricărui program de pregatire.
Dar "etica" noastră mai vine și din cultură și tradiții. Suntem înconjurați de cultură și
tradiție în fiecare zi. Cultura caracterizează grupul cu care ne identificăm (uneori este
generația noastră). Alteori, este comunitatea în care trăim. Poate fi națiunea noastră sau
colegii.
Constrângerea pentru respectarea normelor sociale începe încă de la creșterea și
educarea copiilor, acestea constând tocmai din efortul de a impune copilului moduri de a
vedea, simți, acționa într-un fel la care el poate n-ar ajunge dacă n-ar fi condus la acestea.
Copilul este învățat să respecte obiceiurile, tradițiile, convențiile, iar dezvoltarea
personalității urmează un curs printre aceste jaloane: credințele, tendințele, practicile
grupului luate în întregul lor. Obișnuința colectivă se transmite prin educație din generație
în generație, dând astfel membrilor societații siguranță și stabilitate.
Tradițiile sunt acțiuni izvorâte din valori importante. Felul în care ne practicăm
confesiunea religioasă, ne petrecem aniversările, vacanțele, sunt exemple de tradiții. Și
sunt idei despre cum ar trebui să facem lucrurile pentru a continua tradițiile.
Cert este că, fundamental capacitatea noastră de a acționa etic, existența noastră morală
este ceea ce ne distinge față de animale. A fi moral înseamnă a trăi doar în limitele
exigențelor adevărului nealterat de emoții și prejudecăți, corect, drept, logic și previzibil.
Conștiința morală poate fi considerată:
•un instinct divin,
•o judecată practică a sufletului, rațiunii, spre a face o faptă reală,
•o putere psihică prin care deosebim faptele bune de cele rele.
Simțul etic reprezintă facultatea unei persoane de a deosebi binele de rău și de a
respecta ordinea morală.
Pentru a fi moral trebuie să trăiești în acord cu codul comunității tale și să le respecți
pe cele ale altora. Dar și în interiorul aceleiași comunități există dispute despre ceea ce este
drept, iar problema toleranței absolute față de alte coduri creează situații uneori inacceptabile.
Naziștii aveau codul lor moral, dar nu putem spune că respectăm dreptul la genocid fiindcă
purificarea rasială era cerută de un astfel de cod. Nu putem spune că, în numele respectului
pentru multiculturalitate și al toleranței putem accepta de exemplu sclavia, discriminarea pe
baza apartenenței la un sex, eugenia spartană (teorie care preconizează ameliorarea
populațiilor umane prin măsuri genetice – alegerea părinților, sterilizarea, interzicerea
procreării etc., folosită de rasiști și naziști), etc .
Relativismul susține că nu există standarde morale dincolo de coduri particulare, nimic nu e
nici absolut, nici universal. Nu avem unde căuta standarde absolute dincolo de realitate și
dacă ele ar exista, ar fi nedrepte.
Forța motrice a dezvoltarii personalității o constituie contradicția dintre trebuințele
sociale, pe de o parte, și aspirațiile individului, respectiv, posibilitățile satisfacerii lor, pe
de altă parte. Ele se manifestă în activitățile omului, în relațiile sale cu alți oameni, și mai
ales cu societatea.

Contradicția este trăită de om ca preocupare, neliniște, supărare sau nemulțumire. Dacă
trăirea nemulțumirii este față de sine însuși, cum se întamplă adeseori, aceasta este dovada
unei analize critice a faptelor sau a trăsăturilor personalității sale, ceea ce va
duce la o tendință de a se schimba, a se reeduca. Când nivelul dezvoltării personalității
este redus, contradicția internă este trăită ca o contradicție externă, ca un conflict cu
mediul său, cu oamenii din ambianța sa, care nu-l înțeleg, nu-l observă sau i se opun.
În momentul în care apare intenția de reeducare, și acest fapt denotă ideea existenței
unei valori, a unui ideal, spre a cărui împlinire sunt mobilizate eforturile, are loc din punct
de vedere cognitiv elaborarea unui portret-robot a comportamentului dorit. În cazul în care
se găsește un corespondent al acestuia în realitatea imediată, acesta este ales. În acest caz
șansele de reușită sunt mari. În cazul în care realitatea nu poate furniza un astfel de model,
au loc un număr semnificativ de tatonări, cramponări în situația determinantă, șansele de
reușită fiind mai mici .
În esență, cele mai importante caracteristici ale omului, din acest punct de vedere, sunt
legate de modul de analiză a realității: mai mult logic, mai mult imaginativ sau mai mult
sentimental. Fiecare om are o misiune pământeană pe care poate să și-o îndeplinească cu
cinste. Unii nu știu cum să facă. Ar fi util dacă ar înțelege că fiecare este o petală din
floarea lumii, că fiecare are nevoie ca de aer de respect față de sine și, în același timp, față
de toți ceilalți. Lumea poate evolua normal doar dacă marea majoritate înțelege că este
parte a aceluiași întreg.

Moralitate vs. Modernizare
Ce poate să facă moralitatea în condițiile modernizării exagerate ? Scara consecințelor
posibile ale acțiunilor umane a depășit de multă vreme imaginația morala a actorilor.
Conștient sau inconștient, acțiunile noastre afectează teritorii și perioade mult prea
îndepărtate pentru reacțiile noastre morale „naturale” ce se lupta în van să le asimileze sau
abandonează lupta cu totul. Moralitatea pe care am moștenit-o de la timpurile premoderne-
singura moralitate ce o avem- e o moralitate neadecvată societății zilelor noastre. Toate s-
au schimbat decisiv. Tehnologia modernă a introdus acțiuni la o scară atât de neobișnuită,
obiecte și consecințe pe care cadrul vechi al eticii nu le mai poate susține.
Întrucât ceea ce facem afectează alți oameni, iar ceea ce facem cu puterile sporite ale
tehnologiei are un efect și mai mare asupra oamenilor și a mai multor oameni decât înainte,
semnificația etică a acțiunilor noastre atinge în prezent culmi fără precedent.
Responsabilitatea morală ne face să avem grijă de copii noștri pentru a fi hrăniți, îmbrăcați
și încalțați; nu ne poate oferi totuși multe sfaturi practice în fața imaginilor stupefiante ale
unei planete epuizate, uscate și supraîncălzite , pe care copiii noștri și copiii copiilor noștri
o vor moșteni și vor trebui să o locuiască, drept urmare a nepăsării noastre actuale.
Moralitatea ce ne-a ghidat întotdeauna și ne ghidează încă astăzi are mâini foarte puternice,
dar scurte. Ce șanse există ca să crească?

Bibliografie:
Aristotel, Etica Nicomahică , Editura IRI, București, 1998
Bauman, Zygmunt, Etica postmoderna , Editura Amarcord, Timișoara, 2000
Benedict, Spinoza, Etica, Editura Științifică, București, 1957
Bernard, Williams, Moralitatea:o introducere în etică , Editura Junimea, Iași,
1981
Friedrich, Nietzche, Despre genealogia moralei , Editura Echinox, Cluj,1993

G. E. Moore, Principia Ethica, CEU Press, Editura DU Style, București
Hellriegel, Don, Slocum J.W., Woodman R.W., Organizational Behavior , West
Publishing Company, St. Paul, 1992.
Ioan, Huma, Conștiință și moralitate , Editura Alternative, București, 1993
Immanuel, Kant, Critica rațiunii practice , Editura Științifică, București, 1972
Immanuel, Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor-Critica rațiunii practice , Editura
Științifică, București, 1972
Niccolo, Machiavelli, Principele, Editura Mondero, București, 1997
Pride, W., Hughes, R., Kapoor, J., Business, Houghton Mifflin Co., Boston, 1991xxxDicționar explicativ al limbii române , Editura Academiei RSR, București, 1984.