Delimitari Conceptuale ale Eticii

Etica a fost definită de-a lungul timpului în diferite moduri, în funcție de context sau de domeniul specific de aplicabilitate practică, etica a fost focalizată pe principiile și standardele care ar trebui să guverneze relațiile sociale dintre indivizi și organizații și a suscitat întotdeauna interesul celor interesați să trăiască într-o lume mai bună, atentă la nevoile și aspirațiile celor din jur, menită să aprecieze adevăratele valori umane și să promoveze modelele exemplare de comportament.

Putem preciza că în literatura de specialitate, etica (termen provenit din grecescul „ethos” – morav, obicei, caracter) este „disciplina filozofică care studiază problemele teoretice și practice ale moralei; în vorbirea curentă, termenul de etică se utilizează adesea și în sens de morală”.

Astfel, pe de o parte, „etica este știința care studiază principiile morale, originea, natura, esența, dezvoltarea și conținutul lor”, iar, pe de altă parte, „etica reprezintă ansamblul de reguli, valori și norme morale care reglementează comportamentul persoanelor în societate sau/și determină obligațiile acestora, în general, sau într-un anumit

domeniu de activitate, în particular”. Etica semnifică „știința binelui și a răului”.

1R. Sommer, R. Tomoiagă (redactori coordonatori), Mic Dicționar Filozofic, Ediția a II-a, Editura Politică, București, 1973, pag. 186.

2 Florin Marcu, Constant Maneca, Dicționar de Neologisme, Ediția a III-a (revăzută și adăugită), Editura Științifică,

București, 1978, pag. 283.

3 Carolina Reoyo González (editor), Diccionario Enciclopédico Nuevo Espasa Ilustrado 2000, Editorial Espasa

4 Într-o definiție mai puțin formală, etica reprezintă „ansamblul de valori și norme care definesc, într-o anumită societate, omul de caracter și regulile de comportare justă, demnă și vrednică de respect, a căror încălcare este blamabilă și vrednică de dispreț. Etica promovează anumite valori (cinste, dreptate, corectitudine, echitate, imparțialitate, bunătate, mărinimie etc.) și încearcă să facă respectate anumite norme” (Dan Crăciun, Curs de Etică în Afacerile Economice Internaționale, REI, 2004)

Termenul de morală (provenit din latinescul „mos, mores” – obicei) desemnează un anume cod special, un ansamblu de reguli cărora fiecare individ trebuie să i se conformeze pentru a fi acceptat în societate. „Morala reprezintă, astfel, totalitatea convingerilor, atitudinilor, deprinderilor, sentimentelor, normelor, regulilor determinate istoric și social, care reglementează comportamentul și raporturile indivizilor între ei, precum și dintre aceștia și colectivitate (familie, grup, clasă, națiune, societate), în funcție de categoriile bine, rău, datorie, dreptate, nedreptate și a căror respectare se întemeiază pe conștiința și opinia publică”5.

Morala depinde de condițiile existențiale ale unei anumite comunități umane și nu poate avea un caracter abstract, general valabil, fiind mai degrabă caracterizată de relativitate; cu toate acestea, de-a lungul istoriei, de la un tip de societate la altul, rămân valabile numeroase imperative morale (exemple: „Să nu ucizi!”, „Să nu furi!”, „Să nu minți!”,

„Să-ți respecți cuvântul dat!”) care nu țin de o anumită epocă, ci de caracterul omului de ființă posesoare de rațiune și de conștiință de sine, fiind considerate norme generale sau universale. Cel mai important criteriu moral, universal valabil, și care nu se supune judecății relativiste, îl reprezintă acceptarea universalității drepturilor fundamentale ale omului.

În timp ce „morala este considerată un fenomen real – un ansamblu de reguli și norme de bună purtare, cu caracter mai mult sau mai puțin universal – ce ține de comportamentul cotidian, de viața practico-spirituală reală a indivizilor și colectivităților umane, etica desemnează teoria care are ca obiect de studiu acest fenomen real (teoria despre morală), respectiv sistemul conceptual care se află la baza unei anumite viziuni asupra moralității (prin moralitate înțelegându-se condiția omului care aspiră să trăiască potrivit unor idealuri și principii cât mai înalte)”6.

5 Gabriela Țigu, Etica Afacerilor în Turism, Editura Uranus, București, 2003, pag. 11.

6 Ioan Bâtlan, Philosofia moralis. Prelegeri de etică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997, pag. 9,

citat în Gabriela Țigu, pag. 11.

În sens restrâns, morala comună (morala înțeleasă ca ansamblu de obiceiuri și standarde

ale comunității) este nereflectivă, deoarece ea impune respectarea unor standarde ale

comunității prin conformism mimetic, fără a fi filtrate de rațiunea individuală;

„un demers etic înseamnă reflectarea asupra principiilor generale și judecarea unei situații particulare din perspectiva acestor principii. Spre deosebire de etică, morala are o semnificativă componentă emoțională; etica implică mai multă detașare, explorarea și

acceptarea modurilor de viață alternative; acceptarea unei etici nu cere abandonarea unei

5 Gabriela Țigu, Etica Afacerilor în Turism, Editura Uranus, București, 2003, pag. 11.

6 Ioan Bâtlan, Philosofia moralis. Prelegeri de etică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997, pag. 9,

citat în Gabriela Țigu, pag. 11.

Termenul de morală (provenit din latinescul „mos, mores” – obicei) desemnează un anume cod special, un ansamblu de reguli cărora fiecare individ trebuie să i se conformeze pentru a fi acceptat în societate. „Morala reprezintă, astfel, totalitatea convingerilor, atitudinilor, deprinderilor, sentimentelor, normelor, regulilor determinate istoric și social, care reglementează comportamentul și raporturile indivizilor între ei, precum și dintre aceștia și colectivitate (familie, grup, clasă, națiune, societate), în funcție de categoriile bine, rău, datorie, dreptate, nedreptate și a căror respectare se întemeiază pe conștiința și opinia

publică”5.

Morala depinde de condițiile existențiale ale unei anumite comunități umane și nu poate avea un caracter abstract, general valabil, fiind mai degrabă caracterizată de relativitate; cu toate acestea, de-a lungul istoriei, de la un tip de societate la altul, rămân valabile numeroase imperative morale (exemple: „Să nu ucizi!”, „Să nu furi!”, „Să nu minți!”,

„Să-ți respecți cuvântul dat!”) care nu țin de o anumită epocă, ci de caracterul omului de ființă posesoare de rațiune și de conștiință de sine, fiind considerate norme generale sau universale. Cel mai important criteriu moral, universal valabil, și care nu se supune judecății relativiste, îl reprezintă acceptarea universalității drepturilor fundamentale ale omului.

În timp ce „morala este considerată un fenomen real – un ansamblu de reguli și norme de bună purtare, cu caracter mai mult sau mai puțin universal – ce ține de comportamentul cotidian, de viața practico-spirituală reală a indivizilor și colectivităților umane, etica desemnează teoria care are ca obiect de studiu acest fenomen real (teoria despre morală), respectiv sistemul conceptual care se află la baza unei anumite viziuni asupra moralității (prin moralitate înțelegându-se condiția omului care aspiră să trăiască potrivit unor idealuri și principii cât mai înalte)”6.

În sens restrâns, morala comună (morala înțeleasă ca ansamblu de obiceiuri și

standarde ale comunității) este nereflectivă, deoarece ea impune respectarea unor

standarde ale comunității prin conformism mimetic, fără a fi filtrate de rațiunea individuală;

„un demers etic înseamnă reflectarea asupra principiilor generale și judecarea unei situații particulare din perspectiva acestor principii. Spre deosebire de etică, morala are o semnificativă componentă emoțională; etica implică mai multă detașare, explorarea și

acceptarea modurilor de viață alternative; acceptarea unei etici nu cere abandonarea unei

5 Gabriela Țigu, Etica Afacerilor în Turism, Editura Uranus, București, 2003, pag. 11.

6 Ioan Bâtlan, Philosofia moralis. Prelegeri de etică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997, pag. 9,

citat în Gabriela Țigu, pag. 11.

1 R. Sommer, R. Tomoiagă (redactori coordonatori), Mic Dicționar Filozofic, Ediția a II-a, Editura Politică, București, 1973, pag. 186.

2 Florin Marcu, Constant Maneca, Dicționar de Neologisme, Ediția a III-a (revăzută și adăugită), Editura

Științifică, București, 1978, pag. 283.

3 Carolina Reoyo González (editor), Diccionario Enciclopédico Nuevo Espasa Ilustrado 2000, Editorial Espasa

Calpe S.A. Madrid, 2000, pag. 687.

4 Într-o definiție mai puțin formală, etica reprezintă „ansamblul de valori și norme care definesc, într-o anumită societate, omul de caracter și regulile de comportare justă, demnă și vrednică de respect, a căror încălcare

este blamabilă și vrednică de dispreț. Etica promovează anumite valori (cinste, dreptate, corectitudine,

echitate, imparțialitate, bunătate, mărinimie etc.) și încearcă să facă respectate anumite norme” (Dan Crăciun,

Curs de Etică în Afacerile Economice Internaționale, REI, 2004).