Delimitari Conceptuale

I. Distinctia dintre sex și gen

De-a lungul ultimelor decenii, relația dintre expresia socială a masculinității și feminității și bazele lor fizice au fost aprig dezbătute în arenele științifice și sociale (Fausto- Sterling, 2000 p.3). Diferențele biologice dintre bărbați și femei sunt incontestabile, însă, cu toate acestea, identificarea sau autoidentificarea unui individ ca fiind femeie sau bărbat (identitatea de gen) conține în mod implicit o informație care trece dincolo de simpla descriere a anatomiei cuiva. Dacă „eticheta” de bărbat sau femeie este pusă inițial pe baza organelor genitale și a aspectului exterior, aceasta ajunge să capete cu timpul valențe sociale, să producă uneori corelații iluzorii și să funcționeze, după cum Robert Merton menționa, asemenea unei „predicții autocreatoare” (Grunberg, 2010, p. 208).

În scopul sublinierii diferențelor sociale, economice, culturale dintre femei și bărbați, al marcării distincției dintre acestea și sexul anatomic și al accentuării mecanismelor sociale, prin intermediul cărora anumite diferențe dintre cele două categorii se transformă în inegalități, sociologia a „inventat” conceptul de gen, operând cu distincția sex-gen. Astfel, a fost creat un vocabular și un context teoretic pentru a studia modalitățile prin care identitatea sexuală dobândită (sexul), alături de cea prescrisă de o societate la un moment dat (genul), influențează interacțiunile umane, deciziile, opțiunile etc (ibidem).

În anul 1972, doi cercetători care s-au axat pe studierea sexologiei și a problemelor psihofiziologice, respectiv John Money și Anke Ehrhardt, au popularizat ideea conform căreia sexul și genul sunt incontestabil categorii separate (Fausto-Sterling, 2000 p.11). Conform celor doi cercetători, sexul se referă la acele atribute fizice determinate de componenta anatomică și fiziologică. Genul, pe de altă parte, este privit din perspectiva transformărilor psihologice ale sinelui, din perspectiva acelor convingeri interioare că o persoană este fie bărbat, fie femeie, acele convingeri fiind totodată și cele care ghidează expresiile comportamentale (Money, Ehrhardt, 1972, p. 4).

Cel de-al doilea val al mișcării feministe, care a debutat la începutul anilor 1970, a avut , printre altele, o contribuție importantă la conturarea distincției între sex și gen. În acest context, noțiunea de gen relevă acele diferențe construite și interpretate social și cultural în funcție de cele două categorii distincte: „bărbați” și „femei” (Bulai, Stănciugelu, 2004, 144), în timp ce termenul de sex se referă strict la funcțiile reproducătoare, respectiv particularitățile fiziologice aferente celor două categorii (Fausto-Sterling, 2000 pp. 3- 4).

Atât Money, Ehrhardt, cât și teoreticienii feminiști au subliniat faptul că termenul de sex face trimitere la componenta anatomică și fiziologică a corpului uman, în timp ce genul este reprezentat de toate acele forțe sociale care au puterea de a modela un anumit tip de comportament. Astfel că, a avea un organ genital feminin sau masculin relevă strict o diferență de sex, însă supoziția conform căreia băieții sunt mai buni la matematică decât fetele evidențiază clar o diferență de gen (Fausto- Sterling, 2000 p. 4).

C. Schifirneț aduce, de asemenea, o contributie semnificativă prin intermediul lucrării sale în direcția deosebirii celor două concepte. Acesta susține că, în timp ce noțiunea de sex are mai mult un sens biologic și fiziologic, termenul de gen social însumează toate trăsăturile specifice, așteptate de către societate de la indivizii ce aparțin unui sex, mai precis, exprimă conduite de masculinitate și feminitate construite social (Schifirneț, 2004, p. 121).

Schifirneț extinde discuția și trece de la simpla diferențiere a celor doi termeni la contribuția pe care au avut-o bazele anatomice specifice celor două sexe. În acest sens, autorul afirmă că apartenența la sex este temeiul pentru cea mai elementară clasificare socială, cea care, dintotdeauna, a împărțit indivizii în cele două mari categorii: bărbați și femei. Prin prisma acestei divizări biologice, bărbații și femeile sunt diferiți. Bărbații sunt mai înalți, au o suprafață mai mare a corpului alcătuită din mușchi, în timp ce femeile nu sunt înalte precum bărbații și prezintă un bazin mai larg (Ember, Ember apud Schifirneț, 2004, p 121).

În baza zestrei anatomice, indivizii trăiesc experiențe diferite și îndeplinesc roluri diferite. De exemplu, femeile au capacitatea de a reproduce, de a perpetua specia umană, pot alăpta, în timp ce bărbații nu prezintă aceste abilități. Astfel, privind din perspectiva exemplului dat, a da naștere unui copil reprezintă un rol de sex care îi revine exclusiv femeii, însă a crește un copil este un rol de gen, care poate reveni atât femeilor, cât și bărbaților. Numim roluri de sex toate activitățile pe care bărbații și femeile le întreprind strict în baza atributelor lor biologice, iar roluri de gen acele așteptări comportamentale considerate de către societate ca fiind specific feminine sau masculine și care sunt perpetuate de către agenți ai socializării, precum: familia, școala, mass media etc (Coman, 2005, pp. 54 – 55).

În condițiile aducerii în discuție a rolurilor de gen, consider importantă pentru subiectul în cauză prezentarea succintă a paradigmei care a insistat pe interpretarea genului în termeni de roluri de gen, anume paradigma funcționalistă. Dominantă până în anii 1960, această perspectivă cultivă credința conform căreia diferențele de gen sunt absolut naturale, întrucât bărbații și femeile au fost socializați pentru roluri complementare expresive, respectiv instrumentale pentru a face societatea să funcționeze armonios (Grunberg, 2010, p. 223),. Astfel, funcționaliștii ajung la concluzia că diferențele de gen au avut o contribuție importantă la stabilitatea generală a societății și, nu în ultimul rând, la funcționarea propice a unei familii. Așa cum am precizat anterior, această paradigmă a fost dominantă până în anii 1960, însă, odată cu mutațiile produse însocietățile moderne, rolurile de gen și relațiile dintre sexe s-au modificat. Implicarea femeilor în muncă a determinat modificarea statusului lor, întrucât ele și-au dezvoltat autonomia materială și financiară și au ajuns în punctul în care își aduc o contribuție egală cu a bărbaților la întreținerea familiei (Schifirneț, 2004, 122).

Alături de distincția dintre conceptele de sex și gen, la fel de importante și puternic evidențiate în literatura de specialitate sunt teoriile care surprind procesul psihologic de formare a identității de gen. Problema modului în care bărbații și femeile își transmit masculinitatea, respectiv feminitatea a fost abordată de-a lungul timpului prin prisma psihanalizei, a învățării sociale, a dezvoltării cognitive și a schemei de gen.

Sigmund Freud a fost primul care și-a pus în mod expres problema manierei în care bărbații și femeile își transmit masculinitatea și feminitatea, fundamentând astfel bazele teoriei psihanalitice. În opinia sa, cel mai important lucru în procesul formării identității de gen rămâne identificarea copilului cu părintele de același sex. Procesul de identificare apare ca finalitate a soluționării conflictului specific complexului lui Oedip. În momentul în care copilul ajunge la vârsta de 3 ani, acesta dezvoltă un atașament de natură sexuală față de părintele de sex opus, respectiv sentimente de gelozie față de părintele de același sex. Ajuns însă la vârsta de 6 ani, copilul depășește respectivele sentimente și își soluționează conflictul psihic, identificându-se în cele din urmă cu părintele de același sex (Freud apud Schifirneț, 2004, p. 122).

Teoria învățării sociale, spre deosebire de cea psihanalitică, nu pune atât de mult accent pe factorul biologic, cât pe cel social, pe mediul în care se realizează procesul de formare a identității. Învățarea socială este definită drept „o achiziție a cunoștințelor și a deprinderilor care rezultă din observarea directă sau indirectă a comportamentului seamănului” (Ardeleanu, 2006, p. 548). Copilul, încă de la o vârstă fragedă, este tratat de către părinți și alți membri ai societății în conformitate cu sexul căruia îi aparține, iar el va învăța să se autoperceapă ca băiat sau fată. Apoi, el va identifica persoane similare lui și le va observa comportamentul. Deși va observa comportamente și atitudini specifice ambelor genuri, copilul va căuta să le imite pe cele potrivite propriului său gen, pe cele pe care este încurajat să o facă de diverși agenți ai socializării, precum familia, școala, mass media etc. Prin urmare, teoria învățării sociale acordă o contribuție semnificativă observării și imitării comportamentelor specific fiecărui gen în procesul de însușire a identității sexuale și a rolurilor de gen (Kretchmar, 2011, pp. 99 – 100).

În contradicție cu teoria precedentă, vine cea a dezvoltării cognitive, teorie care pleacă de la premisa conform căreia identitatea de gen se formează înaintea comportamentului, în diferite stagii ale dezvoltării. Elaborată de Kohlberg, teoria pune accent pe dezvoltarea mentală a individului, în strânsă legătură cu vârsta, deși pot exista variații de la persoană la persoană în cadrul aceluiași stagiu. Așadar, după cum menționează Kohlberg, în jurul vârstei de trei ani, copilul va atinge punctul în care este conștient de etichetele „băiat” și „fată”, implicit de cea care îi este atribuită (ibidem, pp. 100-101). Deși este conștient de categoria de care aparține, el nu realizează și faptul că sexul nu i se va schimba niciodată, fapt pentru care copilul are tendința să se „autoperceapă ca fiind băiat și totuși să spună că atunci când va crește mare va fi mămică” (Richmond-Abbott, 1992, p. 82).

În fine, teoria schemei de gen este cea care combină elemente ale teoriei învățării sociale cu cele ale dezvoltării cognitive. Această teorie valorizează punctul de vedere conform căruia copiii își organizează gândirea în categorii (sau scheme), printre care și cea a masculinității și feminității. În copilărie, schema de gen este extrem de flexibilă, fapt pentru care părinții au deplin control în modelarea atitudinilor și comportamentelor copiilor lor. Din momentul în care copilul și-a creionat această schemă de gen, va filtra prin intermediul ei informații care îi dau conținutul, prin procese ca imitarea, modelul, pedeapsa și răsplata (Schifirneț, 2004, p. 122).

În urma aspectelor conturate anterior, am arătat că bazele anatomice și expresia socială a masculinității și feminității sunt incontestabil lucruri diferite. Dacă, în baza componentei anatomice, indivizii sunt exclusiv etichetați ca fiind „bărbați” sau „femei”, etichetarea de gen are o întrebuințare mai însemnată, în condițiile în care aceasta oferă soluții pentru diverse probleme organizatorice întâlnite în anumite situații sociale, ca de exemplu: cine ia micile decizii, cine cedează, cine face primul pas, cine conduce, cine oprește astfel încât întoarcerile, opririle, mișcările să poatã fi coordonate și începuturile și sfârșiturile să fie sincronizate (Grunberg, 2010, p. 225).

II. Stereotipuri

Fundamentările etimologice ale termenului de stereotip le regăsim în cele două cuvinte de origine grecească ce îl compun, anume: stereos, care se traduce prin fix, solid și typos, care înseamnă caracter. Sensul originar însă este unul de natură tehnică, semnificând „multiplicarea unei forme tipografice prin turnarea în metal a unei copii” (Chelcea, 1994, p. 242).

Sensul curent al conceptului de stereotip a fost stabilit, între alții, de Walter Lippmann care a introdus noțiunea în științele sociale (Lippmann, 1922). Autorul insistă pe rigiditatea concepțiilor și acordă acestora un rol de „economie în gândire”, în sensul în care subiectului i se oferă posibilitatea de a recurge la o hartă mentală deja creionată, în loc să traverseze demersul normal de formare a opiniilor prin judecata lui critică și a observațiilor directe în funcție de contextul în care se obiectivează (Coman, 2005, p. 39).

Printre definițiile date stereotipurilor de numără și cea enunțată de Richard T. Schaefer conform căreia acestea reprezintă ,,generalizări lipsite de fundament care se referă la toți membrii unui grup social, fără a se lua în considerare diferențele individuale din cadrul grupului”. (Schaefer, 1983/2001, p. 259),

O altă explicație a termenului se regăsește în lucrarea realizată de către A. Gavreliuc, care caracterizează stereotipurile drept imagini standardizate, preconcepute, caracterizate de stabilitate (Gavreliuc, 2006). Nuanțând aceste caracteristici, Elena Stănculescu conturează o definiție cu privire la stereotipuri, considerându-le drept „filtre cognitive care surprind diverse însușiri ale grupurilor sau persoanelor, pe unele accentuându-le, pe altele ignorându-le, în funcție de context, motivație, dispoziția afectivă a celui care prelucrează informațiile” (Stănculescu, 2003, p. 5).

În fapt, aceste două explicații rezumă definiția integrată de C. Zamfir și L. Vlăsceanu în lucrarea lor, prin intermediul căreia stereotipurile sunt prezentate ca fiind „credințe despre caracteristici psihologice și/sau comportamentale ale unor categorii de indivizi, grupuri sociale (de sex, vârsta, etnice, religioase etc); astfel de credințe sunt fixate în imagini șablonizate, durabile, „preconcepute”, în sensul că nu se bazează pe observarea directă, proaspătă a fenomenelor, ci pe moduri de gândire apriorice, rutinizate, deseori arbitrare, fără legătură cu indivizii sau grupurile sociale evaluate” (Zamfir, Vlăsceanu, 1998, p. 603). Această definiție relevă faptul că stereotipurile sunt produsele unor generalizări excesive asociate cu diferite categorii sociale, care îmbracă forma unor scheme simplificate pe care oamenii le recunosc cu ușurință în situații concrete și care îi ajută să își construiască un anumit mod de a percepe și înțelege realitatea și în același timp să realizeze conexiuni între fenomenele sesizate.

Observăm astfel că ideea principală pe care autorii citați o utilizează în demersul definirii conceptului este cea conform căreia o persoană sau un grup de persoane, care împărtășesc aceleași credințe, stereotipizează membrii altui grup „fără a lua în considerare diferențele individuale din cadrul grupului” (Schaefer, 1989 apud Ivan, 2006, p. 185). Prin urmare, există în astfel de situații „tendința de a reduce caracterizarea unei persoane, a unor grupuri mai mari, sau chiar popoare, la aspecte limitate, uneori deformate” (Păuș, 2010, p. 220). Această problemă este remarcată și de Fiske și Taylor, care surprind modul în care stereotipurile, odată constituite la nivel cognitiv, deformează realitatea și își lasă amprenta în judecățile pe care o persoană sau un grup de persoane le emit cu privire la ceilalți din jur (Fiske, Taylor, 1991),.

Această tendință de stereotipizare este explicată și de Tajfel (1981) prin intermediul teoriei identității sociale. Teoria sa susține ipoteza conform căreia indivizii se definesc drept membri ai unor grupuri sociale specifice prin intermediul categorizării sociale. Prin urmare, indivizii capătă acel sentiment de identitate socială prin asocierea lor cu anumite grupuri, pe baza diverselor aspecte, precum vârsta, naționalitatea sau clasa socială. Simțind nevoia unei identități pozitive, membrii in-group-ului recurg chiar și la discriminare pentru a se favoriza pe ei înșiși, în fața membrilor out-group-ului (Bourhis, Leyens, 1997).

Pe lângă nevoia de identificare a unui individ cu in-groupul, stereotipizarea este „dictată și de nevoia de satisfacere a unor trebuințe importante, cum ar fi aceea de păstrare a unei stime de sine pozitive , de justificare a sistemului, de dominare socială sau de reducere a anxietății” (Cernat, 2005, p. 90). Astfel că, privind din această perspectivă, stereotipurile reprezintă și o consecință naturală a felului în care funcționează gândirea umană, o consecință a dorințelor de satisfacere a unor anumite trebuințe psihologice (Cernat, 2005, p. 110).

Observăm că, odată cu trecerea timpului, accentul de la ideea că stereotipurile sunt doar hărți mentale perceptuale a fost mutat către o altă concepție, care insistă asupra importanței sociale a acestora. Astfel că acestea au trecut de la statutul de simple scurtături în procesul cognitiv la elemente esențiale în interacțiunile interpersoanele și intergrupale. În acest nou context, stereotipurile permit decelarea trăsăturilor specifice unui grup stereotipizat, efectele de contrast și asimilare, inferarea spontană de trăsături, compararea socială, categorizarea etc. (Stănculescu 2000, pp. 7-8).

A fost deci necesar, după cum consideră Elena Stănculescu, substituirea punctului de vedere conform căruia stereotipurile sunt dăunătoare și mereu negative cu o nouă perspectivă sociocognitivă, în care acestea sunt flexibile și, în funcție de anumite situații, influențează sau nu desfășurările psihocomportamentale (Stănculescu, 2000, p. 11). La rândul său, Mădălina Moraru atrage atenția asupra importanței pe care au căpătat-o stereotipurile, acordându-le în acest sens statutul de sursă de informare „construită în mod special pentru a declanșa procesul de învățare socială” (Moraru, 2009, p. 122). În cadrul acestei acțiuni, care determină, de asemenea, procesul psihologic de formare a identității de gen, detaliat în subcapitolul anterior, învățarea socială permite asumarea, respectiv perpetuarea anumitor hărți mentale perceptuale.

Din momentul în care au fost formate, aplicabilitatea stereotipurilor este condiționată de anumite categorii. Cele mai utilizate categorii de către indivizi pentru a se raporta stereotip sau discriminatoriu la ceilalți din jurul lor sunt reprezentate de: rasă, gen și vârstă (Ivan, 2008, p. 347). Asupra aspectelor privind stereotipurile de gen, respectiv asupra asimetriilor dintre bărbați și femei, mă voi opri în subcapitolul următor.

III. Despre stereotipuri de gen și perpetuarea acestora

Schema mentală care „influențează travaliul procesului cognitiv în formarea impresiilor și aplicarea etichetelor categoriale” (Stănculescu, 2000, p. 25) se răsfrânge și asupra diferențelor de gen. La fel ca și celelalte stereotipuri sociale, stereotipurile de gen reflectă percepții și observații asupra activităților pe care un individ sau un grup de persoane le desfășoară în viața de zi cu zi. În cazul în care un individ sau un grup de persoane este implicat într-o anumită activitate, atunci avem tendința să credem că abilitățile pe care le necesită realizarea respectivei activități sunt specifice acelui individ sau grup. De exemplu, dacă observăm o femeie care îngrijește un copil, avem tendința de a crede că abilitățile necesare îngrijirii unui copilsunt caracteristici tipic feminine ( Eagly, Steffen, 1984, p. 735).

Literatura de specialitate abundă în reinterpretări culturale asupra diferențelor biologice dintre femei și bărbați. Acestea au făcut loc unor structuri organizate de opinii și credințe consensuale în concordanță cu presupusele particularități ale femeilor și bărbaților. Astfel că stereotipurile de gen au fost definite drept „seturile distincte de convingeri, idei, credințe pe care le au oamenii dintr-o societate în privința atributelor și expectanțelor comportamentale ale bărbaților, respectiv ale femeilor (Coman, 2002, pp. 123- 130).

Au fost astfel identificate așa-zise trăsături bărbătești, precum: „independență, raționalitate, agresivitate, obiectivitate, încredere în sine, spirit de competiție, capacități analitice, înclinație spre esență, tărie, înclinație spre științe, ambiție, autoafirmare și respectiv, trăsături femeiești: dependență, emotivitate, blândețe, subiectivitate, nevoie de protecție, teama de a nu-i răni pe alții, sensibilitate la context, înclinație spre detaliu și aparență, slăbiciune, înclinație spre arte, tact, grijă față de alții)” (Coman, 2002, pp.123- 130).

La rândul său Laura Grünberg definește stereotipurile de gen drept construcții care însumează moduri prescriptive menite să diferențieze rolurile bărbătești de cele femeiești. În fapt, stereotipurile de gen oferă indicații despre modurile în care cele două sexe trebuie, cu accent pe acest imperativ, să gândească, să se manifeste, să comunice și să știe la ce se pricep cel mai bine (Grünberg, 2002, p. 25).

Asemenea caracteristicilor enumerate anterior, am identificat în literatura de specialitate o serie de asimetrii construite în raport cu imaginea femeilor și a bărbaților. Alina Coman trasează câteva dintre acestea, printre care și cele conform cărora: femeile sunt subreprezentate ca imagine publică, în condițiile în care numărul lor depășește jumătate din populația mondială; bărbații sunt creionați ca fiind activi, persoane cu influență, în timp ce imaginea femeilor se situează la polul opus, respectiv, ele sunt persoane pasive și cu influență redusă asupra celorlalți; bărbații sunt reprezentați ca fiind experți, lideri, în timp ce femeile sunt reprezentate ca ocupând poziții de subordonare; spre deosebire de rolurile femeilor, care sunt maritale sau maternale, rolurile bărbaților sunt mult mai variate (Coman, 2002, pp. 123- 130).

Aceste percepții, după cum este relevat anterior, încurajează stereotipurile cu privire la percepția rolurilor majore ale unei persoane de sex feminin sau masculin. În acest sens, Cerasela Tudose spune că stereotipurile de gen sunt formate în baza trăsăturilor „atribuite diferențiat unei femei în funcție de rolul social dominant: mamă și soție grijulie, femeie de carieră independentă, atletă sau obiect sexual; tipurile similare pentru bărbați includ omul de afaceri, atletul, muncitorul și virilul” (Tudose, 2005, p. 97).

Observăm așadar că reprezentările bărbaților sunt apreciate într-o manieră favorizantă față de cele ale femeilor. După cum surprinde și Mihaela Miroiu, teoriile feministe, cu precădere cele din cel de-al doilea val, au atras atenția asupra dezechilibrului de forțe obiectivat în relațiile dintre bărbați și femei. Dezechilibrul nu s-a datorat, însă, diferențelor de ordin biologic, ci s-a stabilit în baza perpetuării relațiilor de putere și control în urma cărora cei favorizați sunt bărbații (Miroiu, 2002, pp. 121-123).

Acest set de asimetrii, care au îmbrăcat de-a lungul timpului forma unor credințe consensuale, nu este răspândit uniform în toate culturile. Acest lucru se explică prin prisma procesului de socializare, care debutează încă din primii ani din viață. Modalitățile de socializare diferă în funcție de societatea în care se desfășoară procesul, de particularitățile ei istorice, religioase și sociale (Schifirneț, 2004, p. 69). În urma procesului de socializare, indivizii își însușesc valorile societății, învață să-și asume rolurile specifice, să accepte sau să dobândească statusuri sociale și să-și modifice modul de a gândi și acționa (Schifirneț, 2004, pp. 67- 68). Mai mult de atât, Lazăr Vlăsceanu oferă o explicație mai amplă a conceptului de socializare, prezentându-l drept „proces psihosocial de transmitere – asimilare a atitudinilor, valorilor, concepțiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup sau unei comunități în vederea formării, adaptării și integrării sociale a unei persoane. În acest sens, socializarea este un proces interactiv de comunicare, presupunând dubla considerare a dezvoltării individuale și a influențelor sociale, respectiv modul personal de receptare și interpretare a mesajelor sociale și dinamica variabilă a intensității și conținutului influențelor sociale” (Vlăsceanu, 1998, pp. 546-547).

Procesul de socializare presupune, între altele, distingerea și corelarea unor variabile care se referă la: caracteristicile individuale (vârstă, sex, maturizare, dezvoltare etc.), agenți ai socializării (cultură, națiune, familie, grupuri, școală, grupuri), metode și forme de transmitere (limbaj, ritualuri, practici de creștere a copiilor și integrare socială, forme de imitație, de identificare, inhibiție sau întărire), structuri de atitudini, valori, acțiuni și comportamente (roluri și statusuri sociale, moralitatea relațiilor sociale, performanțe, altruism, integrare, conformare, etc.) (Vlăsceanu, 1998, p. 547). Astfel, în urma acestui cuprinzător proces, indivizii își însușesc atitudini și conduite specifice fiecărui gen învață despre rolurile prescrise de societatea în care cresc și implicit, învață stereotipurile de gen.

În demersul învățării stereotipurilor de gen, rolurilor și statusurilor sociale intervin câțiva factori importanți, care influențează întregul proces de socializare al genului, printre care: familia, agentul fundamental de socializare (Schifirneț, 2004, p.72), biserica și mass media. Mă voi apleca asupra acestora în rândurile următoare.

Familia reprezintă principala instituție în sânul căreia se realizează socializarea primară a copiilor și, în același timp, este un factor esențial în stabilirea credințelor fundamentale cu privire la comportamentele specifice genului masculin și feminin. Pe parcursul procesului de socializare, părinții sunt cei care sădesc și ulterior încurajează comportamentele stereotipale ale copiilor lor. Astfel că băieții sunt învățați să fie independenți, să-și controleze emoțiile, iar în momentele în care sunt tentați să se abată de la aceste indicații li se răspunde cu fraze care nu fac decât să întărească anumite credințe stereotipale, fraze precum: „Băieții nu plâng!” sau „ Ești băiat mare acum, e rușinos să plângi!”. În momentul în care încep să crească, băieții sunt îndemnați să se realizeze pe plan profesional, să rezolve sarcini dificile, care le pun la încercare un set diversificat de capacități. Spre deosebire de relația părinților cu băieții, cea a părinților cu fetele în primii ani de viață implică mai multă apropiere, atât din punct de vedere afectiv, cât și din punct de vedere fizic (Tudose, 2005, p. 118).

Totodată, în cadrul familiei, copiii sunt învățați încă din primii ani de viață să se joace cu jucării specifice sexului lor, asigurându-se astfel și perpetuarea stereotipurilor de gen. După cum afirmă și Anna T. Cianciolo și Rober J. Sternberg, băieții sunt îndemnați să se joace cu piese Lego, jocuri de construit machete, iar fetițele să se joace cu păpuși și case de păpuși (Cianciolo, Sternberg, 2012).

Cercetători precum Marion O‘Brien, care s-au aplecat asupra acestui aspect, au ajuns la concluzia că jucăriile au rol semnificativ în dezvoltarea cognitivă și socială a copiilor. De exemplu, în momentul în care o fată trece de granița jucăriilor prescrise și le folosește pe cele tipice băieților, cum ar fi mașini sau roboți, fata devine mult mai activă, iar jocul devine unul mult mai încărcat de dinamism (O‘Brien, 1985). În explicarea importanței jucăriilor în dezvoltarea socială a copiilor vine și autoarea Cerasela Tudose, care afirmă că fetițele au tendința să vadă un model în „păpușa Barbie cu sâni nerealist de mari și picioare lungi și zvelte care ”trebuie” să îmbrace costume scumpe și elaborate, completate de peruci de diverse culori și tocuri înalte.” (Tudose, 2005, p. 121)

Pe lângă rolul, nu tocmai benefic, pe care îl au jucăriile în perpetuarea stereotipurilor de gen, tendința de trasare a unor limite între cele specifice fiecărui sex nu este una tocmai indicată, întrucât determină anularea dezvoltării anumitor abilități care le-ar putea fi solicitate mai târziu. În acest sens, Lise Eliot recomandă părinților să încurajeze copilul de sex feminin să se joace cu mingea, să folosească seturile pentru construit, iar pe băieți să-i încurajeze să alinte o păpușă sau un animal din pluș și să ajute la împăturirea rufelor uscate (Eliot, 2011).

Un aspect la fel de important ca și jucăriile este reprezentat de îmbrăcăminte, care, adaptată în funcție de fiecare sex în parte, determină adoptarea unui comportament de gen și încurajează tendințele de stereotipizare. Dacă, în primii ani de viață, părinții sunt cei care dictează stilul vestimentar al copiilor, odată cu înaintarea în vârstă, aceștia vor fi capabili să ia propriile decizii. Așadar, femeile vor alege să îmbrace bluze mulate și să poarte pantofi cu toc înalt, care nu le vor oferi lejeritate în mișcare, și vor învăța astfel, după cum afirma Simone de Beauvoir, „să se adapteze unei lumi care [le-a] predestinat pasivității” (S. de Beauvoir, 1998, p. 416). Băieții vor manifesta și ei un interes mai sporit pentru stilul lor vestimentar și modul în care arată, însă, spre deosebire de femei, modificările nu vor fi radicale Astfel, în timp ce femeile vor încerca să primească aprobarea prin felul în care arată, bărbații o primesc în baza faptelor lor (Richmond-Abbott, 1992, p.78).

Cea de-a doua instituție cu rol semnificativ în procesul de învățare și de transmitere a stereotipurilor de gen, a rolurilor și statusurilor sociale este biserica. În cadrul acestei instituții este susținută vehement superioritatea masculină, deși se spune că în fața lui Dumnezeu toți oamenii sunt egali. Discriminarea de gen este întărită și implicit perpetuată prin comportamentele pe care bărbații și femeile trebuie să le adopte în biserică și de imperativele care trebuiesc respectate în cadrul acestei instituții (Miroiu, 2006, pp. 269- 270). Un exemplu relevant pentru această afirmație este reprezentat de interdicția femeilor de a intra în altar, interdicție care nu funcționează și în cazul bărbaților.

Un alt exemplu prin intermediul căruia biserica își manifestă rolul de transmitere a stereotipurilor și discriminării de gen este reprezentat de căsătoria dintre bărbați și femei. Din momentul uniunii, femeii i se spune că trebuie să fie credincioasă bărbatului, să îl asculte, întrucât el este „capul” familiei. Astfel, prin aceste imperative comunicate în cadrul ceremoniei de căsătorie, „biserica vegheză pentru ca Dumnezeu să nu le autorizeze niciodată pe femei să se sustragă tutelei masculine” (S. de Beauvoir, 1998, p. 358).

Cel de-al treilea factor menționat, care are capacitatea de a influența opiniile indivizilor și care intervine în procesul de socializare, este reprezentat de mass-media (Coman, 2005). Mass-media reprezintă în prezent o modalitate extrem de simplă și în același timp extrem de eficientă în diseminarea stereotipurilor. Expunerea ostentativă și zilnică la informațiile vehiculate în media „ sădește în mintea receptorului stereotipuri care joacă apoi rolul de intermediar între realitate și mintea oamenilor” (Dobrescu, Bârgăoanu 2002, p. 230).

Larry Gross și Suzanne Jeffries Fox surprind în cadrul articolului „What Do You Want to Be When You Grow Up, Little Girl?”, impactul major al televiziunii asupra sădirii credințelor și opiniilor în mentalul copiilor. Este relevat faptul că imaginile prezentate copiilor la televizor sunt percepute de aceștia ca fiind ceva adevărat, rupt din realitate. Astfel, ei vor fi determinați să valorifice și în activitățile lor zilnice ceea ce le-a fost transmis de televiziune, în cele din urmă adoptând un comportament adaptat credințelor desprinse în urma vizionării conținutului mediatic (Gross, Jeffries Fox, 1992 apud Richmond- Abbott, p. 101).

În ceea ce privește impactul mijloacelor mass-media în diseminarea stereotipurilor de gen, programele de televiziune au un rol major. Această afirmație este susținută prin intermediul imaginilor standard prezentate telespectatorilor, unde se înfățișează bărbați cu statusuri superioare femeilor, care sunt mai activi, mai independenți și cu mai multă siguranță de sine, și imagini ale femeilor, prezentate în roluri pasive, lipsite de influență și care le accentuează dependența (Rovența-Frumușani, 2002, p. 35).

Publicitatea, care este un proces comunicațional complex, este un vehicul esențial în transmiterea conținuturilor stereotipale. Dat fiind faptul că succesul campaniilor publicitare depinde de conținutul lor, acestea tind să valorifice anumite structuri de valori familiare, situații de consum plauzibile, așadar, elemente bazate pe cunoașterea anumitor ideologii (Moraru, 2009, pp. 128- 130). Întrucât acest proces comunicațional este unul complex, analiza lui va fi tratată separat în capitolul următor.

Bibliografie:

Ardeleanu, A. (2006). Marele dicționar al psihologiei. București: Editura Trei

Beauvoir, S. [1949] (1998). Al doilea sex (vol 4). București: Editura Univers

Bouhris, R. & Leyens, J. (1997). Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri. Iași: Polirom

Bulai, A. & Stănciugelu, I. (2004). Gen și reprezentare socială. București: Editura Politeia- SNSPA

Cernat, V. (2005). Psihologia stereotipurilor. Iași: Editura Polirom

Chelcea, S. (1994). Personalitate si societate în tranzitie. Studii de psihologie socială. Bucuresti: Editura Societatea Știintă si Tehnică

Cianciolo, A.T. & Sternberg, R. J. (2012). Inteligența. Scurt istoric. București: Editura Trei

Coman, A. ( 2005). Stereotipuri de gen în discursul publicitar: o incursiune în patriarhatul mediatic. București: Editura Economică

Coman, A. (2002). Dincolo de text. Stereotipuri de gen transmise de abecedare: Annales Universitatis Apulensis. Seria sociologie (2), pp.123-131.

Dobrescu, P. & Bârgăoanu, A. (2002). Puterea fără contraputere. București: Editura ALL

Eagly, A.H. & Steffen, V. J. (1984). Gender Stereotypes Stem From the Distribution of Women and Men Into Social Roles. Journal or Personality and Social Psychology, 46 (4), 735-754.

Fausto- Sterling, A. (2000). Sexing the Body. Gender Politics and the Construction of Sexuality. New York: Basic Books

Fiske, S. T., & Taylor, S. E.  (1991).  Social cognition.  London: SagePublications

Gavreliuc, A. (2006). De la relațiile interpersonale la comunicarea socială (ediția a II-a). Iași: Editura Polirom

Gheorghe, N. (1998). Stereotip. În Zamfir, C. & Vlăsceanu, L. (coord.). Dicționar de sociologie : urmat de indicatori demografici, economici, sociali și sociologici. București: Editura Babel

Grünberg, L. (2002). (R)evoluții în sociologia feministă. Repere teoretice, contexte românești. Iași: Editura Polirom

Grünberg, L. (2010). Gen și societate. În L. Vlăsceanu (coord.). Sociologie. Iași: Editura Polirom

Iluț, P. (2000). Iluzia localismului și localismul iluziei. Iași: Editura Polirom

Ivan, L., 2006, Stereotipuri, prejudecati, discriminare socială in S. Chelcea (coord.) Psiho-sociologie: teorie si aplicatii, București: Editura Economica

Ivan, Loredana (2008). Stereotipuri, prejudecăți și discriminare socială. În S. Chelcea (coord.) Psihosociologie: teorie, cercetări și aplicații (pp. 337-355). Iași: Editura Polirom.

Kretchmar, G. (2011). Sociology Reference Guide. The Process of Socialization. New Jersey: Salem Press

Miroiu, M. (2002). Lexicon feminist. Iași: Editura Polirom

Miroiu, M. (2006). Neprețuitele femei: Iași, Polirom

Money, J., &Ehrhardt, A. A. ( 1972). Man and woman, boy and girl. Baltimore: Johns Hopkins University Press

Moraru, M. (2009). Mit și publicitate. București: Editura Nemira

O‘ Brien, M. (1985). Activity Level and Sex – Stereotyped Toy Choices in Toddler Boys and Girls, Journal of Genetic Psychology, 146 ( 4), 527-533.

Păuș, V. A. (2010). Comunicare interetnică si interculturală. București: Editura Ars Docendi

Richmond-Abbott, M. (1992) Masculine and Feminine (ediția a 2 – a) New York: McGraw Hill

Rovența – Frumușani, D. (2002). Identitate feminină și discursul mediatic in Romania postmodernă. În Otilia Dragomir (coord), Femei, cuvinte și imagini. Perspective feministe. Iași: Editura Polirom

Schaefer, Richard T. [1983](2001). Sociology. (ediția a VII-a). Boston: McGraw-Hill.

Schifirneț, C. (2004). Sociologie. București: Editura Comunicare.ro

Stănculescu, E. (2000). Abordarea sociocognitivă a stereotipurilor. În S. Chelcea (coord.). Stereotipuri, reprezentări și identitate socială. Pitești: Editura Universității din Pitești

Stănculescu, E. (2003). Stereotipurile și vârsta în psihologia socială. București: Editura Credis

Tajfel, H. (1981). Social stereotypes and social groups. Oxford: Blackwell

Tudose, C. (2005). Gen și personalitate. București: Editura Tritonic.

Vlăsceanu, L. (1998). Socializare. În Zamfir, C. & Vlăsceanu, L. (coord.). Dicționar de sociologie : urmat de indicatori demografici, economici, sociali și sociologici. București: Editura Babel