Delicventa Si Criminalitate In Randul Copiilor Si Adolescentilor

CUPRINS

I. ARGUMENT……………………………………………………………………..6

CAPITOLUL 1 ADOLESCENȚA ȘI DEVIANTELE SALE………………………………………………………………………………………………………..8

1.1 Noțiuni de devianță, predelicvență și delicvența juvenila in analiza sociologică în randul adolescenților………………………………………………………………9

1.2. Delicvență și criminalitate ca formă a devianței in cazul

adolescenților……………………………………………………………………………………………11

1.3. Percepția delicvenței si criminalității în randul copiilor și adolescenților……………………………………………………………………………………………19

1.4. Teorii asupra delicvenței……………………………………………………………………..21

1.4.1. Teoria anomiei…………………………………………………………………………………23

1.4.2. Teoria subculturilor delicvente…………………………………………………………..25

1.4.3. Teoria controlului social……………………………………………………………………26

1.5. Adolescența din perspectiva socioligică…………………………………………………28

1.5.1. Societatea adolescentină și „subcultura tineretului”………………………………28

1.5.2. Teoria „sarcinilor de dezvoltare”………………………………………………………..30

1.5.3. Ambivalența atitudinală adolescentină………………………………………………..30

1.5.4. Teoria „anxietății socializate”……………………………………………………………31

CAPITOLUL 2 TEORII ÎN DOMENIUL CRIMINALITĂȚII JUVENILE……………………………………………………………………………………………..32

2.1. Teoria sociologică multifactorială…………………………………………………………33

2.2. Teorii sociologice moderne………………………………………………………………….33 2.3. Teoria „asociațiilor diferențiate”…………………………………………………………..34

2.4. Teoria „conflictului cultural”………………………………………………………………..36

2.5. Teoria „subculturilor delicvenței” și teoria „grupurilor de la

marginea străzii”……………………………………………………………………………………….37

CAPITOLUL 3 CRIMINALITATEA JUVENILĂ………………………………39

3.1. Conceptul de criminalitate juvenilă și criterii de definire…………………………………………………………………………………………………….40

3.2. Orientarea psihologică…………………………………………………………………………42

3.3. Orientarea sociologică…………………………………………………………………………43

CAPITOLUL 4 PREADOLESCENȚA ȘI ADOLESCENȚA

PERIOADE CRITICE ÎN TRANZIȚIA DE LA

COPILĂRIE LA VÂRSTA ADULTĂ………………………………………………………45

4.1. Adolescența si criza de originalitate………………………………………………………46

4.2. Raporturile adolescenților cu adulții………………………………………………………49

CAPITOLUL 5 MODALITĂȚI DE APLICARE A STRATEGIILOR DIDACTICE ÎN PREVENIREA ȘI

COMBATEREA CRIMINALITĂȚII ȘI DELICVENȚEI JUVENILE……………………………………………………………………………………………..51

5.1. Educația civică……………………………………………………………………………………52

5.2. Educația religioasă………………………………………………………………………………53

5.3. Voluntariatul………………………………………………………………………………………55

II. ASPECTE METODOLOGICE…………………………………………………………..56

II.1. DESIGNUL CERCETĂRII……………………………………………………………..57

1. Ipoteze. Operationalizarea conceptelor………………………………………………..57

1.1. Obiectivele și scopul cercetării……………………………………………………57

1.2. Ipotezele cercetării…………………………………………………………………….57

1.3. Definirea conceptelor…………………………………………………………………57

1.4. Universul cercetării……………………………………………………………………58

1.5. Metode și tehnici……………………………………………………………………….59

2. Subiecți și metodologie…………………………………………………………………………59

2.1. Alegerea populatiei tintă…………………………………………………………….59

2.2. Culegerea și prelucrarea datelor…………………………………………………..60

2.3. Prezentarea, analiza și interpretarea rezulatatelor……………………………………………………………………………………………60

3. Proiect de intervenție…………………………………………………………………………..67

II.2. CONCLUZII……………………………………………………………………………………88

II.3. ANEXE……………………………………………………………………………………………89

-Instumente folosite statistice

-Tabele cu date

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………….95

=== DELICVENŢĂ ŞI CRIMINALITATE ÎN RÂNDUL COPIILOR ŞI ADOLESCENŢ ===

CUPRINS

I. ARGUMENT……………………………………………………………………..6

CAPITOLUL 1 ADOLESCENȚA ȘI DEVIANTELE SALE………………………………………………………………………………………………………..8

1.1 Noțiuni de devianță, predelicvență și delicvența juvenila in analiza sociologică în randul adolescenților………………………………………………………………9

1.2. Delicvență și criminalitate ca formă a devianței in cazul

adolescenților……………………………………………………………………………………………11

1.3. Percepția delicvenței si criminalității în randul copiilor și adolescenților……………………………………………………………………………………………19

1.4. Teorii asupra delicvenței……………………………………………………………………..21

1.4.1. Teoria anomiei…………………………………………………………………………………23

1.4.2. Teoria subculturilor delicvente…………………………………………………………..25

1.4.3. Teoria controlului social……………………………………………………………………26

1.5. Adolescența din perspectiva socioligică…………………………………………………28

1.5.1. Societatea adolescentină și „subcultura tineretului”………………………………28

1.5.2. Teoria „sarcinilor de dezvoltare”………………………………………………………..30

1.5.3. Ambivalența atitudinală adolescentină………………………………………………..30

1.5.4. Teoria „anxietății socializate”……………………………………………………………31

CAPITOLUL 2 TEORII ÎN DOMENIUL CRIMINALITĂȚII JUVENILE……………………………………………………………………………………………..32

2.1. Teoria sociologică multifactorială…………………………………………………………33

2.2. Teorii sociologice moderne………………………………………………………………….33 2.3. Teoria „asociațiilor diferențiate”…………………………………………………………..34

2.4. Teoria „conflictului cultural”………………………………………………………………..36

2.5. Teoria „subculturilor delicvenței” și teoria „grupurilor de la

marginea străzii”……………………………………………………………………………………….37

CAPITOLUL 3 CRIMINALITATEA JUVENILĂ………………………………39

3.1. Conceptul de criminalitate juvenilă și criterii de definire…………………………………………………………………………………………………….40

3.2. Orientarea psihologică…………………………………………………………………………42

3.3. Orientarea sociologică…………………………………………………………………………43

CAPITOLUL 4 PREADOLESCENȚA ȘI ADOLESCENȚA

PERIOADE CRITICE ÎN TRANZIȚIA DE LA

COPILĂRIE LA VÂRSTA ADULTĂ………………………………………………………45

4.1. Adolescența si criza de originalitate………………………………………………………46

4.2. Raporturile adolescenților cu adulții………………………………………………………49

CAPITOLUL 5 MODALITĂȚI DE APLICARE A STRATEGIILOR DIDACTICE ÎN PREVENIREA ȘI

COMBATEREA CRIMINALITĂȚII ȘI DELICVENȚEI JUVENILE……………………………………………………………………………………………..51

5.1. Educația civică……………………………………………………………………………………52

5.2. Educația religioasă………………………………………………………………………………53

5.3. Voluntariatul………………………………………………………………………………………55

II. ASPECTE METODOLOGICE…………………………………………………………..56

II.1. DESIGNUL CERCETĂRII……………………………………………………………..57

1. Ipoteze. Operationalizarea conceptelor………………………………………………..57

1.1. Obiectivele și scopul cercetării……………………………………………………57

1.2. Ipotezele cercetării…………………………………………………………………….57

1.3. Definirea conceptelor…………………………………………………………………57

1.4. Universul cercetării……………………………………………………………………58

1.5. Metode și tehnici……………………………………………………………………….59

2. Subiecți și metodologie…………………………………………………………………………59

2.1. Alegerea populatiei tintă…………………………………………………………….59

2.2. Culegerea și prelucrarea datelor…………………………………………………..60

2.3. Prezentarea, analiza și interpretarea rezulatatelor……………………………………………………………………………………………60

3. Proiect de intervenție…………………………………………………………………………..67

II.2. CONCLUZII……………………………………………………………………………………88

II.3. ANEXE……………………………………………………………………………………………89

-Instumente folosite statistice

-Tabele cu date

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………….95

MOTTO : “ Copilul este ca un pui de vrabie. Daca îl strangi prea tare în palmă, îl sufoci, dacă îl lași prea slobod, cade și-l mănâncă pisica “ ( Costica V. – sătean din Tecuci )

ARGUMENT

În limbajul obișnuit, a devia înseamnă a te depărta față de o direcție considerată de alții ca fiind normală, a te abate de la o cale care este acceptată în mod legitim de toți ceilalți. Devianța socială nu se confundă, deși a cuprinde ca forma sa cea mai gravă, cu delicvența juvenilă. Uneori poate fi vorba de un simplu gust de aventură și de un grad excesiv de nonconformism. Constituind o formă specială de deviantă socială, infracționalitatea include ansamblul manifestărilor antisociale, ilegale și imorale cu un grad sporit de gravitate socială, care transgresează și violează cele mai importante valori și relații sociale protejate prin normele penale ( viața, persoana și integritatea ei, libertatea, proprietatea, sanatatea, familia, statutul și siguranța acestuia, etc. ). Devianța se naște din decalajul de valori pe care-l aduce schimbarea societății. Specialiștii în domeniu susțin faptul că acest mileniu se confruntă cu o extensie alarmantă a fenomenului infracțional, iar cel mai grav este faptul că tot mai mulți copii și adolescenți comit grave acte de infracționalitate; diversificarea ilicitului penal și sporirea ponderii infracțiunilor grave ( omuciderea, violul, traficul de droguri, etc. ) determină o sensibilitate și o reacție tot mai accentuată a societății față de o asemenea evoluție îngrijorătoare. Societatea, prin limitele și îndatoririle pe care le impune, creează condițiile infracțiunii, dar dacă aceste condiții nu sunt “ întarite “ de anumite caracteristici personale, actul infracțional nu are loc. Dacă aspectele teoretice se referă prioritar la modalitățile de producere, mecanismele etiologice ale infracțiunii semnificațiile sociale ale comportamentului infracțional, cele practice privesc, îndeosebi, formele și mijloacele de prevenire și combatere a manifestărilor antisociale la nivelul diferitelor grupuri sociale și al întregii colectivități. Mergând pe ideea că fiecare dintre noi poate realiza un “ pas mic “ în ceea ce privește combaterea acestui fenomen, înțelegerea comportamentului adolescentin, lucrarea de față își propune să surprindă, pe de o parte, “ reacția “ societății față de un adolescent care a comis sau care poate comite o infracțiune, atitudine care îi va influența considerabil cariera infracțională, iar pe de altă parte, poziția ei cu referire la cauzalitatea care a dus sau poate duce la actul infracțional. Deasemenea se va urmări și conceperea unei metode în încercarea de a reduce, măcar într-o proporție cat de mică, delicvența și criminalitatea din rândul copiilor și adolescenților pe baza rezultatelor obținute din studiul de opinie efectuat, printr-un proiect de intervenție, de ce nu prin modalitați de aplicare a strategiilor didactice ( educație-civică, educație-religioasă, voluntariat ).

CAPITOLUL I

ADOLESCENȚA ȘI DEVIANTELE SALE

1.1 Noțiuni de devianță, predelicvență și delicvența juvenila in analiza sociologică în randul adolescenților

Având origine etimologică latină, cuvântul delicvență vine de la delinquere, care înseamnă a fi de vină, a greși. Termenul de devianță apare în sociologia americană la sfârșitul anilor 50, înlocuind noțiunile de patologie și dezorganizare socială.

Noțiunea de delicvență permite reconsiderarea unor diferite tipuri de comportament, o parte dintre ele nefiind considerate delicte, situație constatată în tipologiile de devianță propuse de R. Merton sau T. Parsons care pun, alături de comportamentele „inovatoare”, cele de hiperconformism (ritualism), marginalizare sau rebeliune.

Ca fenomen de încălcare a normelor de orice natură, devianță are fie un caracter moral, fie un caracter penal. Ea poate lua traiectorii diferite înscriind pe tineri în aria inadaptării sociale, a noncomformismului și delicvenței.

Ca fenomen, delicvența juvenilă este plasată pe aria tulburărilor de comportament de personalitate.

Ca formă de comportament indezirabil, delicvența juvenilă reprezintă un fenomen complex care definește ansamblul conduitelor aflate în conflict cu sistemul de valori ocrotit de norma penală.

Nu poate exista asemănare între cariera infracțională a adultului și cea a tânărului, pentru că faptele sale indezirabile nu sunt produse datorită unor motivații antisociale ci ele se datorează unor erori educaționale.

Actele care nu aduc prejudicii valorilor sociale se circumscriu devianței cu caracter moral. Devianța cu caracter moral se referă la situația tinerilor cu tulburări de pubertate specifice vârstei, care datorită unui climat familial precar și a unor disfuncționalități educative, dovedesc o slabă capacitate de a respecta exigențele normative impuse de societate. Printre cei care se află în această ipostază sunt elevii care manifestă un randament școlar scăzut, indisciplină, atitudini negative față de cadrele didactice, colegi și părinți, cu participări fluctuante la activitățile organizate de comunitatea educativă.

Aceste comportamente sunt manifestări predelicvente în condițiile în care se poate vorbi că există o trecere graduală de la o conduită devianță la o conduită infracțională.

Caracterul operațional al noțiunii de predelicvență devine real numai în situația în care manifestările adolescentine deviante intră în anumite circumstanțe favorizante în conflictul cu legea penală.

Valorile care caracterizează subcultura adolescentină intersectează sfera infracționalității ce caracterizează perioada adolescentină: „golani care se erijează în creatori ai violenței… drogați, abrutizați sau deliranți… contestatari înverșunați, inși de la periferia ambelor sexe… se amestecă în vântul schimbărilor modei…unde este greu să deosebești admirațiile simpatice, extravaganțele trecătoare, superficiale, de inadaptările profunde, chiar incurabile”.

Termenul de delicvență juvenilă desemnând comportamente morale idezirabile ale tinerilor care nu au împlinit vârsta majoratului se aplică la diferite categorii eterogene ale adolescenței: tineri abandonați de părinți sau educatori și care s-au alăturat unor anturaje imorale, cei care au recurs la evaziune școlară sau familială datorită aplicării unor pedepse aspre, brutale, tinerii care au nevoie de îngrijire și protecție ca urmare a decesului părinților, a dezorganizării familiale sau a tulburărilor de comportament. Delicvența juvenilă se produce ca urmare a existenței disfuncționalităților moral-socializatoare în viața de familie, în școală și în societate.

Un adolescent cu manifestări deviante constituie în fapt o victimă a mediului social.

Delicvența cuprinde motivații, conduite etiologii eterogene și foarte diverse, acte întâmplătoare și tendințe nonconformiste specifice subculturii adolescentine.

Adrian Neculau consideră că termenul de delicvență se referă numai la comportamentul care violează legea, la încălcarea legilor juridice ale statului și nu la orice abatere de tip comportamental. În viziunea sa, cauzele care pot contribui la apariția delicvenței sunt:

Concentrarea urbană

Familia: – dezorganizarea sa; – timpul liber al părinților;

– nivelul cultural;

– veniturile.

III. Influența nocivă a străzii:

– indifernța publică;

– grupurile organizate cu rol infracțional

IV. Acțiunea inadecvată a unor tipuri de mass-media

V. Eșecul acțiunilor pedagogice:

– abandonul școlar;

– traumele psihice provocate de pedagogi inabili.

1.2. Delicvență și criminalitate ca formă a devianței in cazul

adolescenților

Delicvența este un fenomen social de masă rezultat din comportamente individuale, având ca o latură particulară reglementarea juridică. Normele juridice stabilesc care sunt comportamentele considerate delicte, precum și ce fel de mijloace se pot utiliza împotriva lor în cadrul legal.

Formele delicvenței

” Delicvența ” este o noțiune generală, acoperind o serie de delicte diferite, care, la rândul lor, au caracterele lor particulare. Semnele de diferențiere au fost elaborate de Jerome Hall, procuror în sistemul de justiție. După teoria lui, pentru ca o faptă umană să fie considerată delict trebuie să întrunească șapte criterii : a) Criteriul legat de faptă; b) Criteriul legii;

c) Criteriul lezării;

d) Criteriul legăturii cauzale;

e) Criteriul conștienței delicvente: mens rea;

f) Criteriul coincidenței;

g) Criteriul codului penal;

Criteriul legat de faptă, se referă la faptul că, pentru ca orice comportament uman să fie considerat o acțiune, între creier și corpul uman trebuie să existe o interacțiune conștientă, activitate fizică trebuind să rezulte din hotărârea de a acționa a individului. Pe baza criteriului legii, dacă se dorește ca individul să se comporte după o regulă dată, atunci individul trebuie să cunoască legea. De aceea se poate considera delict acel fapt. Criteriul lezării se referă la scopul acțiunii de a provoca ceva rău la consecința delictului. Această consecință a delictului care se dorește a o preveni se numește leziune. Criteriul cauzal se realizează atunci când infractorul își atinge scopul prin efort propriu. Criteriul coincidenței înseamnă că infracțiunea trebuie să fie însoțită de o conștiență de infractor. De exemplu, un suporter aruncă o fumigenă într-o mulțime, în acea mulțime aflându-se o persoana publică importantă, fumigena provocându-i grave, în acest caz, fapta și scopul urmărit nu sunt identice. În lumina criteriului dreptului penal, chiar dacă actul ilegal se asociază cu voința infracțională, nu totdeauna este suficient să fie vorba de infracțiune. Pentru aceasta este nevoie ca legea să sancționeze fapta respectivă. Devianța se referă la orice conduită socială și orice act social care sunt diferite de comportamentele și acțiunile generale ale membrilor unei societăți și care riscă, prin această diferență, să provoace reacții ostile sau sancțiuni din partea colectivității. „Orice fenomen de devianță socială-și, în special, devianța criminală-este plasat sub semnul diferenței: deviantul-mai ales deviantul criminal-este, în mod esențial, perceput și reprezentat ca fiind diferit de restul grupului social, în întregime înstrăinat sau străin”. Această diferență a fost atribuită de către teoriile tradiționale factorilor constituționali, cu caracter biologic sau antropologic, trăsăturilor de personalitate, caracterelor înnăscute. Devianța- subliniază, de exemplu Maurice Cusson, într-un studiu publicat în Tratatul de sociologie, editat sub conducerea lui Raymond Boudon, reprezintă „ un ansamblu disparat de transgresiuni, conduite dezaprobate și indivizi marginali”, care, fiind în contradicție cu așteptările, normele și valorile grupului, riscă să provoace sancțiuni din partea acestuia. Dintre aceste conduite sau acțiuni se pot menționa următoarele:

infracțiunile și delictele contra proprietății sau persoanei, comise individual sau în grup, prin violență, înșelăciune, abuz sau prin orice fel de mijloace ilicite sau proscrise;

delicvența juvenilă;

sinuciderea;

toxicomania;

transgresiunile sexuale;

devianța religioasă;

devianța politică;

nonconformismul;

bolile și deficiențele psihice;

handicapul fizic;

maltratările;

alte forme de violență, conduită sau acte prohibitive ori indezirabile.

Delicvența este o formă particulară a devianței, dar cea mai mare periculozitate socială pentru că atentează la cele mai importante valori sociale încalca flagrant regulile juridice ce orientează comportamentele de tip social.

Raportul dintre domeniul devianței și cel al delicvenței este, din perspectiva logică, unul de la gen la specie, delicvența nefiind altceva decât una dintre manifestările conduitelor deviante (vezi fig. 1).

Normalitate

Figura nr. 1

Criterii principale de definire a devianței

criteriul statistic.

Pe criteriul statistic, devianța reprezintă o abatere semnificativă de la norma statistică, de la media comportamentelor celorlalți.

În general orice definiție statistică a devianței are un careacter vulnerabil întrucât se bazează numai pe criteriul diferenței față de conduitele celorlalți. Această diferență nu este absolută, ci relativă întrucât:

– ceea ce într-o anumită perioadă istorică și într-un anumit spațiu social reprezintă un comportament deviant;

– nu există o singură definiție a devianței, ci o multitudine de definiții datorită marii eterogenități a percepțiilor normalității în cadrul diferitelor grupuri ale societății.

criteriul normativ.

Acest criteriu de evaluare a devianței are la bază ideea că devianța nu este o proprietate intrinsecă a comportamentului indivizilor, ci este o caracteristică atribuită acestora în funcție de normele sociale.

Adoptând drept criteriu de evaluare a devianței încălcarea convențiilor, a regulilor sau a cerințelor conformității, definițiille normative consideră că această încălcare nu depind de caracteristicile personale de natura comportamentală ale individului, ci de natura și conținutul normelor sociale, singurele care pot stabili semnificația unei conduite ca fiind sau nu deviante.

Noțiunea de devianță este utilizată pentru a caracteriza două elemente principale implicate în actul deviant:

conduita dezaprobată de colectivitate și nu actorul care o manifestă;

abaterea (devierea ) de la exigențele normative impuse de societate membrilor săi.

Accentul principal în definițiile normative ale devianței este pus, pe noțiunea de violare a normelor sociale, adică a acelor repere de conduită care asigură atât respectarea ordinii sociale, cât și moralitatea, raționalitatea, inteligibilitatea, eficacitatea, implicit, predictibilitatea comportamentelor și acțiunilor membrilor unei societăți.

criteriul gradului de periculozitate a conduitei.

Criteriul periculozității în calificarea unui act ca fiind sau nu deviant are și el o serie de deficiențe, printre care cea mai importantă este ambiguitatea sa interpretativă, criteriul centrează atenția asupra prejudiciilor produse societății de către un act deviant grav, de aceea unii sociologi identifică noțiunea de devianță noțiunea de problemă socială.

criteriul incapacității de a respecta normele.

Conform acestui criteriu, conduita deviantă este acea conduită manifestată de catre un individ care nu are capacitatea de a se conforma la normele sociale semnificative, la așteptările societății sau ale unui grup din cadrul societății. Un asemenea criteriu utilizează o perspectivă medical- psihiatrică asupra devianței, considerând-o ca o “alegere forțată“ pe care individul este obligat să facă, datorită constrângerii exercitate asupra lui de structura sa de personalitate.

criteriul recției sociale față de devianță.

Respingerea devianței reprezintă o caracteristică fundamentală a vieții sociale, orice societate mobilizandu-și resursele și agențiile de control social pentru a preveni, combate sau ameliora actele de devianță comise de membrii societății respective.

Devianța nu mai este considerată ca un act obiectiv, care are o natură imanentă sau care este o proprietate inerentă anumitor comportamente, ci este o problema de semnificație, de evaluare subiectivă, dependentă de doua puncte de vedere:

punctual de vedere al publicului care percepe si definește o conduită ca fiind deviantă;

punctual de vedere al actorului social implicat în actul de devianță respectiv.

„Cele mai frecvente tipuri de conduite agresive ale adolescenților sunt vandalismul și violența. Ambele forme de manifestare a agresivității au cunoscut în ultimele decenii o evoluție ascendentă, atât în sens cantitativ, cât și ca gravitate (consecințe), astfel încât interesul psihologilor și pedagogilor față de acest tip de conduite este pe deplin justificat. Interpretarea conduitelor agresive ale adolescenților în perspectiva unei probleme de situație și nu ca o problemă determinată automat și exclusiv de substratul psihopatologic din personalitatea adolescenților la o nouă concepție privind intervenția educativă. Astfel, dacă se recunoaște că vandalismul și violența, nu reprezintă expresii ale unor aspecte psihopatologice din personalitatea adolescenților, ci reacții inadecvate la anumite situații frustrante specifice vieții adolescentine, premisa fundamentală a intervenției devine afirmarea capacității adolescenților de a se controla, de a-și gestiona ei înșiși comportamentul, de a interveni/ participa, în primul rând ei, în rezolvarea problemelor de comportament. În acest context, intervenția nu se bazează pe controlul autoritarist realizat de profesor, părinte, tutore etc. pe manipularea rigidă a mecanismului sancțiune-recompensă, rolul lor fiind de a invita adolescenții, de a-i încuraja să contribuie ei înșiși cu soluții pentru rezolvarea comportamentelor deviante, arătând încredere în maturitatea acestora și posibilitățile lor de autocontrol”.

Din perspectivă socială, se remarcă faptul că majoritatea studiilor sociologice constatată că vandalismul este o conduită specifică adolescenților de sex masculin, proveniți din clasele sociale defavorizate și care trăiesc în marile orașe. În cele mai multe cazuri, vandalismul nu este un act de agresiune lipsit de sens și motive, ci, dimpotrivă, el reprezintă un act care are, pentru vandali, atât semnificație cât și coerență, promovând concomitent și un mesaj pentru societate. S-a observat că variatele tipuri de vandalism au în comun (cu excepția vandalismului-joc) faptul că derivă din sentimentul nedreptății, iar perceperea inechității pare să fie motivul determinant (Fréchette, Leblanc, 1987, p 89). Din această perspectivă, vandalismul devine o formă de restaurare a echității prin modificarea propriilor percepții (ținta atacului capătă un sens negativ), schimbarea raportului avantaj-dezavantaj (de exemplu, prin distrugere/ deteriorare scade valoarea proprietății celuilalt) și creșterea propriului avantaj.

Violența este, din punct de vedere statistic, cea mai frecventă conduită de devianță. Mass-media, cercetările și statisticile oficiale raportează o creștere spectaculoasă a fenomenului în ultimele trei decenii în mai multe țări ale lumii, astfel încât escaladarea violenței a devenit cea mai vizibilă evoluție din câmpul educației formale; performanțele școlare sau progresul în democratizarea sistemelor educative sunt în prezent realități mai puțin evidente comparativ cu înmulțirea actelor de violență în școală. Violența este un fenomen extrem de complex, cu o diversitate de forme de manifestare ce justifică folosirea terminologiei specializate, rafinate. Astfel, școala, cartierul, locul în care își petrece majoritatea timpului un adolescent este spațiul de manifestare a conflictelor între copii și adulți și copii, iar rapoartele de forță sau planul în care se consumă conduitele ofensive (verbal, acțional, simbolic) sunt variabile importante în înțelegerea fenomenului. De aceea când vom folosi noțiunea generală de „violență”, vom desemna orice comportament al cărui scop este prejudicierea sau distrugerea victimei.

Dar nu numai violența și vandalismul sunt formele de comportament deviant specifice adolescenților, din păcate se întâlnește tot mai mult și criminalitatea în rândul acestora.

Pentru că este imposibil de a identifica criterii operaționale pentru a clasifica în mod cât mai adecvat toate elementele într-o direcție etiologică unică, noțiunea de criminalitate sau delicvență juvenilă, ca atare este ambiguă și nu este operantă decât în raport cu criteriul normelor penale, mai precis cu urmările vătămătoare ale unor acte sociale, sancționate din punct de vedere juridic.

Ca formă distinctă de devianță(de natură penală), delicvența constituie un fenomen complex, care definește ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile de normă penală.

Din punct de vedere strict juridic acest fenomen caracterizează încălcarea normelor care reflectă cerințele oricărei forme de conviețuire.

Criminalitatea constituie un fenomen de o gravitate deosebit de gravă pentru societate, nu atât prin consecințele imediat materiale ale faptelor antisociale săvârșite, cât prin faptul că cei care le-au comis sunt încă persoane aflate în plin proces de formare a personalității, în această perioadă ei își aleg drumul în viață, se integrează în cadrul colectivului social.

În cadrul fenomenului criminalității se distinge, prin specificul său, problema criminalității juvenile. Aceasta cuprinde ansamblul infracțiunilor săvârșite într-o anumită perioadă de către minorii dintr-o societate folosindu-se drept criteriu de delimitare vârsta celor care au comis infracțiunile.

„Săvârșirea acțiunilor antisociale de către minori atrage atenția că în procesul socializării, și ceea ce este mai grav, încă de la începuturile lui, au intervenit factori care au împins minorii spre o conduită infracțională și îi formează ca indivizi străini de societate. În aceasta constă gravitatea deosebit de gravă a criminalității juvenile, de aceea trebuie cunoscut în profunzime”.

Sensul moralității adolescentine trebuie descifrat numai în raport cu motivațiile profunde ale conduitei față de respectarea normelor și cu valorile care fac din adolescenți un tip de subcultură în cadrul societății adulților.

„Termenul de criminalitate sau delicvență se aplică la diferite forme de comportament și la categorii eterogene de minori sau adolescenți care transgresează legea cei abandonați de părinți sau educatori și care este integrează unor anturaje nefaste delicvente, cei care au fugit de la domiciliu sau din mediul școlar, ca urmare a aplicării unor sancțiuni aspre, brutale, vagabondând prin diferite locuri, cei care au nevoie de protecție și de îngrijire pentru diferite motive (decesul părinților, dezorganizarea familiei, manifestarea unor tulburări de comportament)”.

Pentru a ajuta un adolescent sau un copil să nu dobândească un comportament deviat sau să se reabiliteze, dacă deja face parte dintr-un grup în care delicvența „este la ea acasă”, atât sistemul educațional cât și părinții trebuie să îi ajute ca ei să-și asume responsabilitatea pentru faptele săvârșite, astfel făcând acest lucru procesul de reabilitare este mult mai ușor odată cu recunoaștere faptelor pe care le-au comis.

A fi responsabil înseamnă a-ți asuma faptele și consecințele acestora, ori majoritatea adolescenților și nu numai, „nu știu ce înseamnă acest lucru”, defapt toți știm foarte bine dar nu vrem să recunoaștem, pentru că este mult mai ușor să dăm vina pe alții.

Procesul educațional ar trebui să cuprindă și această componentă de responsabilizare a persoanei, care începe cu simpla recunoaștere a propriilor limite și slăbiciuni și continuă cu conștientizarea urmărilor acțiunilor reprobabile și cu formarea abilităților de autocontrol.

„Centrarea excesivă asupra propriei persoane, lipsa de interes față de celălalt, dorința de putere, transformarea semenului în obiect de satisfacere a propriilor interese se află la originea violenței. Adeseori, exigențele culturale în cadrul familiei, școlar și profesional (dorința de a fi cel mai bun, de a ști totul, de a domina etc.) pot genera conflicte interioare având drept consecință acte de agresiune și violență. Unii folosesc o mare cantitate din energia lor agresivă pentru a se conforma conviețuirii umane. Alții în schimb nu se încadrează în tiparele impuse de societate, efortul lor de adaptare este redus și energia este dirijată spre dominarea și supunerea celorlalți”.

1.3. Percepția delicvenței si criminalității în randul copiilor și adolescenților

În genere, societatea contemporană s-a structurat pe instituționalizarea mecanismelor care asigură realizarea cerințelor bazale: foame, sete, frig, sex, protecție, dragoste și afiliere. Tranziția socială, dramatică prin schimbărilor structurale și de mentalitate, dincolo de starea generală de incertitudine psihică induce o nesiguranță stabilă și dramatică pentru membrii ei legată de foame, frig, informație, singurătate etc.

Dacă adultul resimte acut, adolescentul, care privește spre social ca într-o oglindă care să-i dea aici și acum răspunsurile existențiale la problemele identității sale și ale scopului vieții, este automat sacrificat. Pentru el modelul devine nisip mișcător, iar vorbele, perceptele moral-comportamentale care nu se acoperă de fapte, îi invită la o atitudine uneori cinică, cel mai ades acuzatoare și angoasată.

Ființa poate tolera o perioadă de incertitudine, dar când aceasta devine cronică, capacitatea de a face față stresului scade exponențial.

Aspectele semnificative în comportamentul deviant ale unui copil sau adolescent ar fi că, majoritatea provin din zona urbană, provin din familii dezorganizate, cele mai multe se datorează divorțului sau decesului unuia dintre părinți, ori părinții sunt consumatori de băuturi alcoolice, stupefiante. Uneori tratamentele pe care le aplică părinții minorilor îi fac pe aceștia să se „lepede” de familie și să intre în alta unde sunt înțeleși, pentru că membrii noii „familii” au trecut și ei prin asta, numai că din păcate realitatea este mult mai cruntă, întrucât în nevoia de a demonstra părinților și celor din jur că se pot descurca singuri de multe ori soluțiile la care recurg pentru a supraviețui nu sunt tocmai legale ori cele mai bune pentru bunăstarea lor. Mulți minori manifestă comportamente de devianță școlară concretizate prin repetenție, absenteism și abandon școlar, vârsta este cuprinsă între 12-17 ani cu performanțe școlare mediocre.

După cum spuneam unul dintre factorii principali ai comportamentului deviant este anturajul, minorii și tinerii declară în mare proporție că au un prieten apropiat (sau mai mulți), pe care l-au cunoscut, în cele mai multe cazuri pe stradă, lângă școală, în cartier. De multe ori, părinții, chiar dacă cred că le cunosc anturajul copiilor lor, mulți dintre ei sunt mințiți că petrecerea timpului liber îl desfășoară doar vizionând filme video-tv-cinema, merg la plimbări ori discotecă, dar defapt copii acestora, o parte recunoscând cu ușurință ori nu, că prietenul sau grupul apropiat la influențat în comiterea unui delict. Responsabilitatea faptelor comise fiind atribuită în cea mai mare măsură tânărului însuși, apoi anturajului, tinerii manifestând în opiniile lor o tendință punitivă, iar dacă sunt internați într-un centru de reeducare motivele internării acuză familia și anturajul, doar puțini recunosc că sancțiunea penală este dreaptă. După cum spunea și mai sus tinerii tind să dea vina pe alții din jur decât să-și asume responsabilitatea pentru faptele comise.

De exemplu cele mai des întâlnite tipuri de comportament deviant în rândul copiilor și adolescenților sunt în mediul educațional, violența în școală.

Doar pronunțând cuvântul violență se generează reprezentări mentale ale unor scene de violență, determinând manifestări emoționale și judecăți morale.

Violența este:

un abuz de putere; ea este asociată cu impunerea puterii și controlarea, prin forță, a unei persoane sau a unui grup de persoane de o altă persoană.

un act brutal, în afara regulilor și legilor, incompatibil cu ideea de dreptate.

Victima este persoana care suportă acte de violență deosebit de grave, unde urmările sunt cele mai grave asupra psihicului, deoarece nu numai intensitatea actului violent are efect asupra victimei ci și aprecierea personală a acestuia.

Agresorul este persoana care dorește să dețină controlul asupra altor persoane prin orice mijloc, temperament violent, imaturitate și instabilitate emoțională, neîncredere în propria persoană, inabilitate în a-și identifica sentimentele, nemulțumit, supărat pe lume, istorie personală cu abuz în copilărie, consum de alcool sau de droguri, atitudine negativă față de parteneri, spirit critic exagerat.

Martorul este persoana care participă în mod indirect la un act de violență, în care atitudinea acestuia poate fi: indiferență, implicare, frică, instigare.

De exemplu din actele de violență psihică sau de cele mai multe ori fizică ale elevilor din clasele mai mari asupra „bobocilor”, după cum sunt numiți în toate tipurile de învățământ ( primar, general, liceu chiar facultate ), rezultă victime sigure. Din păcate aceste acte de violență sunt de multe ori dintre cele mai grave pentru că provoacă traume atât fizice cât și psihice, iar în mintea unui „boboc” agresat va exista dorința de răzbunare în momentul când va ajunge și el în clasele mai mari și alții vor lua titulatura de „boboci”.

Unii elevi, mai mici sau mai mari, încearcă să impună în școală modul de viață dezorganizat, familial sau stradal, fiind împotriva oricărei forme de disciplinare. În perioada adolescenței riscul alunecării în cazuri de violență este mult mai mare.

Din cauza trecerii de la ciclul gimnazial la cel liceal, de multe ori aceasta are un efect nu foarte dorit asupra unor adolescenți, deoarece influența grupului și dorința de apartenență la acesta îi împing de multe ori să recurgă la forme de violență în rândul colegilor sau profesorilor. Din păcate oricât de mult i-au educat părinții până la vârsta adolescentă, de acum „începe greul”. Chiar dacă pentru unii dintre adolescenți pare stupidă ideea ca părinții sa le cunoască prietenii, este una dintre cele mai recomandate soluții în prevenirea copilului lui să aleagă o cale greșită. Dar asta nu înseamnă că doar părinții pot preveni calea greșită pe care o pot alege copii lor, ci din contră personalul implicat în procesul de învățământ are un rol esențial asupra acesteia, deoarece adolescenții petrec majoritatea timpului unei zile la școală.

1.4. Teorii asupra delicvenței

Una dintre funcțiile oricărui grup social este aceea de a institui și de a încerca să le aplice. Aceste norme sociale definesc situații și moduri de comportament, dintre care unele sunt deziderabile, iar altele sunt interzise. Atunci când un individ transgresează norma ce definește o situație dezirabilă, el va fi perceput ca un “străin”, deseori denumit deviant.

Social, devianța este o transgresiune, a regulilor și normelor aflate în vigoare într-un sistem social dat, un comportament care repune în cauză atât normele sociale cât și unitatea și coeziunea sistemului. Însă devianța nu este o proprietate prezentă sau absentă în anumite comportamente, ci este produsul unui produs mai complex ce implică și reacția societală față de aceste conduite.

În funcție de modul în care sunt înglobate și explicate evenimente și circumstanțe generatoare sau favorizante de conduite deviante, teoriile vizând acest domeniu pot fi incluse în diferite categorii:

a) Teoriile pozitiviste (includ teoriile biologice, psihologice și sociologice) se axează pe legături între segmente particulare, de obicei instabile și deficitare, ale existenței umane ce declanșează comportamente definite ca deviante.

b) Teoriile criticiste se concentrează pe analiza unui spațiu social, cultural și istoric foarte larg. Aceste teorii sunt bazate pe analiza structurilor de clasă și încadrează, în primul rând, teoriile marxiste asupra devianței și marginalizării.

c) Teoriile feministe, plecând de la unele constatări statistice, explorează diferențierile sexuale în acest domeniu. Argumentele se referă la rolul redus, uneori aproape invizibil, al femeilor în cazurile de devianță.

d) Teoriile de orientare bio-antropologică stabilesc corelații de determinare între diferite particularități bio-fizio-antropologice și moduri de comportament criminal. Ca exemplu putem da: teoria constituției predispozant delicvențiale, teoria endocrinologică a criminalității, teoria stării de pericol, teoria cromozomială, etc.

e)Teoriile de orientare psihologică pun în legătură strictă particularitățile psihice, înnăscute și chiar dobândite, ale personalității umane și desfășurarea unor comportamente delicvente.

Încă din anul 1960 s-a urmat ideea respingerii definițiilor absolutiste și a cauzalității simpliste ale comportamentului deviant. Interpretarea raportului devianță- delicvență este strâns legată de interpretarea largă a câmpului social; varietățile devianței pot fi influențate de elemente strict psihologice, dar cauzalitatea și determinarea sunt de natură socială.

1.4.1. Teoria anomiei

Anomia este o stare de dereglare a funcționării unui sistem sau subsistem social datorită deprecierilor normelor sociale. Ea are un caracter relativ pentru că nu se poate concepe o societate fără norme sau cu o dereglare globală.

E. Durkheim a consacrat această teorie prin lucrarea sa “La division du travail”, unde ideea de bază este că pe măsură ce societatea devine tot mai complexă, este tot mai dificilă menținerea coeziunii sociale deoarece crește rata și nivelul delicvenței și al altor forme de devianță.

Conform ideilor de bază ale lui Durkheim, prin destructurare socială se ajunge la o ambiguitate ce afectează regulile și standardele comportamentului moral. Unul dintre factorii de menținere a echilibrului social îl reprezintă chiar anomia (factor natural pentru că există în toate tipurile de societăți).

Durkheim a ilustrat noțiunea de anomie nu prin delicvență, ci prin sinucidere. A enumerat mai multe cauze privind faptul că în unele grupuri există o frecvență mai mare a sinuciderilor. Pe parcursul cercetărilor sale a constatat că rata sinuciderilor a crescut în perioada schimbărilor economice bruște, indiferent de faptul că este vorba de un regres sau, din contră, de o înflorire a economiei, în perioadaschimbărilor rapide oamenii ajundându-se dintr-o dată în situații necunoscute. Regulile care le-au determinat conduita până la această dată acum devin depășite, nu mai sunt valabile. În aceste situații oameniiîși pierd speranța și devin confuzi, astfel crește numărul sinuciderilor. O situație asemănătoare este atunci când asistăm la o înflorire, revigorare a economiei. După Durkheim, în ambele situații acționează aceiași factori. Prin urmare, problemele nu sunt cauzate de cantitatea de bani care stă la dispoziție, ci de schimbările bruște. Durkheim este de părere că dorința omului este nemărginită, “ este de nesatisfăcut, adâncime fără fund” ( Durkheim 1982, p 247).

Odată cu schimbările bruște, pretențiile se modifică. Actunci când regulile vechi nu definesc modul de împărțire a avantajelor între membrii societății, voința umană scapă de orice îngrădire a sa. Sistemul slăbește din nou. Astfel, fie în progres, fie în momente de criză, se produc schimbări bruște, rezultatul fiind același: anomia.

R. Merton reformulează și dezvoltă “teoria anomiei” pentru a oferi o explicație mai largă condițiilor socio-culturale ale delicvenței. Punctul de plecare al teoriei sale este distincția dintre structura socială, valori și norme sociale. Merton nu privește delicvența ca pe un rezultat al trăsăturilor/ caracteristicilor individuale, ci ca pe o replică normală a oamenilor la modalitățile diferite de adecvare a elementelor socio-culturale (scopuri) cu căile de acces spre acestea. După Merton, nu în interiorul indivizilor se află cauza fundamentală a delicvenței, ci în diferențele structurale și contradicțiile societății, chiar și atunci când se vorbește de o “tendință moștenită”pe care o posedă unii indivizi în comportamentul lor.

Conform concepției lui Merton, există cinci modele/ metode de adaptare la o structură socială:

conformistul, fiind cel care acceptă scopurile culturale ca și mijloace instituționalizate de atingere a acestora;

ritualistul, fiind persoana care a renunțat la valorizarea scopurilor culturale, neâncetând însă să se conformeze scrupulos la normele recunoscute;

evazionistul, este persoana care respinge atât scopurile, cât și mijloacele recunoscute spre a le atinge. Evazioniștii se retrag într-un univers al iluziilor ( prin intermediul drogurilor, alcoolului, tranchilizantelor, etc.),

rebelul ( contestatarul )

inovatorul

Aproape același lucru se întâmplă și cu unii adolescenții care trec brusc de la copilărie la “vârsta adultă” ceea ce pentru unii înseamnă confuzie, schimbări bruște dintr-un comportament copilăresc trec intr-unul de delicvent. Din păcate unul dintre factorii care influențează un copil să dobândească un comportament delicvent, sunt părinții, care nu se ocupă indeajuns de el din cauza altor activități ( ex. serviciu ) sau pentru că sunt atât de săraci încât nu-și permit să le dea o educație. Se observă că în majoritatea cazurilor, ori familii cu situație financiară bună ori cu o situație mai puțin bună, “goana după bani” , în unele cazuri pt a avea mai mulți în altele că nu au mai deloc, situația economică este factorul principal, iar rezultatul unul nedorit.

1.4.2. Teoria subculturilor delicvente

Teoria subculturilor delicvente este larg răspândită în rândul specialiștilor, mai ales atunci când se discută despre delicvența de tip urban. La baza acestei teorii stă ideea de „norme sociale” cu două aspecte:

prescrierea implică existența unei interdicții;

orice interdicție delimitează câmpul convenționalului.

Membrii diferitelor grupuri sociale dobândesc valorile, cunoștințele și abilitățile ce le facilitează cariera socială în diferite grade. Aceste variații sunt structurate social și definesc accesul diferențiat la mijloacele nelegitime. De exemplu, teoria transmiterii culturale susține că sistemele de valori sunt distribuite pe zone diferite sau areale urbane, în timp ce teoria asocierii diferențiate consideră că sistemul de relații sociale este cel ce facilitează sau împiedică însușirea valorilor delicvente. Se poate spune că accesul la roluri nelegitime este delimitat de factori sociali și întărit de cei psihologici.

Există un raport specific între structurile de învățare socială și carieră delicventă. Individul treb uie să aibă acces la mediile propice pentru însușirea valorilor și abilităților respective. Acest acces trebuie să fie în acord cu îndeplinirea unui rol special, ce trebuie susținut și după ce a fost învățat. Această susținere durează un timp îndelungat, iar individul sfârșește prin a fi un bun delicvent: capabil să răspundă tuturor solicitărilor. Comunitatea este cea care furnizează delicventului materialele și obișnuințele. O conduită delicventă este învățată și întărită prin interacțiunea cu alte persoane (atitudini, motivație,stimulente, contacte, comunicare).

Condițiile favorabile îndeplinirii și învățării unui rol delicvent pot fi numite oportunitate nelegitimă sau oportunitate diferențiată. Există un acces diferențiat și spre învățarea comportamentului delicvent plasat la nivelul structurii sociale, al diferențelor adaptative, al adaptării specifice unor grupuri. Astfel, nu oricine poate deveni un delicvent performant.

Există trei tipuri majore de subcultură delicventă, mai ales în rândul adolescenților din zonele urbane:

Primul tip de subcultură delicventă se bazează pe valori de tip delicvent. Principiul de organizare și funcționare se referă la obținerea unor câștiguri materiale ( care uneori pot fi mijloace de subzistență) prin folosirea de mijloace ilegale: furt, fraudă, șantaje, etc. ( Modelul delicvent)

Al doilea tip are ca normă de bază violența. Membrii se manifestă prin utilizarea forței și amenințarea cu folosirea forței. (Modelul conflictual)

Al treilea tip se referă la subculturile toxicomane. Membrii consumă abuziv diferite substanțe nocive, ajungând până la dependența totală. Ei s-au înstrăinat de rolurile convenționale și s-au retras într-un univers guvernat de valoarea supremă a „senzației tari”. ( Modelul evazionist/ de izolare)

Aceste modele apar deseori în forme combinate în: formele de delicvență polimorfă și în perioada în care subcultura face presiuni asupra membrilor pentru coerență comportamentală (în perioada de debut, când rolurile sociale nu sunt încă abandonate în favoarea rolurilor delicvente).

1.4.3. Teoria controlului social

Dintre cele mai cunoscute teorii ale controlului social este Teoria atașamentului social. Ideea centrală a acestei teorii este că delicvența apare atunci când relațiile de atașament ale individului față de societate sunt slăbite sau întrerupte, ceea ce conduce la reducerea conformității.

În general, indivizii aleg conformitatea pentru a nu distruge relațiile lor cu familia, prietenii, locul de muncă, școala, etc.

Travis Hirschi dezvoltă o teorie a controlului social, care concepe conformitatea, realizată prin socializare, ca formarea unei legături puternice între individ și societate, caracterizată de patru elemente de bază:

atașament, corespunzând relațiilor afective pe care tinerii le dezvoltă față de o serie de persoane semnificative pentru ei (părinți, colegi, școală, etc.). Sursa acestui atașament o reprezintă mediul familial în care se realizează socializarea „primară” și unde părinții acționează ca modele de „rol”.

angajament, corespunzând aspirației tinerilor de a-și continua și desăvârși pregătire școlară și a dobândi în consecință, un status socioprofesional ridicat.

implicare, care privește participarea la activități convenționale ce conduc la succese valorizate social.

convingere, reprezentând acceptarea validității morale a sistemului central de valori sociale.

Există o anumită variație în această acceptare, care este fundamentală pentru teoria controlului social, deoarece, cu cât indivizii se simt mai puțin constrânși de reguli și norme, cu atât ei sunt mai tentați să le încalce, cu cât sunt mai puternice aceste patru elemente, cu atât sunt mai puțin probabile comportamentele delicvente.

În ansamblul de mijloace ale controlului social se disting două feluri de mecanisme:

Psihosocial

Material- social

Primul constă în interiorizarea normelor și valorilor, în așa fel încât individul să simtă supunerea față de acestea, ca o obligativitate morală, interioară.

Al doilea constă în obligativitatea exterioară uzitată de către instituții. La limita dintre mecanismele psihosociale și material- sociale ale controlului social se află obișnuințele și obiceiurile.

Obișnuințele sunt modalități de conduită statornice pentru anumite situații, care nu trezesc obiecții și nu întâlnesc reacții negative din partea mediului înconjurător.

Obișnuința- deprindere propriomotivată ce se impune în conduită în virtutea unei necesități afective, indiferent de împrejurări.

Obiceiul este un mod de conduită statornic de care grupul leagă deja anumite aprecieri morale și a cărui încălcare provoacă sancțiuni negative.

Obiceiul presupune în mod clar o anumită constrângere în recunoașterea valorilor de grup și o constrângere pentru a exista în mod obligatoriu comportări dorite după aprecierea grupului.

Obiceiul obligă să respecți durerea și nefericirea altora. Nerespectarea obiceiurilor amenință sudura internă a grupului și de aceea prilejuiește sancțuni negative, în timp ce respectarea obiceiurilor atrage după sine o apreciere pozitivă a individului. De aceea obiceiurile sunt elemente ale controlului social; ele se bazează nu numai pe interiorizarea valorilor, dar totodată pun în mișcare mecanismele interioare de represiune față de comportările nedorite.

1.5. Adolescența din perspectivă sociologică

„Adolescența reprezintă, din punct de vedere sociologic, o perioadă de tranziție de la o stare dependentă de adult la o stare de independență relativă ce declanșează începutul maturității”.

Adolescența este „o viziune internațională a aspectelor psihologice, psihiatrice, sociologice si educaționale, care caracterizează cel de-al doilea deceniu de viață”.

Prin această definiție se realizează cooperarea între diversele discipline preocupate de studiul adolescenței. Cei mai mulți dintre specialiștii acestui domeniu au remarcat trăsăturile eminamente contradictorii ale conduitei adolescentine, devierile caracteriale, tendințele conflictuale, uneori deviante, care marchează despărțirea față de copilărie.

Cu toate că există și situații în care adolescenții nu prezintă manifestări deviante, criza adolescentului este o realitate deseori invocată, însă interpretările au la bază criterii evaluative cu caracter paternalist.

Criza adolescentină în accepția unor cercetători reprezintă o prelungire a minoratului social al adolescenților ca urmare a dilatării perioadei de școlarizare, a absenței unui statut social bine conturat și a continuării dependenței economice față de părinți, situații ce determină ca tânărul să nu aparțină lumii copilăriei, dar nici lumii adulților. Efectele sunt: ostilitate față de adulți, solidaritate cu partenerii săi de generație, tendințe de independență și emancipare.

1.5.1. Societatea adolescentină și “ subcultura tineretului “

“Noțiunea de subcultură a tineretului reprezintă ansamblul de norme și valori care caracterizează esențial modul de viață al adolescenților conturând pricipalele trăsături ale societății adolescentine.

Această subcultură, desprinsă de canoanele și exigențele instituționalizate ale societății adulților oferă tinerilor sprijin, sens, orientare, aprobare și criterii evaluative pentru sistemul comportamental adolescentin”.

Subcultura adolescentină conține seturi de valori și norme care reglementează raporturile dintre tineri ca membri egali ca statut social și vârstă, oferă acțiune reciprocă, prestigiu, securitate, în opozanță cu lumea adulților care i-a marginalizat social.

James S. Coleman arată că adolescenții privesc cu mult respect următoarele performanțe la nivelul subculturilor lor specifice:

Independența personală;

Identificarea cu modelele eroice;

Confruntarea finală cu valorile și normele adulților.

Prin cercetările întreprinse, Coleman a evidențiat faptul că popularitatea și acceptarea în interiorul grupului de egali ca vârstă, datorită diverselor calități apreciate ( „atlet de renume”- pentru băieți, „cea mai simpatică”- pentru fete) din perspectiva criteriilor fixate de grup, constituie forțe motivaționale mult mai importante decât rezultatele și performanța școlară pe care le pot influența în ambele sensuri.

Una dintre ideile principale ale lui Coleman se referă la situația în care dată fiind existența prelungirii perioadei de școlarizare, socializarea prin intermediul grupului, a anturajului, are un rol foarte important în societatea actual, decât socializarea realizată prin familie sau prin grupul de muncă, așa cum avea loc la nivelul societății tradiționale.

Teoria lui Coleman are ca principală calitate faptul că adolescența este privită chiar din punctul de vedere al adolescenților înșiși și nu în baza unor criterii preponderent paternaliste.

Relațiile dintre părinți și copii nu sunt relații de conflict ci relații de neconcordanță, existând și tineri aflați în relații de cooperare, relații de solidaritate cu membrii familiei dar și cu numeroși adulți din comunitatea socială.

În viziunea lui Guy Avanzini, Coleman supralicitează conflictul între generații, adolescența implicând modul de trecere de la o socializare pe orizontală, bazată pe relații de colaborare cu colegii și prietenii.

1.5.2. Teoria “ sarcinilor de dezvoltare “

Teoria elaborată de Robert Havighurst are la baza ei un caracter mixt: psihologic și sociologic. Orice proces de dezvoltare adolescentină implică stabilirea unui echilibru relativ între complexul de trebuințe individuale ale tânărului și diversele exigențe sociale.

Pentru a răspunde amiabil așteptărilor societății în ceea ce privește acceptarea și respectarea cerințelor normativ-valorice ale adultului, adolescentul trebuie să-șidezvolte, mai întâi, propriile capacități cognitive, afective și comportamentale.

În momentul în care una sau mai multe dintre aceste sarcini de dezvoltare eșuează, încep să prolifereze, efectele negative, în special creșterea anxietății și agresivității, lipsa de adaptare și integrare socială, incapacitatea de a indeplini anumite sarcini sociale.

Fiind în relație permanentă cu mediul socio-normativ, adolescentul trebuie să fie capabil să compare și să discearnă funcție de propriul său sistem valoric și de cel al societății.

1.5.3. Ambivalența atitudinală adolescentină

Talcot Parsons înțelege prin noțiunea de mai “cultură a tineretului” procesul de socializare a tânărului, constând în internalizarea unui sistem de valori propriu, care facilitează realizarea unor scopuri pozitiv orientate. Cele mai importante sunt acele scopuri care se referă la integrarea în “subsocietățile” lacătuite din adolescenți egali ca vârstă și la asocierile ce satisfac interesele reciproce ale adolescenților. Parsons consideră că o experiență determinantă în declanșarea conflictului între tendințele de revoltă contra școlii și necesitatea de a accede la un statut social mai înalt cu ajutorul performanței școlare o are poziția de clasă a adolescenților, a acelora proveniți din clasele cu statut economic scăzut. Existența acestui conflict adaugă culturii adolescentine o nouă dimensiune- ambivaleța atitudinală care în anumite contexte favorizante poate genera acte de devianță juvenilă.

1.5.4. Teoria “ anxietății socializate “

Allison Davies consideră că procesul de socializare a adolescentului apare modelat în totalitate de normele, valorile și atitudinile culturale ale societății. La fel ca și adulții, adolescenții sunt motivați de controlul social și normativ al comunității exercitat prin intermediul sistemului de sancțiuni și pedepse. Davies numește această motivație social impusă, anxietate socializată, caracterizând variațiile de conduită adolescentină între atitudinile de autonomie și atitudinile motivate social ce conduc la realizarea actelor de responsabilitate și la inhibarea predispozițiilor hedoniste. Anxietatea nevrotică apare atunci când anxietatea este prea puternică, destabilizând formarea personalității tânărului.

Valorile clasei sociale din care face parte adolescentul exercită un substanțial rol în procesul de socializare a tinerilor.

A. Davison prezintă principalele trăsături valorice care diferențiază flagrant clasa „mijlocie” de clasa „de jos”. Astfel, prestigiul, succesul, dobândirea unui status socio-economic ridicat, respectarea principiilor moralității convenționale sunt valori ale clasei „mijlocii”, valorile clasei „de jos” se referă la satisfacerea plăcerilor sexuale, recreative, la a trăi „prezentul”. Nepunându-și probleme de perspectivă și neurmărind realizarea unor obiective pe termen lung, tinerii aparținând clasei „de jos” nu resimt virulent anxietatea așa cum este cea receptată de către adolescenții care provin din clasa mijlocie, fiind obligați să se conformeze presiunilor exercitate de modelul valoric al clasei lor. Teoria lui Davies surprinde legătura între adolescență și modelele cultural-normative, legătura sau relația fundamentală între procesul de socializare al adolescentului și poziția de clasă.

CAPITOLUL 2

TEORII ÎN DOMENIUL CRIMINALITĂȚII JUVENILE

2.1. Teoria sociologică multifactorială

Enrico Ferri prin cercetările sale s-a oprit asupra cauzelor exogene, social-economiceale fenomenului infracțional. Conform opiniilor sale, delictul este un fenomen complex, cu determinare multiplă, atât fizico-socială cât și biologică, în modalități și grade diferite în funcție de caracteristicile persoanei implicate, ale locului și timpului comiterii faptei penale, ceea explică de ce în condiții exogene similare numai anumiți indivizi comit infracțiuni.

E. Ferri a astabilit următoarea clasificare a factorilor criminogeni:

a) factoriantropologici (endogeni) reprezentați în trei grupe: cei care țin de constituția organică a infractorului, cei care corespund constituției sale psihice și caracteristicile personale (vârstă, sex, etc.);

b) factorii fizici sau cosmo-telurici (climatul, natura solului, anotimpurile, condițiile atmosferice, etc.), care constituie o primă varietate de factori exogeni;

c) factorii mediului social: densitatea populației, familia, educația, opinia publică, alcoolismul, organizarea economică și politică, etc.

În viziunea sa asupra criminalității, Ferri reunește două elemente care vor constituibaza teoretică a curentului sociologic asupra criminogenezei: elementul de sinteză obținut prin culegerea datelor oferite de alte discipline cu preocupări criminologice și studiul analitic al fenomenului infracțional considerat ca fiind determinat de viața socială.

2.2. Teorii sociologice moderne

Diversitatea acestor teorii face dificilă încercarea de clasificare a lor, de includere într-un curent teoretic anume. Unii autori au clasificat teoriile sociologice moderne în trei orientări:

а) teoriile structurilor sociale, care includ curentul culturalist și curentul funcționalist;

b) teoriile proceselor sociale, care cuprind teoriile învățării, ale controlului social și ale „etichetării” sociale;

c) teoriile conflictului social.

Teoriile modelului consensual îl consideră pe infractorul neadaptat și propun, diverse modele de resocializare a acestuia, drept remediu.

Esența acestor teorii constă în recunoașterea existenței unor norme care ocrotesc valorile sociale dominante, a căror încălcare îl plasează pe individ în categoria infractorilor.

Comparând elementele esențiale ale teoriilor sociologice se consideră că pot fi incluse în modelul consensual patru curente relativ distincte: orientarea ecologică, curentul culturalist, curentul funcționalist și teoriile controlului social.

A. Orientarea ecologică a școlii din Chicago

Conform acestor teorii, orice element, indiferent de natura sa (animal-vegetal, biologic, etc.)din momentul în care intră în relații cu alte elemente este susceptibil de a fi implicat într-o relație cauzală. În aceeași manieră, relația dintre om și societate este examinată prin intermediul particularităților ecologice. S-a pus în evidență existența unor corelații între delicvență și perturbările sociale în zonele de deteriorare morală (caracterizate prin sărăcie, șomaj, condiții de muncă nefavorabile, învățământ dezorganizat, etc). Delicvența apare astfel ca un fenomen de respingere, ceea ce a dus la formularea conceptului de zonă criminogenă specifică.

B. curentul culturalist

Teoriile curentului culturalist raportează personalitatea individului la cultura în care se dezvoltă și pe care o asimilează. Se recunoaște existența sistemului social care are menirea de a integra într-un echilibru dinamic toate clasele, categoriile și grupurile care compun societatea.

2.3. Teoria „asociațiilor diferențiate”

Cea mai cunoscută teorie în domeniul socializării în rolul de deviant a fost formulată de către Edwin H. Sutherland. Aceasta a plecat de la ideea că orice conduită criminală este învățată la fel ca și conduita convențională, fiind un produs al asocierii „diferențiate” cu normele, valorile și tehnicile criminale. Noțiunea de asociere diferențiată implică faptul că individul infractor este supus unui proces de selecție între norme cu caracter conflictual: cele care se sprijină pe comportamentul criminal și cele care se opun acestui tip de comportament. Importantă este, în acest sens, definirea de către individ a situației în care se află, din punct de vedere al normelor și valorilor învățate. Unii indivizi definesc situația în care se află ca o situație legitimă. Evenimentele implicate de situația în care se află persoana, nu pot fi separate de experiențele sale dobândite înainte ca „situația” respectivă să se producă. De exemplu dacă o persoană ar defini o situație în așa fel încât comportamentul criminala fi rezultatul ei inevitabil, experiențele sale trecute vor determina, în cea mai mare măsură, modul în care ea a definit situația respectivă. O explicație a comportamentului criminal, care ține seama de experiențele trecute este o explicație istorică sau „genetică”, bazată pe mecanismele procesului de socializare.

Sutherland, împreună cu Cressez D., au formulat urătoarele enunțuri, care articulate între ele, determină crearea unei teorii a asocierii diferențiate, valabile atât pentru înțelegerea genezei conduitei criminale, cât și pentru cea a genezei comportamentului deviant:

Comportamentul criminal este învățat, nefiind moștenit; el este, defapt, produsul unei educații;

Acest comportament este învățat în interacțiune cu alte persoane, prin intermediul unui proces de comunicare; această comunicare este, în cea mai mare parte, verbală, dar poate fi și o comunicare a deprinderilor;

Principalul conținut al învățării comportamentului criminal apare ca un rezultat al influențelor exercitate de către grupurile cu caracter intim și personal; mass media joacă numai un rol secundar în geneza acestui comportament;

Procesul de învățare a comportamentului criminal cuprinde:

– tehnicile de comitere a crimei (infracțiunii), atât cele simple, cât și cele mai complicate;

– direcțiile specifice ale motivelor, impulsurilor, raționalizărilor și atitudinilor asociate acestui comportament;

Aceste direcții (orientări) specifice sunt învățate atât prin intermediul definițiilor normelor cu caracter favorabil, cât și a celor cu caracter nefavorabil; în unele grupuri, individul este înconjurat de persoane care definesc normele legale ca reguli ce trebuie respectate;

O persoană devine delicventă din cauza expunerii excesive la definiții favorabile violării normelor, în detrimentul definițiilor nefavorabile acestei valori. Atunci când o persoană devine criminală, ea ajunge astfel datorită contactelor excesive cu modelele criminale.

Asocierile diferențiate pot varia din punct de vedere al frecvenței, duratei, priorității și intensității expunerii unei persoane la modelele criminale sau noncriminale.

Atât comportamentul criminal, câr și cel noncriminal reprezintă o experesie a acelorași trebuințe și valori generale.

De exemplu dacă un copil sociabil, agresiv și înzestrat cu calități atletice trăiește într-o zonă în care rata delicvenței este ridicată, el însuși își va însuși modelele de delicvență de la alți copii delicvenți cu care vine în contact.

Teoria „conflictului cultual”

A fost elaborată de criminologul nord-american Thorsten Sellin, principala premisă fiind aceea că normele juridice penale sunt expresia normelor culturii dominante în societate. Sellin a distins, în acest sens între conflictele primare, care apar ca urmare a neconcordanței între valorile grupurilor sociale existente în aceeași societate. De exemplu, faptul că un sicilian care trăiește în New Jersz a omorât pe cel care i-a sedus fiica în vârstă de 16 ani reprezintă un act de onoare în Italia, dar o crimă în America. Acest este un exemplu cultural, primar. Ratele de criminalitate din America sunt, totuși, mai ridicate în rândul nativilor americani, decât în rândul celor emigrați. Acest fapt se explică prin procesul de diferențiere socială care caracterizează cultura americană și care determină grupuri sociale diferite cu valori deosebite. Infracțiunile nativilor americani constituie un exemplu de conflict secundar, determinat de neconcordanța acestor valori.

Teoria lui Sellin a fost criticată de către acei sociologi care au arătat că infractorii împărtășesc aceleași norme cu membrii societății convenționale, dar preferă mijloacele ilegitime întrucât sunt mai benefice și mai eficiente decât cele legitime.teoria conflictului cultural nu ține seama, îndeajuns, de interesele conflictuale ale grupurilor care posedă resursele de putere și cele lipsite de aceste resurse.

Criminologul George Vold, asubliniat faptul că orice comportament criminal este o expresie a unor valori care contrastează cu acele valori încorporate în lege. Deoarece anumite grupuri sociale au puterea de a-și converti propriile lor valori în legi, ele au și capacitatea de a transforma în criminali (infractori) pe toți aceia care exprimă valori conflictuale.

Conflictele culturale apar fie prin introducerea unor valori, norme și obiceiuri străine într-un sistem închis, fie prin schimbările de ordin social inevitabile în interiorul sistemului. Comportamentul delicvent apare pe fondul conflictului real sau imaginar între normele și valorile dominante în societate.

Există o relație direct proporțională între numărul de contradicții și rata delicvenței.

Devianța are drept cauză principală sublinia Thorsten Sellin, diversitatea și eterogenitatea culturală determinate de ambiguitatea normativă și de contradicțiile existente între prescripțiile normative ale societății de origine și cele ale societății de adopție.

2.5. Teoria „subculturilor delicvenței” și teoria „grupurilor de la marginea străzii”

Subculturile delicvente apar ca o reacție de respingere a valorilor și normelor acceptate social, grupând persoane care trăiesc sentimentul inutilității sociale și care sunt frustrate de posibilitățile și mijloacele de acces spre valorile și bunurile societății.

Subcultura implică un sistem de valori și norme specifice diferite de cel al societății, fiind uneori chiar opus sistemului de norme „dominante”, reprezentând o adevărată „contracultură”.

Comportamentele delicvente sunt învățate și transmise în grup prin intermediul socializării negative. Sub presiunea socializării negative familiale și școlare (performanțele tinerilor sunt apreciate după criteriile claselor privilegiate) tinerii aparținând familiilor sărace reacționează sub forma „nevrozei” prin asocierea în bande sau „subculturi delicvente”.

Asocierea tinerilor frustrați în bande constituie un anumit mod de supraviețuire în raport cu modelul valorico-normativ al categoriilor privilegiate.

Banda constituie „o formă de organizare socială” negativă a tinerilor, datorită eșecului acțiunii unor instituții sociale, corupției, indiferenței față de situația tinerilor, șomajului, sărăciei și a posibilităților tot mai restrânse de distracție și recreere.

„Grupurile de la marginea străzii”, ca variantă a teoriei subculturilor delicvente abordează problematica perioadei adolescenței, din perspectiva grupurilor constituite de tineri bazate pe relații de amiciție, de comunicare și de elaborare a unor modalități de acțiune. În majoritatea lor, grupurile sunt alcătuite din colegi de școală, de cartier, care au aceleași atitudini ambivalente: independență, imitație, revoltă sau protest, non-conformism și criză de originalitate. Grupurile stradale devin foarte periculoase atunci când în interiorul lor acționează tineri cu condamnări penale, recidiviști, tineri au abandonat școala, au fugit de acasă sau sunt șomeri. La început, grupul stradal acționează prin desfășurarea unor activități neadecvate în locuri publice, progresiv îndreptându-se spre comiterea unor acte antisociale grave.

CAPITOLUL 3

CRIMINALITATEA JUVENILĂ

3.1. Conceptul de criminalitate juvenilă și criterii de definire

Criminologia este știința care studiază fenomenul social al criminalității în scopul prevenirii și combaterii acestuia. Obiectul de studiu al criminologiei cuprinde:

Criminalitatea ca fenomen social;

In fracțiunea;

Infractorul;

Reacția socială împotriva criminalității.

Criminologia a analizat și continuă să studieze coordonatele biologice, psihologice, sociale, economice, culturale, etc. Care au relevanță pentru alegerea conduitei infracționale. Sfera criminologiei vizează fenomenul infracțional în complexitatea lui, iar pe infractor în contextul său social și al evoluției către „starea periculoasă” și „trecerea la act”.

Individul este reprezentantul speciei din care face parte, caracterizat prin trăsăturile biologice care îi asigură adaptarea la mediul natural.

Persoana este desemnată de totalitatea trăsăturilor psihice care asigură adaptarea omului la mediul social. Conceptul de personalitate exprimă rolul social al individului, valoarea sa exprimă modul specific în care un individ socializat se raportează la condițiile mediului ambiant natural și social.

Personalitatea este un concept operațional de ordin descriptiv care înfățișează rezultatul unui proces de adaptare a ființei umane la lume, cu scop de conservare și dezvoltare.

Temperamentul exprimă gradele de activare a energiei bio-psihice, putând fi integrat ca element explicativ în etimologia crimei, dar numai ținând cont că nu există tipuri pure de tratament și că aceste tipuri conțin atât trăsături pozitive, cât și negative. Fiecare se naște cu un temperament care-l îndeamnă să reacționeze într-un anumit mod. Ulterior este șlefuit de împrejurări, care contribuie să scoată la iveală din el partea cea mai bună sau cea mai rea. Modul de manifestare concretă a temperamentului depinde de măsura în care ele este reglat și stăpânit de caracter. Caracterul reprezintă un ansamblu de însușiri care se manifestă constant și durabil în faptele de conduită ale individului și se manifestă prin capacitatea subiectului de a-și regla în mod conștient activitatea și conduita. Comportamentul uman se caracterizează prin coeficientul cel mai înalt de complexitate, atât în ceea ce privește nivelele de integrare neuro-fiziologice, cât și formele de manifestare. Comportamentul este rezultatul infracțiunii componentelor personalității, înscris într-o matrice cu grad înalt de stabilitate. Este condițional social-istoric în viața socială. Fiecare situație socială impune o normă de comportare care exprimă cerințele societății. La baza fiecărui comportament se află o motivație care susține energic realizarea acțiunilor faptelor, atitudinilor precum și ansambluri de mobiluri și stimuli conștientizați sau nu.

Comportamentul deviant este cel care se abate de la normele acreditate în cadrul unui sistem social. Este definit concret, în raport cu grupul sau colectivitatea și constă în abaterile negative.

În general, prin conduită devianță este desemnat acel tip de comportament care vine în contradicție cu valorile și normele dintr-un anumit sistem. În cadrul unei societăți umane, devianță apare ca fiind constituită din formele de conduită ce încalcă regulile de comportament stabilite și a căror respectare este asigurată prin mecanismul controlului social.

Una dintre formele fenomenului de devianță, cu profunde implicații pentru individ și colectivitate o constituie delicvența, care afectează dezvoltarea întregii societăți, având în vedere gradul său de pericol și disfuncționalitățile pe care le generează în organismul social.

În cazul criminalității, delimitarea comportamentului deviant de cel normal se face prin raportare la norme juridice instituționalizate de societate.

Criminalitatea juvenilă constituie un fenomen de o gravitate deosebită pentru societate, nu atât prin consecințele imediat materiale ale faptelor antisociale săvârșite, cât prin faptul că cei care le-au comis sunt încă persoane aflate în proces de formare a personalității; în această perioadă ei își aleg drumul în viață, se integrează în cadrul colectivului social.

Săvârșirea acțiunilor antisociale de către minori atrage atenția că în procesul socializării, și ceea ce este mai grav, încă de la începuturile lui, au intervenit factori care au împins minorii spre o conduită infracțională și îi formează ca indivizi străini de societate.

În aceasta constă gravitatea deosebită a criminalității juvenile, de aceea trebuie cunoscut în profunzime.

Ca formă distinctă de devianță (de natură penală), delicvența juvenilă constituie un fenomen complex, care definește ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile de normă penală. Din punct de vedere strict juridic acest fenomen caracterizează încălcarea normelor care reflectă cerințele oricărei forme de conviețuire socială.

Includerea oricărui comportament juvenil, care încalcă norma legală, în sfera delicvenței riscă să anuleze sensul real al motivațiilor tânărului și să deplaseze actul de încălcare a normei în afara contextului social care l-a generat, substituindu-se totodată, soluțiilor educative cu sancțiunea juridică.

3.2. Orientarea psihologică

În prezent etiologia este marcată de prezentarea a două orientări principale, cea psihologică și cea sociologică.

Această orientare cuprinde mai multe direcții de abordare, una dintre ele fiind psihanalitică, care atribuie tânărului delicvent o structură „nevrotică”, manifestată prin conflicte intra și interpersonale, cauzate de eșecul de rezolvare a conflictului oedipian din cadrul familiei.

O altă direcție de abordare circumscrisă orientării psihologice este abordarea psiho-pedagogică a comportamentului care evaluează cauzele delicvenței juvenile din perspectiva erorilor educației și socializării morale, considerând că tendința spre delicvență este rezultatul manifestat al eșecului asimilării și internalizării normelor de conduită de către subiecții educației.

Orientarea psihologică, în ansamblul ei, nu se conturează doar la un singur nivel al analizei, cel individual, deoarece punând accentul pe trăsăturile de personalitate ale tânărului și pe structura ei dinamică, (interese, atitudini, motivații, aspirații) este obligată să le pună în dependență de caracteristicile mediului familial.

Adeseori, obstacolele cu caracter afectiv și situațiile familiale deficitare își pun amprenta în cel mai înalt grad asupra sentimentelor de încredere și securitate a adolescentului, de unde și marcanta sa instabilitate afectivă și comportamentală cu impact asupra delicvenței și devianței.

Indiferent de caracterul și conținutul diferitelor sale abordări, orientarea psihologică în domeniul criminalității juvenile, postulează ideea principală conform căreia delicvența juvenilă se datorează incapacității de adaptare satisfăcătoare la mediul adolescentului, datorită unor tulburări de natură psihopatologică provocate de un ansamblu de factori de care familia este, în cea mai mare parte responsabilă.

3.3. Orientarea sociologică

Orientarea sociologică cuprinde o serie de direcții și de perspective teoretice care încearcă să completeze punctul de vedere mai limitat al orientării psihologice, punând în dependență tendința spre delicvență, nu atât de caracteristicile climatului familial, cât mai ales, de cele ale mediului social și cultural.

Criminalitatea reprezintă în consecință, un mijloc ilegitim, ilicit, o formă de protest contra inegalităților între clase în ceea ce privește puterea, bogăția, prestigiul și securitatea existenței. Deoarece integrarea lor în societate este compromisă prin incapacitatea și imposibilitatea de a-și juca rolurile sociale pe care le doresc, adolescenții se unesc în grupuri antisociale, în care există posibilitatea desfășurării unor veritabile relații între rolurile dorite.

Dintre alte direcții de abordare, ,ai specifice pentru orientarea sociologică, trebuie menționată perspectiva teoretică a „dezorganizării sociale”, care pune în dependență criminalitatea juvenilă de o serie de schimbări și conflicte sociale care însoțesc procesele modernizării (industrializare, urbanizare, migrație).

O altă direcție particulară a orientării etiologice cu caracter sociologic este circumscrisă concepției teoretice asupra fenomenului de anomie.

O ultimă direcție de analiză etiologică de natură sociologică inspirată de concepțiile fenomenologice din acest domeniu, se asociază așa numitei perspective a „etichetării” care își propune nu atât să explice de ce apare delicvența, cât mai ales, să explice de ce un tânăr este preocupat ca deviant și sancționat ca atare. În funcție de această perspectivă, delicvența este considerată ca un fenomen produs în mod fundamental de mecanismele de control social.

CAPITOLUL 4

PREADOLESCENȚA ȘI ADOLESCENȚA PERIOADE CRITICE ÎN TRANZIȚIA DE LA COPILĂRIE LA VÂRSTA ADULTĂ

4.1. Adolescența și criza de originalitate

Considerată ca perioadă de tranziție între copilărie și maturitate, adolescența se caracterizează printr-o serie de trăsături generale și specifice care condiționează și determină procesul de cristalizare a personalității tânărului. Incluzând indivizi a căror vârstă este cuprinsă între 13 și 18 ani, adolescența cuprinde două subperioade principale aflate una în prelungirea celeilalte:

Preadolescența, cuprinzând copiii între 13(14) și 16 ani, caracterizată prin stabilirea maturității biologice și dobândirea unei individualități mai nuanțate;

Adolescența propriu-zisă( sau marea adolescență), cuprinzând tinerii între16 și 18-20 ani, care se caracterizează prin fundamentarea principalelor trăsături de caracter

Sfera noțiunii de adolescență fiind foarte largă, de unde și dificultatea realizării unei circumscrieri precise a acesteia, pentru a putea evalua caracteristicile și tendințele sale sunt necesare surprinderea trăsăturilor particulare ale mediului social al adolescentului și observarea evoluției ulterioare din perspectiva schimbărilor care intervin în modurile personale de a gândi și de a acționa.

Fiind o perioadă de dependență economică și afectivă, care se opune participării active cu drepturi depline la exigențele normative ale vieții sociale, adolescența reflectă atât particularitățile climatului familial și educațional, cât și transformările complexe ale mediului social, ceea ce impune analiza detaliată a fiecăruia dintre factorii implicați în acest proces.

În ceea ce privește preadolescența sau vârsta școlarității mijlocii, sau pubertatea- ultimul termen fiind preferat pentru evidențierea schimbărilor de ordin somato-fiziologic, a accelerării proceselor de creștere biologică a organismului

Personalitatea elevului preadolescent relevă nu atât trăsături stabilizate, ci mai degrabă relații între trăsături. De exemplu, nu întotdeauna rezultatele școlare își găsesc corespondența în nivelul capacităților intelectuale; se interpun relații ca aceea dintre psihic și ambianță, își exercită influența mulți factori mediatori precum motivația, interesele, echilibrul emoțional, imaginea despre sine și despre alții etc.

O trăsătură determinantă a preadolescenței este lupta dintre extrovertire (specifică copilăriei) și introvertire (specifică adolescenței). Ca urmare a acesteia, perioada abundă în manifestări excentrice adesea contradictorii, șocante, teribiliste, negative. Cei din jur sunt uimiți și iritați de ușurința cu care adolescentul trece de la o stare la alta, de la o conduită la cea opusă; el este când dur, când timid, când dependent, când independent în acțiuni, deschis și comunicativ în unele situații, neîncrezător și suspicios în altele etc. Toate acestea explică faptul că adolescentul încearcă să se identifice confruntându-se cu alții, căutând modele pretutindeni. „El se împrăștie în mai multe roluri și această difuziune de roluri și tendințe de identificare întârzie conturarea propriei identități”. Pe măsură ce înaintează în vârstă se evidențiază din ce în ce mai pregnant autocontrolul și echilibrul comportamental. Fetele învață de regulă, înaintea băieților să-și controleze emoțiile și comportamentul în ambele componente ale acestuia: intelectuală și afectivă. La băieți, evoluția spre parametrii autocontrolului este mai lină, mai netedă, mai lipsită de conflicte. Aceasta se petrece în condiții de deschidere, îndrăzneală, expansivitate, spontaneitate și sociabilitate; firea deschisă le înlesnește stabilirea contactelor, a relațiilor cu alții, stisfacerea trebuințelor de comunicare socială, de acceptare a normelor sociale.

Sub aspectul deschiderii preadolescentului spre sfera social-umană, determinant și dominant este factorul de orientare cultural-umanist-estetică. Această deschidere apare pe fondul unui interes general și nedivizat pentru oameni, pentru problematica umană și exprimă dorința firească a copilului de a fi ocrotit, înțeles și ajutat și, deopotrivă, de a-și proba, la rându-i, în acțiuni independente, capacitatea de a-i ocroti, înțelege și ajuta pe alții, răspunzând cu afecțiune, cu prietenie oricăror solicitări de acest fel. Dacă școala și familia vor ști să profite de acest factor, să-i canalizeze acțiunea în perioada următoare în sensul unei structurări superioare a acestui interes specific, ele vor avea beneficiul sedimentării unei motivații stabile pentru studiul științelor umaniste (literatură, istorie, limbi), al unui activism sporit, școlar și extrașcolar, marcat de conștiinciozitate, participare și perseverență, dar și al unor disponibilități de cooperare și întrajutorare, al unui comportament controlat, ca elemente de bază ale socializării pozitive, ferită de acte inadaptate și deviante.

Adolescența este perioada în care se încheie în linii mari procesele de creștere și maturare din perioada pubertății. În această etapă, sub raportul dezvoltării psihocomportamentale, se produc cele mai semnificative transformări și achiziții care vor contura structura și profilul personalității. Spre deosebire de etapele anterioare însă conturarea personalității are loc în condițiile aportului sporit al autoeducației.

Criza morală a adolescenței este o criză reală, cu însemnate proiecții psihice, acompaniate prin fenomene afective și izbucniri caracteriale manifestate sub diverse forme. Construită din multiple anomalii afective și deviații comportamentale, criza adolescenței se referă, pe de o parte, la negarea de către tânăr a identității sale în calitate de copil și, pe de altă parte, la revendicarea unei noi identități, care să-l plaseze în lumea adultului. Deși o serie de cercetări psihologice care datează din primele decenii ale secolului al XX-lea au căutat să demonstreze caracterul universal al crizei din adolescență, cercetările ulterioare au evidențiat faptul că ea nu este un produs exclusiv al adolescenței, ci al condițiilor noi de viață din societățile industrializate și al modelului cultural al societății în care trăiește tânărul.

În concepția mai multor psihologi și pedagogi din România, adolescența nu este numai o etapă adaptativă, ci și o perioadă marcată de un ritm sporit de participare și de creativitate socială.

Analiza comportamentului minorilor la diverse vârste concentrează atenția asupra propensiunii spre devianță și asupra tendințelor de încălcare a normelor morale ca forme obișnuite ale dezvoltării contradictorii ale personalității.

Adolescența este cea mai complexă etapă de evoluție a tânărului în drumul său spre maturitate. Adolescența ridică cele mai multe dificultăți procesului educațional ca urmare a multiplelor perturbări fiziologice, dezechilibrelor afective, problemelor caracteriale și tulburărilor de conduită ce însoțesc maturizarea tânărului.

Adolescenții își impun dreptul la identitate personală și își afirmă dorința de a fi autonomi din punct de vedere moral prin acțiuni opozante față de adulți.

În viziunea tinerilor, societatea adulților este o societate dominatoare și manipulatoare, ea permițând, în mică măsură, creativitatea, iar conduitele care nu se subordonează exigențelor normelor educative sunt sancționate sever.

Adolescența reprezintă o perioadă de achiziții socio culturale pe parcursul căreia conflictele nu au numai conotații negative, pentru că ele antrenează pe tânăr în conștientizarea limitelor și barierelor morale ale libertății sale și exercitării unor raporturi cât mai adecvate cu mediul.

Perioada de criză adolescentină este relativă și nu absolută, depinzând de o serie de caracteristici și factori diferiți de la un tânăr la altul, în funcție de condițiile sociale și familiale care îi marchează formarea personalității. Criza de originalitate se referă la ansamblul comportamentelor adolescentului prin care el încearcă să armonizeze aspirațiile și atitudinile sale cu condițiile concrete ale mediului social. Criza de originalitate înlătură dependența adolescentului față de adulți și introduce o atmosferă tensionată la nivelul vieții de familie. De multe ori manifestările opozante ale tinerilor devin absurde și în discordanță cu realitatea concretă care le generează.

Criza adolescentină reprezintă o perioadă de revoltă și neascultare contra școlii, familiei și societății. Tânărul dorește sa nu-l mai imite pe adult și să se distingă cât mai mult de el. Tinerii trebuie ajutați să iasă din starea de anxietate inoculată de factorii sociali perturbatori, știut fiind că „anxietatea este legată de agresivitate”.

Adolescența este o perioadă de revoltă colectivă și nu neapărat o etapă de trecere către maturitate prin achiziționarea caracteristicilor statutului de adult.

Marginalizarea tinerilor aflați în plină criză de adolescentină se produce ca urmare a tratării superficiale a problematicii specifice vârstei de către adulți, și a ignorării noului statut adolescentin.

Ceea ce se poate remarca pregnant este faptul că, „lipsa afecțiunii părinților față de proprii copii dă naștere la devieri de comportament, ca forme de protest pentru lipsa ei”.

4.2. Raporturile adolescenților cu adulții

Formele de manifestare a crizei adolescentine sunt generate de lipsa dialogului dintre adolescenți și adulți. Părinții sunt asimilați cu adulții, ei fiind respinși nu în calitate de părinți ci în calitate de adulți-„străini”. Se constată că părinții cunosc vag și empiric problemele adolescenței și pe baza propriei lor experiențe de viață. Ca urmare a raporturilor încordate dintre tineri și adulți, are loc procesul de formare a grupurilor de tineri, viața de grup reprezentând un refugiu în urma respingerii modelului etico-social al adulților.

Adolescentul ieșind din pubertate este fiziologic un adult, însă societatea îl constrânge să exercite un rol și un statut de copil, fixat de către părinți.

Adulții au uitat că adolescentul nu mai este copilul „ignorant” de ieri, că se apropie mai mult de maturitate depășind etapele copilăriei. Ca răspuns la această atitudine, adolescentul își construiește mediul său, modelul său social care imită lumea adulților, dorind însă să se detașeze de aceasta.

Aspirația sa de eliberare față de conformismul adulților debutează cu distanța treptată față de mediul familial.

Pentru unii sociologi această stare de lucruri îi determină să afirme despre adolescenți că sunt o generație care se dezvoltă într-un „vid socio-cultural”. La problemele biopsihice ale vârstei, se adaugă o dezagregare a unităților sociale, o destructurare a modelelor socio-culturale, impuse de către adulți, situație care are drept rezultat fenomenul denumit „revoluția adolescenților”.

În societățile moderne caracterizate printr-o dezvoltare culturală și socio-economică înaltă s-au accentuat ambiguitatea și ambivalența atitudinilor față de adolescenți, care se caracterizează prin separarea și distanțarea în timp din ce în ce mai accentuată a maturizării sociale și a celei biologice.

Ambiguitatea statutului adolescentin este însoțită de atitudini incoerente față de el. În viața socială, „adolescentul nu poate trăi o independență reală, în sensul adult al termenului și, evident, își poate cuceri un statut doar simbolic”.

Emil Păunescu susține că „adolescența începe prin opoziții, se continuă prin originalitate și se finalizează printr-un echilibru al personalității”, în viziunea sa „o societate progresează cu atât mai repede cu cât gândește și simte la nivelul generației tinere”

CAPITOLUL 5

MODALITĂȚI DE APLICARE A STRATEGIILOR DIDACTICE ÎN PREVENIREA ȘI COMBATEREA CRIMINALITĂȚII ȘI DELICVENȚEI JUVENILE

5.1. Educația civică

Adolescenții cu comportament deviant manifestă în general aversiune față de normele impuse de comunitate, pe care le încalcă din spirit de frondă.

La o analiză atentă se constată însă de multe ori ei nu cunosc sau nu înțeleg necesitatea respectării lor, având o atitudine neconformă față de ceilalți și față de sistemul social.

Ei nu-și pot exercita rolul de buni cetățeni, nu pot participa constructiv la treburile cetății pe care le perturbă, suportând deseori acțiuni de corecție pentru faptele lor antisociale.

Educația civică sau educația pentru cetățenie are menirea de a oferi individului acele informații și mijloace de acțiune care să-i permită o participare efectivă la viața comunității, exercitându-și drepturile și îndatoririle cetățenești.

Orice om poate deveni formal cetățean al unui stat prin naștere, dar acest statut trebuie acoperit de-a lungul vieții prin exercitarea diferitelor roluri cetățenești cu ajutorul cunoștințelor despre societatea în care trăiește, despre alte tipuri de societăți istorice, despre modul de organizare, conducere și funcționare a sistemului social.

Conștiința și conduita civică se formează treptat și se consolidează începând din copilăria mică, sub acțiunea continuă a factorilor educativi, prin modalități difuze (implicite) sau explicite:

Școala este factorul principal care oferă în mod explicit elevilor posibilitatea de a înțelege modul cum este constituită și cum funcționează societatea, rolul cetățenilor în cadrul ei, sistemul de norme și valori moral-juridice, modul de acțiune și comportare în viața socială;

În mod implicit, atitudinile civice se formează și prin influența familiei, cercului de prieteni, altor instituții sociale (poliție, justiție, armată, administrație etc.) precum și mass-media.

Finalitatea educației cu conținut civic și juridic trebuie să vizeze transmiterea informațiilor de profil, dar, în special să ofere un cadru sistematic de formare a gândirii critice asupra problemelor sociale și a atitudinilor civice, responsabile, a elevilor, ca viitori cetățeni.

În stabilirea strategiei didactice, profesorului i se cere să țină seama că, prin obiectivele propuse, să ofere elevilor cadrului unei „învățări sociale” prin metode specifice: comunicare, învățare de roluri, exercițiul drepturilor și responsabilităților.

Disciplinele de „educație civică”, „cultură civică”, „educație pentru societate” în școala românească actuală sunt foarte mult influențate de conținutul acestor discipline predate în școlile europene și americane, care au o puternică tradiție democratică în plan civic, juridic, comunitar.

România se înscrie pe această linie de aplicare rapidă a noii concepții civice europene în școlile noastre, având în vedere dorința ei de asimilare completă a sistemului universal de valori social-umane.

Disciplina educație civică pentru ciclul gimnazial și liceal beneficiază de programe cu conținut îmbogățit și de manuale moderne elaborate ca urmare a implementării unor programe internaționale de educație pentru drepturile omului și de drept aplicat.

Existând o arie destul de bogată în materiale care cuprind diferite jocuri, aplicații pentru fiecare clasă în parte, profesorul de educație civică sau dirigintele pot spune că prin aceste materiale dețin o „armă” puternică în a comunica mai bine cu elevii.

5.2. Educația religioasă

Educația reprezintă activitatea metodică și practică care se adresează sufletului școlarilor și capacității lor de a asimila cunoștințe.

Din cea mai fragedă vârstă copilul manifestă predispoziție spre religiozitate. El e capabil de trăiri religioase care nu poartă încă forma unor manifestări exterioare. În copilărie ea se bazează pe trăiri date de modul său „religios” de viață, iar adulții, pe o trăire intensă și o atitudine spirituală.

Educația religioasă trebuie să înceapă din copilărie deoarece fără aceasta copilul crește ascultând cel mai mult legea morală naturală. Este cunoscut că în copilărie, omul poate fi mai ușor influențat moral decât mai târziu iar deprinderile bune formate în copilărie rămân de multe ori valabile pentru întreaga viață. În educația religioasă este necesar ca profesorul să cunoască și să țină cont de etapele dezvoltării psiho-fizice a elevului.

La clasele primare una dintre metodele aplicate este observația fiind cea mai veche tehnică de cercetare științifică. În privința comportamentului copiilor se este foarte importantă, dată fiind intensitatea lor si stângăcia lor în comunicarea verbală. Informația acumulată prin observație este originală, modificată doar de tendințele personale ale observatorului. Observarea comportamentului cu implicații în educația religioasă nu implică doar observarea acestuia, ci și comportamentul celui ce-l pot influența pe copil.

Discuția individuală a profesorului de religie cu elevul este fundamentală pe încrederea pe care o are copilul în persoana lui. În schimb, pentru a purta o discuție cu grupul copiilor, profesorul de religie trebuie să-și fi dobândit mai întâi un rol în cadrul acestui grup. Astfel de discuții sunt necesare dacă elevul nu adoptă un comportament sănătos din punct de vedere moral, sau există riscul de a fi atras într-un grup cu comportamente dăunătoare.

Rolul profesorului de religie este și acela de consilier, dar a consilia nu înseamnă numai a vorbi, înseamnă și a favoriza trăirea prin expunerea la evenimente.

Copilul școlar se află permanent prins între interesul de a se integra în grup și acela de a se afirma în grup. Un educator trebuie să speculeze aceste ipostaze, aparent opuse, făcând apel la integrare, acolo unde grupul este benefic pentru formarea comportamentelor sănătoase, acolo unde grupul aduce riscuri.

Perioada adolescenței se caracterizează prin schimbări majore în dezvoltarea psiho-fizică, fapt care are puternice influențe asupra educației religioase a elevului. Este perioada în care acesta își poate forma convingeri religios-morale temeinice sau poate cădea pradă multor tentații cu urmări negative asupra personalității sale.

Spiritul tânărului se preocupă de marile probleme ale vieții și concepe planul pentru reforme religioase, morale, politice și sociale.

Cele mai mari schimbări în această perioadă au loc în planul volițional, acum adolescentul este capabil de trăire, de voință și de îndreptarea acestora spre scopuri morale, condiție esențială pentru formarea caracterului moral. Elevul adolescent în această perioadă are nevoie de modele de viață și își conturează un ideal.

Dacă în copilărie accepta fără nici o rezervă și cu smerenie spusele celor mari, acum atitudinea tânărului se modifică complet. În locul smereniei și acceptării pe temeiul autorității, apare spiritul critic, îndoiala și căutarea argumentelor raționale.

5.3. Voluntariatul

Înafară de educația civică și cea religioasă, foarte importantă este și contribuția voluntariatului desfășurat de tineri de liceu sau facultate din cadrul organizațiilor non-guvernamentale. Este foarte important ca un tânăr voluntar care desfășoară activități în școli și licee să transmită informația dorită celora care sunt aproape de aceeași vârstă, astfel informația este mult mai bine percepută decât transmisă de un profesor, părinte. Știu acest lucru din propria-mi experiență, fiind la asistență socială am făcut voluntariat timp de doi ani în două organizații diferite dar în proiecte care implicau activități de informare în școli și licee. Unul dintre proiecte era pe, prevenirea consumul de droguri și hiv/ sida, de aceea în momentele discuțiilor pe care le aveam, unii elevi care consumau diferite substanțe, mai slabe sau mai tari, se destăinuiau, de la început sau pe parcurs, astfel cu informațiile pe care le dețineam, noi voluntarii, îi puteam ajuta cu informații folositoare pentru ei. Mi sa întâmplat chiar după ce am terminat programul într-un liceu, să mă întâlnesc cu un elev de clasa a IX, pe care-l bănuiam că este consumator de marijuana, dar nu am făcut niciodată referire de față cu el la asta, să mă abordeze într-un parc și să recunoască faptul că el era consumator dar că îi era frică să nu afle profesorii și părinții. Un alt proiect legat de tema pe care am tratat-o în această lucrare, era pe, prevenire de abandon școlar și delicvență juvenilă, am fost voluntar doar pe timpul verii dar a fost o experiență foarte mare și totodată o realizare, pentru că în momentul începerii proiectului câțiva dintre beneficiari au fost în centrul de reeducare pentru diferite acte delicvenționale, iar după terminarea proiectului unul dintre tineri a ajuns olimpic la geografie și mulți dintre ei s-au reabilitat într-o măsură mai mare sau mai mică, dar și-au dat seama că au greșit și că pot face multe alte lucruri bune pentru ei.

II. ASPECTE METODOLOGICE

II.1. DESIGNUL CERCETĂRII

1. IPOTEZE. OPERAȚIONALIZAREA CONCEPTELOR

1.1. Obiectivele și scopul cercetării

a) percepția societății cu privire la factorii care influențează comportamentul deviant la copii și adolescenți;

b detectarea factorilor care favorizează apariția comportamentelor delicvente;

Scopul cercetării: influența principalilor agenți de socializare ( familie, școală, grupul de referință, societate) asupra comportamentelor delicvente din rândul copiilor și adolescenților.

1.2. Ipotezele cercetării

Ipoteză generală:

“ Reacția “ societății față de un adolescent care a comis sau care poate comite o infracțiune, atitudine care îi va influența considerabil cariera infracțională, iar pe de altă parte, poziția ei cu referire la cauzalitatea care a dus sau poate duce la actul infracțional.

Ipoteze specifice:

1. Femelile vor explica comportamentul infracțional/ deviant din rândul copiilor și adolescenților mai ales prin factori sociali, iar bărbații mai ales prin factori personali, psihologici.

2. Tinerii adulți vor explica comportamentul infracțional/ deviant din rândul copiilor și adolescenților mai ales prin factori sociali, iar adultii mai ales prin factori personali, psihologici.

1.3. Definirea conceptelor

Termenul de infracționalitate se referă la “ansamblul manifestărilor antisociale care încalcă prevederile înscrise în norma de drept, atrăgând după sine intervenția forței coercitive a statului”. Infracționalitatea cuprinde “totalitatea actelor care încalcă normele stabilite și violează codurile scrise (legea) sau nescrise (prescripțiile cutumei, așteptările opiniei publice, etc.) reprezentând manifestări ilicite sau transgresiuni de la modelul normativ al unei anumite societăți.

In acest studiu, tinerii adulți au fost considerate persoanele cu vârsta cuprinsă între 20 și 30/ 35 de ani, iar adulții persoanele cu vârsta peste 35 de ani, conform teoriei dezvoltării psihosociale realizată de E. Erikson în 1950. În cazul etapei de tânăr adult, principalele achiziții extreme sunt: intimitate vs. izolare, factorii sociali determinanți fiind prietenii și relația de cuplu, iar corolarul axiologic se referă la mutualitatea afectivă. Stadiul adultului se încadrează între extremele: realizare vs. rutină creatoare, factorii sociali determinanți fiind familia și profesia, iar principiile axiologice reprezentative acestei etape sunt responsabilitatea, devoțiunea.

Factorii care determină delicvența, devianța și, implicit infracționalitatea pot fi împărțiți în două mari categorii:

factori personali, psihologici.

factori sociali.

Prima categorie de factori se referă la particularitățile și structura neuropsihologică a unei persoane, la particularitățile personalității, particularități care s-au format sub influența unor factori externi. Dintre factorii sociali, mai importanți sunt factorii socio-culturali, economici, socio-afectivi și educaționali din cadrul micro- și macrogrupurilor în care trebuie să se încadreze individual.

1.4. Universul cercetării

Pentru desfășurarea cercetării s-au folosit următoarele grupe de subiecți:

Subiecții care au răspuns la chestionar au fost aleși la întâmplare, dar având în vedere situația generală pe clasă a elevilor (de exemplu risc de abandon școlar, comportament deviant sau risc de a dobândi un astfel de comportament) și 4 clase din cadrul unui liceu din Iași, clasele V-IX, în urma unor ședințe cu părinții/membri ai familiei organizate de profesorii diriginți, astfel 26 de chestionare au fost aplicate la 2 dintre clasele V-VIII și 26 de chestionare la clasele IX-XII, astfel selectați încât să nu fi avut nici un fel de probleme legale.

Eliminarea subiecților care au avut (sau au) contact cu sistemul judiciar asigura uniformizarea loturilor experimentale, și, de asemenea, studierea “imaginii” despre infracționalitate “din afara” acestui fenomen. În acest fel au fost selecționati 44 de subiecți, 22 de tineri adulți și 22 de adulți.

1.5. Metode și tehnici

a) observația indirectă: analiza situației școlare, cataloage, caetul dirigintelui.

b) chestionarul;

2. SUBIECȚI ȘI METODOLOGIE

2.1. Alegerea populației țintă

Verificarea ipotezelor studiului de față presupune raportarea la două mari categorii de subiecți: tineri adulți și adulți. Tinerii adulți au fost considerați subiecții cu vârsta cuprinsă între 20 și 30/ 35 de ani, în timp ce adulții subiecții cu vârsta peste 35 de ani, conform teoriei dezvoltării psihosociale realizată de E. Erikson in 1950. Am eliminat adolescenții ca grup de vârstă pentru că am considerat că ei sunt apropiați de copii (pâna la 18 ani după lege), care sunt indirect subiectul cercetării noastre. Există riscul ca această categorie de vârstă (adolescenții) să dea fie răspunsuri dezirabile social, fie să braveze și să aleagă extrema cealaltă – a răspunsurilor indezirabile social (ei fiind la vârsta non-conformismului).

De asemenea, cele două grupe experimentale anterior menționate au fost rafinate prin luarea în calcul a variabilei sex (gen biologic), astfel încât au rezultat patru grupe experimentale, conform designului experimental urmator:

Se va încerca verificarea ipotezelor prin comparații atât între tineri adulți și adulți, respectiv între femei și bărbați, dar și între cele patru categorii rezultate din încrucișarea acestor variabile.

2.2. Culegerea și prelucrarea datelor

Culegerea datelor a fost realizată prin aplicarea propriu-zisă a chestionarelor grupelor de subiecți anterior stabilite. Subiecții, atât adulții tineri, cât și adulții, au răspuns la chestionare independent. A fost asigurată standardizarea condițiilor de aplicare, precum și a consemnului (care a fost scris, pe chestionar) pentru a elimina efectul acestor variabile asupra răspunsurilor subiecților.

Toti subiecții au fost informați asupra faptului că nu sunt în nici un fel obligate să răspundă la chestionar și au fost asigurați de caracterul confidențial al răspunsurilor, menționându-se că acestea vor fi folosite doar în scopuri strict știintifice.

Au fost eliminate încă din faza incipientă a cercetării un numar de 8 chestionare incomplete și cele care denotau răspunsuri vizibil dezinteresate (subiecții care au încercuit mult mai multe variante de răspuns decât numărul solicitat etc.).

2.3 Prezentarea, analiza și interpretarea rezulatatelor

Raportul factori de personalitate- factori sociali reflectă atribuirea cauzelor comportamentului infracțional preponderent unor factori de personalitate, respectiv sociali- situaționali. Fiecare om care intra în contact, direct sau imediat, cu un act infracțional, atribuie cauzele acestui comportament preponderent unui anumit aspect; caracteristicile evaluatorului își pun amprenta pe aceste atribuiri, iar dintre aceste caracteristici am considerat relevante pentru studiul de față sexul și vârsta.

Raportul factori de personalitate- factori sociali la femei

Tendința femeilor de atribuire în termini de personalitate, respective situaționali cauzele infracționalității/ comportamentului deviant la copii și adolescenți este prezentată grafic în figura 1.

Figura nr.1

Testul t pentru eșantioane pereche confirmă existența unor diferențe semnificative între cele două variabile dependente t (21) =4,476, p=0.000. Femeile au tendința de a atribui cauzele comportamentului deviant mai mult în termeni de factori sociali-situaționali decât în termini de dispoziții personale. Aceste rezultate sunt explicabile dacă ne raportăm la modelul atribuirii intern-externe al lui Weiner. Astfel, femeile, care au o atitudine mai pozitivă față de devianță, atribuie comportamentul deviant unor cauze externe infractorilor, și anume cauzelor social-situaționale. Tendința îngăduitoare a femeilor față de actele infracționale se manifestă în tentativele lor de a “scuza” aceste comportamente prin atribuirea responsabilității lor societății, și nu adolescenților/ copiilor. Din acest punct de vedere putem spune că infracționalitatea este tratată de femei ca pe un eșec; conform teoriei atribuirii, eșecul personal sau al unor persoane față de care avem o atitudine favorabilă este atribuit unor cauze externe acelei persoane. Având de ales între cauze personale și situaționale, femeile atribuie comportamentul deviant cauzelor situaționale, păstrându-și astfel atitudinea relativ favorabilă față de infractori. Dacă femeile ezită în asumarea unei pozitii negative față de infracționalitate ele nu pot nici să condamne ferm acest comportament; soluția de compromis pe care și-o asumă pentru a evita disonanțe cognitive este aceea de a transpune cauzalitatea acestor acte pe umerii “ societății”.

Raportul factori de personalitate- factori sociali la barbați

Tendința bărbaților de atribuire în termeni de personalitate, respectiv situaționali cauzele infracționalității/ comportamentului deviant la copii și adolescenți este prezentată grafic în figura 2.

Figura nr. 2

Testul t pentru eșantioane pereche confirmă existența unor diferențe semnificative între cele două variabile dependente t (21) =6,570, p= 0,000

Bărbații, ca și femeile au tendința de a atribui cauzele comportamentului deviant la copii și adolescenți mai mult factorilor sociali. Ei consideră, la fel ca și femeile, că societatea este de blamat atunci când un copil sau adolescent realizează un act infracțional. Acest lucru este justificat deoarece până la vârsta adolescenței încă nu se dezvoltă întreaga personalitate, iar factorii psihologici despre care am vorbit încă nu sunt pe deplin constientizați de către copil. În plus, la această vârstă nu putem vorbi încă despre discernământ.

În concluzie, cercetarea noastră admite faptul că atât femeile cât și bărbații atribuie cauzele comportamentului deviant la copii și adolescenți în mai mare măsura factorilor sociali decât psihologici, personali.

Raportul factori de personalitate- factori sociali la adulții tineri

Testul t pentru eșantioane pereche confirmă existența unor diferențe semnificative între cele două variabile dependente t(21)=4,165, p=0,000.

Figura nr. 3

Adulții tineri au tendința de a atribui cauzelor comportamentului deviant mai mult în termeni de factori social-situaționali decât în termeni de dispoziții personale.

Stadiul tânărului adult reprezintă oarecum stadiul adolescenței prelungite, dominat de “integrarea psihologică primară la cerințele unei profesii, la condiția de independență și de opțiune maritală”.

Aflați în plin proces de maturizare și nefiind încă foarte familiarizați cu dificultățile vieții cotidiene, tinerilor adolescenți le este greu să creadă că există oameni care comit anumite infracțiuni în deplină cunostință de cauză; le este mult mai ușor să considere că societatea este vinovată, că ea il forțează pe individ să ia anumite decizii pe care altfel nu le-ar lua. Factorii sociali ajung astfel să aibă o pondere mult mai mare decât cei personali în explicarea infractionalității la copii și adolescenți.

Raportul factori de personalitate- factori sociali la adulți

Testul t pentru eșantioane pereche confirmă existența unor diferențe semnificative între cele două variabile dependente t(21)=5,739 , p=0,000.

Figura nr.4

Adultul nu mai este un nonconformist, este un membru cu drepturi depline, dar și cu obligații față de societate. Îndeplinindu-și aceste îndatoriri, adultul realizează faptul că situația, condițiile socio-economice nu sunt aceleași pentru grupuri mari de oameni, respectiv clasa socială din care face parte. Și dacă, din acest grup, copii/adolescenții ajung să comită infracțiuni, acest lucru poate fi imputat doar societății în care trăiește și climatului familial și educațional. Astfel adultul ajunge, treptat, să-și modifice schema de atribuire cauzală a infractionalității din rândul copiilor, trecând responsabilitatea acestor acte pe umerii societății, familiei și anturajului adolescentului.

O altă afirmație se poate face plecând de la această mini-cercetare. S-a observat faptul că adulții atribuie cauzele infractionalității juvenile și a comportamentului deviant adolescentin factorilor sociali într-o măsură mai mare decât tinerii adulți.

Figura nr. 5

Acest lucru este arătat de testul T pentru eșantioane independente: t(42)= – 3,766, p= 0,001, diferența fiind semnificativă. Deși ambele categorii de vârstă blamează factorii sociali în ceea ce privește infracționalitatea din rândurile copiilor și adolescenților, totuși adulții sunt mai conștienți și mai tranșanți în această privință. Acest lucru demonstrează faptul că, pentru prevenirea acestui fenomen, trebuie să se manipuleze în mod favorabil factorii sociali.

În ceea ce privește bărbații și femeile, ca și categorii, nu există diferențe semnificative între modalitățile de atribuire a cauzalității fenomenului infracțional din rândurile copiilor și adolescenților ( t(42)=o,510 , p= 0,613 – nesemnificativ).

3. PROIECT DE INTERVENȚIE

1. DESCRIEREA

Titlu : “PREVENIREA DELICVENȚEI ȘI CRIMINALITĂȚII ÎN RÂNDUL COPIILOR ȘI ADOLESCENȚILOR”

1.2 Locul de desfășurare : IAȘI

(Județul, orașul, sau comunitatea locală)

– Orasul Iași

1.3 Suma totală a proiectului

Bugetul se exprimă în Euro

1.4. Rezumat

Maximum o pagină (includeți informații cu privire la (a) obiectivele proiectului, (b) grupul țintă și (c) activitățile principale).

Proiectul “PREVENIREA DELICVENȚEI ȘI CRIMINALITĂȚII ÎN RÂNDUL COPIILOR ȘI ADOLESCENȚILOR”, se va desfășura în orașul Iași. Proiectul a luat naștere în urma unei mini-cercetări relizată în scopul reducerii delicvenței și criminalității din randurile copiilor si adolescentilor si atribuirea cauzala a acesteia.

Grupul țintă:

Un număr de 20 elevi cu risc de abandon școlar, care au comis acte delicvente sau cu grad de risc mare în dobândirea unui comportament deviant, cu vârsta între 10-16 ani.

Familiile acestora.

Activități principale:

Selectarea unui număr de 20 de elevi dintr-un liceu din Iași care se află într-o zonă de periferie a orașului unde riscul ca un adolescent să devină delicvent este mare;

Alcătuirea unui centru de zi pentru elevi;

Acordarea de consiliere psihologică elevilor;

Ajutor în produse alimentare, igienice, pentru familia acestora.

Realizarea de activități recreative și de meditații;

Activități de educație civică și juridică;

Selecția, pregătirea if implicarea voluntarilor(studenți) în activitățile din cadrul centrului de zi.

Angajarea personalului specializat și repartiția acestora;

Semnarea contractelor de parteneriat.

Prin aceste activități se urmărește oferirea unei șanse grupului țintă, format din 20 de elevi cu vârsta între 10-16 ani, de a se reintegra în colectivul clasei, de a preveni și chiar stopa actele delicvenționale și infracționale din rândul copiilor și adolescenților.

1.5 Obiective

Maximum 5 obiective.

1.6 Justificare

Maximum o pagină. Oferiți următoarele informații:

Argumentați de ce este necesar proiectul propus

Scoala, este cel mai important sistem educativ, prin aceasta ea trebuie să asigure nevoia de educație fiecărui individ în parte.

Termenul de delicvență juvenilă desemnând comportamente morale idezirabile ale tinerilor care nu au împlinit vârsta majoratului se aplică la diferite categorii eterogene ale adolescenței: tineri abandonați de părinți sau educatori și care s-au alăturat unor anturaje imorale, cei care au recurs la evaziune școlară sau familială datorită aplicării unor pedepse aspre, brutale, tinerii care au nevoie de îngrijire și protecție ca urmare a decesului părinților, a dezorganizării familiale sau a tulburărilor de comportament. Delicvența juvenilă se produce ca urmare a existenței disfuncționalităților moral-socializatoare în viața de familie, în școală și în societate.

Un adolescent cu manifestări deviante constituie în fapt o victimă a mediului social.

Delicvența cuprinde motivații, conduite etiologii eterogene și foarte diverse, acte întâmplătoare și tendințe nonconformiste specifice subculturii adolescentine.

Pentru a ajuta un adolescent sau un copil să nu dobândească un comportament deviat sau să se reabiliteze, dacă deja face parte dintr-un grup în care delicvența „este la ea acasă”, atât sistemul educațional cât și părinții trebuie să îi ajute ca ei să-și asume responsabilitatea pentru faptele săvârșite, astfel făcând acest lucru procesul de reabilitare este mult mai ușor odată cu recunoaștere faptelor pe care le-au comis.

A fi responsabil înseamnă a-ți asuma faptele și consecințele acestora, ori majoritatea adolescenților și nu numai, „nu știu ce înseamnă acest lucru”, defapt toți știm foarte bine dar nu vrem să recunoaștem, pentru că este mult mai ușor să dăm vina pe alții.

Procesul educațional ar trebui să cuprindă și această componentă de responsabilizare a persoanei, care începe cu simpla recunoaștere a propriilor limite și slăbiciuni și continuă cu conștientizarea urmărilor acțiunilor reprobabile și cu formarea abilităților de autocontrol.

Prin acest proiect se încercă a preveni, de ce nu a stopa comportamentele deviante în rândul copiilor și adolescenților, dacă nu pe un număr mai mare de beneficiari măcar o parte dintre aceștia, în speranța că vor transmite informațiile primite prin intermediul nostru prietenilor, grupului de aprtenență.

Relevanța proiectului în raport cu DOMENIILE PROPUSE.

Sub acest aspect, nesatisfacerea nevoilor adolescenților, copiilor, îi poate induce pe aceștia spre o cale greșită din care pot apărea fenomene nedorite ca de exemplu:

creșterea numărului de copii ai străzii;

creșterea masivă a infracționalității în rândul copiilor și adolescenților;

abandon școlar;

creșterea criminalității;

șomaj ridicat.

Astfel, prin reducerea abandonului școlar și prevenirea delicvenței și criminalității în rândul copiilor și adolescenților reprezintă punctul de plecare pentru:

integrarea socială a tinerilor delicvenți;

reducerea criminalității;

diminuarea fenomenului de delicvență juvenilă;

lupta împotriva drogurilor.

Prezentarea problemei

Maximum 7 pagini

Identificarea cauzelor care au dus la apariția problemei

„Adolescența reprezintă, din punct de vedere sociologic, o perioadă de tranziție de la o stare dependentă de adult la o stare de independență relativă ce declanșează începutul maturității”.

Criza adolescentină în accepția unor cercetători reprezintă o prelungire a minoratului social al adolescenților ca urmare a dilatării perioadei de școlarizare, a absenței unui statut social bine conturat și a continuării dependenței economice față de părinți, situații ce determină ca tânărul să nu aparțină lumii copilăriei, dar nici lumii adulților. Efectele sunt: ostilitate față de adulți, solidaritate cu partenerii săi de generație, tendințe de independență și emancipare.

Analiza comportamentului minorilor la diverse vârste concentrează atenția asupra propensiunii spre devianță și asupra tendințelor de încălcare a normelor morale ca forme obișnuite ale dezvoltării contradictorii ale personalității.

Adolescența este cea mai complexă etapă de evoluție a tânărului în drumul său spre maturitate. Adolescența ridică cele mai multe dificultăți procesului educațional ca urmare a multiplelor perturbări fiziologice, dezechilibrelor afective, problemelor caracteriale și tulburărilor de conduită ce însoțesc maturizarea tânărului.

Adolescenții își impun dreptul la identitate personală și își afirmă dorința de a fi autonomi din punct de vedere moral prin acțiuni opozante față de adulți.

În viziunea tinerilor, societatea adulților este o societate dominatoare și manipulatoare, ea permițând, în mică măsură, creativitatea, iar conduitele care nu se subordonează exigențelor normelor educative sunt sancționate sever.

Adolescența reprezintă o perioadă de achiziții socio culturale pe parcursul căreia conflictele nu au numai conotații negative, pentru că ele antrenează pe tânăr în conștientizarea limitelor și barierelor morale ale libertății sale și exercitării unor raporturi cât mai adecvate cu mediul.

Perioada de criză adolescentină este relativă și nu absolută, depinzând de o serie de caracteristici și factori diferiți de la un tânăr la altul, în funcție de condițiile sociale și familiale care îi marchează formarea personalității. Criza de originalitate se referă la ansamblul comportamentelor adolescentului prin care el încearcă să armonizeze aspirațiile și atitudinile sale cu condițiile concrete ale mediului social. Criza de originalitate înlătură dependența adolescentului față de adulți și introduce o atmosferă tensionată la nivelul vieții de familie. De multe ori manifestările opozante ale tinerilor devin absurde și în discordanță cu realitatea concretă care le generează.

Criza adolescentină reprezintă o perioadă de revoltă și neascultare contra școlii, familiei și societății. Tânărul dorește sa nu-l mai imite pe adult și să se distingă cât mai mult de el. Tinerii trebuie ajutați să iasă din starea de anxietate inoculată de factorii sociali perturbatori, știut fiind că „anxietatea este legată de agresivitate”.

Adolescența este o perioadă de revoltă colectivă și nu neapărat o etapă de trecere către maturitate prin achiziționarea caracteristicilor statutului de adult.

Marginalizarea tinerilor aflați în plină criză de adolescentină se produce ca urmare a tratării superficiale a problematicii specifice vârstei de către adulți, și a ignorării noului statut adolescentin.

Ceea ce se poate remarca pregnant este faptul că, „lipsa afecțiunii părinților față de proprii copii dă naștere la devieri de comportament, ca forme de protest pentru lipsa ei”.

A învăța „să trăim împreună” presupune efortul tuturor celor implicați în acest proces: elevi, profesori, părinți, instituții cu responsabilități în domeniul educațional. În sistemul educațional, școala are libertatea de a alege metodele și mijloacele pentru prevenirea, gestionarea și combaterea violenței.

În spațiul social, agresivitatea copiilor și a adolescenților are semnificații multiple. Ea este expresia indiferenței relaționale a adulților, a lipsei lor de solidaritate cu tânăra generație. Este în același timp o interpelare privind capacitatea adulților de a-și exercita rolul lor față de copii.

Efectele nerezolvării problemei asupra grupului țintă, asupra comunității, asupra societății

Nerezolvarea acestei probleme poate avea consecințe atât asupra individului cât și asupra societății, astfel :

Risc ridicat pentru săvârșirea unor acte delicvenționale ;

Prostituție, proxenetism ;

Riscul de a deveni copil al străzii ;

Insecuritatea comunității în condițiile măririi numărului de delicvenți și posibili infractori ;

Dezorganizarea vieții familiale și creșterea violenței domestice ;

Apariția unor zone cu o dezvoltare economică scăzută ;

Creșterea ratei șomajului ;

Analfabetism ridicat ;

Sursă statornică de sărăcie ;

Trafic și consum de droguri.

Teorii care explică problema socială identificată

1) Perspectiva sistemică

Se folosește deoarece se urărește menținerea unei centrări pe dinamica interacțiunii dintre mai multe sisteme care afectează comportamentul elevilor.

Sistemul copil cu risc de abandon școlar cuprinde mai multe subsisteme : familial, școlar, personalitatea. O schimbare a uneia le va afecta pe toate.

2) Perspectiva puterii 

Aceasta se bazează pe forțele adolescentului în procesul de schimbare. Reducerea abandonului școlar și prevenirea delicvenței și criminalității se pot realiza prin înlesnirea comunicării părinți- școală, părinți-copii, valorificarea capacităților intelectuale ale copilului sau abordarea unor metode didactice potrivite fiecărei personalități a copilului.

3) Practica bazată pe teoria behavioristă

Presupune ajutorarea familiei copilului, elevului sau a cadrelor didactice să invețe noi comportamente. Se poate întări stima de sine a tânărului prin lauda rezultatele școlare sau orice lucru bun facut de acesta. Prin aceasta copilul va mări comportamentul prin care a fost recompensat cu laude și va renunța la acel comportament pentru care nu a fost recompensat.

Posibile soluții pentru rezolvarea problemei

Masuri de implicare ale părinților în problemele pe care le întâmpină copii lor :

Urmărirea mai des a situației școlare de către părinte și ajutorarea în efectuarea temelor, în îndeplinirea sarcinilor ;

Organizarea mai multor întâlniri înre profesorii diriginți și părinți ;

Construirea unui centru de zi, în care elevii beneficiari pot desfășura activități extrașcolare ( de exemplu efectuarea temelor, realizarea unor activități instructiv-educative în scopul reintegrării școlare dar și în scopul prevenirii delicvenței și criminalității)

Organizarea unor scurte excursii.

Argumente pentru necesitatea intervenție

Având în vedere faptul că liceul în care se va desfășura proiectul se află într-o zonă periferică, în care rata infracționalității este îngrijorătoare, proiectul urmărește reintegrarea școlară a unor adolescenți, prevenirea delicvenței și criminalității în rândul celorlalți și de ce nu în urma acestui proiect, prin beneficiarii proiectului să fie organizată indirect o acțiune de lobby în favoarea prevenirii delicvenței și criminalității.

1.8 Populația și grupurile țintă

Maximum 3 pagini

Includeți o listă a grupurilor țintă anticipând numărul de beneficiari direcți și indirecți

Beneficiari direcți :

20 de elevi dintr-un liceu din Iași care se află într-o zonă de periferie a orașului unde riscul ca un adolescent să devină delicvent este mare;

Familiile acestora;

Cadrele didactice.

Beneficiari indirecți:

● familiile lărgite ale copiilor;

● comunitatea locală;

● școala.

Menționați criteriile de selecție a grupurilor țintă

Vârsta copiilor : între 10-16 ani

Rezultatele școlare slabe;

Familiile cu mai mulți copii;

Părinții care au un nivel de studii scăzut.

Menționați motivele care au stat la baza alegerii grupurilor țintă

având un comportament deviant sau fiind în risc de a adopta un astfel de comportament, copii și adolescenții pot fi excluși din grupul clasei, deasemenea riscul de abandon școlar este foarte mare, astfel nu-și vor putea găsi un loc de muncă în viitor ori șansele lor fiind foarte mici ;

nu vor avea acces la un nivel mai mare de pregătire profesională, în care un angajator cere minim 8 clase ca nivel de studii pentru angajare ;

tendința comunității de a marginaliza, într-un fel sau altul, grupul țintă.

Importanța proiectului pentru grupurile ținta

– îmbunătățirea relațiilor de comunicare atât între ei și școală cât și între ei și familie, comunitate;

– reintegrarea în grupul clasei din care fac parte;

– colaborarea cu cadrele didactice, astfel se încercă evitarea rutinei în timpul orelor;

– creșterea stimei de sine atât a tinerilor cât și a părinților acestora.

1.9 Descrierea detaliată a activităților

A) Înființarea unui centru de zi:

Prezentarea amănunțită a proiectului în cadrul liceului unde se va înființa centrul, începând cu grupurile țintă, obiectivele proiectului, activitățile care se vor desfășura, așteptările organizației de la implementarea proiectului, schimbările care vor avea loc asupra grupului în urma implementării proiectului, astfel punându-se „mare preț” pe colaborarea dintre organizație și conducerea liceului.

Semnarea contractului de parteneriat cu cei din conducerea liceului și Inspectoratul Județean Iași.

Achiziționarea unei săli de clasă în vederea amenajării centrului de zi;

Achiziționarea materialelor interioare și didactice prin încheierea unui contract de parteneriat cu o firmă de birotică din orașul Iași pentru asigurarea de cărți, caiete, creioane, pixuri, acuarele, radiere, truse geometrice, jucării.

Încheierea unui parteneriat cu o firmă de distribuție a produselor alimentare (depozit) pentru ajutorarea familiilor beneficiarilor (ulei, zahăr, lapte praf, săpun, șampon, pampers, detergent, rechizite)

B) Recrutarea resurselor umane necesare desfășurării proiectului

Organizarea unui concurs de selecție a echipei ce va fi mediatizat în presa locală. Timp de două săptămâni vor fi primite CV-uri pe adresa organizației noastre, iar pe baza interviurilor se va face o selecție în vederea construirii membrilor echipei. Criteriile de vârstă vor fi: să aibă studii superioare, să manifeste interes în lucru cu copii, experiență minimă.

Posturile disponibile: manager proiect, asistent social, psiholog, psihopedagog.

Crearea fișelor de post.

Integrarea angajaților în cadrul centrului. Va fi prezentat un regulament de ordine interioară, vor fi prezentate responsabilitățile fiecăruia precum și regulamentul de protecția muncii.

Selectarea unor voluntari.

C) Implicarea în proiect a beneficiarilor

1) Selectarea beneficiarilor. Această selecție va fi făcută în urma unor criterii acestea fiind: – Vârsta copiilor : între 10-16 ani

Rezultatele școlare slabe;

Familiile cu mai mulți copii;

Părinții care au un nivel de studii scăzut.

2) Semnarea unui contract de colaborare între beneficiari și organizație, prin care părțile vor respecta cerințele programului, stipulându-se drepturi și obligații fiecărei părți.

3) Integrarea în centru și în program a beneficiarilor, prin prezentarea programului.

4) Alcătuirea dosarelor individulale. Fiecare copil va avea intocmit un dosar socio-familial în care se găsesc date referitoare atât la persoana copilului cât și a familiei de origine, de către asistentul social din cadrul centrului.

D) Îmbunătățirea rezulatelor școlare

Prin oferirea activităților de meditații după orele de curs, activități de relaționare, comunicare.

E) Îmbunătățirea relațiilor extrașcolare a elevilor

prin organizarea unor excursii;

vizionarea de filme și piese de teatru;

vizitarea punctelor importante ale orașului;

organizarea de concursuri școlare;

manifestări festive cu ocazia zilelor de naștere, onomastice, 1 iunie, paște, crăciun.

Diferite jocuri.

Organizarea de expoziții.

Dezvoltarea spiritului comunitar

1.10. Durata și planul de acțiune

1.10.1. Durata de derulare a proiectului va fi de _12__ luni.

1.10.2. Planul de acțiune

Planul de acțiune de punere în practică a proiectului trebuie să fie suficient de detaliat pentru a oferi informații cu privire la pregătirea și punerea în practică a fiecărei activități. Planul de acțiune trebuie să fie redactat în următoarea formulă:

2. REZULTATELE ANTICIPATE

Rezultatele trebuie să fie direct legate de obiectivele și activitățile propuse (vezi 1.5; 1.8 și 1.9)

2.1 Impactul estimat asupra grupurilor țintă

Maximum două pagini. Includeți informații cu privire la:

2.1.1. Modul în care proiectul va ameliora situația grupurilor țintă

Proiectul « Prevenirea delicvenței și criminalității în rândul copiilor și adolescenților » va avea un impact pozitiv asupra grupurilor țintă pe mai multe planuri :

Educațional :

rezultatele școlare vor crește ;

se va înregistra o creștere a nivelului educațional ;

relații îmbunătățite vis-a-vis de cadrele didactice ;

colaborare mai bună.

● Social :

– capacitățile de relaționare, comunicare atât în grupul din cadrul centrului, clasei cât și cu familia se vor îmbunătăți ;

– tinerii vor fi mai responsabili în luarea deciziilor ;

– stima de sine va fi mult mai mare.

● Pentru familii :

– familiile vor beneficia de ajutoare lunare în produse alimentare, rechizite ;

– o mai bună comunicare cu proprii copii.

2.1.3. Modul în care proiectul va contribui la dezvoltarea dvs. Profesională

Prin acest proiect din punct de vedere profesional se vor dezvolta :

abilitățile manageriale ;

a spiritului de echipă ;

acumulare de experiență profesională.

2.2 Factori de risc in obținerea rezultatelor

Maximum trei pagini. Fiți specifici și cuantificați rezultatele folosind indicatorii stabiliți

Din partea beneficiarilor :

– neprezentarea la program a copiilor ;

– dezinteres pentru diferite activități ;

– carențe mari ale copiilor la învățătură ;

– folosirea ajutoarelor în alte scopuri, vinderea lor pentru procurarea de alcool, substanțe ilicite, etc.

– nonrelaționare a copiilor cu familia ori cu ceilalți copii din centru,

Din partea echipei de implementare :

– abandonarea proiectului ;

– dese conflicte între membrii echipei ;

– lipsa de experiență ;

Din aprtea colaboratorilor :

– resurse limitate ale partenerilor/ colaboratorilor ;

– nerespectarea contractelor de colaborare ;

– nemulțumirea părinților ;

2.3 Efectul de multiplicare

Maximum o pagină. Descrieți posibilitățile de multiplicare a proiectului și de extindere a rezultatelor în alte comunități.

Datorită complexității sale, proiectul poate fi desfășurat și în cadrul altor licee, orașe din țară, deasemenea poate fi aplicat și altor categorii de beneficiari.

Resursele materiale putând fi găsite în orice comunitate, prin îcheierea contractelor de parteneriat/ colaborare cu diferite instituții, firme.

2.4 Auto-susținere (durabilitatea proiectului)

Maximum trei pagini. Descrieți astfel încât să faceți deosebirea dintre următoarele aspecte ale auto-susținerii:

Parteneri

Maximum trei pagini.

2.5.1. Precizați criteriile care au stat la baza alocării rolurilor fiecărui partener

Pentru ca acest proiect să poată fi bine desfășurat, organizația noastră consideră necesară includerea în proiect a unor parteneri/ colaboratori ca de exemplu:

Moldova Mall

S.C.Libris Iași;

Beneficiarii direcți ai centrului;

Conducerea liceului în care se va desfășura activitatea centrului de zi;

ISJ Iași;

Depozit en-gros.

Toți acești parteneri au fost cooptați in primul rând datorita obiectivelor urmărite de către echipa inițiatoare.

De la început se poate observa cu ușurință faptul ca toți partenerii vizați de către echipa proiectului ocupa poziții strategice, si deci foarte importante in cadrul comunitarii ieșene, fapt care garantează reușita si durabilitatea desfășurării proiectului.

2.5.2. Precizați modalitățile pe care le folosiți pentru atragerea partenerilor

Modalitățile de atragere a partenerilor vor fi cat mai diverse. Cea mai importanta va fi cea reprezentata de publicitatea ce va fi făcuta fiecărui partener in parte. Astfel pentru fiecare partener in parte vor fi aduse mulțumiri publice in cadrul presei locale, o data pe luna , prin anunțurile ce vor fi publicate in fiecare ziar local. Pe afișele culturale ce vor anunța desfășurarea evenimentelor inițiate de către centru vor fi amintiți partenerii organizației.

2.6 Resurse umane necesare

Puteți să folosiți un număr nelimitat de pagini

2.6.1. Prezentați echipa propusă pentru punerea în practică a proiectului (faceți referire la pozițiile care vor exista în cadrul proiectului: nu este nevoie să includeți nume aici)

Echipa inițiatoare a proiectului de fata considera ca buna desfășurare a acestuia este condiționată de existenta unei echipe ai cărei membri sa demonstreze profesionalism. Aceasta echipa va cuprinde următoarele posturi:

Un manager

Un psiholog

Un psihopedagog

Un asistent social

1 coordonator voluntari

10 voluntari

2.7. Evaluarea proiectului

Puteți să folosiți un număr nelimitat de pagini

2.7.1. Precizați metodele pe care le veți folosi pentru evaluarea impactului asupra grupului țintă2.7. Evaluarea proiectului

Puteți să folosiți un număr nelimitat de pagini

In evaluarea proiectului referitor la impactul asupra grupului țintă se vor respecta principiile de obiectivitate și imparțialitate. Evaluarea se va face în mod progresiv, repetat. Ca metode folosite în efectuarea evaluării am folosit :

Chestionarul : aplicat angajaților, copiilor și familiilor acestora ;

Observația : cu privire la comportamentul copiilor sau a părinților ;

Fișele de avaluare școlară : completate de către profesori din cadrul liceului ;

Fișe de observație psihologică : întocmite de către psihologul centrului ;

Fișe de evaluare comportamentală : completate de către psihopedagogul centrului ;

Reactualizarea la fiecare final de semestru școlar a situației copiilor.

2.7.2. Precizați indicatorii cantitativi și cei calitativi stabiliți pentru fiecare obiectiv în parte

Precizați metodele pe care le veți folosi pentru măsurarea gradului de atingere a obiectivelor propuse

Ca prima metoda utilizata de catre evaluatori mentionam metoda observatiei (directa si participativa) , prin intermediul careia acestia vor putea obtine date concludente direct de la sursa.

Chestionarul va fi utilizat pentru furnizarea datelor cu privire la opiniile beneficiarilor și a echipei de lucru față de derularea proiectului.

Fișele de evaluare școlară și cele de înscriere la licee sau școli profesionale sunt folosite pentru a măsura dacă rezultatele școlare ale copiilor s-au îmbunătățit.

II. 2. CONCLUZII

Toate prelucrarile statistice folosite au luat în calcul un interval de confidență al rezultatelor de 95% (p< 0, 05).

Studiul de fată nu a luat în calcul decât vârsta și sexul subiecților, neglijând alte variabile care pot influența atitudinea față de infracționalitatea din rândurile copiilor și adolescenților și atribuirea cauzală a acesteia. Alți factori care ar putea interveni și după care s-ar putea constitui grupele experimentale ar fi: grupul social de apartență, nivelul educațional, etc. Lasam în sarcina unor cercetări ulterioare aprofundarea acestei analize și luarea în calcul a acestor variabile.

Concluziile generale ale mini-cercetării confirmă ipoteza conform căreia indiferent de vârstă sau gen biologic, toți subiecții consideră că factorii sociali determină în proporția cea mai mare fenomenul infracțional din rândurile copiilor și adolescenților. Prin urmare, ambele ipoteze de cercetare au fost infirmate.

3. ANEXA – REZULTATE STATISTICE OBTINUTE.

Feminin

Masculin

Tânăr adult

Adulți

Cotarea factorilor psihologici și sociali în funcție de vârsta subiecților

Cotarea factorilor psihologici și sociali în funcție de sexul subiecților

Universitate: Data:

Facultate: Locul:

Secție: Cod operator:

„Delicvență și criminalitate în rândul copiilor și adolescenților”

Această scală a opiniilor prezintă o serie de aspecte care ar putea fi considerate cauze ale comportamentului infracțional/ deviant in rândul copiilor si adolescenților. Vă rugăm să apreciați, încercuind cifra corespunzătoare, măsura în care cosiderați că acel factor determină un act delicvent in rândul persoanelor mai sus menționate, unde cifrele 1 – 6 reprezintă:

1- o pondere mică a factorului respectiv;

6- o pondere mare a factorului respectiv.

Nu există răspunsuri bune sau rele, adevărate sau false, informațiile fiind folosite doar în scopuri pur științifice.

Vârsta: Sex:

BIBLIOGRAFIE

1. Albu Emilia , Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii preadolescenți, Prevenire și terapie, Editura Aramis, București, 2002

2. Ausubel, D.P., Robinson, F.G., Învățarea în școală. O introducere în psihologia pedagogică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981

3. Banciu Dan, Rădulescu Sorin, Voicu M. , Adolescenții și familia, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1987

4. Banciu Dan, Rădulescu Sorin, Introducere în sociologia delicvenței juvenile, Editura Medicală, București, 1990

5. Berindei Adriana Rodica – Criminalitatea juvenilă, Editura Lumen, Iași, 2006

6. Bulai C., Drept penal (parte generală), Tipografia Universității, 1992

7. Dincu A. , Criminologie, Tipografia Universității, 1984

8. Dragomirescu V. , Psihologia comportamentului deviant, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976

9. Dumitrescu Ion, Adolescenții- lumea lor spirituală și educativă, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1980

10. Giurgiu, N., Elemente de criminologie, Editura “Chemarea”, Iași, 1992

11. Ibiș Adrian, Adolescentul deviant în confruntare și dialog cu profesorii, Editura Pansofia, București 2004

12. Kurkó- Fabian Andrea , Delicvența juvenilă în România după 1989, Editura Studia, Cluj-Napoca 2006

13. Mitrofan N., Agresivitatea, în Neculau Adrian (coord.), Psihologie socială. Aspecte contemporane, Editura Polirom, Iași, 1996.

14. Neculau Adrian , A fi elev, Editura Albatros, București 1983

15. cf. Neamțu G., I. Câmpeanu, C. Ungureanu- Intervenție și prevenție în delicvență, Editura Fundației”Chemarea”, Iași, 1998

16. Păun E. , Sociopedagogia școlară, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982

17. Lector univ. Pârvulescu Ion, Sociologia devianței și controlului social, note de curs, Universitatea din Petroșani, 1998

18. Piaget J., Psihologie și pedagogie, Editura Didactică și Pedagogică, București , 1972

19. Păunescu C., Agresivitatea și condiția umană, Editura Tehnică, București 1994

20. Rădulescu Sorin, Sociologia vârstelor, Editura Hiperion XXI, București, 1994

21. Rădulescu Sorin M., Devianță, criminalitate și patologie socială, Editura Lumina Lex, 1999

22. Spânoiu Dan, Cunoașterea personalității elevului preadolescent. Îndrumări pentru profesori și părinți, Editura Didactică și Pedagogică, București1981

23. Șoitu Laurențiu, Hăvârneanu Cornel, Agresivitatea în școală, Institutul European, Iași, 2001

24. Șchiopu Ursula, Criza de originalitate la adolescenți, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979

25. Tăsică Luminița Cătălina, Prevenirea devianței juvenile, Editura Premier, 2003

26. Vasilescu Lucreția, Tapai Violeta, Paraschiv Mirela, Violența nu este o soluție, Editura Blueprint International, București, 2004

27. Zamfir C. & Vlăsceanu L., Dicționar de sociologie, Editura Babel, București 1993