.delimitarea Intre Infractiunea de Luare de Mita Si Alte Infractiuni de Coruptie
CAP.I CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND
INFRACȚIUNILE DE CORUPȚIE
Începând cu anul 1990, mai mulți factori inerenți perioadei de tranziție din România, au generat un climat favorabil proliferării unor fenomene disfuncționale în societate, cum au fost criza de autoritate, legislația incompletă și procesul de reformă al structurilor pe segmente ale relațiilor sociale, aflat în plin proces de transformare.
Faptul că nu au fosta aduse acele modificări care se impuneau, la timp, nici Codului Penal, nici Codului de procedură penală, a influențat starea infracțională și chiar soluțiile care s-au dat în anumite dosare având ca obiect infracțiuni de corupție, pe fondul unor modificări anterioare ale unor reglementări procedurale care au transformat benefic prezumția de nevinovăție dintr-un principiu procedural declarativ într-o garanție procesuală, însoțită de constantul principiu “in dubio pro reo”. Tranziția pe plan economic a procesului de restructurare a proprietății conform Constituției din 1991, a impus ignorarea terminologiei neconcordante a legii penale cu cea a Constituției și stricta aplicare a prevederilor legale care incriminează fapte penale, până la abrogarea sau modificarea expresă a acestor norme de drept.
Infracțiunile de corupție, de o deosebită periculozitate socială, s-au extins la nivelul mai multor structuri sociale. Acestea, din păcate, nu întotdeauna au putut fi constatate și cercetate din lipsa mijloacelor tehnice operative specifice. Specialiștii în știința dreptului penal admit în unanimitate, că, corupția a devenit o plagă socială care impune găsirea și utilizarea celor mai noi și mai eficiente metode și tehnici, a unei legislații corespunzătoare, pentru depistarea celor care realizează câștiguri fabuloase ilicite, profitând de anumite funcții în ierarhia socială.
SECȚ.1 Noțiunea de corupție în dreptul penal român și pe plan internațional.
Scurt istoric al infracțiunilor de corupție
Corupția, ca fenomen social, a atras atenția spre studiul ei, încă din antichitate. Conform Dicționarului limbii române cuvântul “corupție” derivă din latinescul “coruptio-onis” și înseamnă stare de abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie1. În materia dreptului penal, termenul caracterizează o anumită comportare a funcționarului care își comercializează, își vinde atributele funcției și încrederea acordată de societate, primind în schimb bani ori alte foloase. Reprezintă un pericol social pentru societate prin vătămarea sau punerea în pericol a desfășurării activității statului și a tuturor sectoarelor vieții sociale2.
Modificarea de-a lungul timpului, a tradițiilor, a condițiilor istorice și geografice influențate de factori de natură socială, au transformat percepția opiniei publice referitoare la fenomen, sensibilizând-o în evaluarea gravității acestor fapte și în incriminarea lor.
Criza social-economică, concurența neloială, slăbirea autorității statului, degradarea nivelului de trai pentru majoritate, neadaptarea legislației la condițiile economice și sociale, ceea ce face ca starea de fapt să meargă cu mult înaintea stării de drept precum și dorința individului de a se îmbogăți rapid și prin orice mijloace, în condițiile în care lipsurile generează specula iar prohibițiile de tot felul influențează consumul, conturează în principal, tabloul cauzelor concrete care generează acest fenomen antisocial.
Marx și Engels caracterizau crima ca un act al individului împotriva relațiilor dominante, ea izvorând din aceleași condiții ca și dominația existentă3.
În literatura de specialitate, V. Dobrinoiu4, preluând o teză exprimată în raportul la cea de-a V-a Conferință internațională anticorupție, prezentat la Amsterdam la 9 martie 1992, de către John A. Gardiner, achiesează la modul de clasificare a corupției în percepția opiniei publice, în corupție neagră, care se realizează atunci când actul ilicit este condamnat de întreaga societate și de elitele acesteia, urmărindu-se pedepsirea ei; corupție cenușie, care se realizează atunci când numai unii membri ai societății și îndeosebi elitele urmăresc pedepsirea actului ilicit și o corupție albă, când nici opinia publică, nici elitele nu sprijină pedepsirea ei, găsind-o tolerabilă.
Încercând o sistematizare a cauzelor care determină și a condițiilor care favorizează încă săvârșirea unor infracțiuni contra activității organizațiilor de stat și obștești, și în particular a celor ce constituie obiectul cercetării noastre, se pot distinge: cauze de natură economico-socială și cauze de natură educativă și psihologică5.
Realitățile economico-sociale – repartizarea inegală a produsului social, deosebirile dintre munca fizică și cea intelectuală, între munca calificată și cea necalificată, între condițiile de trai de la sat și cele de la oraș – sunt susceptibile să creeze un climat favorabil apariției de manifestări antisociale, constând și în fapte de corupție a funcționarilor6. Cauzele și condițiile morale, educative și psihologice ocupă un rol însemnat în determinarea și favorizarea faptelor de corupție. Rămășițe ale educației și deprinderilor burgheze – cum ar fi individualismul, cupiditatea, egoismul, carierismul, abuzul, tendințele de acaparare, parazitismul – continuă să fie prezente atât în conștiința unor cetățeni, cât și în conștiința unor funcționari.
Dacă la început, oferirea ori primirea de foloase de către funcționari ține de curtoazie și eventual leza normele moralei, Codul penal francez din 1810, de pe timpul lui Napoleon, a prevăzut sancțiuni grave pentru infracțiunile de corupție atât referitor la îndeplinirea unor îndatoriri de serviciu de către funcționari cât și pentru efectuarea unor acte contrare atribuțiilor de serviciu. Această poziție a societăților statelor în dezvoltarea lor istorică a fost preluată în majoritatea legislațiilor statelor europene.
Corupția aparatului de stat are o veche tradiție în orânduirile trecute. În Grecia antică, mita fiind frecventă, Platon a propus ca, funcționarii, care primesc daruri pentru a-și face datoria, să fie pedepsiți cu moartea. El spunea: "Nu trebuie să primești daruri nici pentru lucrurile bune, nici pentru lucrurile cele rele".
Erau aspru pedepsiți magistrații care judecau strâmb în schimbul banilor primiți. De la Herodot aflăm că regele persan Cambyse a poruncit să fie ucis un judecător vinovat de corupție, regele tapisându-și scaunul cu pielea acestuia. Darius, tot un rege persan, condamnat la moarte prin crucificare de judecătorii corupți. Cicero, mare gânditor al antichității considera că magistratul care se lasă corupt săvârșește o crimă dintre cele mai grave.
Legile mozaice dispuneau pedepsirea prin biciuire a judecătorilor corupți, iar legile indiene îi pedepseau pe judecătorii în drept penal vinovați de corupție cu confiscarea bunurilor. La Roma: "simplul soldat primește o soldă dar nu și ofițerul; meșteșugarul și scribul sunt plătiți, dar nu și administratorul afacerilor și avocatul; în sfârșit și mai ales, adunarea municipală și magistrații acordă în mod gratuit serviciile lor"7. Din acest text deducem că nu era permis să se accepte compensații pentru îndeplinirea unora din cele mai importante îndatoriri civice. În timp fenomenul corupției a luat amploare, permițându-se magistraților să primească daruri, fără însă să depășească o anumită sumă în cursul unui an. În Rusia, pe vremea țarilor, se practica mituirea funcționarilor, inclusiv la nivelul demnitarilor de stat. S-a întipărit în istorie celebrul răspuns al unui înalt demnitar atunci când pentru aprobare i s-au oferit 3000 de ruble, spunându-i-se cu tot respectul că nu va afla nimeni. Răspunsul a fost: "dă-mi 5000 și spune-i cui vrei". Un alt exemplu în istorie este omul politic de la începutul secolului trecut, prințul Talleyrand, care a strâns o avere considerabilă din "atențiile" primite drept mită pentru diverse servicii făcute celor care apelau la el8.
O lege votată în anul 204 î.e.n. – Lex Cincia de Donis et Muneribus – interzicea avocaților să primească un folos legitim de pe urma talentului lor și reglementa o acțiune în restituire. Măsura amintită a fost reactualizată de mai multe ori și extinsă în epoca imperială de către Augustus, Claudius și Nero, vizând orice dar făcut magistraților, indiferent de cauza care l-a determinat.
Verres spunea amicilor săi că a împărțit în trei banii pe care i-a adus din Sicilia, partea cea mai mare spre a-și mitui judecătorii, alta pentru a-și plăti avocații iar cu a treia se mulțumea el9.
Datorită faptului că în societatea romană fenomenul de corupție s-a răspândit, acesta s-a sancționat prin legi "de repetundae", prin care se înțelege orice îmbogățire injustă, realizată de persoanele care aveau o funcție publică sau semipublică. Legile: CALPURNIA (149 î.e.n.), ACILIA (123 î.e.n.), SERVILIA (110 î.e.n.), CORNELIA (81 î.e.n.) și IULIA repetundarum (59 î.e.n.) aveau rolul de a reprima fenomenul corupției.
În Legea nr. 78 din 28 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție10 sunt prevăzute infracțiunile care sunt de corupție: articolul 254 – luarea de mită, darea de mită – articolul 255, articolul 256 – primirea de foloase necuvenite și articolul 257 – traficul de influență, precum și infracțiunile prevăzute în legi speciale ca modalități specifice ale celor prevăzute la articolele 254 – 257 din Codul penal, în funcție de calitatea persoanelor care săvârșesc faptele incriminate, calitatea persoanelor față de care se săvârșesc faptele, ori în raport cu sectoarele de activitate unde se comit aceste fapte.
Pentru aplicarea eficientă a dispozițiilor normative din Codul penal, precum și a celor din Legea nr. 78 din 8 mai 2000, prin Hotărârea Guvernului nr. 1065 din 25 octombrie 2001 s-a aprobat Programul național de prevenire a corupției și Planul național de acțiune împotriva corupției11.
Mai mult decât atât pe linia preocupărilor autorităților statului de a reduce aria de manifestare a fenomenului de corupție se înscrie12 Ordonanța de urgență nr. 43/200213 privind Parchetul Național Anticorupție. Înființarea acestei structuri în cadrul Ministerului Public atestă faptul că societatea românească este cât se poate de preocupată de combaterea corupției, fenomen care a luat amploare și care poate fi redus sau stopat doar prin aplicarea întocmai a legislației în vigoare.
SECȚ.2 Evoluția și cadrul reglementărilor în dreptul penal român
Corupția, în sens general, are o veche tradiție, unii autori considerând chiar că tendința omului spre corupție a existat întotdeauna14, că ar fi deci un fenomen permanent și inevitabil în existența comunității omenești. Dorința dobândirii unor câștiguri nemeritate și mai ales căutarea unui ajutor eficace în lupta de zi cu zi pentru existență datează din vremuri străvechi.
În vechiul drept penal românesc corupția apare incriminată destul de târziu – în perioada domniilor fanariote – și atunci imperfect. După cum se știe, dregătorii Principatelor Române erau totodată judecători, iar veniturile lor se acumulau atât din impozitele și dijmele strânse sau din alte foloase culese în legătură cu atribuțiile pe care le aveau în administrarea țării cât și din amenzile pe care le pronunțau în calitate de judecători. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea fenomenul corupției devenise atât de răspândit, încât linia de demarcație între darurile oficiale și cele neoficiale ajunsese tot mai labilă, sistemul darurilor ajunsese atât de practicat încât făcea parte din arsenalul formulelor de politețe, iar persoanele oficiale le pretindeau pe față15.
Menționăm că în dreptul feudal român pedepsele al căror scop principal era intimidarea, pe de o parte, nu erau limitate la cele prevăzute de pravile – căci domnul avea dreptul să aplice și alte pedepse – iar pe de altă parte puteau să fie fixate "după voia judecătorului16.
Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, istoricii nu mai semnalizează nici o lege care să prevadă delictul de corupție. Condițiile vieții materiale in vremuri străvechi.
În vechiul drept penal românesc corupția apare incriminată destul de târziu – în perioada domniilor fanariote – și atunci imperfect. După cum se știe, dregătorii Principatelor Române erau totodată judecători, iar veniturile lor se acumulau atât din impozitele și dijmele strânse sau din alte foloase culese în legătură cu atribuțiile pe care le aveau în administrarea țării cât și din amenzile pe care le pronunțau în calitate de judecători. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea fenomenul corupției devenise atât de răspândit, încât linia de demarcație între darurile oficiale și cele neoficiale ajunsese tot mai labilă, sistemul darurilor ajunsese atât de practicat încât făcea parte din arsenalul formulelor de politețe, iar persoanele oficiale le pretindeau pe față15.
Menționăm că în dreptul feudal român pedepsele al căror scop principal era intimidarea, pe de o parte, nu erau limitate la cele prevăzute de pravile – căci domnul avea dreptul să aplice și alte pedepse – iar pe de altă parte puteau să fie fixate "după voia judecătorului16.
Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, istoricii nu mai semnalizează nici o lege care să prevadă delictul de corupție. Condițiile vieții materiale și sociale, dar în special influența nefastă a Fanarului, nu a permis incriminarea faptelor de corupție mai devreme, deși numărul cazurilor de mituire a crescut considerabil în timpul domniilor fanariote. Domnitorii fanarioți au condus administrația lor prin despuierea locuitorilor, prin degradarea caracterului național, prin corupția clasei superioare, la care au injectat degradatele și sevilele lor moravuri17.
Importantă în incriminarea corupției a fost Pravilniceasca Condica apărută în 1780 în timpul domnitorului Alexandru Ion Ipsilante, care în articolul 7, capitolul "Pentru judecători", interzicea sub pedeapsă grea, fără a o determina, deoarece sistemul pedepselor arbitrare era încă în vigoare, luarea de mită de către judecători.
În articolul 4, sub titlul "Pentru cei ce se judecă", adică pentru exclamanți și pârâți, se dispunea că, dacă cel fiind parte în proces, face un apel la un al treilea pentru a-i cere să pună în joc influența sa, nu poate continua procesul. Desigur, acest text se referea la apărători și era indiferent dacă persoana interesată a dat sau nu ceva, deci, în concluzie se cerceta numai dacă se făcuse apel la o persoană influentă fără să fi fost nevoie de contraprestație materială.
În Condica Criminalicască și procedura ei, din anul 1826, apărută în Moldova, sub domnia lui Ioan Sandu Sturza, delictul de corupție – având o sferă de conținut redusă – era prevăzut în articolele 203 ți 204.18 Textele incriminatoare vizau pe acei funcționari care, pentru daruri sau alte avantaje materiale, facilitau evadarea condamnaților ce se aflau sub supravegherea lor. Astfel, ei erau pedepsiți cu închisoarea și obligați să ajute la urmărirea evadaților, iar în caz de eșec, trebuiau să plătească despăgubiri statului, prețul corupției, sume de bani sau alte lucruri trebuiau vărsate în profitul instituțiilor de binefacere.
O reacție mai adecvată a constituit-o Condica de drept penal și procedura penală, intrată în vigoare în 1852 în Muntenia, sub domnia lui Barbu Știrbei.
Observăm în lectura acestui text că legiuitorul a folosit expresia "funcționar public" nu numai a unora din ele. Dintre caracteristicile reglementării cuprinse în acest Cod relevăm: stabilirea destituirii din funcție ca o pedeapsă principală, pedepsirea corupției active (darea de mită) în mod expres, pedepsirea severă a mituitului în comparație cu mituitorul. Legiuirile ulterioare, căutând să se inspire din legislațiile străine, au neglijat elementele dreptului penal național, lipsindu-se de unele dispoziții valoroase.
Codul penal din 1865, deși a avut ca model Codul francez din 1810, nu a incriminat decât mituirea pasivă, modificat apoi prin Legea din 1874 în ce privește sancțiunea. În același timp Codul a incriminat separat traficul de influență, această dispoziție fiind considerată ca o inovație a legiuitorului de atunci.
Evident, Codul penal din 1865 cuprinde o reglementare modernă a corupției pasive, el conține un sistem de norme unitare, riguros stabilite, prevede pedepse determinate și echilibrate, introduce mai multă precizie în expresie, incriminează și acceptarea promisiunii.
El renunță la noțiunea de "funcționar public" existentă în Condica de drept penal și procedura penală din 1852 a lui Barbu Știrbei, pentru a se referi la funcționarul administrativ și judecătoresc, la "agentul sau însărcinatul" unei administrații publice, etc.; de asemenea renunță la incriminarea corupției active, indispensabilă într-o legiuire modernă, dând loc, din această cauză, vreme de peste 70 de ani, la numeroase controverse juridice și soluții judecătorești contradictorii.
Concomitent cu aplicarea Codului penal din 1865 pe teritoriile românești aflate sub stăpânire străină se aplicau și dispozițiile altor coduri penale (exemplu în Bucovina – Codul penal austriac).
Realizarea unității naționale, evoluția vieții social – politice și economice românești, dezvoltarea capitalismului în România au făcut necorespunzătoare această legislație. Prin urmare, la 17 martie 1936 a fost adoptat un nou Cod penal publicat în Monitorul oficial nr. 65/18 martie 1936 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937. Prin incriminarea dării de mită, Codul penal din 1937 punea capăt controverselor din doctrina și practica judiciară. La adoptarea acestor măsuri s-a avut în vedere că "de cele mai multe ori rolul principal îl joacă agenții de corupțiune. Ei sunt aceia care ispitesc pe funcționari, oferindu-le bani și alte foloase. Ispita aceasta e absolut nevoie să fie combătută și împiedicată de a se manifesta cu acea îndrăzneală pe care o dă impunitatea actuală”.19 La puțin timp după ce a fost exprimată această idee care încununa o întreagă etapă de edificare a statului de drept, valurile dictaturii în mai multe forme între 1938 – 1989, au modificat succesiv sistemul de drept românesc.
Cu toate acestea, legislația penală privind corupția nu a fost modificată în esență, deoarece ea reflectă principii și prevederi ce reprezintă constante ale dreptului penal, care își mențin valabilitatea oricând și oriunde. Chiar Codul penal intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 și care se dorea de către puterea politică a fi o schimbare fundamentală a dreptului penal, a păstrat conținutul infracțiunilor de corupție.20
În vederea prevenirii faptelor de corupție de către funcționarii publici, până la elaborarea statutului acestora, s-au adus anumite modificări în legislația actuală. Guvernul a emis H.G. nr. 667/1991 privind asigurarea prestigiului social al funcționarilor publici.
Conform art. 3 din această Hotărâre, prin întregul comportament, funcționarii publici trebuie să se arate demni de considerația și încrederea pe care o impune poziția lor oficială și să se abțină de la orice acte de natură să compromită prestigiul funcției pe care o dețin. În acest scop, este interzis funcționarilor publici:
să accepte pentru el sau pentru alții, în considerarea funcției lor oficiale, daruri sau alte avantaje sau să li se promită asemenea daruri sau avantaje.
să primească cereri a căror rezolvare nu este de competența lor și care nu le sunt repartizate de șefii ierarhiei ori să intervină pentru soluționarea unor asemenea cereri.
să fie mandatarii unei persoane în ceea ce privește efectuarea unor acte în legătură cu funcția pe care o îndeplinesc.21
Prin H.G. nr. 473/1992 se prevede obligativitatea funcționarilor publici de a-și declara averea de la data numirii lor în funcție. Prin această hotărâre se dorea rezolvarea unei probleme acute – prevenirea și descurajarea cazurilor de corupție.
De asemenea, România a implementat în cadrul activității organelor statului, după 1989, Revoluția adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 17 decembrie 1979 intitulată "Codul de conduită pentru responsabilii cu aplicarea legilor". Potrivit art. 7 din Cod, nici o persoană responsabilă cu aplicarea legii nu trebuie să comită vreun act de corupție.22
În acest sens, conform Legii nr. 12/1990 modificată prin Legea nr. 42/1991, când fapta e săvârșită de un agent constatator, un organ de urmărire penală sau judecător ce instrumentează contravenții sau infracțiuni prevăzute de Legea privind protecția populației împotriva unor activități ilicite, minimul și maximul prevăzut de art. 254 alin. 1 se majorează cu câte 2 ani. (art. 5)
Și în unele legi speciale sunt incriminate fapte de corupție. În Legea nr. 12/1990 sunt prevăzute o serie de infracțiuni privind protejarea populației împotriva unor activități ilicite (art. 5). În Codul Comercial Român (art. 880) și Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale (art. 5) se sancționează penal această practică.
În legile speciale există însă infracțiuni care au un și mai pronunțat caracter de fapte de corupție.
Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale prevede (art. 204) că se pedepsesc, chiar dacă votul lor nu a influențat asupra luării hotărârii, persoanelor care:
în cazurile nepermise de lege, în schimbul unui avantaj material, își iau obligația de a vota într-un anumit sens în adunările generale sau de a nu lua parte la vot.
în cazurile nepermise de lege, determină pe un acționar sau deținător de obligațiuni ca, în schimbul unui profit să voteze într-un anumit sens în adunările generale ori să nu ia parte la vot.
De asemenea, Legea nr. 11/1990 privind încuviințarea adopției pedepsește (art. 11/1990) fapta părintelui, tutorelui sau ocrotitorului legal, care pretinde sau primește, pentru sine sau pentru altul bani ori alte foloase materiale în scopul adopției unui copil. La fel se sancționează și fapta persoanei care, în vederea obținerii unui folos material necuvenit, intermediază sau înlesnește adoptarea unui copil.
Prin Legea nr. 4/1995 privind donarea de sânge, utilizarea terapeutică a sângelui și organizarea transfuzională în România23 au fost incriminate, printre altele, acțiunea de a determina o persoană să doneze sânge în schimbul unor drepturi bănești, în scopul comercializării sângelui donat sau a derivatelor sale (art. 36 lit. b) și organizarea transfuziei în scopul obținerii de profit realizat pe seama sângelui, a plasmei și a derivatelor sanguine de origine umană.
Totodată, putem semnala așa-zisa corupție electorală, fie că este vorba despre alegerile locale sau cele pentru Senat ori Camera Deputaților sau Președintele României. Conform Legii nr. 70/1991 privind alegerile locale se pedepsesc promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase în scopul determinării alegătorului să voteze sau să nu voteze pentru un anumit candidat, precum și primirea acestora de către alegători în același scop (art. 90). Pedeapsa e mai mare dacă fapta a fost săvârșită de un observator intern (art. 77 alin. 2). În conformitate cu prevederile articolului 27 din Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Președintelui României se aplică aceleași pedepse și pentru încălcarea dispozițiilor acestei legi.
Spre deosebire de legislația altor state, în legislația noastră nu există vreun text care să incrimineze o infracțiune numită "corupție", dar literatura juridică cuprinde în această noțiune în sens larg numeroase încălcări ale legii penale în ceea ce privește sfera relațiilor de serviciu. Concepută în cel mai popular sens al cuvântului, corupția este folosirea abuzivă a puterii în avantaj propriu. Din această cauză juriștii caută să identifice acele infracțiunii care presupun corupția, adică obținerea de profituri pe căi ilegale.24
În literatura juridică de specialitate, în sfera noțiunii de "corupție" în mod strict înțeleasă, sunt induse patru infracțiuni din categoria infracțiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, în primul capitol al titlului VI al Codului penal. Este vorba despre:
art. 254: luarea de mită
art. 256: primirea de foloase necuvenite care sunt infracțiuni de serviciu, și pe de altă parte:
art. 255: darea de mită
art. 257: traficul de influență
care sunt infracțiuni în legătură cu serviciul, termenul "corupție" apărând în titlul Legii 83 din 21 iunie 1992 privind procedura de urgență, de urmărire și judecare pentru unele infracțiuni de corupție.
Legea nr. 78/2000, în capitolul 2, prevede reguli speciale de comportament privind anumite categorii de persoane, în scopul prevenirii faptelor de corupție. Astfel, în art. 2 se specifică că funcționarii publici și alți funcționari sunt obligați să îndeplinească îndatoririle ce le revin din exercitarea funcțiilor, atribuțiilor sau însărcinărilor încredințate, cu respectarea strictă a legilor și a normelor de conduită profesională și să asigure ocrotirea și realizarea drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor, fără să se folosească de funcțiile, atribuțiile ori însărcinările primite, pentru dobândirea pentru ele sau alte persoane de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite.
Tot în vederea stăvilirii fenomenului corupției în România au luat ființă o serie de organisme cu scopul de a stăvili sfera de manifestare a acestui fenomen, de a limita extinderea și de a acționa pentru combaterea acestuia.
Prin Hotărârea Guvernului 1065 din 25 octombrie 2001 s-a aprobat Programul național de prevenire a corupției și Planul național de acțiune împotriva corupției.
Prin această Hotărâre oficialitățile înțeleg faptul că corupția constituie o amenințare pentru democrație, pentru supremația dreptului, echității sociale și a justiției, erodează principiile unei administrații eficiente, subminează economia de piață și pune în pericol stabilirea instituțiilor statale .Guvernul va acționa cu fermitate pentru combaterea corupției, pentru diminuarea substanțială a fenomenelor de evaziune fiscală, de contrabandă și de spălare a banilor, implicit a economiei subterane.25
Ordonanța de Urgență nr. 43 din 11 aprilie 2002 înființează, la nivel național, Parchetul Național Anticorupție, ca parchet specializat în combaterea infracțiunilor de corupție (art. 1).
SECȚ. 3 Elemente de drept comparat
Legislația română în vigoare, folosește noțiunea de corupție pentru a incrimina diferite acte prin care se urmărește obținerea de foloase pe căi ilicite. În literatura juridică de drept penal, în sfera noțiunii de corupție, în sens strict, sunt incluse doar patru infracțiuni din categoria celor de serviciu sau în legătură cu serviciul, respectiv, luarea de mită (art. 254 C.p.) și primirea de foloase necuvenite (art. 256 C.p.) ca infracțiuni de serviciu și darea de mită (art. 255 C.p.) și traficul de influență ( art. 257 C.p.), infracțiuni în legătură cu serviciul.
În legislația penală cehă, termenul "corupție" nu este definit. Deobicei, "mita" este cunoscută ca faptă de corupție, așa cum apare in Secțiunea 3, Capitolul III al Codului penal ceh, capitol ce definește infracțiunile care aduc atingere ordinii publice. Prin incriminarea infracțiunilor de "mită" în art. 160-162 Cod penal ceh, s-a urmărit protejarea integrității vieții publice și păstrarea obiectivității în problemele cu privire la interesul public al cetățenilor.
Conform art. 160 Cod penal ceh infracțiunea de "luarea de mită" îi este atribuită infractorului care, în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de ordin public, acceptă mită sau încurajează promisiunea mitei. O astfel de faptă se pedepsește cu până la doi ani închisoare și interzicerea dreptului de exercitare a profesiei. În cazul în care infractorul cere mită pentru a-și îndeplini vreuna din datoriile de interes public ce intră în atribuțiile sale, pedeapsa este închisoarea de la șase luni până la trei ani. Dacă comite o astfel de faptă în calitate de funcționar public, pedeapsa este închisoarea de la unu la cinci ani.
În concordanță cu textul de lege din Codul penal ceh autorul infracțiunii de "mită" este acela care aduce, oferă sau promite mita în legătură cu îndeplinirea datoriilor de ordin public.
Articolul 162 Cod penal ceh, reglementând infracțiunea de "mită indirectă", stipulează că oricine solicită sau acceptă mită pentru a încerca să influențeze un funcționar public în folosirea puterii sale sau pentru că a influențat astfel un funcționar public este pasibil de pedeapsa cu închisoarea de până la doi ani. De asemenea, se pedepsește cu până la un an de închisoare, fapta persoanei care aduce, oferă sau promite mită unei alte persoane pentru ca aceasta să-și exercite influența asupra unui funcționar public aflat în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu sau dacă persoana și-a exercitat deja influența asupra funcționarului public.
Se consideră tot infracțiune de "mită" dacă o persoană îi dă mita unui mediator spre a i-o înmâna funcționarului public, indiferent dacă, în cele din urmă, mediatorul i-a dat sau nu funcționarului public mita.
Sintagma "îndeplinirea activităților de ordin public" este interpretată de judecători ca însemnând toate activitățile legate de îndeplinirea îndatoririlor sociale importante. De aceea, judecătorii, consideră corpurile guvernamentale și administrative ca având o funcție decisivă în aducerea la îndeplinire a problemelor de ordin public. Astfel, întotdeauna trebuie dovedită legătura dintre mită și îndeplinirea atribuțiilor de serviciu a funcționarilor publici.
Conform legislației cehe, în prezent, "mita" este considerată un avantaj nejustificat constând de cele mai multe ori, într-un câștig direct (fie el bănesc sau de altă natură ), sau într-un alt tip de beneficiu, cum ar fi, de exemplu, un serviciu reciproc.
În conformitate cu exercitarea puterii de stat și a puterii administrative, legislația actuală nu tolerează mita, nici în cazul în care aceasta ar avea o valoare nominală scăzută.
În art. 163 Cod penal ceh apare o cauză de nepedepsire. Conform acestui text de lege persoana care aduce sau promite mita, pentru că i s-a cerut acest lucru de către o altă persoană, nu se pedepsește, dacă denunță fapta, fără întârziere, procurorului sau organelor de poliție.26
În Franța Codul penal în art. 435-1 reglementează infracțiune de "corupție" :
"Pentru aplicarea convenției cu privire la lupta împotriva corupției funcționarilor Comunităților europene sau a funcționarilor statelor membre din Uniunea Europeană, semnată la Bruxelles în 26 mai 1997, se pedepsește cu zece ani închisoare și 150 000 de Euro amendă, fapta unui funcționar comunitar sau cea a unui funcționar național al unui stat membru al Uniunii Europene sau a unui membru al Comisiei Comunităților Europene, a Parlamentului European, a Curții de Justiție sau a Curții de Conturi din cadrul Comunităților Europene de a cere sau de a încuviința, fără drept, oricând, direct sau indirect, oferte, promisiuni, donații, cadouri sau avantaje de orice fel pentru a îndeplini sau a se abține de la îndeplinirea unui act în legătură cu funcția sa, care intră în atribuțiile sale sau în legătură cu mandatul său, ori să faciliteze îndeplinirea unui astfel de act."27
Se manifestă susceptibilitatea săvârșirii faptelor de corupție de către cetățeni francezi investiți cu putere publică cărora li se încredințează o sarcină în serviciul public sau un mandat public. Este interzis prin legi unei astfel de persoane să accepte beneficii de orice fel pentru asigurarea, sau pentru a se abține de la o conduită decurgând din atribuțiile sale, sarcină sau mandat, sau pentru a-și exercita influența, fie reală sau presupusă, în scopul de a obține de la un organ public sau un organ de administrație publică un onorariu, o slujbă, tranzacție comercială sau orice altă decizie folositoare. Este, de asemenea, interzis prin lege să se acorde orice formă de beneficiu pentru scopul de a se obține oricare din "facilitățile" mai sus menționate de la o persoană investită cu putere publică, căreia i se încredințează o sarcină în serviciul public sau un mandat public. Sancțiunea este închisoarea de până la zece ani.
În Germania, există o reglementare strictă a fenomenului de corupție, mai ales în ceea ce îi privește pe judecători, arbitri și militari în cadrul Forțelor armate germane. Este calificată ca și infracțiune de "dare de mită" fapta persoanei care acordă un beneficiu funcționarului în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor sale, sau în cazul rezolvării contractelor comerciale. În 1997, în Germania, a avut loc o dezbatere cu privire la simpla acceptare a unui folos nejustificat, dacă aceasta întrunește condițiile infracțiunii de "mită", chiar si atunci când nu este urmată de o conduită ilicită. Astfel, există o tendință clară de a evita amplificarea fenomenului infracțional, prin extinderea sferei faptelor în legătură cu luarea sau darea de mită, poate chiar într-o formă mediată, asupra anumitor categorii de persoane angajate în funcții publice care trebuie să se abțină de la acceptarea oricărui beneficiu nejustificat.
În Austria, în afară de infracțiunea de "mită", este reglementată "intervenția prohibită"; se consideră că este inadmisibil ca un funcționar să încerce să intervină, în orice mod, în probleme care nu sunt legate de atribuțiile sale, sau care sunt exercitate într-un mod interzis de lege.
În Suedia, începând cu Constituția din 1974 se observă preocuparea pentru prevenirea abuzului în serviciul public. Prevederea se aplică, mai ales, reprezentanților aleși și tuturor persoanelor care, în orice fel, iau decizii privind servicii publice sau care sunt angajați în astfel de servicii. Această lege se referă, de asemenea, la persoanele cărora li se încredințează protecția unui interes public. Este interesant aptul că în cercul persoanelor la care legea suedeză face referire sunt incluși și administratorii si îngrijitorii muzeelor de stat și a monumentelor istorice.
Legea prevede în mod expres aplicarea conținutului ei și în cazurile în care fapta a fost comisă înainte ca infractorul sa fi ocupat funcția sau după ce acesta și-a încheiat angajamentul.
În cazul în care persoana care a primit mita nu face parte din categoria celor mai sus menționate, procurorul poate dispune acțiunea penală împotriva făptuitorului numai dacă acesta a fost denunțat de angajatorul său, de o persoană interesată care depune o plângere în acest sens, sau dacă o asemenea acțiune se dovedește a fi de interes public.
Deci, în anumite cazuri, corupția îmbracă forme diferite. Tot ca și infracțiune de corupție este văzută și acceptarea unor beneficii nelegale pentru a vota într-un fel sau altfel. Această prevedere se aplică persoanelor care obțin sau acceptă o promisiune, sau care solicită un avantaj ilegal în schimbul promisiunii de a vota într-un anume fel, ori de a se abține să voteze într-o chestiune de ordin public.
Sub titlul "Corupția slujitorilor publici", în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, este reglementată o sferă largă de infracțiuni.
Legea din 1889, care se ocupă de practicile corupte din corpurile guvernamentale, clasifică drept faptă criminală conduita oricărui membru, funcționar sau angajat al unui organ administrativ local de a solicita sau accepta daruri ca un stimulent sau o recompensă pentru înfăptuirea oricărui activitate în legătură cu sarcinile sale de ordin public.
În Elveția, conform legislației în vigoare, "darea de mită" și "luarea de mită" se sancționează numai în acele cazuri în care persoana care a fost mituită sau cea care cere mită, este un funcționar angajat într-o organizație publică, o persoană numită într-o funcție juridică, magistrat, expert aflat sub jurământ, translator, interpret sau membru al Forțelor armate. Sunt deosebit de stricte măsurile punitive aplicate în cazurile de "luare de mită" în legătură cu rezolvarea unor probleme oficiale pe căi ilegale. În schimb, sancțiunile sunt mai puțin aspre atunci când în urma acceptării mitei, problema în cauză nu a fost rezolvată pe o cale ilegală.
În Slovacia, în 1995, Guvernul a aprobat Programul anticorupție "Mâini curate".Ca urmare s-au mărit pedepsele pentru infracțiunile de "mită". S-au introdus în legătură cu infracțiunea de "luare de mită" (art. 160 Cod penal slovac) și infracțiunea de "mită indirectă" (art. 162 Cod penal slovac), prevederi în ceea ce privește punerea sub acuzație a persoanelor care au obținut beneficii considerabile sau excesive.
Pe lângă acestea, au fost incluse în art. 168, Paragraf 1, Cod penal slovac, infracțiunile propriu-zise de "luare de mită" și "mită indirectă".
În Statele Unite ale Americii este interzis prin lege ca un funcționar public al Guvernului Federal să solicite sau să accepte "mită". Aceeași lege interzice tuturor persoanelor să acorde, să ofere sau să promită "mită" unui funcționar public.28
Cele enumerate mai sus ne duc la concluzia că majoritatea statelor moderne au adoptat legi cu privire la fenomenul de "corupție", recunoscând gradul ridicat de pericol social pe care îl reprezintă astfel de fapte. Se impune deci, controlarea si sancționarea acestora prin crearea unui cadru normativ adecvat, a unor organisme anticorupție eficiente la nivel instituțional și, nu în ultimul rând luarea de măsuri de ordin educațional.
În prezent, în România se manifestă o preocupare sporită față de acest fenomen, concretizată în crearea de organisme specializate, înăsprirea sancțiunilor, cooperarea cu alte țări și organisme internaționale. În acest sens, la data de 27.01.1999, reprezentantul permanent al României la Consiliul Europei a semnat, alături de reprezentații altor 18 state membre, Convenția penală privind corupția, adoptată la data de 4.11.1998, în cadrul celei de-a 103-a sesiune a Comitetului Miniștrilor Consiliului Europei. Dispozițiile acestui document le completează pe cele ale Convenției Uniunii Europene din mai 1997 și pe cele ale Convenției OCDE din decembrie 1997.29
SECȚ.4 Aspecte comune infracțiunilor de serviciu
sau în legătură cu serviciul
Infracțiunile cuprinse în noțiunea generică de "infracțiuni de corupție" nu formează un grup distinct în Codul penal. Acestea fac parte din primul capitol al titlului consacrat în partea specială a Codului penal. Acestea fac parte din primul capitol al titlului consacrat în partea specială a Codului penal infracțiunilor care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege, capitol intitulat "infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul".30
Activitățile de interes public ca și celelalte activități reglementate de lege, se realizează prin intermediul funcționarilor. De aceea, este necesar ca funcționarii să-și îndeplinească corect și conștiincios îndatoririle de serviciu, să nu și le exercite în mod abuziv sau neglijent, să nu facă din exercitarea acestor îndatoriri o sursă de venituri necuvenite.
A.Obiectul infracțiunii
a)Obiectul juridic generic
Infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, nu numai că au același obiect juridic generic, dar au o strânsă înrudire în raport cu obiectul lor juridic special și anume valoarea socială (desprinsă din fasciculul valorilor care formează obiectul juridic generic), adică apărarea bunului mers al activității organizațiilor de stat, precum și al celor obștești, și implicit, apărarea intereselor legale ale persoanelor.
De obiectul juridic special se ține seama atât la stabilirea gradului de pericol generic, cât și la determinarea gradului de pericol concret al faptelor care aparțin acestei subdiviziuni de grup.
b)Obiectul material
Infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul sunt lipsite de obiect material, de regulă. Totuși, în unele cazuri când acțiunea incriminată este exercitată direct asupra unui bun sau asupra corpului unei persoane există și un asemenea obiect. Astfel, în cazul abuzului sau a neglijenței, dacă îndeplinirea greșită a îndatoririlor de serviciu privește direct anumite bunuri, acele bunuri constituie obiectul material al infracțiunii. La fel, în cazul purtării abuzive, dacă fapta se realizează prin loviri sau alte violențe, corpul persoanei lovite sau violentate constituie obiectul material al infracțiunii.
B.Subiecții infracțiunilor
a)Subiectul activ
Subiect activ nemijlocit (autor) al acestor infracțiuni poate fi cel mai adeseori numai un funcționar (în înțelesul art. 147 Cod penal). În cazul câtorva infracțiuni (de exemplu darea de mită, traficul de influență), subiect activ nemijlocit poate fi orice persoană.
Noțiunile de "funcționar public" și "funcționar" sunt explicate în art. 147 alin. 1 și alin. 2 al Codului penal:
"Funcționar public" – este orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145".
Prin "funcționar" se înțelege persoana menționată la alin. 1 precum și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute la acel alineat.
Prin urmare, pentru calitatea de "funcționar public" este esențial ca persoana să exercite o însărcinare în serviciul unui organ sau instituții de stat, județene, municipale, orășenești sau comunale ori al unei regii autonome ori societății comerciale cu capital integral sau majoritar de stat. Pentru calitatea de "funcționar" este esențial ca persoana să exercite o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice indiferent dacă însărcinarea are caracter permanent sau temporar, dacă este sau nu retribuită, după cum nu interesează titlul sau modul cum a fost investită persoana.
Infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul sunt susceptibile de participație (pluralitate de subiecți activi). În ceea ce privește coautoratul, pentru existența acestuia, în cazul infracțiunilor care au ca subiect numai un funcționar public sau un alt funcționar este necesar ca făptuitorul care săvârșește actele de executare să aibă calitatea specială cerută de legea autorului. Participantul care săvârșește acte de executare, dar nu are calitatea de "funcționar public" sau "funcționar" răspunde pentru complicitate concomitentă la respectiva infracțiune. Instigator sau complice poate fi orice persoană.
b)Subiectul pasiv
Subiectul pasiv general este statul ale cărei interese sunt lezate prin săvârșirea faptelor.
Subiect pasiv special este, întotdeauna, organizația de stat sau obștească în a cărui serviciu se află funcționarul (în cazul luării și dării de mită, al primirii de foloase necuvenite) ori cu privire la care s-ar putea crea bănuiala că este necinstit (în cazul traficului de influență).
Uneori poate fi subiect pasiv special și o persoană fizică (de exemplu, persoana care a dat mită, în situația în care a fost constrânsă de către funcționarul corupt; funcționarul a cărui corectitudine este pusă sub semnul întrebării de către traficantul de influență, dacă nu a contribuit cu nimic la comiterea faptei de către autor). Acest subiect pasiv special este însă un subiect secundar sau adiacent, deoarece subiectul principal rămâne și în acest caz, organizația de stat sau obștească în care lucrează funcționarul.31
C.Conținutul infracțiunii
a)La toate infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul existența infracțiunii este condiționată de o situație premisă, adică în preexistența organizaților de stat sau obștești a unui serviciu, organ, având sarcina de a se ocupa de anumite acte privind interesele obștești sau ale cetățenilor în particular, sarcina în îndeplinirea căreia se pot eventual săvârși fapte care constituie infracțiuni de serviciu.
b)Latura obiectivă
Elementul material, în cazul infracțiunilor de luare de mită, dare de mită și trafic de influență, prezintă mai multe modalități alternative, în sensul că, în cazul fiecăreia dintre aceste infracțiuni, el se poate realiza prin mai multe activități materiale, fizice, prevăzute alternativ în cuprinsul textului incriminator, săvârșirea uneia singură fiind suficientă pentru existența infracțiunii; doar primirea de foloase necuvenite se caracterizează printr-o activitate unică, a cărei comitere este indispensabilă pentru realizarea conținutului infracțiunii.
La darea de mită, traficul de influență și primirea de foloase necuvenite, elementul material se realizează numai prin acțiune; la luarea de mită elementul material se poate înfățișa fie sub forma unor acțiuni, fie sub forma unei inacțiuni, toate alternative.
Este de observat că, privite din punct de vedere al formelor infracționale, în cazul luării și dării de mită, precum și a traficului de influență, dintre acțiunile sau inacțiunile alternative, numai una reprezintă forma perfectă, adică, fapta consumată (primirea banilor sau a celorlalte foloase, la luarea de mită și traficul de influență; darea de bani sau alte foloase, la darea de mită); celelalte (pretinderea banilor sau foloaselor, acceptarea sau nerespingerea promisiunii – la luarea de mită; promisiunea și oferirea de bani ori alte foloase – la darea de mită; pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea de promisiuni – la traficul de influență), dacă le considerăm în esența lor, nu sunt, în realitate, decât forme imperfecte, sau cu alte cuvinte, acte pregătitoare ori acte de executare rămase în faza tentativei, pe care însă legiuitorul le-a incriminat de sine stătător, punându-le pe același plan cu forma perfectă, cu infracțiunea consumată.
În cazul infracțiunilor de luare de mită, dare de mită, primire de foloase necuvenite și trafic de influență, elementul material, sub oricare din modalitățile sale alternative, este însoțit de mai multe condiții concomitente care privesc, printre altele, natura obiectului acțiunii tipice (bani sau alte foloase) și caracterul acestuia (necuvenit), momentul săvârșirii acțiunii ori inacțiunii (înainte sau în timpul îndeplinirii unui acte de serviciu de către subiectul activ – la luarea și darea de mită, precum și la traficul de influență; după efectuarea actului de serviciu – la primirea de foloase necuvenite) etc.
Cu privire la rezultatul acestor fapte, în literatura juridică s-au exprimat puncte de vedere diferite. Astfel, cu privire la infracțiunea de luare de mită, potrivit unei opinii s-a susținut că, în acest caz "ne aflăm în prezența unei infracțiuni materiale, de rezultat"32, pe când potrivit altei opinii, la infracțiunea sus menționată rezultatul "constă în crearea unei stări de pericol care aduce atingere bunului mers al activității serviciului prin atitudinea lipsită de probitate a făptuitorului".33 Aceleași puncte de vedere alternative ar putea fi susținute și cu privire la infracțiunile de dare mită, primire de foloase necuvenite și trafic de influență.
În legătură cu prima opinie este de reținut că ea se bazează pe împărțirea infracțiunilor în infracțiuni formale sau de pericol și infracțiuni materiale sau de rezultat34; ori, în concepția Codului penal actual – așa cum rezultă din art. 19 Cod penal, care definește vinovăția ca fiind poziția subiectivă a infractorului față de rezultatul faptei sale – toate infracțiunile produc un rezultat și, în acest sens, sunt infracțiuni de rezultat. Numai că rezultatul poate consta uneori într-o stare, de pericol, iar alteori într-o vătămare materială. După cum "nu există infracțiune fără obiect, deoarece, în acest caz, nu se atentează la nimic, tot astfel – spune A.N. Trainin – nu există infracțiune dacă obiectului nu i se cauzează un prejudiciu, deoarece nici în acest caz nu se poate spune că subiectul atentează la ceva".35 Infracțiunea este o acțiune sau inacțiune socialmente periculoasă pentru societate tocmai prin urmările pe care le produce și care pot consta fie într-o vătămare materială, fie într-o stare de pericol.36
c)Latura subiectivă
De regulă, infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciului se săvârșesc cu vinovăție sub forma intenției. De cele mai multe ori, aceasta poate fi directă sau indirectă. În unele cazuri latura subiectivă a infracțiunii include și cerința săvârșirii faptei într-un anumit scop (de exemplu luarea de mită, darea de mită). În asemenea cazuri intenția făptuitorului nu poate fi decât directă. Din categoria infracțiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul fac parte și infracțiunile care se săvârșesc din culpă (neglijența în serviciu, neglijența în păstrarea secretului de stat).
Făptuitorul nu poate invoca pentru înlăturarea vinovăției ordinul primit de la un superior, deoarece principiul legalității nu îngăduie nici darea nici executarea unor ordini ilegale.37
D.Forme, modalități, sancțiuni
Infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul fiind, cu numai câteva excepții, infracțiuni săvârșite cu intenție, sunt susceptibile atât de acte de pregătire cât și de tentativă. Legea nu prevede însă, în cazul infracțiunilor din această grupă, sancționarea acestora.
Consumarea are loc, de regulă, în momentul când acțiunea făptuitorului este dusă până la capăt, iar în cazul acelor infracțiuni care implică producerea unui anumit rezultat, în momentul producerii rezultatului. Aceste infracțiuni pot fi săvârșite și în formă continuată, având în vedere în aceste cazuri și un moment al epuizării.
Sancționarea infracțiunilor din această grupă se face cu pedeapsa închisorii între diferite limite. În unele cazuri (luare de mită, abuz în serviciu în formă agravată) este prevăzută și pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi. În cazurile în care fapta nu are un grad ridicat de pericol social (exemplu: neglijența în serviciu, purtare abuzivă) pedeapsa închisorii în limite mai scăzute este prevăzută alternativ cu amenda.
Unele infracțiuni (exemplu: abuzul în serviciu contra intereselor publice, neglijența în serviciu, purtarea abuzivă, luarea de mită) sunt prevăzute și în forma agravată fie prin producerea unui anumit rezultat (consecințe deosebit de grave, în cazul abuzului în serviciu contra intereselor publice sau în cazul neglijenței în serviciu ), fie la săvârșirea faptei într-un anumit mod (prin lovire sau alte violențe, în cazul purtării abuzive) sau de către un funcționar cu anumite atribuții (de exemplu atribuții de control în cazul luării de mită).
Față de persoanele care au săvârșit anumite infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul se dispune și măsura de siguranță a confiscării speciale a banilor, valorilor sau a altor bunuri care au făcut obiectul luării de mită, dării de mită, traficului de influență, primirii de foloase necuvenite.
CAP. II. INFRACȚIUNEA DE LUARE DE MITĂ
SECȚ. 1 Conținutul legal al infracțiunii
Infracțiunea de luare de mită este prevăzută de art. 254 Cod penal și prevede:
Fapta funcționarului care, direct sau indirect, pretinde sau primește bani sau alte foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini ori de a întârzia îndeplinirea unui activitate privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un activitate contrar acestor îndatoriri se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.
Fapta prevăzută la alin. 1, dacă a fost săvârșită de un funcționar cu atribuții de control, se pedepsește cu închisoarea de la3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.
Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.
SECȚ. 2 Condiții preexistente
În general, lucrările clasice de drept clasifică mituirea în: mituire activă (darea de mită) și mituire pasivă (luarea de mită). Aceste denumiri, raportate la dispozițiile legii noastre penale, după părerea lui V. Dobrinoiu sunt necorespunzătoare întrucât ele nu relevă semnificația reală a fiecărei fapte. În sensul art. 254 corupția zisă pasivă nu este doar fapta funcționarului care se lasă cumpărat, fie pentru a îndeplini un act al funcției sale, fie pentru a se abține de la el, atâta vreme cât în una din modalitățile sale inițiativa aparține acestuia și nu mituitorului.
L. Lambert observă în acest sens că fapta unui funcționar necinstit de a cere el însuși un dar sau un folos unui particular, care nu s-ar fi gândit niciodată să-l corupă sau n-ar fi îndrăznit niciodată să o facă, este cu siguranță un mod mult mai activ de a fi corupt decât simplul fapt de a accepta o ofertă sau o promisiune cu caracter corupător, ori această cerere a funcționarului care ia astfel inițiativa propriei sale coruperi este totuși socotită corupție "pasivă", în timp ce fapta particularului care a cedat la solicitările celui dintâi este socotită corupție "activă".
Sistemul incriminării bilaterale – adoptat de Cod penal român cuprinde darea și luarea de mită ca infracțiuni de sine stătătoare.
Observăm însă, că independent de modul în care sunt incriminate, în esența lor darea și luarea de mită sunt două laturi ale unei fapte complexe care, exceptând cazul când pretinderea mitei nu este urmată de acceptare – presupune concursul necesar al două persoane, mituitorul și cel mituit. De aceea, unii autori au văzut în darea și luarea de mită o infracțiune bilaterală – ca o formă a pluralității naturale de infractori – în care faptul ilicit se naște dintr-un raport bilateral, "intervenit între subiecții actului", – dar pe care legiuitorul, din considerente de politică penală, a disociat-o, incriminând separat cele două acte care o alcătuiesc "încât, deși faptul prin natura sa, este un subiect activ, plural, activitatea fiecărui cooperant constituie o infracțiune aparte (individuală)".
În legătură cu cele de mai sus, subliniază V. Dobrinoiu dacă totuși datorită împrejurărilor în care a fost săvârșită ori absenței elementului subiectiv, una din cele două fapte – dare și luare de mită – nu constituie infracțiune, această împrejurare nu împiedică sancționarea celeilalte.
În cazul dării și luării de mită, de regulă se află în față două acțiuni corelative, cărora pe plan psihic, le corespund două poziții subiective, de asemenea conjugate între ele. Acțiunilor de "oferire" și de "dare" de bani și alte foloase, de la darea de mită, le corespunde la luarea de mită o acțiune de "primire", iar acțiunii de "promitere" a unei sume de bani ori a unui alt avantaj, de la corupția activă îi corespunde, în cazul corupției pasive "acceptarea" sau "nerespingerea" promisiunii. Pe de altă parte, sub aspect subiectiv, în timp ce mituitorul pretinde să-l determine pe cel mituit la o anume comportare în legătură cu îndatoririle serviciului său, acesta din urmă, primind mita, acceptă în mod deliberat să aibă comportarea dorită de cel dintâi și prin aceasta, o situație de dependență față de corupător.
În îndeplinirea îndatoririlor de serviciu funcționarul public sau orice alt funcționar, nu trebuie să fie influențat de interese materiale, de obținerea unor foloase ce nu i se cuvin. El este ținut să-și îndeplinească atribuțiile în mod corect, să nu le trafice, să nu facă din executarea lor o sursă de venituri ilicite. Efectuarea oricărui act care intră în competența sa nu trebuie să fie determinat de asemenea mobiluri, ci numai de grija îndeplinirii corecte a îndatoririlor de serviciu și a respectării legalității.
2.1.Obiectul infracțiunii
A.Obiectul juridic generic îl constituie relațiile sociale referitoare la activitatea organizațiilor de stat, relații menite să asigure buna și normala desfășurare a activităților publice sau de interes public.
B.Obiectul juridic special îl reprezintă acele relații sociale pentru a căror naștere, desfășurare și dezvoltare este necesară îndeplinirea loială și corectă de către funcționarii publici și de către ceilalți funcționari a atribuțiilor de serviciu încredințate lor.
Este vorba de relațiile sociale legate de cinstea, corectitudinea și probitatea funcționarilor, ca o condiție necesară a îndeplinirii îndatoririlor de serviciu și a activității autorităților și instituțiilor publice și a altor persoane juridice.
C.Obiectul material
Literatura juridică penală este unanimă în a considera că prin obiect material al unei infracțiuni se înțelege "lucrul" (bun, animal, persoană) asupra căruia se îndreaptă, în mod firesc sau întâmplător, săvârșirea faptei prevăzută de legea penală, operând fizic asupra acestuia, expunându-l la pericol sau vătămându-l.
Problema existenței sau inexistenței unui obiect material în cazul infracțiunii de luare de mită este controversată.
Potrivit acestei opinii, obiectul mitei – atât în forma pasivă cât și în forma activă – îl constituie banii și alte foloase date funcționarului sau primite de el.
Există și opinia că obiectul material al mitei în forma luării de mită este prestația mituitorului.
Dacă prin obiectul material al unei infracțiuni se înțelege bunul asupra căruia se exercită acțiunea incriminată, atunci nu prestația mituitorului, ci numai bunul la care se referă acțiunea celui care ia mită poate constitui obiect material al luării de mită.
În literatura de specialitate, între-o părere dominantă, se susține că luarea de mită nu are obiect material. Legea incriminează activitatea care nu se răsfrânge asupra unui obiect material și anume pretinderea, acceptarea promisiunii sau nerespingerea ei.
Asupra sumelor de bani sau celorlalte foloase date, oferite, promise, pretinse etc. nu se îndreaptă în nici un fel activitățile incriminate de art. 254 al Codului penal în sensul că nu operează fizic asupra lor, nu le periclitează și nu le vatămă nici în existența, nici în integritatea și nici în structura lor. La această infracțiune atingerea obiectului juridic nu este în nici un fel legată de vreo vătămare sau punere în pericol a sumelor de bani sau a celorlalte foloase. În realitate, sumele de bani sau foloasele respective atunci când constau în bunuri corporale – nu constituie decât "lucruri dobândite prin săvârșirea infracțiunii în sensul art. 118 lit. Cod penal " și tocmai de aceea sunt supuse confiscării în condițiile reglementate prin art. 254 alin. 3.
În opinia care susține că banii ori foloasele pretinse primite ori a căror promisiune a fost acceptată expres sau tacit, de către subiectul activ, constituie obiectul material al acestei infracțiuni, acesta se confundă cu obiectul mitei: cele două noțiuni sunt însă total diferite.
Pentru existența infracțiunii de luare de mită e suficient ca inculpatul să accepte promisiunea unor foloase, în scopul de a face sau a nu face un act privitor la funcția sa, chiar dacă foloasele primite nu au fost determinate, în sensul că nu s-a precizat, în concret, în ce va consta fiecare parte. Dacă, după ce a făcut actul privitor la funcția sa, inculpatul a primit mai multe foloase diferite de la cel care îi făcuse o asemenea promisiune nedeterminată, toate aceste foloase reprezintă obiectul material al infracțiunii de luare de mită, săvârșită astfel.
Într-o lucrare de specialitate recentă, autorii sunt de opinie că infracțiunea de luare de mită nu are obiect material, întrucât legea incriminează activitatea ce nu se răsfrânge asupra unui obiect material, respectiv pretinderea, acceptarea promisiunii, nerespingerea acesteia. Sumele de bani sau bunurile primite nu sunt decât lucruri dobândite prin săvârșirea infracțiunii. Trebuie distins, așadar, între obiectul infracțiunii de luare de mită și obiectul mitei. Acesta din urmă este constituit din bani sau alte foloase.
2.2. Subiecții infracțiunii
a)Subiectul activ
Luarea de mită este o infracțiune cu subiect activ calificat, autor al acestei infracțiuni poate fi doar un „funcționar public” sau un alt „funcționar” în accepțiunea dată acestora prin art. 147. Noțiunile de „funcționar public” și „funcționar” au fost explicate în Capitolul I, Secțiunea 1.1., punctul 2 la care facem trimitere cu mențiunea că acești funcționari trebuie să fie în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145.
Prin termenul „public” se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii sunt de interes public.
Potrivit art. 147 alin.2 din Codul penal pentru ca o persoană să poată fi socotită funcționar în sensul legii penale române se cere ca ea :
să fie încadrată în muncă (salariată);
să exercite „permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent dacă și cum a fost investită, o însărcinare”;
însărcinarea să fie exercitată în serviciul unui organ sau instituții de stat ori unei întreprinderi sau organizații economice de stat.
Sunt asimilate cu funcționarii – se arată în art. 147 alin.2 – persoanele care îndeplinesc o însărcinare în serviciul unei organizații din cele prevăzute mai sus, indiferent dacă primesc sau nu o retribuție.
Prin urmare, pentru ca o persoană să poată fi considerată funcționar în sensul legii penale, nu este necesar să existe un contract de muncă, sau o numire în funcție, fiind suficientă exercitarea în fapt a atribuțiilor funcției; este însă indispensabil, ca o cerință minimală consimțământul – expres sau tacit – al organizației în cauză, dat prin conducerea sa, deoarece altfel nu poate fi vorba de stabilirea unor raporturi de serviciu între persoana respectivă și acea organizație.
Legea nr. 78/2000, în Capitolul 1, art. 1 specifică categoriile de persoane asupra cărora se aplică măsurile de prevenire, descoperire și sancționare a faptelor de corupție:
persoanelor care exercită o funcție publică, indiferent de modul în care au fost investite, în cadrul autorităților publice sau instituțiilor publice.
persoanelor care îndeplinesc permanent sau temporar, potrivit legii o funcție sau o însărcinare, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influența, în cadrul serviciilor publice, regiilor autonome, societăților comerciale, companiilor naționale, societăților naționale, unităților cooperatiste sau al altor agenți economici.
persoanelor care exercită atribuții de control, potrivit legii.
persoanelor care acordă asistență specializată unităților prevăzute la litera a) si b), în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influența.
persoanelor care, indiferent de calitatea lor, realizează, controlează, sau acordă asistență specializată, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influența, cu privire la: operațiuni care antrenează circulația de capital, operațiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operațiuni de plasament în burse, în asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile bancare și cele asimilate acestora, tranzacții comerciale interne și internaționale.
persoanelor care dețin o funcție de conducere într-un partid sau într-o formațiune politică, într-un sindicat, într-o organizație patronală, într-o asociație fără scop lucrativ sau fundație.
altor persoane fizice decât cele prevăzute la litera a) – f), în condițiile prevăzute de lege.
Ne vom referi în acest sens la unele exemple din practica judiciară și la câteva situații speciale:
1) În practica noastră judiciară s-a considerat că au calitatea de funcționari și deci pot fi subiecți ai infracțiunii de luare de mită, printre alții:
– cadrul didactic, care fiind membru al comisiei de bacalaureat, a primit sume de bani pentru a asigura reușita unui candidat la examen;
– șeful Biroului personal și învățământ , care a primit foloase materiale în scopul angajării unor muncitori (deși cel care făcea angajarea era conducătorul unității). Inculpatul avea atribuția de serviciu de a recruta personal și de a face propuneri de angajare;
– contabilul șef al unei întreprinderi de transport care a primit o sumă de bani pentru a angaja o persoană taxator de autobuz (deși contabilul nu semna actul de angajare, el îi examina pe candidați și întocmea un referat cu privire la rezultatul examinării);
– revizorul contabil, care a omis să menționeze în actul de control existența unui plus de gestiune însușit de gestionar și care a primit pentru această „omisiune” o sumă de bani;
– ofițerul de poliție, serviciul economic care, luând cunoștință despre săvârșirea de către o persoană a unor fapte care ar putea reprezenta acțiuni constitutive ale infracțiunii de speculă și surprinzând pe unul dintre cumpărători cu bunurile asupra sa avea obligația legală de a interveni pentru a efectua în baza art. 213 din Codul de procedură penală actele de cercetare ce nu sufereau amânare și a conserva probele descoperite, a pretins bani și alte foloase pentru a nu-și îndeplini aceste îndatoriri de serviciu; (și în baza art. 23 din Legea 26/1994)
– lucrătorul unei stații PECO, care a primit sume de bani pentru a vinde cantități de petrol mai mari decât cele ce puteau fi cumpărate;
– controlorul de bilete CFR, care în timpul exercitării funcției, a primit sume de bani de la mai mulți călători spre a nu încheia actele constatatoare ale contravențiilor săvârșite;
– expertul, care a primit de la instanță judecătorească însărcinarea de a efectua o expertiză în una din cauzele de competența acestei instanțe, are calitatea de „funcționar” în sensul art. 147 alin. 2 Cod penal. Dacă primește un folos material de la una din părți, pentru a întocmi raportul de expertiză în favoarea acesteia, el comite infracțiunea de „luare de mită”;
– funcționarul, care primind foloase materiale întocmește un act ilegal; acesta constituie o infracțiune care urmează a fi reținută în sarcina inculpatului în concurs cu infracțiunea de „luare de mită”;
Subiectul activ, în momentul săvârșirii acțiunii tipice, trebuie să aibă calitatea de funcționar. Dacă la data săvârșirii acțiunii tipice făptuitorul era funcționar, va exista luare de mită, chiar dacă mai înainte de efectuarea actului în vederea căruia a săvârșit fapta, el a pierdut calitatea respectivă și chiar dacă banii sau foloasele pretinse ori promise anterior i s-au dat efectiv după pierderea calității.
Împrejurarea că sumele de bani primite au fost solicitate cu titlu de împrumut este irelevantă sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 254, alin. 1, deoarece împrumutul constituie un „folos” din moment ce a fost solicitat de funcționar în scopul de a face un act contrar îndatoririlor sale de serviciu, toate elementele infracțiunii de luare de mită fiind realizate.
Infracțiunea de luare de mită se realizează în momentul pretinderii de bani sau alte foloase, sau a respingerii promisiunii ce i s-a făcut inculpatului în acest sens, ori în momentul primirii foloaselor în scopul îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau de a face un act contrar acestor îndatoriri. Este irelevant faptul că funcționarul nu avea posibilitatea îndeplinirii actului promis (din moment ce acesta intra în sfera atribuțiilor sale de serviciu) sau că de la început nu a avut intenția de a-l îndeplini.
Este suficientă acceptarea promisiunii unor foloase în scopul de a face sau de a nu face un act privitor la funcția sa, chiar dacă foloasele nu au fost delimitate în sensul că nu s-a precizat în concret în ce va consta fiecare în parte.
Într-o opinie, în cazul în care între actul pretins de la funcționar și plata ilicită există o mare diferență de valoare sau importanță, nu se poate reține infracțiunea de luare de mită. Se admite ideea că unele fapte de luare de mită ar putea totuși, să nu aibă caracter penal, atunci când sunt lipsite în mod vădit de importanță, în sensul art. 18 Cod penal, dar în acest caz, conform textului menționat se va ține seama de mijloacele și modul de săvârșire a faptei, scopul urmărit, urmarea produsă, precum și persoana și conduita făptuitorului. Raportul mai sus menționat are și un aspect subiectiv, căci cel mituit trebuie să vadă în folosul ilicit de care beneficiază „răsplata corespunzătoare ca valoare sau importanță” actului ce i se cere să-l îndeplinească sau să efectueze cu întârziere.
Fapta funcționarului constituie luare de mită dacă el pretinde, primește sau nu refuză bani sau alte foloase în scopul de a îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, chiar dacă aceste îndatoriri sunt executate în afara teritoriului în care inculpatul este competent să acționeze, dar pentru efectuarea cărora ele este obligat potrivit legii.
Conform art. 254 alin. 2 introdus prin Legea nr. 65 din 1992, subiect al acestei forme agravate este un „funcționar cu atribuții de control”. Rezultă că subiectul activ calificat al infracțiunii prevăzute de acest text trebuie să fie:
funcționar în sensul legii penale
să aibă „atribuții de control” – ceea ce ridică unele aspecte mai deosebite
Sintagma „atribuții de control” nu este nouă în legislația noastră penală, fiind cuprinsă în art. 263 alin.2 al Codului penal. Cu privire la sensul și conținutul acestei expresii în literatura juridică au fost exprimate următoarele teze:
prin persoană cu „atribuții de control” se înțelege o persoană calificată astfel prin dispozițiile legale în vigoare.
atribuțiile de control se determină în mod concret pentru fiecare caz în parte în funcție de natura atribuțiilor de serviciu ale făptuitorului.
Prin urmare, pentru a statua dacă un funcționar are sau nu atribuții de control este necesar să se examineze cu atenție actele normative referitoare la atribuțiile sale de serviciu. Această examinare trebuie făcută în fiecare caz concret, evitându-se orice generalizare pe categorii de funcționari, fără să se tină seama, în mod concret, de atribuțiile de control ale făptuitorului, chiar în cadrul aceleiași categorii, poate fi de natură să genereze greșeli în ce privește stabilirea calității de subiect activ calificat al infracțiunii prevăzute de art. 254 alin. 2 al Codului penal.
În consecință, prin funcționar cu atribuții de control în sensul art. 254 alin. 2 se înțelege numai funcționarul calificat astfel, în mod explicit, prin dispozițiile legale în vigoare care reglementează atribuțiile funcționarului în cauză.
Au această calitate: paznicii, gardienii, organele Gărzii financiare și a Curții de Conturi, funcționarii din Direcția Generală a controlului financiar de stat din Ministerul de Finanțe și unități subordonate, ai Direcției Generale a Vămilor precum și alți funcționari care conform dispozițiilor legale au atribuții de control.
Legea nr. 78/2000 prevede în art. 7 că fapta de luare de mită, dacă a fost săvârșită de o persoană care, potrivit legii are atribuții de constatare sau de sancționare a contravențiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracțiunilor, se sancționează cu pedeapsa prevăzută la art. 254 alin. 2 din Codul penal privind săvârșirea infracțiunii de către un funcționar cu atribuții de control. Prevederile art. 254 – 257 din Codul penal se aplică și managerilor, directorilor, administratorilor și cenzorilor societăților comerciale, companiilor și societăților naționale, ai regiilor autonome și ai oricăror alți agenți economici. În art. 9 din prezenta lege este specificat faptul că în cazul infracțiunilor cuprinse în art. 254 – 257 Cod penal, dacă sunt săvârșite în interesele unei organizații, asociații sau grupări criminale ori al unuia dintre membrii acesteia sau pentru a influența negocierile tranzacțiilor comerciale internaționale ori schimburile sau investițiile internaționale, maximul pedepsei prevăzute de lege pentru aceste infracțiuni se majorează cu 5 ani.
În practică s-a reținut, de pildă infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. 2 în sarcina unei persoane care îndeplinește funcția de inspector comercial – încadrat cu 1 normă – și având atribuția de a efectua controale în legătură cu respectarea legislației în vigoare în materie de comerț, a cerut și a primit unele foloase materiale de la patronul unui magazin pentru a nu lua măsuri de sancționare contravențională în urma unor nereguli.
De menționat că anterior adoptării Legii 65/1992 prin Legea 42/1991 care a modificat și completat Legea 12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități comerciale ilicite, s-a prevăzut în art. 5, că infracțiunea de luare de mită comisă de agenții constatatori, organele de urmărire penală sau de judecată a faptelor ei constituie contravenții sau infracțiuni prevăzute de lege. Se pedepsesc în conformitate cu dispozițiile art. 254 din Codul penal, minimul și maximul pedepselor majorându-se cu 2 ani. În literatura juridică s-a exprimat opinia că dispozițiile cu caracter agravat din art. 254 alin. 2 al Codului penal, se vor aplica ori de câte ori funcționarul care pretinde, primește , acceptă sau nu respinge banii sau alte foloase, are atribuții de control, cu excepția celor chemați să constate contravențiile și infracțiunile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 42/1991. Se argumentează că textul art. 254 alin. 2 al Codului penal ar fi o normă cu caracter general, pe când cea din Legea nr. 42/1991 ar avea caracter special și deci derogatoriu.
În ce privește teza potrivit căreia atribuțiile de control ale funcționarului se determină în mod concret pentru fiecare caz în parte în funcție de natura obligațiilor de serviciu ale făptuitorului, considerăm că este de natură să introducă criterii relative și discutabile în stabilirea subiectului activ calificat al infracțiunii de luare de mită în forma agravată.
În concluzie, este realizată condiția subiectului calificat al infracțiunii ori de câte ori funcționarul în cauză are „atribuții de control” indiferent de faptul că luarea de mită s-a săvârșit cu scopul îndeplinirii, neîndeplinirii, întârzierii îndeplinirii unor atribuții de control, de a face un act contrar acestor atribuții sau a oricăror altor îndatoriri de serviciu ale funcționarului în cauză.
Practica judiciară ne oferă câteva exemple:
– inculpatul în calitate de șef de tren la stația CFR Sighetul Marmației, a primit de la mai mulți călători care circulau cu trenul accelerat pe traseul Timișoara Nord – Sighetul Marmației, bani pentru a le permite călătoria fără bilet și fără a încheia vreun act de constatare a contravenției.
Prin sentința penală 554/1992 Tribunalul Jud. Dej a condamnat pe inculpat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 254 alin. 1. Împotriva hotărârii procurorul general a declarat recurs în anulare susținând că încadrarea juridică este greșită în condițiile în care inculpatul avea obligația de a supraveghea activitatea controlorilor de bilete, a urmări îndeplinirea de către aceștia a sarcinilor de serviciu și de a lua măsuri pentru înlăturarea neregulilor. În consecință, a fost admis recursul în anulare a procurorului general, s-au casat hotărârile atacate și s-a schimbat încadrarea juridică a faptei în art. 254 alin. 2.
controlor vamal, sef de vamă care a pretins bani pentru introducerea unor mărfuri în țară prin vama Constanța.
inculpatul militar în termen se afla în serviciul militar al unei instituții publice (Ministerul de Interne) și, ca și santinelă, exercita o însărcinare ce consta în controlul trecerii frontierei, așa cum rezultă din art. 343 din Regulamentul serviciului de pază al trupelor de grăniceri și Instrucțiunile S/283/1993. Așa fiind, contrar celor susținute de inculpat, acesta va avea calitatea de funcționar și, prin urmare, îndeplinea condițiile cerute de lege pentru a fi subiect activ al infracțiunii de luare de mită.
inculpații – inspectori de supraveghere și control vamal în cadrul Direcției Generale a Vămilor având printre alte obligații de serviciu și pe aceea de a verifica contestațiile făcute de agenții economici care solicitau restituirea unor taxe încasate în plus de organele vamale și de a face propuneri privitoare la modul de soluționare a contestațiilor, au condiționat întocmirea referatelor de primirea unor sume de bani de la contestatari.
Această faptă constituie infracțiunea de luare de mită prevăzută în art. 254 Cod penal. Nu interesează – pentru existența acestei infracțiuni – nici faptul că inculpații nu aveau competența de a soluționa contestațiile, atribuție ce revenea conducerii Direcției Generale a Vămilor, nici conținutul propunerilor, care putea fi de admitere sau respingere, ci doar faptul că ei erau datori să alcătuiască referatele a căror întocmire au condiționat-o de primirea foloaselor.
reținându-se ca dovedită în sarcina inculpatului, controlor vamal, infracțiunea de luare de mită, nu i se mai poate imputa și cea de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 Cod penal, întrucât activitatea favorizantă face parte din chiar latura obiectivă a infracțiunii de luare de mită. De altfel, examinându-se elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 264 Cod penal, se constată că acestea nu sunt întrunite, existența favorizării presupunând ajutorul dat unui infractor fără o înțelegere prealabilă și fără să se urmărească avantaje materiale.
primar al comunei Budești, jud. Vâlcea a pretins și a primit bani în scopul efectuării unor mențiuni favorabile unui cetățean în registrul agricol, în sensul de a-l înscrie în registrul agricol ca titular de rol în locul soacrei sale, pentru a-i înlătura de la moștenire pe copiii acesteia.
Nu poate fi subiect activ al infracțiunii de luare de mită, neavând calitatea de funcționar în sensul prevederilor art. 254 Cod penal, angajatorul muncitor electrician care primește foloase materiale pentru a nu-și îndeplini obligația generală, prevăzută în contractul de muncă, de a asigura paza împotriva sustragerilor de la locul de muncă.
Fapta administratorului unei societăți comerciale, având ca obiect de activitate și desfășurarea de jocuri de întrajutorare, de a pretinde ori primi sume de bani pentru a asigura premierea anticipată a unor persoane constituie infracțiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. 1 Cod penal, iar nu infracțiunea de înșelătorie prevăzută de art. 215 alin. 2.
Într-o opinie exprimată în literatura juridică de specialitate, s-a susținut, în legătură cu o speță soluționată de organele de urmărire penală din județul Dolj, că întrucât învinuiții gardieni publici nu aveau împuternicirea să constate contravenții și să aplice sancțiuni pentru încălcarea prevederilor Legii nr. 12/1990, pentru protejarea populației împotriva unor activități comerciale ilicite, fapta lor constând în amenințări cu întocmirea actelor de constatare și ulterior aplicarea sancțiunii contravenționale de un milion lei, inclusiv confiscarea mărfii pentru a obține de la vânzător câte o căciulă, nu poate fi încadrată în infracțiunea luării de mită, cu aceea de șantaj, reglementată de art. 194, alin. 1 Cod penal.
Rezultă deci că funcționar cu atribuții de control este nu numai acela care are în mod exclusiv asemenea atribuții, ci și cel care efectuează acte de control în baza unora dintre atribuțiile sale multiple de serviciu.
În practica judiciară avem de a face și cu anumite situații speciale în ceea ce privește subiectul activ al infracțiunii de luare de mită: s-au pronunțat hotărâri contradictorii în ceea ce privește calitatea de medic.
Fapta inculpatei, medic la dispensarul medical aparținător de o întreprindere, care a primit de la unii salariați ai unității diferite sume de bani pentru a le elibera certificate de concedii medicale, constituie infracțiune de luare de mită.
Susținerea inculpatei, în sensul că ea nu poate fi subiect activ al acestei infracțiuni deoarece, conform H.G. nr. 220/1992, nu are calitatea de funcționar public, nu este întemeiată.
Este adevărat că, potrivit art. 1 pct. 3 din Principiile de bază ale Statutului medicului din România, aprobat prin Hotărârea sus menționată, medicul practician prin natura umanitară și liberală a profesiei sale, nu este funcționar public și nici nu va putea fi asimilat funcționarului public. Dar prevederile acestei H.G. nu pot modifica art. 147 Cod penal.
Prin sentința penală nr. 615 din aprilie 1991, Judecătoria Brașov a condamnat pe inculpatul D.E. la pedeapsa rezultantă de un an închisoare, pentru săvârșirea a 7 infracțiuni de luare de mită, prevăzute de art. 254 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. a. și art. 76 lit. c. Cod penal.
În baza art. 81 Cod penal, instanța a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei.
S-a reținut, în esență, că inculpatul – medic, șeful secției nou-născuți din cadrul Spitalului Municipal de Obstetrică – Ginecologie Brașov, a pretins sau acceptat diverse foloase materiale pentru a-și exercita atribuțiile de serviciu, în cursul supravegherii și îngrijirii copiilor născuți prematur sau distrofici.
Tribunalul Județean Brașov, prin decizia penală nr. 750 din 18 octombrie 1991, a admis recursul inculpatului, dispunând achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a. și art. 10 lit. a. Cod procedură penală.
Instanța de control judiciar a apreciat că urmărirea penală a fost făcută de organul de poliție și nu de procuror, încălcându-se dispozițiile art. 209 alin. 3 Cod procedură penală. Martora D.C.M. a fost determinată de organul de urmărire penală să ofere mită inculpatului, pentru a se obține probe împotriva lui și că denunțurile celorlalte șase persoane au fost făcute ulterior datei începerii urmăririi penale, ceea ce înlătură pe autorii lor de la beneficiul art. 255 alin. ultim. Cod penal, aceștia urmând să aibă calitatea de inculpați.
Împotriva deciziei Tribunalului Județean Brașov, procurorul general a declarat recurs extraordinar, pe considerentul că este vădit netemeinică și pronunțată cu încălcarea esențială a legii.
În acest sens, se arată că, urmărirea penală a fost efectuată de procuror, acesta procedând la audierea inculpatului și denunțătorilor, dispunând punerea în mișcare a acțiunii penale, ceea ce include existența nulității absolute reținută de instanța de recurs. Pe de altă parte, se susține că martora D.C.M. nu a fost determinată să dea inculpatului o sumă de bani, infracțiunea consumându-se în momentul pretinderii acestor bani de către inculpat. În sfârșit, se învederează că celelalte 6 persoane, au denunțat fiecare fapta sa de dare de mită, mai înainte ca autoritatea să le cunoască în alt mod, astfel cu privire la aceste persoane, sunt aplicabile dispozițiile de protecție prevăzute de art. 255 alin. 3 Cod penal.
Apreciind că inculpatul a săvârșit infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată, procurorul general a conchis că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, ce trebuie menținută.
Recursul extraordinar este întemeiat însă pentru alte considerente. Conform art. 254 alin. 1 Cod penal, subiectul activ, nemijlocit, al infracțiunii de luare de mită, trebuie să aibă calitatea de funcționar, ori inculpatul D.E. fiind medic practician, prin natura profesiunii sale nu poate fi considerat funcționar public.
Din aceste considerente, în temeiul art. 414 Cod procedură penală, recursul extraordinar va fi admis și, casându-se ambele hotărâri, se va dispune achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a. și art. 10 lit. d. Cod procedură penală.
În practica judiciară și doctrina penală au avut loc unele controverse asupra chestiunii dacă avocatul poate fi „alt funcționar”, subiect al infracțiunii de mită.
Prin decizia nr. 569 din 16 mai 1990 s-a decis că avocatul pledant nu poate fi asimilat cu „alt salariat”.
S-a susținut că, în primul rând, angajarea avocatului se face de către justițiabil, prin intermediul baroului de avocați, avocatul având rolul de mandatar al persoanelor care l-au angajat, totodată având împuternicirea de a le reprezenta sau asista în procesele civile, penale sau în orice alte cauze. În plus, se arată că avocatul este liber profesionist, având anumite drepturi și obligații, dar fără a exista vreo subordonare față de o autoritate publică.
În al doilea rând, se arată că asimilarea avocatului cu alți salariați ar fi de natură să împieteze asupra rolului apărării, ceea ce ar fi în dezacord ci prevederile înscrise în Declarația Universală a Drepturilor Omului, privitoare la garanțiile dreptului la apărare.
În al treilea rând, avocații nu pot fi asimilați cu alți salariați nici cu ceea ce privește modalitatea de plată. Avocații sunt liberi-profesioniști, fiind plătiți de către justițiabil prin intermediul baroului de avocați.
O altă problemă care se ridică este aceea de a ști dacă studenții practicanți (indiferent că sunt militari sau civili) pot fi sau nu considerați salariați sau funcționari în sensul legii penale. Problema a fost intens dezbătută și s-a decis că studenții practicanți vor răspunde pentru luare de mită, în funcție de atribuțiile pe care le au în timpul practicii, pentru că numai în raport cu acestea se poate aprecia dacă execută sau nu „o însărcinare în serviciul” unității în care efectuează practica.
În practica judiciară s-a considerat că și persoanele aflate în termenul de încercare în vederea angajării definitive au calitatea de funcționari în sensul legii penale.
S-a decis astfel, având în vedere că în această perioadă persoanele respective îndeplinesc sarcinile de serviciu ale funcției în care urmează să fie angajate, cu toate că nu poate fi vorba de existența unui contract de muncă.
Totuși, ele au obligația de a se supune regulamentului de ordine interioară și disciplinei muncii în unitatea respectivă.
Tot astfel, și persoanele care au fost încadrate în baza unui contract de muncă încheiat pe o perioadă nedeterminată sau determinată și care sunt retribuite pe bază de tarife, ori cote procentuale, sunt funcționari în sensul art. 147 Cod penal și pot fi subiecți activi ai luării de mită.
În practica judiciară, s-a decis ca o persoană neîncadrată cu contract de muncă dar aflată în executarea unei pedepse la locul de muncă va putea fi subiect activ al luării de mită, deoarece raporturile dintre condamnat și unitate își au originea în infracțiunea săvârșită și sunt stabilite pe baza mandatului de executare.
Participația penală
Coautoratul este posibil, dar pentru existența acestuia este necesar ca făptuitorul să aibă calitatea de funcționar sau funcționar public cerută de lege autorului. Instigator sau complice poate fi însă, orice persoană.
În Codul penal român, potrivit căruia luarea și darea de mită constituie infracțiuni distincte, fiecare făptuitor are calitatea de autor material al infracțiunii pe care o comite. Deci mituitorul nu este participant la infracțiunea de luare de mită (nu poate fi instigator sau complice) ci autor al infracțiunii distincte de dare de mită, după cum funcționarul mituit nu poate fi complice sau instigator la darea de mită.
Regulile complicității sunt aplicabile în cazul acestei infracțiuni dacă participantul este un terț.
Jurisprudența a hotărât că fapta unei persoane de a primi bani și alte foloase de la studenții candidați și de a le preda unui cadru didactic – condamnat pentru luare de mită – spre a-i declara promovați, constituie complicitate la această infracțiune și nu la aceea de dare de mită.
Așa cum rezultă din art. 254 alin. 1 Cod penal activitatea de luare de mită se poate realiza fie direct, de către o a treia persoană (intermediar), în locul persoanei mituite. În sensul art. 254, funcționarul este autor al infracțiunii de luare de mită, fie că realizează personal activitatea specifică laturii obiective, fie că o realizează prin intermediar, indirect.
Nu va exista însă luare de mită dacă cererea de bani sau alte foloase, făcută prin intermediar, nu a ajuns la cunoștința persoanei căreia îi era adresată ci s-a oprit la intermediar, care nu a transmis-o acelei persoane.
În literatura juridică s-a susținut pe baza unor argumente ce se impun prin logică, că intermediarul nu poate fi decât complice, sau în unele cazuri instigator. Prevăzând posibilitatea ca autorul să efectueze activitatea tipică și indirect, legea a pus semnul egalității între efectuarea acestei acțiuni printr-o persoană interpusă cu săvârșirea ei de către însuși funcționarul mituit. Așadar, prin activitatea sa intermediarul înfăptuiește chiar acțiunea constitutivă (primește, pretinde) a infracțiunii de luare de mită, totuși această activitate fiind prin voința legii fapta autorului, nu poate fi caracterizată, în ceea ce îl privește pe intermediar, decât ca act de ajutor, deci de complicitate.
Exemplu din practica Tribunalului Suprem.
La rugămintea unui coleg de muncă, inculpatul a intervenit pe lângă șeful biroului administrativ din cadrul întreprinderii la care lucrau toți trei, pentru ca acesta să înlesnească celui dintâi ocuparea unei camere în căminul de nefamiliști. Cel solicitat – condamnat în cauză pentru luare de mită – a fost de acord dar a pretins prin intermediul inculpatului o sumă de bani, care i-a fost remisă tot prin intermediul acestuia.
Dacă intermediarul concepe infracțiunea de luare de mită și îl determină pe funcționar să o săvârșească prin intermediul său, el va cumula și calitatea de instigator urmând să răspundă numai pentru instigare. Deoarece formele de participație săvârșite cu intenție au caracter absorbant, instigarea fiind formă de participație principală absoarbe complicitatea (formă de participație secundară).
În cazul luării de mită se pot ivi situații în care mita ajunge de la mituitor la mituit prin doi intermediari, care acționează succesiv. În situațiile de acest fel, primul intermediar care îl ajută pe cel de-al doilea la împlinirea actului său de complicitate, nu este un complice al autorului luării de mită (ajutorul dat complicelui nu reprezintă – obiectiv și subiectiv – decât un sprijin la realizarea infracțiunii însăși, deci un act de complicitate la comiterea acesteia).
În cazurile de mai sus, este posibil ca primul intermediar să nu-l cunoască personal pe funcționarul mituit, dar această împrejurare nu exclude calitatea de complice. Așa cum s-a stabilit în literatura juridică complicele și autorul pot să nu se cunoască, fiind suficient – pentru existența complicității – ca primul să aibă cunoștință despre fapta autorului și să-l ajute, chiar din umbră, fără ca acesta să știe, la realizarea ei.
b)Subiectul pasiv
1. Subiect pasiv general este statul ale cărui interese – privind desfășurarea activității organizațiilor de stat și publice, prestigiul acestor organizații în îndeplinirea serviciului de către funcționarii publici și alți funcționari în sensul legii penale, în condiții de probitate și la adăpost de orice suspiciune – sunt grav lezate de săvârșirea faptelor.
2. Subiectul pasiv special este autoritatea publică, instituția publică sau o altă persoană juridică (de interes public sau privat) în serviciul căreia se află funcționarul incorect. Uneori subiect pasiv special poate fi și o persoană fizică dacă obținerea mitei este rezultatul constrângerii exercitate de funcționar asupra acesteia. Acest subiect pasiv special este însă un subiect secundar și adiacent.
Legea nr. 78/2000, în secțiunea a cincea, prevede că banii, valorile sau orice alte bunuri care au fost date pentru a determina săvârșirea infracțiunii sau pentru a răsplăti pe infractor ori cele dobândite prin săvârșirea infracțiunii dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, se confiscă, iar dacă bunurile, nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani; în cazul săvârșirii infracțiunii, luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie.
Secț. 3 Conținutul constitutiv
3.1. Latura obiectivă
3.1.1. Elementul material se poate realiza prin acțiune sau inacțiune. Cele patru verbe: „pretinde”, „primește”, „acceptă” ori „nu respinge” folosite în mod alternativ în determinarea conținutului infracțiunii, indică modalitățile de realizare a acesteia.
1. Fapta funcționarului de a „pretinde” bani sau alte foloase necuvenite:
„A pretinde” ceva înseamnă a cere cuiva în mod stăruitor, a formula o anumită pretenție. Aceasta se poate realiza prin cuvinte, gesturi, scrisori sau orice alt mijloc de comunicare cu condiția să fie înțeleasă de cel căruia i se adresează. Pretinderea poate sa fie expresă, dar ea poate îmbrăca și forma ocolitoare, aluzivă.
În cazul în care funcționarul nu a urmărit să pretindă, dar cele spuse de el au fost interpretate ca o pretenție, căreia i s-a dat urmare, fiind satisfăcută, va exista luare de mită, dar în modalitatea „primirii de bani ori alte foloase”.
În caz de pretindere inițiativa aparține întotdeauna funcționarului, elementul obiectiv al infracțiunii fiind realizat independent de acceptarea sau respingerea de către particular.
2. Fapta funcționarului de a „primi” bani sau alte foloase:
„A primi” înseamnă a lua în posesie un obiect care se înmânează, se dăruiește, ori a încasa o sumă de bani.
Remarcăm că primirea implică o dare corelativă și prin urmare inițiativa aparține mituitorului. Acțiunea de primire trebuie să fie voluntară și spontană. Spontaneitatea presupune o relativă concomitentă între acceptarea promisiunii și primire. Acceptarea și primirea nu se pot produce însă decât în același timp, deoarece dacă ar fi avut loc acceptarea de bani ori alte foloase anterior primirii acestora, infracțiunea de luare de mită s-ar fi consumat în momentul acceptării. De aceea primirea este spontană.
Uneori se poate întâmpla ca funcționarii, ajungând în posesia folosului, să nu-l refuze dar nici să manifeste expres voința de a-l primi. Se poate spune că ne aflăm în fața unei primiri în sensul legii și aceasta chiar dacă între timp avantajul a încetat a mai putea fi valorificat.(exemplu: data biletului de avion a expirat).
Dacă darul sau folosul este predat unei persoane din familia funcționarului, primirea se consideră realizată numai atunci când funcționarul aflând despre remiterea folosului și fiind conștient că acesta îi este destinat lui, în considerarea efectuării unui act de serviciu, se hotărăște să îl păstreze.
Primirea se poate realiza nu numai ca urmare a remiterii banilor sau bunurilor ori altor foloase, dar chiar și fără o remitere materială a acestora. De exemplu: în cazul unei dispoziții, chiar verbal dată de un terț, de a preda un lucru, o valoare sau de a îndeplini o activitate din care rezultă un câștig pentru funcționar. Desigur, în situația de mai sus nu este vorba de o promisiune, întrucât promisiunea presupune o remitere viitoare afectată de condiția acceptării.
3. „Acceptarea promisiunii” este altă modalitate a elementului material al infracțiunii de luare de mită:
„A accepta” înseamnă a consimți, a aproba, a fi de acord cu această promisiune. Acceptarea presupune întotdeauna o ofertă; în acest caz inițiativa aparține mituitorului, iar funcționarul pus în fața promisiunii o acceptă.
Acceptarea promisiunii poate fi expresă sau tacită dar în acest din urmă caz, ea nu rezultă din nerespingerea promisiunii – care este incriminată separat, deși în fond este tot o acceptare tacită – ci din anumite manifestări care indică neîndoielnic acceptarea. Intenția de a acționa mai târziu altfel și de a refuza primirea nu exclude acceptarea promisiunii.
4. Fapta funcționarului de „a nu respinge promisiunea”
Nerespingerea promisiunii nu poate fi nici ea concepută fără o promisiune făcută de o altă persoană. Legiuitorul a prevăzut nerespingerea promisiunii ca modalitate de săvârșire a luării de mită, deoarece a considerat că cel ce nu respinge promisiunea o acceptă implicit. Obligația de a respinge promisiunea, care a fost astfel stabilită are însă în același timp menirea de a-l determina pe funcționar să reacționeze cu fermitate împotriva mituitorului pentru a apăra prestigiul și onoarea funcției pe care o ocupă.02
3.1.2 Cerințele esențiale
Acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material al luării de mită trebuie să îndeplinească mai multe condiții concomitente.
1) Pretinderea, primirea, acceptarea sau nerespingerea promisiunii să aibă ca obiect bani sau alte foloase.
Sfera noțiunii de „foloase” este largă, incluzând orice avantaj de natură patrimonială (se poate prezenta sub forme variate ca: împrumut, diferite daruri sub formă de vânzări simulate)103, bunuri mobile sau imobile, comisioane, premii dar și avantaje nepatrimoniale (acordarea unui titlu sau grad, distincții onorifice sau avansare în funcție).
O problemă importantă, mult discutată este aceea dacă poate exista luare de mită în cazul în care valoarea folosului material primit de funcționar este foarte redusă.
Deși V. Manzini scrie în acest sens: „Nu constituie corupție micile daruri ocazionale, comestibile, de băut, țigări și altele asemănătoare a căror oferire are caracter de curtoazie, mai mult sau mai puțin interesată”,104 totuși trebuie să existe un raport direct și explicit între darurile primite și un anumit act din sfera atribuțiilor ce revin funcționarului; astfel oricare ar fi valoarea darului, dacă acesta constituie un contraechivalent al conduitei lipsite de probitate a funcționarului, infracțiunea de luare de mită este realizată. Chiar și autorul citat arată că: „din păcate este imposibil să se verifice prea minuțios sinceritatea și dezinteresul tuturor darurilor de politețe ce se primesc”.
Opiniile au fost împărțite, dar practica instanței noastre supreme promovează ideea că atât timp cât art. 254 al Codului penal nu cere existența unei proporții între valoarea actului pretins de la funcționar și suma de bani sau folosul ilicit obținut de către acesta, conținutul infracțiunii se realizează.105
2) Banii sau celelalte foloase pretinse, primite ori a căror promisiune a fost acceptată ori nu a fost respinsă să fie necuvenite, să nu fie legal datorate.
Banii sau foloasele trebuie să fie pretinse, primite cu titlu de contraechivalent al conduitei pe care făptuitorul se angajează să o aibă. Dacă făptuitorul pretinde o sumă de bani nu cu acest titlu, ci cu titlu de obligație ce trebuie îndeplinită de cel ce solicită actul, fapta nu constituie luare de mită, ci abuz în serviciu contrar intereselor persoanelor (ori de câte ori funcționarul va motiva destinația și va destina efectiv profitul ilicit primit nu în folosul propriu ci în folosul unității).106
Exemplu: Fapta făptuitorului de a pretinde și a primi de la cei aflați în subordinea sa avantaje materiale sub pretextul acoperirii cheltuielilor făcute de el, prin folosirea autoturismului personal pentru procurarea de comenzi sau materii prime.107
3) Săvârșirea oricăreia din faptele ce realizează elementul material al infracțiunii să aibă loc anterior sau concomitent cu îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea în îndeplinirea actului privitor la îndatoririle de serviciu ale funcționarilor sau cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.
Această condiție reprezintă criteriul principal de deosebire a infracțiunii de luare de mită de infracțiunea de primire de foloase necuvenite, prevăzută de art. 256 Cod penal.
Anterior primirii folosului, în raport cu efectuarea actului pentru care acel folos este destinat să-l remunereze, nu comportă nici o dificultate, sub aspectul stabilirii ei, atunci când există o singură remitere și un singur act de serviciu. Situația este complicată – după părerea lui V. Dobrinoiu – când, pe parcursul unui interval de timp, pe de o parte au avut loc mai multe remiteri succesive și pe de altă parte, funcționarul a efectuat o pluralitate de acte specifice funcției sale, eșalonate în timp. În această ipoteză, anterioritatea trebuie apreciată ținându-se seama de toate legăturile ce au existat între mituitor și funcționarul mituit.
În sensul afirmației că faptele incriminate prin art. 254 Cod penal se pot comite și concomitent cu îndeplinirea actului de serviciu, menționăm o decizie a Tribunalului Suprem care, a statuat că fapta unui medic specialist în obstetrică ginecologie, de a primi de la o pacientă căreia urma să-i întrerupă legal cursul sarcinii și care fusese anesteziată, o sumă de bani „pentru a lucra mai atent” constituie infracțiunea de luare de mită.108
4) Actul pentru a cărui îndeplinire, neîndeplinire ori întârziere a îndeplinirii se pretinde, se primește, se acceptă sau nu se respinge promisiunea unor foloase, să facă parte din sfera atribuțiilor de serviciu ale funcționarului.
a) Determinarea atribuțiilor de serviciu
În practică, pentru a se stabili competența teritorială sau personală a unui funcționar trebuie să se cunoască legile, Hotărârile Guvernului, instrucțiunile, ordinele, regulamentele de ordine interioară în baza cărora funcționarii își desfășoară activitatea.
Condiția prezintă o importanță hotărâtoare pentru existența infracțiunii, deoarece dacă actul în vederea căruia funcționarul a comis acțiunea – inacțiunea incriminată nu intră în competența sa, nu se poate vorbi despre luare de mită.
Dispozițiile legale privind luarea de mită sunt aplicabile unui funcționar care a primit mită pentru îndeplinirea unui act a cărui executare cere participarea mai multor persoane. Aceasta pentru că prin fapta sa el poate discredita fără justificare și pe ceilalți membri ai colectivului. Este indiferent – arată V. Manzini – dacă actul făcut aparține competenței exclusive a funcționarului sau dacă acesta numai a colaborat la efectuarea lui.109
În urma acestor precizări putem deduce caracteristicile actului privind îndatoririle de serviciu:
actul să fie legitim, să se înscrie în sfera competenței funcționarului;
actul să fie determinat de esența sa specifică pentru că individualizarea lui este un mijloc de diferențiere a mituirii de alte infracțiuni sau abateri disciplinare;
actul trebuie să fie numai virtual, să existe posibilitatea realizării lui efective, nefiind nevoie pentru existența infracțiunii ca el să fie îndeplinit.
b) Actul contrar îndatoririlor de serviciu este în accepțiunea art. 254 Cod penal un act care intră în competența normală a funcționarului, dar el se realizează printr-o încălcare a dispozițiilor legale, printr-o rezolvare arbitrară a unui conflict juridic sau printr-o falsă apreciere a situației de drept sau de fapt. Toate acestea fac ca actul să devină contrar îndatoririlor de serviciu ale funcționarului. Pentru a putea aprecia corect sarcinile de serviciu se consideră că actul este contrar îndatoririlor de serviciu ori de câte ori prin efectuarea lui s-a încălcat vreuna din aceste sarcini, chiar dacă îndatoririle strict specifice, privitoare la acel act, nu au fost încălcate.
Iată câteva soluții judecătorești privind cerințele esențiale ale infracțiunii de luare de mită în raport cu ipotezele prevăzute de lege:
– în legătură cu îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu:
Exemplu: Un primar a primit anumite avantaje cu scopul de a oficia mai repede o căsătorie.110
– în legătură cu neîndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu:
Exemplu: O persoană delegată de o unitate pentru a-i apăra interesele a primit bani pentru a nu se prezenta la proces.111
– în legătură cu întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu:
Exemplu: Un funcționar însărcinat cu executarea unui mandat de arestare a primit daruri de la cel urmărit, în scopul de a nu executa imediat, ci după o perioadă de timp acel mandat.112
– în legătură cu îndeplinirea unui act contrar îndatoririlor de serviciu:
Exemplu: Un funcționar vamal a primit o sumă de bani pentru a permite trecerea peste frontieră a unor bunuri interzise.113
3.1.3 Urmarea imediată
Sub oricare din modalitățile sale, luarea de mită creează prin comportarea lipsită de probitate a subiectului o stare de pericol pentru activitatea organizațiilor prevăzută de art. 115 Cod penal 1114 pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu de către funcționari și pentru buna reputație a lor.
În literatura noastră juridică s-a arătat că atunci „când elementul material constă în primirea de mită, care a fost pretinsă în scopul îndeplinirii unui act de serviciu, urmarea imediată constă și în vătămarea patrimoniului adusă persoanei constrânsă a da mită.115
Urmarea imediată rezultă implicit din acțiunea sau inacțiunea incriminată, deoarece legea nu condiționează existența infracțiunii de producerea de urmări.
3.1.4. Legătura de cauzalitate
Dintre acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material și urmarea imediată rezultă din însăși materialitatea activității desfășurate de făptuitor și nu necesită o probațiune aparte.
3.2 Latura subiectivă
Infracțiunea de luare de mită se săvârșește numai cu intenție directă. Făptuitorul își dă seama în momentul săvârșirii faptei că banii și foloasele pe care le pretinde sau le primește sau care constituie obiectul promisiunii pe care o acceptă sau nu o respinge, nu i se cuvin și cu toate acestea el vrea să le primească sau să nu le respingă. În același timp el are reprezentarea stării de pericol care se produce pentru buna desfășurare a activității de serviciu, urmare pe care o dorește.
Cerința săvârșirii faptei cu intenție directă rezultă din scopul special pe care îl urmărește făptuitorul:
îndeplinirea
neîndeplinirea
întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu
efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.
Pentru existența infracțiunii este neapărat necesar ca în momentul săvârșirii acțiunii sau inacțiunii incriminate făptuitorul să fi urmat acest scop.
Dacă făptuitorul pretinde, primește, etc. bani sau foloase dar nu în scopul de a îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, fapta nu constituie infracțiune de luare de mită.116 Legea nu cere însă ca scopul urmărit prin săvârșirea faptei să fie efectiv realizat; chiar dacă ulterior săvârșirii acțiunii – inacțiunii incriminate făptuitorul nu are conduita la care s-a angajat, fapta sa se încadrează la art 254 din Codul penal.117 Dacă scopul urmărit se realizează și făptuitorul efectuează un act contrar îndatoririlor sale de serviciu, act care constituie prin el însuși o infracțiune ( ex: săvârșește un fals în înscrisuri oficiale) infracțiunea de luare de mită intră în concurs cu acea infracțiune.118
De precizat că în textul art. 254 din Codul penal, termenul „scop” este folosit în accepțiunea sa strictă, de finalitate ce se situează în afara infracțiunii. Astfel fiind, este suficient să se constate că finalitatea prevăzută în textul incriminator a fost urmărită de făptuitor, fie că s-a realizat sau nu pentru ca să existe intenție calificată.119
Mobilul infracțiunii de luare de mită este de regulă dorința funcționarului de a obține câștiguri fără muncă, întrucât acestea îl determină cel mai adesea la luarea hotărârii infracționale.120
Pot fi și alte impulsuri secundare care să contribuie la determinarea făptuitorului să comită luarea de mită; aceste elemente subiective nu condiționează existența vinovăției; se va ține seama de ele la individualizarea pedepsei.121
Secț. 4. Forme, modalități, sancțiuni
4.1. Forme
a)Acte pregătitoare
Codul nostru penal nu incriminează actele preparatorii sau pregătitoare ca formă infracțională. În cazul luării de mită este de observat, dacă se ține seama de esența activităților incriminate, că dintre cele patru modalități de realizare ale elementului material, cel puțin două – acceptarea și nerespingerea promisiunii – nu sunt în esența lor decât, acte pregătitoare ale primirii efective de mită, pe care însă legiuitorul, pentru considerentele arătate, a înțeles să le incrimineze autonom, situându-le pe același plan, sub raportul semnificației lor penale, cu luarea de mită propriu-zisă.122
b)Tentativa – la infracțiunea de luare de mită deși posibilă în modalitatea întreruptă, nu este pedepsită. Pretinderea de bani sau alte foloase în scopul arătat de text constituie în esența sa un act de executare, deci de tentativă a luării propriu-zise de mită123, pe care tocmai datorită pericolului social sporit, legiuitorul a înțeles să-l asimileze cu primirea efectivă de mită, atât sub aspectul incriminării cât și al sancționării prin derogare de la regula diversificării pedepselor, consacrată prin art. 21 din Codul penal.124
c)Consumarea
Are loc în momentul realizării oricăreia din cele patru acțiuni – inacțiuni incriminate alternativ prin art. 254 din Codul penal.125
În practica judiciară s-a decis – de exemplu – că infracțiunea de luare de mită se consumă în momentul în care se pretinde folosul și nu în acela în care este primit, că este suficientă simpla acceptare a promisiunii făcute, predarea banilor sau a foloaselor putând să aibă loc ulterior sau putând să nu se realizeze.126 Nu este relevantă împrejurarea că banii primiți s-au dat după efectuarea actului ori după acordul intervenit între mituitor și mituit sau dacă fapta nu a fost urmată de primirea banilor pretinși sau promiși.
Rezultă deci că orice activitate ulterioară acestui moment nu are nici o influență asupra existentei infracțiunii. Astfel fapta constituie luare de mită chiar dacă făptuitorul restituie folosul primit, îl refuză sau dacă ulterior promisiunii este înlăturat din funcția pe care o ocupa.127
4.2. Modalități
Luarea de mită, în oricare din variantele (tip, agravantă) are două modalități:
pretinderea sau primirea de către funcționar de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin.
acceptarea sau nerespingerea de către funcționar a promisiunii de foloase necuvenite.
În ceea ce privește varianta agravată se presupune că fapta este săvârșită de un funcționar cu atribuții de control.
Într-o opinie se susține că a doua variantă agravată este cea prevăzută de Legea 42/1992 când fapta este săvârșită de un agent constatator, un organ de urmărire penală sau judecător ce instrumentează contraventiv sau infracțiuni prevăzute de legea privind protecția populației împotriva unor activități ilicite.128
Pe lângă modalitățile normative arătate mai sus, infracțiunea de luare de mită poate reprezenta și diferite modalități faptice determinate de circumstanțele concrete în care se comite infracțiunea. De modalitățile faptice se va ține seama la evaluarea gradului de pericol social concret al faptei și dozarea pedepsei.
4.3. Sancțiuni
a)Pedeapsa principală
Infracțiunea de luare de mită este sancționată cu închisoare de la 3 la 12 ani, iar dacă fapta a fost săvârșită de un funcționar cu atribuții de control se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani potrivit dispozițiilor Legii 140/1996 și a Legii 78/2000.
Când se constată existența unor circumstanțe atenuante, pedepsele de mai sus se reduc sub minimul special dar nu mai mult de 3 luni în conformitate cu dispozițiile art. 76 alin. 1 din Codul penal se poate aplica o pedeapsă până la maximul special, iar dacă maximul special este neîndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani.
Conform Legii nr. 12/1990 modificată prin legea nr. 42/1991 în cazul săvârșirii faptei de către funcționari împuterniciți să constate infracțiuni sau contravenții sancționate de acest act normativ ori să le instrumenteze, pedeapsa este de la 5 la 14 ani, întrucât art. 5 al acestei legi prevede că minimul și maximul prevăzut de art. 254 alin. 1 se majorează cu câte 2 ani.
Referitor la individualizarea pedepsei este de subliniat necesitatea ca instanțele de judecată să evalueze cu grijă în fiecare caz în parte, ponderea diverselor circumstanțe reale și personale în conturarea gravității concrete a infracțiunii.
b)Pedeapsa complementară
Art. 254 din Codul penal prevede pe lângă pedeapsa principală a închisorii și pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi (arătate de art. 64 din Codul penal) iar durata interzicerii poate fi stabilită – așa cum prevede art. 53 lit. a. din Codul penal de la unu la zece ani.
În cazul luării de mită aplicarea pedepsei complementare sus menționate este obligatorie.
Printre drepturile al căror exercițiu poate fi interzis art. 64 din Codul penal prevede sub lit. c. și dreptul de a exercita o funcție sau de a ocupa o profesie de natura acelor de care s-a folosit condamnatul la săvârșirea infracțiunii.
Interzicerea acestui drept poate fi însă dispusă – a arătat Tribunalul Suprem – numai dacă fapta comisă de cel condamnat este în strânsă legătură cu fapta sau cu profesia sa.
c)Confiscarea specială
Potrivit art. 254 alin. 3 din Codul penal banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani, la fel cum prevede și Legea 78/2000.
Deși confiscarea specială ca măsură de siguranță își are sediul în art. 118 Cod penal, legiuitorul a prevăzut-o și în art. 254 alin. 3 Cod penal pe de o parte, pentru a reglementa situația neprevăzută în art. 118 Cod penal și anume aceea în care banii sau celelalte foloase care au făcut obiectul mitei nu se găsesc, în sensul că se va confisca contravaloarea lor în bani.
Indicarea obiectului confiscării prin expresia „bani, valori sau alte bunuri” subliniază dorința legiuitorului de a viza și avantajele nepatrimoniale sau neevaluabile în bani (situație în care se va putea însă dispune, când ar fi cazul, restabilirea situației anterioare conform art. 170 din Codul de procedură penală).129
Împrejurarea că inculpatul ar fi cheltuit unele din sumele primite ca mită pentru nevoile unității nu-l exonerează de la plata lor, deoarece existența infracțiunii nefiind condiționată de destinația banilor sau foloaselor ce au constituit obiectul mitei, acestea trebuie confiscate în totalitate.130
Înlesnind inculpatului sustragerea de bunuri din patrimoniul părții civile, inculpatul – paznic la societatea comercială unde s-a comis furtul – se face vinovat pe lângă infracțiunea de luare de mită, constând în primirea unei sume de bani pentru a înlesni comiterea furtului, și la complicitate la infracțiunea de furt, faptele având conținut diferit și o existență de sine stătătoare.
Deci, măsura în care se constată că sunt îndeplinite elementele acestor două infracțiuni, condamnarea inculpatului pentru ambele infracțiuni se impune, el înlesnind, chiar dacă în schimbul unei sume de bani, posibilitatea coinculpatului de a-și însuși pe nedrept unele bunuri aparținând parții civile.
Din probele administrate în cauză a rezultat că inculpatul a primit de la coinculpat 5.000 lei, făcândui-se promisiunea că i se vor mai da 19.000 lei.
Întrucât infracțiunea de dare de mită s-a comis parțial prin darea unei sume de bani și parțial printr-o promisiune de dare, ulterioară, a altei sume de bani, deoarece art. 254 alin. 3 Cod penal (la care face trimitere art. 255 alin. 4 Cod penal ) se referă numai la ipoteza în care banii, valorile sau celelalte bunuri au fost date, adică remise efectiv funcționarului mituit, suma de bani care a fost promisă drept mită nu poate face obiectul confiscării, așa cum greșit s-a dispus de prima instanță și instanța de apel.131
În cazul în care unul din inculpați a fost condamnat pentru luare de mită iar celălalt pentru dare de mită – obiectul mitei constituindu-l o sumă de bani dată de cel de-al doilea și primită de cel dintâi – măsura confiscării speciale a acestei sume trebuie luată numai față de autorul infracțiunii de luare de mită, obligarea fiecărui inculpat în parte la plata acelei sume este nelegală.
CAP. III DELIMITARE ÎNTRE INFRACȚIUNEA DE LUARE DE MITĂ ȘI ALTE INFRACȚIUNI DE CORUPȚIE
1. Delimitare între infracțiunile de luare de mită (art. 254 Cod penal) și primirea de foloase necuvenite (art. 256 Cod penal)
Ceea ce deosebește infracțiunea de luare de mită (art. 254 Cod penal) săvârșită prin primirea unor sume de bani sau a altor foloase necuvenite (art. 256 Cod penal), este, între altele, momentul când făptuitorul primește banii ori foloasele ce nu i se cuvin; în cazul luării de mită, primirea acestora are loc anterior îndeplinirii, neîndeplinirii ori întârzierii îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, pe când, in cazul al doilea primirea se realizează după ce făptuitorul a îndeplinit un act de serviciu pe care, în virtutea funcției sale era obligat să-l îndeplinească.132
Întrucât inculpatul – șef al stației CFR- a primit sume de bani de la unii șefi de depozite ale Întreprinderii „Combustibilul”, pentru a le repartiza în vagoane necesare transportului combustibilului sau pentru a percepe locații în cazul neridicării în termen a unor mărfuri de pe rampa stației, corecta încadrare a faptelor este în art. 254 Cod penal, nu în art. 256 Cod penal.133
Cu toate că soluția este corectă, momentul când făptuitorul primește banii sau foloasele ce nu i se cuvin nu constituie criteriul unic de diferențiere a infracțiunii de luare de mită de infracțiunea de primire de foloase necuvenite.
Astfel, pe lângă faptul că folosul trebuie să fi fost primit după executarea unui act privitor la atribuțiile de serviciu ale funcționarului, mai este necesar ca acest folos să nu fi fost pretins anterior de funcționar, sau să nu fie rezultatul unei convingeri sau al unei înțelegeri prealabile.
Din definiția pe care o dă art. 254 Cod penal rezultă că acțiunea sau inacțiunea care constituie latura obiectivă a infracțiunii de luare de mită poate privi fie efectuarea unui act licit, când subiectul îndeplinește un act legal al obligațiilor sale de serviciu, fie efectuarea unui act ilicit, când același subiect nu îndeplinește ori întârzie îndeplinirea actului ce intră în cadrul atribuțiilor sale de serviciu, precum și când îl îndeplinește contrar îndatoririlor ce-i revin.
În speță, inculpatul a primit o sumă de bani în faza tratativelor pentru încheierea unui contract între două unități comerciale, el făcând parte din delegația unității beneficiare, și, ca urmare, a întocmit actele necesare, printre care și referatul prin care se solicita aprobarea prețurilor propuse de furnizor. Primirea sumei de bani în aceste condiții, înainte de efectuare formalităților necesare încheierii contractului, are caracter de retribuție, de răsplată, pentru a face ca convenția să fie încheiată, ceea ce inculpatul a și încercat.
Survenirea ulterioară a unor modificări privitoare la prețuri, precum și neaprobarea referatului întocmit de inculpat nu schimbă natura faptei săvârșite, infracțiunea de luare de mită consumându-se, în acest caz, la data primirii sumei de bani.
De altfel, infracțiunea ar fi existat chiar dacă după primirea sumei inculpatul nu ar mai fi desfășurat vreo activitate în vederea continuării tratativelor.134
În cazul când actul, în vederea îndeplinirii căruia funcționarul a primit foloase, a fost îndeplinit de el și constituie infracțiune, aceasta urmează a fi reținută în sarcina inculpatului în concurs cu infracțiunea de luare de mită.135
Inculpatul, în calitate de ofițer de poliție, serviciu economic – luând cunoștință despre săvârșirea, de către o persoană, a unor fapte ce ar putea reprezenta acțiuni consecutive ale infracțiunii de speculă și surprinzând pe unul dintre cumpărători, cu bunurile cumpărate asupra sa – avea obligația legală de a interveni chiar în fața competenței teritoriale a organului din care făcea parte, pentru a efectua, în baza art. 213 Cod procedură penală, actele de cercetare ce nu sufereau amânare și a conserva probele descoperite. În consecință, fapta inculpatului – de a fi pretins și primit bani sau alte foloase necuvenite, în scopul de a nu-și îndeplini aceste îndatoriri de serviciu – prezintă toate elementele infracțiunii de luare de mită.136
Deși cel care face încadrarea muncitorilor și funcționarilor este conducătorul unității, fapta șefului biroului de personal și învățământ de a primi foloase materiale în scopul încadrării unor muncitori constituie infracțiunea de luare de mită, deoarece acesta avea atribuția de a recruta personal și de a face propuneri de încadrare.137
Un alt element ce deosebește infracțiunea de luare de mită de infracțiunea de primire de foloase necuvenite este momentul în care are loc înțelegerea dintre funcționarul subiect activ și persoana care apelează la serviciile acestuia.
Dacă înțelegerea are loc înainte de îndeplinirea obligațiilor de serviciu de către funcționar, ne aflăm în prezența infracțiunii de luare de mită, chiar dacă funcționarul primește foloasele – oferite sau promise – după ce și-a îndeplinit sarcinile de serviciu.138
Împrejurarea că sumele de bani primite de inculpat – condamnat pentru luare de mită – au fost solicitate de acesta cu titlu de împrumut este irelevantă sub aspectul existenței infracțiunii prevăzute de art. 254 Cod penal; într-adevăr, împrumutul constituie un „folos”, în sensul textului sus-menționat, astfel că, din moment ce a fost solicitat de către funcționar în scopul de a face un act contrar îndatoririlor sale de serviciu, toate elementele infracțiunii de luare de mită sunt realizate.139
Pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de luare de mită, cerința esențială este în sensul că acțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii să fi fost anterioară actului determinat, privitor la îndatoririle de serviciu.
Fapta unei persoane care în scopul îndeplinirii unui act de serviciu (în speță pentru a îndeplini întocmirea formelor de repartizare a unor mărfuri) pretinde o sumă de bani, constituie infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 Cod penal, ci nu aceea de primire de foloase necuvenite, prevăzută de art. 256 Cod penal, chiar dacă banii s-au dat după efectuarea actului.
Dispozițiile art. 256 Cod penal, sancționează pe funcționarul care primește bani ori alte foloase necuvenite, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcției sale și la care era obligat în temeiul acesteia, iar nu pe funcționarul care condiționează îndeplinirea actului de primirea unor foloase sau, cu alte cuvinte, care își trafică funcția.140
Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul București a fost trimisă în judecată inculpata D.D., pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită.
S-a reținut, în fapt, că în ziua de 16.09.1993, ofițerii de la Poliția Secției 15, în baza unei sesizări făcute de martorul R.D., au surprins-o în flagrant delict pe inculpată, care avea funcția de medic principal specialist, specialitatea medicină generală, la cabinetul medical al Uzinelor Mecanice de Utilaj Chimic S.A., primind de la sus-numitul cinci bancnote de câte o mie lei, marcate fluorescent, pentru eliberarea unui certificat de concediu medical de opt zile.
Cu privire la infracțiunea de luare de mită, reținută în sarcina inculpatei, tribunalul va schimba încadrarea juridică în infracțiunea de primire de foloase necuvenite, prevăzută de art. 256 Cod penal, pentru următoarele considerente:
În însăși declarațiile sale, martorul R.D., a indicat că i-au mai fost eliberate anterior, tot de către inculpată, două certificate de concediu medical, cu același diagnostic, fără ca inculpata să-i pretindă bani sau alte foloase.
Similar, martorii L.C. și Z.C., consultați în aceeași zi cu sus-numitul, au arătat că inculpata le-a eliberat certificate medicale fără a le pretinde ceva, ci doar ei, din proprie inițiativă, au oferit sume de bani, acceptate de către inculpată. Prin prisma acestor declarații, este greu de presupus că inculpata și-a schimbat conduita față de același pacient de la o consultație la alt, precum și de la un pacient la altul, în cadrul aceleiași zile de consultație.
Pentru cele arătate, rezultă că între inculpată și martor nu a existat o înțelegere prealabilă în sensul condiționării actului la care era obligată (în virtutea obligațiilor de serviciu), respectiv acordarea concediului medical, de primirea unor foloase materiale, deci cerința esențială a infracțiunii de luare de mită, ca acțiune ce constituie „verbum regens” al infracțiunii, să fi fost anterioară actului determinat privitor la îndatoririle ei de serviciu, nu s-a împlinit.
Cum, în speță, primirea sumei de bani a fost posterioară actului determinat și în lipsa unei înțelegeri prealabile, infracțiunea de luare de mită nu s-a consumat, fapta inculpatei constituind în drept infracțiunea de primire de foloase necuvenite.141
Pentru ca fapta sa să se încadreze în art. 256, se impune ca folosul să fi fost primit după executarea sau neexecutarea unui act privitor la atribuțiile de serviciu ale funcționarului, cu condiția ca folosul să nu fi fost pretins anterior, iar obținerea lui să nu fie rezultatul unei înțelegeri prealabile îndeplinirii actului.
În cazul în care funcționarul a acceptat ori a pretins bani sau alt folos material, anterior îndeplinirii atribuțiilor de serviciu, iar folosul l-a primit efectiv după îndeplinirea acestora, fapta constituie infracțiunea de luare de mită, iar nu primirea de foloase necuvenite.142
Fapta de a pretinde și a primi un folos necuvenit, săvârșită de către un funcționar, după îndeplinirea, în parte, a unei îndatoriri de serviciu, dar înainte de finalizarea ei, constituie infracțiunea de luare de mită, iar nu aceea de primire de foloase necuvenite.
Ca atare, aprobarea de către funcționarul competent, a unei cereri, dar refuzul de a comunica petiționarului soluția înainte de a i se da o sumă de bani, înseamnă a condiționa îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu de un folos material, și nu a primi folosul ca răsplată necuvenită pentru îndeplinirea acelui act.143
Fapta prevăzută la art. 256 Cod penal se referă la primirea de foloase necuvenite, după îndeplinirea unui act licit, ce intră în atribuțiile de serviciu ale unui funcționar.
Rezultă, așadar, că fapta inculpatului de a accepta un folos material necuvenit, urmând a-și încălca îndatoririle de serviciu, prin eliberarea de chitanțe vamale false, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită și nu ale aceleia de primire de foloase necuvenite, actul îndeplinit având caracter ilicit, iar promisiunea fiind anterioară efectuării acestuia.144
Fapta inculpatului care, în calitate de funcționar, a pretins un folos material pentru a efectua un act ce intră în sfera atribuțiilor sale de serviciu, constituie infracțiunea de luare de mită, și nu aceea de primire de foloase necuvenite, acțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii fiind anterioară actului determinat, privitor la îndatoririle de serviciu.145
2.Delimitare între infracțiunile de luare de mită (art. 254 Cod penal) și trafic de influență (art. 257 Cod penal)
Cu privire la delimitarea infracțiunii de luare de mită (art. 254 Cod penal) de infracțiunea de trafic de influență (art. 257 Cod penal) este de observat că, dacă la infracțiunea de luare de mită înțelegerea dintre funcționar și persoană, dacă înțelegerea există, are ca obiect efectuarea, neefectuarea sau întârzierea efectuării de către funcționar, a unui act referitor la îndatoririle sale de serviciu, ori efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri, la infracțiunea de trafic de influență înțelegerea care de această dată nu se mai perfectează cu funcționarul, are ca obiect intervenția subiectului activ, o altă persoană, pe lângă funcționar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu.
Așadar, dacă la luarea de mită funcționarul trafică cu funcția sa, la traficul de influență persoana trafică cu influența sa reală sau presupusă.
Cât privește rezultatul celor două infracțiuni, deși ambele aduc atingere aceluiași obiect juridic, ele se deosebesc prin faptul că lezarea prestigiului organelor de stat sau publice se realizează în mod direct în cazul luării de mită și în mod indirect în cazul traficului de influență deoarece în acest ultim caz fapta creează impresia că un funcționar poate fi influențat în legătură cu atribuțiile sale de serviciu, pe când în primul, fapta arată că un funcționar este corupt.
Cu privire la latura subiectivă a celor două infracțiuni, dacă la infracțiunea de trafic de influență subiectul își dă seama că discreditează un funcționar lăsând impresia nefavorabilă că acesta este influențabil sau coruptibil, în cazul infracțiunii de luare de mită, subiectul își dă seama că discreditarea funcției pe care o îndeplinește se datorează propriei sale corupții.
Potrivit acestor criterii, delimitarea între cele două infracțiuni este ușor de făcut în practică.
Aceasta chiar și atunci când traficantul este un funcționar sau alt salariat ce face parte din organizația publică în a cărei competență intră efectuarea actului funcțional, vizat prin comiterea faptei, deoarece, dacă funcționarul trafică propriile lui atribuții de serviciu, obligându-se să îndeplinească, să nu îndeplinească sau să întârzie îndeplinirea unui act referitor la îndatoririle sale de serviciu, ori să facă un act contrar acestor îndatoriri în schimbul acestor foloase necuvenite, el comite infracțiunea de luare de mită; dacă însă, funcționarul se prevalează de influența pe care i-o conferă funcția sau relația personală, indiferent dacă influența este reală sau presupusă, pe lângă alt funcționar pentru ca acesta din urmă să facă sau să nu facă, în favoarea unui terț, un act privitor la atribuțiile sale de serviciu, el comite infracțiunea de trafic de influență.
În sarcina funcționarului se va reține infracțiunea de trafic de influență dacă acesta prevalându-se de o trecere reală sau presupusă la funcționarul competent să îndeplinească actul, primește banii sau foloasele pentru intervenția pe care o va face la acel funcționar.
În practica judiciară s-a decis în acest sens, că fapta unui contabil șef care a pretins și a primit o sumă de bani pentru a interveni pe lângă șefii lui, în vederea angajării unei persoane într-un post vacant al serviciului de contabilitate al cărui șef era, dând un aviz favorabil în acest sens constituie trafic de influență.146
CAP. IV ASPECTE CRIMINOLOGICE SPECIFICE INFRACȚIUNILOR DE CORUPȚIE
Corupția este o abatere de la moralitate, de la datorie, o încălcare a limitelor sociale147, dar ceea ce ne interesează în mod deosebit este că ea reprezintă o abatere de la lege. Corupția îmbracă aspecte penale prin luarea și darea de mită, traficul de influență și primirea de foloase necuvenite. Acest punct de vedere este de altfel conform cu poziția adoptată de instituții internaționale în această materie. Astfel, cu prilejul sesiunii plenare din 1992, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Rezoluția 45/107 „Cooperarea internațională pentru justiția penală și prevenirea criminalității în contextul dezvoltării” în care în Anexa A8 se face referire la corupția funcționarilor publici care poate anihila orice tip de program guvernamental.148
Mita reprezintă din acest punct de vedere obținerea de foloase patrimoniale de cel care se lasă corupt, dar și de cel care corupe sau chiar de către o terță persoană. Nu întotdeauna trebuie să fie în discuție foloase patrimoniale cuantificabile sau imediat determinate, pentru că pot fi în joc și foloase de altă natură – politică, administrativă, de putere etc. – mai importante uneori ca cele patrimoniale.
Definiția legală generală, conform căreia, dacă un act oficial este interzis de actele normative, cel care săvârșește este corupt, este câmpul de cercetare al criminologiei. Comportamentul deviat de la îndatoririle normale ale funcției publice din motive personale (familie sau prietenie), financiare ori statuare (poziția socială) sau încălcarea exercițiului drepturilor unor persoane în scopul interesului propriu este azi în centrul atenției criminologilor.
Pentru a obține un folos (care deseori nu se cuvine) sunt ocolite prevederile legale, se acordă drepturi pe criterii străine celor reglementate, sunt protejate rude, amici, colegi de partid când se urmărește extinderea autorității într-un domeniu necuvenit sau pe alte căi decât cele legale sau nu sunt eliminați din posturile pe care le ocupă cei corupți și sunt tăinuite fapte de corupție.
Corupția începe cu ascunderea sau deformarea realității pentru a obține anumite rezultate la care nu se poate promovând adevărul și continuă cu sistemul clientelar de plasare pe posturi și promovare pe alte criterii decât cele de probitate, competență și cinste. Urmată de darea și primirea de foloase patrimoniale sau de altă natură pentru obținerea unor drepturi cuvenite, într-un stadiu superior al dezvoltării accelerate a corupției se recurge la darea și primirea acestor foloase pentru obținerea unor drepturi ori avantaje necuvenite. Din acest moment putem afirma că fenomenul corupției se generalizează și iau naștere rețele de tip mafiot.
Corupția, în manifestările ei activă și pasivă, are întotdeauna o componentă de ilegalitate și una de imoralitate exprimând incapacitatea autorităților de stat, a societății în ansamblul ei, pentru că întotdeauna corupția este în corelație și interdependență cu o serie de mecanisme distructive și de dereglare politică, normativă și culturală de la nivelul societății.
În zilele noastre corupția nu este un fenomen singular, izolat de fenomenele deviante și delicvente care se manifestă în societatea românească. Facilitățile oferite de procesul schimbării politice, sociale și economice de după revoluție, corelate cu insuficiența controlului legitim, au favorizat mai ales criminalitatea orientată spre profit, concretizându-se în fapte penale.149
Analiza criminalistică a acestui fenomen, reliefează starea generală de normalitate și moralitate a societății la un moment dat.
În consecință, corupția poate fi privită ca un fenomen social expresie a unor manifestări de dereglare normativă, de diluare a moralității sociale sau de dereglare spirituală și consecință a stării în care se află societatea atât macro-social cât și individual.
În concluzie, din punct de vedere criminologic, care este un concept mai larg definit decât cel din perspectiva dreptului penal, incluzând toate faptele și actele unor indivizi care profitând de funcția sau poziția socială pe care o ocupă, acționează pentru obținerea unor avantaje personale prin mijloace ilicite. De aceea, în sens criminologic, corupția nu înseamnă doar darea și luarea de mită, traficul de influență și primirea de foloase necuvenite ci mai mult, renunțarea la respectul față de lege și morală.
Corupția poate îmbrăca diverse forme:
1. Corupția politică – se manifestă îndeosebi sub forma presiunii și chiar a șantajului exercitat asupra funcționarilor publici pentru a-i determina să adopte anumite decizii ilegale sau în limita legii (care încalcă normele morale). Ea poate viza obținerea unor avantaje materiale sau de altă natură.
Corupția politică este cea care creează condițiile pentru acele fenomene pe care le numim criminalitate economică sau crimă organizată – ce semnifică „activitățile infracționale ale unor grupuri constituite pe principii conspirative, în scopul obținerii unor importante venituri ilicite.”150
Acțiunile ilicite se săvârșesc, mai ales în forme interrelaționale, mai mult sau mai puțin complicate care ilustrează termenul de „organizare a crimei” și termenul de „criminalitate a gulerelor albe”, deoarece după cum susține criminologul american Edwin Sutherland, „în general profesia, funcția, creează contextul, prilejul și uneori chiar motivarea săvârșirii delictelor, transpunerea în practică a faptelor ilicite realizându-se direct sau indirect în cadrul unui ansamblu relațional. Poziția socială a persoanei, precum și angrenajul socio-economico-politic din care face parte împiedică înfăptuirea justiției penale.”151
În țara noastră problema vizează coruptibilitatea unor politicieni izolați sau a unor înalți funcționari ai executivului. De regulă, un politician se găsește înconjurat de un număr mare de coruptori, deoarece aceștia doresc să-și asigure prin corupție o sursă cât mai bogată de câștiguri.
2. Corupția administrativă – cea mai răspândită, care tinde de la fapta funcționarului public care pretinde o recompensă pentru întocmirea unui act la care este obligat prin funcția pe care o deține, până la deturnarea, din interes personal, a averii publice, săvârșite de persoane aflate în poziții-cheie ale administrației de stat.
În principiu, funcționarii publici săvârșesc fapte de eludare a dispozițiilor regulamentare de anunțare a licitațiilor publice, favorizarea anumitor întreprinderi sau firme la repartizarea contractelor (uneori cu un procent din beneficiul acestora drept mită) falsificarea documentelor pentru licitații, repartizarea legală de spații sau locuințe, intervenții pe lângă alți funcționari publici pentru a trece cu vederea încălcarea legii etc.
3. Corupția economică – cuprinde un spectru foarte larg, de la „spălarea banilor” care desemnează reinvestirea în afaceri licite a banilor obținuți din afaceri ilicite, utilizând în acest scop circuite financiare interne și internaționale complicate152 la evaziunea financiară, bancruta frauduloasă, traficul de licențe, neplata taxelor vamale și a impozitelor, falsificarea cecurilor și eliberarea de cecuri fără acoperire, practicarea de adaosuri comerciale mai mari, specula și activități economice și comerciale repartizarea pieselor de schimb și alte asemenea tranzacții care nu se fac decât subterane constând în concurență neloială, contrabandă de mărfuri. Agresionarea masivă și fără scrupule realizată prin furturi, gestiune frauduloasă, delapidări și alte forme de „vandalism economic” practicate de infractori prin utilizarea de metode abile este însoțită în majoritatea cazurilor de acte de corupție.
Astfel, în ramurile productive ale economiei, corupția a cuprins întregul proces de privatizare, cu predilecție transferurile ilegale de patrimoniu, prin subevaluare, din societățile comerciale de stat și regiile autonome către întreprinzători particulari; condiționarea livrării de mărfuri, acceptarea unor produse de proastă calitate, în schimbul unor avantaje materiale ce constau în sume de bani, bunuri sau cote-părți din afacerile derulate.153
Edificatoare pentru corupția generalizată din perioada de tranziție a ultimilor ani este situația din agricultură, din silvicultură, din domeniul comerțului și al prestărilor de servicii (unde actele de corupție se practică fățiș) domeniul bancar și sistemul vamal.
Modificarea în sens pozitiv a condițiilor specifice actuale interne, precum și intensificarea cooperării internaționale pe planul luptei antiinfracționale pot influența în mod decisiv această tendință în evoluția sa pe termen lung, înlăturarea factorilor spre care se îndreaptă cercetarea criminologică a fenomenului, identificând și explicând cauzele de ordin obiectiv și subiectiv care determină săvârșirea unor măsuri și programe eficiente de prevenire și combatere a fenomenului.
Evoluția fenomenului se află în strânsă concesiune cu dinamica întregului ansamblu social constituind o reflectare indirectă a carențelor și disfuncționalităților acestuia, dacă urmărirea judiciară și acțiunea disciplinară contra indivizilor corupți pot elimina infractorul, dau nu pot eradica fenomenul, combaterea sa nu poate fi realizată eficient decât prin redresare economică, politică și morală a societății ca premisă hotărâtoare pentru a asigura respectarea legii de către cetățeni îmbunătățind măsurile menite să asigure un trai decent, combinate cu o preocupare constantă de impunere a legii penale.
Această acțiune trebuie dusă în plan social-cultural, în plan juridic și politic.
Activitatea de prevenire trebuie să fie hotărâtă, fără compromisuri, dar și transparentă și dusă într-un cadru legal, cu respectarea demnității umane și a prezumției de nevinovăție, sub privirea și controlul societății civile.
Planul socio-cultural cuprinde educația și cultura, promovarea valorilor umane și culturale. Acest plan vizează obiective pe termen lung. Opinia publică trebuie avizată că acest segment al criminalității conduce la prejudicierea gravă a procesului de trecere către o societate democratică.
În plan juridic există instrumente punitive pentru combaterea corupției adoptate după 1990, dintre care amintim:
– Decretul Lege nr. 15/1990 privind urmărirea, judecarea și pedepsirea unor infracțiuni de speculă;
– Decretul Lege nr. 41/1990 privind asigurarea unui climat de ordine și legalitate;
– Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului;
– Legea nr. 11/1991 pentru combaterea concurenței neloiale;
– Legea nr. 118/1992 pentru aderarea României la Convenția asupra substanțelor psihotrope din 1971 și la Convenția contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope din 1988;
– Ordonanța Guvernului 27/1992 privind unele măsuri pentru protecția patrimoniului cultural național;
– Legea nr. 26/1994 privind organizarea și funcționarea Poliției române;
– Legea nr 87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale;
– Legea nr. 55/1995 pentru accelerarea procesului de privatizare;
– Legea nr. 21/1996 Legea concurenței;
– Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat;
– Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție;
– Hotărârea Guvernului nr. 763/2001 prin care s-a înființat Comitetul Național de Prevenire a Criminalității la nivel național – în cadrul căruia s-a constituit Grupul central de analiză și de coordonare a activităților de prevenire a corupției;
– Hotărârea Guvernului nr. 1065/2001 privind aprobarea Programului național de prevenire a corupției și a Planului național de acțiune împotriva corupției;
– Ordonanța de Urgență nr 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție.
La nivelul politicii penale, în domeniul criminalității economice și a corupției se urmărește, în mod deosebit:
1. Adoptarea standardelor internaționale în materia sancționării corupției, a crimei organizate și a „spălării banilor”:
Necesitatea acestui demers are la bază o serie de factori care nu pot fi neglijați:
– evoluția mereu ascendentă a criminalității orientată spre profit trebuie stopată prin impactul severității pedepsei. În acest sens se impune scoaterea din textele de incriminare a pedepsei cu amenda (ușor de plătit pentru cei care dispun de bani „negri”) și înăsprirea pedepselor cu închisoarea în funcție de gravitatea faptei (o mai bună individualizare a pedepsei);
– unei perioade de tranziție căreia îi este specifică anemia socială trebuie să-i corespundă o politică penală în spiritul curentului neoclasic ce își face simțită prezența în Europa;
– aderarea, în perspectivă, la organismele Comunității Europene implică, în mod necesar, o armonizare legislativă. Adoptarea standardelor europene ar rezolva în mod adecvat anumite raporturi între instituțiile implicate.154
– adoptarea unei legislații financiar-bancare ferme și coerente, capabilă să stopeze fenomenele care afectează grav economia națională, fraudele fiscale, acordarea ilegală de credite concomitent cu obligarea conducerii băncilor sub sancțiune penală de a furniza organelor de urmărire penală date referitoare la operațiuni bancare sau transferuri de sume dubioase;
– reglementarea regimului vamal și adoptarea unui regim drastic de combatere a contrabandei.
2. Asigurarea funcționalității și eficientizarea structurilor în scopul combaterii corupției, paralel cu înființarea unor organisme noi care sa prevină și să împiedice dezvoltarea crimei organizate pe teritoriul României prin:
– întărirea Brigăzii de Combatere a Criminalității Organizate (BCCO);
– o nouă organizare la nivelul Consiliului Suprem de Apărare a țării a unei diviziuni de luptă împotriva crimei organizate, corupției și terorismului;155
– completarea măsurilor legislative cu altele ținând de puterea executivă și cea judecătorească. Este necesară o delimitare clară a competențelor Poliției, Gărzii Financiare, Curții de Conturi și Parchetelor și să se consolideze cooperarea între ele;
Un pas important în acest sens reprezintă înființarea la nivel național, a Parchetului Național Anticorupție (PNA), ca parchet specializat în combaterea infracțiunilor de corupție. Acesta își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul României prin procurori specializați în combaterea corupției.156
– se impune modificarea procedurii atât în faza de cercetare cât și în cea de judecare a faptelor de corupție, pentru ca procedura să devină mai suplă, mai operativă, fără ca prin aceasta să se afecteze dreptul la apărare și corectitudinea cercetării și publicității procesului. Pe de altă parte, activitatea tuturor celor implicați în combaterea actelor de corupție trebuie supusă unei verificări periodice, urmând a fi trași la răspundere și îndepărtați din funcție cei incompetenți sau neglijenți în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu.
În literatura juridică de drept penal în sfera noțiunii de corupție, înțeleasă în mod strict, sunt incluse doar patru infracțiuni din categoria infracțiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Este vorba despre:
– luarea de mită (art. 254);
– primirea de foloase necuvenite (art. 256) care sunt infracțiuni de serviciu și pe de altă parte
– darea de mită (art. 255);
– traficul de influență (art. 257) care sunt infracțiuni în legătură cu serviciul, termenul „corupție” apărând în titlul Legii 83 din 21 iunie 1992 „privind procedura de urgență, de urmărire și de judecare pentru unele infracțiuni de corupție.”
Corupția nu poate fi asimilată în mod automat cu faptele de natură penală, chiar dacă în majoritatea cazurilor ea este strâns legată de criminalitate. Corupția în sens larg, ca și corupția penală, scoate în evidență aceeași atitudine față de morală și etică și pentru a merge la esență trebuie precizat că în toate situațiile ea ține de abuzul de putere și de corectitudinea în luarea unei decizii.
Corupția implică utilizarea abuzivă a puterii publice în scopul obținerii pentru sine ori pentru altul, a unui câștig necuvenit:
– abuzul de putere în exercitarea atribuțiilor de serviciu;
– frauda (înșelăciunea și prejudicierea unei alte persoane sau entități);
– utilizarea fondurilor ilicite în finanțarea partidelor politice și a campaniilor electorale;
– favoritismul;
– instituirea unui mecanism arbitrar de exercitare a puterii în domeniul privatizării sau a achizițiilor publice;
– conflictul de interese (prin angajarea în tranzacții sau dobândirea unei poziții ori a unui interes comercial care nu este compatibil cu rolul și îndatoririle oficiale.)157
În legislația noastră, spre deosebire de cea a altor state (Italia, Franța, Statele Unite ale Americii) nu există vreun text de lege care să incrimineze o infracțiune numită „corupție”, dar literatura juridică cuprinde în această noțiune în sens larg numeroase încălcări ale legii penale în ceea ce privește sfera relațiilor de serviciu.
Concepută în cel mai popular sens al cuvântului, corupția este folosirea abuzivă a puterii în avantaj propriu. Din această cauză juriștii caută să identifice acele infracțiuni, care presupun corupția, adică obținerea de profituri pe căi ilegale.
În esență corupția reprezintă un abuz de putere, ca rezultat al funcției sau puterii financiare a persoanei care se impune pe eșichierul corupției în scopul obținerii de avantaje materiale sau alte foloase ca onoruri, titluri, publicitate, exonerare de răspundere.
De multe ori el este un contact banal – bineînțeles ilicit – care acționează conform principiului „do ut des” (îți dau ca să îmi dai) și care se negociază și se desfășoară în condiții de clandestinitate și confidențialitate.
În analiza fenomenului corupției de disting cel puțin cauze care se intercondiționează reciproc. Pe de o parte dorința individului de a se îmbogăți rapid și fără efort, iar unii chiar prin orice mijloace, iar pe de altă parte restricțiile de tot felul care creează și duc la corupție. Aceste două legi nescrise ale economiei care și-au dovedit valabilitatea în toate timpurile și pe toate meridianele, produc fenomenul corupției.
Cauze generatoare și favorizante ale corupției:
Negarea ordinii sociale și a legilor, ceea ce conduce la procese distractive.
2) Criza de autoritate, de implicare efectivă și de corelare a activității legislative cu aspectele stringente ale societății în tranziție.
3) Lipsa unui program clar de reformă și de privatizare.
4) Incoerența politică care s-a manifestat în materia adoptării legilor necesare funcționării statului de drept și în special a legilor destinate să asigure cadrul corect de desfășurare a vieții economice.
5) Existența unui complex birocratic totalitar deosebit de bine organizat.
6) Liberalizarea economică la nivelul instituțiilor publice și a agenților economici în condițiile lipsei de fermitate și autoritate a organelor de control.
7) Lipsa de credibilitate a unor organe și instituții precum și slaba influență a normelor legale asupra conduitei indivizilor.
În procesul de adaptare a sistemului social global la condițiile economiei de piață concurențiale factorii de risc s-au multiplicat, iar corupția tinde să devină un fenomen structurat, specializat și profesionist care, prin rețele informale de organizații și persoane, poate ajunge să corupă factorii de decizie la niveluri înalte, din sfera politicului, legislativului, administrației și justiției. Conexitatea malignă cu un complex de fapte antisociale, cum sunt: fraudele de mari proporții, deturnările de fonduri, evaziunea fiscală, sporește dimensiunile pericolului social. Economia subterană, desincronizările actelor politice și normative, dereglările economice și mutațiile axiologice și morale alimentează de asemenea acest fenomen.
Cifrele furnizate de statisticile judiciare construiesc un trend constant ascendent până în anul 1997 și cu o tendință evidentă de scădere după acest punct.
Nivelul criminalității reale (totalitatea infracțiunilor săvârșite), inclusiv cifra neagră a criminalității (infracțiuni nedescoperite), este considerabil mai mare în comparație cu criminalitatea legală (descoperită și judecată) și aceasta nu atât din cauza abilității infractorilor, cât mai ales din cauza pasivității victimelor sau, mai exact, a absenței unor victime evidente (atât cel care oferă mita, cât și cel care o primește nu au motive să sesizeze organele judiciare, infracțiunea aducând beneficii amândurora). Victimă a acestor infracțiuni este instituția a cărei funcționare normală este periclitată prin neîndeplinirea corespunzătoare a atribuțiilor de serviciu.
Scăderea numărului persoanelor condamnate în perioada 1997-2000 pune în evidență apariția unor sisteme de „filtrare” a responsabilității juridice, care au condus la paradoxul fenomenului de „corupție fără corupți”.
Involuția fermității reacției sociale în aceeași perioadă este consecința unei politici incoerente de prevenire și control a corupției, a unei anchilozări în scheme ineficiente de combatere a fenomenului, preponderent prin mijloace penale.
Acțiunea eficientă împotriva corupției nu este posibilă dacă există discrepanțe sensibile între definiția legală a corupției și percepția socială a opiniei publice asupra acestui fenomen. De multe ori opinia publică pare să se orienteze mai bine cu privire la amploarea și intensitatea corupției decât autoritățile cu atribuții în domeniul prevenirii și controlului faptelor de corupție.
Studiul-diagnostic efectuat de Banca Mondială în anul 2000 releva faptul că publicul percepe corupția ca fiind extinsă. Aproximativ două treimi din opinia publică românească consideră că „toate” sau „majoritatea” persoanelor cu funcții oficiale sunt corupte. De asemenea, oficialitățile publice au indicat niveluri ridicate ale corupției: 44 % au declarat că toate oficialitățile sau majoritatea acestora sunt implicate în activități de corupție.
Dacă percepția unei corupții extinse este clară, este evident și că opinia publică consideră corupția ca ajungând să reprezinte un lucru normal. Jumătate din familiile chestionate au declarat că mita este un fenomen cotidian și doar o persoană din unsprezece a declarat că nu este deloc necesară. Directorii de întreprindere și oficialitățile publice s-au arătat a fi mai puțin negativi: doar patru zecimi și, respectiv, o treime au indicat corupția ca făcând parte din viața cotidiană.
Mai bine de jumătate din cei chestionați sunt de părere că toate sau majoritatea oficialităților din cadrul serviciului vamal și al magistraturii sunt corupte. Parlamentul, sectorul sanitar și poliția sunt, de asemenea, percepute ca fiind în mare măsură afectate de corupție.158
Un lucru este cert, fenomenul corupției trebuie prevenit și combătut printr-o activitate hotărâtă, fără compromisuri, dusă în cadrul și potrivit legii, cu respectarea demnității umane și a prezumției de nevinovăție, sub privirea și controlul societății civile. Corupția nu poate fi stopată în afara criminalității privită global, luptând și împotriva infracțiunilor care într-un fel sau altul o însoțesc: delapidarea, gestiunea frauduloasă, furtul, abuzul în serviciu, înșelăciunea, traficul de droguri etc.
BIBLIOGRAFIE
1.GHEORGHE NISTOREANU și colaboratorii – Drept penal – partea specială, Ed. Continent XXI, București, 1995;
2.GHEORGHE NISTOREANU, ALEXANDRU BOROI – Drept penal – partea specială, Ed. All Beck, București, 2002;
3.GHEORGHE NISTOREANU, COSTICĂ PĂUN – Criminologie, Ed. Europa Nova, București, 1996;
4.OCTAVIAN LOGHIN, TUDOREL TOADER – Drept penal – partea specială, Casa de Editură "Șansa", București, 1994;
5.OCTAVIAN LOGHIN, AVRAM FILIPAȘ – Drept penal – partea specială, Casa de Editură "Șansa", București, 1992;
6.VASILE DOBRINOIU – Corupția în dreptul penal român, Ed. Atlas Lex, București, 1995;
7.VASILE DOBRINOIU – Traficarea funcției și a influenței în dreptul penal, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983;
8.VASILE DOBRINOIU, N. CONEA – Teorie și practică judiciară vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 2002;
9.AVRAM FILIPAȘ – Infracțiuni contra înfăptuirii justiției, Ed. Academiei, București, 1995;
10.VINTILĂ DONGOROZ – Explicații teoretice ale Codului penal român, partea generală, vol. I, partea specială vol. II, Ed. Academiei, București, 1970;
11.S. KAHANE – Explicații teoretice ale Codului penal român, partea specială, vol. IV, Ed. Academiei, București, 1972;
12.CONSTANTIN SIMA – Codul penal adnotat – practică judiciară 1969 – 1995, Ed. Atlas Lex, București, 1996;
13.THEODOR MREJERU, DUMITRU PETRE ANDREIU FLORESCU, DAN SAFTA, MARIETA SAFTA – Infracțiunile de corupție. Aspecte teoretice și practice, Ed. All Beck, București, 2000;
14.VINTILĂ DONGOROZ și colaboratorii – Noul Cod penal și Codul penal anterior, prezentare comparativă, Ed. Politică, București, 1969;
15.V. PAPADOPOL și colaboratorii – Principii de drept, Ed. Științifică, București, 1959;
16.G. ANTONIU, C. BULAI – Practica judiciară penală, Ed. Academiei, București, 1993;
17.TUDOREL TOADER – Drept penal român. Partea specială. Culegere de probleme din practica judiciară pentru uzul studenților, Casa de Editură "Șansa", București, 1996;
18.ION PITULESCU – Al treilea război mondial – Crima organizată, Ed. Național, București, 1997.
19.REVISTA DE DREPT PENAL
ANUL II, NR. 3, București 1995
ANUL III, NR. 4, București 1996
Asociația română de științe penale
20.REVISTA DREPTUL
ANUL IV, NR. 4, București 1993
ANUL VIII, NR. 6, București 1997
Tabla de materii 1998 – Supliment al revistei Dreptul București, 1999
Tabla de materii 1999 – Supliment al revistei Dreptul București, 2000
Uniunea juriștilor din România
21.PROLEGE
NR. 4, București 1995
NR. 1, București 1996
NR. 1, București 1997
Ministerul Public – Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .delimitarea Intre Infractiunea de Luare de Mita Si Alte Infractiuni de Coruptie (ID: 125199)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.