DELIMITĂ RI CONCEPTUALE. TEORII Ș I MODELE ALE CREȘTERII [618357]
Cuprins
Capitolul 1
DELIMITĂ RI CONCEPTUALE. TEORII Ș I MODELE ALE CREȘTERII
ECONOMICE
1.1. Cre șterea economic ă: concept și forme de exprimare ………………… 6
1.2. Etape în elaborarea cre șterii economice ……………………………… 15
1.3. Teorii și modele ale cre șterii economice ……………………………… 20
1.4. Politica guvernamental ă și cre șterea economică ……………………… 39
Capitolul II
FACTORII CREȘTERII ECONOMICE
2.1. Principalii factori de cre ștere economică ……………………………. 42
2.2. Masurarea cre șterii economice ………………………………………. 58
2.3. Investitiile, multiplicatorul și acceleratorul în mecanismul cre șterii
economice …………………………………………………………………
63
Capitolul III
INVESTIȚ IILE – FACTOR AL CREȘTERII ECONOMICE
3.1. Investi țiile: concept, structura, rol …………………………………… 66
3.2. Cadrul legislativ al investitiilor ……………………………………… 71
3.3. Functia investitiei …………………………………………………….. 72
3.4. Factorii care determină înclina ția spre investi ții ……………………… 74
3.5. Investi țiile și relansarea economică ………………………………….. 76
3.6. Rolul investi țiilor în dezvoltarea economico -socială ………………… 77
3.7. Necesitatea unei teorii a investitiilor, integrată în teoria creșterii
economice …………………………………………………………………
78
3.8. Investi țiile factor al cre șterii economice …………………………….. 80
3.9. Politia de investire …………………………………………………… 82
Capitolul IV
TRĂSĂTURI ALE INVESTIȚ IILOR ………………………………………
89
Capitolul V
INVESTITIILE PENTRU AFACERI
5.1. Teoria neoclasic ă a investi țiilor pentru afaceri ………………………. 97
5.2. Teoria q a in veti țiilor ………………………………………………… 110
5.3. Factorii determinanț i ai investi țiilor. Decizia de a investi …………… 117
4
Capitolul VI
MICROECONOMIA INVESTITIILOR
6.1. Etapele și tehnicile tradi ționale de bugetare a investi țiilor de capital … 120
6.2. Limite în aplicarea tehnicilor bazate pe actualizare ………………….. 124
6.3. Benefeficiile rezultate dintr -un nou proces tehnologic ………………. 130
6.4. Investi țiile în potenț ialul organiza țional ……………………………… 132
6.5. Eficienț a economic ă a investi țiilor …………………………………… 135
6.6. M ăsurarea financiar ă a performanț ei: rentabilitatea investi țiilor (ROI)
și valarea adă ugata (EVA) …………………………………………………
137
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………….. 151
DICTIONAR DE TERMENI ……………………………………………………………………………………. 156
5
CAPITOLUL I
DELIMITĂ RI CONCEPTUALE. TEORII ȘI MODELE ALE
CRE ȘTERII ECONOMICE.
1.1. Cre șterea economică : concept și forme de exprimare
1.2. Etape în elaborarea cre șterii economice
1.3. Teorii și modele ale cre șterii economice
1.4. P olitica guvernamen tală și cre șterea economică
1.1 . Creșterea economic ă: concept și forme de exprimare
Creșterea economic ă în ansamblu fenomenelor economice, apar ține
categoriei de mișcă ri pe termen lung1 Astfel, putem s ă diferen țiem cre șterea de
expansiunea economică.
Expa nsiunea este considerată o miș care pe termen scurt, care presupune o
sporire a nivelului activit ății economice, dar care poate fi anulată de o fază de
recesiune. Expansiunea și recesiunea pot alterna, urmând scheme diferite, în
jurul aceluia și profil globa l al cre șterii economice.
Problemele cre șterii economice au concentrat atenț ia unui num ăr mare de
economiș ti2. Primele demersuri de abordare sistematic ă a dinamicii vieții
economice de ansamblu, datează încă din secolul al XVIII -lea, și coincid cu
stadiul inițial de afirmare a economiei ca știință. Reprezentative sunt lucră rile
economistului francez Francois Quesnay, care are meritul de a fi elaborat o
reprezentare coerent ă a func ționării economiei, ca rezultat al interac țiunii unor
subsisteme cu roluri spe cifice, interconectate prin fluxuri reciproce de natură
dublă: materiale și valorice.
În sec. al XIX -lea, studiul unor probleme macroeconomice a fost
continuat de reprezentanț i ai economiei politice clasice. A. Smith ș i D.
Ricardo au elaborat concep țiile p rivind diviziunea muncii la scara societ ății,
1 Băbăiță I., Sila și Gr., Du ță Al., ,,Macroeconomia’’, Editura Mirton, Timi șoara 2005, p.185
2 Dobrot ă Niță (coord.), Economie Politic ă, Editura Econ omiă, Bucure ști, 200 5, p.311
6
înzestrarea economiei naț ionale cu factori de producț ie, schimburile
economice internaț ionale3.
În prima parte a sec. al XX -lea, pe fondul unor distorsiuni economice și
sociale, cu care au fost confruntate econ omiile na ționale, cercet ările
macroeconomice s -au intensificat sub aspectul precizării teoretice, a unor
concepte legate de creșterea economică: multiplicatorul, acceleratorul,
echilibrul economic.
Criza economic ă care a afectat țările industrializate în anii 1929 -1933 a
făcut necesară abordarea proceselor macroeconomice dinamice.
Cea mai semnificativ ă reac ție de adaptare a științei economice la aceste
cerin țe4 pragmatice, apar țin economistului Keynes. Pentru a sus ține teoretic
necesitatea intervenț iei st atului în economie, ca factor corectiv ș i stabilizator
în desf ășurarea normală a vieț ii economice și de a fundamenta instrumentele
acesteia, Keynes propune un macromodel, bazat pe realit ățile economice
interbelice. Astfel, el asociaz ă conceptelor cu extens iune specific
macroeconomic ă, instrumentele adecvate de mă surare și corelare cu sens
explicit operaț ional.
După al II lea r ăzboi mondial se realizeaz ă sinteza dintre abordarea
macroeconomic ă și abordarea dinamic ă, întruchipat ă inițial de neokeynesi ști.
Astfel, se contureaz ă teoria cre șterii economicii ca o component ă a științei
economice contemporane, aflată în contact direct atât cu disciplinele conexe
cât ș i cu practica elaboră rii de mă suri ș i aplicării lor programate, pentru
procesul de cre ștere și dezvo ltare economic ă.
Problemele cre șterii economice prezint ă acuitate și fac obiectul unor
preocupă ri și în economiile țărilor est -europene aflate în tranzi ție la sistemul
economiei de piață. Particularit ățile generate de esen ța acestei tranzi ții se
reflect ă decisiv asupra posibilit ăților ș i instrumentelor practice de asigurare a
continuit ății creșterii economice, înso țită de reforme institu ționale legislative.
Creșterea economic ă este un proces complex care vizeaz ă sistemul
economic în ansamblul său ș i în dina mica sa5.
Asupra con ținutului procesului cre șterii economice s -au conturat opinii
diferite.
Economistul american Kuznets concepe cre șterea economic ă, ca o sporire
a capacit ății unei țări de a furniza, în mă sură crescândă , diferite bunuri
economice, capacit ate bazată pe tehnologii de vârf ș i pe adaptă ri institu ționale
și ideologice. În opinia lui H. W. Arndt, creșterea economică este o sporire a
venitului na țional pe total sau pe locuitor. Cre șterea economic ă, în concepț ia
economistului francez Fr. Perroux, înseamn ă : ,,sporirea dimensiunilor
economiei naț ionale, exprimată în totalul bunurilor ș i serviciilor ob ținute în
3 Jesslea C, ,,Elements d’analyse macro -economique ’’, Ed. Moutchretien, Paris, 200 1,p.85
4 Koenig G, ,,Mcro -economie internationale’’ , Ed. Economic ă, Paris, 200 7
5 Dobrot ă Niță (coord), Ec onomia Politic ă, Ed. Economic ă, Bucureș ti, 2005 , p.311
7
decursul unei perioade de timp, inclusiv ale amortismentului. Dac ă sporul
cantitativ se ob ține pe termen scurt, acesta constituie o expansiun e; dacă se
obține pe termen lung, atunci constituie o cre ștere economic ă ʺ.
Creșterea economic ă se deruleaz ă într -un anumit cadru spa țial și
temporal. În timp, rezultatele macroeconomice pot înregistra, sub aspect
cantitativ, creșteri, stagnă ri și chiar sc ăderi. Creșterea economică nu trebuie
înțeleas ă ca fiind un proces liniar.
Creșterea economic ă, prin con ținutul s ău, înseamn ă o evolu ție pozitiv ă,
ascendentă a economiei naț ionale dar care nu exclude oscilaț ii conjuncturale,
chiar ș i regrese economice temp orare. Aprecierea c ă o economie na țional ă
înregistreaz ă o cre ștere economic ă se bazeaz ă pe existenț a tendinț ei cre șterii
pozitive reale.
Utilizarea conceptelor de cre ștere economic ă zero și de cre ștere
economică negativă corespund unor raț iuni de politică economică.
Creșterea economic ă zero menționat ă pentru prima oar ă într-un raport
către Clubul de la Roma, semnifică situaț ia în care rezultatele economice
absolute ș i populaț ia totală , sporesc în același ritm, nivelul rezultatelor pe
locuitor r ămânând cons tant.
Pe planul politicii economice, o asemenea rat ă de cre ștere era
argumentată de promotorii ei ca singura reacț ie socială normală față de
caracterul tot mai restrictiv al resurselor naturale ș i de destabilizare a
echilibrului ecologic. Societatea ar tre bui s ă limiteze voluntar ritmul cre șterii
economice. O astfel de op țiune este discutabilă . Dacă pentru țările puternic
industrializate ea pare acceptabilă , pentru țările cu nivel economic redus ar
însemna accentuarea decalajelor lor în raport cu ță rile dez voltate economic.
Creșterea economic ă negativă eviden țiază aceea situaț ie în care
rezultatele macroeconomice pe locuitor, au o tendin ță de sc ădere men ținându –
se sub control o serie de corelaț ii fundamentale de echilibru, ceea ce
presupune compromisuri rez onabile pe planul eficienț ei economice și al
bună stării sociale6.
Creșterea economic ă negativ ă exprim ă inten ția de legitimare a unei
situaț ii de fapt sau a unei perspective nefavorabile.
Creșterea economic ă exprim ă acele modific ări ce au loc într -un anumit
orizont de timp și într -un spa țiu anumit în sporirea dimensiunilor rezultatelor
macroeconomice, în strâns ă legătură cu factorii lor determinan ți39.
Aceste rezultate pot fi mă surate prin intermediul unor indicatori sintetici
semnificativi pentru aprecierea dinamicii economice a unei țări. Din
multitudinea acestor indicatori, o semnifica ție relevant ă o au produsul intern
6 A. B ăcescu – Cărbunaru „Macroeconomia rela țiilor economice interna ționale”, Editura All -Beck, Bucu rești,
2010
39 ***Economie, Ed. A VI -a, Ed itura Economic ă, Bucure ști, 2007 , p.211
8
brut, produsul na țional brut și venitul na țional în termeni reali, atât pe total cât
și pe locuitor.
Înțelegerea con ținutului procesului cre șterii economice, necesită luarea în
considerare a urmă toarelor elemente:
a) creșterea economică este dependentă de dinamica macroeconomică,
determinat ă de factori specifici și de dinamica demografic ă, determinat ă
de factori biologici și sociali;
b) dinamica rez ultatelor macroeconomice trebuie privit ă pe o perioadă
suficient de lungă , pentru a se delimita expansiunea conjuncturală pe
termen scurt, din cadrul ciclului de afaceri, de cre șterea economic ă
propriu -zisă, ce se manifestă ca tendin ță dominantă în cadrul unei
perioade mai mari de timp;
c) creșterea economică are în vedere rezultatele macroeconomice reale,
cele corelate cu mă rimea deflatorului;
d) din punct de vedere cantitativ, expresia sintetic ă a cre șterii economice
este ritmul sporului PNB sau PIB pe locuitor .
Acest indicator prezint ă o serie de limite:
1) apare ca o valoare medie, nefurnizând informaț ii cu privire la
repartizarea efectiv ă a veniturilor diferitelor categorii de popula ție;
2) posibilit ățile de comparare a indicatorului se diminueaz ă în timp
ca urmare a schimbă rilor ce survin în structura produselor ș i serviciilor ce
intră în componenț a acestuia;
3) nu reflect ă influenț a costurilor ecologice legate de degradarea
mediului natural care apar la nivelul ansamblului societ ății și sunt înregistrate
distinct în eviden ța agen ților economici responsabili de producerea lor;
4) nu evidenț iază legă tura dintre procesul cre șterii economice și
finalitatea socială
În acest scop se apeleaz ă și la al ți indicatori, mai relevan ți fiind durata
timpului liber și speranț a medie de viață8.
Creșterea economic ă, ca proces macroeconomic, nu surprinde
modific ările calitative din fizionomia și structura economiei na ționale din
nivelul de trai, aspecte ce sunt puse în evidență prin conceptul de dezvoltare
economică.
Dezvoltarea economică a unei țări eviden țiază ansamblul
transform ărilor cantitative și calitative ce survin în structurile economico –
sociale ș i științifico-tehnice, în mecanismele economice și în modul de gândire
și în comportamentul economic al oamenilor9.
Pe fondul dezvoltă rii economice se desfăș oară în timp și în spa țiu
procesul cre șterii economice. Raportul dintre cre șterea economic ă și
8 Schiller R.B., ,,The economiy today’’, Mc. Graw -Hill, New York, 1991
9 Blang M., ,,Teoria economic ă în retrospectiv ă’’, E.D.P., Bucure ști, 1992, p. 38
9
dezvoltarea economic ă este unul de la parte la întreg. Orice dezvoltare
economică presupune ș i o creștere economică, dar nu orice creștere economică
înseamn ă și o dezvoltare economică10. Dezvoltarea economic ă reprezintă
numai aceea cre ștere economic ă care este asociat ă și cu o modificare
structural -calitativă în economia naț ională și în calitatea vieț ii oamenilor.
În timp ce cre șterea este un concept pur economic, dezvoltarea prezint ă
interfeț e interdisciplinare situându -se în zona de contact a economicului cu
socialul, politicul, culturalul, ecologicul fiind un concept macrosocial
plurivalent.
Procesul cre șterii economice are anumite inter feren țe și cu procesul
reproduc ției lărgite11. Deosebirea dintre aceste procese constă în aceea c ă
reproduc ția lărgită eviden țiază doar reluarea acestuia pe o scară mai mare prin
acumularea de capital în timp ce creșterea economică relevă și factorii utili zați
în acest scop, combinarea ș i substituirea factorilor de producț ie.
Din analiza con ținutului procesului cre șterii economice și a
interferenț elor ei cu alte procese economico -sociale rezultă specificitatea
conceptului de creștere economică, problematic a teoretică ș i aplicativă relativ
omogenă a lui în cadrul teoriei economiei generale.
Unii economi ști identific ă cre șterea economic ă cu dezvoltarea
economică sau cu progresul economico -social. Multe alte opinii contrazic
acest punct de vedere. Se aprecia ză că cele două noțiuni nu exprimă un
conținut identic ș i nici nu trebuie opuse. Procesele exprimate de cele două
noțiuni sunt evolutive. Ambele procese de cre ștere și dezvoltare au la baz ă
interdependenț a acelora și factori. Ambele procese au drept finalit ate realizarea
prosperit ății economice.
Deși cele dou ă concepte au elemente comune, ele au o sfer ă de
cuprindere diferită . Sfera de cuprindere a no țiunii de creștere economică o
constituie sporirea cantitativă a dimensiunilor economiei naț ionale, a
rezulta telor economice ale acesteia, exprimate în venit naț ional (sau în PIB pe
locuitor) sau în cre șterea nivelului real al produsului naț ional net, sub una din
formele sale de m ăsurare. Dezvoltarea economic ă are o sferă mai larg ă
incluzând și modific ările calit ative în fizionomia ș i structura economiei
naționale și în nivelul de via ță al oamenilor.
Rela țiile dintre cre șterea economic ă și dezvoltarea economic ă, este una
de la parte la întreg. În aceast ă situa ție, orice dezvoltare economic ă presupune
și o creștere economică, dar creșterea nu implică ș i o dezvoltare. Reprezintă o
dezvoltare numai acea cre ștere economic ă care asociaz ă și o modificare
structural -calitativă în economia naț ională și în calitatea vieț ii.
10 Cabannes M., ,,Introduction a la macro -economie ’’, Ed. Armand Colin, Paris, 1995, p.102
11 Dornbusch R., Fischer S., ,,Macroeconomia’’ , Ed. Sedona, Tmiș oara, 2 007, p. 59
10
Conceptelor de cre ștere economic ă și de dezvoltar e economică, li se
asociază conceptul de progres economic. Progresul economic eviden țiază
sensul ș i specificul dezvoltă rii din fiecare etapă , în comparaț ie cu etapele
anterioare ș i constituie suportul unei viziuni optimiste asupra dezvoltă rii
societ ății um ane.
Afirmarea tot mai pregnant ă a teoriei cre șterii economice în ultimele
decenii, evidenț iază o serie de particularit ăți, care îi definesc identitatea:
1. reune ște un set de constante cu un pronun țat caracter aplicativ,
fiind o component ă a economiei politi ce, care se caracterizează prin
opera ționalitate;
2. prezint ă un grad ridicat de formalitate și cuantificare o obiectului
său de studiu, bazat pe un sistem de indicatori economici sintetici ș i modele
specifice;
3. îmbin ă achizițiile teoretice și aplicative ale m ai multor discipline,
situându -se la frontiera de contact interdisciplinar al economiei politice, cu
alte discipline din interiorul sistemului ș tiințelor economice ș i din afara
acestuia.
Urmând tendin ța general ă de evolu ție a științei economice c ătre un g rad
sporit de operaț ionalitate ș i pragmatism, teoria creșterii economice evoluează
către o teorie a previzionă rii și reglă rii procesului creșterii economice, u rol de
analiză ș i fundamentare a deciziilor macroeconomice, cu privire la procesul de
creștere.
În acest context, în etapa contemporană , procesul cre șterii economice
prezint ă unele caracteristici:
a. se desfăș oară pe baza unui proces de formare a unui nou mod
tehnic de producț ie. Prin folosirea unor tehnici și tehnologii specifice, noul
mod tehnic de pr oduc ție va asigura obț inerea de produc ții mari, prin preluarea
din mediul natural a acelor resurse ce sunt reproduse pe scar ă largă și au un
caracter nepoluant, impulsionând creșterea economică.
b. Legătura intrinsec ă cu finalitatea social ă, cu calitatea vieț ii. Pe
baza accentuă rii procesului cre șterii economice, se asigur ă sporirea veniturilor
tuturor categoriilor de populaț ie, spore ște consumul de bunuri materiale și
servicii pe locuitor, fiind rezolvate în propor ție crescândă , problemele privind
securitatea socială a acelei pă rți a populaț iei care tră iește într -o situa ție
dezavantajat ă.
c. Nou mod de gândire economic ă și a unui comportament propriu
integr ării individului în exigenț ele economico -sociale ale economiei de piață.
11
Creșterea economic ă poate fi defin ită ca o majorare a capacității de
produc ție a unei țări, identificat ă prin cre șterea sus ținută a venitului na țional
real, în decursul mai multor ani12.
Rata anual ă de cre ștere economic ă a unei țări poate fi cel mai bine
măsurat ă, cu ajutorul procentului m ediu de creștere a venitului naț ional pe o
perioadă mai îndelungat ă de timp.
Cifra ob ținută reprezint ă o estimare a ratei medii anuale de cre ștere a
capacit ății de producț ie dintr -o țară presupunând c ă, rata șomajului este în linii
mari aceea și, la început ul și sfâr șitul perioadei.
Creșterea economic ă și dezvoltarea economic ă sunt strâns
interdependente. O ț ară se bucur ă de dezvoltare economic ă, atunci când
înregistreaz ă o cre ștere economic ă și sufer ă modific ări structurale majore ale
economiei, deplasarea centrului de interes dinspre agricultură spre industrie.
Putem s ă menț ionăm considera țiile expuse în legă tură cu corela ția dintre
ritmul mediu de cre ștere a PIB și rata acumul ării pentru ritmuri de 4 -6%, sunt
necesare rate de 20%, pentru ritmuri de 7 -8% r ate de 30%, iar pentru ritmuri
înalte de 9 -10%, rata acumul ării va trebui s ă atingă 35-40% din PIB.
Tendin țele cu privire la evolu ția teoriei cre șterii economice, se pot
exprima prin :
Ø Recunoa șterea c ă modelele macromondiale nu pot s ă dea un
răspuns coresp unzător pentru formularea strategiei economice de dezvoltare
pe termen lung a țărilor;
Ø Includerea la un loc central în modelele de cre ștere economic ă, a
noilor restric ții apă rute o dat ă cu criza energetic ă declanș ată în 1973 -1975 și
continuată cu agravarea problemelor privind asigurarea materiilor prime
necesare dezvolt ării. Aceste restric ții influenț ează ritmurile cre șterii, dar mai
ales eficien ța economică în toate ramurile: în agricultură , creșterea preț urilor
la îngr ășăminte, combustibil, energie electr ică pentru irigaț ii va conduce la
apari ția unor probleme în legătură cu nivelul ș i costul producț iei agricole, în
industrie se face simțit ă tendinț a ca prelucrarea primar ă a materiilor prime, s ă
fie fă cută acolo unde se extrag, ceea ce implic ă o revizuire a strategiei de
industrializare, în transporturi, construcț ii și în celelalte ramuri ale economiei,
implicaț iile sunt importante;
Ø Incapacitatea acestei teorii de a soluționa problemele acute ale
economiei mondiale: recesiunea, inflaț ia și șomajul au condus la renunț area
aplicării teoriei lui Keynes ș i la căutarea de noi solu ții pentru depăș irea crizei
și asigurarea unor ritmuri de creștere de 5 -6% ale PIB pentru o lungă
perspectivă.
12 Ph. Hardwick, S. Lengmeai, B. Khan, ,,introducere în economia politic ă modern ă”, Ed. Polirom, Ia și, 2012,
p. 25
12
Conferin ța mondial ă a economi știlor care a avut loc la Tokyo în 1977,
conda mnând cre șterea zero ca ne științifică, a conturat noile premise ale
conceptului de creștere, concomitent cu rolul sporit ce revine cercetă rii
economice în acest domeniu.
S-a exprimat opinia asupra rolului sporit al factorilor creșterii ș i
schimbă rii ierarh iei acestora, în sensul c ă fondurile fixe și forț a de munc ă, care
dețineau primul loc, vor fi devansate de progresul tehnologic, cercetare
științifică, pregă tirea for ței de muncă, capital uman, informaț ii, institu țiile, etc.
Conceptul de cre ștere economică trebuie asociat procesului de punere în
valoare și utilizare eficient ă a resurselor naturale și umane, combină rii
acestora cu ceilal ți actori de producț ie, astfel ca să se asigure creșterea
susținută a venitului naț ional pe locuitor ș i astfel satisfacerea cât mai deplină a
cerin țelor de bunuri ș i servicii ale populaț ie, concomitent cu creșterea
potenț ialului economic, asigurarea unui echilibru dinamic și perfec ționarea
structurilor economiei naț ionale13.
Creșterea economic ă poate fi privit ă nu numai ca o t eorie generală , dar ș i
ca un studiu concret al dezvoltă rii pe o lungă perspectivă . Dacă teoria generală
explică procesul creșterii economice, studiile concrete se ocupă de analiza
retrospectiv ă a acestora și de evolu ția viitoare. În acest ultim scop, cre șterea
economică folosește prognoza macroeconomică, care examinează retrospectiv,
procesul cre șterii și îl previzioneaz ă pe o lungă perspectivă , pe baza ipotezelor
și restricț iilor formulate în construirea diferitelor variante.
Activitatea de prognoz ă macroe conomică, trebuie să se organizeze
corespunzător în ce privește:
• Analiza retrospectiv ă a sistemului complex al economiei
naționale și stabilirii st ării acestui sistem, în anul de baz ă al previzionă rii pe
termen lung;
• Evaluarea schimb ărilor ce se manifest ă pe o lungă perspectivă ,
sub impactul progresului ș tiinței și tehnologiilor;
• Estimarea influen ței factorului timp, asociat e șalonării
cheltuielilor, vitezei proceselor de transformare (în producț ie, investi ții)
perioadei de acoperire cu rezerve de materii p rime. Toate acestea genereaz ă un
mod de analiz ă specific: folosirea de valori comparabile în timp, mă surarea
intensității proceselor de producț ie, estimarea schimb ărilor de structur ă;
• Luarea în considerare a procesului de ,,acumulare ’’ și de
,,decumulare ’’, respectiv de uzur ă. Acest aspect are semnificaț ii în domeniul
investițiilor unde cheltuielile efectuate conduc la acumularea de imobiliz ări
corporale, care se uzează în timp.
Creșterea economic ă trebuie s ă se preocupe nu numai de evolu ția
economiilor naț ionale, celule ale economiei mondiale, dar și de evoluț ia
13 Eugen Topal ă, ,, Investi ții și creșterea economic ă’’, Ed. Politic ă, 1984, p. 30
13
grupelor de țări, cu deosebire prin transferul de PIB, transferul de for ță de
munc ă, transferul de investi ții și de tehnologii.
Creșterea economic ă este definit ă din mai multe puncte de vedere, dint re
care amintim urmă toarele:
– "Prin creștere economică se înț elege sporirea pe termen lung a capacit ății unei țări de a asigura aprovizionarea crescândă a popula ției cu diferite bunuri economice. (Simon Kuznets)
– "Creșterea economică reprezintă «sporire a produsului pe locuitor’’ sau ,,pe
ore de munc ă’’(W. Artbur Lewis)
– "Creșterea economică este procesul de distrugere creatoare care
revolu ționeaz ă neâcetat structura economic ă, distrugând continuu elementele
vechi și creând neîncetat elemente noi. (Josep b Schumpeter)
– "Creșterea economică este procesul global ce exprimă evoluț ia ascendentă a
unor m ărimi economice agregate, în cadrul unui orizont de timp, la nivel
național sau interna țional, cu efecte favorabile în planul vie ții economice și
sociale. În s ens restrâns, creșterea economică exprimă mărimea reală într-o
anumită perioadă de timp, a unui indicator economic agregat cum ar fi PIB, pe
total sau pe locuitor, într -un anumit spa țiu economic. În sens larg, cre șterea
economică este forma sub care se man ifestă ansamblul transform ărilor
cantitative, structurale ș i calitative ce se produc în cadrul vieț ii economice,
într-o perioadă îndelungat ă, imprimând indicatorilor agrega ți o tendință
ascendentă ."14
Pe baza realit ăților contemporane și ținând seama de no ile achiziții ale
științei economice, s -a recurs 1a caracterizarea procesului creșterii economice
în dou ă planuri, în dou ă registre cum ar spune unii specialiș ti din alte domenii.
În sens larg, cre șterea economic ă semnific ă ansamblul modific ărilor
pozitive , negative, zero) ce au loc, într -un orizont de timp și într -un spa țiu, în
dimensiunile rezultatelor macroeconomice.
În sens restrâns , cre șterea economic ă const ă în sporirea cantitativ ă a
activit ăților ș i a rezultatelor acestora pe ansamblul economiei (na ționale) și pe
diferitele ei subsisteme, în strânsă legă tură cu factorii care contribuie 1a
această sporire.
Indicatorii de exprimare a cre șterii economice sunt, de fapt, indicatorii
rezultativi macroeconomici, Deci, se au în vedere ie șirile (output -urile)
macroeconomice, nu intr ările (input -mile) în activit ățile privite 1a nivel
general. În context este de remarcat c ă se are în vedere doar sensul general
pozitiv al procesului , chiar dacă, în mod conven țional, se folosesc și termeni
de cre ștere zero și de creștere negativă . În anumite sisteme de gândire, cele
trei sensuri ar ătate erau surprinse prin noț iunea de reproducț ie socială (simplă,
largită , restrans ă).
14 Dicționarul de economie, Edi ția a II -a, Ed itura Economic ă, Bucure ști, 2001, p. 138
14
1.2 .Etape în elaborarea teoriei cre șterii economice
Fiecare om se confrunt ă cu probleme care -I afectează direct existen ța.
El poate consuma o mare parte din timp încercând s ă asigure hrana pentru sine
și familia sa. El poate fi preocupat de puterea sa personală sau de cea a
națiunii din care face parte. El poate suporta consecinț ele unui r ăzboi în tim pul
viețiilui sau poate beneficia de avantajele unei prosperit ăți generale..
Nivelurile foarte diferite de preocup ări și acțiuni la nivel microeconomic se
aflșă sub influen ța stării și evolu ției generale ale economiei ș i societ ății.
Privite la nivel macro, activit ățile economice se derulează printr -o suit ă
neântrerupt ă de cre șteri, dezvolt ări, stagnă ri, sc ăderi ale proceselor și
rezultatelor lor. În acela și timp, au loc, periodic, modific ări de sensuri ale
evolu ției acestor activit ăți (cu treceri de la redu ceri de activit ăți și stagnă ri la
creșteri ș i invers, de la creșteri la stagnă ri). Intensit ățile cu care se desfăș oară
toate acestea difer ă de la o perioad ă la alta, de la o țară la alta.
Dinamica fluxurilor macroeconomice a fost abordat ă și este analizată cu
asemenea no țiuni specifice ca: creștere economică (pozitivă , zero, negativă );
expansiune ș i recesiune (depresiune) ; dezvoltare economică și subdezvoltare
social -economică, progres ș i regres economic ; reproducț ie socială (simplă,
lărgită, restrâns ă).
Creșterea economic ă se deruleaz ă într -un anumit cadru spa țial și
temporal. În timp, rezultatele macroeconomice pot înregistra, sub aspect
cantitativ, creșteri, stagnă ri și chiar scăderi. Deci, creșterea economică
nutrebuie înț eleas ă ca fiind un proces lini ar.
Prin conț inutul s ău, cre șterea economic ă înseamnă o evoluț ie pozitivă ,
ascendentă a economiei naț ionale, pe termen mediu ș i lung, dar care nu
exclude pscilaț ii conjuncturale, chiar ș i regrese economice temporale.
Aprecierea c ă o economie na țional ă înre gistreaz ă o cre ștere economic ă se
bazeaz ă pe existenț a tendinț ei cre șterii positive reale, în cadrul unui orizont de
timp corespunz ător.
Conceptul de cre ștere economic ă a suferit o evolu ție continu ă. Sunt
delimitate trei etape cu tr ăsături proprii:
O primă etap ă, începe în 1930, când sub influenț a lucr ărilor lui Keynes
sporesc preocupă rile pentru analiza macroeconomică. El a pornit de la
principiul c ă deși economiile țărilor industriale se dezvolt ă în salturi, exist ă
totuși o tendin ță a cre șterii ce poate f i identificată . Keynes a formulat o
defini ție a cre șterii economice : ,,analiza a ceea ce într -un sistem economic
15
determină la un moment dat m ărimea produsului intern brut și utilizarea for ței
de munc ă’’15 .
Intr-o concepț ie asem ănătoare, Harrod și Domar s unt de pă rere c ă,
procesele cre șterii economice sunt continue și permanente, opinie care a fost
infirmată de realitatea economică
Concomitent cu formularea conceptului de cre ștere economic ă, s-a
deschis un câmp larg aplic ării unor noi metode de analiz ă și de modelare
matematic ă a proceselor economice, la care și-au adus contribu ția teoria
sistemelor, cercetarea operaț ională , teoria jocurilor strategice, metodele
econometrice. Folosirea modelelor ș i metodelor econometrice, s -a realizat mai
ales după 1933, câ nd a apă rut revista lui Fisch, ,,Econometria’’ a deviat
cercetă rile către o direcț ie mecanicistă , existând opinia că, variantele de
dezvoltare pot fi stabilite pe calculator.
Punctul slab al teoriei, în aceast ă etapă , l-a constituit folosirea unor parametr ii
prin intermediul c ărora, se determină creșterea PIB, f ără o analiz ă a aspectelor
cauzale ș i a corelaț iilor interne ale sistemului. Keynes admite un parametru de
multiplicare a componentelor ce determin ă cre șterea PIB, dependent de
coeficientul ,,înclina ția marginală spre consum’’, exprimat prin raportul dintre
creșterea consumului ș i creșeterea venitului. Ajunge la concluzia potrivit
căreia, creșterea PIB este legată de volumul investi țiilor, prin parametrul de
multiplicare, iar echilibrul între cerere ș i ofertă , este asigurat în cazul când
investițiile sunt egale cu economiile societății, ceea ce nu poate fi admis.
Pe baza acestor premise, Keynes sus ține c ă acest multiplicator este în
același timp un indicator al propor țiilor după care se realizează cons umul și
acumularea, fiind invers propor țional cu rata acumulă rii. Dacă între anumite
limite teoria ar putea fi exemplificată , totu și multiplicatorul lui Keynes
conduce la rezultate paradoxale, când înclinaț ia marginală spre consum este
ridicat ă, deoarece s e ajunge la un efect economic mare, pe care nu -l poate
explica.
Domar, folosind o concep ție asemă nătoare, a introdus un multiplicator
"productivitatea investi țiilor", ca raport între sporul produsului final ș i
investițiile efectuate. Introducerea acestor m ultiplicatori conduce la dificult ăți,
atunci când este utilizat într -un model global al cre șterii, dar mai ales din
cauza inconvenientului că nu țin seama de progresul tehnic, care a devenit un
factor de cre ștere important.
În aceast ă etap ă de c ăutări, se propun și alți multiplicatori, coeficientul lui
Kahn, ca raport între cre șterea for ței de munc ă și cre șterea investi țiilor sau cel
propus de Machlus, ca raport între cre șterea comer țului exterior și cre șterea
investițiilor. Un multiplicator dinamic, care ț ine seama de factorul timp, este
15 Y.M. Keynes, ,,Teoria general ă a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor’’, Ed. Științifică,
Bucure ști, 1970. p. 56
16
formulat de Hicks, iar Samuelson ajunge la un supra -multiplicator care îmbin ă
acțiunea multiplicatorului lui Keynes cu un factor de accelerare a creșterii
economice, datorat progresului tehnic.
Teoria lui Keynes a fost ini țial static ă, ceea ce contravine concepț iei
potrivit c ăreia, analiza cre șterii economice trebuie f ăcută pe o perioadă mai
lungă. Însă, ea aduce elemente noi, dup ă care rata dobânzii și volumul
investițiilor, se stabilesc de la sine, la un nivel optim. El consideră comer țul
internaț ional, ca o cale de ocupare a forț ei de munc ă în țările industrial
dezvoltate, care caut ă să transfere șomajul, în țările mai puț in dezvoltate.
În aceast ă etap ă, s-a acordat un loc important analizei factorilor de
produc ție, în s pecial a factorilor materiali, for ței de munc ă ocupate în
produc ția material ă și progresului tehnic. Totodat ă s-a cercetat elasticitatea
PIB cu fiecare din ace ști factoiri, substituț ia dintre factori și elasticitatea
acestora. Asemenea preocupă ri, au dus la stabilirea unor funcț ii de producț ie a
căror utilizare, s -a manifestat în urmă toarea etapă de evolu ție a teoriei
creșterii.
A doua etap ă de cercet ări, în teoria cre șterii economice, începe ăn anii '
60 o dat ă cu apari ția deregl ărilor cauzate de infla ție, șomaj, sc ăderea ritmurilor
creșterii.
Evolu ția conceptului de cre ștere economic ă, în aceast ă etap ă, trebuie
asociat elaboră rii unor modele macroeconomice mai complexe, a căror
realizare a fost u șurată de folosirea instrumentului matematic, de apari ția
tehnicii moderne de calcul și de generalizarea unor modele economico –
matematice, între care la loc de cinste este modelul " input -output" al lui
Leontief.
În aceast ă etap ă de cercetari, pot fi semnalate mai multe aspecte, in
primul rând l ărgirea num ărului f actorilor creșterii. Denison enumeră 12
factori ad ăugând la factorul material, forț a de
munc ă, progresul tehnic și rata acumul ării, intensitatea utiliz ării resurselor,
suprafeț ele agricole, mă rimea pieț ei interne, schimburile economice
internaț ionale, orga nizarea și conducerea activit ății economice, costul și
calitatea serviciilor, clima, legislaț ia economică.
Aceast ă concep ție lărgește substan țial sfera preocup ărilor și modalit ățile
de analiz ă.
Analiza dinamic ă, pe o lung ă perspectiv ă a proceselor econom ice și a
proceselor de produc ție, pune probleme deosebite fa ță de abordarea static ă sau
pe termen mediu. Aceasta prive ște nu numai evoluț ia cererii, dar mai ales a
tehnologiilor, resurselor naturale, factorilor de producț ie și a schimb ărilor pe
care le int roduc modific ările de structură.
Analiza dinamic ă vizeaz ă un nou aspect și problemei echilibrului. Un
echilibru static nu poate fi conceput decât teoretic, realitatea ară tând că
procesele economice, fiind continue, dezechilibrul și instabilitatea sunt
17
perm anente. Miș carea, acț iunea ca lege naturală , este în același timp ș i o lege
economică guvernată de principiul homeostatic de tendintă spre echilibru.
Acestea sunt aspectele care au f ăcut s ă se ia în considerare echilibrul dinamic,
pornind de la premisa c ă, procesele economice se prezint ă în mod diferit când
sunt analizate pe o perioada mai lungă.
Incerc ările de dinamizare a teoriei lui Keynes generând
"neokeynesism"au condus la modificarea unor concepț ii în care s -a făcut apel
și la teoria sistemelor, la in terdependenț ele ce se formeaz ă o dată cu
dezvoltarea și modernizare economiei na ționale. Se ajunge la concluzia c ă,
multiplicatorul lui Keynes are un caracter incomplet și deformant, fiindc ă
încearc ă să exprime efectul propagat al investițiilor, fa ță de cr eșterea venitului
național, ceea ce poate fi evidenț iat mai ra țional cu ajutorul balanț ei legă turilor
dintre ramuri. O investi ție realizat ă într-o ramur ă amplific ă gradul de utilizare
a capacit ăților de producț ie din celelalte ramuri, dar efectul propagat la
ansamblul economiei naț ionale este limitat de disponibilit ățile capacit ăților de
produc ție din celelalte ramuri și de disponibilit ățile de resurse în special de
resursele naturale și de forț a de munc ă. Toate acestea conduc la necesitatea
analizei " în s istem" a efectului investiției prin intermediul " multiplicatorului
cheltuielilor conexiunii inverse" care așa cum arată unii autori (Lange,
Nemcinov, Kantorovici, Dobrescu) constituie o formă mai general ă, dar
științific fundamentată a multiplicatorului l ui Keynes.
În aceast ă concepț ie, investi țiile directe determinate de apari ția unui
venit suplimentar, având drept scop, satisfacerea unor nevoi concrete,
declanș ează în complexul economiei na ționale, ac țiunea conexiunii inverse,
corespunzător legă turilor balanț ei interramuri a unor investi ții în celelalte
ramuri. In forma propus ă de Keynes, efectul multiplicatorului se manifest ă
numai dac ă nu sunt necesare investi ții conexe, dac ă exist ă disponibilit ăți de
capacit ăți de producț ie, în celelalte ramuri sau po sibilit ăți de utilizare intensivă
a acestora, ceea ce constituie un caz particular.
A treia etapă în evoluț ia conceptului de creș tere economic ă, se
manifest ă în anii ' 70 prin trecerea de la analiza macroeconomic ă, la analiza
macromondial ă, stimulat ă de interesul unor organisme internationale, în
principal, Clubul de la Roma, Fondul Monetar Interna țional, Organiza ția
Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrial ă, cu sprijinul acordat de mari
firme multina ționale interesate în dezvoltarea comerț ului mondi al și în
asigurarea de materii prime ș i energetice.
Studiile au pornit de la necesitatea analizei complexe a problemelor cu
care este confruntată lumea contemporană , a sesizării tuturor aspectelor pe
care acestea le ridică ș i elaboră rii unor propuneri de soluționare.
În acest sens, sunt cunoscute rapoartele c ătre Clubul de la Roma mai ales
primul dintre ele, care a șocat opinia public ă mondial ă și a determinat unle
critici.
18
În aceast ă tap ă, tendin țele cu privire la evolu ția teoriei cre șterii
economicwe, s e pot exprima prin :
– recunoa șterea c ă modelele macromondiale nu pot s ă dea un ră spuns
corespunzător pentru formularea strategiei economice de dezvoltare pe termen
lug a ță rilor ;
– includerea la un loc central în modelele de cre ștere economic ă, a noilor
restric ții ap ărute o dat ă cu criza energetic ă declan șată în 1973 -1975 a gravarea
problemelor privind asigurarea materiilor prime necesare dezvolt ării. Aceste
restric ții influen țează ritmurile cre șterii, dar mai ales eficiența economică în
toate ramurile: în agricultură , creșterea preț urilor la îngrășă minte, combustibil,
energie electrică pentru irigaț ii va conduce la apari ția unor probleme în
legătură cu nivelul și costul producției agricole, în industrie se face simțit ă
tendinț a ca prelucrarea primar ă a mat eriilor prime, să fie fă cută acolo unde se
extrag, ceea ce implică o revizuire a strategiei de industrializare, în
transporturi, construcț ii și în celelalte ramuri ale economiei, implicaț iile sunt
importante;
– incapacitatea acestei teorii de a soluț iona problemele acute ale economiei
mondiale: recesiunea, infla ția, șomajul au condus la renun țarea aplic ării teoriei
lui Keynes și la c ăutarea de noi soluț ii pentru dep ășirea crizei și asigurarea
unor ritmuri de cre ștere de 5 -6% ale PIB pentru o lungă perspectivă .
În acest context, în etapa contemporană , procesul cre șterii economice
prezint ă unele caracteristici:
a). se desfăș oară pe baza unui proces de formare a unui nou mod tehnic de
produc ție. Prin folosirea unor tehnici și tehnologii specifice, noul mod tehnic
de produc ție va asigura obț inerea de produc ții mari, prin preluarea din mediul
natural a acelor resurse ce sunt reproduse pe scar ă largă și au un caracter
nepoluant, impulsionând cre șterea economic ă.
b). legă tura intrinsec ă cu finali tatea socială , cu calitatea vieț ii. Pe baza
accentuă rii procesului creșterii economice, se asigură sporirea veniturilor
tuturor categoriilor de populaț ie, spore ște consumul de bunuri materiale și
servicii pe locuitor, fiind rezolvate în propor ție crescândă , problemele privind
securitatea socială a acelei pă rți a populaț iei care tră iește într -o situa ție
dezavantajat ă.
c). nou mod de gândire economică ș i a unui comportament propriu integră rii
individului în exigenț ele economico -sociale ale economiei de piață.
În economiile contemporane î și face loc opinia potrivit c ăreia dinamica
creșterii economice va depinde de pozi ția fiecărei țări pe piaț a internaț ională
în ceea ce priveș te competitivitatea și calitatea produselor.
19
1.3 . Teorii și modele al cre șterii eco nomice.
1.3.1 Definirea modelelor și teoriilor cre șterii economice.
În general, se consideră că ideile despre cre șterea economic ă anterioare
anilor '40, sunt doctrine pur calitative, care încearcă să pună în eviden ță for țele
ce concură la creșterea econ omic ă și la determinarea tendinț ei dezvolt ării.
Ulterior s -a simtit nevoia de a cunoaște mai precis procesul creșterii
pentru a încerca m ăsurarea uneia sau alteia din politicile economice aplicate.
Astfel, la începutul ani lor '50 au ap ărut modelele de cre ștere economică.
Modelele de cre ștere economic ă apar ca scheme ce descriu dezvoltarea
economică ș i cu ajutorul cărora se încearcă, a se pune în ecuaț ie diferitele
modalit ăți în care activitatea economic ă prezent ă influen țează pe cea viitoare
cu scopul de a putea explora domeniul "posibil", acel nivel de activitate
permis de resursele naturale, umane și economice ale țării. Modelele de
creștere mai eviden țiază ș i domeniul "eficien ței" ceea ce permite respingerea
căilor de dezvoltare care ar lă sa inutilizate sau utilizate necorespunzător
resurse ale na țiunii.
Modelul cre șterii economice este o construc ție logico -matematic ă, care
eviden țiază ansamblul de factori care concură la creșterea producț iei naț ionale
pe ansamblu și pe locuitor, dependenț a func țional ă a produc ției fa ță de factori
este pusă în eviden ță printr -un sistem de ecua ții.
Modelele cre șterii economice prezint ă urm ătoarele caracteristici:
– acoperă întreg spaț iul economic naț ional;
– sunt modele dinamice ceea ce reflectă modificarea în timp a valori lor
diver șilor parametrii specifici cre șterii economice;
– traictoria cre șterii economice este conceptul esenț ial pentru suprimarea
caracterului dinamic al modelelor creșterii economice.
Putem spune ca viabilitatea modelelor cre șterii economice este
condiț ionată de satisfacerea cumulativ ă a unui set de condiții, în sensul de a fi:
– izomorfe cu sistemul real pe care îl prezintă;
– opera ționale, adic ă de a face apel la indicatorii uzuali în practica statisticii
și previzionă rii;
– calculabile, adică de a fi prevă zute cu algoritm de determinare a
variabilelor numerice ale expresiilor diverselor func ții și parametri prin
metode tradi ționale sau prin calculul electronic.
Clasificarea modelelor de cre ștere economic ă se face dup ă mai multe
criterii:
a) După criter iul cuprinderii acestea pot fi:
– modele interramuri, care reflect ă interdependen țele tehnologice dintre
ramuri;
– modele sectoriale, care surprind interdependen țele din cadrul economiei
naționale, cu ajutorul func țiilor economice.
20
b) în func ție de in tervalul de timp la care se referă:
– modele sta ționare, pe un interval foarte scurt, cre șterea fiind posibil ă la orice
nivel;
– modele dinamice, în construc ția cărora timpul este considerat o variabil ă
economică ce implică modificări structurale, crește rea având loc în condi țiile
unor restric ții determinate de modificarea structural ă.
c) După scopul utiliză rii lor:
– modele decizionale;
– modele previzionale.
În decursul timpului au fost elaborate numeroase teorii ce și-au propus să
explice creștere a economică. Unele dintre ele au abordat aspectele sociale ș i
tehnologice, iar altele au pus accentul pe analiza cre șterii demografice a
schimbă rilor survenite în structura economiei, pe factorul institu țional etc.
Teoria cre șterii economice este o teorie pe termen lung. Ea se
concentrează asupra efectelor pe care investi țiile le au în creșterea venitului
național potenț ial și ignor ă fluctua țiile pe termen scurt ale venitului na țional
actual în jurul celui poten țial.
Teoriile și modelele cre șterii economice pun în evidență diferite
modalit ăți prin care activitatea prezent ă o influen țează pe cea viitoare și
identific ă sursele care pot duce la o cre ștere continu ă. Aceste teorii au evoluat
în timp, în funcț ie de dinamica realității economice și de evoluț ia
instrumentelor de analiz ă economic ă.
Teoria dezvolt ării economice a evoluat de la modelul clasic al dezvolt ării
spontane (prin mecanismul mâinii invizibile a pieț ei) spre modelele moderne,
keynesiste, neoclasice; de la dezvoltarea clasic ă bazat ă pe avantajul
comparativ, la modelul contemporan al avantajelor competitive. Teoriile și
modelele contemporane de dezvoltare economic ă, indiferent de doctrinele pe
care se întemeiază, iau în consideraț ie necesitatea stimulă rii dezvoltă rii prin
politicile macroeconomice a le guvernelor și strategiile de dezvoltare. Un
aspect interesant îl constituie trecerea, în investigarea economică, de la
modelul dezvolt ării economice la modelele keynesiene și neoclasice.
1.3.2. Teoria și modelul clasic al cre șterii economice
Fondator ii economiei politice clasice au elaborat și primele elemente ale
unor teorii și modele ale cre șterii economice. Adam Smith (1776) și David
Ricardo (1819) prezint ă creșterea economic ă ca un rezultat al acumul ării de
capital. Creșterea bog ăției provine din creșterea capitalului pe locuitor.
Teoria clasic ă dădea echilibrului economic pe termen scurt o interpretare
simplă potrivit căreia nivelul produc ției este o consecin ță direct ă a
echilibrului pieț ii muncii. Deci, creșterea economică are la bază , exclusiv,
creșterea num ărului de lucră tori. În acest caz, rela ția între bog ăția țării și
21
popula ția activă , ia forma func ției de produc ție.
Y = f(N)
Este adev ărat c ă sporirea num ărului de lucr ători este o condi ție necesar ă
progresului, dar nu suficient ă. Societatea t rebuie s ă fie capabil ă de a furniza
diferi ților lucr ători instrumentele necesare practic ării meseriei, ceea ce
presupune ca și capitalul va cre ște în acela și timp cu mâna de lucru pentru a se
adapta nevoilor sale.
Evolu ția societ ății este, deci, marcat ă de o cre ștere simultană a popula ției
și a producț iei. Care, însă va fi evolu ția productivit ății medii? Producț ia va
crește mai repede decât populaț ia sau mai încet? În primul stadiu, este posibil
ca producț ia să crească mai repede, fie pentru ca o piață mai vastă permite
produc ții de dimensiuni sporite și care devin astfel rentabile, fie pentru ca
sporirea numă rului de lucră tori permite să se beneficieze de diviziunea
muncii.
Atâta timp cât se poate profita de aceast ă productivitate a sporit ă,
standardul de v iață se ridic ă. Dar situaț ia într -o zi se inverseaz ă: utilizarea mai
multor persoane pe o suprafa ță de teren cultivat cu grâul permite s ă se
recolteze cu o eficien ță sporita datorit ă diviziunii muncii. Îns ă prezen ța unui
număr de persoane care depăș ește ni velul optim, nu mai este productivă ,
dimpotrivă influenț ează negativ. Popula ția cre ște dar, productivitatea sporului
de popula ție (productivitatea marginal ă) are tendinț a să descreasc ă, astfel c ă
există un moment în care noul lucrator este mai pu țin produc tiv decât media
lucrătorilor existenț ei. Producț ia medie înceteaz ă să creasc ă, apoi începe s ă
scadă . Pentru a men ține nivelul consumului, populaț ia trebuie să restrângă
progresiv investi țiile. Când acestea devin zero, consumul mediu începe s ă
scadă.
Invest ițiile fiind sc ăzute, noii lucr ători nu dispun de mijloace de producț ie
iar ansamblul populației iș i vede consumul diminuat. Această situaț ie nu poate
dura decât până la momentul în care consumul este reclus la minimul fizic de
subzisten ță ceea ce înseamnă ca populatia numai poate să crească din lipsa
mijloacelor de subzisten ță. De aici, rezult ă că viitorul societ ății este destul de
sumbru: progresul economic nu poate fi decât efemer ș i el se întrerupe în
momentul în care contribu ția productiv ă a unui nou l ucrător (productivitatea
sa marginală ) devine mai mcă dwecât nevoile sale de consum. Economia se
îndreaptă atunci spre stagnare în care populaț ia rămâne r ămâne staț ionar ă iar
mijloacele de subzisten ță fizic ă se asigur ă cu greutate.
Aceast ă viziune pesimis tă care decurge din teoria clasic ă a productivității nu
este fundamentată . Ea neglijeaz ă complet efectul de cre ștere al capitalului
paralel cu cea a popula ției.
Ori, acumularea de capital permite s ă creasc ă productivitatea muncii
astfel că producț ia medie , influenț ată simultan de efectul negativ al cre șterii
popula ției și efectul favorabil al acumul ării de capital, poate s ă nu scadă
22
niciodat ă. Pornind de aici în școala clasic ă s-a dezvoltat un curent de gândire
care ține de efectul acumulă rii capitalului. Mecanismele pie ții dezvolt ă o
economisire suficientă pentru a face să crească capitalul mai repede, în
conformitate cu nevoia.
1.3.3. Keynes și evolu ția investi țiilor.
J. M. Keynes duce mai departe decât clasicii, analiza creșterii apreciind
că producț ia pe loc uitor poate s ă se menț ină constant ă, chiar dac ă popula ția
sporește întrucât acumularea de capital o permite. Pentru aceasta rata dobânzii
trebuie s ă scad ă progresiv.
Teoria lui Keynes are ca punct de pornire primatul consumului, iar
modelul pe care îl cree ază folosește urmă toarele agregate:
a) volumul ocupă rii braț elor de muncă (E);
b) venitul total ( Y);
c) consumul (C),.
d) investi țiile totale (I).
Principalele ecua ții care constituie modelul lui Keyne menit s ă pună în
eviden ță factorii care determină modific ările volumului venitului sunt:
Y = C+I (1)
S = Y+C (2)
S = I (3)
Ecua ția (1) define ște venitul ca sum ă a cheltuielilor de consum și
investiții; ecuaț ia (2) define ște economiile (S) ca parte din venit care ră mâne
după ce s -au scăzut cheltuielile de consum, iar ecuaț ia (3) care decurge din
ecuaț ia (1) ș i (2) este ecuaț ia de echilibrul a sistemului.
Modelul mai con ține o func ție a utiliz ării mâinii de lucru. Dac ă cererea
efectivă este D, iar N este forța de munc ă, atunci: N = F(D), ceea ce înseamnă
că N oameni vor fi utilizaț i când cererea efectivă va fi egală cu D:
D = C + I = Y => N = f(Y)
In modelul lui Keynes, tehnica produc ției, resursele și costurile
considerate ca neschimbate; în consecin ță unui vo lum al ocup ării îi
corespunde totdeauna un anumit volum al venitului (Y). Cantitatea de munc ă
(N) pe care întreprinz ătorii decid s ă o utilizeze depinde de volumul produc ției
ce poate fi plasată , care la rândul ei depinde pe de o parte, de volumul
consumulu i total (C) pe de alta parte, de volumul investi țiilor totale (I).
Consumul plus investi țiile, la un loc formeaz ă ceea ce Keynes nume ște cerere
efectivă adică venitul efectiv cheltuit.
Prima component ă a cererii efective, consumul total (C) se află într-o
anumită corelaț ie funcț ională față de venitul total (Y) adică mă rimea
consumului variază într -un anumit fel în func ție de m ărimea venitului: C =
f(Y) .
23
Aceast ă corela ție func țional ă dintre consum și venit arat ă că mărimea
consumului corespunde fiecărei măr imi a venitului și care este cunoscută sub
denumirea "func ția consumului". Aceasta are urm ătoarea proprietate
fundamental ă; dac ă venitul total cre ște atunci și consumul dar în m ăsura mai
mică decât venitul, iar dac ă acesta scade atunci scade și consumul da r iarăș i în
măsură mai mic ă decât venitul. Exprimat ă într-un limbaj matematic, "functia
consumului" reprezintă o curbă a cărei inclinaț ie față de axa pe care este
reprezentat ă mărimea venitului este întotdeauna mai mic ă decât 45°. Acest
fenomen Keynes îl e xplic ă printr -o lege psihologic ă fundamental ă, "înclina ția
spre consum" după care oamenii ar fi dispuș i "de regulă și în medie" să -și
măreasc ă consumul dac ă li se mă rește venitul, dar mai pu țin decât cre șterea
venitului.
Func ția consumului ocupă un loc cen tral în teoria lui Keynes. Corelaț ia
funcțional ă pe care o exprim ă stă la baza explica ției date ocup ării. Pentru ca
folosirea mâinii de lucru să ating ă un anumit nivel (E) este necesar – spunea
Keynes -ca cererea efectivă (C+ I) să fie egală cu venitul total (Y0), adică (C+
I) =Y0.
Dar având în vedere legea psihologic ă fundamental ă conform c ăreia
creșterea consumului ră mâne în urma creșterii venitului, cu cât mai mare este
nivelul folosirii mâinii de lucru (E0) cu atât mai mare va fi diferen ța dintre
venitul total, corespunză toare acestui nivel și partea lui care va fi consumată,
cu atât mai mare va fi economia ș i în consecin ță, cu atât mai mari vor trebuie
să fie investi țiile pentru a egala aceste economii (I = S0) și a absorbi astfel
restul venitului. Cu alt e cuvinte, datorită propriet ății fundamentale a funcț iei
consumului, cu cât mai mare este nivelul folosirii braț elor de muncă, cu atât
mai mare este decalajul. Atunci cererea efectiv ă va fi insuficient ă pentru
absorbirea producț iei ș i va scădea nivelul ocu pării. Aceast ă scădere va
continua până atunci când diferen ța dintre venit ș i consum, adică economiile
vor deveni suficient de mici pentru a putea fi absorbite de investi ții.
Care este, în aceste condi ții, pozi ția variabilei "investi ție" în modelul lui
Keynes? Este o pozi ție distinct ă de cea a variabilei "economii". Aceasta din
urma este și rămâne complementul consumului în sensul c ă o unitate din
venitul utilizat este format ă din consum cu atât trebuie s ă scadă economiile și
invers, cu cât cresc economiile cu atât trebuie să scadă consumul.
Ceea ce se economise ște din venit, prin non -consum nu se ș i investește
neapă rat și întotdeauna în întregime. Economiile pot fi mai mari decât
investițiile, dac ă o parte a lor se tezaurizeaz ă. În acest caz, venitul r ămâne egal
cu suma consumului ș i investi țiilor, dar el este mai mic decât ar putea fi dacă
economiile s -ar fi investit în întregime. Declinul venitului nu se va opri atâta
timp cât nu se creează o situaț ie în care economiile s ă fie investite în
întregime. Pe sc urt, func ția investi țiilor s -a separat de funcț ia economiilor,
deși, prin defini ția venitului, ele erau identice.
24
În concepț ia lui Keynes, dualitatea economii – investiții nu este sinonim ă
cu independenț a reciproc ă. Există , în sistemul s ău, o anumită ordin e a
dependenț elor. Variabila "ultima" și "definitiv ă" este consumul, dup ă care se
situează investi țiile care depind de consum, iar economiile se adaptează la
nevoile de investi ții.
Aceasta înseamn ă că investi țiile unei societ ăți bogate, nu depind de
econom ii ce se realizeaz ă dup ă satisfacerea unui anumit consum, dimpotriv ă
economiile se adaptează la posibilit ățile de investire rentabilă.
Semnifica ția acestei abordă ri a economiilor fa ță de investi ții este în
contradicț ie cu identitatea S = I inclusă în defin iția venitului, dar este în
concordan ță perfectă cu teza de bază a teoriei lui Keynes, aceea a primatului
consumului.
Constatând c ă func ția consumului este mai mult sau mai pu țin stabil ă,
Keynes apreciaz ă că fluctua țiile cererii efective și deci ale nivelu lui ocup ării
depind în primul rând de fluctua țiile investi țiilor, iar nivelul de echilibru al
folosirii bra țelor de munc ă, este determinat în mod nemijlocit de volumul
investițiilor curente.
După Keynes, volumul investi țiilor depinde de înclina ția spre inv estiții,
determinat ă la rândul s ău, de raportul dintre eficienț a marginal ă a capitalului și
rata dobânzii.
Într-o form ă general ă, Keynes nume ște eficienț a marginal ă a capitalului
raportul dintre profitul în perspectivă pe care îl promite o investi ție de o
unitate de capital real și pre țul de înlocuire sau pre țul de ofert ă al unit ății
respective de capital real.
Cu cât este mai mare eficien ța marginal ă a capitalului și cu cât mai mic ă
este rata dobânzii care s -ar putea ob ține dacă banii nu sunt investi ții ci
împrumutaț i, cu atât mai mare este înclinaț ia spre investiții și în consecin ță
volumul investi țiilor. Primul factor (eficienț a marginal ă a capitalului) are rol
hotărâtor.
Raportul dintre eficien ța marginal ă a capitalului și rata dobânzii,
determină nive lul investițiilor în felul urm ător. Când eficienț a marginală a
capitalului este mai mare decât rata dobânzii, investi țiile sunt în cre ștere. Dar
pe masur ă ce volumul investi țiilor cre ște, spore ște pe de alt ă parte și
abunden ța de capital real, iar pe de al tă parte și preț ul materialelor necesare
pentru investi ții, ceea ce va reduce eficienț a marginal ă a capitalului până la
nivelul ratei dobânzii. Scadenț a eficienț ei marginale sub acest nivel, va reduce
volumul investi țiilor până când capitalul real va deven i de rar pentru c ă nivelul
eficien ței marginale să atingă din nou nivelul dobânzii. Fluctuaț iile ciclice ale
eficien ței marginale în raport cu rata dobânzii – spune Keynes, atrag după sine
fluctua țiile ciclice ale investi țiilor.
Corela ția dintre cre șterea i nvesti țiilor și cre șterea venitului ce va rezulta
din aceasta este exprimat ă de "multiplicatorul" "investi țional", – noțiune
25
introdus ă de Keynes, a c ărui semnificaț ie este descris ă în felul urm ător: "El ne
spune că, atunci când avem o creștere a investi ției agregate, venitul va creș te
cu o sumă egală cu de "g" ori cre șterea investi ției, adic ă g=dY / dl
În jurul no țiunii de "multiplicator" și-a construit Keynes teoria cu privire
la formarea venitului. Dat fiind c ă funcț ia consumului este mult sau mai puț in
stabilă , spune Keynes, m ărimea cererii efective și deci a venitului total și a
folosirii mâinii de lucru, depinde înainte de toate de volumul investi țiilor.
Potrivit lui Keynes, investi țiile î și creeaz ă singure economiile prin procesul
"multiplicatorului"; o sporire a investi țiilor dă naștere unei cre șteri a venitului
care durează până când se creează economiile corespunzătoare creșterii
investițiilor.
Nu investi țiile se ajusteaz ă la volumul economiilor, ci invers economiile
se ajustează la volumul investi țiilor.
Procesul de ajustare a economiilor la investi ții, care în modelul lui
Keynes determin ă nivelul folosirii bra țelor de munc ă, este totodata procesul de
ajustare a venitului total la cererea efectivă . Acest proces îl concepe în felul
următor:
"Funcț ia consumului pentru o anumit ă țară fiind dat ă, volumul venitului
total, respectiv al folosirii braț elor de munc ă este determinat de volumul
investițiilor. Atât timp cât eficienț a marginală a capitalului este mai mare ca
rata dobânzii, investi țiile cresc, acea sta atragând după sine – prin intermediul
procesului multiplicatorului – creșterea consumului ș i deci a venitului total,
respectiv a nivelului folosirii bra țelor de munc ă". Volumul investi țiilor se
stabilizează la nivelul la care eficien ța marginală a capita lului ajunge la
egalitatea cu rata dobânzii, iar volumul producț iei respective modelul folosirii
brațelor de munc ă, se stabilizeaz ă la puntul unde economiile ajung la echilibru
cu investi țiile. Dacă eficien ța marginală a capitalului scade sub nivelul ratei
dobânzii atunci investi țiile se reduc, aceasta tragând după sine acela și proces
cumulativ în sens opus".
După Keynes, în condi țiile, în care cre ște popula ția total ă, nu se poate
menține sau spori produc ția pe locuitor, decât cu pre țul unei cre șteri
coresp unzătoare a capitalului în func țiune. Dar ca și popula ția, capitalul este
un factor cu randament descresc ător adic ă eficienț a marginal ă a acestuia, tinde
să se reducă. Dacă producț ia pe locuitor trebuie să crească atunci sporirea
capitalului, în mod necesa r trebuie s ă fie mai rapid ă decât cea a popula ției, pe
termen lung, iar rata dobânzii este pus ă în situaț ia de a sc ădea în mod
progresiv.
Analiza pe care o face Keynes neglijeaz ă efectul progresului tehnic care
este indus de fiecare nouă investi ție astfel ca productivitatea marginală a
capitalului are tendin ța, simultan să scadă datorită acumulă rii tot mai puternice
de capital și să creasc ă, datorit ă profiturilor obț inute prin încorporarea de
progres tehnic. Desigur este dificil de precizat care este efectu l dominant.
26
1.3.4 Modelul Harrod – Domar
Modelele de cre ștere economic ă ale englezului Harrod și americanului
Domar, de regul ă, sunt prezentate împreun ă datorit ă similitudini rezultatelor
lor, de și ele sunt diferite. Modelul Harrod – Domar este un model post
keynesist, ce are în vedere ambele roluri ale investi ției: de component ă a
cererii agregate ș i de surplus la stocul de resurse productive. Ele transform ă
modelul keynesist simplificat pe termen scurt într -un model pe termen lung.
Modelul Harrod – Dom ar are la bază mai multe ipoteze:
a) Există o economie închisă ș i statul nu desfăș oară nici o activitate
economică. Aceasta înseamnă că nu există imputuri, exporturi, cheltuieli
publice, impozite, etc., iar pentru ca economia s ă atingă starea de echilibru
trebuie ca investițiile planificate s ă egalizez economisirea.
b) Exist ă numai doi factori de produc ție, munca (L) și capitalul (K) iar nivelul
tehnic este constant;
c) Munca este un factor omogen, ce crește cu o rată naturală constantă , n.
d) Randamentele de scar ă sunt constante, adic ă dacă munca și capitalul cresc
cu un anumit procent, rezultatul (producț ia) crește în același procent.
e) Economisirea (S) reprezintă un procent fix din venitul (Y).
Aceasta înseamn ă că S = s Y, unde s reprezint ă înclinarea m edie ș i cea
marginal ă spre economisire. Investi ția (I) este autonom ă și nu exist ă
depreciere de capital.
f) Nivelul poten țial al venitului national (Yp) este propor țional cu cantitatea de
capital ș i cu cea de muncă. Astfel, se poate nota K = v Yp și L = uYp, unde u
este raportul constant dintre capital ș i producț ie coeficientul capitalului (K /
Y), iar u este raportul constant dintre cantitatea de munc ă și producț ie (L / Y) .
În felul acesta se ob ține o func ție de produc ție cu factori strict complementari.
Izocuantele care ilustreaz ă o asemenea func ție de produc ție sunt în
form ă de L, și prezentate în fig.1. ,,Harta izocuantelor ce ilustrează funcț ia de
produc ție cu factori strict complementari’’.
27
În acest caz, atât capitalul cât și munca trebuie utiliza ți în combina ții fixe:
creșterea capitalului ș i a muncii de la OK 1 și OL 1 la OK 2 și OL 2 determină
creșterea producț iei de la Q 1 la Q 2 (are loc deplasarea din A în B). Dac ă numai
unul din f actori crește, spre exemplu capitalul din OK 1 în OK 2 iar munca nu se
modific ă, atunci produc ția rămâne Q 1, reprezentat ă prin C .
Punctul de plecare în analiza teoretic ă a lui Harrod este "economia
dinamic ă". Conform defini ției sale, economia dinamic ă este aceea în care
nivelul venitului se modific ă și în care se produc efectele unor schimbă ri
continue. Se schimbă chiar condi țiile fundamentale: investi țiile, volumul
capitalului, economiile, populaț ia, productivitatea muncii coeficientului
capitalului.
Necuno scutele ecuaț iilor ce se cer rezolvate pentru o economie dinamică
nu sunt nivelurile anuale ale veniturilor ci cre șterile sau descre șterile factorilor
care îl determină.
Prima problem ă ce se cere rezolvat ă se refer ă la economiile ce urmeaz ă a fi
transforma te în capital într -o societate angajat ă în procesul cre șterii
economice. Dacă condi țiile fundamentale ale creșterii (sporirea populaț iei a
productivit ății muncii) sunt variabile independente ale sistemului și dac ă B
A
Q2
Q1
L2
L1
0
K 1 K 2 K
Fig. 1. ,,H arta izocuantelor ce ilustrează funcț ia de producț ie cu factori strict complementari’’
L
28
cunoș tințele tehnice ră mân constante, atun ci nevoia de capital sporește în
același ritm cu creșterea populaț iei și ea va putea fi satisfă cută dacă populaț ia
economisește o fracț iune constantă a venitului. Mă rimea acestei fracț iuni
depinde de coeficientul capitalului care este constant, dac ă progre sul tehnic
este neutru, în așa fel încât înclinaț ia spre economisire va fi egală cu rata
creșterii populaț iei înmul țită cu coeficientul capitalului.
Procesul determină rii nivelului de echilibru al venitului este prezentat în
fig. 2. ,,Nivelul de echilibru al venitului în cazul creșterii stocului de capital’’.
A B
I2
I1 S=sY
Y1 Y2 Y3
Fig.2. Nivelul de echilibru al valorii în ca zul creș terii stocului de capital
29
La punctul de echilibru A, nivelul inițial al investițiilor este I 2 egal cu
economisirea la un nivel al venitului de OY 1. În timp, investi țiile nete se adaug ă la
stocul de capital ș i majorează nivelul producț iei poten țiale a economiei la valoare
OY 2. Pentru a calcula cre șterea producț iei potenț iale ( ΔY p), se pornește de la
ipoteza f, conform c ăreia :
K = vY p
Iar ΔK = v ΔYp
Dar ΔK = I 1
Astfel încât :
Δ Yp = I1 / v (1)
Noul nivel de venit OY 2, este un venit de echilibru dacă cererea agregată crește
corespunzător. Presupunând că funcț iile de consum ș i economisire sunt stabile,
creșterea cererii rezultă numai din creșterea investi țiilor. Dac ă investi țiile cresc
pană la I 2, dreapta investițiilor intersecteaz ă dreapta economisirii în punctual B iar
nivelul de echilibru al venitului este OY 2. După ce noul capital rezultat din
investițiile suplimentare intr ă în acț iune, producț ia potenț ială va crește din nou,
până la valoarea OY 3. Pentru ca aceast ă valoare s ă fie o valoare de echilibru
investițiile trebuie s ă creasc ă din nou și așa mai departe, rezultând un proces de
creștere economică.
Harrod consider ă că ar exista trei ritmuri posibile de creștere a venitului
național: unul determinat de deciziile individuale agregate, care dă satisfac ție
întreprinz ătorilor și populaț iei, numită rata garantat ă; altul determinat de
condi țiile fundamentale (creșterea populaț iei, a productivit ății muncii ș i a
progresului tehnic), numit ă rata natural ă; iar cel de- al treilea care există de fapt ș i
pe care îl nume ște rata de facto sau rata truism care poate fi egală cu oricare
dintre celelalte două sau s ă nu coincidă cu nici una dintre ele.
Rata garantat ă de creștere gw care menț ine echilibrul și utilizeaz ă deplin
stocul de capital, poate fi dedusă astfel:
Din rela ția (1), se poate scrie
ΔY = I / v
iar la nivelul de echilibru, se obț ine:
I = S = sY
Prin substituire, rezult ă:
ΔY = sY / v
Reformând se ob ține:
ΔY / Y = s / v = gw
în care:
v: este coeficientul necesar al capitalului ce concorda cu necesit ățile
întreprinz ătorilor;
30
s: exprimă economisirea respectiv rata acumulă rii ca raport între investi țiiI și
venitul na țional (Y). Expresia ΔY / Y reprezint ă rata d e creștere a producț iei
necesar ă pentru a menț ine economia la echilibru și la nivelul de produc ție
potenț ială. De aceea, ea reprezint ă rata garantat ă de cre ștere a lui Harrod.
Trebuie notat c ă rata garantat ă poate fi majorat ă prin politici menite s ă creasc ă
înclinaț ia spre economisire sau s ă reduc ă raportul dintre capital și producț ie prin
creșterea productivit ății capitalului.
Desigur, produc ția poate cre ște cu rata garantat ă doar dac ă exist ă disponibil ă
forța de munc ă necesară . Se presupune c ă forț a de mu ncă va cre ște cu o rat ă
natural ă de cre ștere constant ă n. Dacă rata natural ă n depăș ește s / v, rata garantat ă
poate fi atins ă, dar va determina o cre ștere a ratei șomajului. Dac ă n este mai mic
decât s / v, rata real ă de cre ștere va sc ădea imediat sub val oarea ratei garantate și va
exista capital neutilizat, deci pentru ca sistemul să aibă o creștere echilibrată care să
mențină utilizarea deplin ă a for ței de munc ă, cât și a capitalului, trebuie s ă fie
satisfă cută condi ția:
nvs=,
ceea ce înseamnă că rata garantată de creștere trebuie să fie egală cu rata naturală
de cre ștere.
În afară de rata garantat ă și rata natural ă, modelul Harrod con ține și rata de
facto (rata truism) ce poate fi scris ă în felul urm ător:
Gv=s,
în care g este rata de fact o de cre ștere a venitului adic ă raportul ΔY / Y , v este
coeficientul capitalului în forma lui marginală (I/ΔY) iar s este fracțiunea din venit
care se economisește (I,Y).
Ecua ția de mai sus trebuie s ă fie neap ărat adev ărată pentru c ă ea este o simpl ă
tehnologie:
sYI
YI
YYv g = =Δ⋅Δ=⋅
Aceast ă ecua ție nu este nimic altceva decât formula coeficientului capitalului
în forma I = vΔY , căreia i se adaugă în stânga ș i în dreapta numitorului Y. Așadar,
chiar singură , formula coeficientului capitalului pare să spună , dac ă acesta este
considerat constant că întreprinderile sunt obligate să investeasca independent de
așteptă rile lor; nu numai atât cât le- ar dicta înclinaț ia medie spre economisire, ci
atât cât le dictează creșterea venitului, respective creșterea popula ției pe baza unui
raport tehnic dat. Varia țiile în timp ale ratei de facto sunt variabile ciclului
economic, care o apropie sau o îndepă rtează de rata naturală și implicit de rata de
echilibru, ceea ce permanentizează instabilitatea. Dacă se realizează ech ilibrul
31
exprimat ș i măsurat prin gw, acesta nu este în mod obligatoriu identic cu echilibrul
exprimat de n, care poate nu satisface pe întreprinzători dar care ar satisface
interesele societății, ar exclude șomajul și ar reprezenta ritmul optim de cre ștere a
venitului. Prin urmare nu echilibru real, care s ă satisfac ă interesele
întreprinz ătorilor ș i cele ale societății, este condiționat de egalitatea:
g = gw = n
și care presupune un mecanism de "ajustare" a ratei garantate la rata naturală.
În modelul Harro d – Domar s, v și n sunt constante ș i nu depind una de
cealaltă . Prin urmare doar din întâmplare raportul s / v poate fi egal cu n. Rezult ă că
este pu țin probabil ca rata de creștere de echilibru să fie atinsă în mod automat.
Mai mult, dac ă s / v nu este egal cu n, economia se va confrunta fie cu o
creștere a ș omajului (când s / v < n), fie cu subutilizarea capitalului (când s / v > n).
În momentul în care apar asemenea dezechilibre, nu exist ă nici o forță capabil ă să
restabileasc ă echilibrul cre șterii. În modelul Harrod – Domar, echilibrul este
instabil.
Principala obiec ție cu privire la modelul Harrod – Domar se refer ă la
constituirea lui pe baza unei funcț ii de producț ie inflexibile, în care nu există nici o
substituire între muncă ș i capital. O funcț ie de producție cu factori strict
complementari (izocuante în forma de L) arată ca nu este posibilă o extindere a
produc ției prin cre șterea ofertei unui singur factor de produc ție: dac ă se folose ște
mai mult capital f ără a sporii corespunz ător munca, produc ția nu va putea s ă
crească; similar, producț ia nu poate fi men ționată atunci când se reduce munca
chiar dacă crește capitalul.
Este mai realist a considera c ă exist ă unele posibilit ăți, de și imperfecte de
substituire între muncă ș i capital. Atunci izocuantele vor avea o formă de curbă
concavă .(fig. nr.3)
În acest caz este posibil ca produc ția să creasc ă prin sporirea capitalului și A
B Q2
Q1
L1 L2 L K
K2
K1
Fig. 3. Harta izocuantelor unei func ții de producț ie în
modelul neoclasic.
32
păstrând cantitatea de munc ă nemodificat ă, sau invers (fig 3 ). Cu o asemenea
funcție de produc ție, coeficientul capitalului v se poate modifica: de exemplu, v
este mai mare în punctul A decât în punctul B din fig. 4. Dac ă presupunem c ă rata
garantat ă de cre ștere nu este egal ă cu rata natural ă: s / v > n înseamn ă că stocul de
capital crește mai repede decât for ța de muncă ș i, de asemenea mai repede în raport
cu producț ia. În consecin ță, coeficientul capitalului va crește ș i , drept urmare, s / v
va sc ădea. Tendinț a va continua până când iar ăși s / v = n.
Concluzia dup ă care orice diferen ță dintre rata ga rantat ă de cre ștere și rata
natural ă va fi corectat ă prin modificarea coeficientului capitalului, v, constituie
baza a șa – numitului model neoclasic al cre șterii economice.
1.3.5. Modelul neoclasic de cre ștere. Descompunerea și rezidiul Solow
Până la mij locul anilor '80 cadrul analizei ce domina teoria cre șterii
economice era construit de modelul neoclasic, în special în formarea lui R.M.
Solow (1956) în care nu exist ă decât doi factori de produc ție: capitalul și munca.
Creșterea presupune o dezvoltare a capitalului prin investi ții și o expansiune a
popula ției. Cre șterea popula ției este limitat ă de un ritm al sporului natural
considerat variabila exogenă . Creșterea capitalului prin investi ții este limitată de
legea randamentelor descresc ătoare: când se utilizeaz ă o cantitate crescând ă dintr –
un factor, alt factor fiind fix, productivitatea sa marginal ă este în mod necesar
descresc ătoare.
Intuitiv, se în țelege c ă trecând un anumit prag nu se îmbun ătățește
productivitatea multiplicând utilajele dac ă nu există mai mul ți lucr ători califica ți
pentru a l -e utiliza. Sigur, se poate presupune că întreprinderile tind să scape de
fatalitatea randamentelor descresc ătoare realizând economii de scară : cre șterea
mărimii întreprinderilor permite o mai bun ă diviziune a munc ii, o mai mare
specializare a lucră torilor ș i utilajelor care permit creșteri în productivitate. Dar, pe
termen lung produc ătorii raț ionali îș i dezvoltă activitatea pân ă în momentul în care
ating scara de eficien ță ce asigură maximum de productivitate.
Teoria economic ă tradi țional ă justific ă adesea pe aceast ă baz ă ipoteza
randamentelor constante de scară . Dar prima ra țiune a acestei ipoteze provine făr ă
îndoială din aceea c ă, într -un model de pie țe de concurență liber ă, manifestarea
randamentelor cresc ătoare de scară sfârș ite printr -o concentrare crescândă a
întreprinderilor și dispariția concurenț ei: dac ă este posibilă diminuarea costului
mediu și îmbun ătățirea productivit ății prin dezvoltarea taliei întreprinderii, iar scara
eficace este de fapt atinsă cân d dimensiunea firmei se confundă cu pia ța, adic ă când
concentrarea duce la monopol.
Modelul de referin ță a lui Solow utilizeaz ă o func ție de produc ție cu doi factori
în care randamentele de scar ă sunt presupuse constante:
33
Y = F(K,L) (1)
Pe termen lung randamentele de scară sunt descresc ătoare: cu cât capitalul pe
lucrător cre ște datorită investițiilor cu atât productivitatea marginală a capitalului se
diminueaz ă. Acumularea capitalului tinde, deci s ă anuleze productivitatea, în final
investiția nu mai este urmată de o creștere a producț iei și nu mai există stimulent
pentru investi ții. Numai acumularea cantitativă de factori de produc ție nu permite
să se întreț ină un proces continuu de creștere, datorită randamentelor
descresc ătoare.
Singurul fenomen ce permite evitarea efectelor legii randamentelor
descresc ătoare este îmbună tățirea calit ății factorilor de produc ție care pentru o
cantitate dată își sporește eficien ța. În felul acesta, funcț ia de producț ie a modelului
Solow include o variabil ă suplimentară în funcț ia de producț ie: progresul tehnic ce
este capabil să îmbună tățească productivitatea factorilor.
Y = AF(K,L) (2)
unde A reprezint ă productivitatea global ă a factorilor ce cuprinde în sine ideea de
progres tehnologic. Dar este vorb a de un progres tehnologic exogen, ce nu este
explicat prin analiza economică. El arată că dacă A crește în timp, iar F(K,L)
rămâne neschimbat ă, o aceea și combina ție de capital și munca vor conduce la o
produc ție crescut ă. Progresul tehnologic (sau cre ștere a lui ) provoacă o creștere a
forței de munc ă, mărește eficacitatea factorilor munc ă și el cre ște cu o rat ă
constantă a.
Conform propriet ății randamentelor de scar ă constante, se poate nota:
Y=f(k), (3)
Unde y= Y / AL și k= K / AL. De observat c ă forma intensiv ă este definit ă în
termini de capital pe unitate efectiv ă de munc ă.
Sursa de cre ștere în acest model este reprezentat ă de cre șterile în timp a lui k,
dată de:
k a n
dtdK
Kk
dtdA
A
dtdL
L
dtdK
K
dtdA
L AK
dtdL
ALK
dtdK
AL
dtdk
⎥⎥⎥⎥
⎦⎤
⎢⎢⎢⎢
⎣⎡
− −⎟
⎠⎞⎜
⎝⎛
=
⎥⎥⎥⎥
⎦⎤
⎢⎢⎢⎢
⎣⎡⎟
⎠⎞⎜
⎝⎛
−⎟
⎠⎞⎜
⎝⎛
−⎟
⎠⎞⎜
⎝⎛
=⎟
⎠⎞⎜
⎝⎛
−⎟
⎠⎞⎜
⎝⎛
−⎟
⎠⎞⎜
⎝⎛
=1 1 1 1 1
2 2
(4)
sau, în funcț ie de rata de creștere, rata de creștere a st ocului de capital exprimat ă în
termeni de rată de munc ă efectiv ă pe locuitor, este rata brută de cre ștere a stocului
de capital minus rata de cre ștere a for ței de munc ă (n) , minus rata progresului
tehnic exogen (a):
34
a ndtdKk
dtdkk− −⎟
⎠⎞⎜
⎝⎛
=⎟
⎠⎞⎜
⎝⎛ 1 1
(5)
În modelul Solow, stocul de capital cre ște pentru c ă gospod ăriile economisesc
o frac țiune constant ă s din venitul lor și descre ște în acela și timp prin deprecierea
cu rata β , astfel încât:
, ) , (K ALKsKdtdKβ− =
sau împă rținând la AL ș i înlocuind:
( ) k k f sdtdKKk
dtdKALβ− =⎟
⎠⎞⎜
⎝⎛
=⎟
⎠⎞⎜
⎝⎛
,1 1
(6)
prin înlocuirea cu (6) în (4) se obț ine:
( )( ) ( ) k n a k sf k n akk f s
dtdk+ + − =⎥⎦⎤
⎢⎣⎡− − − = β β, (7)
Aceast ă ecua ție este denumit ă ecua ția fundamental ă a modelului de creștere
economică a lui Solow și ea furnizează o descriere completă a dinamicii produc ției
sub influen ța nu numai a stocului de capital (deși acesta este explicit) ci a tuturor
factorilor de produc ție.
În acest caz, este util ă cunoa șterea contribu ției fiec ărui factor de produc ție.
Dacă notăm rata de cre ștere constant ă a PIB real (ΔY / Y) cu g, prin câteva
opera țiuni se ajunge la a șa – numit ă descompunerea Solow.
Descompunerea Solow poate fi ob ținută prin studierea originilor micilor
modific ări ale produc ției reprezentat ă prin func ția agregat ă de produc ție Y =
AF(K,L), care pot fi aproxima te ca:
( ) L PMM K PMC L K F A YΔ ⋅ +Δ ⋅ + ⋅ Δ =Δ ,
unde PMC = A ΔF / ΔK este productivitatea marginală a capitalului, iar PMM =
AΔF / ΔL este productivitatea marginal ă a for ței de munc ă. Împ ărțind ambii termini
la Y = AF(K,L) și rearanjând expresia, va rezulta:
⎟
⎠⎞⎜
⎝⎛Δ⎟
⎠⎞⎜
⎝⎛⋅ +⎟
⎠⎞⎜
⎝⎛Δ⎟
⎠⎞⎜
⎝⎛⋅ + =Δ=LL
YLPMMKK
YKPMC aYYg
Pentru a obț ine descompunerea Solow, observă m că atunci când factorii de
produc ție sunt renumera ți la valoarea productivit ății lor marginale avem w=PMM
și r = PMC Rezult ă că procentul din PIB corespunz ător capitalului este.
YKPMCYrK⋅ = = α
Întruc ât funcț ia de producț ie presupune randamente de scară constante,
ponderea muncii este
35
(1- α):
YLPMMYwL⋅ = = −α1
din care se deduce rela ția descompunerii Solow:
( )LL
KK
AA
YYgΔ−+Δ+Δ=Δ= α α 1 (8)
unde g este rata de cre ștere, ΔA / A este rata progresului teh nologic, α (ΔK / K) este
rata acumul ării de capital și (1 + α)ΔL / L este rata de creștere a for ței de muncă
utilizat ă.
Ecua ția (8) descompune cre șterea în trei componente. Prima, progresul
tehnologic este exprimată prin rata de cre ștere a productivității globale a factorilor
ΔA / A.
A doua, acumularea capitalului, contribuie la cre șterea propor țional cu
procentul s ău de venituri din PIB, notat cu α .
A treia, cre șterea for ței de munc ă, duce la o cre ștere a produc ției cu procentul
său (1- α) din PIB.
Spre de osebire de intr ările de capital și for ță de munc ă și de ponderile lor în
PIB, care pot fi m ăsurate, cre șterea productivit ății globale a factorilor, a = ΔA / A,
nu este observabil ă. Și totuș i, descompunerea Solow ne ofer ă o defini ție
convenabilă a creșterii productivit ății globale a factorilor, ca medie ponderat ă a
ratelor medii de cre ștere a productivit ăților capitalului și forț ei de munc ă.
( ) ⎟
⎠⎞⎜
⎝⎛ Δ−Δ−+⎟
⎠⎞⎜
⎝⎛ Δ−Δ=LL
YY
kK
YYa α α 1 (9)
Descompunerea Solow stabile ște de asemenea, o leg ătură teoretic ă între
productiv itatea medie a muncii (producț ia pe om -oră) și capitalul pe om -oră.
Scăzând din ambii termini ai rela ției (9) rata de cre ștere a factorului munc ă (ΔL /
L), ob ținem:
LKLK
a
LYLYsauLL
KKaLL
LL
⎟
⎠⎞⎜
⎝⎛Δ
+ =⎟
⎠⎞⎜
⎝⎛Δ⎟
⎠⎞⎜
⎝⎛ Δ−Δ+ =Δ−Δ
αα ,
(10)
Dacă neglij ăm evolu ția pe termen lung a numă rului de o re pe lucră tor și a ratei
de activitate, rela ția evidenț iază faptul c ă PIB pe locuitor cre ște propor țional cu rata
progresului tehnologic ΔA / A și cu rata de creștere a capitalului pe cap de locuitor.
O aplicare a descompunerii Solow este realizat ă în tab elul 1.
36
Tabelul1
Descompunerea Solow în perioada 1913 -1987
(rate anuale medii de cre ștere)
Franța
Germania Japonia Olanda Marea
Britanie SUA
PNB
2,6 2,8 4,7 3,0 1,9 3,0
Contrib.
factorilor 1,1 1,4 3,0 2,0 1,2 2,0
Rezidiul 1,5 1,4 1,7 1,0 0,7 1,0
Sursa : Burda M., Wyplosz, CH., Macroeconomie. Perspectiva europeană .
Ed. All Bek, Bucure ști, 2002 p. 132
După cum se observ ă, cre șterea for ței de munc ă și a stocului de capital
justific ă numai o fracț iune din cre șterea economic ă globală . Restul r ămas
neexplicat numit rezidul Solow – reprezint ă între o treime și o jum ătate din
creșterea PIB. Rezidul Solow poate fi gândit ca o cre ștere a productivit ății globale
a factorilor și este adesea interpretat ca efect al progresului tehnic în sens larg
care pentru o cantitate dată de factori, dezvoltă produc ția, adică îmbun ătățește
productivitatea factorilorpe termen lung, contrar ipotezei randamentelor constante.
Dar nu se ofer ă nici o explica ție cu privire la cazul care au generat schimbarea
tehnologic ă, și deci, nu se explic ă în nici un fel cauza major ă a cre șterii economice.
Progresul tehnologic este considerat un dat imobil, un element exogen modelului de
creștere economică.
Teoria neoclasic ă și modelul Solow de cre ștere economic ă comport ă câteva
implicaț ii majore:
1. Pe m ăsură ce coeficientul capitalului cre ște, rata de cre ștere economic ă a
națiunii respective scade, ca expresie a ipotezei randamentelor marginale
descrescânde. Dac ă se majoreaz ă gradul de utilizare a capitalului f ără o sporire
direct propor țional ă a utiliz ării muncii, diminuarea rentabilit ății capitalului
provoac ă o sc ădere a ratei de cre ștere. Deci, cre șterea pe termen lung nu depinde de
nivelul investi țiilor, deoarece posibilele efecte benefice ale sporirii investi țiilor
asupra volumului de p roduc ție sunt anulate de cre șterea raportului capital
produc ție, adic ă a coeficientului capitalului.
2. Na țiunile mai puț in dezvoltate ar trebui s ă poat ă dezvolta economia într -un
ritm mai rapid decât na țiunile dezvoltate. Deci exist ă tendin ța că națiunile cu un
venit na țional pe locuitor mai mic s ă "prins ă din urm ă" na țiunile cu venituri
superioare. Această afirmaț ie are la bază legea randamentelor nonpropor ționale.
Dar fiind faptul c ă națiunile slab dezvoltate pornesc de la o baz ă de capital
inferioar ă celei care dispun țările dezvoltate, creșterea volumului de investi ții care
37
determină majorarea coeficientului capitalului este afectat ă în mai mic ă măsură de
diminuarea rentabilit ății, decât s -ar întâmpla cu orice investi ție dintr -o țară mai
dezvoltat ă.
3. Economiile ar trebui s ă creasc ă în ritm constant. Dat ă fiind posibilitatea de
varia ție a coeficientului capitalului și având în vedere c ă rata garantat ă de cre ștere
tinde s ă se identifice cu rata naturală , ar trebuie ca rata de cre ștere s ă rămână stabile
de-a lungul unei perioade mai mari de timp. Probabilitatea apari ției unor perioade
de accelera ție sau de încetinire a ritmului de cre ștere a unei țări este redus ă. Pe de
altă parte, însă, aceasta nu înseamnă neapă rat că o stare stabilă de creștere este
același lucru cu o creștere în ritm constant. Ciclul economic poate să provoace
fluctua ții vizibile pe termen scurt.
Problema care se pune în legă tură cu cele trei concluzii din modelul Solow par
să nu fie corecte. În țările dezvoltate nu s -a constatat, până în prezent, o scădere
continuă a ritmului de creștere economică pe perioade îndelungate de timp. Și nici
țările r ămase în urm ă n-au manifestat până acum tendin ța de a "prinde din urmă"
economiile dezvoltate.
Una din explica țiile avansate a fost c ă prog resul tehnologic permanent reu șește
în continuare s ă pun ă stavilă diminu ării rentabilității, economiile reu șind s ă
descopere noi func ții de produc ție. Argumentul sufer ă de acela și neajuns evidenț iat
anterior: nu oferă nici o explicaț ie privind posibile cauze ale progresului tehnologic.
Nici cea de -a treia observaț ie privind ratele constante de creștere economică,
nu pare s ă fie corect ă. Majoritatea statelor dezvoltate au înregistrat rate înalte de
creștere în anii '50 – '60, dar au încetinit cre șterea dup ă 1973.
1.3.6 Noile teorii ale cre șterii economice
Inadverten țe de natură empiric ă pe care le comport ă concluziile fundamentale
derivate din teoria neoclasic ă au reprezentat un important factor cauzal în apari ția
noilor teorii ale cre șterii economice la mijlocul anilor '80.
Noile teorii ale cre șterii economice – "teoriile creșterii endogene" (organice)
cuprind un set de elemente importante care le diferen țiază de modelul Solow:
a) O concep ție mult mai largă cu privire la con ținutul termenului de "capital".
În particular, se pune accentul pe rolul și importanț a cuno ștințelor (a preg ătirii) ca
parte component ă a capitalului productiv, și poate chiar ca factor separat de
produc ție.
b) Se consider ă că exist ă două externalit ăți pozitive importante, asociate
procesului de cre ștere economic ă.
c) Noile teorii sunt compatibile mai de grabă cu concuren ța imperfectă , decât
cea perfectă.
Noile teorii ale cre șterii subliniaz ă caracterul pu țin satisf ăcător al abord ării
38
tradiționale. Nu ne putem sprijini pe o teorie care explică jumătate din cre șterea
economică printr -o variabil ă neexplicat ă: progresul tehnic. Nu este normal s ă se
presupună că progresul tehnologic nu depinde de cre șterea în sine, de investi țiile în
cercetare, de educaț ie și înv ățământ. O teorie corespunzătoare a creșterii ar trebui să
considere progresul tehnologic exogen, adică să integreze în analiză o explicaț ie a
acestei surse esen țiale a creșterii economice.
Desigur, ad ăugăm unui al treilea factor – progresul tehnologic al ături de capital
și muncă – nu este suficient pentru a explica creșterea economică. De fapt, dacă ș i
acest al treilea factor este ș i el supus legii randamentelor descrescătoare, creșterea
economică permanentă nu poate să se explice fă ră a recurge la un nou dens ex
machina. Trebuie, deci nu n umai s ă se integreze progresul tehnologic ci și să se
explice de ce producț ia de tehnologie nouă poate să se facă fă ră randamente
descresc ătoare pe termen lung.
În sfârș it, în teoria tradi țional ă, singura surs ă de divergen ță în nivelul de
dezvoltare, ține de ritmul progresului tehnic. Dar circula ția progresivă a informa ției
științifice ș i imitaț iile de produse ș i procedee tehnologice, transformă în final
progresul tehnic într -un bun colectiv, și în consecință , productivitatea și ratele de
creștere ale naț iunilor ar trebuie s ă fie convergente. Ori numeroase cercet ări
empirice pe perioada lungă , nu permit să se eviden țieze o asemenea convergen ță.
Dimpotriv ă, indicii sunt în favoarea unei ipoteze de divergen ță a proceselor de
creștere ș i în destule cazuri nu se constată nici o ajungere din urmă a țărilor
dezvoltate de c ătre țările mai puț in dezvoltate.
Noile teorii ale cre șterii tind s ă dep ășească limitele anterioare, f ăcând, în
principal din progresul tehnic un factor endogen. Ele ajung la concluzia
randamentel or cresc ătoare pe termen lung capabile s ă între țină un proces de
creștere permanent.
În esen ță, în cadrul acestor noi teorii, se pot distinge patru surse de
îmbun ătățire (cre ștere) a productivității globale a factorilor pe termen lung:
a) acumularea de cunoș tințe prin investi ții;
b) acumularea de cunoș tințe prin activit ăți de cercetare – dezvoltare;
c) acumularea de capital uman;
d) dezvoltarea infrastructurilor de c ătre puterile publice.
1.3.6.1 Modelul Romer (1986)
În general, se consideră că noile teorii ale creșterii au ca puncte de plecare teza
de doctorat a lui Romer (1983) care se regă sește în modelul Romer (1986). Se
porne ște de la premisa unei rentabilit ăți propor țional constante (la fel ca și în
modelul neoclasic), dar în modelul s ău, integreaz ă dou ă ipoteze formulate
39
anterior16.
Prima ipotez ă reia ideea avansat ă de Arrow (1962) potrivit că reia "preg ătirea
(învățarea) prin practic ă" permite întreprinderilor să -și îmbună tățească procedeele
de produc ție în decursul timpului. Se poate presupune c ă productivitatea unei
întreprinderi în decursul unei perioade date este funcț ie cresc ătoare de experienț a
trecută pe care ea a acumulat -o în produc ția unui bun. Aceast ă îmbună tățire a
productivit ății este acumulat ă în investi ții: ori de câte ori un produc ătorul
investește, bunurile de echipament nou, încorporează cunoș tințele acumulate prin
experien ță și sunt mai eficiente decât echipamentele vechi cărora li se substituie.
Este vorba de o externalitate pozitiv ă pe care o reprezint ă câștigul de productivitate
prin experienț a în practic ă. De exemplu, atunci când a fost aplicat pentru prima oar ă
cipul de siliciu în procesele de producț ie, utilizarea lui avea loc numai în anumite
forme bine definite. Cu timpul, îns ă, a devenit evident c ă exist ă și alte posibilit ăți
de ap licare care ar putea duce la cre șterea productivității. Noile modalități de
aplicare au dus mai departe la descoperirea unor variante de utilizare, ceea ce
constituie un proces cumulativ de dezvoltarea externalit ăților pozitive rezultate din
aplicaț ia iniț ială.
A doua ipotez ă reia conceptul de externalitate a lui A. Marshall într -o variant ă
diferit ă: "Învăț area prin observare". Nu este neapă rat nevoie ca un produc ător s ă se
implice activ în domeniul particular al acumulă rii de capital pentru a putea
benefic ia de externalitățile înv ățării. De avantajele noilor aplicaț ii ale cipului de
silicon pot beneficia mul ți alți producători, nu numai cei implicaț i în utilizarea lui
inițială.
Rezult ă, în fond, c ă dac ă o întreprindere î și îmbun ătățește productivitatea,
aceasta ar fi un efect extern asupra productivit ății din întreprinderi ter țe. Există , cu
alte cuvinte, o sinergie între producători care se dovedesc fiecare mai eficient decât sunt al ții. Aceasta ține în special de emulaț ia reciprocă prin concuren ță și limita rea
proceselor mai eficiente.
Modelul Romer (1986) este caracterizat prin prezen ța externalit ății
tehnologice, care provin din acumularea unui factor K, care nu este, în mod
necesar, capitalul fizic, deoarece autorul folose ște noț iunea de "cunoș tințe" și nu de
capital. Externalit ățile pot proveni din două mecanisme distincte: primul mecanism
se bazează pe capital fizic, iar al doilea mecanism provine de la "difuzarea"
cunoș tințelor. În cadrul primului mecanism, accentul este pus pe existen ța
complementarită ții între firme și activității. În cadrul celui de al doilea mecanism,
accentul se pune pe acumularea de cunoș tințe, de care beneficiază toate firmele, în
virtutea circula ției informa ției. În aceast ă concep ție, externalit ățile legate de capital
produc rand amente crescătoare în producț ia de bunuri finale.
16 Monray, S.C.R., ,,Idei de avangard ă în economie’’, Editura Codecs, Bucure ști, 1999 , p.351 -369
40
Prezenț a unei externalit ăți pozitive legate de acumularea de cunoș tințe are
drept consecință important ă suboptimalitatea echilibrului concurenț ial. Într -adevă r,
planul de dezvoltare a fiec ărei firme este s tabilit plecând de la productivitatea
marginal ă privat ă a cuno ștințelor, care este, de regul ă, inferioar ă productivit ății
sociale, din cauza fenomenului de externalitate. Echilibrul pieț ei conduce astfel la
un nivel de investi ții în cunoș tințe inferior niv elului de optim social.
1.3.6.2 Modelul Romer (1990)
Varianta nou ă a teoriei cre șterii economice este aceea în care se pune
accentul pe rolul deț inut de un anumit factor de creștere în sporirea productivit ății
tuturor celorlalți factori de producț ie, și nu pe vreo externalitate pozitivă asociat ă în
mod special acumul ării de capital. Factorul respectiv este prin sine supus la o
creștere de natură externă a rentabilit ății propor ționale.
Exist ă mai multe exemple la care ne putem gândi, pentru a vedea cum anume
reușește un asemenea factor de creștere să sporească productivitatea tuturor celorlal ți factori de producț ie, deț inând în același timp ș i externalit ăți pozitive. Un
exemplu îl constituie acumularea de cunoș tințe ce poate rezulta din activitatea de
cercetare – dezvoltare. Anumi ți indivizi și firme sunt de fapt specializa ți în
cercetarea de noi procedee de fabricaț ie de noi bunuri de echipament sau de noi
bunuri de consum: ei produc inova ții tehnologice. Ei pot sa -și vândă inovaț iile (sub
forma de brevete și licen țe) sau să le exploateze direct. Stimulentul fundamental
pentru inova ții este legat de puterea de monopol temporar pe care o confer ă
produc ătorilor de noi bunuri: atât timp cât brevetele lor nu intr ă în domeniul public
și cât nu sunt imitate de concurenț i, ei sunt f ără concuren ță sau dispun de un avantaj
considerabil asupra concuren ței ceea ce le permite să -și sporească profiturile
beneficiind de pre țuri mai ridicate și producându -le la costuri mai sc ăzute decât
concuren ții.
Pe termen lung, difuzarea proc edurilor ș i bunurilor noi epuizează rentele de
monopol și stimuleaz ă agen ții să caute noi rente procedând la noi inova ții. O
asemenea analiză urmează aproape viziunea dezvoltată anterior de J. Schumpeter
pentru care cre șterea este urmarea unui proces de "d istrugerea creatoare" de vechi
bunuri și procedee prin noi bunuri și tehnici.
Aceast ă stimulare permanent ă la inova ție poate constitui o surs ă a cre șterii
durabile pe termen lung. Într -un nou model, Romer (1990) noteaz ă că economia
posedă trei sectoare – cercetare, sectorul bunurilor intermediare ș i cel al bunurilor
finale. În concep ția lui Romer, numai sectorul de cercetare permite s ă se produc ă
bunuri intermediare. Firmele și țările preocupate de cre ștere, realizeaz ă proiecte de
bunuri intermediare, spore ște numă rul acestora în vederea creșterii masei de bunuri
finale. "Cuno ștințele" sunt diferite de "capital uman": ele nu sunt parte a unui
41
individ anume sau a unei generaț ii și nu dispar o dată cu cel care le -a creat. În cazul
în care o economie (o civiliz ație) suferă distrugeri severe din cauze diverse
(exemplu: ră zboaie), rezerva de idei, proiecte și inova ții acumulate, este pu țin
probabil s ă scadă . Dac ă inova țiile sunt exogene – există și ideea ca ele se produc
aleatoriu, deosebit datorită întâmplă rii (n orocului), cercetarea și dezvoltarea sunt
foarte asem ănătoare cu investi țiile în echipament productiv.
Produc ția de cunoș tințe de c ătre sectorul de cercetare dezvoltare poate avea loc
cu randamente crescătoare. De fapt cunoș tințele noi se dezvoltă în princ ipal pe baza
cunoș tințelor deja acumulate în trecut. Tehnologia existentă la o anumită dată ,
poate fi considerat ă un bun public și potrivit principiilor de non -rivalitate și non –
exclusivitate, utilizarea sa simultană de către altă firmă . Descoperirile lui Galilei fac
întotdeauna parte din patrimoniul universal al științei și costul lor de acces este
foarte sc ăzut. Fiecare cercet ător are acces la descoperirile anterioare sau actuale,
pentru a -și desăvârș i propria cercetare. Desigur firmele trebuie să plă tească pentru a
obține dreptul de a produce noi bunuri pe baza noilor cunoș tințe. Prin sistemul
brevetelor se frâneaz ă accesul liber la folosirea noilor cunoș tințe. Cu toate acestea,
randamentul social al produc ției de cuno ștințe este superior – ca urmare a
externalităților – randamentului privat.
Productivitatea sectorului de cercetare este o func ție cresc ătoare a stocului de
cunoș tințe deja acumulat. Fiecare descoperire sporește stocul de cunoș tințe pentru
totdeauna și în fiecare perioad ă cercetarea poate fi mai performant ă decât în cursul
perioadelor precedente. Ca și în primul model a lui Romer, produc ția de cunoș tințe
are un efect exterior pozitiv: chiar brevetate, inovaț iile tehnologice sfârș esc prin a
se difuza ș i ele pot fi limitate; cunoașterea unora o îmbun ătățește și pe a celorlalți.
Produc ția de tehnologie nouă poate s ă se fac ă cu randamente cresc ătoare.
Modelul Romer (1990), bazat ă, în fond, pe o func ție de utilitate a
consumatorului, are o serie de elemente originale ș i de real interes teoretic ș i
practic:
a) rata creșterii economice, nu depinde de mă rimea populaț iei ocupate în
economia ci de partea acesteia consacrată cercetă rii. Concluzia lui Romer este că
repartizarea capitalului uman între sectoarele produc ției de bunuri finale și
sectoarele de cercetare – dezvoltare determină nivelul ritmului de cre ștere. În fapt,
aici se regăseș te regula tradi țională , potrivit căreia ritmul de creștere este cu atât
mai ridicat, cu cât preferin ța pentru prezent este mai redus ă, iar pentru viitor este
mai ridicat ă. În termeni de economie aceasta înseamnă favorizarea acumulă rii și
investițiilor;
b) una din cele mai eficiente politici este cea de sus ținere a învăță mântului și
cercetă rii. Investi ția în cercetare este cea mai eficientă investi ție de creștere;
c) o po litică de sprijinire a investițiilor f ără cercetare este neeficientă din
perspectiva cre șterii. În modelul 1999 considera c ă sporirea produc ției este func ție
42
nu de cre șterea cantit ății dintr -un factor, ci de diversificarea lor. Prim aceasta se
deosebe ște modelul Romer (1990) de cel anterior care subliniaz ă că un sprijin dat
politicii de investi ții ar duce la sporirea ritmului de cre ștere.
Modelul Romer (1990) are și unele limite. Astfel stocul de capital uman este
considerat fix iar modificările tehnice sunt considerate cumulativ, astfel c ă bunurile
intermediare r ămân în activitate chiar ș i după descoperirea altar tehnologii, ceea ce
înseamn ă, că de fapt, din model lipse ște principiul schumpeterian "al distrugerii
creative" ori inovaț ia este "distructivă " în sensul că transformă în produse sau
tehnologii perimate, produsele și tehnologiile ce au fost dep ășite prin apariția altor
noi.
1.4. Politica guvernamental ă și cre șterea economică
Cel mai evident aspect cu privire la implica țiile de politic ă pe care le compo rtă
noile teorii de cre ștere economic ă pare s ă derive din importanț a acordat ă
externalit ăților pozitive asociate procesului de creștere. Externalit ățile pozitive duc
la un nivel sub -optim de produc ție, dac ă piața este l ăsată să func ționeze de la sine.
Prezentarea externalit ăților pozitive, justifică de obicei interven ția statului,
înțeleas ă în optica liberală . De fapt, când un agent produce efecte pozitive sau
negative asupra altora, de obicei el nu ține seama de ele în deciziile sale. Dac ă o
produc ție are un efect benefic asupra colectivului, individul alege volumul
produc ției în func ție de avantajul privat pe care îl obț ine f ără să țină cont de
avantajul social superior care îi este asociat. Din punct de vedere al colectivit ății, în
acest caz, există subp roduc ția în raport cu optimul social dorit. Astfel, concret, când
indivizii determin ă nivelul și durata studiilor pentru formarea lor profesională , ei țin
seama de îmbună tățirea individuală a performan țelor lor, dar neglijează câștigul de
productivitate global ă și de bună stare ce rezult ă pentru colectivitate. "Produc ția"
socială optimă a educaț iei este superioară celei private.
Interven ția guvernamental ă este deci justificat ă pentru a apropia economia de
optimul social. Reac ția standard a guvernelor într -o astfel de situaț ie constă în
subven ționarea produselor care manifestă caracteristici de externalitate pozitivă .
Dacă se aplic ă principiul și în cazul noilor teorii ale cre șterii, înseamn ă că
există argumente pentru subvenț ionarea unor elemente cum ar fi activitatea de
cercetare -dezvoltare, capitalul uman (educa ția și instruirea) și poate chiar întregul
domeniu al investi țiilor. În plus, s -ar putea recurge chiar ș i la programe de investi ții
publice subvenț ionate cu fonduri rezultate din impozitarea generală . Varianta ideală
ar consta în stabilirea unei subven ții egale ca valoare cu externalitatea pozitivă ,
astfel încât agen ții economici să producă bunuri ș i servicii la nivelul la care costul
social marginal al producț iei, este egal cu beneficiul social margi nal. Singura
problem ă care se pune aici, rezidă în natura imprevizibil ă și incert ă a
43
externalit ăților de creștere, ceea ce înseamnă că identificarea nivelului ideal de
subven ționare reprezintă o sarcină extrem de dificilă . Activitatea de cercetare –
dezvolta re este probabil una din cele mai concludente exemple, fiindc ă, prin îns ăți
natura ei, aceast ă activitate are de obicei, rezultate imposibil de previzionat. Să
remarc ăm, totu și, că vizibilele implica ții teoretice ale acestor modele constituie d
fapt, ceea ce multe guverne au început deja să aplice concret. Există nenumă rate
țări unde serviciile de educaț ie sunt gratuite sau subvenț ionate de la buget, la fel ca
și proiectele de investi ții în domeniul public, activit ățile de cercetare -dezvoltare și
în general, tot ce ț ine de investiții, situaț ie care ar putea fi considerată prin ea îns ăți,
un exemplu al modelului în care teoria prinde din urm ă practica din acest domeniu
economic. Această nouă abordare tinde să stabilească rolul statului în creșterea pe
termen lung, cu rezerva c ă politicile promovate se întorc dinspre investiții de tip
keynesist conjunctural de sus ținere a cererii în favoarea unor ac țiuni structurale
atingând cercetarea ș tiințifică, inovaț ia tehnologică, educaț ia ș i formarea
profesional ă și cali tatea infrastructurii publice.
O alt ă idee sugerat ă de noile teorii privind cre șterea economic ă, ar fi aceea c ă,
în alc ătuirea sistemelor fiscale, ar trebui s ă se țină cont și de externalitățile pozitive
asociate activit ății de investi ții. Ceea ce ar putea însemna c ă impozitele pe economii
și profituri ar putea fi stabilite la un nivel mai scăzut decât celelalte impozite pe
venit, deoarece economiile și profiturile sunt asociate cu promovarea investi țiilor.
Modalitatea cea mai direct ă de realizare a acestui lucru, s- ar baza pe un sistem
fiscal care s ă taxeze numai consumul, oferind astfel un avantaj fiscal pentru
economii.
Merit ă remarcat aici, c ă autorii noilor teorii de cre ștere economic ă s-au ferit, în
general, s ă susțină necesitatea unei intervenț ii semnificative a statului în procesul
de cre ștere, din motive care țin de teoria e șecurilor de participare a statului în
economie. Un exemplu de eșec guvernamental, a fost deja men ționat, respectiv
dificultatea de a evalua m ărimea externalit ăților pozitive pe care le presupune
procesul de cre ștere, Pe de alt ă parte, îns ă, orice subvenț ie acordat ă presupune
utilizarea unor taxe distorsionate, care ar putea fi inoportune pentru economie. În plus, pot s ă apar ă și alte probleme, datorate comportamentului de maximi zare a
utilit ății propriu politicienilor, care ar putea duce la situa ții în care subvenț iile sunt
oferite unor grupuri particulare de interese, în loc s ă aibă la baz ă simple calcule
economice.
O alt ă implica ție a noilor teorii de cre ștere, sugerat ă în direcț ia politicilor
economice guvernamentale, se referă la valoarea încercării de a favoriza creșterea
bagajului de cunoa ștere împă rțit între na țiuni diferite. În acest sens, promovarea
liberului schimb pare s ă constituie un avantaj, cu deosebire în m ăsura în care poate
facilita învățarea prin observare. Astfel, unele țări ar putea beneficia de acest
lucru prin des ăvârșirea unei pieț e unice în Europa, deș i chestiunea ar putea fi înc ă
44
și mai pertinentă în cazul țărilor mai pu țin dezvoltate, care ar ajunge să beneficieze
de cunoa șterea existent ă în economiile foarte avansate, prin intermediul liberului
schimb cu țările care au astfel de economii. Acest aspect ar putea fi considerat o
componentă foarte importantă a politicii de dezvoltare.
Totodat ă, se impune și precizarea c ă noile teorii nu au decât foarte puț ine de
spus în legă tură cu o serie de factori despre care se consideră că reprezintă elemente
semnificative în procesul de creștere economică al multor naț iuni. Cercetă rile
întreprinse au demonstrat c ă unul din ace ști factori este cadrul legal și instituț ional
al țărilor luate în considerare (de exemplu, lucrarea lui Crafts, 1992). Aș adar,
sistemul negocierilor colective care funcț ionează într -o anumit ă țară poate fi vă zut
ca factor semnificativ în stabilirea nivelului de investi ții. Pe de altă parte, ș i
sistemele financiare care favorizează planificarea pe termen lung – sau deopotrivă ,
pe termen scurt – a inten țiilor producătorilor ar putea constitui un element tot atât
de important în aceast ă direc ție. În concluzie, exist ă toate probabilit ățile ca factorii
de acest gen, xă comporte implica ții politice diferite de cele sugerate până aici –
modificarea sistemului institu țional ar putea, a șadar, s ă reprezinte o condi ție
premergă toare major ării ratei de cre ștere.
Noile teorii privind cre șterea economic ă, au adus contribu ții importante la
studiul creșterii economice. În particular, noile teorii par să explice unele observaț ii
empirice despre care s- a considerat că intră în contradicț ie cu teoria tradi țională .
Mai departe, ele par s ă susțină necesitatea intervenț iei statului prin acordarea de
subven ții, dat fiind accentul care se pune pe rolul ocupat de externalit ățile pozitive
în procesul de cre ștere. Din p ăcate, dată fiind natura incertă a acestor externalități,
precum și probabilitatea de apari ție a e șecurilor guvernamentale, noile teorii nu
oferă o argumenta ție clar ă și irefutabil ă în favoarea intervenț iei statului. Exist ă și
alți factori determinan ți ai ritmului de creștere, care continuă să ră mână în afara
teoriei, de și ar putea constitui elemente semnificative în politica de acț iune aplicată
de guvern.
45
Capitolul II
FACTORII CREȘTERII ECONOMICE
2.1. Principalii factori de cre ștere economică
2.2. Masurarea cre șterii economice
2.3. Investitiile, multiplicatorul și acceleratorul în mecanismul
creșterii economice
2.1. Principalii factori de creștere economică
2.1.1. Delimită ri conceptuale
Preocupă rile legate de conturarea unei teorii a cre șterii economice, au generat
o ampl ă dezbatere cu privire la factorii cre șterii, interdependenț a acestora în cadrul
proceselor economice și contribuț ia lor la obț inerea rezultatelor.
Opiniile privind numă rul factorilor cre șterii economice, locul și rolul lor au
evoluat, pe mă sură ce teoria creșterii economice a început să capete consisten ță și
mai ales, când s -au dezvoltat cercetă rile economice care au ur mărit să stabileasc ă
corelaț iile ce se formează între elementele procesului de producț ie.
Dacă, inițial, în analiza cre șterii economice s -a pornit numai de la doi factori –
forța de munc ă și capitalul utilizat în activit ățile economice – cu influen țele lor
cantitative ș i calitative, în scurt timp s -a ajuns la un numă r mare de factori, grupaț i
în diferite moduri, asociaț i cu rezultatul activității de producț ie în corelaț ii simple,
multiple, în func ție de produc ție sau în modelele economico -financiare.
Creșterea economic ă este condi ționată de resursele poten țiale existente.
Intensitatea cre șterii economice, ca și calitatea acesteia sunt rezultatul ac țiunii
concomitente ș i interdependente a unui complex de factori economici, tehnici,
științifici, organizatoric i și social -politici, direc ți și indirec ți, primari și deriva ți,
generali și specifici, intensivi și extensivi, interni și externi.
Factorii direc ți care o determină sunt:
a. Resursele umane (ofert ă de munc ă, educa ție, disciplin ă,
motiva ție);
46
b. Resursele natura le (pământ, resurse ale subsolului, combustibili,
condi ții climaterice);
c. Stocul de capital tehnic (ma șini, echipamente, cl ădiri, c ăi de
transport);
d. Tehnologia ( știință, inginerie, organizare, management,
antreprenoriat, inovare).
Toate țările dispun de ac ești factori, într -o măsură mai mare sau mai mic ă, dar
nu exist ă o formul ă unică de a -i utiliza pentru a asigura cre șterea economic ă.
O influen ță important ă asupra cre șterii economice, o au factorii indirec ți, cu
acțiune imediată : dimensiunea cererii agregate, respectiv capacitatea de absorb ție a
pieței interne; eficienț a sistemului financiar -bancar privit ă prin prisma modului de
orientare a activit ății economice prin intermediul creditului; rata economiilor și rata
investițiilor; mediul internaț ional; comp etitivitatea produselor; înclinaț ia marginală
spre export în comparaț ie cu cea spre import; migraț ia for ței de muncă ș i a
capitalului; politica bugetară și fiscală a statului.
Creșterea pe termen lung a produc ției, are dou ă surse fundamentale posibile:
1) Creșterea cantitativă a factorilor, prin creșterea capitalului ș i a
resurselor de munc ă atrase în procesul de produc ție, cre șterea cantit ății de materie
primă și energie consumate, cre șterea suprafe țelor de teren cultivate;
2) Creșterea calit ății factorilor și a eficien ței utilizării lor, în condi țiile
unui mediu economic și instituț ional favorabil, ceea ce conduce la cre șterea
productivit ății naționale, a eficienț ei investi țiilor, la sc ăderea consumului specific
de materii prime;
Prima surs ă indic ă dimensiunea c antitativă a creșterii economic, iar cea de a
doua reprezint ă dimensiunea calitativă a acesteia. Modul în care se îmbină cele
două laturi și aportul lor la cre șterea rezultatelor macroeconomice, depind îns ă de
dimensiunea structural ă a economiei na ționale. Astfel, propor țiile în care se
combină factorii depind de natura tehnologiilor utilizate, de modul cum sunt
repartizate resursele economice pe activit ăți la un moment dat și de flexibilitatea cu
care se pot realoca aceste resurse în funcț ie de nevoile de adaptare a ofertei la
modific ările cererii.
Însă latura cantitativ ă și cea calitativ ă a cre șterii produc ției, exist ă o
interacț iune compensatorie, mediată de latura structurală . Astfel, reducerea
cantit ății consumate dintr -un factor poate fi compensat ă de creșterea eficien ței
utiliz ării acestuia, realizându -se cel pu țin men ținerea nivelului producț iei. Această
înlocuire depinde însă de rigiditatea proporț iilor în care se combin ă factorii, impusă
de tehnologia utilizat ă.
Un exemplu concludent în acest sens, este factorul muncă, care contribuie la
creșterea economică prin sporirea volumului de muncă prestată și prin creșterea
47
productivit ății muncii. La nivelul economiei na ționale, latura cantitativă a
contribu ției acestui factor se concretizează în creșterea p opula ției ocupate și
implicit a volumului de manoper ă prestată . Latura calitativ ă se manifestă printr -o
îmbun ătățire a preg ătirii profesionale și printr -o combinare mai eficient ă cu al ți
factori. De subliniat este faptul c ă, sporirea productivit ății muncii depinde decisiv
de calitatea factorilor cu care se combină munca, de motiva ția muncii, de structura
organiza ției în care ac ționeaz ă.
Pentru a m ăsura contribuț ia fiec ărui factor la cre șterea economic ă se folose ște
funcția de produc ție ca instrument de anal iză. Funcț ia de producț ie stabile ște
legătura dintre volumul producț iei realizate într -o economie și intrările de factori de
produc ție la un anumit nivel tehnologic. Ecua ția urm ătoare reprezint ă func ția de
produc ție:
Y=f(L,K,A),
Unde:
Y: volumul produc ției;
L: munca;
K: capitalul;
A: progresul tehnic.
Creșterea volumului factorilor utiliza ți și îmbun ătățirile tehnologice duc la o
creștere a producț iei. Urmă toarea ecuaț ie arată dependen ța ratei de creștere a
produc ției de ratele de cre ștere a factorilor și de structura în care se combină aceștia
la un moment dat:
( )
undeAA
KK
LL
YY Δ+ΔΦ − +ΔΦ=Δ1
ΔY/Y: ritmul de cre ștere a produc ției;
ΔL/L: ritmul de cre ștere a volumului de munc ă;
ΔK/K: ritmul de cre ștere a volumului capitalului;
ΔA/A: ritmului progresului tehnic;
Ф și (1-ф): ponderea muncii și a capitalului, egal ă cu contribu ția relativ ă a
fiecărui factor la ob ținerea venitului din vânzarea produc ției.
Ritmul progresului tehnic se concretizeaz ă de fapt, în cre șterea productivit ății
totale a factorilor de producț ie, m ăsurată prin cantitatea cu care cre ște produc ția ca
urmare a unei mai bune combină ri a factorilor de produc ție.
În func ție de contribu țiile relative ale factorilor de producție la sporul
produc ției și al venitului na țional, prin laturile lor cantitative și calitative, pot exista
două tipuri principale de cre ștere economic ă: extensivă și intensivă.
48
Creșterea economic ă extensivă : se caracterizeaz ă prin contribuț ia
preponderent ă a laturilor cantitative ale factorilor direc ți la sporirea PIB sau a altui
indicator macroeconomic.
Acest tip de cre ștere este specific economiilor aflate în perioade de acumul ări
susținute, bazate pe efort investi țional ridicat, orientat preponderent către creșterea
capacit ății de producț ie în anumite ramuri.
Creșterea economic ă intensiv ă presupune o contribuț ie preponderent ă a
laturilor calitative ale factorilor la sporirea PIB sau a altui indicator
macroeconomic.
Creșterea intensiv ă este specific ă țărilor avansate economic, care au structuri
tehnologice și economice capabile nu numai să absoarbă progresul tehnic, ci ș i să-l
genereze permanent. Autoaccelerarea continuă prin crearea surselor de cre ștere a
eficien ței în interiorul sistemului (progres tehnic endogen) permite o creștere
practic nelimitat ă a eficienț ei economice.
2.1.2. Factorul um an și investi țiile în resursele umane
Factorul uman contribuie la cre șterea economic ă, prin sporirea volumului de
munc ă prestat ă la scar ă macroeconomic ă de c ătre popula ția ocupat ă, în cadrul
timpului de muncă efectiv, precum și prin calitatea acestui fact or, exprimat ă sintetic
prin productivitatea muncii.
La baza factorului uman, se afl ă resursele de munc ă.
Resursele de munc ă sau poten țialul de munc ă, al unei țări, exprim ă totalitatea
persoanelor în vârst ă legal ă de munc ă și apte de munc ă. Limitele vârste i de munc ă
sunt conven ționale, fiind determinate în mod diferen țiat în fiecare țară, potrivit
legislaț iei în vigoare.
Potenț ialul de resurse de munc ă depinde în principal de factori demografici,
cum sunt:
• Densitatea popula ției,
• Natalitatea;
• Mortalitatea;
• Mișcarea migratorie interna țională a oamenilor;
• Durata medie de via ță; mai ales a vie ții active;
• Condi țiile de trai.
Dintre resursele de munc ă o parte formeaz ă popula ția activ ă, iar cealalt ă parte
constituie populaț ie inactivă . Populaț ia activă reprezintă forța nemijlocit ă de
produc ție a societ ății. În definirea conceptului de popula ție activă , exist ă deosebiri
naționale. După Banca Mondial ă ,,popula ția activă desemneaz ă persoanele având o
activitate economică, inclusiv militarii ș i șomerii, dar exclusiv managerii, studen ții
și inactivii’’.
49
În literatura de specialitate din țara noastră , popula ția activ ă este considerat ă ca
fiind totalitatea persoanelor ocupate în procesul muncii sociale, în diferite activit ăți
profesionale, inclusiv persoanele care satisf ac stagiul militar, elevii și studen ții de la
cursurile de zi, precum ș i persoanele în curs de schimbare a locului de muncă.
La o m ărime dat ă a popula ției totale, popula ția activ ă și ponderea acesteia, în
total depind de: evoluț ia demografic ă anterioar ă, durata școlariz ării, structura pe
sexe a populaț iei, reglementarea vârstei de pensionare, normalitatea respectiv
gradul de infirmitate al popula ției.
După popula ția activ ă, cea care î și aduce efectiv contribu ția la crearea de noi
bunuri materiale și servici i, este populaț ia ocupată . Aceasta cuprinde persoanele
care au un loc de muncă, prestează efectiv o muncă, ș i obțin un venit din prestarea
muncii. Popula ția ocupat ă nu include militarii în termen, elevii și studen ții,
persoanele în curs de schimbare a locu lui de munc ă.
Dinamica popula ției ocupate și ponderea ei în totalul popula ției, depind de mai
mulți factori: capacitatea economiei na ționale de a crea noi locuri de munc ă;
raportul dintre cererea și oferta de bra țe de munc ă; motiva ția particip ării la muncă .
Șomajul este unul dintre factorii care influenț ează în permanență , raportul
dintre popula ția ocupat ă și cea activă . Dimensiunile muncii depind atât de num ărul
persoanelor ocupate în activitatea economic ă, cât și de durata timpului de munc ă.
Pe termen lun g durata s ăptămânii de lucru, a înregistrat o important ă tendință de
reducere. Ca urmare a modific ărilor asupra duratei timpului de munc ă, s-a produs o
netă reducere a timpului de lucru, în timpul total al vie ții oamenilor și creșterea
timpului liber. Asemenea modificări în timpul de muncă, a fost posibilă și vor fi
posibile în viitor, în principal prin promovarea progresului tehnic și a tuturor c ăilor
care conduc la creșterea productivit ății muncii.
Potenț ialul de munc ă este influenț at și de calitatea fact orului uman, care se afl ă
în strâns ă legătură atât cu nivelul de instruire profesională și cultur ă generală , cât și
cu nivelul de dezvoltare economică al țării.
Între con ținutul factorului uman și nivelul general de dezvoltare al societ ății,
există permane nt o rela ție de interdependență , de intercondi ționare. Simon Kuznetz
apreciază că sporirea masei de cunoș tințe, constituie factorul cel mai important al
creșterii economice.
Creșterea calit ății factorului uman depinde în mod hot ărâtor, de dezvoltarea
învățământului, a activit ăților cultural artistice ș i de ocrotire a sănă tății. De aceea,
,,investițiile în resurse umane sunt considerate cele mai eficiente investiții și
totodată factori importanț i ai cre șterii economice’’1.
1 Văcărel Iulian (coord.), Finan țe publice, Ed. Didactic ă și Pedagogic ă, R.A., Bucure ști, 201 2, p.128, 137- 141
50
Prestarea muncii într -un anumit sen s, poate fi identificată cu însuș i actul
produc ției.
Munca, factor originar, primar, de produc ție, reprezint ă activitatea specific
umană , desf ășurată în scopul obț inerii de bunuri economice.
Ca factor de produc ție, munca îmbrac ă o form ă procesual ă și nu fo rma unei
resurse stocabile, cum este cazul celorlal ți factori de produc ție clasici, munca se
manifest ă numai ca factor de produc ție în stare activ ă. Resursa care genereaz ă acest
flux, se referă la ansamblul de abilit ăți fizice și intelectuale care fac posi bilă
prestarea unei anumite munci.
Munca este un factor de produc ție originar, fiind intrinsec, asociat ă
personalit ății prestatorului, ei neputând fi creat ă sau reprodus ă artificial și nici
disociat ă de persoana prestatorului. Ac țiunea factorului munc ă este strâns legată de
dimensiunea temporal ă a procesului de produc ție. Raportat ă la scara timpului,
munca apare ca un factor de produc ție neregenerabil, presta ția de munc ă este
ireversibilă , timpul de muncă neutilizat de irecuperabil.
Munca reprezint ă un fact or de produc ție activ și dinamizator. De ține exclusiv
capacitatea de a pune în funcț iune ceilal ți factori de producț ie și de a determina
transformarea lor în bunuri economice. Dac ă munca nu ar acționa asupra lor,
ceilal ți factori de producț ie ar ră mâne ine rți.
Acțiunea specific ă muncii, în forme concrete determinate, explic ă succesiunea
transform ărilor prin care trec factorii introdu și în procesul de producț ie, pân ă la
obținerea bunurilor economice programate s ă rezulte din procesul respectiv.
Dimensiunea c antitativă a factorului ,, muncă ’’ se referă la volumul de muncă
de o anumit ă natur ă, prestat într -un proces de produc ție dat. Acest volum poate fi
cuantificat prin numă rul de unit ăți de timp de muncă prestate, prin numă rul de ore
de munc ă sau de locuri de munc ă aferente unei anumite cantit ăți de produse, prin
numărul de lucr ători sau de ore -om de munc ă, prestate în condi ții de produc ție date.
Dimensiunea calitativ ă a factorului munc ă, abordat la nivel individual, se
referă la specializarea profesional ă proprie fiec ărui prestator de munc ă, la gradul
său de calificare ș i de experien ță de producț ie, la nivelul său de productivitate.
Trebuie s ă se intervin ă la nivelul abilit ăților și motiva ției în munc ă ale celui vizat
pentru a ameliora anumite caracteristici a le muncii prestate de o persoan ă.
Progresul calitativ al factorului munc ă determinat de dezvoltarea general ă a
societ ății, se concretizează în:
a. Creșterea propor ției în care procesele de munc ă fac apel la abilit ățile
de ordin intelectual, care ajung s ă prev aleze în raport cu cele fizice;
51
b. Tendin ța de ameliorare continu ă a productivit ății muncii, pe baza
căreia are loc reducerea treptată a timpului lucrat ș i creșterea corespunzătoare a
timpului liber;
c. Creșterea duratei de preg ătire școlară și profesional ă instituționalizată
și a nivelului ș i complexit ății acestei pregă tiri;
d. Amplificarea dimensiunii creative a proceselor de munc ă, bazat ă pe
dezvoltarea aptitudinilor pentru inovare, pe accentuarea laturii de concepț ie a
muncii, în detrimentul celei de rutin ă, pe dezvoltarea componentei informa ționale a
celor mai diverse grupuri de muncă.
Oferta de munc ă sub aspect cantitativ, se concretizeaz ă în volumul de
manoper ă prestat ă de popula ția ocupat ă în cadrul timpului efectiv de munc ă.
Acțiunea factorului uman în proce sul creșterii economice, ține de dinamica ocupă rii
popula ției disponibile.
Creșterea num ărului de locuri de munc ă se asociaz ă cu cre șterea economic ă,
deși speciali știi au pă reri diferenț iate privind natura și sensul acestei dependenț e.
Sporirea ratei ocupă rii, prin crearea de noi locuri de munc ă, stimuleaz ă creșterea
economică. Există și opinii care consideră că extinderea ocupă rii este o consecin ță,
mai degrab ă decât o premis ă a procesului de cre ștere care s -ar datora efectului de
antrenare, pa care sporirea PNB ar avea- o asupra fondurilor destinate investi țiilor.
Din punct de vedere calitativ, ac țiunea factorului uman în procesul cre șterii
economice, ce se exprimă prin calitatea acestuia, dependență în principal de
calificare ș i de motivaț ia în muncă ș i prin productivitatea muncii influenț ată și de
înzestrarea tehnic ă a muncii.
Specificitatea dimensiunii calitative a factorului uman al cre șterii economice,
este relevată de conceptul de ,, capital uman ’’, care sintetizează totalitatea
cunoș tințelor ș i competen țelor profesionale, rezultate din procesul educaț ional ș i
consolidate prin acumulare de experien ță, la locul de muncă.
Dimensiunea structural ă se refer ă la structurile specifice ocup ării, respectiv ale
pieței muncii.
În fiecare sistem economic, exist ă o ierarhizare a sectoarelor, ramurilor sau
grupelor de activit ăți, atât în func ție de num ărul personalului ocupat, cât și de
productivitatea și calitatea specifice muncii în domeniul respectiv. Între ramuri,
sectoare, firme au loc transferuri de personal care decurg din anumite tendin țe ale
pieței muncii și care influenț ează aportul factorului uman, la cre șterea economic ă.
2.1.3. Factorul natural
În cadrul resurselor economice, un rol deosebit revine resurselor naturale.
Premisa primar ă a satisfacerii nevoilor uma ne, este natura. Mediul natural este cel
dintâi izvor al resurselor materiale și cadrul existenț ei și al activit ății oamenilor.
52
Direct sau indirect, natura ofer ă aproape toate cele necesare existen ței omului și
progresului societ ății.
Problemele folosirii raționale, ale conserv ării și economisirii resurselor
naturale de toate felurile, au devenit tot mai stringente în ultimul timp. Desf ășurarea
unei cre șteri economice în mod realist, presupune cunoa șterea resurselor naturale,
clasificarea lor detaliată și luarea în considerare a progresului științific și tehnic,
care să fie ș i progres economic ș i ecologic.
Clasificarea resurselor naturale din punct de vedere al originii, și ritmului de
formare în resurse neregenerabile ș i resurse regenerabile , ofer ă posibilitatea unei
politici economice bazate pe un orizont de timp adecvat și unei aloc ări eficiente a
resurselor, nu numai între produc ții dar și între genera ții.
Având în vedere posibilit ățile de recuperare și refolosire a lor în produc ție sau
în consum, resurs ele mai pot fi categorisite în recuperabile, parț ial recuperabile ș i
nerecuperabile.
Revolu ția științifică și tehnic ă contemporan ă, ridic ă noi probleme și în rela ția
dintre cre șterea economic ă și progresul tehnic, pe de o parte, și protec ția mediului
natural pe de alt ă parte. Cre șterea economic ă, în condi țiile neprotej ării resurselor,
se dovedește inacceptabilă atât din punct de vedere al mediului, cât ș i al dezvoltă rii
căci subminează baza unei dezvoltă ri durabile.
În procesul acumul ării mijloacelor de pr oducție și al cre șterii economice, pe
baza progresului tehnic, este necesar ca societatea s ă protejeze eficient resursele
naturale, s ă ia măsuri pentru combaterea efectelor negative asupra naturii. Ținând
seama de necesitatea obiectivă a protecț iei mediulu i natural, în scopul satisfacerii
nevoilor curente și de perspectivă în procesul cre șterii economice, se impune luarea
în considerare a unor cerinț e din care preciz ăm: ,,descoperirea și punerea în valoare
a noi resurse naturale, crearea de înlocuitori, fol osirea unor cantit ăți cât mai reduse
materiale, prin utilizarea unor tehnici și tehnologii corespunz ătoare și a unor
produse mici consumatoare de materii prime și energie; recuperarea și refolosirea
deșeurilor, materialelor, pieselor; utilizarea cu priorit ate a resurselor materiale
regenerabile și luarea de m ăsuri care s ă asigure reânnoirea lor; la folosirea
resurselor care nu se reânnoiesc s ă se ia în considerare interesele genera țiilor
viitoare și posibilit ățile descoperirii de înlocuitori sau producerea pe cale artificial ă;
aplicarea de tehnici ș i tehnologii nepoluante ș i antipoluante; creșterea importan ței
problemelor ecologice în selectarea tehnologiilor; reducerea și eliminarea
acumulă rilor de mijloace de distrugere a societ ății și naturii’’2.
Din toa te acestea, se impune ca strategia cre șterii economice și dezvoltă rii pe
termen lung, s ă integreze organic principiile ecologice și să se finalizeze în progres
economic, social, tehnic ș i ecologic.
2 N. N. Constantinescu , ,,Economia protecției mediului natural’’, Bucure ști, Ed. Politic ă, 1976, p. 34
53
2.1.4. Capitalul real și investi țiile (acumularea capitalului r eal)
Fără a absolutiza func țiile acumul ării, în procesul cre șterii economice,
încadrând -o în complexitatea factorilor și condi țiilor care o determină , este de
remarcat c ă aceasta este procesul care exprim ă cel mai cuprinz ător factorii cre șterii
economice. Acumularea declan șează efecte antrenante, multiple, cantitative și
calitative în to ți factorii creșterii economice ș i deci asupra producț iei, venitului
național și produsului social.
De intensitatea acumul ării și eficien ța ei, depinde nemijlocit cre șterea
economică. Apare, totodată , necesară în special în perioadele de stagnare a
acumulă rii, mobilizarea intensă a celorlal ți factori, ai creșterii economice, ș i
sporirea eficien ței acestora, în vederea men ținerii sau acceleră rii ritmului venitului
național cu un efort de acumulare mai redus.
Deși creșterea economic ă depinde de numero și factori, din evolu ția istoric ă a
economiei diferitelor țări, se desprinde relaț ia deosebit de strânsă dintre ritmul
creșterii economice ș i rata acumulă rii, atestată de faptul că perioadele de dezvoltare
rapid ă a factorilor de produc ție, se suprapun de regul ă, cu acelea în care se alocă o
parte însemnat ă din venitul na țional pentru desf ășurarea reproduc ției lărgite, se
realizeaz ă ritmuri înalte de cre ștere a investi țiilor.
Acumularea capitalului real, poate avea loc la nivel tehnic calitativ constant,
sau prin încorporare economică a progresului tehnic.
În condi țiile acumul ării extensive, adic ă a sporirii capitalului fix și circulant, la
nivel tehnic constant, datorit ă relației strânse existente între creșterea economică ș i
acumulare, pare foarte plauzibilă ideea că, pe mă sura sporirii fondului de acumulare
în venitul naț ional, are loc ridicarea ritmului de cre ștere economic ă, deoarece vor fi
puse în func țiune mai multe mijloace de munc ă și un num ăr mai mare de lucr ători
vor fi atra și în procesul de produc ție.
Dar în cazul acumul ării la nivel tehnic constant, se manifest ă tendin ța de
creștere a raportului capital- produc ție, deci de sc ădere a efectului, pe m ăsura m ăririi
efortului.
Acumularea de mijloace de produc ție care încorporeaz ă progresul științific și
tehnic, deci acumularea intensiv ă, calitativ ă, este calea hotă râtoare a dezvoltă rii
economice ș i sociale pentru fiecare țară.
Prin îngemânarea dintre acumulare și progres tehni c, se creează posibilitatea
creșterii economice, nu atât prin sporirea volumului fondului de acumulare, cât mai
ales pe seama sporirii eficien ței acestuia, ca urmare a ridicării nivelului tehnic ș i a
calității mijloacelor de producț ie acumulate, a schimbur ilor structurale tehnice și
economice, produse în economia naț ională.
54
În aceste condi ții, cre șterea economic ă este determinat ă hot ărâtor de
dezvoltarea științei și aplicarea ei în produc ție, de ridicarea calific ării for ței de
munc ă. ,,Aș adar acumularea est e un factor hotă râtor al creșterii economice, dar
numai în m ăsura în care economia este capabil ă să genereze și să absoarbă
progresul tehnic’’3.
Promovarea largă și intens ă a progresului tehnic, presupune mari eforturi de
acumulare. Nivelul tehnic al unei economii nu poate fi ridicat rapid și continuu, fără
acumulă ri sistematice însemnate, în mijloace tehnice moderne.
Acumularea este un factor esen țial al cre șterii economice, numai în condi țiile
asimilă rii progresului ș tiințific ș i tehnic, iar difuzarea acestuia în economie, implică
importante resurse materiale, financiare ș i umane.
Exist ă mai multe direc ții de promovare a progresului tehnic prin acumulare.
Principala cale const ă în punerea în func țiune de ma șini, utilaje și instala ții noi, cu
o valoare de întrebuinț are superioar ă celei existente. O mare importan ță prezintă
încorporarea progresului tehnic în procesul reânnoirii capitalului fix.
Concomitent cu cre șterea capitalului fix, are și trebuie s ă aibă loc,
îmbun ătățirea calității materiilor prime și materialelor, diversificarea acestora,
folosirea noilor resurse de energie, perfec ționarea tehnologiilor care, în procesul
acumulă rii lor, trebuie să încorporeze cele mai noi cuceriri ale revolu ției științifice
și tehnice.
Progresul tehnic promovat prin acu mularea capitalului real, pentru a fi acceptat
de societate, trebuie s ă asigure cre șterea eficienț ei economico -sociale, privită în
toată complexitatea sa. Relaț ia progres tehnic -acumulare intensivă impune
economiei o anumită structură tehnico -economică, ca pabilă să genereze și să
asimileze progresul ș tiințific ș i tehnic.
În acest sens, un rol primordial revine cercet ării științifice și dezvolt ării
tehnologice, înv ățământului, industriei constructoare de ma șini, metalurgiei și
chimiei, ca ș i comer țului exter ior în vederea obț inerii de produse cu nivel tehnic
calitativ superior.
Caracterul limitat al economisirii, impune identificarea posibilit ăților de
sporire a producț iei fă ră investi ții, sau cu investi ții mult mai reduse. Chiar în
interiorul ramurilor, care sunt principalele promotoare ale progresului tehnic,
sectorul lucră rilor auxiliare poate funcț iona cu o înzestrare tehnică mai pu țin
costisitoare, fă ră să afecteze creșterea nivelului tehnic general al ramurii ș i al
produselor.
Dacă progresul economico -social rapid al oric ărei țări nu poate fi conceput în
condi țiile revolu ției științifice ș i tehnice contemporane, decât prin asimilarea celor
3 Ihor Lemnij, Progresul tehnic și dezvoltarea economic ă, Bucure ști, Ed. Academiei Republicii Socialiste România,
1969, p.66
55
mai noi cuceriri ale acesteia, experien ța tuturor țărilor ast ăzi dezvoltate, ca și a țării
noastre, evidenț iază că acest progres nu se poate realiza fă ră substan țiale investi ții.
Așa-zisele ,,miracole’’ economice de care se vorbea în deceniile anterioare au
fost rezultatul unei înalte rate de acumulare menținute mult timp și folosirii
resurselor cu eficien ță maxim ă. Așadar, cre șterea economic ă susținută, impune
amplificarea eforturilor pentru dezvoltarea ș tiinței ș i tehnicii, ș i aplicarea lor în
produc ție.
Dezvoltarea economic ă face s ă apar ă în anumite perioade, pericolul
subutilizării for ței de muncă. Acest lucru se în tâmplă mai ales, datorită întârzierii în
timp a procesului de adaptare a economiei la condițiile create, prin tehnic ă modern ă
și care constau în absorb ția for ței de muncă, devenită disponibilă în ramurile noi
generate de progresul tehnic și în sectorul ter țiar.
Karl Marx referindu -se la acest aspect ară ta ,,cu toate că mașina îi înlă tură în
mod inevitabil pe muncitori, din ramurile în care este introdus ă, ea poate s ă
provoace totuș i, o sporire a num ărului celor ocupa ți în alte ramuri de munc ă’’4.
Aceste tra nsform ări structurale, în utilizarea for ței de munc ă cer, desigur, un
mare efort investi țional. Dezvoltarea și perfec ționarea tehnicii, a tehnologiei de
fabrica ție, crearea de noi materiale sunt condi ționate tot mai mult, de dezvoltarea
cercetă rii științifice.
În aceast ă sferă , se concentreaz ă un important poten țial material și uman,
determinând existenț a unei rela ții strânse între investi țiile în știință și cercetarea
economică. Prin urmare, nu este întâmplă tor faptul că, investi țiile pentru cercetare
dețin o pondere ridicat ă din PIB în majoritatea țărilor dezvoltate și se apreciaz ă, de
numeroș i speciali ști, că acest procent va cre ște în viitor.
O puternic ă dezvoltare cunoa ște sectorul ter țiar. Se produc modific ări în
nivelul și structura popula ției. Nivelu l tot mai ridicat al dezvoltă rii economiei
naționale, adâncirea diviziunii sociale a muncii, în condi țiile progresului tehnic
contemporan, intensifică raporturile ș i condi ționările reciproce între ramurile,
subramurile ș i sectoarele economiei naț ionale, ri dică pe un plan superior,
interdependenț a subsistemelor în cadrul complexului economiei naț ionale unitare,
sporește necesitatea unor noi eforturi în alte ramuri ale economiei naț ionale. Drept
urmare, nivelul minim al efortului de acumulare total, necesar p entru dezvoltarea
optimă a economiei na ționale, se ridic ă substanț ial.
2.1.5. Factorul informa țional
Factorul informa țional are în prezent un rol decisiv în procesul cre șterii
economice. Informaț ia constituie o resursă economică activă , ce se concretizează
4 Karl Marx, Capitalul, volumul I, Bucure ști, Ed. Politic ă, 1960, p.4 55
56
într-un mod specific de administra ție și de utilizare, în procesul economic. Acest
comportament specific al informaț iei, multitudinea de forme pe care le îmbracă, fac
mai dificil ă formalizarea matematic ă a influen ței acestui neo -factor, inclusiv
încorporarea lui în modelele micro și macroeconomice.
Explicarea rolului jucat de factorul informa țional, în procesul cre șterii
economice, este pusă în legă tură cu inovarea tehnologică privită drept principal
generator de informa ție, cu finalitate aplicativă , și cu ef ect mă surabil.
Inovarea apare drept principala surs ă intern ă de avantaj comparativ, pentru un
sistem micro ș i macroeconomic. Poten țialul ei de a induce progres ș i eficien ță, este
practic nelimitat, ceea ce justific ă tratarea potenț ialului de inovare, drep t o resurs ă
strategică importantă . Cantitativ, poten țialul de inovare tehnologică al unei țări, este
condi ționat de protecț ia deț inută de investi țiile pentru cercetare -dezvoltare în PNB.
Calitativ, inovarea este important ă prin eficien ța ei programat ă. Primul aspect
al eficien ței directe, privește rentabilitatea sistemului cercetă rii. Aceasta este
analizată și apreciată după alte criterii, decât rentabilitatea producț iei propriu -zise,
admițându -se că, specificul creativ ș i riscul ridicat exclud aplicarea principiului
maximiz ării veniturilor din cercetare -dezvoltare.
Criteriul utilizat îl constituie maximizarea avantajului competitiv, rezultat din
aplicarea noilor solu ții tehnico -științifice, se are în vedere eficien ța propagată .
Mecanismul propag ării efecte lor este interpretat prin dou ă ipoteze:
Ø Ipoteza progresului tehnic încorporat
Ø Ipoteza progresului tehnic autonom neîncorporat.
Ipoteza progresului tehnic încorporat prive ște diferen țierea tipologic ă intern ă a
fiecărui factor primar din produc ție, pe genera ții tehnologice, fiecare ac ționând în
modalit ăți și cu randamente diferen țiate. Contribu ția la cre șterea economic ă este cu
atât mai mare, cu cât generaț ia teh nologic ă este mai avansat ă. La un moment dat,
coexistă și acț ionează conjugat, generaț ii tehnologice diferite, acceptându -se
eterogenitatea sistemului.
Ipoteza progresului tehnic autonom pune în evidență o îmbun ătățire vizibil ă,
progresivă a performanț elor de produc ție, prin acumularea de experiență în
funcționarea și eliminarea treptat ă a perturba țiilor, chiar și atunci când condi țiile
exterioare se men țin constante.
Aceste dou ă ipoteze sunt compatibile din punct de vedere al sistemului
economic în ansambl u, ele sunt convergente, permi țând obț inerea de avantaje
comparative prin îmbinarea afluxului de progres tehnologic, din exteriorul
sistemului, cu capacitatea interioară de a genera el însuș i, în timp, un progres
tehnologic.
Progresul tehnologic indus prin inovare, determin ă efecte multiple:
1 Are o contribu ție esen țială la ameliorarea randamentului
sistemelor de producț ie, exprimat prin productivitatea muncii ș i a capitalului;
57
2 Determin ă obținerea economiilor de scar ă, prin reducerea
costurilor medii pe unita tea de produs, cu consecinț a sporirii profitului ca surs ă de
acumulare, a capitalului, destinat investi țiilor ce susț in creșterea economică;
3 Limiteaz ă și reduce costurile ecologice și sociale ale cre șterii
economice prin eliminarea ș i controlul surselor de poluare, civilizarea vie ții pe
suportul noilor infrastructuri computerizate;
4 Schimbă continuu gama destina țiilor de utilizare a diferitelor
categorii de resurse naturale, permi țând protejarea resurselor epuizabile ș i
eliminarea pe calea eficien ței mai mar i, a deficienț elor cantitative, ce pot limita
creșterea economică;
5 Determin ă restructurarea treptat ă a economiilor na ționale și a
relațiilor dintre acestea.
Asemenea caracteristici corespund unui tip special de sistem economic,
economia tehnologică informa țională.
Dimensiunile și impactul progresului tehnologic, în mecanismele cre șterii
economice, se află sub inciden țele tehnologiilor informaț ionale. Un astfel de rol
hotărâtor al factorilor informa țional -tehnologici, se explic ă prin urm ătoarele:
a. Informa ția este omniprezentă în activitatea umană . De aici, decurge
tendinț a naturală de extindere a noilor tehnologii informaț ionale, în toate sferele de
activitate, cu spectru de aplicaț ii în curs de generalizare, nu numai în producț ie, ci și
în gospod ăriile familiale, în procesele de înv ățare, în accesul la cultur ă și în
comunicarea inter -umană;
b. Tehnologiile informa ționale cunosc o rat ă de inovare înalt ă și fără
limite. Aceasta explic ă de ce pe seama lor sunt a șteptate marea majoritate a
progreselor viitoare, în planul eficienț ei economice și al ra ționalit ății sistemelor
micro și macroeconomice;
c. Printr -un efect de conexiune invers ă, avansul tehnologiilor
informatice, se r ăsfrânge favorabil asupra potenț ialului de inovare existent la
nivelul unei economii na ționale , amplificându -l substanț ial și facilitând
valorificarea acestuia.
Noile tehnologii informa ționale, ca suport al inov ării tehnologice și al
conducerii sistemelor economice, permit abordarea creșterii acestora, într -o
perspectivă de ansamblu și pe termen lung.
Omul, prin esen ța sa, este o fiin ță informa țională, iar munca sa are o
componentă informaț ională distinctă . Acest fapt se relevă cu pregnan ță, în procesul
produc ției, care presupune predeterminarea unui scop, formularea c ăilor de atingere
a acestuia, c omunicarea reciproc ă și coordonarea ac țiunilor participanț ilor la
proces, evaluarea și ajustarea rezultatelor obț inute. Procesul de produc ție, lipsit de
aportul de informaț ie necesară și suficientă , desfăș urării sale normale, ar înregistra
58
deregl ări, ar sc ădea nivelul eficien ței și performan țelor competitive ș i ar mă ri
gradul de dezorganizare până la atingerea st ării de blocaj.
Informa ția se define ște drept un semnal rezultat din reprezentarea realit ății
prin cunoa șterea și căruia atât emitentul, cât și destinatarul îi asociază aceeași
semnificaț ie.
Informa ția face parte din categoria activelor intangibile ale firmelor,
îndeplinind roluri multiple în funcț ionarea acestora. Calitatea de factor de producț ie
revine informa ției faptice sau documentare stocate p e supor ți materiali ș i introduse
ca atare, în procesul de producț ie.
Informa ția de intrare într- un proces de produc ție, se concretizeaz ă în structuri
vitale, bunuri informa ționale.
Informa ția apărând ca intrare distinct ă, în orice proces de producție, acți oneaz ă
atât indirect, prin asimilarea ș i utilizarea ei de indivizii implicaț i în proces, cât ș i
direct, prin asistarea cu calculatorul, a func ționării sistemelor de produc ție.
Trecerea de la societatea industrial ă, la societatea informa țională, în sensul
definit de John Naisbitt, legitimeaz ă recunoa șterea informa ției, ca suport al
raționalit ății superioare a ac țiunii umane, întemeiat ă pe primatul efortului de
concep ție și al activit ății.
Factorul informa țional are în prezent un rol decisiv în procesul creș terii
economice. Informaț ia constituie o resursă economică activă ce se concretizează
într-un mod specific de administra ție și de utilizare în procesul economic. Acest
comportament specific al informaț iei, multitudinea de forme pe care le îmbracă, fac
mai dificil ă formalizarea matematic ă a influenț ei acestui neofactor, inclusiv
încorporarea lui în modelele micro ș i macroeconomice.
Explicarea rolului jucat de factorul informa țional, în procesul cre șterii
economice, este pusă în legă tură ci inovarea tehnologică privită drept principal
generator de informa ție cu finalitate aplicativă și cu efect m ăsurabil.
Inovarea apare drept principala surs ă intern ă de avantaj comparativ pentru un
sistem micro ș i macroeconomic. Poten țialul ei de a induce progres ș i eficien ță, este
practic nelimitat, ceea ce justific ă tratarea potenț ialului de inovare drept o resurs ă
strategică importantă.
Cantitativ, poten țialul de inovare tehnologic ă al unei țări, este condi ționat de
protec ția deținută de investi țiile pentru cercetare -dezvoltare în PNB.
Calitativ, inovarea este important ă prin eficien ța ei programat ă. Primul aspect
al eficien ței directe, privește rentabilitatea sistemului cercetă rii. Aceasta este
analizată și apreciată după alte criterii decât rentabilitatea producț iei propriu -zise,
admițându -se că specificul creativ ș i riscul ridicat exclud aplicarea principiului
maximiz ării veniturilor din cercetare -dezvoltare. Criteriul utilizat îl constituie
maximizarea avantajului competitiv, rezultat din aplicarea noilor solu ții tehnico –
științifice, se are în vedere eficienț a propagată . Mecanismul propag ării efectelor
59
este interpretat prin două ipoteze: ipoteza progresului tehnic încorporat ș i ipoteza
progresului tehnic autonom neâncorporat.
Ipoteza progresului tehnic încorporat prive ște diferenț ierea tipologic ă intern ă a
fiecărui factor primar de produc ție, pe genera ții tehnologice, fiecare ac ționând în
modalit ăți și cu randamente diferen țiate. Contribu ția la cre șterea economic ă este cu
atât mai mare, cu cât generaț ia tehnologică este mai avansată . La un moment dat,
coexistă și acț ionează conjugat, generaț ii tehnologice diferite acceptându -se
eterogenitatea sistemului.
Ipoteza progresului tehnic autonom pune în evidență o îmbun ătățire vizibil ă,
progresivă a performanț elor de produc ție, prin acumularea de experien ță în
funcționarea și eliminarea treptat ă a perturba țiilor, chiar și atunci când condi țiile
exterioare se men țin constante.
Aceste dou ă ipoteze sunt compatibile din punct de vedere al sistemului
economic în ansamblu, ele sunt convergente, permi țând ob ținerea de avantaje
comparative prin îmbinarea afluxului de progres tehnologic, din exteriorul
sistemului, cu capacitatea interioară de a genera el însuș i, în timp, un progres
tehnologic.
Progresul tehnologic indus prin inovare, determină efecte multiple:
1. are o contribu ție esen țială la ameliorarea randamentului sistemelor de
produc ție, exprimat prin productivitatea muncii și a capitalului;
2. determină obținerea economiilor de scar ă, prin reducerea costurilor
medii pe unitatea de produs, cu c onsecinț a sporirii profitului ca surs ă de acumulare,
a capitalului destinat investi țiilor ce susț in creșterea economică;
3. limiteaz ă și reduce costurile ecologice și sociale ale cre șterii
economice prin eliminarea ș i controlul surselor de poluare, civilizarea vieț ii pe
suportul noilor infrastructuri computerizate;
4. schimbă continuu gama destinaț iilor de utilizare a diferitelor categorii
de resurse naturale, permi țând protejarea resurselor epuizabile și eliminarea pe
calea eficien ței mai mari, a deficien țelor cantitative, ce pot limita creșterea
economică;
5. determină restructurarea treptat ă a economiilor na ționale și a rela țiilor
dintre acestea.
Asemenea caracteristici corespund unui tip special de sistem economic,
economia tehnologică informaț ională.
Dimensiunil e și impactul progresului tehnologic, în mecanismele creșterii
economice, se află sub inciden țele tehnologiilor informaț ionale. Un astfel de rol
hotărâtor al factorilor informa țional -tehnologici, se explic ă prin urm ătoarele:
a. informaț ia este omniprezentă în activitatea umană . De aici, decurge
tendinț a naturală de extindere a noilor tehnologii informaț ionale, în toate sferele de
activitate, cu spectru de aplicaț ii în curs de generalizare, nu numai în producț ie, ci și
60
în gospod ăriile familiale, în procesele de învățare, în accesul la cultur ă și în
comunicarea inter -umană,
b. tehnologiile informaționale cunosc o rată de inovare înaltă și fără
limite. Aceasta explic ă de ce pe seama lor sunt aș teptate marea majoritate a
progreselor viitoare, în planul eficienț ei economice și al ra ționalit ății sistemelor
micro și macroeconomice;
c. printr- un efect de conexiune invers ă, avansul tehnologiilor informatice,
se ră sfrânge favorabil asupra poten țialului de inovare existent la nivelul unei
economii naț ionale, amplificându -l subst anțial și facilitând valorificarea acestuia.
Noile tehnologii informa ționale, ca suport al inov ării tehnologice și al
conducerii sistemelor economice, permit abordarea creșterii acestora, într -o
perspectivă de ansamblu și pe termen lung.
Omul, prin esen ța sa, este o fiin ță informaț ională , iar munca sa are o
componentă informaț ională distinctă . Acest fapt se relevă cu pregnan ță, în procesul
produc ției, care presupune predeterminarea unui scop, formularea c ăilor de atingere
a acestuia, comunicarea reciprocă ș i coordonarea acț iunilor participanț ilor la
proces, evaluarea și ajustarea rezultatelor obț inute. Procesul de produc ție, lipsit de
aportul de informaț ie necesară și suficientă , desfăș urării sale normale, ar înregistra
deregl ări, ar sc ădea nivelul eficiențe i și performanț elor competitive și ar m ări
gradul de dezorganizare până la atingerea st ării de blocaj.
Informa ția se define ște drept un semnal rezultat din reprezentarea realit ății prin
cunoașterea ș i căruia atât emitentul, cât ș i destinatarul îi asociază aceeași
semnificaț ie.
Informa ția face parte din categoria activelor intangibile ale firmelor,
îndeplinind roluri multiple în funcț ionarea acestora. Calitatea de factor de producț ie
revine informa ției faptice sau documentare stocate pe suporț i materiali și introduse
ca atare, în procesul de producț ie.
Informa ția de intrare într -u proces de produc ție, se concretizeaz ă în structuri
variate, bunuri informa ționale.
Informa ția apărând ca intrare distinct ă, în orice proces de producție, acț ioneaz ă
atât indirect, prin asimilarea și utilizarea ei de indivizii implica ți în proces, cât și
direct, prin asistarea cu calculatorul, a func ționării sistemelor de produc ție.
Trecerea de la societatea industrial ă, la societatea informa țională, în sensul
definit de John Naisbitt5, legitimeaz ă recunoa șterea informaț iei, ca suport al
raționalit ății superioare a ac țiunii umane, întemeiat ă pe primatul efortului de
concep ție și al activit ății.
5 John Naisbitt, ,, Megatendin țe’’, Editura politic ă. Bucureș ti, 1989, p. 58
61
2.2. Măsurarea cre șterii economice
Măsurarea cre șterii constituie una din problemele important e ale teoriei
creșterii economice. Cu toate că în această privin ță, s-a ajuns la un consens în
practic ă, privind adoptarea indicatorului produs intern brut anual, lucr ările nu sunt
clare, din mai multe motive.
Se recunoa ște insuficienț a acestui indicator, măsurarea cre șterii economice și
pentru compara ția interna țională și se arat ă că un calcul corect ar trebui s ă țină
seama de puterea de cumpă rare, în monedă națională a unui locuitor față de aceea a
unui locuitor din țara cu care se face compara ția.
La com parația dintre două țări, se determină raportul puterii de cumpă rare a
monedelor respective pentru fiecare grup ă de bunuri, se pun în eviden ță diferen țele
față de cursul valutar oficial de schimb.
În țările cu PIB mic, pre țurile interne, în special la prod usele de baz ă, sunt mici
și există tendin ța de a subestima prin cursul valutar oficial, valoarea PIB / locuitor,
comparativ cu țările mai bogate.
În aceste condi ții, indicatorul sintetic de m ăsură a cre șterii economice, nu
poate fi decât PIB pe locuitor, exprimat în monedă națională, trecerea la compara ții
internaț ionale neputându -se face decât cu luarea în considerare, a puterii de
cumpă rare reale.
Analiza cre șterii economice trebuie f ăcută în pre țuri constante ale anului de
bază, iar valorile din perioada de analiz ă să fie afectate de un coeficient subunitar
de forma (1+i)r , prin intermediul c ăreia, se ț ine seama de erodarea în timp a
monedei.
Analiza în mod pregnant a cre șterii economice, nu poate face abstrac ție de
aspectele calitative, care determină calitatea creșterii. Creșterea economică este
rezultatul conjugat al componentelor cantitative și calitative a valorilor de
întrebuinț are finite. Calitatea6 nu este o noț iune ce succede cantit ății, ci este strâns
legată de aceasta și poate fi considerată o scară pentru ierarhizare. Calitatea
evoluează în timp, trebuie extrapolată concomitent cu analiza implicaț iilor ei,
asupra cantit ăților necesare.
Măsurarea cre șterii economice se face prin compararea PIB sau PNB de la
începutul intervalului, cu cel de la s fârșitul intervalului. M ăsurarea se efectueaz ă
prin ritmul sporului PIB sau PNB real, total și pe locuitor.
Din punct de vedere al mă rimii sporului într -o anumit ă perioadă de timp,
creșterea este liniar ă și exponen țială. O mă rime cre ște liniar, atunci când creșterea
respectiv ă, în m ărime absolut ă, este constant ă, într -o anumit ă perioadă dată de timp.
De exemplu, dac ă un venit de 100 $ crește cu 10$ în fiecare an, nivelul s ău crește în
6 N. Georgesc -Roegen, ,,Legea entropiei și procesul economic’’, Ed. Politic ă, Bucure ști, 1979, p. 65
62
mod liniar și se dubleaz ă într -o perioadă de zece ani. Cre șterea exponenți ală
desemneaz ă creșterea cu o rat ă constant ă. O mărime prezint ă o cre ștere
exponen țială, atunci când crește cu un procent constant din valoarea ei totală , într -o
perioadă constant ă de timp. Dac ă, de exemplu, un venit cre ște anual cu un ritm de
10% în fieca re an, nivelul s ău cre ște exponen țial și se dubleaz ă într-o perioadă de
cca. ș apte ani. Pe cât de obiș nuită este creșterea exponen țială, pe atât de
surprinzătoare pot fi rezultatele ei. Creșterea exponen țială generează foarte repede
numere imense. Ea este un fenomen dinamic, ce implic ă elemente care se modific ă
în timp (factorii creș terii).
Teoria model ării dinamice arat ă că orice m ărime care cre ște exponen țial, este
legată de o buclă pozitiv ă de conexiune invers ă. O asemenea buclă este uneori
denumit ă ,,cerc vicios’’. Într- o bucl ă pozitivă de conexiune invers ă, un lanț de
relații cauză -efect se include în el însuș i în așa fel, încât creșterea oricărui element
în circuit, declan șează o secven ță de modific ări care are drept rezultat, o cre ștere și
mai mare a elementului ini țial modificat. De exemplu, creșterea venitului naț ional,
ca efect, face să crească factorii de producț ie care, la rândul lor, generează o nouă
creștere a venitului naț ional. De aceea, alegerea ratei de creștere economică
constituie una dint re op țiunile fundamentale a oric ărei politici a dezvolt ării
economice la nivel naț ional.
Progresul economic și social al oric ărei țări, se afl ă în strâns ă dependență cu
creșterea economică. De sporirea continuă și în ritm optim, a venitului naț ional,
depinde realizarea obiectivelor pe care și le propune societatea în etapa dat ă.
Ritmurile înalte de cre ștere economic ă permit ob ținerea unor sporuri absolute mai
mari și, prin urmare, duc la ridicarea mai rapid ă pe trepte superioare de civiliza ție
material ă și spirituală . De la un anumit nivel de dezvoltare economic, ritmurile mai
înalte de cre ștere economic ă în țările mai puț in dezvoltate determin ă obținerea unor
sporuri ale producț iei pe locuitor egale ș i apoi mai mari ca în țările dezvoltate
economic, accelerarea reducerii decalajelor relative, intrarea într -o nouă etapă ,
aceea a elimină rii decalajelor absolute.
Dacă am f ăcut op țiunea pentru PIB pe locuitor, ca principal indicator ce
exprimă creșterea economică, sunt necesare unele consideraț ii asupra modului de
exprimare a evolu ției acestuia. Ne putem opri asupra indicelui de creș tere exprimat
prin raportul supraunitar, dintre nivelul indicatorului în anul t și cel din anul de
bază:
0,PIBPIBit
t PIB=
Indicii cre șterii economice într -o anumit ă perioadă , au un caracter sintetic,
deoarece includ influenț ele unui num ăr mare de componente, exprimând rezultatele
medii a ansamblului de activit ăți.
63
Evolu ția cre șterii poate fi exprimat ă și printr -o progresie aritmetic ă sau
geometric ă. Dac ă creșterea este liniar ă, ea poate fi descrisă de o dreaptă:
PIB t=a+bt, t=1,2,…,n (ani)
Dacă creșterea evolueaz ă dup ă o progresie geometric ă, obținem pentru
indicatorul analizat ș i intervalul t:
PIB t = PIB 0(1+r)t
Expresia este asem ănătoare cu ecua ția dob ânzii compuse, în care r reprezintă
ritmul mediu de cre ștere între anul de baz ă și anul t. Leg ătura dintre ritmul mediu
anual ș i indicele de creștere, poate fi stabilită prin relaț ia:
( )
tPIBt tiPIBPIBr = = +
01
Se poate remarca inconvenientul pe care îl ascun de analiza cre șterii, prin
intermediul ritmului mediu, cu ecuaț ia dobânzii compuse, fiindc ă aceasta nu ț ine
seama decât de primul ș i ultimul an, indiferent de evolu ția din anii intermediari.
Aceasta a condus la alte propuneri pentru calculul cre șterii econ omice7 și analiza
statistică8, bazate pe folosirea metodei celor mai mici p ătrate (Gauss) în studiul
evolu ției indicatorului Y = PIB / loc, într -un anumit interval de timp:
Ø Ritmul mediu, determinat cu media parabolic ă, obținut din expresia:
( )[ ]2
101 min∑
=− + =n
tttY r Y S
Ø Ritmul mediu, determinat cu func ția autoregresiv ă:
( ) [ ] ∑
=− +− =n
tt t Y r Y S
12
1 1 min
Folosirea acestor expresii de calcul, conduce la rezultate diferite. Se pune
problema în analiza cre șterii economice, pentru perioade de 15 -20 de ani, și chiar
mai mult. Pe ntru un asemenea interval, calculul indicatorilor folosind valori
discrete, cu pasul, de un an, determinate cu ritmul mediu din ecua ția dobânzii
compuse, nu este satisfăcă tor, deoarece pornește de la ipoteza că rezultatele
obținute pe parcursul unui an, se stochează ș i intră în circuitul economic în anul
următor, ceea ce nu corespunde realit ății, majoritatea resurselor nou create
prognozate s ă intre în circuitul economic9.
Aceast ă constatare conduce la necesitatea folosirii unei func ții continue
pentru a exprima cre șterea economic ă:
tΥ= ∫Υt
trtd e
00 =rte0Υ
sau
7 Em. Dobrescu, ,,Ritmul cre șterii economice’’, Ed. Politic ă, Bucure ști, 19 68, p. 25
8 C. Moineagu, I. Negur ă, V. Urseanu, ,,Statistic ă’’, Ed. Științifică și enciclopedic ă, Bucure ști, 1976, p. 78
9 Excep ție fac produsele agricole și unele produse industriale cu ciclu lung de fabrica ție (nave)
64
0ΥΥt= rte
Determinarea ratei de cre ștere (r) din expresia (ert) oferă ușurință de calcul și
rezultate mai exacte. Cum rezult ă din datele cuprinse în tabelul 2, exist ă diferen țe
apreciabile între calculul unui indicator cu valori discrete ș i pasul de un an, față de
cele ob ținute cu funcț ia continuă , mai ales atunci când ratele de creștere sunt
ridicate.
Tabel 2
Ritmuri medii în intervalul de calculat
Ritmuri
medii Expresia de calcul Intervalul de calcul t (ani)
1 5 10 15
1 2 3 4 5 6
2 ert 1,020 1,105 1,221 1,349
(1+r)t 1,020 1,104 1,219 1,345
3 ert 1,030 1,162 1,349 1,568
(1+r)t 1,030 1,159 1,344 1,558
4 ert 1,041 1,221 1,491 1,822
(1+r)t 1,040 1,217 1,480 1,800
5 ert 1,051 1,284 1,648 2,117
(1+r)t 1,050 1,276 1,629 2,079
6 ert 1,061 1,349 1,822 2,459
(1+r)t 1,060 1,338 1,790 2,398
7 ert 1,072 1,419 2,014 2,857
(1+r)t 1,070 1,402 1,967 2,759
8 ert 1,083 1,491 2,225 3,320
(1+r)t 1,080 1,469 2,158 3,172
9 ert 1,094 1,568 2,459 3,857
(1+r)t 1,090 1,538 2,358 3,642
10 ert 1,105 1,648 2,718 4,481
(1+r)t 1,100 1,610 2,593 4,177
11 ert 1,116 1,733 3,004 5,260
(1+r)t 1,110 1,685 2,839 4,784
12 ert 1,127 1,822 3,320 6,049
(1+r)t 1,120 1,762 3,105 5,473
Dacă pentru un interval de 5 ani, diferen țele între cele dou ă moduri de calcul,
aferente unui ritm mediu de 12% reprezintă 3,4% ceea ce poate fi acceptat, la un
interval de 15 ani difernț a între nivelurile indic atorilor calculaț i pentru același ritm
mediu, dep ășește 10% deformând astfel rezultatele analizei economice.
65
Aspectele de calcul impun unele preciz ări. În complexul economiei na ționale,
se înlă nțuie un numă r mare de procese de producț ie cu durate foarte di ferite; dac ă
pentru energia electric ă, intervalul între produc ție și utilizare este practice zero, în
alte domenii procesul de producț ie durează 2 -3 ani. Aceasta justific ă de ce se poate
admite o durată medie de un an a proceselor producț ie și folosirea fu ncției
discontinue (1+r)tpentru calculul ritmurilor medii.
În studiile privind cre șterea economic ă, pe o lung ă perioad ă (15-20 ani) ar fi
mai indicat s ă se utilizeze func ția continu ă (ert) în sprijinul c ăreia vom menționa
tendinț a de accelerare a proceselor de transformare care conduce la reducerea
intervalului mediu între producț ia și utilizarea bunurilor sub durata de un an.
Pentru acelea și ritmuri anuale, nivelurile indicatorilor economici analiza ți, sunt
mai mari la sfârș itul perioadei, în cazul când se folosește ecuaț ia funcț iei continue,
decât atunci când sunt calcula ți cu ecua ția progresiei geometrice, diferenț ele fiind
cu atât mai importante, cu cât perioada de timp este mai mare.
Dacă se utilizeaz ă ecua ția progresiei geomatrice, în calcule pe o perioadă mai
mare de 5 ani, este necesar ca rezultatele s ă fie corectate a șa cum se prezint ă în
tabelul 3.
Tabel 3
Ritmuri medii și corec ția procentual ă pentru perioada de calcul
Ritm mediu Corec ția procentual ă pentru perioda de
calcul
5 10 15 20
1 0,6 1,2 1,8 2,4
2 0,8 1,8 2,5 3,5
3 1,2 2,4 3,5 4,8
4 1,5 3,1 4,7 5,3
5 1,9 4,3 5,9 7,9
6 2,4 4,8 7,3 9,8
7 2,8 5,8 9,9 11,9
8 3,4 6,9 10,5 14,2
În calculele economice care au la baz ă valori actualizate, folosirea ratei de
creștere exponen țiale conduce la diferen țe față de calculul folosit în mod obiș nuit,
cu progresia geometrică. Dacă beneficiile anuale ale unui obiectiv de investi ții sunt
notate cu (β ), valoarea actualizat ă a acestora în momentul intr ării în func țiun,
pentru o rat ă de eficiență (r) și un interval de calcul (t) este dat ă de expresia:
66
S = β( )
( )tt
r rr
+− +
11 1
Folosind expresia exponen țială, vom avea:
S = β ∫−t
rtdte
0= β⎥⎦⎤
⎢⎣⎡−−rter1- β⎥⎦⎤
⎢⎣⎡−r1
S = ( )rter−−1β=
⎥⎥
⎦⎤
⎢⎢
⎣⎡−
rtrt
ee
r1 β
Diferen țele ce se ob țin între cele dou ă modalit ăți de calcul, vor fi illustrate ca
un exemplu în care beneficiul β =1, rata eficien ței r=0,15 (media ob ținută în
industrie), iar durata de calcul t=20 ani.
S = 1( )
( )2020
15, 0 1 15, 01 15, 0 1
+− += 6,259
S = ⎥⎦⎤
⎢⎣⎡ −
085,201 085,20
15, 01= 6,335
Diferen ța este de numai 1,2% putem aprecia c ă în calculele de actualizare,
folosirea oric ăreia din cele dou ă modalități de calcul, este posibilă , rezultatele
având diferen țe destul de mici. Explicaț ia este furnizată de constatarea ca pentru
perioade lungi de timp, specifice folosirii valorilor actualizate, raporturile ( )
( )tt
rr
+− +
11 1
și rtrt
ee1−
tind c ătre 1, astfel încât suma (S) a valorilor actualizate depinde numai de
raportul rβ așa cum se observă din relaț iile de mai sus.
2.3. Investi țiile, multiplicatorul ș i acceleratorul în mecanismul creșterii
economice
La un nivel dat al productivit ății factoriale, m ărimea venitului na țional –
măsură și rezultat al cre șterii – depinde de volumul investi țiilor. În cre șterea
investițiilor și dinamica venitului naț ional, există o interdependen ță cauzală
reciproc ă.
Efectul investi țiilor asupra sporirii venitului na țional (Δ Y) este eviden țiat de
multiplicatorul investi țional (Mk):
Mk = 1 / ΔI = 1 / 1 -ΔC = 1 / s
67
Creșterea înclina ției marginale spre consum, determin ă o cre ștere a
multiplicatorului și deci, a venitului na țional ( Δy = MkΔ I), deoarece sporirea
consumului înseamnă o creștere a cererii globale (bunuri de consum ș i bunuri de
capital), o sporire a investi țiilor, o mă rire a ofertei, o ridicare a nivelului de ocupare
și implicit, o creștere a venitulu i național.
Efectul cre șterii venitului asupra investi țiilor este dat de accelerator, care se
calculează ca raport între sporul investi țiilor ș i sporul venitului: A = ΔI / Δy.
Interdependen ța dintre multiplicator (Mk) ș i accelerator (A). Sub
incidenț a forț elor cererii ș i ofertei, a legii productivit ății marginale descrescânde ș i
a legii diminuă rii veniturilor, creșterea venitului naț ional determină sporirea
investițiilor pân ă la un anumit nivel, dup ă care înregistreaz ă o tendin ță de reducere.
Rezult ă că, în anumite perioade de timp, legă tura de cauzalitate dintre venit ș i
investiții înregistreaz ă tendinț e diferite, din punct de vedere absolut și relativ, și
chiar diametral opuse. Aceste tendin țe pot fi sintetizate astfel:
1) Creșterea venitului determin ă o creș tere a ofertei de credit, a
investițiilor, a capacităților de producț ie, a gradului de ocupare, a salariilor și
produc ției;
2) Creșterea tuturor categoriilor de venit nu este înso țită de o sporire
corespunzătoare a consumului ș i ca urmare, apare pe piață un e xces de ofert ă în
raport cu cererea;
3) Productivitatea muncii și randamentul capitalurilor înregistreaz ă
ritmuri din ce în ce mai scă zute, în timp ce costurile cunosc o cre ștere continu ă. În
aceste condi ții, întreprinderile majorează preț urile, fapt ce deter mină o reducere și
mai mare a cererii, în raport cu oferta de pe pia ță. Apare astfel o supraproduc ție de
mărfuri și o criz ă a creditului;
4) Reducerea profiturilor și criza creditului determin ă o încetinire a
ritmului investi țiilor și a produc ției, o cre ștere a șomajului ș i producț iilor.
Atunci când politica înlocuie ște pia ța, proiectele de investi ții duc mai degrab ă
la reducerea avuț iei, decât la sporirea ei.
Uneori guvernele fixeaz ă rata dobânzilor și prin aceasta, stânjenesc capacitatea
piețelor de a canal iza economiile personale că tre proiectele creatoare de avuț ie.
Atunci când un plafon al ratei dobânzilor este combinat cu politici monetare
inflaț ioniste, rata dobânzii, recalculată în raport cu inflaț ia – ,,rata reală a dobânzii’’
– va fi adesea negativă. Atunci când rata dobânzii comandat ă de guvern este mai
mică decât rata infla ției, avu ția oamenilor ce fac economii, este împu ținată. Cu
trecerea timpului, economiile lor și câștigurile de pe urma dobânzii vor avea o
putere de cumpă rare din ce în ce mai mi că. În aceste circumstanț e, va exista o
motiva ție foarte slab ă de a economisi și de a furniza fonduri pie ței interne a
capitalurilor. ,,Fuga capitalurilor’’ ia naștere pe mă sură ce investitorii din interior
caută , în stră inătate, rate ale venitului pozitive, iar cei stră ini ocolesc cu totul țara.
68
Astfel de politici distrug în totalitate pia ța intern ă a capitalurilor. Fiind lipsite atât
de capital financiar, cât și de un mecanism de orientare a investi țiilor c ătre
proiectele creatoare de avuț ie, investi țiile productive din asemenea țări să stagneze
și, uneori, chiar scad.
69
Capitolul III
INVESTIȚIILE – FACTOR AL CREȘTERII
ECONOMICE
3.1. Investi țiile: concept, structura, rol
3.2. Cadrul legislativ al investitiilor
3.3. Functia investitiei
3.4. Factorii care determină înclinaț ia spre investi ții
3.5. Investi țiile și relansarea economică
3.6. Rolul investiț iilor în dezvoltarea economico -socială
3.7. Necesitatea unei teorii a investitiilor, integrată în teoria
creșterii economice
3.8. Investi țiile factor al cre șterii economice
3.9. Politia de investire
3.1. Investi țiile: concept, structură , rol
În sens restrâns, investi ția este o utilizare a venitului care se m aterializează
într-un avans de capital, în vederea obț inerii unui venit1.
1 Babate I, ,,Macroeconomia’’, Ed. All, B ucure ști, 2011, p.215
70
Într-o accepț iune mai largă , investi ția reprezint ă orice dec izie de cheltuire care
conduce la dobândirea unui activ, în vederea ob ținerii ulterioare a unui flux de
lichidități, ș i care are ca scop cre șterea avuț iei proprietarilor întreprinderii.
Investi ția este un act fundamental, care provoac ă o cre ștere în viitor a venitului
(de unde decurge și o modificare a consumului și a economiilor) și, implicit,
condi ționează dimensiunea utilizării factorilor de producț ie.
Volumul investi țiilor este variabil în timp și are un puternic efect de antrenare.
Comportamentul oscil ant al volumului investi țiilor pe o perioadă lungă este
determinat de faptul c ă cererea de investi ții este legat ă de noile descoperiri
știin țifico-tehnice, de noile produse, de extinderea zonelor de aprovizionare și
desfacere, de utilizarea unor resurse no i, de cre șterea populaț iei, a producț iei și a
venitului2. La ace ști factori se mai adaug ă previziunile optimiste (sau pesimiste)
privind evoluț ia în perspectivă a economiei, încrederea în fiscalitate, evoluț ia
cheltuielilor publice, mă surile legislative.
Desfăș urarea normală a procesului de producț ie presupune contribu ția mai
multor factori (capital fix, munc ă, materii prime), iar în cadrul acestora un rol
deosebit îl ocupă capitalul fix. Crearea de noi utilaje, precum și aducerea
parametrilor celor existen te la nivelul impus de progresul tehnic contemporan se
realizeaz ă numai prin investi ții. În acest context, investiț iile de capital reprezint ă
totalitatea cheltuielilor prin care se creeaz ă sau se achiziț ioneaz ă noi capitaluri
fixe, productive sau neproduct ive, se dezvolt ă, se modernizează și se
reutilizează cele existente.
Partea din venit cheltuit ă pentru formarea capitalului – factor de produc ție,
adică pentru creșterea volumului capitalului fix ș i a stocurilor materiale (materii
prime, produc ție netermin ată, produse finite) se numește investiț ii nete. Ele se
concretizează în acumularea netă de capital. Dacă la investi ția netă adă ugăm
amortizarea capitalului fix, se definește investiț ia brut ă, care reprezintă formarea
brut ă de capital fix și cre șterea volu mului stocurilor materiale. Prin investi ții brute
are loc atât acumularea de capital, înlocuirea capitalului fix consumat, cât ș i
creșterea volumului capitalului.
Orice investi ție (net ă) presupune ca o parte din venit s ă fie îndreptat ă către
bunurile de produc ție. După concepț ia tradi țional ă, economia corespunde unei
tendinț e de neconsumare. Conform concepț iei funcț ionale, numai veniturile
neconsumate, destinate investi țiilor, joac ă un rol economic. De aici, unii autori
susțin că ceea ce se economisește din venit, prin non -nconsum, nu este obligatoriu
întotdeauna s ă fie egal cu valoarea veniturilor investite. Veniturile economisite pot
fi utilizate ca investi ții, plasamente de capital sau pot fi tezaurizate; de asemenea, o
parte a veniturilor investite poate proveni nu din veniturile economisite, ci din
2 Băileșteanu Gh., ,,Diagnistic, risc și eficien ță’’, Ed. Mirt on, Timi șoara, 2008, p.161
71
crearea de monedă care produce venituri ce nu sunt rezultate din activitatea
economică. Se face o delimitare netă între investi ții, plasamentele de capital ș i
tezaurizare.
Capitalul investit lucreaz ă, produce împreun ă cu ceilalți factori de producț ie
bunuri materiale și servicii. Investi țiile, respective economiile în vederea
acumulă rii, ,,nt esen țiale pentru creșterea economică. Trebuie să se sublinieze totuș i
că economiile în sine nu contribuie la creșterea economică. Ele contribuie la
creșterea economică numai dacă sunt investite ș i utilizate în mod productiv3’’.
Plasamentele de capital definesc opera țiunile prin care de ținătorii de capital
întrebuinț ează fondurile (economiile) în afara activității lor de baz ă, în scopul de a
obține profituri cât mai ridicate. Capitalul plasat apare doar ca aduc ător de câ știg.
Plasamentele de capital au o largă sfer ă de cuprindere: plasamente în hârtii de
valoare – obliga țiuni, ac țiuni, rente; plasamente imobiliare – în terenuri, construcții,
lucr ări de infrastructur ă; achiziționarea de bunuri mobile – metale pre țioase,
tablouri, mobilă și obiecte de artă , mărci po ștale, care vizeaz ă sporirea simț itoare a
capitalului când se scontează creșterea în perspectivă a preț urilor bunur ilor
cumpă rate.
Tezaurizarea, respectiv punerea deoparte și p ăstrarea neproductiv ă a
valorilor, are drept rezultat scoaterea unor importante mijloace din circuitul
monetar și economic.
Dup ă alți autori, prin care și J. M. Keynes, la nivel macroeconomic, in vesti țiile
sunt în mod necesar egale cu economiile. Economiile ș i investi țiile, la nivelul unei
țări, nu reprezintă decât faț ete diferite ale aceluia și lucru. Orice individ poate
economisi o anumită sumă de bani mai mare sau mai mic ă, în func ție de venitul și
comportamentul său economic. Nu orice individ însă poate fi un întreprinzător, nu poate să- și asume riscurile investitorului, nu are calit ățile necesare. Dar ,,oamenii
nu î și bagă economiile sub saltea.’’. Ei î și pun economiile la lucru. ,,Dac ă nu-și
cumpă ră ei înș iși bunuri de capital cu venitul pe care îl economisesc, atunci
cumpă ră active financiare de mai multe feluri (obligaț iuni, acț iuni, conturi de
economii) ș i, în felul acesta, transferă economiile altcuiva care va achizi ționa
bunuri de capital ’’. Prin urmare, volumul economiilor este rezultatul
comportamentului individual, în timp ce investi țiile reprezintă un rezultat al
comportamentului colectiv al întreprinzătorului individual.
Elementele definitorii ale conceptului de investi ții, sunt:
– conținutul concret material al efortului investi țional, care consideră investi ția ca o
structură individualizată de resurse diferite ca natură și volum ce sunt angrenate în
realizarea unui proiect;
– factorul timp, care relevă faptul că orice proiect de investi ții are o perioadă de
3 Betty G. Fishman and Lee Fishman, The American Economy, D. Van Nostrand Comp., Princetown, 1962, p. 262.
72
viață proprie caracterizat ă prin etape și momente bine definite și pe parcursul c ăreia
parametrii economici ai proiectului au o evoluț ie proprie descris ă, de regul ă, în
tabloul de flux de numerar;
– noțiunea de eficiență, conform c ăreia întreprinzătorul acceptă schimbarea unor
disponibilit ăți prezente de resurse pentru o serie de efecte viitoare, care în sum ă
totală trebuie s ă fie superioare cheltuielilor inițiale;
– noțiunea de risc, care decurge din însăși eșalonarea pe perioade v iitoare a
efectelor așteptate; aceste efecte viitoare sunt încă speran țe și nu certitudini.
Principalele criterii de clasificare a investi țiilor sunt:
a) După natura lor, investițiile se grupează în:
– investiții materiale, care au ca scop men ținerea sau creșterea poten țialului
productiv, fiind constituite din imobiliz ări corporale și activul circulant;
– investiții imateriale, care concură la realizarea imaginii întreprinderii ș i care
sunt concretizate în domeniul cercetă rii, formă rii personalului, recla mă, publicitate
și al programelor informatice;
– investiții financiare, generate pe lângă urm ărirea valorific ării
disponibilit ăților întreprinderii și de politica de cre ștere externă , de impunerea
intereselor proprii în gestiunea și administrarea altor unități, reg ăsindu- se sub forma
participă rii la capitalul acestora;
– investiții umane, care urmă resc formarea ș i perfecț ionarea personalului
(școlarizare, calificare, perfec ționare etc.);
– investiții sociale, care urmă resc îmbună tățirea condi țiilor de muncă ș i viată
a salariaț ilor.
b) După obiectivul investițiilor vorbim despre:
– investiții productive, care sunt destinate activit ății de exploatare;
– investiții de participare și plasament care pot urmă ri pe lângă plasarea
disponibilit ăților bă nești și obținerea de avantaje comerciale;
– investiții strategice, care se fac pentru ameliorarea activit ății în domeniul
cercetă rii dezvolt ării și reducerea riscului determinat de progresul tehnic și
concuren ță;
– investiții obligatorii, care urmă resc respectarea u nor dispozi ții legale sau a unor
angajamente luate față de angajaț ii proprii ș i care cel mai adesea sunt concretizate
în proiecte de protecț ie a mediului ș i a personalului.
c) După gradul de risc investițiile se împart în:
– investiții cu risc scă zut (investi țiile de men ținere) care presupun realizarea
aceluiași volum de activitate cu același tip de utilaje sau cu utilaje noi performante,
fără a fi necesar un proces laborios de decizie;
– investiții cu risc sporit (investi țiile de extindere) care urm ăresc fie extinderea
pieței întreprinderii fie a influenț ei sale ceea ce implicit decizii strategice generate
de cheltuirea unor sume importante de bani, pe perioade îndelungate.
73
d) după modul de finanț are investi țiile se grupeaz ă în:
– investiții finanț ate din surse proprii, care au la bază rezultatele ob ținute de
întreprindere ș i amortizarea ș i se refer ă la:
– sumele repartizate pentru perioada precedentă , dar neutilizate;
– amortizarea activelor imobilizate din perioada de realizare a investi țiilor;
– sume repartizate din profitul net pentru dezvoltare.
– investiții finanț ate din surse str ăine, care presupun apelarea la sursele disponibile
în afara întreprinderii, identificate în:
– creșterea capitalului social prin emisiunea suplimentară de acț iuni;
– creditul obligatar;
– creditul bancar;
– finan țări din partea grupului
– alocaț ii de la buget din fondurile speciale de investi ții;
În func ție de rela țiile care se stabilesc între întreprindere și sursa stră ină de
resurse pentru investi ții, investi țiile stră ine po t fi grupate în:
– investiții str ăine directe (de portofoliu), când cel care finanț ează prime ște
posibilitatea de a controla investi ția;
– investiții str ăine de plasament financiar f ără implicaț ii în activitatea întreprinderii;
e) După scopul alocă rii su melor pentru investi ții:
– investiții directe, destinate realiz ării obiectivului de baz ă;
– investiții colaterale, destinate asigur ării cu materii prime, materiale combustibil,
energie la obiectivului de bază;
– investiții conexe, destinate asigur ării unei bune func ționări a obiectivului de baz ă;
f) Dup ă structura tehnologică a cheltuielilor, investițiile se clasific ă în;
– investiții în mijloace fixe, care cuprind:
– cheltuieli cu echipamentele;
– cheltuieli de montaj -instalare;
– construcț ii speciale, clă diri, amenaj ări;
– alte mijloace fixe.
– cheltuieli preliminare sau alte cheltuieli, care cuprind:
– costul bunurilor de proiectare;
– formare de personal de exploatare;
– licenț e;
– know -how;
– cheltuielile de constituire.
– fondul de rulment sau de capital de lucru pentru acoperirea necesarului de fond de
rulment rezultat din desfășurarea activităț ii în noile condi ții.
g) După politica generală a întreprinderii investițiile se împart în:
– investiții interne, care constau în alocarea resurselor pentru achizi ționarea
de active materiale și nemateriale în vederea dezvolt ării și moderniz ării
74
întreprinderii;
– investiții externe, care constau în plasamente de capital în alte unit ăți
economice în vederea ob ținerii de venituri.
h) După modul de folosire a bu nurilor de capital achizi ționate, investițiile se
împart în:
– investiții de înlocuire, destinate înlocuirii bunurilor de capital fix scoase din
func ție, ca urmare a deprecierii lor. Sursa acestor cheltuieli o constituie
amortizarea;
– investiții pentru dezvoltare sau nete, destinate sporirii volumului
capitalului tehnic real, adică form ării nete a capitalului, a căror sursă o formează
venitul economisit.
Suma investi țiilor de înlocuire și a investi țiilor nete, de dezvoltare, formeaz ă
investiț iile brute de capital, ce contribuie la formarea brută a capitalului tehnic.
Investi ția brut ă se compune din investi ții în bunuri de capital (durabile), cu
excep ția cheltuielilor pentru bunurile gospodă riilor populaț iei, care se includ în
consum privat ș i al bunurilo r durabile, care se includ în produc ția intermediară a
statului ș i investi ții în stocuri, în modificarea stocurilor de materii prime,
semifabricate ș i produse finite din producț ie proprie, destinate vânzării.
Atunci când în economie suma investi țiilor brut e este mai mică decât volumul
investițiilor de înlocuire are loc o reducere a capitalului tehnic real, adic ă un
fenomen de dezinvesti ție.
Investi țiile constituie principalele "motoare ale cre șterii economice" deoarece
acestea sunt puternice creatoare de ve nituri și locuri de munc ă.
Rolul investi țiilor. Prin implicaț iile lor, investițiile au un puternic efect de
antrenare în toate sectoarele economiei, asupra tuturor agen ților economici. Prin
investiții sporeș te și se modernizează capitalul – factor de producț ie. Investi țiile nete
constituie suportul material al creării de noi locuri de muncă ș i sporirii înzestră rii
tehnice a muncii, al promov ării celor mai noi și eficiente cuceriri ale științei și
tehnicii moderne în producț ie, al moderniz ării structurii și diversific ării produc ției,
al creșterii productivit ății factorilor de producț ie ș i al rentabilit ății, al
competitivit ății, al creșterii economice ș i, pe această bază, a venitului ș i
consumului. Prin urmare, creșterea consumului în viitor implică, în mod necesar,
folosirea unei p ărți din venit pentru investi ții, pentru dez voltare.
Prin investi ții de capital se asigur ă construirea de noi unit ății economice,
dezvoltarea, modernizarea și reutilarea celor existente, precum și construirea,
lărgirea ș i amenajarea obiectivelor cu caracter social -cultural ș i de locuin țe.
Investi țiile de capital au un rol deosebit de important în asigurarea dezvolt ării
și restructură rii economiei naț ionale. Indiferent de natura ș tiinței fiecare agent
economic investitor urmă rește cu prioritate:
– accentuarea procesului de modernizare a bazei tehnice în condi țiile restructură rii
75
întregii producții materiale;
– reducerea costurilor de produc ție și îndeosebi a cheltuielilor materiale. Problema
apare cu atât mai importantă cu cât reducerea costurilor de producț ie se va face în
condi țiile ridicării nivelului calitativ al produselor, diversificării sortimentale ș i
creșterii gradului de complexitate a acesteia;
– promovarea largă a progresului tehnic, prin aplicarea cât mai rapidă în producț ie a
rezultatelor cercet ării științifice și tehnologice;
– gospodă rirea judicioas ă a materialelor de care dispune fiecare beneficiar de
investiții, ridicarea gradului de valorificare a resurselor materiale etc. ;
– creșterea calitativă a întregii activităț i de comerț exterior și de cooperare
economică internaț ională.
3.2. Cadrul legislativ referitor la investi ții
În vederea sus ținerii cre șterii economice și pentru o mai bun ă integrare în
economia mondială autorit ățile de decizie au ini țiat ș i legiferat acte normative
speciale pentru investi țiile strategice. În foarte multe activit ăți sau zone geografice
infuzia de capital str ăin este varianta cea mai viabilă pentru producerea efectelor
pozitive de antrenare în economie și crearea de noi locuri de munc ă. Astfel prin
legea 332 / 2001 legiuitorul a stabilit c ă participarea la investițiile directe cu impact
semnificativ în economie se poate realiza numai cu capital lichid în lei sau în valută
liber convertibilă4.
Existând decalaje consistente între zonele ad ministrative ale țării sub aspectul
dinamicii industriale, ocupă rii for ței de munc ă, protec ției mediului s -au elaborat
politici pentru dezvoltare regional ă care s ă adreseze în mod dedicat problemele
locale. Cadrul legal este asigurat în principal de Legea nr.151 / 1998 privind
dezvoltarea regional ă, care stabile ște obiectivele, cadrul instituț ional, competenț ele
și instrumentele specifice pentru realizarea politicii de dezvoltare regională în
România.
Obiectivele generale ale politicii de dezvoltare regiona lă se refer ă la
diminuarea dezechilibrelor regionale existente, stimularea dezvolt ării echilibrate,
revitalizarea zonelor defavorizate, prevenirea producerii de noi dezechilibre, stimularea cooperă rii interregionale interne ș i internaț ionale care contribuie la
progresul economic și social. Obiectivele strategice ale dezvolt ării regionale în
România vizeaz ă:
4 Legea nr. 332 din 29 iunie 2001 priv ind promovarea investițiilor directe cu impact semnificativ în economie.
Publicat în MO, Partea I nr. 356 din 3 iulie 2001 *;
– Ordinul nr. 228 din 27 iulie 2001 privind aprobarea Listei cuprinzând utilajele tehnologice, instala țiile,
echipamentele, aparatele de mă sură și control, automatizări și produse software, achizi ționate din import care sunt
exceptate de la plata taxelor vamale. Publicat în MO, Partea I nr. 565 din 11 septembrie 2001 *
76
– promovarea mecanismelor economiei de pia ță în toate regiunile țării, în vederea
îmbun ătățirii competitivității ș i realiz ării unei cre șteri economice p ermanente;
– promovarea unei dezvolt ări spa țiale armonioase și a re țelei de localit ăți;
– creșterea capacit ăților regiunilor de a -și susț ine propriul proces de dezvoltare
crearea ș anselor egale în ceea ce privește accesul la informare, cercetare- dezvoltare
tehnologic ă, educaț ie și formare continu ă a populaț iei din zonele periferice;
– promovarea unor politici diferenț iate, conform unor particularit ăți zonale
reducerea decalajelor de dezvoltare dintre jude țe, dintre mediul urban și rural,
dintre zone cen trale ș i periferice;
– prevenirea apari ției unor zone probleme.
Obiectivele generale și strategice se realizeaz ă treptat și etapizat. M ăsurile,
programele și proiectele regionale sunt finanț ate din resurse interne, concentrate în
Fondul Na țional de Dezvol tare Regională și resurse externe, reprezentate, în
principal, de sprijinul financiar acordat României de c ătre UE în cadrul
Programului Na țional Phare. Un rol important în dezvoltarea regional ă îl are și
cooperarea transfrontalieră . Obiectivul general al cooperă rii transfrontaliere este
promovarea dezvolt ării economice și sociale a regiunilor de grani ță prin
identificarea ș i valorificarea oportunităților de cooperare.
Cadrul legislativ privitor la investi ții este completat de actele normative
referitoare la zonele defavorizate. Prin Ordonanț a 24 / 1998 se definesc aceste zone
în funcț ie de structurile productive, de nivelul șomajului, de mijloacele de
comunicaț ie și de infrastructură5.
3.3. Func ția investi ției
Func ția de investi ții exprim ă rela ția dintre vol umul investi țiilor și factorii s ăi
determinanț i. Dac ă investi ția reprezint ă o adă ugire la stocul de capital existent,
firma este interesat ă să ajung ă la stocul optim de capital. Deci, investi ția reprezint ă
cantitatea de capital cu care se cuvine a fi sporit stocul actual de capital pentru a
dispune de un stoc optim de capital. În consecință , factorii determinanț i ai
5 Ordonan ța nr. 24 din 30 septembrie 1998 privind regimul zonelor defavorizate. Publicat ă în MO, Partea I nr. 545
din 8 noiembrie 1998*;
– Ordin nr. 1 din 24 ianuarie 2000 privind stabilirea activit ăților economice conform domeniilor de interes pentru
realizarea de investi ții în zonele defavorizate. Publicat în MO, Part ea I nr. 230 din 25 mai 2000*;
– Ordonan ța de Urgen ță nr. 75 din 16 iunie 2000 pentru modificarea Ordonan ței de Urgen ță a Guvernului nr. 24 /
1998 privind regimul zonelor defavorizate. Publicat ă în MO, Partea I nr. 282Publicat ă în MO, Partea I nr. 282 din 22
iunie 2000*.
– Hot ărârea nr. 728 din 26 iulie 2001 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Ordonan ței de
Urgen ță a Guvernului nr. 24 / 1998 privind regimul zonelor defavorizate republicat ă, cu modific ările ulterioare,
publicat ă în MO pa rtea I nr. 467 din 15 august 2001*(* Actele normative au fost extrase din Monitorul Oficial al
României, Partea I).
77
stocului optim de capital sunt, în mare m ăsură , comuni cu factorii de care
depinde volumul investi țiilor.
În primul rând, este vorba de produ ctivitatea marginală așteptată a capitalului.
Cu cât aceasta este mai ridicat ă, cu atât este mai profitabil ă pentru firm ă instalarea
unui nou capital. În al doilea rând, se are în vedere rata real ă a dobânzii (i r).
Economi știi clasici privesc rata dobânzii drept principal factor determinant al
investițiilor. Pentru a reliefa această abordare, s ă luăm în considerare analiza
microeconomic ă a unei firme care dore ște s ă adopte o decizie cu privire la
efectuarea unei anumite investi ții. Atunci când firma achiziț ioneaz ă un utilaj sau un
alt activ, este de așteptat ca venitul (beneficiul) adus de noua investi ție să
depăș easc ă costul investi ției.
Calcularea venitului scontat nu este o opera țiune simpl ă întrucât o investi ție
produce o perioadă mai lungă de timp, iar o sumă primit ă în viitor are întotdeauna o
valoare mai mic ă decât aceea și sumă primit ă în prezent.
Decizia de a investi se bazeaz ă pe o serie de calcule. O primă modalitate
constă în compararea venitului scontat cu costul investi ției, ceea ce implică
calcularea valorii actuale a investiției și compararea ei cu costul actual al investiției.
Dac ă valoarea actual ă a venitului este mai mare decât costul investi ției, investi ția
este profitabilă și poate fi realizată . Întrucât venitul realizat printr -o investi ție este
un venit viitor, el trebuie actualizat, adus în prezent ca m ărime. Rela ția de calcul
pentru valoarea prezent ă Vp a unui venit ce se ob ține peste n ani, V n este
Vp= Vn / (1+i)n,
unde i este rata dobânzii. Pentru determinarea costului investi ției se ține seama și de
perioada de dare în func țiune a investi ției. Dac ă perioada este de câ țiva ani, atunci
costurile se actualizează după aceeași regulă ca și veniturile.
O a doua modalitate const ă în a compara venitul net (profitul) estimat al unei
investiții î n raport cu costul investi ției și compararea acestuia cu rata dobânzii.
Atunci când rata rentabilit ății este mai mare sau egal ă cu rata dobânzii, investi ția se
poate realiza. De exemplu, la o investi ție de 200 milioane u.m. cu un profit net de
50 milioane u.m., o rat ă a dobânzii de 25% și o rat ă a infla ției de 15%, rata
venitului net R vn este:
Rvn= (50 : 200)*100=25%
iar rata reală a dobânzii i=25 -15=10%. Întrucât rata venitului net este 25%, mai
mare decât rata real ă a dobânzii care este de 10%, investi ția respectivă se justifică.
Rezult ă că firmele care doresc să -și maximizeze profitul vor investi în proiecte
pentru care se presupune c ă rata rentabilit ății investi ției depăș ește rata dobânzii.
Rata rentabilit ății investi ției suplimentare denumit ă și randam entul marginal al
investiției manifestă tendin ță de sc ădere pe m ăsură ce sunt întreprinse mai multe
proiecte de investi ții din urm ătoarele motive:
a) cele mai profitabile proiecte sunt, de obicei, primele realizate;
78
b) creșterea preț ului bunurilor de investi ții.
Reducerea ratei dobânzii poate face ca unele investi ții să devin ă profitabile
astfel încât investi ția agregată să crească, iar o creștere a ratei dobânzii poate să
afecteze profitabilitatea unor proiecte de investi ții. Investi ția totală este invers
proporț ional ă cu rata dobânzii.
Aceasta reprezint ă costul capitalului și anume, costul suportat când resursele
necesare investi ției sunt împrumutate sau costul de oportunitate, când utilizeaz ă o
parte din resurse pentru investi ții. Se realizează investi ții atun ci când PM k excede
costul marginal al capitalului. Mai exact, investi ția este cu atât mai ridicat ă, cu
cât stocul curent de capital este inferior stocului optim de capital, deci, cu cât PM k
este mai mare decât 1+i r (rata nominal ă brut ă a dobânzii prin care se exprimă costul
capitalului) sau altfel spus, rata PM k / (1+r)>1. În raport cu elementele de mai sus și
cu relaț iile dintre ele, funcț ia de investiț ii are urmă toarea formă:
I = I(PM k / 1+r)* YΔ
În al treilea rând, se are în vedere că sporirea anticipată a producț iei trebuie să
fie înso țită de o cre ștere a investi ției, rela ție pus ă în eviden ță de modelul
accelerator sau ipoteza ajustă rii graduale .
3.4. Factorii care determină înclina ția spre investi ții
Imboldul de a investi este rezultatul ac țiunii conjugate a unui ansamblu de
factori. În esen ță, când individul se hot ărăște s ă investeasc ă, el dobânde ște dreptul
la un șir de venituri viitoare pe care conteaz ă să le obț ină de pe urma vânză rii
rezultatelor ob ținute, dup ă scăderea cheltuielil or curente ocazionate de obț inerea
produc ției respective.
Unul dintre factorii care determin ă imboldul de investi ții îl reprezint ă cererea
de investi ții. Cererea de investi ții este în func ție de eficienț a marginal ă a capitalului
și de rata dobânzii. Mă rimea efectivă a investi țiilor curente crește până la acel punct
până nu mai exist ă nici o categorie de bunuri de capital a c ăror eficiență marginal ă
depăș ește rata curent ă a dobânzii. Este vorba de acel punct de pe curba cererii de
investiții în care eficiența marginală a capitalului este aproximativ egală cu rata de
piață a dobânzii.
Totodat ă, imboldul de a investi depinde de modul în care sunt asumate
riscurile ce le implic ă activitatea investi țional ă. Astfel, riscul întreprinză torului, al
celui ce ia bani c u împrumut, izvor ăște din propriile sale îndoieli cu privire la
obținerea venitului viitor scontat. Acest tip de risc este susceptibil de a fi mic șorat
prin egalizarea riscurilor și printr -o mai mare precizie a previziunilor6.
Exist ă un al doilea tip de ri sc, al celui ce dă bani cu împrumut. Acesta este
6 Popa A., Nicolae A., Cristea M., ,,Eficien ța investi țiilor’’, Ed. Universitaria, Craiova, 2000, p. 298
79
determinat de o nesiguranță de ordin moral, legat ă de insolvabilitatea deliberat ă sau
de una voluntar ă, provocat ă de nerealizarea a ștept ărilor.
În timp ce primul risc reprezint ă, într- un anumit sens, un cost social real, cel
de-al doilea este un adaos net la costul investi țiilor care nu ar exista dacă debitorul
și creditorul ar fi aceiași persoană . Riscul creditorului implică, par țial, o dublare a
mărimii riscului întreprinz ătorului care trebuie s ă fie ad ăugat de dou ă ori la rata
pură a dobânzii, pentru a se obț ine minimul de necesar de randament viitor, care va
determina efectuarea investi țiilor.
Cu cât o afacere este mai riscant ă, cu atât este nevoie de o diferen ță mai mare
între randamentul scontat de cel c e ia bani cu împrumut ș i cu rata dobânzii la care
consideră că merită să ia bani cu împrumut. În același timp, din aceleași motive,
este nevoie de o diferență mai mare între dobânda percepută de creditor ș i rata pură
a dobânzii, pentru a -l determina s ă acorde bani cu împrumut.
Mai poate exista și o a treia surs ă de riscuri determinat ă de o posibil ă
modificare nefavorabil ă a valorii etalonului monetar, al c ărui fapt este cre șterea
nesiguranț ei împrumutului bă nesc.Un alt factor care determină imboldul de
investi ții îl constituie randamentul în perspectivă al unui bun de capital.
Starea de anticipare pe termen lung al randamentului viitor al bunului
economic este o stare psihologică, depinzând nu numai de calitatea prognozei care
se face, ci ș i de autoîncrederea cu care aceasta se face.
Starea încrederii are o influență puternic ă asupra curbei eficienț ei marginale a
capitalului. Astfel că, între curba eficien ței marginale a capitalului ș i starea
încrederii se creaz ă o interacț iune, cu efecte asupra volumului inv esti țiilor.
Dac ă la început, investi țiile depindeau de existen ța unui numă r suficient de
indivizi optimiști din fire și cu înclinaț ii constructive, în prezent, dar mai ales în
perspectivă , capă tă o importanță deosebit ă calculul cât mai precis al profitului .
În prezent, o dat ă cu separarea propriet ății de conducerea întreprinderilor și cu
dezvoltarea pie țelor financiare organizate, apare un factor nou care uneori
faciliteaz ă investi țiile, dar alteori accentueaz ă în m ăsură însemnat ă instabilitatea
sistemului.
Fluctua țiile cotidiene ale profiturilor la investi țiile existente constituie un
alt factor care influen țează imboldul investi țiilor.
Răspunderea statului pentru organizarea direct ă a investi țiilor în sectorul
public reprezint ă un alt factor. Manifestarea real ă a acestei ră spunderi antreneaz ă
un consum sporit de bunuri de investi ții, în timp ce lipsa acestei r ăspunderi sau
diminuarea ei pot avea efecte contrare.
Alături de ace ști factori, imboldul de investi ții depinde și de starea general ă a
economiei na ționale. Aceasta se poate concretiza în stabilitatea ș i instabilitatea
factorilor economici și social -politici. O economie aflat ă în declin economic are
nevoie, mai întâi, s ă opreasc ă aceast ă tendință negativă , pentru ca apoi s ă înceapă
80
acțiunea factorilor care stimulează imboldul la investi ții. În strânsă legă tură cu acest
ultim factor, imboldul de investi ții depinde și de conjunctura economiei
mondiale, concretizată în variaț ia fazelor de expansiune sau de criza, ascendente ș i
descendente ale ciclurilor economice. Determinat ă de factori normali ai vie ții, dar ș i
de factorii anormali, varia ția fazelor ciclului economic ac ționeaz ă favorabil sau
nefavorabil, direct sau indirect, asupra celorlal ți factori interni, influenț ează
imboldul la investiții, cu consecin țe pozitive sau negative.
Toți ace ști factori care influen țează imboldul la investi ții într -o economie cu
piață concurenț ială acționeaz ă în strâns ă interdependență , cu buclele de conexiune
invers ă pozitiv ă sau negativ ă.
3.5. Investi țiile ș i relansarea economic ă
Noțiunea de investi ții are dou ă sfere de cuprindere. Sfera l ărgit ă este
reprezentat ă de investi țiile financiare, care constituie, în esență, orice plasament
de capital cu scopul de a obț ine un anumit profit. Cumpă rarea de ac țiuni sau de alte
titluri de v aloare, plasamente de seme bănești la bă nci, alocarea unor fonduri pentru
inițierea de afaceri – în scopul de a obț ine dividende, dobânzi și respectiv profituri –
înseamn ă investiții financiare. Sfera restrâns ă se refer ă la achiziționarea de noi
mijloace f ixe și se cheam ă investiț ii de capital. Este de în țeles c ă prima sfer ă o
cuprinde pe cea de a doua , dar, uzual, investi țiile financiare se referă la
plasamentele de capital exemplificative. Investi țiile de capital au loc în economia
real ă precum și în domeniile social -culturale, constituind suportul material al
creșterii economice ș i al dezvoltă rii activit ăților social -culturale în orice țară din
lume.
Prin investi ții de capital trebuie s ă se înț eleagă nu numai construc ția de noi
obiective, ci și moderniza rea celor existente. În domeniul economiei reale, țara
noastr ă nu are nevoie de noi obiective , ci mai cu seam ă de modernizarea celor
existente. Politica de atragere a capitalului stră in vizează tocmai modernizarea
întreprinderilor existente, care dispun d e utilaje îmbă trânite ce nu pot face rata
competi ției economice actuale ș i cerin țelor de consum ale populaț iei.
Aproape niciodat ă o nou ă investi ție nu reproduce exact o investi ție anterioar ă.
Invers se poate spune c ă orice investi ție aduce ceva nou. Invest ițiile sunt
propagatoare de nou, lor le este propriu caracterul novator, ele aduc întotdeauna
schimbarea situaț iei existente, apari ția altor elemente decât cele cunoscute anterior.
Investi țiile angajeaz ă întotdeauna viitorul, de unde decurge caracteristica asocierii
unui însemnat factor de risc la orice proces investi țional.
Investi țiile unui agent economic pot fi fă cute în propria sa țară sau în țări
străine. Problema se poate pune ș i astfel: investi țiile dintr -o țară au surse interne ș i
surse atrase. Putem spune c ă procesul investi țional are determin ări endogene și
81
exogene. Situaț iile rezultate din combinarea celor două provenien țe sunt ceea ce la
noi în țară se numesc investiții mixte. Separat, agenț ii economici str ăini pot realiza
la noi investiții proprii, f ără participare româneasc ă. în ț ara noastr ă se pot realiza
trei tipuri de investiții:
1) investiții proprii, române ști, s ă le spunem autohtone;
2) investiții mixte, cu capital românesc ș i stră in;
3) investiții str ăine, cu capital extern.
Corela ția dintre investi ții și cre ștere economic ă este de tipul legă turilor duble:
pe de o parte, investi țiile influenț ează cre șterea economic ă prin volumul lor, iar pe
de alt ă parte, cre șterea economic ă este influenț ată de calitatea investi țiilor realizate,
aspect ce se reflectă in eficien ța economică a investi țiilor. Precum se ș tie, principala
menire a sistemului bancar este de a aloca resursele disponibile ale societ ății în mod
cât mai eficient. În acest fel, capitalurile împrumutate aduc maximum de profit
celor care le deț in. Evenimentele din ultimi ani din țara noastră arată însă că banii
depună torilor nu au fost gestiona ți cu toat ă grija și responsabilitatea necesare, drept
pentru care riscul a crescut considerabil, pierderile bă ncilor au devenit foarte mari,
în unele cazuri existând chiar pericolul falimentului bancar. În acest domeniu, aspectele cele mai semnificative țin de administratorii bancari ș i managementul
investițiilor în economia reală.
Investi țiile sunt un domeniu foarte sensibil al activit ății umane. Orientarea
fondurilor b ănești spre anumite obiective se face în func ție de necesit ăți, dar și de
tendinț ele existente pe plan mondial, de sta rea economiei, de dorin țele
consumatorului chiar ș i de modă , motive pentru care întotdeauna investi țiile trebuie
tratate cu maxim ă atenț ie de c ătre întreprinz ător.
Investi țiile afecteaz ă în mod direct sau indirect cre șterea economic ă. Dup ă
cum ziua de mâine depinde de ziua de azi, tot așa ș i viitorul societ ății depinde
investițiile prezente.
3.6. Rolul investi țiilor în dezvoltarea economico -socială
Investi țiile reprezint ă principala cale de cre ștere economic ă și de realizare a
unei structuri moderne a ramurilor produc ției. Prin investi ții se asigur ă dezvoltarea
economică a țării noastre.
Prin investi ții, s- a asigurat în primul rând, crearea ș i perfecț ionarea bazei
tehnico- materiale a tuturor ramurilor și sectoarelor economiei na ționale.
Manifestarea în ac eastă direcț ie a rolului investi țiilor s -a concretizat în cadrul unor
procese convergente: industrializarea țării, dezvoltarea social ă a jude țelor și
localităților țării.
În al doilea rând prin intermediul investi țiilor nu se realizeaz ă doar latura
cantitativ ă aimobiliz ărilor corporale, ci se asigur ă cre șterea calitativ ă a acestora prin
82
perfec ționarea și modernizarea lor. Atât în cazul investi țiilor pentru obiective noi,
cât ș i în cazul celor pentru dezvoltare, modernizare, se pune problema asigură rii
unui înalt nivel calitativ al utilajelor, agregatelor ș i echipamentelor.
În al treilea rând, prin volumul și orientarea lor investi țiile au rolul de a asigura
valorificarea superioar ă a resurselor naturale și de munc ă. Se remarc ă astfel
deziderentul valorific ării superioare a resurselor naturale ale țării, protecț ia
mediului și a resurselor naturale deficitare, greu regenerabile (minereuri, resurse
forestiere hidrocarburi, etc), cre șterea gradului de prelucrare a produselor.
În al patrulea rând, investi țiile con stituie o pârghie în asigurarea repartizării
teritoriale a forț elor de producț ie. Manifestarea rolului investițiilor pe această linie
se justifică ș i mai mult dacă avem în vedere că țara noastră a moș tenit o distribu ție
teritorială neraț ională a aparatului de produc ție.
În al cincilea rând se remarca rolul deosebit pe care investi țiile îl au în ceea ce
prive ște crearea de noi locuri de munc ă și asigurarea folosirii sporului popula ției
active în raport cu cerin țele dinamice ale unora din ramurile ș i subramur ile
economiei naț ionale. Se impune ș i rolul pe care îl joacă investi țiile în cadrul
diviziunii interna ționale a muncii.
3.7. Necesitatea unei teorii a investi țiilor integrat ă în teoria cre șterii
economice
Investi țiile au un rol determinant în cre șterea economic ă și justific ă necesitatea
dezvolt ării unei "teorii a investi țiilor" integrat ă în teoria cre șterii economice. În
acest sens pot fi invocate mai multe argumente.
În primul rând, sub aspectul teoriei investi țiilor. Admi țând p ărerea c ă investi ția
înseamnă un act decizional care antreneaz ă cheltuirea unor resurse dar și rezultate
economice ob ținute pe seama unui act, se ajunge la concluzia unit ății de scop cu
teoria cre șterii economice.
În al doilea rând, desfăș urarea procesului investi țional fiind legat ă de timp
(perioada premerg ătoare lu ării deciziei, perioada de realizare și perioada de
func ționare) efectul investi ției este un multiplicator al resurselor cheltuite care se
face sim țit în dezvoltarea economic ă pe o lung ă perspectiv ă.
În al treilea rând, rea lizarea și funcț ionarea obiectivelor de investiții nu poate fi
separată de problemele resurselor de muncă, ale progresului tehnic încorporat în
fondurile fixe create, ale schimburilor economice externe, care constituie
preocupă ri ale teoriei cre șterii economice.
Din perspectiva acestor argumente se poate admite c ă teoria investi țiilor se
înscrie în teoria creș terii economice. Există îns ă alte motive care conduc la
necesitatea abordă rii separate a celor două teorii. De exemplu, faptul c ă teoria
investițiilor poate s ă analizeze mai bine anumite aspecte specifice care ar complica
83
teoria cre șterii economice, cum sunt cele privind procesul transform ării investițiilor
productive în fonduri fixe, durata economic ă de func ționare a fondurilor fixe,
scoaterile din funcț iune datorită uzurii fizice ș i morale, amortizarea fondurilor fixe,
activitatea referitoare la exportul de investi ții etc.
Teoria investi țiilor prelunge ște teoria cre șterii economice în spa țiul
microeconomic și ține seama de aspectele specifice ale obiec tivelor de producț ie,
cunoscând ca fiecare dintre acestea constituie o problemă aparte cel pu țin sub
aspectul localizării pe teritoriul naț ional ș i amplasării în cadrul localit ăților, al
surselor de materii prime, destinaț iei producț iei, tehnologiei folosi te.
În spa țiul macroeconomic, teoria investi țiilor se preocup ă, în primul rând, de
formarea și repartizarea primară a volumelor de investi ții, ca rezultat al optimiz ării
corelaț iei dintre acumulare ș i consum, apoi de realizare în timp ș i de eficien ța
utilizării fondurilor fixe, ceea ce dermină în ultima instan ță, ritmurile de creștere ale
venitului na țional.
La nivelul unit ăților de produc ție, teoria investi țiilor poate s ă se concentreze
asupra aspectelor legate de durata de realizare a acestora, de perioada de înlocuire a
utilajelor și a tehnologiei, de eficienț a economic ă în utilizarea for ței de munc ă, a
fondurilor fixe, valorificarea materiilor prime.
Teoria investi țiilor va trebui s ă analizeze evolu ția conceptului de investi ții în
sensul său modern. Aceasta privește nu numai definirea activit ății de investi ții, al
cărei scop este să studieze, să aleagă , să conceapă și să realizeze bunuri de
investiții, dar și prelungirea ei pân ă la obț inerea rezultatelor economice. În această
direc ție este necesar s ă se acorde o pozi ție aparte investi țiilor realizate în stră inătate
în cadrul acț iunilor de cooperare. Sensul modern al conceptului de investiții se
referă și la faptul c ă cheltuielile de investi ții nu creeaz ă numai obiecte fizice
destinate cre șterii produc ției materiale sau nivelului de trai. Se poate admite c ă și
cheltuielile destinate cercetă rii ș tiințifice aplicative, precum ș i introducerii
rezultatelor acesteia în activitatea economic ă, sunt de natura investi țiilor. Exist ă
păreri c ă și cheltuielile pentru fo rmarea personalului, pentru perfec ționarea
pregă tirii profesionale, sau chiar cele pentru menț inerea s ănătății sunt de natura
investițiilor.
Teoria investi țiilor va trebui s ă propun ă noi metode și noi indicatori de analiz ă
a eficien ței obiectivelor de investi ții pe o perioadă îndelungată , ceea ce impune
folosirea unor tehnici de transfer în timp a valorilor de calcul prin intermediul unor coeficien ți de actualizare.
În țara noastră , interesul pe care îl prezint ă perfec ționarea conceptului de
creștere econom ică și conturarea unei teorii a investițiilor este legat de urm ătoarele
aspecte:
a) creșterea importan ței deciziilor economice, cu deosebire a celor de
investiții, prin m ărirea mijloacelor materiale și financiare angajate, prin implicaț iile
84
lor asupra alto r sectoare ale economiei și prin faptul c ă ele ne angajeaz ă pentru o
lung ă perioad ă. Astfel există riscul ca o decizie de investiții care nu se înscrie într -o
strategie economică ș i nu ia în considerare factorii generatori de schimbă ri pe plan
intern sau i nterna țional, poate ajunge după puțini ani într -o situa ție de neeficiență ,
deși analiza economic ă în momentul luă rii deciziei avea concluzii favorabile. Din
acest punct de vedere, este necesar ca teoria investi țiilor să furnizeze elemente care
să arate pro babilitatea ca investi ția s ă rămână eficient ă o perioadă mai lungă de
timp și să permită ca în acest interval s ă se aprecieze aportul ei la cre șterea
economică;
b) evoluț ia tot mai rapidă a științei și tehnologiilor care conduce în mod
inerent la o uzur ă moral ă accelerat ă a fondurilor fixe, face necesar ă o teorie a
investițiilor care s ă aprecieze implicaț iile economice ale progresului tehnic asupra
obiectivelor de produc ție ce se vor realiza într -o anumit ă perioadă;
c) amplificarea ș i diversificarea schimb urilor economice interna ționale
precum și posibilitatea de a folosi eficient posibilit ățile de colaborare cu alte țări;
d) perfec ționarea metodelor pentru corelarea deciziilor de investi ții cu
obiectivele majore ale cre șterii economice și pentru conturarea obțiunilor care s ă
permit ă atingerea acestor obiective cu cele mai mici cheltuieli de munc ă.
Teoria cre șterii economice urm ărește să analizeze și să pun ă în valoare rela țiile
principale dintre factorii de cre ștere care determină evoluț ia economic ă pe o lungă
perioadă , teoria investi țiilor are ca drept scop în cadrul cre șterii economice și strâns
legat de aceasta, s ă stabileasc ă relaț iile de baz ă care evidenț iază contribuț ia
volumului, structurii și eficienț ei investi țiilor, asupra cre șterii economice.
3.8. Investi țiile – factor al cre șterii economice
În sistemul economiei na ționale, investi țiile reprezint ă un accelerator care are
rolul de a multiplica intrările de resurse materiale și de munc ă determinând astfel o
creștere a ieșirilor din sistem7. Astfel în sistemul factorilor care condi ționează
dezvoltarea economic ă a unei țări, investi țiile ocupă un loc strategic. De aceea
investițiile constituie principalul mijloc prin care se realizeaz ă cre șterea economic ă.
Economia se confrunt ă tot mai mult cu implica țiile tehnico -știin țifice, ale cărei
"produse" necesită pentru aplicarea lor în producț ie importante fonduri de investi ții.
Mecanizarea, automatizarea, robotizarea și cibernetizarea produc ției nu pot deveni
realit ăți în afara cheltuirii de c ătre societate a u nor importante fonduri de investi ții.
Pentru țările în curs de dezvoltare investi țiile trebuie considerate ca unicul
factor care poate asigura mic șorarea decalajelor fa ță de statele avansate economic
ale lumii. Numai prin folosirea adecvată a resurselor in vesti ționale se pot crea noi
7 Biber E., ,,Procesul investi țional în economia de pia ță’’, Ed. Infomin, Deva, 2008, p. 56
85
locuri de munc ă, se poate m ări produsul naț ional brut pe locuitor, poate cre ște
productivitatea muncii și, pe aceast ă baz ă, calitatea vie ții poporului. Nici decalajele
interne ale unei țări, între ramuri, zone nu se poate elimi na și mic șora f ără punerea
în valoare a resurselor locale, naturale și de munc ă, crearea de noi obiective
economice, toate posibile numai prin alocarea de fonduri investi ționale.
Pe de alt ă parte, investi țiile reprezint ă un factor principal al moderniz ării
structurii economiei naț ionale, întrucât toate schimbă rile care se înfă ptuiesc în
structura tehnologică ș i tehnico -economică, posibilitatea economiei de a ține pasul
cu cerin țele tehnico -știin țifice sunt condi ționate de investi ții. Investi țiile constituie
și un important factor calitativ, intensiv al modernizării structurii economiei
naționale.
Investi țiile reprezint ă în cea mai mare parte un factor extensiv de cre ștere
economică, ceea ce ne obligă a a-l considera într -o strâns ă interdependență cu
factorii intensivi, cu cei care determin ă cre șterea eficienț ei economice a resurselor
ocupate în sistemul economiei na ționale. Este necesar ă cre șterea venitului na țional
atât pe cale extensivă (noi investi ții), dar mai ales pe cale intensivă (creșterea
productivităț ii muncii, reducerea cheltuielilor materiale etc).
Influen ța investi țiilor asupra dezvolt ării economice este condi ționat ă de
structura imobilizările corporale în care se materializează. Este vorba de ponderea pe care o de țin elementele active ale mijloac elor fixe- mașini, utilaje și instala ții –
prin intermediul c ărora se realizeaz ă procesul tehnologic; cu cât aceast ă pondere
este mai ridicată în total, cu atât, de regulă , este mai mare eficien ța economică a
acestora.
Realizarea unei cre șteri economice din amice ș i echilibrate depinde, în mare
măsură, de l ărgirea bazei proprii de materii prime, atragerea în circuitul economic a
noi resurse naturale, prelucrarea superioar ă și eficienț a tuturor resurselor na ționale.
Dezvoltarea și diversificarea prest ărilor d e servicii, cercetă ri științifice,
ocrotirea s ănătății, îmbună tățirea condi țiilor de locuit, extinderea re țelei comerciale,
precum și a dot ărilor social -culturale, în concordan ță cu exigentele crescânde ale
popula ției necesit ă investi ții. Aceasta întrucât pentru toate activit ățile enumerate
trebuie în primul rând, dezvoltată și modernizată baza materială , fapt irealizabil,
fără investi ții.
Cre șterea economic ă în toate țările a suscitat și suscit ă numeroase opinii,
precum și modele privind aceia și cre ștere e conomică. Între factorii care
influenț ează nivelul acestei cre șteri se pot menț iona: potenț ialul uman, volumul și
calitatea capitalului fix ș i circulant, resursele naturale existente ș i atrase în circuitul
economic, progresul tehnico -știin țific, nivelul de organizare a produc ției și a
muncii, eficien ța comer țului exterior și investi țiile alocate și realizate.
Cre șterea economic ă și prosperitatea unei țări depind în mod esen țial de
expansiunea capitalului investit, așa cum a dovedit -o dezvoltarea impetuoas ă a
86
S.U.A. Rata de cre ștere a economiei S.U.A. s -a bazat pe faptul că investi țiile au
reprezentat 21 % din produsul na țional brut (PNB), cu vârfuri de 28% în perioade
de prosperitate, în timp ce în perioade de r ăzboi sau de criz ă, ponderea investi țiilor
s-a redus considerabil. Rolul investi țiilor în condi țiile economiei de pia ță porne ște
de la finalitatea investi țiilor, în sensul c ă aceste investi ții înseamnă cre șterea unui
portofoliu de active cu cele două componente:
– active fixe, care pot fi incorporate (clădiri, utilaje etc.), neâncorporate
(brevete, tehnologii, soft -uri) și financiare (ac țiuni, obliga țiuni, alte hârtii de
valoare), deci cu timp îndelungat de folosință;
– active circulante, care sunt necesare exploată rii curente ș i deci sunt supuse
unei rota ții rapide, referindu -se la stocuri materiale ș i crean țe asupra clien ților, dar
și datorii contactate pentru producț ie.
Se pune problema înnoirii tehnice a tuturor ramurilor și sectoarelor din
economia naț ională , dar aceasta înnoire înseamnă eforturi f inanciare interne și
externe, care trebuie susț inute pe seama producț iei interne actuale ș i prin
participarea unor investitori str ăini. Reînoirea înseamnă orientarea investi țiilor spre
activele fixe, care vor atrage ș i o anumită structură a activelor circu lante.
În economia româneasc ă, prima problem ă const ă în restructurarea propriet ății
pentru a se instituț ionaliza cele trei tipuri de propriet ăți întâlnite în toate țările:
proprietatea particular ă, public ă și mixt ă, concomitent având loc restructurarea
economiei române ști, punând la baz ă o concepț ie economic ă real ă, ra țional ă,
democratic ă și umanist ă, conform ă cu interesele na ționale, dar și cu via ța
economică internaț ională.
O importan ță deosebit ă se acord ă rolului investi țiilor în strategia restructur ării
capacit ăților de producț ie. Aceasta, întrucât restructurarea capacit ăților de producț ie
la nivel microeconomic nu se poate desf ășura în sfera procesului investițional.
Se pot deosebi două tendinț e în activitatea de investi ții: a investi pentru a
produce m ai bine ș i a investi pentru a supravieț ui. Trecerea la economia de piață
este pentru multe întreprinderi, în primul rând o problemă de supravieț uire.
Supravie țuirea este doar o modalitate de a amâna și de a împiedica falimentul
economic.
Practica reliefeaz ă modul important pe care îl au investi țiile în susț inerea unor
strategii active ale întreprinderilor, precum: fabricarea de noi produse, cucerirea de
noi pie țe, specializarea accentuat ă, adaptarea rapidă la cerinț ele clientului.
Promovarea acestor strateg ii d ă șanse mult mai mari de reu șită față de acele
întreprinderi care urm ăresc doar reducerea costurilor, producând mereu acela și
produs.
Interesul agen ților economici este acela de a se impune și de a -și consolida
pozi ția pe pia ță, de a analiza componența ofensivă a strategiei investi ționale în
vederea restructur ării capacit ăților de produc ție și permanenț ei adapt ării la
87
mecanismul cererii și ofertei.
În concluzie, în toate țările se urm ărește promovarea unei politici
investiționale, iar pentru România realizarea de investiții eficiente este o problem ă
esen țială în procesul de creștere economică.
3.9. Politica de investire
3.9.1. Investirea: decizie financiară strategică
Orice plasament de capital, pe termen lung sau pe termen scurt, cu scopul
obținerii unui profit reprezint ă o investire. Indiferent c ă fondurile se plaseaz ă în
active imobilizate sau în active circulante, investirea reprezintă o imobilizare de
capital importantă ca volum ș i durabilă în timp, urmă rind ob ținerea unei
rentabilit ăți viitoare opt ime. Prin urmare, decizia de investire conduce la o
imobilizare de capital f ăcută în prezent, în speranț a unei rentabilități viitoare și care
urmeaz ă să se realizeze pe mai multe exerci ții financiare.
Decizia de investire este parte integrant ă a politicii generale a întreprinderii.
Ea marcheaz ă nu numai o imobilizare de capital, dar și o anumit ă activitate util ă
plasait ă într-un anumit segment al pie ței, angajarea unei anumite cantit ăți de resurse
naturale, umane și bănești, ini țierea și între ținerea unor rela ții cu întreprinderi din
ramuri de activitate conexe, a c ăror cifră de afaceri este influenț ată pozitiv.
Având în vedere costul, de regul ă ridicat al investi țiilor, o problemă de prim
ordin care se ridic ă este gă sirea și alegerea surselor necesare pent ru finan țare,
precum și evaluarea rentabilit ății acestora, comparând costurile de finanț are cu
rezultatele financiare previzibile.
Procedura de alegere a investi ției presupune îns ă, pe lângă evaluarea și
compararea rentabilit ății proiectelor avute în vedere, în contextul strategiei generale
a întreprinderii, ș i greut ățile în ob ținerea surselor de finantare. Dacă selecț ia
proiectelor de investi ții se face în func ție de criterii financiare, trebuie s ă se țină
cont, totodată , și de priorit ățile dictate de poli tica întreprinderii în cadrul strategiei
de dezvoltare a acesteia. Evident c ă fiecare proiect se adopt ă pe baza unui studiu
comercial, tehnic ș i financiar care să justifice oportunitatea investi ției.
Sub aspect financiar investi ția provoac ă o mare cheltuia lă inițială , care trebuie
să fie urmată în perspectiva de intră ri de fonduri, respectiv de fluxuri financiare de
recuperare prev ăzute a avea loc e șalonat pe întreaga perioad ă de via ță economic ă a
obiectivului construit (de regul ă, durata de via ță economică sau durata normală de
func ționare).
Dac ă cheltuielile ini țiale pentru dobândirea activelor imobilizate și fluxuri
88
negative sau de imobilizare, se cunosc din devizul general, fluxurile financiare
viitoare, denumite și fluxuri pozitive sau de intrare și care constau din amortizările
și beneficiile anuale de realizat de pe urma exploată rii obiectivului trebuie
cuantificate. După stabilirea fluxurilor financiare pozitive ș i negative, urmează
compararea lor în vederea stabilirii oportunit ății execută rii investi ției.
Stabilirea fluxurilor financiare pozitive este o operatiune relative dificil de
realizat pentru dou ă considerente: în primul rând, pentru c ă totdeauna exist ă o
anumită incertitudine a previziunilor ș i, în al doilea rând, pentru greutatea de a
separa contribu ția unui anumit activ imobilizat la fluxurile generale positive
(beneficiul, în mod deosebit) ale întreprinderii. La toate acestea se mai adaug ă și
greut ățile cuantific ării incidenț ei fiscale, respectiv contribuț ia proiectului la profitul
brut care trebuie corectat cu impozitul pe profit.
O politic ă de investi ții se define ște în func ție de obiectivele angajate de o
societate care dispune, în același timp, de resursele necesare. Dar realizarea efectivă a obiectivelor, formarea resurselor ș i venituri lor generate de exploatarea
obiectivului se e șaloneaz ă pe mai multe perioade consecutive, motiv pentru care
este necesară determinarea valorii lor la un moment dat, adică acea valoare care
este posibil de atribuit activelor ș i pasivelor imobilizate în procesul investi țional.
Abordarea contabil ă are în vedere valoarea patrimonial ă (de pia ță) respectiv
contravaloarea monetară a cumpă rării/vânzării unui activ la un moment dat ș i care
poate fi valoarea de achizi ție, valoarea de lichidare sau valoarea de înlocui re. Spre
deosebire de aceasta, abordarea financiar ă are în vedere valoarea economic ă a unei
investiții, dată de m ărimea fluxurilor de încas ări actualizate pe baza costului de
oportunitate, el însuș i determinat economic propriu proiectului de investire și de
gradul de rentabilitate al altor oportunit ăți oferite.
Orice decizie de investire sau de p ăstrare a unui obiectiv construit are loc în
condi țiile când valoarea economică este mai mare sau cel pu țin egală cu valoarea de
piață a acestuia, după cum orice decizie de dezinvestire se va lua când valoarea
economică < valoarea de piață.
Rentabilitatea unui proiect de investi ții se stabile ște nu atât în func ție de durata
normal ă de func ționare a obiectivului, cât de durata sa de via ță economic ă, adic ă de
perioada în care obiectivul generează o rentabilitate optim ă.
Când durata normal ă de func ționare este lung ă, din considerente de pruden ță,
există practica de a determina fluxurile financiare de intrare (positive), pe o
perioadă mai scurt ă – spre exemplu, pe 10 a ni – urmând ca restul s ă fie considerat ca
valoare rezidual ă care, corectat ă cu incidenț a fiscal ă( taxă pe valoarea adaugat ă
aferentă vânzării către ter ți a valorii reziduale) va majora fluxul de intrare în ultimul
an al duratei de viață economică a obiec tivului.
89
3.9.2. Politica de investi ție a statului în economie
Investi țiile joac ă un rol central, multiplicator în cre șterea economic ă,
influenț ând atât cererea, cât și oferta pe pia ță. Practic, lucrurile se desf ășoară astfel:
întreprinderea beneficiar ă de investi ție se adresează, pentru realizarea proiectului,
furnizorilor de utilaje, antreprenorilor etc.
Dac ă ace știa sunt din țară, decizia de investi ție declan șează o serie de mi șcări
pentru tara și economia investitorului: cre ște cifra de afaceri a furmizorilor interni,
crește fondul de salarii, beneficiile, impozitele către stat, crește în ramurile conexe
cum ar fi în industria uș oară, alimentară etc. Rezultă că investirea într -un anumit
sector are un rol multiplicator asupra activit ății economice generate.
Dac ă furnizorii sau antreprenorii sunt externi, cre șterea cifrei de afaceri și a
beneficiilor va influenț a pozitiv economia țării exportatoare de bunuri și servicii.
Balan ța comercial ă a țării investitorului va fi solicitat ă, iar efectele pozit ive în lanț
se vor repercuta asupra economiei țării exportatoare.
În consecin ță, statul este interesat s ă intervin ă pentru stimularea investitorilor
interni și pentru a le crea condiții favorabile de a rezista în lupta de concuren ță
internaț ională . Practi c, toate statele cu economie de piață dezvoltată se implică în
diverse forme, în economie.
Politica intervenț ionist ă a statelor în economie urm ărește anumite obiective și
se realizează prin diverse tehnici.
3.9.3. Obiective ale intervenț iei statului î n economie
Pentru alegerea punctelor de impact ale intervenț iei în economie, statul
utilizeaz ă două criterii: sectorial și al finalit ății.
Criteriul sectorial are în vedere sectorul spre care se poate îndrepta ajutorul
statului: agricultură , industrie ali mentar ă, aeronautic ă, siderurgie, informatic ă etc.
Alegerea sectorului se face în func ție de mai mul ți factori: sectoare de viitor
căror piață are mari perspective, dar care necesită mari cheltuieli de cercetare, fapt
pentru care întreprinderile ezit ă să se angajeze; existen ța unor sectoare "grele", cum
ar fi siderurgia, care prezintă dificult ăți mari de finan țare; sectoare foarte expuse
concuren ței internaț ionale care, dacă n -ar fi sprijinite, n -ar putea supravieț ui; sau
unele sectoare cu finalit ăți social e, cum este construcț ia de locuin țe, cărora este
necesar s ă li se imprime un ritm sus ținut pentru a rezolva mai repede unele
probleme ale popula ției etc.
Alegerea sectoarelor de interven ție a statelor în economie se face respectând
două condi ții: statul a jută investirea și nu exploatarea obiectivelor; intervenț ia
90
statelor este temporară și nu permanentă.
Criteriul finalit ății porne ște de la idea c ă este mai uș or sau mai eficace ca
statul să acț ioneze în sensul de a men ține poten țialul de producț ie existent la un
moment dat, decât de a asista pasiv la dispari ția (falimentul) unor întreprinderi sau
sectoare de activitate, pentru ca apoi, din necesit ăți naționale, să sprijine recrearea
acelui poten țial. Este cazul unor domenii de activitate precum cercetarea
fundamental ă , lansarea de produse noi, automatica, noi fabrica ții, tehnologii.
Mijloacele pe care le poate utiliza statul pentru atingerea unor astfel de obiective
sunt primele de export, de producț ie, exoneră ri fiscale, credite ieftine etc.
Asemenea ajut oare de la bugetul statului se mai folosesc pentru stimularea
unor ac țiuni de lupt ă împotriva poluă rii și protejarea mediului pentru cazuri de
restructură ri în produc ție, servicii etc.
3.9.4. Tehnici de intervenț ie a statului în economie
În practica țărilor cu piaț a s-au conturat diverse modalit ăți de interven ție a
statului în economie: subven ții, subven ții rambursabile, participaț ii, exoneră ri
fiscale, garan ții.
Subvenț ia reprezint ă un transfer nerambursabil de la bugetul statului c ătre un
agent economic, comensurată în funcț ie de pierderile previzionate și care se acord ă
într-o singur ă tranșă sau e șalonat în timp, func ție de producerea efectivă a
pierderilor. Are scopul de a menț ine capacitatea productivă a respectivei
întreprinderi care nu poate recup era integral costurile prin preț urile de vânzare
practicate.
Subvenț ia rambursabilă este, de fapt, o formă intermediară între subven ție și
credit care funcț ionează astfel: dacă activitatea se desfăș oară cu succes va fi
rambursat ă, dac ă proiectul e șueaz ă sau nu dă rezultate subven ția rămâne definitivă ,
adică nu se mai rambursează. O asemenea tehnică se aplică, cu precădere, pentru sectorul cercetare fundamentală sau aplicată.
Participa ția statului cu capital la o anumită operaț iune economică, ală turi de
întreprinză torul privat, urm ărește completarea fondurilor necesare sfârș it a unui
proiect, ceea ce reprezint ă un ajutor dat agentului privat care altfel, n -ar putea
procura fondurile necesare. În acela și timp îns ă, participarea presupune un interes
financiar din partea statului care ia parte la repartizarea profiturilor.
Exoner ări fiscale, reduceri sau amân ări ale pl ăților în contul impozitelor și
taxelor datorate de că tre agenț ii privaț i. Înlesnirile fiscale practicate de stat au rolul
de a permite agenț ilor economici accesul la credite, acț ionând ca factori care
compensează volumul dobânzilor înalte plă tite.
Garan ția statului, dată băncilor, pentru ca agenț ii economici s ă poat ă obține
91
credite bancare. Garan țiile au rolul de a acoperi riscul bă ncilor, total sa u par țial. Ele
se concretizează, de regulă , în scrisori de agreare ș i care se dau mai ales pentru
unit ăți cu activit ăți inovatoare cum ar fi cele din ramura construc țiilor de ma șini.
Prin tehnicile utilizate statul urm ărește ra ționalizarea ajutor ării agenț ilor
economici, precum ș i evitarea caracterului generalizat, obligatoriu sau permanent al
intervenț iilor sale. Intervenț ia statului este contractualizată , exprim ă cuantu muri și
termene și este astfel organizată , încât s ă exclud ă arbitrariul și favoritismele. În
general, se stabile ște un sistem de legiferare a condi țiilor în care se pot acorda
ajutoare din partea statului, se stabilesc criterii precise de acordare care sunt
publicate pentru ca toate întreprinderile s ă ia cunoș tință, astfel încât cele care
întrunesc condi țiile pot beneficia automat de ajutor din parte a statului.
3.9.5. Alegerea variantei optmine a investi ției
O primă etap ă pe linia de investire o constituie preselec ția proiectelor, astfel
încât ele s ă răspund ă obiectivelor generale ale î ntreprinderii, s ă se încadreze în
posibilit ățile maxime de finanț are, de recrutare a for ței de munc ă în vederea
exploată rii obiectivului.
Proiectele r ămase în competi ție după preselec ție urmeaz ă a fi studiate sub
aspectele comercial, financiar, tehnic etc .
Studiul comercial sau de marketing este, f ără îndoial ă, cel mai important,
întrucât îns ăși rentabilitatea este funcț ie de cifra de afaceri posibil de realizat. În
această ordine de idei este cazul să se decidă asupra cantit ății produselor sau
serviciil or ce se vor lansa pe pia ță cu noul proiect, cu luarea în considera ție a
posibilit ăților apari ției unor întreprinderi concurente, a condi țiilor interne sau
externe de producț ie sau desfacere.
Studiul tehnico -economic rezolvă problemele constructive, solu țiile adoptate,
ordinea execuț iei, costul total și pe elemente componente ale proiectului, costul
exploată rii după darea în funcț iune.
Studiul fiscal porne ște de la faptul c ă investirile, cu consecinț ele lor asupra
creșterii valorilor materiale, sunt obiect ul impunerii fiscale, sub aspecte diverse:
profit, taxa pe valoarea adaugat ă etc. Studiul fiscal ține seama de eventualele
măsuri fiscale de încurajare a investirilor, mai ales în perioada de șomaj sau
recesiune; se poate proceda la o inventariere a acestor reglement ări fiscale de care
poate beneficia un investitor: subvenț ii, exoner ări par țiale, amortiz ări accelerate etc.
Stimulentele fiscale au, de regul ă, durate limitate, astfel încât investitorul trebuie s ă
fie atent pentru a beneficia din plin sau s ă aștepte o perioadă favorabilă.
Studiul de personal comensureaz ă nevoile ca num ăr și categorii de personal
utilizate în faza de execuț ie sau de exploatare, cheltuielile pentru formarea per –
92
sonalului.
În sfârș it, studiul financiar analizeaz ă posibilit ățile de folosire a diverselor
surse de finan țare, posibilit ățile de autofinan țare, posibilit ățile de a ob ține împru –
muturi pe termen lung și mijlociu, posibilit ățile de cre ștere a capitalului propriu,
costul capitalului.
93
Capitolul IV
TRĂSĂTURI ALE INVESTIȚ IILOR
Tranzi ția societ ății române ști și înscrierea pe coordonatele economiei de pia ță,
implic ă noi abord ări în raportul dintre teoria și practica economic ă. Referindu -ne la
conceptul de investi ție, vom remarca manifesta rea unor preocup ări. Problemele
practice ale tranzi ției la economia de pia ță, impun sarcini noi teoriei economice.
O abordare a conceptului de investi ții, nu are o defini ție unitar ă. Problema
prezint ă interes și este de actualitate, grupuri de factori de decizie anonimi, care
manevreaz ă pârghiile investi țiilor au constituit supraelitele din toate societ ățile
industriale1.
Problema este de actualitate și pentru c ă potenț ialul investi țional, se reflect ă
prin volumul de resurse (financiare, materiale, umane) avansate, cât mai ales, prin
capacitatea factorului uman, de a le transpune în efecte scontate.
Investi țiile pot fi și trebuie abordate, în strâns ă leg ătură cu procesul dezvolt ării,
al creșterii economice. Dezvoltarea depinde de capacitatea factorilor de decizie2:
a. de a formula opț iuni de investi ții, în acord cu obiectivele și scopurile
stabilite;
b. de a ameliora strategia și politicile de dezvoltare, în ideea potență rii
efectelor investi țiilor;
c. de a selecta proiectele de investi ții, care s ă permit ă valorifica rea
rațional ă a tuturor resurselor materiale, financiare și de munc ă, pentru atingerea
obiectivelor stabilite.
Investi țiile înfă ptuite jaloneaz ă limitele, parametrii factorilor de produc ție
riguros pentru o perioad ă mare de timp, generând efecte complexe, pe termen lung.
Investi ția apare ca o opera țiune de modificare și de cre ștere a patrimoniului
inițial: construcț ii industriale și civile, achiziția, montajul și instalarea unor
echipamente industriale, cumpă rarea unor mașini, utilaje. Investi ția este aloca rea
capitalurilor economisite, în activit ăți lucrative, cu caracter profitabil, care să
majoreze valoarea capitalurilor, ini țial acordate3.
În sens financiar , investiția înseamn ă schimbarea unei sume de bani certă , în
speran ța ob ținerii unor venituri viitoare.
În sens contabil , investiția reprezintă alocarea unei trezorerii disponibile
pentru procurarea unui activ fix, care va genera fluxuri financiare de venituri și
cheltuieli de exploatare4.
1 Toffer A., ,,Al treilea val’’, Bucure ști, Ed. Politic ă, 1983, p.86
2 Zait D., ,,Eficien ța economic ă a investi țiilor’’, Ia și, 1987, p.105
3 Staicu I., ,,Finan țe’’, Ed. Economic ă, Bucure ști, 2007, p. 91
4 Staicu I., ,,Finan țe’’, Ed. Economic ă, Bucure ști, 2007, p. 87
94
Investi ția, într -o alt ă formulare, reprezint ă o decizie de a che ltui pentru
achizi ționarea de active fixe sau circulant, inclusiv în scopuri speculative, prin care
să se ob țină un flux de lichidit ăți și o creștere a avu ției, apar ținând unei persoane
fizice sau juridice.
Literatura englez ă define ște investi țiile, dup ă trei criterii importante:
a. în plan contabil, investițiile constituie o imobilizare în bunuri mobile
sau imobile, corporale sau necorporale, achizi ționate sau create, pentru o entitate
economică, durabile:
– imobiliz ări legate de exploatare;
– imobiliz ări în afara exploată rii;
2. în plan economic, investi țiile constituie sacrificiul de resurse
curente în speran ța ob ținerii unor rezultate viitoare superioare:
– sub influen ța factorului timp;
– în condiții de eficien ță economic ă;
– sub spectrul riscului.
3. în plan financiar, investi țiile reprezint ă ansamblul de cheltuieli,
care va genera venituri, o perioadă îndelungată și care permit rambursarea,
recuperarea cheltuielilor ini țiale.
Din punct de vedere al pie ței financiare, se vorbe ște de :
Ø investiții pentru afaceri, cheltuieli pentru ma șini, utilaje, dotă ri ale
societ ății comerciale (cotate la bursa de valor i mobiliare);
Ø investiții imobiliare care includ clă diri, locuinț e, terenuri (cotate la
bursa de valori imobiliare);
Ø investiții în stocuri de valori mobiliare circulante (cotate la bursa de
mărfuri).
În economia de pia ță, investi ția constituie plasament de capital, în active
diverse, indiferent de durata și scopul de ținerii lor, inclusiv în scop speculativ5.
Aporturile cu ,,caracter inteligent ’’ constituie întotdeauna ,,acumulă ri’’ care au
generat în timp, efectele fiind veritabile investi ții pentru omenire6. Capitalul
intelectual al omenirii, se află înmagazinat în biblioteci, brevete, investiții, care
constituie un capital exploatabil, înglobând capital uman ș i formele stocate de idei,
informaț ii, raț ionamente. Se relev ă caracterul de investiție a activităț ii intelectuale,
care ar include cheltuieli de cercetare -dezvoltare, cheltuieli de formare intelectual –
profesional ă, unele cheltuieli de marketing și publicitate.
Conceptul de investi ție, implic ă sensuri și accep țiuni variate. Datorit ă
complexit ății acestu i concept, se impune o sintez ă.
În sens larg, prin investi ție se în țelege plasarea unor sume de bani, în domeniul
economiei, social -cultural, administrativ, cu scopul de a asigura baza tehnico –
5 Cistecan L., ,,Economia, eficien ța și finan țarea investi țiilor’’, Ed. Economic ă, Bucure ști, 2012, p. 53
6 Jivan Al., ,,Activit ățile intelectuale ca investi ție’’, Tribuna Economic ă, 32 / 1996, p. 101
95
material ă și for ța de munc ă necesar ă desf ășurării și lărgirii activit ății acestora7 tot în
sens larg, semnală m vehicularea ș i a altor defini ții, al căror con ținut îl prezentă m în
continuare.
P. Masse8 prin investi ție desemneaz ă toate actele de transformare a mijloacelor
financiare, în bunuri concrete și rezultatele a cestor acț iuni. În această concep ție,
noțiunea de investi ții se delimiteaz ă prin urm ătoarele elemente:
a) subiect , persoana care investe ște;
b) obiect, construcț ia, echipamentele, utilajele pentru care se inițiaz ă
investiția;
c) cost, efort financiar, cost actual p entru realizarea obiectivului
respectiv;
d) efecte, concretizate în rezultate, valori materiale, economice,
financiare, care urmeaz ă să fie ob ținute în viitor.
Investi ția este considerat ă ca o cheltuial ă prezent ă, realizat ă în vederea
obținerii unor efecte v iitoare, în condiții de risc ș i incertitudine.
H. Peumans9 dă conceptului de investi ții două sensuri:
a. în sens larg, include în investi ție cheltuielile de mijloace financiare,
pentru achizi ționarea de bunuri concrete, durabile, echipamente de produc ție,
inclusiv cheltuielile pentru materii prime, materiale, cheltuieli de producț ie.
b. în sens restrâns, din defini ție de mai sus, se elimină cheltuielile
curente de producț ie.
În modelele de cre ștere economic ă ale Keynes, Harrod, Homar se pune sem nul
egalit ății între investi ții și economii, luând în considerare faptul real că, investi țiile
au ca resursă principală de realizare, economiile. Se ignoră semnificaț ia lor diferită ,
investițiile sunt o cheltuială , economiile o resursă , un efect al procesului economic,
pe seama c ăruia, cheltuiala poate fi efectuat ă.
Tot în sens larg, pot fi re ținute și alte defini ții. Astfel, investi ția reprezint ă
renun țarea la sursele b ănești lichide, contra speran țelor unor resurse viitoare, etalate
în timp10, o condiție a progresului social, care se realizeaz ă prin renunț area la
consumarea imediată în favoarea unui consum ulterior11 sau adaosul curent, la
valoarea echipamentului de produc ție, care a rezultat din activitatea de produc ție a
perioadei respective12.
Într-o concepț ie strâns legat ă de fapte, investi țiile sunt produc ția de procese
suplimentare, pentru că, așa cum remarcă N. Georgescu Roegen, o fabrică de textile, de exemplu, este un produs al activității economice.
7 Dic ționar de economie politică , Bucure ști, Ed. Politic ă, 1974
8 Masse P., ,,Le choix des investissements ’’, Paris, Dunod, 1959, p. 89
9 Peumans H., ,,Theorie et practique des calculs d’investissements’’, Paris, Dunod, 1971, p. 105
10 Aftalion F., ,,Theorie financiere de l’entreprisse PU F’’, Paris, 1974, p. 46
11 Reaff I., ,,Lage d’inflation’’, Ed. Payot, Paris, 1964, p.13
12 Keynes, ,,Teoria general ă a folosirii mâinii de lucru, dobânzii și banilor’’, Ed. Politic ă, Bucure ști, 1970, p.36
96
Într-un sens foarte larg, subliniaz ă I. Românu13 a investi înseamnă a încorpora
într-un obiect sau ac țiune, eforturi umane și mijloace materiale, cu scopul de a
obține un anumit rezultat.
Necesit ățile de ordin metodologic și practic cu privire la constituirea
fondurilor, geneza și alocarea resurselor aferen te investițiilor, cât și cu privire la
organizarea și înf ăptuirea activit ății de investi ții (procesul investi țional) impun
conturarea mai precisă, a conceptului de investi ții. În acest context, în sens restrâns,
investițiile reprezintă totalitatea cheltuielilor prin care se creeaz ă sau se acț ioneaz ă,
noi mijloace fixe, productive și neproductive, se înlocuiesc mijloace fixe uzate, se
perfec ționeaz ă sau se modernizeaz ă, mijloacele fixe ori se fac plasamente
financiare, cu scop profitabil.
Abordarea conceptul ui de investi ție, cu sensul s ău restrâns, este frecvent ă în
planul teoriei, al practicii economice. În sens restrâns, investi țiile în economia unei
țări, au o sfer ă de extindere marcată prin scop ș i mijloace.
Scopul evidenț iază faptul c ă investi țiile presu pun muta ții ale unor elemente de
patrimoniu, de natura mijloacelor de munc ă, mai ales a mijloacelor fixe. Contextul
tranziției la economia de pia ță, în România, implic ă analiza unor noi aspecte.
Se contureaz ă urm ătoarele argumente privind oportunitatea ext inderii acestui
concept:
1. prin înglobarea unor cheltuieli asimilate investi țiilor, având aceea și
sursă de finan țare, chiar dacă nu produc mutaț ii cantitative în structura ș i volumul
mijloacelor fixe;
2. prin cerinț a înglobă rii în acest concept, a investi țiilor intelectuale
(nemateriale), care pot avea sau nu, aceea și surs ă de finan țare, cu investi țiile
materiale (propriu -zise) întrunind urmă toarele condi ții: produc modificări de
comportament; contribuie la o acumulare de patrimoniu ș i conduc la creșterea
capac ității de producț ie. Se au în vedere cheltuielile de cercetare -dezvoltare, pentru
informatizare, implantarea logisticii comerciale a firmei, formarea profesională și
studii de diagnoză, prognoză ș i fezabilitate;
3. prin luarea în considerare, a investi țiilor financiare. Apari ția
investițiilor financiare, presupune modific ări în activele necorporale ale firmei și
genereaz ă efecte financiare, în bilanț ul acestuia, prin dividendele, dobânzile
cuvenite. Este vorba de investi țiile de natura plasamentelor în acț iuni, cump ărarea
de obliga țiuni și titluri de valoare.
Sfera de cuprindere a conceptului de investi ție, este marcat ă și prin mijloacele
de realizare. Principalul mijloc de realizare a oric ărei investi ții, îl constituie
cheltuiala unor sume bă nești. Investi ția are ca mijloc de înfă ptuire realizarea unor
lucr ări, efectuarea unor plasamente financiare, cu efecte de lung ă durată sau
13 Românu I., ,,Eficien ța economic ă a investi țiilor’’, Ed. Economic ă, 2002, p. 84
97
efectuarea unor cheltuieli de natura investi țională , prin sursa de finan țare ori prin
efectele generate asupra patrimoniului firmei.
Indiferent de sensul larg sau restrâns, al abordă rii conceptului de investi ție și
de relativa diversitate a punctelor de vedere și opiniilor formulate, pot fi desprinse
câteva trăsă turi comune care prezintă interes:
a) orice investi ție presupune transpunerea în cheltuieli, a unor
disponibilit ăți bănești, indiferent dac ă efortul înseamnă realizarea unor obiecte,
bunuri concrete, echipamente sau plasamente în ac țiuni, titluri și hârtii de valoare;
b) orice investi ție presupune efort, dar în urma c ăreia se sconteaz ă efecte
diverse, multiplicatoare sub forma sporului de profit, a c ărui realizare r ămâne
incertă;
c) orice investi ție implic ă ,,dezafectarea’’ temporar ă, dar cert ă a unor
resurse curente al c ăror cost urmează să fie suplinit de efectele nete viitoare.
Clasificarea conceptului de investi ție implic ă identificarea accep țiunilor pe
care le comportă : plasament, cheltuială , acțiune, lucrare, activitate, proces.
Accep țiunea de plasament de fonduri b ănești, dată investițiilor, acoper ă doar în
parte, sensul larg al conceptului de investi ție. Este indicat ă doar destina ția unor
fonduri b ănești, dar nu se reflect ă tehnica și mijloacele de efectuare.
Scopul este conturat pe un plan general. În contextul tranziț iei la economia de
piață, se expliciteaz ă caracterul investi țional al plasamentelor financiare în ac țiuni,
obliga țiuni, titluri de stat, dar acest fapt nu este suficient.
Investi țiile cap ătă accep țiunea de cheltuial ă sau totalitate a cheltuielilor, prin
care se creeaz ă, se achizi ționeaz ă noi mijloace fixe ori se înlocuiesc cele scoase din
uz.
Cu un sens mai general, a cheltui înseamn ă a întrebuin ța banii, pentru a
cumpă ra sau plă ti ceva. Într -o alt ă formulare, cheltuielile sunt expresia valoric ă a
consumulu i de mijloace de producț ie, de for ță de munc ă sau mijloace b ănești,
pentru satisfacerea necesit ăților de consum productiv sau neproductiv. A consuma
înseamn ă a folosi ceva, pentru satisfacerea trebuinț elor proprii sau pentru a obț ine
alte produse. Prin acț iunea de a consuma elementul supus consum ării, dispare, se
transform ă sau se distruge.
Când ne referim la investi ții, apreciem c ă atributul de cheltuial ă trebuie în țeles
ca având semnificaț ia transformă rii activelor bă nești, în active materiale. Activele
materiale puse în operă , rămân ș i măresc patrimoniul întreprinzătorului sub forma
activelor fixe. Mă resc patrimoniul unit ății sub aspectul valorilor de întrebuin țare,
introduse în economia întreprinderii, dar și sub aspectul valorii nou create, ad ăugate
la munca vie.
Atributul de cheltuial ă pe care îl au investi țiile, tinde s ă capete o recunoa ștere
mai larg ă, în contextul mecanismelor de pia ță. Constituirea resurselor b ănești
aferente ș i tehnica de avansare, de cheltuire a lor, au loc prin intermediul unor
98
proceduri financiare. Cre ște ponderea investi țiilor asimilate, nemateriale și
financiare, care de și genereaz ă în parte efecte investi ționale, nu comport ă întru
totul, regimul amortiz ării pe care îl au mijloacele fixe.
Accep țiunea de cheltuial ă dat ă investiț iilor, trebuie completată cu aceea de
acțiune, activitate, proces de transformare a mijloacelor bă nești afectate acestui
scop, în mijloace de producț ie. Caracterul de acț iune atribuit investi țiilor, este
recunoscut în literatura noastră economic ă. Se subli niaz ă faptul c ă investi țiile
reprezint ă o ac țiune, care comport ă un anumit risc14 remarcând c ă totodat ă,
consumul de mijloace materiale ș i umane, este sigur, efectele prevă zute constituie
doar o speranță pe care timpul o va confirma sau infirma.
Accep țiunea de activitate atribuit ă investi țiilor, are teme reflectând gradul și
modul de implicare a diferi ților factori de realizare a investi țiilor. Este posibil ă
identificarea r ăspunderilor concrete asumate de investitori, organele de consultan ță
și de proiectare, în materializarea opț iunilor de investiții.
Accep țiunea de proces în domeniul investi țiilor, are ca referin țe preocup ările
lui N. Georgescu- Roegen în abordarea entropic ă, procesual ă a activit ății
economice. Profesorul Georgescu -Roegen sublinia c ă la r ădăcina penuriei
economice, se află nu numai caracterul limitat al resurselor globului, dar ș i
irevocabila degradare entropic ă a acestor resurse, proces pe care îl accelereaz ă
activit ățile umane15.
Conceptual, procesul reflect ă mersul, desf ășurarea sau evolu ția unui fenomen
sau eveniment, transformarea succesivă în starea unui lucru sau ș irul de operaț ii ori
de fenomene, prin care se efectueaz ă o lucrare. Procesul economic reflect ă
desf ășurarea în timp și spa țiu, a fenomenelor economice, transform ările succesiv e,
cantitative ș i calitative, intervenite în starea acestora.
În concep ția lui Georgescu – Roegen, proces reprezint ă o no țiune derutant ă,
pentru c ă, proces înseamn ă schimbare. În aceea și accepț ie, un proces implic ă o
întâmplare pentru a că rui reprezentare analitică trebuie să se țină seama de scop,
delimitarea fa ță de procese ca și durata acestuia, de coordonatele în care se poate
înfăptui orice proces.
Conform teoriei lui N. Georgescu – Roegen, întrucât timpul se scurge într -o
singură direcț ie, spre viitor , acest fapt reflectă evoluț ia entropic ă a proceselor,
transformarea care impune redefinirea entropiei, ca m ăsură a gradului de dezordine,
într-un sistem, în raport cu un anumit scop.
Orice proces impune o reprezentare analitic ă, iar în acest scop, s -au im pus în
economie, două modele: modelul cu fluxuri ș i modelul cu stocuri. Deși opuse, ele
coexistă cu mult timp înainte de apari ția modelelor matematice. Primul ia ca punct
de plecare, sistemul static input -output al lui Leontief și spune c ă un proces este
14 Românu I., ,,Influen ța factorului timp asupra eficien ței investi țiilor’’, Probleme economice
15 Demetrescu M. C., ,,Paradigma entropiei și implica țiile global ă’’, Revista economic ă 8 / 1984
99
descris în întregime de coordonatele fluxurilor (fluxul fiind un stoc distribuibil pe
un interval de timp), cel de -al doilea ia ca punct de plecare, reprezentarea cu
stocuri, în care observatorul inventariază stocurile la începutul ș i sfârș itul
intervalului, care delimiteaz ă procesul. N. Georgescu -Roegen consider ă
incomplete ambele modalități de reprezentare analitic ă a procesului economic,
folosind pentru descrierea unui proces modelul cu fluxuri și fonduri.
Elementele fluxului cuprind: resursele, materiil e prime ce se transformă în
produse finite; materialele auxiliare, ca input -uri în proces; produsele finite și
deșeurile, ca output -uri ale procesului.
Elementele fondului cuprind, în accep țiunea la care ne referim, agen ții
procesului de produc ție. Sunt interesante observa țiile pe care autorul le face în
legătură cu modelul de reprezentare analitic ă, a unui proces prin fluxuri ș i fonduri:
a) orice proces poate fi descompus în procese elementare, în
raport cu grani ța fixat ă de analist, între noile procese deli mitate;
b) folosirea eficient ă a elementelor fondului unui proces, este
posibil ă în cazul organiz ării proceselor elementare în sistem de fabric ă;
c) un element al fondului, intr ă în proces și din el, f ără să-și
modifice eficien ța;
d) elementele fluxului intră în pr oces, într -o structur ă bine
stabilită , în funcț ie de scop, grani țele sau durata procesului ș i ies din proces, într -o
structură ce exprimă devenirea lor în proces, ca urmare a acț iunii elementelor
fondului din proces, asupra intră rilor;
e) împ ărțirea factorilo r produc ției, în elemente de flux sau
fond, este relativ ă, depinzând de scopul sau finalitatea procesului, de durata
acestuia, rolul lor în proces;
f) procesele economice sunt produse la fel ca m ărfurile;
g) orice proces economic nu este circular, ci unidirec țional și
entropic; nu creează ș i nu consumă materie sau energie, ci doar transformă entropia
joas ă, în entropie înaltă;
h) față de procesul entropic, din mediul înconjură tor,
caracterizat prin automatism, procesul economic depinde de activitatea umană , este
un proces entropic sau selectiv, adevă ratul s ău produs nu const ă dintr -un flux fizic,
de de șeuri, ci din pl ăcerea de a tr ăi.
Activitatea de investi ții se desf ășoară organizat, având un scop prestabilit, prin
documenta ția tehnico -economică, înfă ptuirea unui an umit obiectiv economic, social
sau de altă natură , are grani țe, delimită ri riguroase. Se identifică pe plan
organizatoric, tehnologic, financiar și informa țional.
Sub aspect organizatoric, delimit ările opereaz ă indiferent de forma execut ării
lucr ărilor. Te hnologiile de execuț ie sunt variate, dar specifice scopului urm ărit,
100
înfăptuirea obiectivului de investiții pe un anumit plasament. Fondurile aferente
investițiilor ș i tehnica utiliză rii lor, sunt specifice.
Pe plan informa țional, delimit ările constau în organizarea distinct ă a fluxului
de culegere și prelucrare a informa țiilor și a contabilit ății.
Activitatea de investi ții implic ă durate variate, desf ășurându -se sub inciden ța
factorului timp.
Activitatea, în domeniul investi țiilor, constituie un proces de transformare
calitativă a resurselor materiale, financiare ș i de muncă, prin realizarea de noi
capacit ăți și obiective, prin modernizarea, dezvoltarea, reconstrucț ia și reânnoirea
mijloacelor fixe.
Cadrul legislativ impune abordarea procesual ă, sistemic ă a activit ății de
investiții.
Abordarea conceptului de investi ții, prin prisma accep țiunilor variate, este de
natur ă să-i confere caracter sistemic. Investițiile sunt diferenț iat tratate, în raport cu
locul și rolul unuia sau altuia dintre factorii implicaț i în înf ăptuirea lor. Pentru
societate ele sunt un plasament de fonduri bă nești, pentru investitori o totalitate de
cheltuieli, pentru realizarea unor obiective, cel mai adesea cu regim de mijloace
fixe.
Investi țiile, ca totalitate de cheltuieli reprezintă o anumit ă omogenitate. Privite
prin prisma naturii acestor cheltuieli, a modului în care se regă sesc în lucr ări, într -o
sferă sau alta de activitate, a resurselor de finan țare, investi țiile pot fi clasificate
răspunzând unor necesit ăți de ordin practic.
101
Capitolul V
INVESTITIILE PENTRU AFACERI
5.1. Teoria neoclasic ă a investi țiilor pentru afaceri
5.2. Teoria q a inveti țiilor
5.3. Factorii determinan ți ai investi țiilor. Decizia de a investi
Investi țiile pentru constituirea stocului de capital fix reprezint ă partea cea mai
importantă a investițiilor totale. Ele pot fi abordate din perspectiva diferenț ei de
redus între stocul optim (dorit) de capital și stocul actual sau din cea a raportului
între valoarea de piață a firmei și costul ei de înlocuire. Prima abordare formeaz ă
con ținutul teoriei neoclasice a investi țiilor, iar cea de -a doua reprezintă teoria q a
investițiilor.
5.1. Teoria neoclasică a investi țiilor pentru afaceri
Teoria neoclasic ă a investi țiilor consider ă că rata investi țiilor este de terminată
de viteza cu care firmele î și ajusteaz ă stocul de capital la nivel optim (dorit).
5.1.1. Stocul optim de capital
Pentru orice firm ă, ca și pentru economia na țional ă în ansamblu, se pune
urm ătoarea problem ă: cât de mare trebuie s ă fie stocul s ău de capital. "Stocul dorit
de capital este acel stoc de capital pe care firmele ar vrea să -l aib ă pe termen lung,
făcând abstrac ție de întârzierile pe care le întâmpină în ajustarea capitalului
folosit’’1. Firmele nu pot ajusta instantaneu stocul existent de capital la nivelul
stocului dorit. Mă rimea stocului dorit de capital se poate determina prin luarea în
considerare a costului utilizării capitalului ș i a rezultatelor ce se așteaptă.
Firmele urm ăresc maximizarea profitului obț inut. Cât timp profitul nu este
maxim, firmele caut ă să-și mă rească stocul de capital. Dar cât de mare trebuie să fie
1 Băbăiță Ilie, Sila și Grigorie, Du ță Alexandrina, Macroeconomia, Timi șoara, Orizonturi Universitare, 2005, p.72
102
stocul de capital pentru a realiza un profit maxim? Ră spunsul implică compararea
productivit ății marginale a capitalului și a costului de utilizare a acestuia (costu l
marginal al capitalului).
Productivitatea marginal ă a capitalului (PM k) reprezint ă cre șterea de produc ție
(venituri) înregistrat ă de c ătre firme, ob ținut ă prin folosirea în plus a unei unit ăți de
capital.
Costul de utilizare al capitalului, adic ă costul marginal al capitalului (C k),
reprezint ă cre șterea costului produc ției, ca urmare a folosirii unei unit ăți
suplimentare de capital.
Productivitatea marginal ă a capitalului se poate determina relativ ușor prin
măsurarea sporului de produc ție ob ținut în peri oada în care a fost suplimentat
capitalul utilizat. În acest scop, se calculează producț ia ob ținută.
În condi țiile unor tehnologii date, cantitatea de producț ie care se poate fabrica
este descrisă de funcț ia (de producț ie):
Y = F(K)
Determinarea costului marginal al capitalului este o problemă mai
complicată , dar rezolvarea sa este absolut necesară , întrucât firmele iș i
suplimentează capitalul (investesc) până în momentul în care venitul așteptat este
egal cu costul utilizării capitalului (costul capitalu lui). Pentru determinarea costului
utiliz ării capitalului (C k) se are în vedere c ă firma finan țează achizi ționarea stocului
de capital prin împrumut, pentru care pl ătește dobânda i r. Pentru a obț ine serviciile
unei unit ăți suplimentare de capital, firma tr ebuie să plă tească costul i r al dobânzii.
În acest fel, m ărimea de baz ă a costului utiliz ării capitalului este dat ă de rata
dobânzii, chiar dac ă firma finanț ează investi țiile din profituri realizate în perioade
anterioare.
Func ția de produc ție este repreze ntat ă în graficul a) din figura 4. Pe m ăsură
ce se adaugă capital suplimentar, productivitatea marginală a capitalului scade.
Fiecare unitate adi țional ă de capital este mai puț in productivă decât precedenta,
graficul b) din figura 5, arat ă acest lucru.
103
a)
Firma dispune de un stoc de capital (K) în momentul în care func ției sale de
produc ție este cea mai arcuit ă față de dreapta OR, care reprezint ă, costul de
utilizare al capitalului K(1 +i
r), unde (1 +ir) este rata dobânzii nominale. În acest
punct, productivitatea marginal ă a capitalului este egal ă cu costul marginal al
capitalului (PM k =1 +i r). Investi ția este diferen ța între stocul dorit de capital K' și
stocul de capital acumulat K până la momentul respectiv.
Costul de utilizare a capitalului este reprezentat de (1 +i r), care apare în
graficul b) sub forma unei drepte orizontale. Profitul întreprinderii este dat de
Q
0
K K* K
Fig. 4. ,,Stocul opti m de capital’’
Q
0 K* K** K
Fig. 5. ,,Stocul optim de capital’’
PM k
(1+i r) b)
104
diferenț a între produc ție și cost și este m ăsurat prin distanț a vertical ă între curba ce
reprezint ă func ția de produc ție și dreapta OR, care reprezint ă costul capitalului.
Firma urm ărește maximizarea profitului și trebuie s ă aleagă stocul optim de
capital (K'), adică acel stoc pentru care distan ța dintre cele două curbe este cea mai
ridica tă. Stocul optim de capital corespunde punctului unde panta curbei funcț iei de
produc ție- panta dat ă de tangenta la aceasta ț este egal ă cu panta dreptei OR, care
reprezint ă costul capitalului. În acel punct, productivitatea marginal ă a capitalului
este ega lă cu costul de utilizare al capitalului, numit și costul de oportunitate al
investiției:
PM k=C k
Într-o viziune mai largă , stocul optim de capital (K*) este dependent de
mărimea a șteptat ă a venitului Ye, de costul marginal al capitalului utilizat C k și de
salariul real plă tit for ței de muncă W. Deci, stocul optim de capital este o funcț ie de
tipul:
K* = f(Ye, Ck, W)
În determinarea stocului optim de capital K* se obiș nuiește a se considera
constant salariul real. Când venitul așteptat nu este o mă rime constantă , stocul
optmi de capital este o func ție de productivitate marginal ă a capitalului (venitul
dorit) și costul marginal al capitalului.
K* = f(PM k, Ck)
Cu cât costul de utilizare al capitalului va fi mai mic, cu atât mai mare va fi
stocul optim de capita l și cu cât mai mare va fi productivitatea marginală a
capitalului, cu atât mai mare va fi stocul de capital.
Cre șterea stocului de capital este, îns ă, determinat ă mai ales de costul marginal
al capitalului, în raport cu costul marginal al muncii. Firmele utilizeaz ă cu atât mai
mult capital cu cât costul marginal al capitalului este mai mic, deoarece – la un cost
mai redus al capitalului – își pot permite s ă utilizeze capitalul și să înlocuiasc ă
munca, care are un cost mai ridicat, chiar dac ă productivitate a marginală a
capitalului este mai mică. Dacă costul marginal al capitalului este ridicat, firmele
vor utiliza capital doar în m ăsura în care productivitatea lor marginal ă este mai
ridicat ă.
Cererea de capital poate fi reprezentat ă ca o curb ă a productivit ății marginale a
capitalului sau ca o curbă a raportului cost – beneficiu marginal, pentru capitalul
respectiv (BMk).
Deoarece capitalul și munca nu sunt perfect substituibile în realizarea unui
nivel constant al venitului, adă ugarea continuă de capital f ace să scadă raportul cost
– beneficiu marginal. Pe m ăsură ce firma combină mai mult capital cu relativ mai
puțină munc ă, pentru a obț ine o cantitate dat ă de produc ție, produvtivitatea
marginal ă a capitalului scade.
În determinarea stocului (dorit) de capi tal trebuie specificată care este perioada
105
de timp relevant ă. Stocul dorit este stocul pe care firma îl consider ă a fi optim
pentru a obț ine, în viitor, un anumit venit. Cererea de capital pe termen lung, a
firmei, care depinde de nivelul normal (permanent) al produc ției, este relativ
independentă de nivelul curent al venitului și depinde de a șteptă rile cu privire la
nivelele viitoare ale venitului. Produc ția curent ă afecteaz ă cererea de capital în
măsura în care ea afecteaz ă aștept ările asupra veniturilor viitoare.
Stocul optim de capital este corelat și cu tehnologia aplicat ă. Progresul tehnic
genereaz ă avantaje sporite la acela și stoc de capital folosit: m ărește productivitatea
marginal ă a capitalului sau, dac ă costul de utilizare al capitalului scade, fi rmele nu
vor face noi investi ții până ce venitul marginal al capitalului nu egaleaz ă noul cost
marginal.
5.1.2. Costul de utilizare a capitalului
În general, costul utiliz ării capitalului poate fi apreciat prin rata dobânzii
plătite, dac ă fondurile inves tite au fost împrumutate, sau prin dobânda care nu a fost
încasată (costul de oportunitate), dac ă investiția s -a finan țat din fonduri proprii, care
nu au mai putut fi valorificate pe pia ța monetar ă.
Costul utiliz ării capitalului are un caracter complex și elementele sale
constitutive au componenete specifice. Principalele elemente ale acestuia sunt
urm ătoarele:
a) deprecierea datorită uzurii, defectă rii și "demodă rii", care se manifestă pe
masura folosirii capitalului. De aceea, pentru a -l menț ine în stare de func ționare,
trebuie f ăcute o serie de cheltuieli de întreț inere ș i reparații;
b) rata real ă a dobânzii, pe care firma trebuie s ă o pl ăteasc ă pentru fondurile
împrumutate, sau costul de oportunitate pentru profitul utilizat pentru investiție.
În raport cu aceste componente, costul utilizării capitalului este:
Ck = d + i
Unde d este rata deprecierii (uzurii) capitalului, iar i este rata dobânzii. Rata
deprecierii capitalului d exprim ă câți lei sunt necesari a fi cheltui ți, într -o anumit ă
perioadă , la fi ecare leu stoc (existent) de capital, pentru a -l menț ine în funcț iune în
stare corespunzătoare, adică pentru a înlă tura uzura acestuia.
Rata dobânzii i este rata nominal ă existent ă în momentul prelu ării
împrumutului și investirii capitalului. Pentru m ăsurarea costului utiliz ării
capitalului, se are în vedere rata reală a dobânzii i r, și nu rata nominală (i). Aceste
rate coincid doar în situa ția în care rata infla ției (r i) este egal ă cu zero. Rata real ă a
dobânzii este:
ir = i – ri
iar costul utiliz ării capitalului va fi:
Ck = d + (i – ri) = d + i r
Mărimea ratei dobânzii are o importan ță deosebit ă. Cu cât rata dobânzii este
106
mai mare, cu atât mai mic ă este valoarea actual ă a curgerii de venit pe care
capitalul o va produce în viitor.
Costul fondurilor împrum utate este mai mare decât rata dobânzii. Cu cât o
firm ă împrumut ă o sum ă mai mare, cu atât mai ridicat este raportul dintre datoriile
sale ș i profitul net ș i cu atât mai mare este ș ansa de a nu fi capabilă să-și acopere
plata dobânzii necesare și să fie fo rșată să dea faliment. Firma care se împrumut ă,
nu numai c ă trebuie s ă plăteasc ă dobânda, dar accept ă și riscuri.
Firma poate r ăspunde la cre șterea posibilit ăților de risc prin restructurarea
bilanț ului. Ea va emite mai multe ac țiuni, pentru a preveni creș terea raportului între
capitalul împrumutat ș i drepturile sale asupra stocului. În acest caz, costul de
utilizare al capitalului s ău va fi o combina ție între rata dobânzii, pl ătită pentru
împrumuturi, ș i veniturile aferente sporului de acț iuni emise.
c) costul utilizării capitalului mai este afectat de impozitele pe venitul
firmelor, care vor cre ște, o dat ă cu cre șterea stocului de capital și care m ăresc costul
utiliz ării capitalului. De asemenea, se au în vedere scutirile de taxe pentru fondurile
investite. Acestea pot fi folosite de firme la finanț area unei p ărți din stocul de
capital, contribuind la micșorarea costului utilizării capitalului.
Problema fundament ării deciziilor investi ționale, trebuie analizate separat, în
cazul investi țiilor autofinan țate și în cazul investi țiilor pe bază de împrumuturi.
a) cazul investițiilor autofinanț ate
Orice agent economic, care dispune de fonduri proprii î și pune problema:
investesc bani în fonduri fixe productive sau plasez bani pe piaț a capitalului,
cumpă rând hârti i de valoare.
Pentru ca cele două posibilit ăți de investire a banilor, investitorul trebuie s ă
cunoască suma pe care să o plasezi ori pentru a dispune de o sumă egală cu venitul
adus de investi ție.
Să presupunem c ă, intenț ionăm s ă investim într -un echipament de produc ție,
cu o durată normală de funcț ionare de un an, ș i cu o valoare reziduală netă . Venitul
net (diferenț a dintre valoarea vânz ărilor bunurilor ce le -a produs cu acest
echipament ș i costurile sale de exploatare) a acestei investi ții ar fi de 50 m il. lei (v 1-
50). Dac ă rata dobânzii (i) pe pia ța capitalului, este de 40%, ceea ce ne indic ă
randamentul plas ării capitalului, în hârtii de valoare, se pune problema ce sum ă k0
trebuie s ă fie plasată astăzi, ca s ă obținem la sfâr șitul anului 50 mil. lei.
La sfârș itul anului, suma plasată k0 cu dobânda i, se aduce dobânzii de I ∗ k0
ceea ce va face ca valoarea capitalului să devină în final, k 0 + ik 0 sau k 0(1+i). Pentru
că această valoare să fie echivalentă cu venitul net (v 1) dorit pri n investi ție.
Este necesar ca:
K0 (1+i) =v 1
Sau
107
K0= ( )iv
+1
K0: valoarea actualizată a lui v 1 dac ă i = 40%
V1= 50 mil.
Valoarea actualizat ă VA va fi:
VA = k 0 = ( ) 40. 0 150
+= 3,57 mil. lei
Pentru a dispune de 50 mil. lei, la sfâr șitul anului, este necesar să fie plasaț i la
începutul anului pe piaț a capitalului 35,7 mil. lei, în condițiile unei rate a câ știgului,
pe aceast ă pia ță de 40%.
Dac ă rata dobânzii va avea alte valori decât 40%, atunci valoarea actualizat ă
nu va mai fi 35,7 mil. lei, ci va avea valori a șa cum rezult ă din tab. 5.
Tabelul 5
Nr. crt. Rata dobânzii Valoarea
actualizată
1 20 41,66
2 30 38,46
3 40 35,71
4 50 33,33
5 60 31,25
Din tabel se observă că valoarea actualizat ă a fluxului de venituri, variaz ă în
func ție de nivelul dobânzii, ceea ce poate fi redat în fig.6 ,, Varia ția fluxului de
venituri în func ție de nivelul dobânzii ʺ.
108
VA< k0
V
A< c0
35
30
Presupunând c ă investi ția se face la un cost c
0 = 35,71 mil. lei, investitorul va
trebui s ă compare valoarea actualizată a venitului net cu costul investiției, decizia
de investire luându -se astfel:
Va investi în utilajul respectiv, dac ă rata dobânzii va fi mai mic ă de 40%,
deoarece, valoarea actualizat ă a fluxului de ven ituri, va fi superioar ă costului
investiției;
Va plasa capitalul pe pia ța capitalului, dac ă rata dobânzii este superioar ă lui
40%, pentru c ă valoarea actualizat ă a fluxului de venituri, datorit ă utilajului vizat,
va fi inferioar ă costului investi ției. Agen tul economic va investi numai dac ă
valoarea actualizat ă a venitului, va fi superioar ă costului s ău, adic ă:
01
0) 1 (CiVK VA >+= =
Valoarea actualizat ă se poate calcula pentru fluxuri succesive de venituri
nete. Dac ă investi ția se va face pentru doi ani, atunci la sfâr șitul celui de al doilea
an, valoarea actualizată va fi:
22
0) 1 (iVK+=
Generalizând ra ționamentul pentru o investi ție pe n ani, valoarea fluxului va fi:
nn
iVK) 1 (0+=
Înseamn ă că pentru toate fluxurile de venituri nete V 1,V2,…,V i,…,V n
valoarea actualizat ă va fi:
nn
AiV
iV
iVK V) 1 (…) 1 ( ) 1 (22 1
0++ ++++= = 45
20% 30% 40% 50% 60%
Fig. 6. ,,Varia ția fluxului de venituri în func ție de nivelul dobânzii ʺ.
109
Regula de decizie investi țional ă va fi identic ă cu cea din exemplul precedent, în
sensul că investi ția va fi acceptată dacă:
0 0C K VA > =
Să presupunem c ă un utilaj se procură cu 100 mil. lei, c0−100 , iar veniturile
nete estimate a le aduce în cei 3 ani de func ționare norma ți sunt:
V1= 60 mil.
V2= 50 mil.
V3= 40 mil.
În situaț ia în care agentul economic ar putea plasa capitalul său cu o rată a
dobânzii de 35%, valoarea actualizat ă a fluxului de venituri va fi:
17,8846, 240
82, 150
35, 160
)35, 0 1 (40
)35, 0 1 (50
)35, 0 1 (60
3 2 0 = + + =
++
+++= =V Vs
Investi ția nu va fi acceptat ă deoarece valoarea actualizat ă a venitului este mai
mic ă decât costul investi ției.
Dac ă rata dobânzii este de 20%, valoarea actualizat ă a veniturilor va fi de
108,3 mil. lei, valoarea aproximativ egal ă, cu costul investi ției ceea ce îl va
determina pe agentul economic s ă fie aproape, indiferent dac ă își va investi
capitalul sau îl va plasa pe piaț a financiară.
Dac ă rata dobânzii scade la 10%, valoarea actualizat ă a veniturilor va fi de
12601 mil., cifr ă superioar ă costului investi ției, ceea ce îl va determina pe agentul
economic să facă investi ția în utilajul investit.
b. Cazul investi țiilor finan țate prin împrumut :
În cazul când suma ce trebuie s ă fie împrumutat ă, agentul economic va trebui
să restituie la sfârș itul primului an, o sumă egală cu C 0 (1+i).
Acest agent economic va efectua investi ția numai dacă suma de rambursare,
este mai mică decât venitul net V 1 , adus de utilajul respectiv
C0(1+i)<V 1
Prin împă rțirea termenilor inegalit ății la (1+i), vom obț ine:
) 1 ( ) 1 () 1 (1 0
iV
ii c
+<++
sau:
0 01
) 1 (c K ViV
A = = =+
Rezultatul de la regula valorii actualizate nu s -a modificat, chiar dacă agentul
economic a trebuit să împrumute fondurile necesare investi ției.
110
5.1.3. Func ția de investi ții și reglarea dinamic ă a stocului optim de capital
Func ția de investi ții exprim ă relaț ia dintre volumul investițiilor și factorii s ăi
determinanț i. Dac ă investi ția reprezint ă o adă ugire la stocul de capital existent,
firma este interesat ă să ajung ă la stocul optim de capital. Deci, investi ția reprezint ă
cantitatea de capital cu care se cuvine a fi sporit stocul actual de capital pentru a
dispune de un stoc optim de capital. În consecință , factorii determinanț i ai stocului
optim de capital sunt, în mare m ăsură, comuni cu factorii de care depinde volumul
investițiilor.
În primul rând, este vorba de productivitatea marginal ă așteptat ă a capitalului.
Cu cât aceasta este mai ridicat ă, cu atât este mai profitabil ă pentru firm ă instalarea
unui nou capital. În al doilea rând, se are în vedere rata real ă a dobânzii. Aceasta
reprezint ă costul capitalului, și anume costul suportat, când resursele necesare
investiției sunt împrumutate, sau costul de oportunitate, când utilizeaz ă o parte din
resursele pentru investi ții. Se realizeaz ă investi ții atunci când PM k excede costul
maginal al capita lului. Mai exact, investiția este cu atât mai ridicată , cu cât stocul
curent de capital este inferior stocului optim de capital ș i, deci, cu cât PM k este mai
mare decât i + i r (rata nominal ă, brut ă a dobânzii prin care se exprim ă costul
capitalului) sau, a ltfel spus, relaț ia PM k / (1 +r) > 1. În al treilea rând, se are în
vedere c ă sporirea anticipat ă a produc ției trebuie s ă fie însoț ită de o cre ștere a
investiției, relaț ie pus ă în eviden ță de principiul acceler ării.
Teoria investi țiilor con ține aspecte ale unui comportament dinamic, adic ă acel
comportament care depinde de valorile economice ce se manifestă în perioadele
viitoare. Sunt două surse de comportament dinamic. Prima este legat ă de a ștept ări.
Stocul dorit de capital depinde de produc ția estimat ă pentru perioada viitoare.
Firma î și formeaz ă estim ările sale asupra produc ției permanente ca o medie a
nivelelor anterioare și se înregistreaz ă întârzieri în ajustarea nivelului produc ției
permanente la nivelul actual al produc ției. La rândul lor, investi țiile se ajusteaz ă cu
întârzieri la modifică rile intervenite în nivelul producț iei. Cea de -a doua sursă îș i
are originea în întârzierile în ajustare. Întârzierile în ajustarea producț iei determină
și un ră spuns întârziat al investi țiilor la modificările în va riabilele care afecteaz ă
stocul dorit de capital.
În esen ță, teoria acceleratorului flexibil al investi țiilor relev ă leg ătura ce exist ă
între investiția netă și venitul a șteptat. Această leg ătură este considerată ca fiind
similară cu aceea dintre stocul dorit de capital și costul utiliz ării capitalului, îns ă cu
introducerea unei structuri întârziate a ad ăugirilor de capital.
Modificarea stocului dorit de capital nu se realizeaz ă în întregime și într -o
singură perioadă , ci de regulă , se distribuie în timp.
Distribuirea în timp a ad ăugirilor de capital este determinată de constrângerile
de capacitate din industria bunurilor de capital, incertitudinii firmelor în ceea ce
111
prive ște cre șterea venitului a șteptat, cre șterii constrângerilor financiare și
aștaptă rilor cu privire la politica fiscală și monetară , după cum urmează:
a) adă ugirile de capital nu sunt instantanee, ele implică comenzi către
industria bunurilor de capital, care le onoreaz ă într-o perioadă ce poate depăș i un
an;
b) cre șterea capitalului poate f i diferenț iată în timp ca urmare a incertitudinii
cu privire la vânzările așteptate – nu orice firm ă dore ște să -și extindă activitatea
până nu este sigur ă că nivelul crescut al venitului este justificat;
c) pot sa apară constrângeri financiare – firmele n u dispun de resurse
financiare nelimitate și disponibilitatea de fonduri ac ționeaz ă ca o constrângere a
lărgirii capitalului;
d) accelerarea sau incetinirea adă ugirilor de capital de c ătre firme pot fi
influenț ate de a șteptă rile în politica monetar ă, adică func ție de costul curent și cel
așteptat al fondurilor, precum ș i de așteptă rile în politica fiscală , adică de taxele pe
creditele de investi ții și de accelerarea deprecierii capitalului.
"Teoria acceleratorului flexibil al investi țiilor ține cont de fapt ul c ă stocul
dorit de capital este afectat de costul utiliz ării capitalului și că adăugirile la stocul
dorit de capital se produc în timp"2. Cu alte cuvinte, teoria acceleratorului flexibil ia
în consideraț ie efectul modific ărilor în venitul a șteptat și în costul utilizării stocului
de capital.
Dac ă venitul Y este reprezentat de PIB, se poate trage concluzia c ă investi țiile
sunt propor ționale cu schimbă rile în PIB. Atunci când economia se află în faza de
avânt, investi țiile sunt pozitive, iar în faza de recesiune, investi țiile sunt negative. În
practic ă, investi țiile nete nu pot fi negative, iar valoarea negativă sugereaz ă
prezenț a unor fluctua ții însemnate în nivelul investi țiilor. Modelul acceleratorului
furnizeaz ă o explica ție a fluctua țiilor mai ample al e investi țiilor decât ale
cheltuielilor de consum.
Mai exist ă, îns ă, alte dou ă explica ții ale fluctua țiilor investi țiilor. În primul
rând, estim ările nu au o baz ă sigură . Decizia de investi ție este afectat ă de
posibilitatea de estimare pe o perioadă lungă de timp a veniturilor ce urmeaz ă a fi
obținute. Dac ă estim ările nu sunt fundamentate corespunz ător, ele s -ar putea
modifica u șor și, în consecin ță, și investi țiile determinate de aceste estimă ri.
O alt ă explica ție a fluctua țiilor investi țiilor este repreze ntat ă de flexibilitatea
alegerii momentului demară rii investi ției. Decizia de a investi poate fi amânată ,
dac ă proiectul necesit ă un timp îndelungat pentru a intra în func țiune. Alegerea
momentului depinde de gradul de folosire eficient ă a capitalului exis tent, de faza
ciclului economic, de perspectivele conjuncturii economice.
Oricare din ace ști doi factori, separa ți sau împreun ă, pot explica fluctua țiile
2 I. B ăbăiță, G. Sila și, A. Du ță, ,,Macroeconomia’’, Editura Orizonturi Universitare, Timi șoara, 2005
112
ample în cheltuielile pentru investi țiile economice. Ele ar putea să explice succesul
teoriei acceleratorului investițiilor, pentru c ă dac ă firmele a șteaptă o conjunctur ă
pentru economie, investi țiile lor sunt strâns legate de modific ările PIB.
Volumul investi țiilor este variabil în timp și are efect de antrenare.
Comportamentul oscilant al volumului inves tițiilor, pe o perioad ă lung ă, este
determinat de faptul c ă cererea de investi ții este legat ă de noile descoperiri tehnico –
știin țifice, de utilizarea unor resurse noi, de creșterea populaț iei, a producț iei și a
venitului. La ace ști factori, se mai adaugă previziunile optimiste sau pesimiste,
privind evoluț ia în perspectivă a economiei, încrederea în fiscalitate, m ăsurile
legislative.
Multitudinea de factori iner ți, sistemul economic sau din afara acestuia, fac ca
într-o economie liber ă de pia ță, să nu poată garanta ca volumul investi țiilor
prevă zut, s ă fie suficient pentru a realiza utilizarea deplină . În raport cu cererea
global ă, investi ția poate fi excesivă într -o anumit ă perioadă ceea ce se
concretizează în capacitate de producț ie excedentară , pierderi, șomaj, alte
priva țiuni.
În economiile de pia ță moderne, prin m ăsuri bugetare și monetare adecvate,
puse în practic ă de puterea public ă, este posibil ă atenuarea fluctua țiilor și
îndeplinirea unui important rol stabilizator al economiei. Aceste m ăsuri nu pot să
elimine în totalitate, fluctuaț iile conjuncturale ș i nici nu se urmă rește aceasta.
Obiectivul lor este de a nu atenua amplitudinea oscila țiilor, care afecteaz ă
prețurile.
Investi țiile sunt cheltuieli destinate stocului de capital. Stocul de capital se
depreciaz ă. Deprecierea înseamnă o reducere a stocului de capital, prin deteriorarea
în timp, prin uzur ă. Ad ăugirile totale la stocul de capital, cele pentru refacerea
capitalului uzat ș i cele pentru creșterea stocului, sunt investi țiile brute. Cheltuielile
destinate cre șterii nete a stocului de capital, reprezint ă investi țiile nete.
Dac ă investi ția net ă se realizeaz ă pe seama utiliz ării unei p ărți din venit,
investiția brută implic ă o surs ă suplimentar ă – amortizarea capitalului fix.
Stocul de capital poa te fi stoc de capital fix și stoc de capital uman. Stocul de
capital fizic, este alcătuit din mașini, utilaje, instalaț ii, clă diri productive, alte
mijloace necesare producerii bunurilor și serviciilor, toate constituind stocul de
capital productiv, din st ocul de imobile și din stocurile materiale. Investi țiile pot fi
identificate ca investiții în capital productiv, investiții imobile ș i investiții în stocuri.
Investi țiile reprezint ă suportul material al dezvolt ării economico- sociale a țării.
Prin ele se asigur ă sporirea capitalului fix, cre șterea randamentului tehnic și
economic al celor existente, dar ș i crearea de noi locuri de muncă. Investi țiile
reprezint ă elementul decisiv al cre șterii economice, al promov ării factorilor
intensivi, calitativi ș i de efi cien ță.
113
Investi țiile au un pronun țat caracter novator, deoarece prin ele, se creează
condi țiile materiale necesare promovă rii progresului tehnic ș i a rezultatelor
activit ății de cercetare ș tiințifică, în toate domeniile de activitate, iar prin aceasta se
asigură perfecț ionarea mijloacelor de producț ie, tehnologiilor, formelor de
organizare a produc ției și înnoirea produselor. Promovarea progresului tehnic prin
investiții, trebuie privită din trei puncte de vedere: tehnic, economic, social.
Din punct de ved ere tehnic, investi țiile alocate conduc la perfecț ionarea bazei
tehnice a unit ăților, sub aspect economic investi țiile contribuie la creșterea
volumului de produse pentru satisfacerea necesarului intern și pentru export, iar sub
aspect social, prin investi ții se asigură creșterea nivelului de trai, uș urarea muncii
depuse, cre șterea eficien ței sociale. Toate acestea sunt posibile ca urmare a faptului
că, prin investi ții se asigură mecanizarea, automatizarea, robotizarea proceselor de
produc ție, modernizarea utilajelor existente, crearea de noi mijloace de munc ă mai
perfec ționat e, elaborarea unor tehnologii moderne, crearea ș i folosirea de noi
materiale mai ieftine și ușoare.
În dezvoltarea economiei naționale, investi țiile au un rol hot ărâtor în
asigurarea modernizării întregii activit ăți economice, ca o condi ție indispensabilă
de adaptare a sistemelor tehnice și economice, la o economie de pia ță.
Prin investi ții se poate asigura dotarea locurilor de munc ă cu utilaje
performante, perfec ționarea proceselor tehnologice, se asigur ă cre șterea gradului de
utilizare a resurselor mater iale și de munc ă ale societății, având un rol important în
dezvoltarea economico -socială a țării.
Cererea de investi ții depinde de eficien ța marginal ă a capitalului și de nivelul
ratei dobânzii. Dimensiunile investi țiilor curente cresc, pân ă în acel punct în care,
eficien ța marginală a capitalului nu mai depășește rata curentă a dobânzii la nici o
categorie de bunuri capital, adică eficien ța marginală a capitalului W mk este
aproximativ egală cu rata de piață a dobânzii d.
Wmk ~ d
Wmk : eficienț a marginală a capitalului;
d : rata de pia ță a dobânzii
Dup ă expresia lui Fisher, mă rimea investi țiilor în orice domeniu, este dat ă de
raportul dintre rata venitului și rata dobânzii.
rt
pm> d, când apare imboldul spre investi ții
Desf ășurarea normal ă a activit ății economice, impune ca firmele să aibă în
permanență , un stoc de materii prime, semifabricate și un stoc de produse finite.
Investi ția brut ă reprezint ă fluxul de produc ție, care merge la constituirea
capitalului. Adjectivul brut sugerează că acesta implică o subdiviziune. Putem
constata că fluxul de producț ie ce merge la capital, servește la realizarea a două
obiective. O parte a acestui flux, este folosit ă pentru a înlocui capitalul care a fost
epuizat, în procesul de producț ie, așa cum indiv izii participanț i la producț ie, trebuie
114
să-și refacă for țele printr- un flux de bunuri de consum, tot a șa elementele materiale
ce contribuie la producț ie, trebuie să fie întreț inute ș i reânnoite, dacă vrem ca
aporturilor de producț ie, să nu scadă . Această parte a investiț iei brute, al cărui
obiect este de a menț ine intact stocul de capital, al societ ății, se nume ște investi ție
de înlocuire.
Fluxul total al produc ției, este insuficient pentru a menț ine stocul de capital
existent, diminuarea capitalului dezinvesti ție.
Investi ția brut ă nu este folosit ă integral, în scopul înlocuirii. Dac ă produc ția
totală consacrată capitalului, este suficientă pentru a compensa uzura, dar și pentru
a crește stocul de capital, spunem că s -a făcut o investi ție netă sau o formare netă de
capital.
5.2. Teoria q a investi țiilor
Modific ările productivit ății marginale și costul utiliz ării capitalului nu sunt
singurii factori determinan ți ai investi țiilor. Existen ța unor costuri de instalare,
creșterea preț ului capitalului în raport cu p rețul forț ei de munc ă și cre șterea
dobânzii afecteaz ă, de asemenea, investi țiile. Îmbinarea tuturor acestor elemente
formeaz ă con ținutul teoriei q a investi țiilor, elaborat ă de James Tobin.
5.2.1. Costurile de instalare a investi ției
În practica activității economice, firmele nu pot atinge într -o perioadă foarte
scurtă stocul optim de capital, pentru că la costurile de utilizare (costul capitalului),
analizate anterior, se adaugă diverse costuri de instalare. De fapt, orice adă ugire sau
introducere de echipamente noi tinde s ă perturbe metodele de producț ie existente.
Mai mult, noile instala ții pot necesita o formare corespunz ătoare a lucr ătorilor. În
sfârș it, timpul care trebuie consacrat pentru realizarea investi ției, până la punerea în
func țiune, este limitat și, deci, costisitor.
Costurile de instalare prezint ă dou ă particularit ăți importante. În primul rând,
ele sunt propor ționale cu investi țiile, în sensul că avansurile mari la stocul de
capital costă relativ mai mult decât cele mai mici. În al doilea rând, costurile de
instalare sunt temporare: o dată echipamentul instalat, firma nu mai suportă decât
rata dobânzii, adic ă costul de oportunitate al resurselor împrumutate.
Luarea în considerare a costurilor de instalare, al ături de costurile de utilizare
(costul capitalului), face s ă apară modific ări în dimensiunea stocului optim de
capital. Întreprinzătorul care dorește să -și sporească stocul existent de capital
cumpă ră costul marginal al investi ției cu productivitatea marginală a acesteia. În
valoare actualizat ă, costul marginal al investi ției este suma costului de oportunitate
și a costului marginal de instalare. Aceasta din urmă crește cu rata investi țiilor,
115
reprezentat ă de raportul (I / K) între noile investi ții și stocul existent de capital.
Dac ă Φ(I / K) este costul marginal de instalare, nivelul investitiei I**, care
maximizeaz ă profitul, egaleaz ă costul marginal și valoarea actualizat ă a
productivit ății marginale a capitalului:
1 + Φ(I* * / K) = PM k / I + i r
În figura 7, curba C Ti descrie costul total al investi ției, inclusiv costurile de
instalare. În absenț a stocului inițial de capital, curba C Ti se abate tot mai mult de
curba R, care descrie costul de utilizare a capitalului (costul capitalului). Costurile
de instalare cresc ătoare explic ă de ce costul investi ției se abate din ce în ce mai
mult de dreapta R, care reprezint ă numai costul capitalului.
Mărimea profitului este reprezentat ă întotdeauna de distan ța vertical ă între
curba funcț iei de producț ie și cu rba costului total al investi ției. Firma î și
maximizeaz ă profitul în cazul în care stocul de capital K * * corespunde punctului
în care distanț a dintre curba funcț iei de producț ie și curba costului total al investiției
este cea mai mare. Sub efectul costur ilor de instalare, noul stoc optim de capital
K** este inferior lui K*, care ar fi ales în absen ța costurilor de instalare.
5.2.2. Teoria q Tobin a investi țiilor
În ultimii ani, frecvent se formuleaz ă concluzia după care nivelul investi țiilor
trebuie explicat prin valoarea de pia ță a firmelor și prin costurile de reproducț ie ale
acestora.
În figura urm ătoare, pe axa orizontal ă este m ăsurat ă investi ția, exprimat ă în
procente rata de capitalul existent (I / K). Acest raport este denumit rata
investițiilor. Dac ă toate variabilele din fig. se împart cu (l+i
r), se ajunge la valoarea
actualizată a acestor indicatori.
R
Fig. 7. Investi ția cu costurile de instalare
CTi
Y=f(K) Q
116
În acest caz, în absenț a costurilor de instalare,
Φ(I / K) = 0, costul marginal al
capitalului este egal cu 1, pentru că trebuie să se renun țe, în prezent, la o unitate de
venit pentru consum, pentru a efectua o investi ție de o unitate ne cesară formă rii
capitalului care produce în viitor. Costul fiecărei unit ăți adi ționale de investi ție este
egal cu costul capitalului, adică 1, ș i se prezintă pe diagramă sub forma unei drepte
orizontale, paralel ă cu abscisa. Introducerea costurilor de inst alare face ca costul
marginal al investi ției s ă fie superior costului marginal al capitalului. Acesta este
reprezentat de func ția:
CTi = 1 + Φ(I / K)
și crește o dată cu rata investi ției. Curba reprezentând costul marginal al investi ției
se ridică deasupra dreptei costului marginal al capitalului.
Firma ac ționeaz ă în maniera optim ă dac ă investe ște până în punctul în care
costul marginal al investi ției este egal cu randamentul marginal al noii investi ții. În
figura profitul este maxim în p unctul A, unde valoarea actualizat ă a randamentului
marginal al investi țiilor este egal ă cu costul marginal al acesteia. Randamentul
marginal al investi ției este, în mod necesar, superior costului capitalului, c ăci firma
trebuie să- și acopere costurile de instalare. În consecin ță, rata optim ă a investiției
cu costuri de instalare (I / K) * * este inferioară ratei optime a investi țiilor fă ră
costuri de instalare (I / K)*.
Corespunz ător punctului A din fig.8, este q Tobin, care desemneaz ă raportul
dintre valo area actualizată a randamentului noii investi ții (productivitatea marginală
a capitalului) ș i costul marginal al capitalului. A
B Costul marginal al
capitalului Costul marginal al
investiției
Randamentul
marginal al noii
investiții
* *1⎟
⎠⎞⎜
⎝⎛
K *1⎟
⎠⎞⎜
⎝⎛
K Rata investiției
Fig. 8 q Tobin Costul și
randamentul
marginal
q
l
117
Atât timp cât q Tobin este superior unit ății, firma are interes s ă investeasc ă: în
valoare actualizat ă, randamentul a șteptat este egal cu q pentru un cost egal cu
unitatea. Atunci când q = 1, stocul de capital a atins un nivel pentru care o investi ție
suplimentară nu mai este rentabilă întrucât PM k = (1 + i r), ceea ca înseamn ă că
stocul de capital este la nivelul său optim K *.
Punct ul B corespunde cazului în care nu exist ă (sau se neglijeaz ă) costul de
instalare și rata optim ă a investițiilor (I / K)* aduce, instantaneu, stocul de capital la
nivelul s ău optim. În consecință , q = 1 și nu mai exist ă interes de investi ții.
Dac ă q < 1, e xist ă interes de a reveni la stocul existent de capital, al c ărui
valoare este egal ă cu q. În acest caz, cel mai bun lucru de f ăcut în practic ă este de a
suspenda investi ția brută și de a scoate, progresiv, din uz componente ale stocului
de capital (invest iție netă negativ ă și egală cu amortismentul).
Modificarea productivit ății marginale și costul utiliz ării capitalului, nu sunt
singuri factori determinan ți ai investi țiilor. Existen ța unor costuri de instalare,
creșterea preț ului capitalului, în raport cu prețul for ței de munc ă și cre șterea
dobânzii afecteaz ă veniturile. Îmbinarea acestor elemente, formeaz ă conț inutul
teoriei q a investițiilor, elaborată de James Tobin.
În practica activit ății economice, firmele nu pot atinge într -o perioadă foarte
scurta, stocul optim de capital, la costurile de utilizare se adaugă diverse costuri de
instalare.
Orice ad ăugire sau introducere de echipamente noi, tinde s ă perturbe metodele de
produc ție existente. Noile instala ții pot necesita o formare a lucr ătorilor. Timpul
care trebuie consacrat pentru realizarea investi ției, până la punerea în funcț iune este
limitat ș i costisitor.
Toate aceste costuri de instalare, relev ă faptul c ă este preferabil pentru firme, s ă
eșaloneze riguros în timp, punerea în funcț iune a echipament ului care asigur ă stocul
optim de capital.
Costurile de instalare, prezint ă dou ă particularit ăți:
În primul rând, ele sunt proporț ionale cu investi țiile, avansurile mari la stocul
de capital cost ă relativ mai mult, decât cele mai mici.
În al doilea rând, c osturile de instalare sunt temporare: o dat ă cu echipamentul
instalat, firma nu mai suportă decât rata dobânzii, costul de oportunitate al
resurselor împrumutate.
Luarea în considerare a costurilor de instalare, al ături de costul de utilizare
(costul echip amentului) face să apară modificări în dimensiunea stocului optim de
capital. Întreprinzătorul care dorește să -și sporească stocul existent de capital k,
compară costul marginal al investi ției, cu productivitatea marginală a acestuia.
În valoarea actualiza tă, costul marginal al investiției, este suma costului de
oportunitate și a costului marginal de instalare. Costul marginal de instalare cre ște
cu rata investi țiilor, reprezentată de raportul ( 1/ k )între noile investi ții și stocul
118
existent de capital. Dacă γ( 1/k) este costul marginal de instalare, nivelul investi ției
I∗∗, care maximizeaz ă profitul, egaleaz ă costul marginal și valoarea actualizată a
productivit ății marginale a capitalului.
Randamentul marginal a l investiției este superior costului capitalului, pentru
că firma trebuie să- și acopere costurile de instalare.
Rata optim ă a investi ției cu costurile de instalare (I/k)∗∗ este inferioară ratei
optime a investi țiilor, f ără costurile de instalare (I/k)∗.
Corespunz ător punctului A din fig. 8, este ,, q Tobin ʺ care desemnează
raportul dintre valoarea actualizat ă a randamentului noii investi ții ( productivitatea
marginal ă a capitalului ) și costul marginal al capitalu lui:
Valoarea actualizat ă a randamentului noii investi ții PM k
qTobin =
Costul marginal al investi ției
Apare pe ordonat ă, deoarece costul marginal al capitalului este constant și egal
cu un itatea, Atât timp cât q Tobin, este superior unității, firma are interes s ă
investeasc ă în valoarea actualizată , randamentul a șteptat este egal cu q pentru un
cost egal cu unitatea.
Atunci când q=1, stocul de capital a atins un nivel pentru care o investiț ie
suplimentară nu mai este rentabilă , pentru că PMk=( 1+ir), înseamn ă că stocul de
capital este la nivelul său optim K∗.
Punctul B corespunde cazului în care nu exist ă (sau se neglijeaz ă) costul de
instalare și rata optim ă a investițiilor (I/k)∗aduce instantaneu, stocul de capital la
nivelul s ău optim, q=1, nu mai exist ă interes de investi ții.
Dac ă q<1, exist ă interes de a reveni la stocul existent de capital, al c ărui
valoare este egal ă cu q. În acest caz, este de a suspenda investi ția brut ă și de a
scoate progresiv, din uz, componente ale stocului de capital (investi ție netă negativă
și egală cu amortismentul).
q Tobin nu poate fi observat direct, pentru c ă exprim ă natura anticipativ ă a
investițiilor și corespunde aproximativ cursurilor bursiere. Piaț a stabile ște valoarea
pentru stocul existente în cadrul firmei. Dac ă aceast ă valoare este mai mare decât
investițiile necesare dezvoltă rii unei firme asem ănătoare, se poat e ob ține profit,
făcând investi țiile necesare.
Dac ă cost ă mai pu țin s ă cumperi stocul existent al unei firme, decât s ă
investe ști, pentru a construi o nou ă firm ă, atunci cei care doresc să -și asume
drepturile asupra capitalului fizic, vor cumpă ra stocul fi rmelor existente și nu vor
face investi ții în firme noi.
Teoria q a investi țiilor, explic ă nivelul investi țiilor, prin raportul între valoarea
de pia ță a firmelor, și cheltuielile de reproduc ție a acestor firme:
119
Valoarea de pia ță a titlurilor financiare ale firmei
Q =
Costul de înlocuire a valorilor reale ale firmelor
Teoria coeficientului q Tobin, este o teorie dinamic ă a investi țiilor, ce explic ă
investiția netă , legând valoarea de pia ță a titlurilor financiare a firmelor, de costul
de înlocuire. Firmele fac adă ugiri la stocul lor de capital, când valoarea de pia ță a
hârtiilor de valoare de ținute, depăș esc costul de înlocuire a valorii reale ( q >1),
deoarece sporul de venit datorat capitalului adă ugat, depăș ește aceste adă ugiri .
Valoarea de pia ță a firmei (valoarea de pia ță a valorilor financiare ale firmei)
este valoarea capitalizată a câștigurilor generate de valori reale.
VP=
nkE
r×
Unde:
VP: valoare de pia ță a firmei
E : câ știgurile generate de valorile real e
kr: rata capitaliză rii câ știgurilor, exprimată prin luarea în considerare a ratei
reale a
unui nivel de risc
n : num ăr de ac țiuni
Dac ă E este constant ă, atunci VP este în raport invers cu kf. O sc ădere, în rata
real ă a dobânzii, reduce costul utiliz ării capitalului și cre ște valoarea de pia ță a
titlurilor financiare ale firmelor, ca urmare a diminu ării valorii lui kriar coeficientul
q Tobin se majoreaz ă. Firma poate achizi ționa capi tal suplimentar.
Valoarea de pia ță ia forma cursului bursier și dac ă q Tobin caracterizeaz ă
valoarea firmei, înseamnă că acționarul nu ar trebui s ă accepte s ă vândă acțiunea la
un curs sub q, iar cumpă rătorii s ă fie pregă tiți să plăteasc ă suma echivalent ă cu q
Tobin, care la limit ă, reprezint ă ceea ce i -ar costa crearea unei întreprinderi
echivalente. În fond, q Tobin este raportul dintre capitalizarea bursieră a firmei ș i
fondurile proprii ale acesteia, evaluate la costul de înlocuire. Bursa stabile ște cur sul
acțiunilor, estimând valoarea stocului de capital deja instalat.
Dac ă se raporteaz ă cursul ac țiunilor, la costul echipamentelor noi, se ob ține o
valoare aproximativă lui q Tobin. Cursurile ac țiunilor și costurile echipamentelor
sunt observabile în mod empiric. La fel ca ș i q Tobin, cursurile acț iunilor sunt
anticipative ș i esen țialul operaț iunilor la bursă, constă în a încerca să se prevadă
rentabilitatea viitoare a firmelor. Viitorul se valorizeaz ă, stabilind un pre ț pentru
fluxul veniturilor viitoare, generat de de.inerea de ac țiuni.
120
Potrivit teoriei lui Tobin, q este un determinant esenț ial în luarea deciziei
investire și fluctueaz ă în jurul unității. În cazul în care este subunitar, (q <1) bursa
subevaluează întreprinderile ș i cumpă rătorii sunt interesaț i să achizi ționeze acț iuni,
când cursul este mai mic sau egal cu q.
În acest caz, vânz ătorul solicit ă pentru ac țiune, un pre ț cel pu țin egal cu q,
acesta este costul marginal al investi ției. Orice preț inferior lui q, împiedică
acoperirea costului inves tiției și îl determin ă să-și men țină proprietatea asupra
firmei.
Pe m ăsură ce q devine supraunitar, q >1, costul preluă rii controlului firmelor
respective va cre ște, cel al emisiunii de ac țiuni noi se va diminua, fiind mai
avantajoasă sporirea capitalului p ropriu, decât recurgerea la îndatorire.
În cazul q> 1, firma este supraevaluat ă, de ținătorii de titluri se a șteapt ă la o
diminuare a cursurilor și vor vinde ac țiunile, iar investitorii vor investii mai ales în
active fixe, productive, decât în firmele existente, supraevaluate ș i mai scumpe.
Aceste ajust ări vor permite reechilibrarea pie ței ac țiunilor, prin diminuarea
cererii excedentare ș i sporirea concomitentă a ofertei , q tinzând spre unitate. Q
Tobin este pre țul este pre țul de echilibru al pie ței(cursul) la care vânz ătorul și
cumpă rătorul, sunt gata să schimbe o acț iune.
Durata de utilizare a unei investi ții, variaz ă în func ție de natura elementelor
fizice ale capitalului realizat și de starea pie ței. În raport cu acestea, se stabile ște
orizontul de timp pentru care se evalueaz ă rentabilitatea investi țiilor preconizate.
Primul factor determinant al investi ției, este valoarea randamentului viitor
așteptat. Intervine apoi rata dobânzii, la care fluxurile viitoare de venit, sunt
actualizate ș i costurile ini țiale de instalare. Toate aceste elemente sunt luate în
calcul de q Tobin.
Elementele care intervin în decizia de realizare a unei investi ții, sunt sintetizate
în funcț ie de investiții care leag ă rata investiției de q:
I / k= I( )q
Astfel exprimată , funcț ia de investi ții este extrem de simplificată , deși nu se
poate contesta rela ția dintre elementele implicate. Ea trebuie s ă fie completat ă cu
alte elemente. Nu toate investi țiile sunt finan țate prin emisiunea de acț iuni.
Întreprinderile de dimensiuni mici, care nu emit ac țiuni, sunt multe. Este mai
avantajos să se realizeze autofinan țarea investi țiilor, folosind o parte din profitul
care nu este distribuit sau să se apeleze la creditul bancar.
Dac ă se au în vedere aceste posibilit ăți de fina nțare a investi țiilor, atunci costul
capitalului este bine mă surat prin rata reală a dobânzii este semnificativ împrumutul
sau costul de oportunitate al reinvestirii profiturilor nedistribuite.
Nu trebuie omis principiul acceler ării, care reflect ă impactul creșterii PIB
asupra investi ției.
121
Func ția de investi ții, pentru toate aceste motive, care integreaz ă elementele de
mai sus, ia forma:
I / k=I( )q
Rata investi țiilor cre ște o dat ă cu q Tobin și cu sporul de PIB și descre ște
atunci când rata reală a dobânzii se majorează.
5.2.3. Func ția de investi ții și q Tobin
Durata de utilizare a unei investi ții variaz ă în func ție de natura elementelor
fizice ale capitalului realizat și de starea pie ței3. În raport cu acestea, se stabile ște
orizontu l de timp pentru care se evalueaz ă rentabilitatea investițiilor preconizate.
Rezult ă că primul factor determinant al investi ției este valoarea randamentului
viitor a șteptat. Intervine apoi rata dobânzii la care fluxurile viitoare de venit sunt
actualizate, precum și costurile ini țiale de instalare. Toate aceste elemente sunt
luate în calcul de c ătre q Tobin.
Elementele care în decizia de realizare a unei investi ții sunt sintetizate în
func ția de investitii, care leagă rata investi ției de q:
I / K = I( q)
Func ția de investi ții exprimat ă astfel este extrem de simplificat ă. Ea trebuie s ă
fie completat ă cu alte elemente. De re ținut este c ă nu toate investi țiile sunt finan țate
prin emisiunea de ac țiuni. De multe ori este mai avantajos s ă se realizeze
autofinan țarea investi țiilor, utilizând o parte din profitul care nu este distribuit, sau
să se apeleze la creditul bancar. Având în vedere aceste posibilit ăți de finan țare a
investițiilor, costul capitalului este bine m ăsurat prin rata reală a dobânzii, care
semnifică costul împrumutului sau costul de oportunitate al reinvestirii profiturilor
nedistribuite. Nu trebuie omis principiul acceler ării, care reflect ă impactul cre șterii
PIB, asupra investi ției. Pentru toate aceste motive, func ția de investi ții, care
integreaz ă elementele de mai sus, ia forma:
I / K = I( q)
Rata investi țiilor cre ște o dat ă cu q Tobin și cu sporul de PIB, și descre ște
atunci când rata reală a dobânzii se majorează.
5.3. Factorii determinanț i ai investi țiilor. Decizia de a investi.
Investi țiile, ca premisă reală a expansiunii economice, sunt influen țate de mai
mul ți factori ce pot fi grupa ți în:
3 Băbăiță I, Sila și Gr., Du ță Al., ,,Macroeconomia’’, Ed. Orizonturi Universitare, Timi șoara, 2005
122
– Mărimea economiilor, iar aceasta la rândul s ău depinde de m ărimea
venitului, respectiv propor ția în care venitul se împarte între consum și economie;
– Cererea de investi ții, care la rândul ei este influen țată de eficien ța marginal ă
a capitalului ș i de nivelul ratei dobânzii; astfel imboldul spre investi ții sporește
atunci când rata profitului net este mai mare decât rata dobânzii. Dinamica
investițiilor este direct propor țional ă cu rata rentabilit ății și invers proportional ă cu
rata dobânzii;
– Riscurile asumate de întreprinz ători, respectiv de cel care acord ă credite.
Riscul întreprinz ătorului este legat de incertitudinile privind profitul a șteptat de la
investițiile preconizate. Riscul creditorului influenț ează de asemenea înclinația spre
investiție.
– Randamentul viitor al bunului capital, care este determinat de raportul
dintre pre țul de ofert ă al unui bun capital (pre țul actual al activului fizic ) și viitorul
său randament sau valoarea sa economică de piață,
– Fluctua țiile profitului la investi țiile existente;
– Politica financiar ă și bugetar ă a statului, care influenț ează atât volumul cât
și orientarea cheltuielilor publice, evolu ția creditului, a ratei dobânzilor, etc;
– Starea general ă a economiei na ționale. Dac ă economia este confruntat ă cu
stagnarea, populaț ia va fi preocupată să-și asigure surse pentru consumurile
viitoare. Se va ac ționa mai întâi pentru frânarea fenomenelor negative și apoi pentru
crearea de condi ții de stimulare a investi țiilor.
– Conjunctura economiei mondiale, care poate favoriza sau frâna înclina ția și
efectuarea de investi ții într -o țară influentând atât asupra cererii de noi produse, cât
și asupra ofertei de noi capital uri.
Decizia de a investi apar ține produc ătorului, întreprinz ătorului care transformă
economiile bă nești în active fizice, bunuri de producț ie (mașini, clă diri, fabrici,
stocuri). Astfel, investi ția se deosebește de plasamentele de capital care reprezintă
transformarea banilor în active financiare (acț iuni, obligaț iuni, bonuri de tezaur
etc.).
În decizia de a investi, un rol important îl are analiza comparativ ă a:
1.raportului dintre valoarea prezent ă a venitului ce urmeaz ă să fie ob ținut din
investiție și costul investiției;
2.raportului dintre rata venitului net actualizat și rata real ă a dobânzii (sau
costul de oportunitate al investi ției).
Dac ă costul investi ției este mai mare decât valoarea prezent ă atunci investi ția
nu trebuie realizat ă. În schimb, dac ă valoarea prezent ă a venitului este mai mare sau
cel pu țin egală cu costul investi ției, atunci decizia de a investi este favorabilă.
Deoarece venitul realizat de o investi ție este un venit viitor, el trebuie
actualizat, adus în prezent ca mă rime.
Valo area prezentă (Vp) a unui venit ce se va ob ține peste n ani (Vn) se
123
ca1culează cu formula:
Vp = Vn/(l +i)n,
unde i – rata nominal ă a dobânzii.
În ceea ce prive ște determinarea costului investi ției trebuie s ă se țină seama și
de perioada de dare în func țiune a investi ției. Dac ă perioada este de câ țiva ani
atunci costurile se actualizează la fel ca ș i veniturile.
Având în vedere cea de -a doua analiză comparativă , rata venitului net se
calculează fă când raportul procentual dintre p rofitul net actualizat și costul
investiției, iar rata reală a dobânzii este egală cu diferenț a dintre rata nominală (de
piață) a dobânzii și rata infla ției.
Se consider ă că investi ția poate fi realizat ă, dac ă rata venitului net este mai
mare sau egal ă cu rata real ă a dobânzii.
124
Capitolul VI
MICROECONOMIA INVESTITIILOR
6.1. Etapele și tehnicile tradi ționale de bugetare a investi țiilor de
capital
6.2. Limite în aplicarea tehnicilor bazate pe actualizare
6.3. Benefeficiile rezultate dintr -un nou proces tehnologic
6.4. Investi țiile în potenț ialul organizaț ional
6.5. Eficien ța economică a investi țiilor
6.6. Mă surarea financiară a performan ței: rentabilitatea investi țiilor
(ROI) și valarea ad ăugata (EVA)
6.1. Etapele și tehnicile tradi ționale de bugetare a investi țiilor de capital
În mod normal, prin investi țiile de capital se în țelege un activ de la care se
așteaptă un flux de beneficii viitoare pe o perioadă mai mare de un an. Astfel de
active pot fi utilaje, clă diri, sisteme informaț ionale performante. În ultimul timp,
există o tendință tot mai mare de a include în categoria investi țiilor de capital
anumite cheltuieli care ,,promit’’ beneficii economice viitoare. Astfel de cheltuieli
pot fi cele orientate spre cercetare și dezvoltare, menite s ă genereze produse sau
procese tehnologice noi. Recuperarea acestor cheltuieli se va realiza din vânzările noului produs sau din cre șterea vânz ărilor la produsele existente, generat ă de
reducerea costurilor sau cre șterea calit ății. Cu toate c ă în contabilitatea financiară
capitalizarea unor astfel de cheltuieli este rareori indicată , din perspectiva
contabilit ății manageriale, această speță de cheltuieli trebuie să facă obiectul unor
analize amă nunțite.
Neale și Pike
1 (1996) re țin urm ătoarele cinci etape în bugetarea investi țiilor:
1 în Management Accounting Handbook, Drury C., 1996
125
a) Determinarea sumelor disponibile pentru investi ție;
b) Căutarea proiectelor de investi ție;
c) Evaluarea proiectelor de investi ție;
d) Implementarea și monitorizarea proiectelor alese;
e) Etapa postauditar ă.
Determinarea sumelor disponibile pentru investi ție se face în fu ncție de gradul
de autonomie al unit ății care investe ște. Dac ă aceasta este o subunitate a unei
entit ăți mai mari, suma bugetată va fi impusă de nivelurile superioare. Practic, nu
există posibilitatea de a influen ța suma bugetată . În cazul entit ăților auto nome sau
cvasiautonome, sumele implicate în procesul de investire fac obiectul controlului ș i
depind de sumele disponibile, dar și de posibilit ățile de finanț are suplimentar ă
(îndatorare sau recursul la emisiunea de ac țiuni).
Căutarea proiectelor de invest iție este una din etapele importante ale bugetă rii
investițiilor de capital. În timp, întreprinderile îș i constituie adev ărate portofolii de
,,idei’’ de investiții, idei analizate și rafinate continuu. În general, se consider ă că
cele mai bune ,,idei’’ rez ultă dintr -un proces de cercetare nu neapă rat organizat,
însă cele mai bune ,,proiecte’’ decurg numai dintr -un proces de cercetare /
dezvoltare foarte bine pus la punct.
Evaluarea proiectelor de investi ție presupune o analiz ă preliminar ă a fiec ărui
proiect, pe seama informaț iilor disponibile la acea dată . Această analiz ă permite
eliminarea proiectelor care se dovedesc neatractive sau imposibil de implementat în
contextul sumelor disponibile, precum ș i selectarea celor care creează valoare.
Conform lui Neal și Pike (1996, pag. 304), urmă toarele tipuri de informaț ii sunt de
obicei, utilizate în evaluarea unui proiect de investi ții:
Ø Scopul proiectului: de ce este proiectul important și cum acesta se
încadreaz ă strategiei ș i obiectivelor companiei;
Ø Necesarul de finanț at: sumele ș i datele la care ele vor fi necesare, inclusiv
pentru elementele ce formeaz ă necesarul în fond de rulment;
Ø Fluxurile de trezorerie din exploatarea proiectului: sumele ș i datele la
care ele vor fi disponibile, precum ș i principalele presup uneri care au stat la baza
acestor estimă ri;
Ø Atractivitatea proiectului: exprimată de cele mai multe ori prin indicatori
standard, precum valoarea actualizată netă , termen de recuperare ș i rata de
rentabilitate intern ă;
Ø Rezultatele analizei de senzitivita te: efectul modificărilor în principalele
inputuri ale investiției. Riscul asociat proiectului poate fi analizat și prin elaborarea
de scenarii alternative (cel mai bun, cel mai r ău și cel mai probabil);
Ø Alternativele la proiectul ales: de ce au fost respinse, gradul lor de
atractivitate pentru management;
126
Ø Implica țiile pe care le poate avea respingerea unui proiect: unele proiecte
ai căror indicatori standard nu fac acele proiecte prea atractive, pot fi totuș i
esen țiale pentru continuitatea unui segment pro fitabil al companiei sau pentru
strategia sa de ansamblu.
Ø Implementarea ș i monitorizarea: implementarea cade de obicei în
atribu țiile inginerilor ș i managerilor de producț ie, în timp ce monitorizarea face
exclusiv obiectul controlling -ului. Monitorizarea s e impune atât în faza de
implementare, când se evalueaz ă dac ă aceasta se desfăș oară conform programului
și dacă totalul costurilor necesare efectuă rii investi ției nu depășeș te costul bugetat,
cât ș i în faza de exploatare efectivă , când se evaluează dacă aceasta se desfăș oară
conform bugetului.
Ø Etapa de auditare: ulterioar ă este de o importanță esenț ială în bugetarea
investițiilor de capital. Ea constă în examinarea proiectului de obicei la un an de la
implementare pentru a -l compara cu a șteptă rile inițiale. Astfel de compara ții pot
eviden ția cât de justificate au fost așteptă rile ini țiale, dar, mai ales, ele pot influen ța
procesul de evaluare a proiectelor viitoare. În consecință , între aceast ă etapă și
etapele de evaluare ș i chiar cea de căutare de noi proiecte de investiț ii, se formează
așa-numitele bucle, feedback, de vreme ce evaluarea ex -post poate dezvă lui noi
oportunit ăți de exploatare.
Cele cinci etape ale buget ării investi țiilor de capital, precum și modul în care
se intercondi ționează sunt surprinse în figura de mai jos.
Evaluarea unui proiect de investi ții:
Idei referitoare la evaluarea proiectelor de investi ții se reg ăsesc în numeroase
lucrări2de specialitate atât str ăine cât și autohtone. Se impune a fi defini și termenii
de: termenul de recuperare , valoarea actualizată netă și rata de rentabilitate.
Termenul de recuperare: reprezint ă perioada în care investi ția ini țială este
recuperat ă prin cash -flow-urile degajate din exploatarea proiectului. De și acest
indicator prezintă câteva deficienț e (nu ia în calcul cash- flow-urile proiectului de
după perioada de recuperare, nu ia în considerare valoarea în timp a banilor) el este
tot mai des utilizat în etapa de evaluare a proiectelor.
Valoarea actualizat ă net ă (VAN) și rata intern ă de rentabilitate (RIR) se
bazeaz ă pe ideea de actualizare a cash -flow-urilor viitoare.
2 Diaconu Paul, ,,Cont abilitatea managerială ’’, Ed. Economică, Bucureș ti, 2012, pag.165 -186; Iona șcu Ion și
colectiv, ,,Control de gestiune’’, Ed. ASE, Bucureș ti, 2002
127
( )∑
=++−=
1: ,1kundek aCFKI VAN
I: investi ția ini țială;
CFK: cash flow -ul net generat de exploatarea investi ției în anul k;
a: rata de actualizare; 1. determinarea sumelor disponibile pentru investi ție
– cât de mult se poate cheltui?
2. căutarea proiectului
– care sunt ideile de investi ții?
– care sunt costurile și beneficiile pe care le generează?
3. Evaluarea
– care este valoarea costurilor și beneficiilor previzionale?
– care este rata țintă de rentabilitate?
– rata intern ă de ren tabilitate dep ășește rata țintă?
– cât de riscant este proiectul?
4. Monitorizarea în timpul implement ării
– proiectul se implementeaz ă conform programului?
– costurile efectiv e le vor dep ăși pe cele bugetate?
În timpul exploat ării
– proiectul este exploatat conform bugetului?
– dacă nu, din ce motive?
5. Auditare – ulterioar ă implement ării
– proiectul este exp loatat conform a șteptă rilor inițiale?
– cât de justificate au fost aceste aș teptă ri?
– Ce concluzii pot fi ob ținute pentru a afecta evalu ările
viitoare?
Fig. 9 ,,Sistem de bugetare a investi țiilor de capital’’
Sursa: contributie proprie
128
Rata intern ă de rentabilitate (RIR) este factorul de discontare (actualizare)
pentru care VAN este nul.
Tehnicile de actualizare sunt tot mai utilizate în evaluarea investi țiilor de
capital, în special în imobilizări corporale sau noi pr oduse. Cu toate acestea, numai
în cazuri extrem de rare ele au fost folosite pentru proiecte de cercetare -dezvoltare,
cheltuieli de publicitate sau cheltuieli de instruire a personalului, în mare parte
pentru c ă nu se pot identifica uș or cash -flow-urile generate de aceste investi ții.
Kaplan și Atkinson (1998) consider ă că interesul de a reconsidera utilizarea
tehnicilor bazate pe actualizare în analiza investițiilor în capacitățile viitoare apare din două motive principale:
Ø Sunt tehnicile bazate pe actualiz are, în concordan ță cu investi țiile
contemporane orientate spre îmbună tățire continuă , create nu numai pentru a spori
eficien ța sau reduce costurile, dar ș i pentru ameliorarea calit ății, reducerea
ciclurilor de viață ale produselor, creșterea flexibilit ății procesului de producț ie?
Ø Abordarea bazat ă pe cash -flow-urile analitice poate capta toate procesele de
învățare, cre ștere și capacități organizaț ionale ce pot fi create prin investiții în
produse sau procese noi?
6.2. Limite în aplicarea tehnicilor baza te pe actualizare
Kaplan și Atkinson
3 consideră că nu atât con ținutul economic al tehnicilor
bazate pe actualizare este depăș it, ci mai degrabă felul în care aceste tehnici sunt
aplicate este problematic. Cei doi identifică o serie de erori comise de mana geri în
analiza investi ților, ca:
a. Solicit ă termene de recuperare pe perioade scurte, alese în mod arbitrar;
b. Utilizeaz ă rate de actualizare excesiv de ridicate;
c. Greșeli în ajust ările f ăcute pentru a lua în calcul riscul;
d. Analiza eronat ă a noilor oportunit ăți de investiții;
e. Preferinț a pentru investi ții la niveluri inferioare ale companiei fa ță de cele
globale;
f. Nu iau în considerare toate elementele de cost asociate unei investi ții;
g. Sunt ignorate beneficiile pe care le genereaz ă investi țiile, altele decât cash –
flow-urile generate de exploatarea sa.
Motivele care conduc la solicitarea unor termene de recuperare pe perioade
scurte (2 sau 3 ani) ar putea fi: neâncrederea managerilor în estimă rile fă cute sau
nevoia de a menț ine un nivel ridicat al lichidit ăților co mpaniei, asigurând astfel
autofinan țarea ș i evitând creșterea riscului.
3 Kaplan si Atkinson, Advancent Management Accounting, Ed. Prentice Hall International, 1998, pag. 594
129
Kaplan și Atkinson (1998) apreciaz ă că astfel de explica ții sunt ad -hoc și nici
una nu derivă din logica analizei bazate pe valori actualizate. Mai mult, aceast ă
logic ă permite tocmai compararea cash -flow-urilor obț inute în viitor cu cash -flow-
urile prezente și ofer ă indicii dac ă un proiect r ămâne rentabil chiar și cu un termen
de recuperare îndelungat.
Cei mai mul ți manageri utilizeaz ă în analiza proiectelor, rate de actualizare
superi oare cotelor de 20% sau 25%. Datorit ă mecanismelor interne ale tehnicilor
bazate pe actualizare astfel de rate vor face ca fluxurile de trezorerie obț inute s ă
valoreze foarte puț in în prezent și să u fie relevante în analiza unui proiect de
investiții. O astfel de situaț ie ar echivala cu orientarea pe termen scurt care a fă cut
obiectul criticilor.
Logica actualiz ării porne ște de la oportunit ățile pierdute de un investitor o dat ă
cu decizia de a investi într -un anumit proiect. În consecință , rata de actualiz are
trebuie s ă reflecte costul de oportunitate al capitalului pentru ace ști investitori: ceea
ce ei ar fi câștigat din investi ții cu un risc comparabil cu cel al investi ției alese.
Anumi ți autori consider ă că pentru întreprinderile finan țate numai prin acț iuni
acest cost al capitalului poate fi dat de rata nominală a profitului, evaluată între
12% și 13% sau de rata real ă situat ă între 8% sau 9% la care se va adă uga infla ția
așteptată pe perioada proiectului. Al ți autori, precum Grubb4 rețin rate mult mai
scăzute.
În concluzie, rata de actualizare care trebuie utilizat ă este cu mult inferioară
valorilor de 20% sau 25%. Calculul cotului capitalului pe seama informa țiilor
reflectate de situa țiile financiare conduce deseori la valori superioare ratei de 20%.
Acest calcul (profit/ capitaluri) este deseori afectat de politicile contabile (politica
de amortizare, decizia de a capitaliza sau de a înregistra la anumite cheltuieli
investiții).
Managerii folosesc rata de actualizare pentru a ține cont de risc. Astfel, rata de
actualizare îș i pierde adevă ratul său sens (de a face compatibile valori de la
momente diferite) și devine un mecanism ,,brutal’’ (nerafinat) de a face ajust ări la
risc. Atributul nerafinat provine din felul în care riscul afecteaz ă un proiect de
investiții. Ideea de baz ă este c ă riscul afectează stadiile primare ale unui proiect.
Utilizarea actualiz ării pentru a ține cont de risc se bazeaz ă pe ideea opus ă că
nivelurile cele mai ridicate ale riscului, sunt în stadiile finale ale proiectului, ceea c e
ar explica utilizarea capitalizării geometrice în tehnicile de actualizare.
De multe ori managerii estimeaz ă cash -flow-urile viitoare prin raportare la
prețul curent al materiilor prime, al serviciilor, energiei sau salariilor și actualizeaz ă
aceste esti mări la nivelul unor rate nominale care includ și efectele infla ției. În
consecin ță, există două solu ții. Fie utilizarea în continuare a ratelor nominale
4 citat de Pike și Neal 1996, pag. 313.
130
coroborată cu estimarea cash -flow-urilor în func ție de pre țurile viitoare, fie
utilizarea unei rate re ale pentru estimă rile în preț urile curente.
Puține firme se finanț ează însă integral prin emisiunea de ac țiuni. Majoritatea
companiilor decid să finan țeze proiectele de investi ții prin recursul la îndatorarea pe
termen lung. Având în vedere c ă dobânzile pl ătite au un caracter deductibil, atunci,
dacă rata nominal ă a dobânzii este r%, costul capitalului împrumutat după
impozitare va fi r(1 -t)% unde t este cota de impozit pe profit.
Încorporarea costului îndatoră rii în costul capitalului, se poate face recur gând
la calculul unei medii ponderate a costului capitalurilor proprii și a costului
îndator ării. Foarte mulți autori susț in calculul costului mediu ponderat al capitalului
în funcț ie de ponderile pe care capitalurile proprii și datoriile pe termen lung la
dețin în totalul capitalurilor proprii.
Dimpotriv ă, alți autori consider ă că ponderile trebuie determinate în func ție de
valoarea de pia ță a companiei și valoarea de pia ță a titlurilor, respectiv a datoriei.
Aceștia, admit și valorile contabile ale ponder ilor mai ales atunci când valorile de
piață sau datoriile în afara bilanț ului, sunt greu de estimat.
În cazul întreprinderilor ce recurg la îndatorare pe termen lung, o eroare este
comisă de manageri. În estimarea cash -flow-urilor viitoare sunt deduse o pa rte din
cheltuielile cu dobânzile. Există analiș ti care consideră această etapă o eroare în
virtutea ideii c ă dobânzile pl ătibile sunt deja încorporate în rata de actualizare. În
concluzie, a deduce dobânzile din încasările estimate ș i apoi a actualiza acea sumă
ar presupune ca dobânzile să fie luate în calcul de două ori, fă când proiectul de
investiție mult mai puț in atractiv.
Exist ă o tendin ță general ă de a utiliza rate de actualizare ridicate pentru
evaluarea proiectelor. Una din presupusele motivaț ii era încorporarea în rata de
actualizare a unei rate care să permită luarea în calcul a riscului. Neal ș i Pike susț in
că din perspectiva riscului un proiect de investi ții poate fi analizat în urmă toarele
trei ipostaze:
Ø Ca un proiect de sine st ătător (stand -alone risk);
Ø Ca o parte a unei afaceri (corporate risk);
Ø Ca o parte a unei afaceri ale c ărei ac țiuni face parte dintr -un portofoliu de
investiții (market risk).
Într-un studiu al lui Pike și Ho5 autorii conchid că toate cele trei ipostaze sunt
luate în consi derare, primele două în propor ții covâr șitoare.
Teoria modern ă a portofoliului de investi ții separ ă riscul total asumat de
acționari în două categorii:
5 Citat de Pike și Neal, 1996, pag. 313
131
Ø Risc specific: risc specific unei anumite companii care se datoreaz ă unor
factori precum informa ții despre noile contracte sau despre activitatea de
cercetare/dezvoltare, descoperiri, etc;
Ø Risc sistematic: risc datorat factorilor care afecteaz ă câștigurile tuturor
companiilor;
Teoria modern ă a portofoliului sus ține c ă riscul specific este pu țin important,
întrucât el poate fi diversificat prin realizarea de investiții, având un risc opus. Atâta
vreme cât investitorii reuș esc s ă dețină portofolii diversificate, pia ța le va remunera
investiția numai pentru asumarea riscului generat de condițiile generale economice.
Ar fi astfel de a șteptat ca pre țul titlurilor s ă fluctueze direct propor țional cu pia ța.
Exist ă însă titluri al c ăror curs este mult mai volatil decât trendul pie ței.
În consens cu teoria modernă a portofoliului Kaplan și Atkinson (1998)
consideră că numai riscul sistematic (riscul care nu poate fi diversificat) poate fi
luat în considerare în calculul actuarial. Cu toate acestea, în analiza unui proiect de investiții, managerii trebuie s ă analizeze și riscul specific proiectului. Acesta se
poate reali za prin intermediul unui portofoliu de scenarii alternative sau prin analize
de sensibilitate care arat ă cât de mult se modific ă un indicator datorit ă varia ției unei
componente de intrare a investi ției.
Decizia de a investi în noi capacit ăți tehnologice, p resupune compararea unor
alternative. În cazul investi țiilor în tehnologii noi, se realizează comparaț ii cu
situaț ia existentă . Însă, de cele mai multe ori, se pornește de la premisa eronată că,
dacă investi ția nu este f ăcută, cash -flow-urile vor r ămâne la același nivel. Această
judecată este eronată tocmai datorită naturii și consecinț elor pe care le au
investițiile în noile capacități tehnologice și se bazeaz ă pe ideea c ă surplusul de
cash- flow-uri generat de noua investi ție nu este suficient pentru a acoperi investi ția
inițială în noua tehnologie.
Realitatea este diferit ă. Atunci când un proces tehnologic nou și performant
este disponibil, este foarte greu de crezut că nici una din companiile concurente nu va reac ționa în sensul implement ării sale. În as tfel de situaț ii, echilibrul de piață se
rupe și de obicei primul concurent care introduce noua investi ție, câ știgă părți
importante ale clientelei și implicit cash -flow-uri suplimentare. O companie aflat ă
pe pozi ția celei care respinge investi ția, va avea dificult ăți în a menț ine cash -flow-
urile la nivelul celei actuale.
Felul în care sumele destinate investi țiilor de capital sunt alocate nivelurilor
ierarhice ale unei companii poate conduce, de asemenea, la anumite erori în implementarea noilor tehnologii. Astfel, unele investiții care nu dep ășesc un anumit
prag, nu necesit ă decât avizul managerului de linie, în timp ce investi țiile
superioare pragului solicită decizii luate la niveluri ierarhice superioare. Această
manier ă de aprobare a proiectelor de in vesti ții poate genera tenta ții pentru unii
manageri de linie de a propune proiecte al c ăror cost ini țial este imediat sub nivelul
132
pragului maxim, evitând în acest mod decizia unui nivel superior. În timp,
segmentele unei companii pot evolua datorită invest ițiilor de mic ă anvergur ă, care
reduc costurile cu manopera, cu materialele directe, sau care genereaz ă creșteri în
volumul veniturilor prin reactivarea unor capacit ăți de produc ție neutilizate. În
ansamblu, segmentul ar putea deveni ineficient datorită păstrării unui flux de
produc ție diferit decât paternul optim. Mai mult, segmentul ar putea deveni desuet
în contextul în care tehnologia încorporată în echipamentele sale nu este
actualizată.
Deși proiectele de investi ții de mic ă anvergur ă satisfac exigen țele indicatorilor
de analiz ă ai proiectelor de investi ții, segmentul afectat de aceste investi ții nu va
beneficia niciodat ă de o structur ă complet reproiectat ă și reechipat ă care să -i
permit ă să produc ă în contextul celor mai noi tehnologii de fabrica ție. În plus,
compania în ansamblul său, ar putea suferi datorită avantajă rii proiectelor de mică
anvergură de către managerii de linie.
O posibil ă alternativ ă care s ă evite astfel de situa ții este evaluarea duratei de
viață tehnologic ă a unei linii, segment și impunerea unei politici conform c ăreia în
decursul acestei durate nu vor exista investi ții de mic ă anvergur ă menite s ă
îmbun ătățeasc ă procesul de producț ie. La sfâr șitul duratei de via ță tehnologic ă,
echipamentele segmentului vor fi înlocuite cu echipamente noi, care încorporează tehnologiile actuale.
Apriori, nici una din cele dou ă strategii (investi ții de mic ă anvergur ă versus
investiții majore) nu este superioar ă din punct de vedere teoretic. Superioritatea
uneia dintre ele este dependent ă de context și se determină în funcț ie de felul în
care valoarea netă prezentă cumulată a investi țiilor de mică anvergură depășeș te sau
nu pe cea rezultat ă din amânarea acestor investi ții (ceea ce permite obț inerea de
dobânzi din fondurile neinvestite) și înlocuirea echipamentelor la sfâr șitul perioadei
tehnologice.
O dat ă în plus, este eviden țiat aici c ă nu logica bazat ă pe actualizare și
utilizarea valorilor prezente este eronat ă, ci mai degrabă imposibilitatea aplic ării
sale tuturor aspectelor relevante.
Numero și autor i atrag atenț ia cu privire la estimarea corectă a costurilor unei
investiții, în special a investițiilor care implic ă tehnologii avansate. Pe lâng ă
costurile tradi ționale, aceste investi ții presupun o serie de alte costuri care de cele
mai multe ori, nu fa c obiectul bugetă rii investi țiilor de capital. Câteva dintre aceste
elemente de cost sunt analizate în cele ce urmează.
În primul rând, investi țiile în tehnologii avansate de fabricație implică un
volum mare al costurilor cu elemente hardware. În acela și timp îns ă, costurile
semnificative cu programarea echipamentelor (software) sunt asumate de aceste întreprinderi. Companiile puț in familiarizate cu tehnologiile de procesare digitală
vor tinde s ă ignore aceast ă categorie de cheltuieli ca apar ținând investiț iei. Un rol
133
esen țial îl joacă ș i contabilitatea financiară care clasifică astfel de costuri în general
la cheltuieli. În plus, multe companii bugeteaz ă investițiile capitale separat de
activit ățile de exploatare. Întrucât cheltuielile aferente programă rii nu sunt afectate
bugetului de investi ții, acestea vor trebui suportate din sumele provenite din
exploatare. Cum de cele mai multe ori managerii tind să îmbună tățească
performanț ele pe termen scurt și să rămână în limitele stabilite de bugete, ace știa
vor încerca s ă limiteze investi țiile în software astfel încât utilajele nu vor fi utilizate
la capacitatea lor normală.
În al doilea rând, investi țiile în tehnologii avansate impun aproape întotdeauna
abordarea unei politici susț inute de asumare a costurilor cu pregă tirea salaria ților.
,,A cheltui banii pe implementarea de noi tehnologii f ără o investiție adecvată în
pregă tirea salaria ților, nu ne face decât s ă producem rebuturi mai rapid6’’. Ca și în
cazul anterior, contabilitatea financiară solicită înregistra rea acestor costuri la
cheltuieli, împiedicând companiile să le recunoască drept investi ții.
În al treilea rând, multe din investi țiile în tehnologiile de produc ție flexibil ă
solicită investi ții complementare destinate creării capacit ății de fabricare de p roduse
noi. Aceasta datorit ă faptului c ă tehnologiile de produc ție flexibil ă permit nu numai
producerea unui mix standard de produse, dar și personalizarea propriilor produse
și servicii. Exploatarea unei asemenea posibilit ăți implică însă, transformarea
forțelor de vânzare a companiei. În mod tradi țional, for ța de vânzare a unei
companii se limita la negocierea ș i prezervarea contractelor pentru produsele
existente. În contextul noilor tehnologii, sporirea for ței de vânzare a unei companii
ar presupune descoperirea de noi pieț e, în țelegerea ș i anticiparea nevoilor clientelei.
Astfel, dac ă o întreprindere nu recurge la investi ții suplimentare în dezvoltarea
forței de vânzare, investi țiile în noi tehnologii ar putea atinge durata de via ță
tehnologic ă fără să fi fost exploatate în mod corespunz ător.
În concluzie, numeroase elemente de cost nu sunt ata șate unui proiect de
investiții, de și de cele mai multe ori tocmai aceste categorii de cheltuieli fac un
proiect s ă fie profitabil.
Multe din beneficiile investi țiilor în tehnologiile avansate r ămân ascunse atâta
vreme cât se utilizeaz ă tehnici tradi ționale de contabilitate managerial ă. De
exemplu, metodele de calcul al costurilor bazate pe repartizarea acestora asupra
produselor folosind drept baz ă num ărul de ore m anoperă directă sau numă rul de ore
mașină, nu ar eviden ția diferen țe prea mari între fabrica ția tradi țional ă și cea bazat ă
pe tehnologii avansate precum sisteme flexibile de fabrica ție (FMS – Flexible
Manufacturing System), proiectare asistat ă de calculator (CAD – Computer Aided
Design) și în concluzie, cheltuielile angajate cu implementarea acestor sisteme ar
6 Roger Smith, pre ședintele General Motors din anii ’80, citat de Kaplan și Atkinson, 2008, pag.601
134
părea nejustificate. Realitatea este îns ă că tehnicile tradi ționale de calcul al costului
nu reuș esc s ă evidenț ieze beneficiile generate de aceste inve stiții.
Introducerea metodei ABC, cu orientarea sa c ătre activit ățile care genereaz ă
valoare scoate la iveal ă numeroase aspecte care în cazul tehnicilor tradi ționale erau
numai trecute cu vederea:
Ø Timp utilizat ineficient pentru preg ătirea utilajelor pentr u produc ția altui
produs;
Ø Costuri asociate mi șcării materialelor, de la un utilaj la altul;
Ø Costuri ata șate inspec țiilor efectuate dup ă fiecare lansare în produc ție;
Ø Costuri generate de programarea produc ției, preg ătirea materialelor și
instrumentelor pent ru lansarea produc ției.
În contextul noilor investi ții, toate aceste costuri, care tradi țional fă ceau
obiectul aloc ării, acumulându -se la costul produselor, dispar, transformându -se de
fapt în câ știguri.
Cu alte cuvinte, multe din beneficiile asociate inve stițiilor în tehnologii
avansate erau de fapt ascunse de tehnicile tradi ționale de contabilitate managerială .
Apari ția unor metode, precum ABC sau ,,Throughput Accounting’’, face aceste
beneficii mult mai vizibile justificând în acest mod orientarea c ătre investiții în
tehnologii avansate de producț ie.
6.3. Beneficiile rezultate dintr -un nou proces tehnologic
Beneficiile degajate de un proiect de investi ții se refer ă de obicei la economii
de costuri (materiale, manoper ă, energie), întrucât tocmai aceste elemen te sunt
urmărite prin sistemele de contabilitate a costurilor. Cu toate acestea, exist ă o serie
de beneficii caracteristice proceselor de inovare, beneficii care nu fac obiectul
evaluă rilor tradi ționale. Astfel de beneficii, includ reducerea stocurilor, reducerea
necesarului de spa țiu, îmbună tățirea calit ății.
Reducerea stocurilor:
Una din consecin țele imediate ale investi țiilor în tehnologii avansate de
fabrica ție, mai ales când acestea sunt coroborate cu produc ția în sistem just in time,
este reducerea ni velului stocurilor. Aceast ă reducere se manifest ă de obicei în
aproape toate structurile de stocuri: materii prime, producț ie în curs de execu ție,
produse finite.
Motteram și Sizer (1996, pag.332) sus țin că investi țiile în tehnologii avansate
de produc ție afectează în general, necesarul de fond de rulment al unei companii. În
plus, dincolo de economiile realizate datorit ă scăderii nivelului stocurilor,
numeroase elemente de costuri indirecte de produc ție (cele generate de de ținerea,
mișcarea, programarea sau inspectarea stocurilor) actualmente repartizate asupra
produselor vor dispă rea o dat ă cu sc ăderea stocurilor. De și o serie de studii au
135
demonstrat sc ăderea productivit ății atunci când noi echipamente, noi investi ții sunt
introduse, imediat dup ă momentul reducerii stocurilor, productivitatea îș i reia
evolu ția ascendentă . Astfel, scăderea ini țială de productivitate poate fi compensată
de cre șterea de eficiență datorat ă reducerii stocurilor.
Reducerea necesarului de spa țiu:
Reducerea necesarului de suprafa ță decurge din dou ă mari motive: reducerea
stocurilor ș i gruparea eficientă a utilajelor. Reducerea drastică a stocurilor face ca
depozitele sau zonele fabricilor folosite pentru stocarea produc ției în curs sau
produselor finite s ă devină disponibile pentru utiliz ări alternative. Întreprinderea fie
realizeaz ă economii de cost (nu mai este obligat ă la plata unor chirii), fie poate
realiza venituri suplimentare (când spa țiile respective sunt de ținute de întreprindere
și pot fi închiriate).
Experien ța arat ă că întreprinderile care au investit în sisteme flexibile de
fabrica ție și-au redus spaț iul efectiv folosit cu până la 70%7. Există , de asemenea, și
posibilitatea de a folosi excedentul de spa țiu pentru dezvoltarea unor linii
alternative de producț ie, pentru proiectare, activit ăți de sus ținere, administra ție.
Economiile realizate prin reducerea necesarului de spa țiu pot fi estimate fie pornind
de la chiria aferent ă unui metru pă trat, fie de la costul previzionat pentru construc ția
unor noi spa ții.
Îmbun ătățirea calit ății:
O calitate îmbun ătățită substan țial reprezint ă o surs ă major ă de beneficii
imediate din investiții în noile tehnologii. Echipamentele cu procesare automată,
instalate și utilizate corespunză tor conduc c ătre o producț ie uniform ă și scăderi
importante în num ărul rebuturilor, refacerilor sau risipei în general. Pe m ăsură ce
uniformitatea este sporit ă, numărul punctelor de inspectare și cel al inspectorilor
scade. Instrumentele de mă surare automată pot elimina practic orice inspecț ie
manual ă, iar s ubansamblurile de o calitate neacceptabil ă pot fi detectate imediat
fără a se mai a ștepta producerea unui întreg lot de produse.
Posibilit ățile de a realiza economii pe seama calit ății îmbună tățite pot fi
estimate colectând mai întâi informaț ii despre cât anume cheltuiește compania în
mod curent cu producerea, repararea și renun țarea la produsele de proast ă calitate.
Unele din aceste elemente de cost pot ap ărea în categorii precum costuri de
inspectare, rebuturi, risipa normală , costul refacerilor. Îns ă aceste categorii nu pot
capta toate costurile generate de producț ia de elemente sub standardele de calitate.
Deținerea în stoc a unor astfel de produse genereaz ă costuri ridicate pentru
organiza ție. Aceste costuri sunt ascunse undeva în costurile indirecte și sunt alocate
asupra tuturor produselor, indiferent că sunt de bună calitate sau sunt executate
7 Kaplan și Atkinson, 1998
136
greșit. Analiza trebuie s ă tindă către producerea de bunuri de calitate sub
standardele acceptate.
Aceste cheltuieli reprezint ă cheltuielile pe care îmbun ătățirea procesului de
produc ție le poate reduce. O dat ă cunoscut acest fond al cheltuielilor se pot estima
beneficiile aferente noilor procese tehnologice care ofer ă un potenț ial de aproape
50% sau chiar peste de reducere a produselor de proast ă calitate.
Economiile ce se pot realiza din stocuri, spa țiu suplimentar și calitate
îmbun ătățită sunt frecvent estimate pe seama experienț ei unor firme sau centre
similare. Aceste economii sunt denumite beneficii greu de cuantificat întrucât
estimarea lor nu este atât de precis ă cu a altor elemente din sistemul contabil al unei
firme. Acest impediment conduce de multe ori la opinia gre șită de altfel, ca
beneficiile greu de cuantificat ar trebui considerate nule. Dimpotrivă , acestea
trebuie estimate de o manier ă vagă și luate totu și în calcul în analize.
Procesele tehnologice, în special cele bazate intensiv pe informa ție, ofer ă
oportunit ăți pentru schimbă ri radicale în felul în care se desf ășoară exploatarea.
Unele dintre aceste schimb ări se reflect ă în economii substan țiale generate de
stocuri, spaț ii sau calitate. Investi țiile în noile tehnologii oferă avantaje ca: creșterea
flexibilit ății, ră spunsuri mai rapide la modific ările pie ței, reduceri semnificative în
timpii de producț ie și posibilități de dezvoltare pe seama rev oluțiilor tehnologice.
6.4. Investi ții în potenț ialul organizaț ional8
În ultimul timp, pe lâng ă investi țiile tradi ționale, s -a dezvoltat un tip aparte de
investiții care dezvoltă anumite capacități organizaț ionale. Astfel de capacități
organiza ționale sunt:
1 Integrarea extern ă: care conduce c ătre calitate;
2 Integrare intern ă: care conduce c ătre vitez ă și eficien ță;
3 Flexibilitatea: care conduce c ătre responsabilitate și varietate;
4 Experimentarea: care conduce c ătre ameliorarea continu ă;
5 Canibalizarea: care c onduce c ătre inovare total ă.
Integrarea extern ă: este abilitatea de a conecta cunoașterea clien ților cu
detaliile designului pentru a îmbună tăți produsele. Principalele două obiective ale
integr ării externe:
a. să creeze mecanisme care să colecteze, să colați oneze și să analizeze
informaț iile despre clienț i și despre felul în care aceș tia utilizeaz ă produsul. Acest
proces poate impune chiar calificarea for ței de munc ă implicate în desfacere pentru
a colecta informaț ii detaliate despre nevoile consumatorilor;
b. să conecteze aceste nevoi cu ingineria de proiectare;
8 Ideile acestui paragraf urmeaz ă linia ideilor lui Kapl an și Atkinson, 2008, pag. 605 -608
137
Aceste dou ă aspecte ale integr ării externe, sunt complementare. Organiza ția
trebuie s ă înțeleag ă felul în care consumatorul utilizeaz ă produsul și, de asemenea,
să comunice aceste informaț ii către proiec tanți, care vor proiecta sau reproiecta
produsele pe care clienț ii le vor utiliza. Chiar dac ă sunt costisitoare, astfel de
investiții pot fi extrem de utile; astfel compania nu va putea produce bunuri care s ă
func ționeze conform a șteptărilor clien ților.
Integrarea intern ă : este abilitatea unei companii de a conecta funcț iile în
interiorul s ău. Integrarea intern ă poate exista acolo unde rezolvarea problemelor
este strâns legată între departamente ș i funcț ii. Luarea unei decizii în legă tură cu
una din func țiile unei companii, de exemplu proiectarea, ar trebui s ă ia în calcul
cunoș tințele ș i altor funcț ii precum producț ia sau desfacerea. Un grad înalt de
integrare intern ă permite unei companii, s ă reduc ă timpul de aducere pe pia ță a unui
nou produs sau s ă reducă costurile. Rolul integrării interne în satisfacerea
comenzilor – primirea și înregistrarea comenzilor clientelei, programarea
produc ției, producerea și distribuirea produselor – este acela de a genera pentru
companie o capacitate de a ră spunde în timp u til, cerinț elor clientelei. Este foarte
probabil ca acele companii care propun timpi de aducere pe pia ță de una până la
două săptămâni s ă câștige o cot ă de pia ță mai mare decât cea a competitorilor s ăi ai
căror timpi de aducere pe piață a unui produs sunt de 60- 90 de zile. De asemenea,
scurtarea timpilor de aducere pe piață a unui produs permite unei companii să
răspund ă rapid schimb ărilor pie ței. Dac ă departamentul de marketing determin ă o
schimbare în preferin țele consumatorilor, compania ar putea ră spunde rapid oferind
produse alternative sau modificând proiectarea. O companie integrat ă intern va
surclasa companii inferioare din punct de vedere tehnologic ș i va putea evita
pierderile ce ar putea r ezulta din deț inerea de stocuri de produse finite sau în curs,
pe care un competitor cu timpi de livrare de două -trei luni, ar trebui s ă le absoarb ă.
Integrarea intern ă impune speciali știlor din diferite departamente ale unei
companii, să utilizeze același vocabular și să aibă acelea și obiective. De asemenea,
aceștia trebuie să deț ină sisteme informatice specializate precum baze de date,
posibilit ăți de testare și simulare computerizat ă, posibilit ăți de realizare rapidă de
prototipuri.
Flexibilitatea: este cea care permite companiilor să modifice rapid
caracteristicile unui produs sau proces ș i cu costuri reduse. Ea permite unei
companii să ră spundă rapid la schimbă rile în preferin țele ș i necesit ățile clientelei,
condi țiile pieț ei și la ini țiativele concuren țiale. Flexibilitatea poate fi evaluată prin
trei elemente esenț iale:
a. varietate: capacitatea de a genera o gam ă largă de produse și de a
modifica un mix de produse la fel de repede ca și modific ările cererii;
b. volum: capacitatea de a modifica nivelul produc ției în special în
cazul proceselor în flux continuu;
138
c. inovare: capacitatea de a introduce în fabricaț ie produse noi, într –
o manier ă rapidă și eficient ă.
Experimentarea: este cea care facilitează îmbună tățirea continuă .
Îmbun ătățirea continu ă impune tuturor participanț ilor la o organiza ție să se implice
în mod constant în experimentare și înv ățare. Acest proces necesită ca, pe seama
metodelor științifice sau a analizelor statistice, anumite persoane competente s ă
conducă investigaț ii cu privire la natura proceselor ce se desfăș oară într -o
companie.
Capacitatea de a experimenta necesit ă dou ă tipuri complementare de investi ții.
În primul rând, o companie trebuie s ă dispun ă de posibilit ăți de a dezvolta activit ăți
de cercetare, precum și un supliment de capacita te de producț ie pentru a putea
realiza experimentele în cadrul fabricilor sale. Aceste posibilit ăți se referă la
instrumente de colectare a informaț iilor, precum și persoane și sisteme care să ajute
la organizarea, analiza și raportarea datelor. În al doil ea rând, compania trebuie să
dispună de sisteme de comunicare între personalul implicat în exploatare, pentru a
implementa rapid și eficient noile idei rezultate din analiza sistematic ă a datelor.
Aceste posibilit ăți vor permite organiza ției să -și modifice și să- și îmbună tățească
practicile curente prin exploatarea cunoș tințelor rezultate dintr -un proces continuu
de experimentare.
Canibalizarea9 : presupune o anumit ă atitudine managerial ă de a provoca
permanent status -quo-ul unei companii, adic ă procesele ș i produsele existente.
Introducerea unui nou proces care s ă reflecte o schimbare radical ă în cadrul
companiei poate avea implicaț ii cu mult dincolo de o simplă comparaț ie financiară
cu situaț ia existentă . Ceea ce uneori pare o deviere radicală de la un proces sau
produs curent, poate genera în viitor, profituri substanț iale. Condi ția este îns ă, ca
investiția într -un nou proces sau produs nou s ă fie însoț ită de investi ții adiacente în
proceduri, sisteme informatice și calificarea angaja ților.
Anumite investi ții vor trebui să ofere organizației potenț ialul de a experimenta
noile oportunit ăți la un cost redus și de a le testa pe anumite pie țe selectate f ără a
afecta eforturile curente de a desface produsele existente. Un alt tip de investi ții va
trebui s ă susți nă noua direc ție, în cazul în cazul în care aceasta, trece testul pie ței și
al celorlalte experimente. Această a doua categorie de investi ții implică acumularea
unui potenț ial ridicat referitor la proiectarea noului produs și a ingineriei de
fabrica ție. Ac est poten țial poate fi completat de posibilitatea de a gestiona lansarea
produsului nou, simultan cu gestionarea profitabil ă a abandonului vechiului produs
sau proces.
9 termenul original ,,canibalization’’ semnific ă utilizarea componentelor unui echipament dezmembrat pentru alte
procese. În acest text se pă streaz ă viziunea conform c ăreia implementarea unui nou produs conduce într -un timp
scurt, la eliminarea produsului anterior
139
Prin consecinț ele lor, investi țiile în potenț ialul organiza țional sunt unele din
cele ma i importante investiții pe care o companie le poate întreprinde. De exemplu,
integrarea extern ă reduce riscul ata șat fabric ării unui produs, integrarea intern ă
crește frecven ța cu care se dă curs oportunit ăților ș i viteza cu care compania
răspunde cererilor clientelei, flexibilitatea spore ște varietatea posibilit ăților asociate
unei anumite investi ții; capacitatea de ameliorare sistematic ă și crearea de valoare
în timp, iar canibalizarea întă rește poziția pe pia ță a unei companii.
Beneficiile ata șate acest or investi ții sunt tot atât de importante dac ă nu
superioare celor rezultate din reducerea stocurilor spaț iilor suplimentare sau
îmbun ătățirea calității, însă mult mai dificil de cuantificat decât cele din urm ă.
Dificultatea cuantific ării decurge din faptu l că beneficiile rezultă nu din economii la
costuri, ci mai degrabă din creșterea veniturilor. Însă creșterea veniturilor dintr -un
produs care nu exist ă este extrem de dificil de cuantificat în mod fiabil. Datorit ă
acestor dificult ăți, investi țiile în pote nțialul organiza țional sunt neglijate. Îns ă cu
toate c ă aceste beneficii nu pot fi cuantificate fiabil, nu există însă nici un motiv de
a le atașa o valoare nulă în procesul de analiză a proiectelor de investi ții.
6.5. Eficienț a economică a investi țiilor
Imboldul la investi ții depinde de numero și factori, dar în mod hot ărâtor de
eficien ța economică a acestora.
Eficien ța economic ă a devenit principala dimensiune calitativ ă a dezvolt ării
economico -sociale a unui sistem de producț ie (întreprindere, ramură, economie
national ă) și, implicit, factorul fundamental ce trebuie potenț at în vederea
acceleră rii ritmurilor de creștere ș i atingerii, în perioade cât mai scurte, a
obiectivelor propuse.
Valen țele eficien ței economice au fost impuse deci de practica dezvo ltării
economico -sociale în care se manifestă contradicț ia dintre caracterul limitat al
resurselor și caracterul ascendent al nevoii sociale. Orice activitate uman ă este, în
același timp, consumatoare de resurse ș i producătoare de efecte. Nivelul limitat a l
resurselor materiale și de munc ă genereaz ă cerin ța economicit ății folosirii lor, în
sensul asigură rii unor randamente maxime ș i a unor cheltuieli minime.
Eficien ța economic ă a investi țiilor exprim ă în general, raportul dintre
rezultatele economice utile obținute pe multiple planuri de pe urma acestora și
efortul de investi ții.
O investi ție, pentru a aduce avantaje maxime, impune ca decizia de investi ții
să se bazeze pe calcule de eficiență ș i analiză riguroasă a condi țiilor în care se va
realiza, s ă țină seama de faptul că investi țiile sunt supuse unui regim de
incertitudine. O investiție angajeaz ă imediat însemnate fonduri b ănești, a c ăror
imobilizare este certă ; recuperarea lor, prin câ știgurile nete ce vor rezulta de pe
140
urma capitalului tehnic format, e ste o incertitudine, o speranță (desigur, întemeiată
pe anumite calcule), a c ărei traducere în via ță depinde de o suit ă de factori.
Totodat ă, trebuie avut în vedere c ă realizarea investi țiilor este un proces ireversibil.
Cazurile întâlnite în practic ă de investiîii sistate, de investi ții de capital fix realizate
și puse în funcț iune, dar care necesită imediat după această dată noi fonduri de
modernizare sau capacit ăți de produc ție care stau nefolosite, sunt consecin ța unor
decizii care nu s -au luat pe baza unei analize riguroase, având efecte negative
asupra rezultatelor financiare ale agen ților economici.
Eficien ța economic ă a investi țiilor poate fi apreciat ă în mai multe feluri,
utilizând diferi ți indicatori, dintre care menț ionăm:
a) Procedeul cel mai general, pentru un obiectiv de investi ție, este calcularea
ratei de rentabilitate a investi ției. Calculul ei se bazeaz ă pe principiul dobânzilor
compuse ș i pe principiul actualizării.
Dacă se cunosc valoarea cheltuielilor cu investi țiile (costul capitalului t ehnic)
și câștigurile ob ținute anual pe toata durata de viață a capitalului tehnic (încasările
nete obtinute, rata de rentabilitate a investi ției, R, se determină prin raportarea
profitului actualizat (câ știgurile actualizate minus costurile actualizate), Pr × a, și
costurile actualizate, Ca, după relaț ia:
R = Pr × a / Ca × 100.
La nivelul economiei na ționale, indicatorul sintetic cel mai edificator se ob ține
prin raportarea sporului de venit na țional la volumul investi țiilor
Rata rentabilit ății permite al egerea variantei optime între diferite proiecte de
investiții. Deoarece suma necesar ă investiției poate fi plasată cu dobânda compus ă
față de rata dobânzii pe pia ță, exist ă o dorin ță puternic ă de a investi, cu condi ția ca
rata rentabilit ății să fie mai mar e decât rata dobânzii. J. M. Keynes, care considera
că înclinaț ia spre investi ții este determinată de eficien ța marginală a investi țiilor ș i
de rata dobânzii, explic ă, în esență , în felul urm ător influenț a acestora asupra
volumului investi țiilor: atunci când eficienț a marginal ă a capitalului este mai mare
decât rata dobânzii, investi țiile vor cre ște, va cre ște, pe de o parte "abundenț a" de
capital, dar, pe de altă parte, vor crește preț urile la materialele necesare pentru
investiții, ceea ce va reduce efici ența marginală a capitalului. Scăderea eficien ței
marginale a capitalului sub acest nivel va reduce volumul investi țiilor, pân ă când
capitalul real va deveni destul de "rar" pentru ca nivelul eficien ței marginale a
capitalului să atingă din nou nivelul dobânzii. Fluctuaț iile ciclice ale eficienț ei
marginale a capitalului în raport cu rata dobânzii, spune Keynes, atrage dup ă sine
fluctua țiile ciclice ale investi țiilor.
b) O expresie a eficienț ei investi țiilor este randamentul intern al
investiț iei: rata de a ctualizare care permite egalarea valorilor actuale ale
cheltuielilor cu investi țiile cu câștigurile nete cumulate așteptate. În concep ția lui J.
M. Keynes, aceasta este eficien ța marginal ă a capitalului, pe care o define ște în
141
felul urm ător: "definesc eficienț a marginală a capitalului ca fiind egală cu acea rată
a scontului care ar face ca valoarea actuală a seriei de anuit ăți, alcătuită din
veniturile scontate de pe urma bunului capital de -a lungul duratei sale de
func ționare, s ă fie tocmai egal ă cu pre țul său de ofertă . Aceasta ne d ă eficienț ele
marginale ale diferitelor tipuri de bunuri capitale. Cea mai mare dintre aceste
eficien țe marginale, poate fi considerată ca eficien ța marginală a capitalului în
general"10.
c) O largă folosire în analiza eficien ței economice a investițiilor o are
perioada de rambursare (recuperare) a investi ției. Acest indicator exprimă
perioada la sfâr ăitul c ăreia antreprenorul a rambursat costul ini țial al investi ției din
profitul obț inut. Se determină , raportând volumul investiț iilor (I) la profitul anual
(Pr* A), dup ă rela ția: T = I / Pr A. Varianta re ținută este cea a c ărei perioad ă de
rambursare este mai scazut ă.
Pentru cre șterea eficienț ei economice a investi țiilor este necesar s ă se
acționeze atât în perioada de pregă tire a investiției, cât și în perioadele de execuț ie
și de realizare a parametrilor tehnico -economici proiectaț i. În acest sens, prezintă
importan ță, printre altele, stabilirea m ărimii optime a capacității de producț ie,
realizarea unei structuri ra ționale a inves tițiilor, cre șterea ponderii echipamentelor
de produc ție la nivelul tehnicii avansate, reducerea perioadelor de realizare a
obiectivului de investi ție, cât și de realizare a parametrilor proiecta ți.
6.6. Mă surarea financiară a performanț ei:rentabilitatea investiț iilor
(ROI) și valoarea economic ă adăugată (EVA)
6.6.1 Active și profituri: relaț ii de cauzalitate
În majoritatea centrelor de profit descentralizate, numite și unit ăți strategice,
managerul general are autoritatea nu numai s ă adopte o gamă largă de decizii
opera ționale privind ansamblul de produse, pre țurile, de asemenea, nivelul și tipul
activelor utilizate în unitate. Pentru asemenea unit ăți, mă sura financiară pentru
evaluarea performan ței manageriale ș i a unit ății ar trebui reprezentată de p rofitul
obținut la nivelul activelor utilizate. Prin punerea în rela ție a profitului unit ății cu
activele utilizate, managerii companiei pot aprecia dacă profiturile generează o
rentabilitate adecvat ă a capitalului investit în unitate.
De regul ă, capitalul poate avea întrebuință ri alternative, astfel încât, managerii
trebuie s ă se preocupe dacă rentabilitatea capitalului investit excede costul acestui
capital, care poate fi mă surat prin rentabilitatea generată de o altă alternativă de
utilizare. Al doilea motiv de m ăsurare a rentabilit ății capitalului este reprezentat de
10 M. Keynes, Op. Cit., p. 159
142
promovarea unui control și analize în procesul de organizare a buget ării capitalului.
Numeroase companii au sisteme elaborate pentru autorizarea cheltuielilor de
capital. Fă ră anumite forme de m ăsurare a rentabilit ății efective a capitalului, în
cadrul procesului de bugetare a investi țiilor, poate exista o stimulare redusă pentru
manageri de a estima cu acurate țe fluxurile viitoare de trezorerie. M ăsurarea
randamentului capitalului investit, îndreaptă atenț ia managerilor asupra modalității
de reducere a nivelurilor necesarului în fond de rulment, în special a creanț elor și
stocurilor.
6.6.2. Rentabilitatea investi țiilor: repere istorice.
În pofida avantajelor intuitive ale rela ției profit -active utilizate, abia în prima
parte a secolului al XX -lea, s -a dezvoltat criteriul rentabilit ății investi ției. Deși
societ ățile utilizau profitul net pentru mă surarea performan ței cu mult înainte de
1900, profiturile erau analizate relativ, fie la venitur ile din vânz ări, fie la costul
opera țiilor. Nu se avea în vedere rela ția cu investi ția organiza ției în active
productive.
Întreprinz ătorii obi șnuiți ai secolului al XX -lea, indiferent de ramura
industrială (textilă , căi ferate, oț el, vânzare cu am ănuntul), au trebuit să se
concentreze asupra exercită rii eficiente numai a unui singur tip de activitate
economică. Pe termen scurt, proprietarul a încercat să controleze costurile exploată rii acestei singure activit ăți. Acesta nu a fost nevoit să aleagă între tip uri
alternative de activit ăți în care să investească. El trebuia să se compare cu
activit ățile din domeniul său principal. În acest scop, rata costuri de exploatare /
venituri sau profit / vânză ri oferea, aparent, un ghid adecvat în ceea ce prive ște
rentabilitatea investiției.
Compania DuPont Powder, format ă în 1903 prin gruparea unor întreprinderi
anterior independent conduse, a constituit o provocare ce nu a putut fi înfruntată de
organiza țiile specifice secolului al XIX -lea: coordonarea și alocarea resur selor
pentru activit ăți de produc ție, aprovizionare, distribuț ie ale diferitelor unit ăți
componente, cu alte cuvinte desfăș urarea unor activit ăți destul de eterogene. În
procesul de elaborare a deciziilor privind alocarea fondurilor pentru investi ții,
fondatorii companiei DuPont au declarat că nu vor fi efectuate cheltuieli adi ționale
pentru obț inerea de echipamente dac ă aceea și sum ă ar putea fi utilizat ă pentru un
scop mai bun în alt domeniu de activitate al companiei. Aceștia au în țeles că un
produs ce necesită fabricarea cu investi ții reduse ș i care este vândut numai cu 10%
peste costurile sale poate genera o rat ă de rentabilitate a investi ției mai mare decât
în situaț ia în care un alt produs este vândut dublu fa ță de costuri, dar fabricat de o
manier ă costisitoare. Testul relevant privind faptul dacă profitul este prea mare sau
143
prea mic este reprezentat de rata rentabilit ății banilor investi ți în afacere și u de
procentul profitului din pre ț.
Pentru orientarea deciziilor investi ționale, compania DuPont a dezvoltat
criteriul rentabilit ății investi ției (ROI)11, adic ă raportul dintre profiturile nete (dup ă
amortizări, dar înainte de deducerea dobânzilor aferente datoriilor pe termen lung)
și active nete (total active minus fondul comercial ș i alte active necor porale,
datoriile curente și provizioanele pentru riscuri și cheltuieli).
Conducerea financiar ă a companiei DuPont a extins valoarea criteriului ROI
prin reprezentarea sa ca un produs de două rate utilizate frecvent în organiza țiile
secolului al XIX -lea:
Ø rata rentabilit ății comerciale sau rata profitabilit ății:
A= PROFIT / VENITURI DIN VÂNZĂ RI
Observa ție: profitul poate fi fie un rezultat din exploatare, fie un rezultat al
exerci țiului;
Ø rata de rota ție (de eficien ță) a activului (în num ăr de rota ții):
B= VENITURI DIN VÂNZĂ RI / ACTIVE
În aceste condi ții, ROI=A*B.
Cele dou ă rate pot fi descompuse în componente preluate din situa țiile
financiare ale companiei, astfel încât managerii pot în țelege în ce m ăsură
performanț ele activit ăților individuale contr ibuie la eficienț a generală a
organiza ției.
Utilizarea ini țială a ROI în cadrul companiei DuPont și ulterior la General
Motors a avut ca scop poten țarea intui ției și abilit ății managerilor care erau destul
de familiariza ți cu tehnologia și condi țiile concu rențiale. Unit ățile opera ționale
lucrau cu produse, procese, segmente de pia ță care erau foarte bine înț elese de
managerii acestor unit ăți. Dup ă al doilea r ăzboi mondial, companiile au început să –
și diversifice obiectul de activitate, în special prin achiz iționarea de societăți din
alte industrii. Masiva diversificare a sugerat faptul că managerii aveau cunoș tințe
specifice reduse privind tehnologia ș i piaț a numeroaselor societ ăți achizi ționate. De
asemenea, numă rul mare al diferitelor întreprinderi achiziț ionate a creat solicită ri
importante privind procesul decizional, proces ce nu mai putea fi realizat de managerul corpora ției.
Datele statistice ale ratei rentabilit ății investi țiilor privind performan ța,
profitul, planurile pe termen lung nu mai puteau constitui baza discuț iilor dintre
managerii corpora ției și cei ai diviziilor. În schimb, ROI a devenit o realitate în
sine, un obiectiv stabilit de managerii corporaț iei pentru managerii diferitelor
divizii. Din momentul în care recompensarea managerilor a d epins de abilitatea de
11 ROI=return of investment
144
îndeplinire a obiectivelor, ace știa au fost puternic stimulaț i să ,,ajusteze’’
informaț iile în consecin ță.
Oportunitatea manipul ării ROI poate fi ilustrat ă prin urmă torul exemplu. Se
consideră performan ța unei filiale pe perioada a t rei trimestre consecutive:
Tabel 7
Trimestru ROI Rata
profitabilit ății Rata eficien ței
activului
1 12,6% 17,1% 0,736
2 13,4% 20,2% 0,664
3 15,4% 22,7% 0,679
La o analiz ă rapid ă, performan ța pare excelent ă, cu o cre ștere u șoară a ROI
în fiecare trimestru. Cu toate acestea, descompunerea în cele dou ă rate relev ă o
creștere bruscă a profitabilit ății, care compensează o reducere a ratei de rotaț ie a
activului. După investigarea cauzelor care au generat aceste modificări, managerii
de la niveluril e ierarhice superioare au constatat că managerii unit ăților au avut o
produc ție crescut ă în trimestrele 2 și 3, cu un exces de produse finite. Ratele mai
mari de produc ție au permis costurilor perioadei s ă fie absorbite de stocuri mai
mari, rezultând o pro fitabilitate mai mare a bunurilor vândute.
Creșterea treptat ă a stocurilor comparativ cu vânz ările, a fost semnalat ă de
reducerea ratei de rota ție a activelor. Astfel, prin analiza acestor trenduri contrare,
managerii ierarhic superiori au fost capabili să descopere modalit ățile în care
managerii diferitelor divizii au încercat s ă manipuleze evaluarea performan ței lor.
În numeroase companii cu activit ăți eterogene, indicatorul ROI a furnizat o
iluzie a înț elegerii fenomenelor și a controlului în momentul în care managerii
adoptau decizii care generau o creștere ROI, dar de fapt, afectau valoarea pe termen
lung a unităților lor. Acesta este dezavantajul concentr ării excesive asupra unui
singur indicator, care vizează termenul scurt ș i care motivează acț iuni indezirabile.
Astfel de dezavantaje au determinat dezvoltarea conceptului de tablou al scorurilor
– ,,balanced scorecard’’, în care analizele financiare pe termen scurt pot fi
suplimentate cu indicatori care sugerează performan ța financiară viitoare.
6.6.3. Dezavantajele ROI
În completarea problemelor generate de utilizarea profitului pentru aprecierea
creării de valoare economică pe termen lung, se mai poate analiza o serie de
dezavantaje generate de evaluarea performanț ei pe termen scurt prin intermediu l
ROI. Deciziile ce au ca rezultat cre șterea ROI la nivelul unit ății pot avea drept
consecin țe desfăș urarea unei activit ăți nesatisfăcă toare. Prin opozi ție, acele acț iuni
care reduc valoarea ROI pot îmbună tăți sănă tatea economică a companiei. Aceste
145
efecte ,,perverse’’ pot ap ărea chiar dac ă performanț a este m ăsurată ca procentaj sau
ca rată , cum ar fi ROI.
Să consider ăm o filial ă cu active de 90.000 u.m., și profit brut de 20.000 u.m.,
deci un Roi de 22,2%:
ROI= PROFIT BRUT / ACTIVE = 20.000 / 90.000 = 0, 222
Presupunem un cost al capitalului pentru aceast ă filial ă de 15%. Apare o
oportunitate, care necesit ă o investi ție de 15.000 u.m. și care genereaz ă o cre ștere a
profitului anual de 3.000 u.m. ROI pentru aceast ă nouă investi ție este de 20%
(3.000 / 15.00 0), valoare mult peste costul capitalului. Totuș i, dac ă acest proiect ar
fi realizat, noul ROI va fi de :
ROI= 20.000+3.000 / 90.000+15.000= 23.000 / 105.000 = 0,219
Deci ar rezulta o reducere fa ță de nivelul anterior de 22,2%. Acest nou ROI
motiveaz ă mana gerii filialei s ă refuze aceast ă investi ție, deoarece, de și se depăș ește
costul capitalului, acest proiect reduce valoarea ROI. Dacă ră mâne necorectat,
acest ,,defect’’ poate face ca ROI să fie considerat o mă sură inadecvată a
performanț ei la nivel de fil ială.
De asemenea, probleme apar și cu ocazia cesiunii anumitor active. Dac ă filiala
în discuț ie are un activ estimat la un cost de 20.000 u.m. și care genereaz ă profituri
anuale de 3.600 u.m., ROI poate fi mă rit prin cesiunea activului, chiar dacă rata
rentabilit ății sale este superioar ă costului capitalului. În urma cesiunii, managerul
poate calcula un alt ROI:
ROI = (20.000 -3.600) / (90.000 – 20.000) = 16.400 / 70.000 = 0,234
O problemă similar ă apare și atunci când, sunt comparate dou ă filiale cu
diferite structuri de investiții. De exemplu, o a doua filială cu active de 50.000 u.m.
și profit de 12.500 u.m. va genera un ROI de 25%. Astfel, această a doua filială
poate pă rea mai profitabil ă, întrucât ROI -ul său excede pe cel al primei filiale de
22,2%. Da r, la o analiz ă mai profund ă, prima filial ă are cu 40.000 u.m. mai multe
active, care generează o creștere a profiturilor de 7.500 u.m. (20.000 – 12.5000).
Deci rata marginal ă ROI este de 7.500 / 40.000, adic ă 18,75%, rata superioar ă
costului capitalului de 15%. Din acest motiv, prima filială este mai profitabilă decât
cea de a doua, după deducerea costurilor capitalului.
Problemele anterioare sunt cauzate de evaluarea performanț ei prin intermediul
ratei ROI. Managerii care doresc s ă maximizeze aceast ă rată pot fie s ă majoreze
num ărătorul (mai mult profit obț inut cu activele existente), fie s ă reduc ă numitorul
(prin diminuarea investi țiilor). Baza investi țional ă este redus ă atunci când
managerii refuz ă noile oportunit ăți profitabile, care dep ășesc costul cap italului, dar
care conduc la o rată de rentabilitate inferioară celei curente. În general, orice
proiect sau activ cu o rat ă de rentabilitate sun ROI – ul mediu al diviziei va
constitui un candidat pentru cesiune sau nu va fi recomandat, deoarece includerea
în baza investițională va reduce ROI la nivel de divizie. Ducând acest raț ionament
146
la limita sa logic ă, dar absurd ă, managerul diviziei reduce investițiile la un singur
proiect, care genereaz ă cel mai ridicat ROI; baza de capital este îns ă extrem de
redusă.
6.6.4. Valoarea economică adăugată
Limitele și disfunc ționalit ățile asociate utiliz ării ROI pentru evaluarea
performanț ei au fost analizate decenii d -a rândul. Corporaț iile, cum ar fi General
Electric în anii ’50 și universitarii au demonstrat cum p ot fi depăș ite aceste limite,
prin folosirea unui indicator alternativ al performanț ei, numit ini țial profit rezidual .
În scopul implement ării acestei m ăsuri a performan ței, managerii trebuie s ă
specifice un parametru adi țional. Este vorba de cotul capital ului ajustat în func ție de
gradul de risc; acesta este multiplicat cu baza net ă de investi ții, obț inându -se
cheltuielile de capital (sau costul capitalului). Cheltuielile de capital sunt deduse
din profitul înaintea impozit ării, ceea ce r ămâne reprezentând acest profit rezidual
sau valoarea economică adă ugată (EVA)12.
Un exemplu simplu privind calculul EVA pentru dou ă filiale este prezentat în
tabelul urm ător13:
Tabel 8
Elemente Filiala 1 Filiala 2
CAPITAL
INVESTIT 90000 50000
PROFIT BRUT 20000 12500
COS TUL
CAPITALULUI
(15%) 13500 7500
EVA 6500 5000
Acest calcul demonstreaz ă faptul c ă prima filial ă este mai profitabil ă decât cea
de-a doua deoarece profitul său rezidual este mai mare. Diferen ța de profit rezidual
de 1.500 u.m. se datoreaz ă, în mod preci s, diferen ței dintre rata marginală ROI de
18,75% (7500 / 40000) și costul capitalului: 18,75% -15%=3,75%. Acest procent
aplicat la investi ția marginală de 40.000 u.m. generează tocmai diferen ța de profit
rezidual: 40.000*3,75%=1.500 u.m.
De asemenea, dac ă prima filial ă ia în considerare proiectul care ofer ă o rat ă de
rentabilitate de 20% (15.000 u.m. investi ție, 3.000 u.m. profit anual) EVA va
12 EVA: Economic Value Added
13 Exemplele sunt preluate din Robert S. Kaplan, Anthony A. Atkinson, Advanced Management Accounting, pp.
507-511
147
crește. În schimb, dacă activul de 20.000 u.m. este cesionat (profit generat de
utilizarea activului 3.600 u.m.) EV A se va reduce:
Tabel 9
Elemente Prezent Opțiunea 1
15000 investi ție
nouă Opțiunea 2
Cesiune activ
20000
Capital
investit 90000 105000 70000
Profit brut 20000 23000 16400
Costul
capitalului
(15%) 13500 15750 10500
EVA 6500 7250 5900
Indicatorul EV A va cre ște întotdeauna atunci când se realizeaz ă investi ții a
căror rentabilitate depășeș te costul capitalului sau atunci când se elimină acele
investiții care genereaz ă o rată de rentabilitate sub costul capitalului. Din aceste
considerente, vom avea o c ongruență între evaluarea filialei și ac țiunile care
maximizeaz ă bun ăstarea economic ă. O corpora ție va prefera ca diviziile sale s ă
aibă un profit rezidual cât mai ridicat. Conform acestei viziuni, EVA oferă avantaje
semnificative comparativ cu ROI; s -au prezentat deja exemple în care decizii ce
măreau valoarea ROI au f ăcut ca filiala respectiv ă să fie nerentabil ă. Indicatorul
EVA este mai flexibil deoarece procente diferite pot fi aplicate investi țiilor cu
diferite grade de risc. Costul capitalului poate f i diferit pentru diversele activități ale
unităților. Chiar activele din cadrul aceleia și unit ăți pot fi în diferite clase de risc
(de exemplu, contrastul dintre riscul disponibilit ăților sau crean țelor clien ți și riscul
activelor fixe, foarte specializate și cu durată de viață foarte mare).
În pofida puterii de atrac ție a calculului EVA și a aparentei superiorit ăți
teoretice comparativ cu ROI, nici o companie nu a f ăcut un ,,abuz’’ din utilizarea sa
ca indicator al mă surării performan ței unit ății. Această revolu ție în gândirea
economică a debutat spre sfârș itul anilor ’80 când câteva societ ăți de consultan ță
financiară au publicat studii ce eviden țiază o corela ție puternic ă între modific ările
EVA și varia țiile valorii ac țiunilor. Aceste corela ții erau semni ficativ mai
importante decât cele dintre modific ările ROI și preț urile acț iunilor. Interpretarea
atenției spre conceptul de profit rezidual a fost accentuată și de o puternică
mediatizare în momentul în care acest indicator a fost redenumit printr -un termen
mult mai accesibil și acceptabil de c ătre societatea de consultan ță Stern Stewart.
Toate studiile ulterioare au descris aparentul succes pe care numeroase companii l –
au avut prin utilizarea EVA în motivarea ș i evaluarea managerilor de la toate
nivelurile ierarhice.
148
6.6.5. Cheltuial ă versus capitalizare
Pentru anumite cheltuieli, în special cele care se refer ă la elemente intangibile,
se pune problema dacă acestea ar trebui înregistrate în contul de profit ș i pierdere în
perioada când acestea sunt angaja te sau ar trebui capitalizate și amortizate pe
perioada în care sunt a șteptate s ă fie realizate avantajele economice
corespunzătoare. De obicei, capitalizarea majorit ății acestor cheltuieli este
nerecomandat ă, dar evaluarea performanț ei interne nu trebuie să fie limitată de
regulile stabilite pentru raportarea extern ă.
În condi țiile în care se va lua în considerare o stare de stabilitate sau constant ă,
în cadrul c ăreia cheltuieli cu elemente intangibile sunt angajate, în general, în mod
egal în fiecare an, profitul net nu va fi afectat; suma cheltuielilor cu amortizarea
aferentă perioadelor curentă și anterioare va fi egală cu cheltuiala curentă a anului.
În schimb, e șecul capitaliz ării sau cheltuielilor aferente avantajelor economice
viitoare va ,,ataca’’ p rofiturile pe termen scurt, pân ă în momentul în care acea stare
de stabilitate va fi atins ă. De asemenea, ROI și EVA vor fi distorsiona ți în
condi țiile constante, deoarece cheltuielile cu elementele necorporale nu vor fi
incluse în baza investițională.
Aceste distorsiuni se vor exemplifica considerând o unitate cu cinci active
identice, dar cu diferite perioade de utilizare atinse. Fiecare activ are un cost de
30.000 u.m. și genereaz ă un cash -flow net (venituri minus costurile variabile și
costurile fixe repartizate) de 10.000 u.m. anual, timp de 5 ani. După 5 ani de
exploatare, activul este complet amortizat ș i are o valoare contabilă netă nulă .
Unitatea atinge starea de constan ță; fiecare an din cei cinci de via ță ai activului este
amortizat ș i un activ no u este achizi ționat. Pentru simplificarea analizei se vor
ignora efectele fiscale și se va considera c ă toate cash -flow-urile și investi țiile se
produc la un anumit moment, în ultima zi a anului. Metoda de amortizare utilizat ă
este cea lineară (30.000 u.m. / 5 ani = 6.000 u.m. anual).
Cheltuiala total ă cu amortizarea va fi de 6.000 u.m. * 5 active = 30.000 u.m.
anual. Profitul net este determinat prin deducerea deprecierii din cash -flow-ul net
anual de 10.000 u.m. * 5 active = 50.000 u.m., adică 20.000 u.m.
Valoarea net ă contabil ă a activului este urmă toarea:
Tabel 10
Durata de utilizare
activ (ani)
Valoarea net ă
contabilă
0 30000
1 24000
2 18000
149
3 12000
4 6000
Total valoare net ă
contabilă 90000
ROI = 20000 / 90000 = 22,2%
Să presupunem c ă cele 5 active sunt angajate în activit ăți de cercetare în
fiecare an. Aceast ă activitate genereaz ă costuri de 3000 u.m., dar produce o cre ștere
anuală a cash – flow-ului de 1000 u.m., pentru fiecare din urm ătorii 5 ani. Dac ă
aceste cheltuieli sunt înregist rate în contul de profit și pierdere, se va observa
următoarea distribuț ie de profituri nete:
Tabel 11
Elemente An
0 1 2 3 4 5
Cash flow 47000 48000 49000 50000 51000 52000
Amortizare 30000 30000 30000 30000 30000 30000
Profit net 17000 18000 19000 20000 21000 22000
Cele dou ă metode conduc la acela și profit net în momentul atingerii situa ției
constante. Cu toate acestea, când este necesară evaluarea performan ței unui centru
de investi ții, cele două alternative genereaz ă diferite valori ale indicator ilor ROI și
EVA.
Concluzia este c ă acele unit ăți care vor înregistra aceste cheltuieli direct în
contul de profit ș i pierdere:
– vor evidenț ia profituri mai reduse până când este atins nivelul constant sau
oricând este efectuat ă o cheltuial ă mi mare într -un an;
– vor prezenta indicatori ROI și EVA calcula ți în cadrul st ării de
constan ță mai mari, din cauza neclasificării acestor cheltuieli ca investi ții.
150
BIBLIOGRAFIE
1. Aftalion F., Theorie financiere de l’entreprisse , Paris, 1974
2. Alcian A., Allen W., University Economics , Second Edition, Wadsworth
Publishing Company, Belmont, California, 1968
3. Arthur B. Increasing Returns and the Two Worlds of Business , Harward
Business Review, iulie -august 1996
4. Aschauer D., Is Public Expediture Productive ?, Journal of Monetary
Economics nr.23, mar.1990
5. Băbăiță I., Sila și Gr., Du ță Al., Macroeconomia , Editura Mirton, Timiș oara
2005 6. Băcescu –Cărbunaru A., – Macroeconomia rela țiilor economice
internaț ionale, Editura All- Beck, Bucure ști, 2010
7. Băileșteanu Gh., Diagnostic, risc ș i eficien ță, Ed. Mirton, Timiș oara, 2008
8. Babate I, Macroeconomia , Ed. All, Bucure ști, 2011
9. Betts, J.R. și Mcfarlad, L.L., Safe Port in a storm. The impact of Labor
Market Conditions on Communite College Enrolments , Journal of Human
Resourses 30(4) 1995
10. Black J., A Dictionary of Economics , Oxford University Press, 2012.
11. Blang M., Teoria economică în retrospectivă , E.D.P., Bucureș ti, 1992
12. Bian, Y. Work and Inequality in Urba China , State University of New York
2004 13. Biber E., Procesul investi țional în economia de pia ță, Ed. Infomin, Deva,
2008 14. Branson W., Klevorick A., Money Ilusion and the Aggregate Consumtion
Function , American Economic Review 59/1969
15. Cabannes M., Introduction a la macro -economie , Ed. Armand Colin, Paris,
1995 16. Cistecan L., Economia, eficie nța și finanț area investi țiilor, Ed. Economic ă,
Bucure ști, 2012
17. Coleman A., Household Savings: A Survey of Recent Microeconomic Theory
and Evidence , New Zealand Treasury Working Paper 98/8
18. Constantinescu N. N. , Economia protec ției mediului natural , Bucure ști, Ed.
Politic ă, 1976
19. Cortright J., New Growth Theory, Tehnology and Learning , Rewiews of
Economic Developement Literature and Practice, nr. 4/2011
20. Demetrescu M. C., Paradigma en tropiei și implicaț iile globală , Revista
economică 8 / 1984
21. Diaconu Paul, Contabilitatea managerială , Ed. Economic ă, Bucure ști, 2012
151
22. Denison E.,, Trends in American Economic Growth , 1929- 1982 Washington,
DC: Brookings Institution, 1985
23. Dobrescu Em. , Ritmul cre șterii economice , Ed. Politic ă, Bucure ști, 1968
24. Dobrot ă N. (coord.), Economie Politică, Editura Economiă , București, 2005
25. Dobrotă N., Economie Politică Editura Economic ă, Bucure ști 1997
26. Dornbusch R., Fischer S., Macroeconomia , Ed. Sedona, Tmiș oara, 2007
27. Douglas N., Institutions, Institutional Change and Economic Performance
Chambridge University Press, 1990,
28. Drucker P., Societatea postcapitalistă , Editura Image Bucure ști 2009
29. Feehan J., Public Investment: Optimal Provision of Hicksianic Public Imputs ,
The Canadian Journal of Economics, Vol 1. 31,Aug. 1998
30. Fernandez R, Shioji E., Human Capital Investment in the pr esence of
Unemployment: Aplication to University Enrolment In Spain , University of Oxford
, Departament of Economics, Discusion Paper Series, 2011
31. Fishman B.G., Fishman L., The American Economy , D. Van Nostrand
Comp., Princetown, 1962
32. Freeman R.B., Demand for Education , Handbook of Labor Economics. Vol.
I, editat de către O. Ashenfelder ș i R. Layard. Elsevier Science 198
33. Friedman M., Capitalism și libertate , Ed. Enciclopedic ă colec ția BNR ,
Bucure ști 2005
34. Galbraith JK, Științ a Economică și interesul Public , Editura Politic ă,
Bucure ști 1982
35. Georgesc -Roegen, N., Legea entropiei ș i procesul economic , Ed. Politic ă,
Bucure ști, 1979
36. Ghiță P., Costul, o alt ă imagine , Simpozionul Ș tiințific Na țional -Relansarea
Creșterii Economice în România, Editura Economic ă, Bucure ști 2011
37. Grossma n, G, și Helpman E., Endogenous I nnovation In the Theory of
Growth , Journal of Economic Perspectives 1994
38. Hall R.E. și Mishin F, The Sensitivyti of Consumption to Transitory Income:
Estimated from Panel Data on Households , Econometrica 50/1982
39. Hardwick P., Lengmeai S., Khan B., Introdu cere în economia politică
modernă , Ed. Polirom, Ia și, 2012
40. Hillman, A., Symetries and asymetries between public imput and public good
equilibri a, Public Finance 33, 197
41. Huru D.,; Economiile Popula ției- Sursă a Investi țiilor Tribuna Economic ă
nr.1/2008 pag 25; și nr.2/2008 pag. 1
42. Huru D., Riscul și incertitudinea în activitatea agen ților economici
Anfiteatru Economic, nr2, 2011
43. Iona șcu I. și colectiv, Control de gestiune , Ed. ASE, Bucure ști, 2002
152
44. Jesslea C, Elements d’analyse macro -economique , Ed. Moutchretie n, Paris,
2001
45. Jivan Al., Activit ățile intelectuale ca investi ție, Tribuna Economic ă, 32/1996
46. Kaizuka, K., Public goods and descentralization of production , Review of
Economics and Statistics 47, 1965,
47. Kant I., Logica Generală , Editura Ș tiințifică și Enciclopedică, București
1985
48. Kaplan R., AtkinsonA. , Advancent Management Accounting , Ed. Prentice
Hall International, 1998
49. Karl Marx, Capitalul, volumul I, Bucure ști, Ed. Politic ă, 1960
50. Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a
banilor, Ed. Ș tiințifică, Bucure ști, 1970.
51. King E.M., Smith J.P.. Computing Economic Loss in Case of Wrongful
Death Santa Monica , CA: The Rand Corporation, 1988
52. Koenig G., Macroeconomie internationale , Ed. Economic ă, Paris, 2007
53. Koretz G. , Economic Trend s: Unraveling the Savings Mystery , Business
Week, 4 Iunie, 2011
54. Krol R. The role of public capital in the economic development process
International Journal of Public Administration 0ct.2011
55. Kuhn T., Tensiunea Esenț ial, Editura Ș tiințifică și Enciclopedică , Bucure ști
1982
56. Kumar N., Krishnan Marg K.S.. Foreign direct investment and technology
capabilities in the developing countries: a review , International Journal of Public
Administration, May -August 2009
57. Lemnij I., Progresul tehnic și dezvoltarea economică , Bucure ști, Ed.
Academiei Republicii Socialiste România, 1969
58. McFall Lamm Jr. , Economic Foundations and Risk Analysis in Investment
Management , Business Economics, ian 2012
59. Maki D.M., și Palumbo M., Disentangling the Wealth Effect: a Cohort
Analysis of H ausehold Saving in the 1990s ,2011
60. Maslow A., Motivation and Personality Addison -Wesley Pub CoEdi ția a 3 –
a,1987
61. Masse P., Le choix des investissements, Paris, Dunod, 1959
62. Mankiw N. Gregory , Macroeconomics , Third Edition , Worth Publishers,
1999 63. Mincer J ., Education and Unemployment , in Studies in Human Capital ;
Edward Elgar Publishing, Cambridge UK 2013
64. Mincer J ., Schooling, Experience and Ernings , NBER, New York , 2004
65. Moineagu C., Negur ă I., Urseanu V., Statistică , Ed. Științifică și
enciclopedică, Bucureș ti, 1976
153
66. Monray, S.C.R., Idei de avangard ă în economie , Editura Codecs, Bucure ști,
1999
67. Naisbitt J., , Megatendin țe, Editura politic ă. Bucure ști, 1989
68. Nelson R.R. și Romer P.M., Science, Economic growth and Public Policy ,
Challange martie –aprilie 2006
69. Orio L., Quiles J.J., , L’economie keynesienne , Editions Nathan, 2013
70. Ottosson E, Weissenrieder F., CVA – a framework for Value Based
Management , Ekonomi & Styrning , Sweden, nr. 5/96
71. Patinkin D. Money,Interest, and Prices 2end, New York 1965
72. Popa A., Nicolae A., Cristea M., Eficien ța investi țiilor, Ed. Universitaria,
Craiova, 2000
73. Peumans H., Theorie et practiqu e des calculs d’investissements , Paris,
Dunod, 1971
74. Psacharop oulos G ., "The profitability of investment in education: concepts
and methods ," Human Capital Development and Operations Policy, HCO Working
Paper # HCOWP 63, Washington D.C.: The World Bank,2006
75. Reaff I., Lage d’inflation , Ed. Payot, Paris, 1964
76. Rees, D.I. și Mocan, N.H., Labor Market Conditions and the High School
Dropout Rate: Evidence from New York State ”, Economics of Education Review
16(2), 1997
77. Riskin, C. China`s Political Economy , Oxford University Press 2007
78. Românu I., Eficien ța economic ă a investi țiilor, Ed. Economic ă, 2002,
79. Rowls J., A Theory of Justice , Belcnap Pr, edi ție rev ăzută 2009
80. Rugin ă A., Pincipia Oeconomica , Editura Academiei Române 1993
81. Schiller R.B., The economiy today , Mc. Graw -Hill, New York, 1991
82. Silles M, Dolton P The efects of Over -Education on Earnings in the
Graduate Labor Market , University of Oxford, Discusion Pap er Series, nr. 126/
noiembrie 2002
83. Staicu I., Finan țe, Ed. Economic ă, Bucure ști, 2007
84. Staicu F., Pârvu D., Stoian M.,Dimitriu M, Vasilescu I, Eficien ța Economic ă
a Investi țiilor. Editura Didactic ă și Pedagocic ă, Bucure ști 1995
85. Sută–Selejan S., Doctrine și curente în gândirea economică ș i contemporan ,
Editura ALL Bucure ști 2004
86. Toffler A., Al treilea val , Bucure ști, Ed. Politic ă, 1983
87. Toffler A., Power Shift, Editura Antet, Bucure ști 1997
88. Topală E.,Investi ții și cre șterea economică, Ed. Politic ă, 1984
89. Văcărel Iulian (coord.), Finan țe publice , Ed. Didactic ă și Pedagogic ă, R.A.,
Bucure ști, 2012
90. Văduva C.E., Investitii, Editura Academica Brancusi, Targu-Jiu, 2008
154
91. Văduva , C.E., In vestiti, Editura Academica Brancusi, Targu-Jiu, 2013
92. Zait D., Eficiența economic ă a investițiilor , Iași, 1987,
93. Zeldes S. P. Optimal Consumption with Stochastic Income: De viation from
Certainty Equivqlence , Quarterly Journal of Economics 1989
94. ***Economie, Ed. A VI I-a, Editura Economică, București, 2007
95. ***Economie, Edi ția a V -a, (Manualul Catedrei de Economie si Politici
Economice), Editura Economic ă, Bucure ști 2000
96. ***Coll ins Dictionary of Economics, Ediția a II -a, Harper Collins Publishers, 2003
97. ***Dic ționarul de economie, Edi ția a II -a, Editura Economică, București,
2011
98. ***The MIT Dictionary of Modern Economics, The MIT Press, 201 2
155
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: DELIMITĂ RI CONCEPTUALE. TEORII Ș I MODELE ALE CREȘTERII [618357] (ID: 618357)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.