Delicventa Juvenila Forma a Deviantei Sociale

Introducere………………………………………………………………………………………….. 3

Cap.I-Devianta sociala si comportament delicvent

Definirea fenomenului de devianta ……………………………………………….. 5

Categorii de devianta ………………………………………………………………….. 6

Devianta si delicventa …………………………………………………………………. 8

Cap.II-Delicventa juvenila – forma a deviantei sociale

Notiunea de delicventa juvenila …………………………………………………….10

Analiza etiologica a delicventei juvenila. Cauzele care determina

delicventa juvenila ………………………………………………………………………12

2.2.1. Abordarea psihologica………………………………………………………….12

2.2.2. Abordarea sociologica………………………………………………………….14

2.2.3. Abordarea juridica………………………………………………………………16

Prevenirea si combaterea cauzelor delicventei juvenile……………………..17

Bibliografie………………………………………………………………………………………….22

=== Delicventa Juvenila – Forma a Deviantei Sociale ===

DELICVENTA JUVENILA – F0RMA A DEVIANTEI SOCIALE

Introducere………………………………………………………………………………………….. 3

Cap.I-Devianta sociala si comportament delicvent

Definirea fenomenului de devianta ……………………………………………….. 5

Categorii de devianta ………………………………………………………………….. 6

Devianta si delicventa …………………………………………………………………. 8

Cap.II-Delicventa juvenila – forma a deviantei sociale

Notiunea de delicventa juvenila …………………………………………………….10

Analiza etiologica a delicventei juvenila. Cauzele care determina

delicventa juvenila ………………………………………………………………………12

2.2.1. Abordarea psihologica………………………………………………………….12

2.2.2. Abordarea sociologica………………………………………………………….14

2.2.3. Abordarea juridica………………………………………………………………16

Prevenirea si combaterea cauzelor delicventei juvenile……………………..17

Bibliografie………………………………………………………………………………………….22

INTRODUCERE

In ansamblul formelor particulare de devianta, delicventa sau infractionalitatea apare a avea gradul cel mai ridicat de periculozitate, deoarece afecteaza cele mai importante relatii si valori sociale si incalca regulile si normele morale sau juridice care orienteaza comportamentele indivizilor.

Conceptul de “delincvență” nu este sinonim cu noțiunea de “devianță”. Sfera conceptului de “devianță” este mai largă și cuprinde, ca formă particulară, noțiunea de delincvență. În acest sens, devianța constă în orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societății ori ale unui grup social particular.

Spre deosebire de psihologi, care pun accentul pe particularitatile psihice ce se deruleaza la varsta adolescentei, evidentiind rolul factorilor individuali, psihosomatici in adaptarea tanarului la mediu, sociologii acorda un rol determinant elementelor cu caracter socio-cultural si conditiilor vietii sociale in general. In acest context, delicventa juvenila nu mai este privita ca o tulburare a personalitatii sau ca o incapacitate a tanarului de a se adapta conditiilor in care traieste, ci ca un efect nemijlocit al deficientelor si disfunctiilor structurii sociale,al conflictelor existente in cadrul sistemului social.

Reprezentand o forma particulara a deviantei sociale, delicventa include ansamblul manifestarilor antisociale care prezinta o gravitate si o periculozitate deosebita din punct de vedere a consecintelor lor si care afecteaza cele mai importante valori si relatii sociale protejate de normele juridice penale.

Sociologia delicventei are ca scop principal de studiu, identificarea explicatia si predictia cauzelor si conditiilor sociale care genereaza comportamentul delicvent si se apropie, din punct de vedere al unor concepte explicative si operationale, al unor teorii si metode, de criminologie. Spre deosebire de ramura dreptului penal, care are in vedere, in special, aspectele delicventei (judecate), ocupandu-se de analiza ansamblului de legi care reglementeaza intr-o tara exercitiul represiunii prin stat, sociologia delicventei si criminologia studiaza delicventa ca fenomen eminamente social din punct de vedere al cauzelor, legitatilor si al mijloacelor de combatere, ocupandu-se de ansamblul abaterilor si incalcarilor normelor sociale si juridice savarsite in realitate, adica de acele categorii de acte sau fapte care se inscriu in asa-numita „cifra neagra” a infractiunilor.

Caracterele generale si specifice ale infractiunilor se stabilesc prin intermediul normelor penale, care difera de la o tara la alta, in functie de trasaturile social-politice si chiar culturale ale diferitelor legislatii nationale.

Asadar, analiza juridica solicita si o analiza sociologica, criminologica si psihologica complementara, cu ajutorul careia se poate identifica contextul socio-cultural al acestei forme de devianta specifica care este delicventa si se pot raporta normele de conduita la cele mai deseama valori si relatii sociale.

Delicventa juvenila, in ansamblul ei, nu este altceva decat consecinta absentei sprijinului moral oferit de adult, a lipsei de protectie si ingrijire primite in familie, a esecului activitatii de educatie primita in scoala, etc. Un minor delicvent, este, de fapt, o victima si nu un vinovat constient de responsabilitatile ce i se imputa, el neavand constiinta inadaptarii sale la cerintele normative, ci traieste o experienta sociala diferita de cea a adultului.

Astfel, plasat intr-un mediu social defavorizant, adolescentul tinde sa aspire la moduri de viata si scopuri superioare clasei sociale sau grupului social din care face parte, dar este privat, in mod sistematic, de mijloacele legitime care i-ar da posibilitatea sa le realizeze.

Reprezentand ansamblul incalcarilor si abaterilor tinerilor de la normele de convietuire sociala, delicventa juvenila se caracterizeaza printr-o serie de trasaturi generale si comune, ceea ce implica pentru cercetatori identificarea factorilor (cauzelor) si a conditiilor care genereaza acte antisociale in randul tinerilor si adoptarea unor masuri adevate de prevenire si recuperare sociala a acestora.

Aparitia manifestarilor antisociale juvenile nu poate fi inteleasa si explicata in functie de un singur factor (societatea sau individul), ci in functie de un complex de factori aflati in interactiune.

Intrucat delicventa juvenila este considerata ca un fenomen cu profunde implicatii negative pentru structura si coeziunea grupurilor sociale de tineri, problema identificarii factorilor (cauzelor) care genereaza sau conditioneaza manifestarile antisociale, continua sa prezinte interes pentru specialisti si cercetatori, fiind elaborate numeroase teze, orientari, paradigme si teorii explicative, toate urmarind identificarea si evaluarea cauzelor si mecanismelor de baza care determina producerea unor fapte si manifestari cu caracter penal in randul tinerilor.

Gasirea unor noi metode de tratament a delicventei, este una dintre cele mai importante provocari pe care evolutia societatii o pune in fata principalelor institutii specializate: justita si administratia penitenciara, remarcandu-se, totodata si necesitatea elaborarii unui program de terapie sociala a fenomenului de delicventa, in general si a celei juvenile, in special, pornind de la cunoasterea si combaterea cauzelor generatoare si favorizante la nivel macrosocial, psihosocial si individual.

Cap.I.Devianta sociala si comportamentul delicvent

1.1. Definirea fenomenului de devianta

Ca notiune larg utilizata in psihosociologia sociala, sociologie si criminologie, notiunea de devianta desemneaza, in sensul cel mai general, indepartarea, abaterea sau nonconformismul indivizilor fata de normele si valorile sociale.

Devianta – definita ca o transgresiune a normelor aflate in vigoare, intr-un sistem social dat – este un comportament care repune in cauza atat normele sociale cat si unitatea si coeziunea sistemului.

Sociologii folosesc termenul pentru a desemna un ansamblu disparat de transgregari, de conduite dezaprobate si de indivizi marginali.

Devianta constituie ansamblul conduitelor, starilor pe care membrii unui grup le judeca drept neconforme cu asteptarile, normele sau valorile lor si care, in consecinta, risca sa trezeasca din partea lor reprobare si sanctiuni.

Etichetarea deferintelor comportamente ca fiind “normale” sau “anormale” (patologice), depinde de natura normelor sociale incalcate, de gradul de toleranta a societatii respective, ca si de pericolul actual sau potential pe care il reprezinta aceste incalcari.

Un comportament deviant este, deci, un comportament “atipic”, care se abate de la pozitia standard (medie) si incalca (transgreseaza) normele socialmente recunoscute si acceptate in cadrul unei anumite societati, dar gradul, gravitatea deviantei sociale depind, in mare masura, de reactia publica fata de aceste abateri si incalcari, de masura in care ele sunt recunoscute de ceilalti membrii ai societatii ca socialmente periculoase pentru structura si coeziunea sociala a colectivitatii, precum si de natura si forta sanctiunilor ce li se aplica.

Asadar, asemenea conduite orientate spre incalcarea normelor sociale genereaza reactii diferentiate din partea societatii care, utilizand formele si mecanismele de control social, raspunde prin aplicarea unor sanctiuni, mergand de la simpla reprobare pana la pedepsirea severa a actelor deviante.

Definirea notiunii de devianta se face prin sublinierea caracterului sau relativ, dar, concomitent si prin afirmarea caracterului său universal (fiind prezenta în toate societatile si in toate timpurile, ierarhiile fiind cele schimbatoare).

Acest concept poate fi evaluat numai prin intermediul standardelor culturale (valori, norme, simboluri) existente în societatea, grupul sau comunitatea luata ca punct de referinta.

Pentru a putea intelege si explica fenomenul de devianta, trebuie de retinut, deci, faptul ca acesta se raporteaza la un univers normativ specific fiecarei societati in parte, avand un evident caracter istoric.

Normele sociale difera de la un sistem socio-cultural la altul, astfel incat un comportament considerat deviant la nivelul unui anumit grup social, poate fi evaluat drept normal la nivelul altuia. Deci, se poate contura ideea conform careia devianta sociala depinde de contextul normativ in care apare. Ceea ce este condamnat in interiorul unei societăți/culturi sau intr-o anumita epoca, este adesea tolerat intr-un alt spațiu si intr-o alta perioada de timp.

In consecinta, privita ca fenomen social, devianta are un caracter relativ, pentru ca ceea ce, dintr-o anumita perspectiva normativa apare ca fiind “deviant”, dintr-o alta perspectiva normativa, poate fi perfect normal, legitim sau rational.

1.2. Categorii de devianta

Maurice Cusson realizează o clasificare a actelor cu caracter deviant, evidențiind șapte categorii, plecând de la criteriul gravității/intensității manifestării conduitei deviante în spațiul social:

Infractiunile si delictele – unde intra toate tipurile de delicte, de la cele mai grave, pana la infrationalitatea usoară: omuciderea, furtul, violul, trafic de persoane, comercializare si trafic de droguri, delincventa juvenila, “criminalitatea alba”… ;

Sinuciderea – care, dupa apariția celebrului studiu al lui E. Durkheim, a devenit una dintre temele importante ale sociologiei devianței;

Consumul de droguri si lumea toxicomanilor – ii intereseaza pe sociologii care au studiat aspectele sociale ale consumului de stupefiante, alcool, etc;

Transgresiunile sexuale – care includ conduite ce se plaseaza de multe ori la limita psihopatologiilor (prostitutia, homosexualitatea, pornografia, sadismul, masochisml, pedofilia, gerotofilia, transexualism etc.) ;

Deviantele religioase – care, prin atitudini de multe ori fanatice, antreneaza secte religioase, dar și forme de "vrajitorie"”, misticism s.a;

Bolile mentale – care au ca sursă factori sociali și sunt analizate din punctul de vedere al recuzarii sau îndepartarii de norma sociala;

Handicapurile fizice – dar nu prin defectul propriu-zis, ci prin manifestarile relationale determinate de stigmatul resimtit ca o sursa de tratamente injuste ; relațiile tensionate ce pot fi observate in momentul interactiunii persoanelor “normale” cu cele surde sau nevazatoare, cocosate, pitice, etc. au constituit obiectul de studiu al unor observatii stiintifice si s-au pus în evidenta diferente semnificative.

Totodata, se pot distinge patru categorii de devianti :

deviantii subculturali – nonconformistii, indivizi care pun deschis in discutie legitimitatea normelor pe care le violeaza, straduindu-se sa promoveze norme si valori substituente si militeaza in acest sens ; acestei categorii apartin : teroristii, disidentii si membrii sectelor religioase ;

transgresorii – sunt deviantii care violeaza deliberat o norma a caror validitate o recunosc, ei actionand nu din principiu, ci din interes, din oportunism sau se lasa prada pasiunii sau concupiscentei ; majoritatea delicventilor sunt simpli transgresori, ei violand norme carora nu le neaga cu adevarat legitimitatea;

indivizii cu tulburari de comportament – sunt inclusi intr-o zona intermediara, unde caracterul voluntar al actului nu este nici clar acceptat, nici exclus (alcoolicii, toxicomanii, indivizii cu tulburari mentale- cum ar fi nevroza, sociopatia, precum si tulburarile de caracter),

handicapatii – surzii, orbii, debilii, bolnavii mental ale caror tulburari rezulta dintr-o leziune organica- cazuri in care nu se mai pune problema actiunii voluntare.

Toate aceste comportamente constituie substanta deviantei, chiar daca se manifesta în grade diferite ; în ansamblul acestor forme particulare ale devianței, delincventa sau criminalitatea prezinta gradul cel mai ridicat de periculozitate sociala, deoarece afectează cele mai importante valori și norme sociale promovate de fiecare societate. Dar nu se diferențiaza în natura sa de celelalte conduite caci toate formele reprezintă tinta controlului si sistemului de sanctiuni la nivel social.

Indiferent de criteriile de clasificare utilizate, oricum s-ar intitula sau aranja si indiferent de limbajul utilizat, toate aceste comportamente particulare fac obiectul de studiu al sociologiei deviantei, ramura ce se afla pe poziția a treia în preocuparile de specialitate (după sociologia familiei și sociologia muncii).

1.3.Devianta si delicventa.

In ansamblul formelor particulare de devianta, delicventa sau infractionalitatea apare a avea gradul cel mai ridicat de periculozitate, deoarece afecteaza cele mai importante relatii si valori sociale si incalca regulile si normele morale sau juridice care orienteaza comportamentele indivizilor.

In sensul sau general juridic, delicventa include acele transgresiuni ale normelor de convietuire sociala care afecteaza mai mult ordinea publica, drepturile si indatoririle colectivitatii, decat relatiile particulare dintre indivizi.

Din punct de vedere strict juridic, un comportament delicvent repezinta un tip de conduita care incalca legea, privita ca ansamblu de reguli normative edictate si aplicate de catre autoritatatea statal-politica.

Comportamentul delicvent este definit, deci, prin luarea in considerare a unor trasaturi specifice:

caracterul ilicit – reprezinta o actiune cu character imoral, ilegitim, illegal, prin care sunt violate si prejudiciare anumite valori si relatii sociale,

caracterul de vinovatie – actiunea este comisa de o anumita persoana care actioneaza deliberat, constient si responsabil;

incriminare – fapta comisa este incriminate si sanctionata de legea penala.

Numai in prezenta acestor caracteristici, o fapta antisociala savarsita de o persoana responsabila poate fi incriminata de legea penala.

In literatura de specialitate juridica si criminologica, se disting urmatoarele categorii de delicventa:

delicventa reala – supranumita si “cifra neagra”, fiind actiunea savarsita ca atare, in realitate, insumand totalitatea manifestarilor antisociale cu caracter penal, care s-au comis sau care au avut loc in realitate,

delicventa descoperita – ce cuprinde numai acea parte a faptelor antisociale cu caracter penal si anume a celor identificate de organele specializate;

delicventa judecata sau legala – se identifica cu cea descoperita care ajunge sa fie judecata si sanctionata de catre instantele specializate ale statului.

Reprezentand o forma particulara a deviantei sociale, delicventa include ansamblul manifestarilor antisociale care prezinta o gravitate si o periculozitate deosebita din punct de vedere a consecintelor lor si care afecteaza cele mai importante valori si relatii sociale protejate de normele juridice penale.

Insa, delicventa sau devianta sociala penala se defineste nu in functie de “eticheta” sau “reactia” membrilor societatii fata de un anumit tip de comportament, ci in raport cu valorile si relatiile sociale lezate si care sunt protejate prin normele juridice penale.

Aparand necesitatea de a evidentia caracteristicile sociale, generale si comune mai multor societati, in legatura cu mecanismele de producere si reiterare a actelor infractionale si cu mijloace de control social existente, sociologia delicventei are ca scop principal de studiu, identificarea explicatia si predictia cauzelor si conditiilor sociale care genereaza comportamentul delicvent.

In consecinta, sociologia delicventei se apropie, din punct de vedere al unor concepte explicative si operationale, al unor teorii si metode,de criminologie, spre deosebire de ramura dreptului penal, care are in vedere, in special, aspectele delicventei (judecate), ocupandu-se de analiza ansamblului de legi care reglementeaza intr-o tara exercitiul represiunii prin stat, sociologia delicventei si criminologia studiaza delicventa ca fenomen eminamente social din punct de vedere al cauzelor, legitatilor si al mijloacelor de combatere, ocupandu-se de ansamblul abaterilor si incalcarilor normelor sociale si juridice savarsite in realitate, adica de acele categorii de acte sau fapte care se inscriu in asa-numita „cifra neagra” a infractiunilor.

Cap.II-Delicventa juvenila – forma a deviantei sociale

Notiunea de delicventa juvenila

Conceptul de “delincvență” nu este sinonim cu noțiunea de “devianță”. Sfera conceptului de “devianță” este mai largă și cuprinde, ca formă particulară, noțiunea de delincvență. În acest sens, devianța constă în orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societății, ori ale unui grup social particular.

Delicventa juvenila desemneaza, in esenta, ansamblul abaterilor si incalcarilor de norme sociale sanctionate juridic, savarsite de minori pana la implinirea varstei de 18 ani.

Termenul de „delincvență juvenilă”, insa, nu este întâlnit nici în legislația penală în țara noastră, nici în dreptul pozitiv al altei țări. el este o creație a doctrinei penale și a teoriilor criminologice sau sociologice în încercările lor de a grupa o serie de infracțiuni în funcție de criterii de vârstă considerându-se, în mod justificat, că faptele penale prezintă o serie de particularități determinate de nivelul de maturitate biologică și cu precădere mintală a subiectului activ al infracțiunii.

Absența unor criterii adecvate generează o serie de ambiguități în definirea delicvenței juvenile, această noțiune înglobând o multitudine de conduite, condiții și situații de viață nu întotdeauna legate între ele, dar aduse la un numitor comun prin utilizarea normativului penal.

Delicventa juvenila, in ansamblul ei, nu este altceva decat consecinta absentei sprijinului moral oferit de adult, a lipsei de protectie si ingrijire primite in familie, a esecului activitatii de educatie primita in scoala, etc. Un minor delicvent, este, de fapt, o victima si nu un vinovat constient de responsabilitatile ce i se imputa. El nu are constiinta inadaptarii sale la cerintele normative, traind o experienta sociala diferita de cea a adultului. Datorita acestui fapt, delicventa juvenila apare ca un efect al lipsei de responsabilitate a familiei, a parintilor, a educatorilor, a factorilor raspunzatori de formarea conduitei morale a tanarului.

Desemnând, în general, conduitele morale inadecvate ale tinerilor care n-au împlinit încă vârsta majoratului, termenul de delicvență se aplică la diferite forme de comportament și la categorii eterogene de minori: cei care transgresează legea (delincvenții în sensul restrâns al termenului), cei abandonați de părinți sau educatori și care se integrează în anturaje nefaste potențial delicvente, cei care au fugit de la domiciliu sau din mediul școlar că urmare a aplicării unor sancțiuni aspre, brutale, vagabondând prin diferite locuri, cei care au nevoie de protecție și de îngrijire pentru diferite motive (decesul părinților, dezorganizarea familiei, manifestarea unor tulburări de comportament).

Din acest punct de vedere, unii autori fac distincție între falsa delicvență, în care includ minorii cu o conduită antisocială provocată de o maladie de un tip sau altul, și adevărata delicvență, care cuprinde minori normali din punct de vedere fiziologic și psihologic, având o bază de anormalitate doar sub aspect psihosocial, căci orice personalitate normală implică socializarea, personalitatea putându-se însă dezvolta – într-un anumit fel – și în afara socializării.

Unii autori consideră necesar ca, în definirea delicvenței, să se pornească de la conceptul de maturizare socială. Privit din această perspectivă delicventul apare că un individ cu o insuficientă maturizare socială și cu dificultăți de integrare socială, care intră în conflict cu cerințele unui anumit sistem valorico-normativ, inclusiv cu normele juridice. Delicventul nu reușește să-și ajusteze conduita în mod activ și dinamic la cerințele relațiilor interpersonale din mediul urban respectiv, datorită unui deficit de socializare, determinat de perturbarea sau insuficiența proceselor de asimilare a cerințelor și normelor mediului socio-cultural și a proceselor de acomodare la acestea prin acte de conduită acceptabile din punct de vedere social-juridic. Caracterul disonant al maturizării sociale și, deci, al dezvoltării personalității poate apărea în mai multe variante precum: decalaje între nivelul maturizării intelectuale și nivelul dezvoltării afectiv-motivaționale și caracterial-acționale; decalaje între dezvoltarea intelectuală și dezvoltarea judecăților și sentimentelor morale; atât o perturbare intelectuală, cât și una afectiv-motivațională și caracterială.

Prin acțiunea comună a familiei, a școlii, a grupurilor de muncă și a altor factori educativi, marea majoritate a copiilor își însușesc principalele exigențe ale conformității de grup, comportându-se în funcție de repere sociale dezirabile.

Însă, în pofida măsurilor educative, există suficienți minori care se îndepărtează de la modelele de conduită estimate favorabil de către educator, adoptând comportamente nonconformiste deviante și comițând, mai ales dacă ocaziile sunt favorabile, abateri de la normele de conviețuire socială.

Analiza etiologica a delicventei juvenile. Cauzele care determina delicventa juvenila

Analiza etiologica este marcata de prezenta a doua orientari principale – cea psihologica si cea sociologica.

Prima orientare se concretizeaza, cel mai adesea, intr-o abordare individuala a comportamentului si particularitatilor psihice ale tanarului delicvent, care incearca sa explice devianta penala ca rezultat al unor tulburari de comportament si personalitate datorate incapacitatii de adaptare la exigentele normative.

Cea de a doua orientare, pune accentul pe conditiile si proprietatile mediului social si cultural, considerand fenomenul de delicventa ca efect al conflictelor si contradictiilor existente in cadrul sistemului social.

Insa, ambele orientari sunt obligate sa faca apel atat la factori de natura psihica cat si la faptori cu caracter social. Astfel, orientarea psihologica, prelungindu-se intr-o directie care inglobeaza perspectiva psihologiei sociale, tine seama atat de caracterele individuale ale delicventului cat si de proprietatile mediului familial care l-a format, iar, la randul sau, orientarea sociologica, desi se ocupa cu priotate de de evidentierea particularitatilor mediului social, nu poate evita analiza modului de manifestare a personalitatii.

Caracterele generale si specifice ale infractiunilor se stabilesc prin intermediul normelor penale, care difera de la o tara la alta, in functie de trasaturile social-politice si chiar culturale ale diferitelor legislatii nationale.

Analiza juridica solicita, insa, o analiza sociologica, criminologica si psihologica complementara, cu ajutorul careia se poate identifica contextul socio-cultural al acestei forme de devianta specifica care este delicventa si se pot raporta normele de conduita la cele mai deseama valori si relatii sociale.

Abordarea psihologica

Aceasta orientare apare ca o necesitate de intregire a abordarii normativelor juridice si a dimensiunii sociale a delictului, cu implicarea profunda si compleza a individualitatii.

Definirea delicventei, din punct de vedere psihologic, angajeaza, deci, personalitatea individuala implicata in acte infractionale.

Punctul de vedere psihologic vizeaza omul concret, cum exista si actioneaza in mediul ambiant, cum se percepe si se evalueaza pe sine ca o rasfrangere a imaginii celorlalti despre sine, perceputa si reverberata la nivelul interioritatii sale.

Perspectiva psiholohica a delicventei incearca sa explice in ce masura individul dispune de o capacitate intelectiva, afectiva, volitiva, capabila sa mentina un echilibru intre interesele, nevoile si aspiratiile sale si mijloacele legitime de realizare a acestora.

Orientarea psihologica cuprinde mai multe directii de abordare, una dintre ele fiind cea „psihanalitica” care atribuie tanarului delicvent o structura „nevrotica”, manifestata prin conflicte intra si interpersonale, cauzate de climatul familial nefavorabil.

Profilul psihocomportamental al delicventului minor se caracterizeaza prin imaturitate afectiva si sociala, rezistenta scazuta sau frustatie, valoare crescuta a agresivitatii si ostilitatii, avand o influenta deosebita cadrul familial.

Familiile dezorganizate, familiile incomplet unite sau nelegitime, dezmembrate, familiile in criza datorita unor cauze ce determina absenta temporara sau permanenta a unuia dintre soti, existenta in cadrul familiei a unor situatii care determina fundamental esecurile comportamentului, ii determina pe copii la adoptarea unor atitudini antisociale, individuale sau de grup.

Prevenirea comportamentului deviant la unii indivizi se realizeaza prin masuri juridico-sociale. In cazul minorilor, pentru determinarea tuturor cauzelor si conditiilor care au generat comportamentul deviant, un rol decisiv il are conduita atitudinii in familie si societate.

Reintegrarea sociala a delicventilor presupune reabilitari timpurii, in functie de atitudinea comportamentala, individualizarea masurilor si procedeelor de reeducare in functie de particularitatile de varsta, caracteristicile psihocomportamentale ale fiecarui delicvent in parte.

O alta directie de abordare este asa-numita abordare „psihopedagogica” a comportamentului care evalueaza cauzele delicventei juvenile din perspectiva erorilor educatiei si socializarii morale, considerand ca tendinta spre delicventa este rezultatul manifest al esecului, asimilarii si internalizarii normelor de conduita de catre subiectii educatiei, acest esec datorandu-se in mare masura unei educatii gresit orientate care ignora motivatiile personale ale tanarului si aplica un sistem defectuos de sanctiuni, la cxare se adauga interdictiile severe instituite de parinti asupra unor actiuni sau preferinte care impiedica dezvoltarea sociabilitatii si a autonomiei morale.

Orientarea psihologica, in asamblul ei, nu se cantoneaza doar la un singur nivel, cel individual, deoarece, punand accensul pe trasaturile de personalitate ale tanarului si pe structura ei dinamica (interese, aptitudini, motivatii, aspiratii etc.) este obligata sa le puna in dependenta cu caracteristicile mediului familial. Adeseori, obstacolele cu caracter afectiv si situatiile familiale deficitare isi pun amprenta asupra sentimentelor de incredere, securitate ale adolescentului, de unde si marcata sa instabilitate afectiva si comportamentala cu impact asupra delicventei si deviantei.

Peste 50% dintre adolescentii delicventi, dupa cum indica statisticile, apartin familiilor dezorganizate, esecul unitatii familiale antamant un esec al educatiei morale.

Absenta realizarii functiilor principale ale familiei (subzistenta, protectie, afectiune, socializare, etc.) determina aparitia unor tendinte neconforme cu normele de conduita valorizate pozitiv de societate.

Asadar, studiul delicventei juvenile solicita o evaluare complexa a interactiunilor intre toti membrii grupului familial si a conflictelor dintre acestia, mai ales in situatii de criza.

Indiferent de caracterul si continutul diferitelor sale abordari, orientarea psihologica in domeniul delicventei juvenile postuleaza ideea principala, conform careia delicventa juvenila se datoreaza incapacitatii de adaptare satisfacatoare la mediu a adolescentului datorita unor tulburari de natura psihopatologica, provocate de un ansamblu de factori, de care, in cea mai mare parte, familia este cea responsabila.

2.2.2. Abordarea sociologica

Sociologia delicventei isi aduce aportul la descifrarea actului infractional, la nivel de fenomen social, cu analiza actelor antisoaciale savarsite in realitate, in raport cu multiplele aspecte de inadaptare, dezorganizare, anomie si marginalitate existente in cadrul societatii.

Fenomenele antisociale, reprezentand o problema sociala, se produc in cadrul unei societati avand o determinare sociala resimtita la nivelul indivizilor, grupurilor si institutiilor si produc ceea ce se intituleaza „dezorganizare sociala”. Astfel, abordarea fenomenului de delicventa de pe pozitii sociologice vizeaza dezorganizarea sociala ca stare de inadecvare a retelei de statusuri si roluri, creind o discrepanta intre scopurile colective si obiectivele individuale sau de grup care nu-si gasesc pe deplin satisfactia.

Dezorganizarea sociala sau „starea de anomie” cum o numeste Durkheim, sociolog francez, determina, pe langa cresterea numarului de delicte si extinderea treptata a starii de marginalitate la un numar tot mai mare de indivizi, grupuri sociale, care, la randul ei, se reverbereaza la nivel social prin neintegrare sociala.

Abordarea sociologica cuprinde o serie de directii si de perspective teoretice, care incearca sa completeze punctul de vedere mai limitat al orientarii psihologice, punand in dependenta tendinta spre delicventa nu atat de caracteristicile climatului familial, cat mai ales de cele ale mediului social si cultural.

Mai mult decat o forma de inadaptare, delicventa juvenila este privita ca o forma de exprimare a conflictului tanarului cu valorile societatii in ansamblul ei.

Spre deosebire de psihologi, care pun accentul pe particularitatile psihice ce se deruleaza la varsta adolescentei, evidentiind rolul factorilor individuali, psihosomatici in adaptarea tanarului la mediu, sociologii acorda un rol determinant elementelor cu caracter socio-cultural si conditiilor vietii sociale in general. In acest context, delicventa juvenila nu mai este privita ca o tulburare a personalitatii sau ca o incapacitate a tanarului de a se adapta conditiilor in care traieste, ci ca un efect nemijlocit al deficientelor si disfunctiilor structurii sociale,al conflictelor existente in cadrul sistemului social.

Astfel, plasat intr-un mediu social defavorizant, adolescentul tinde sa aspire la moduri de viata si scopuri superioare clasei sociale sau grupului social din care face parte, dar este privat, in mod sistematic, de mijloacele legitime care i-ar da posibilitatea sa le realizeze.

In consecinta, delicventa reprezinta un mijloc ilegitim si ilicit, o forma de protest contra inegalitatilor intre clase in ceea ce priveste puterea, bogatia, prestigiul si securitatea existentei, acest fenoment fiind amplificat, totodata, de tendinta asocierii adolescentilor (asa-numitele bande de la marginea strazii) care ofera tanarului atat un sentiment de solidaritate cu cei defavorizati ca si el, cat si o identitate.

Dintre acele directii de abordare, mai specifice pentru orientarea sociologica, trebuie mentionata perspectiva teoretica a „dezorganizarii sociale” care pune in dependenta delicventa juvenila de o serie de schimbari si conflicte sociale cate insotesc procesele modernizarii.

In raport de aceasta perspectiva teoretica, delicventa juvenila este considerata, in mod esential, ca fenomen urban, avand ca premisa conflictele culturale si sociale generate de procesele de dezvoltare sociala.

O alta directie particulara a orientarii sociologice este circumscrisa conceptiei teoretice asupra fenomenului de anomie.

Pentru Durkheim, anomia se exprima intr-o pierdere a orientarii individului datorita disparitiei controlului exterior. O asemenea situatie il plasează pe individ intr-o anumită libertate, intr-o absenta a conditionării sociale. Aceasta nu inseamna ca libertatea anomicului poate fi valorizata pozitiv, ci din contra, trebuie înteleasa ca o dezangajare nefasta, negativa provenita din dezechilibrarea relatiei trebuinte – mijloace – scopuri sociale. Durkheim leaga acest concept de patologia sociala generata de insuficienta reglementare normativa a vieții economice si datorita aparitiei numeroaselor roluri sociale ca urmare a diviziunii sociale a muncii, roluri care induc diferentieri puternice intre indivizi.

O ultima directie de analiza etiologica de natura sociologica, inspirata de conceptele fenomenologice din acest domeniu, se asociaza asa-numitei perspective a "etichetarii", care isi propune sa explice, nu atat de ce apare delicventa, cat, mai ales, sa explice de ce un tanar delicvent este perceput ca deviant si sanctionat ca atare. In functie de aceasta perspectiva, delicventa este considerata ca un fenomen produs, in mod fundamental, de mecanismele de control social. Astfel, daca un adolescent, care, incalcand din intamplare normele morale sau legale ajunge in contact cu politia sau cu instanta de judecata, este posibil, de cele mai multe ori, sa se transforme intr-un veritabil delicvent. Definirea ca delicvent de catre aceste institutii de control social, il obliga sa accepte o « eticheta » pe care o va interioriza in imaginea despre sine si se va comporta in conformitate cu ea.

Toate aceste conceptii si orientari formuleaza principalele explicatii ale fenomenului de delicventa juvenila, incercand sa puna in evidenta si sa coreleze o serie de factori si variabile cu caracter individual si social, constituind un punct de reper pentru elaborarea unor modele explicative.

2.2.3. Abordarea juridica

Reprezentand o forma particulara a deviantei sociale, delicventa include ansamblul manifestarilor antisociale care prezinta o gravitate si o periculozitate deosebita din punct de vedere a consecintelor lor si care afecteaza cele mai importante valori si relatii sociale protejate de normele juridice penale.

Delicventa sau devianta sociala penala se defineste nu in functie de “eticheta” sau “reactia” membrilor societatii fata de un anumit tip de comportament, ci in raport cu valorile si relatiile sociale lezate si care sunt protejate prin normele juridice penale.

„Cariera” infractionala a unui tanar nu seamana cu cea a adultului, faptele sale ilegitime sau ilicite datorandu-se, de fapt, greselilor facute de educator si nu unor asa-zise motivatii antisociale ale tanarului faptuitor. Totusi, legislatia aplicabila in cazul delicventilor mentine notiunea de „culpabilitate”, in baza acelorasi criterii care evalueaza comportamentul adultului, desi scopul ei nu este atat de a sanctiona, cat de a reeduca, a trata si proteja tanarul.

Din punct de vedere juridic, delicventa se caracterizeaza prin incalcarea normelor care reflecta cerintele oricarei forme de convietuire umana (limitarea libertatii personale, adaptarea adecvata la mediul social, concordanta dintre atitudinile individuale si cerintele sociale, respectarea interdictiilor si prescriptiilor normative, adaptarea acelor criterii de actiune care fac posibila normalitatea si predictibilitatea comportamentului, etc).

Din perspectiva juridica, insa, nu este suficienta stabilirea gradului de vinovatie a unui adolescent care a incalcat norme penale, ci apare necesara si evidentierea gradului sau de maturitate in perceperea caracterului antisocial al faptelor sale, adica evaluarea atitudinilor si motivatiilor sale fata de norma legala. Stabilirea acestui grad de maturitate este echivalenta, de fapt, cu fixarea raspunderii.

Asadar, una dintre cele mai importante categorii juridice cu care opereaza dreptul penal, este aceea de responsabilitate care exprima un act de angajare a individului in procesul interactiunii sociale, prin asumarea consecintelor fata de rezultatele faptelor sale.

Aceasta notiune nu se confunda cu cea de raspundere, care ne indica o obligatie impusa din afara, individul percepand si resimtind normele ca reguli obligatorii impuse din exterior.

Stabilirea starii de iresponsabilitate este o problema extrem de importanta pentru individualizarea vinovatiei si a sanctiunii, fiind necesar sa se determine fie existenta unei boli psihice care genereaza care genereaza aceasta stare, fie existenta insasi a iresponsabilitatii in momentul comiterii faptei, intrucat nu intotdeauna si nu in mod necesar simpla constatare a unei boli psihice a unui faptuitor implica iresponsabilitatea sa, fiind necesara efectuarea unei expertize medico-psihiatrice intr-un institut sanitar de specialitate.

In teoria si practica penala, discernamantul este considerat ca fiind „capacitatea subiectului de intelegere si manifestare constienta a vointei in raport cu o anumita fapta concreta”, in timp ce pentru psihiatri el reprezinta o „aptitudine de a deosebi binele de rau, licitul de ilicit, legalul de ilegal, a distinge, prevedea si anticipa faptele proprii si a alege solutii morale”.

Notiunea de discernamant, invocata intr-o serie de articole ale Codului penal roman, nu este expres definitita de legiuitor, singura precizare referindu-se la faptul ca, pana la proba contrarie, orice individ care a savarsit o fapta penala se presupune ca a actionat cu discernamant, avand, in consecinta, responsabilitate si poate fi tras la raspundere penala – cu exceptia minorilor care nu au implinit varsta de 14 ani.

Insa, sunt necesare multiple evaluari de natura psihologica, sociologica, psihiatrica si pedagogica, care sa identifice intregul complex de factori si conditii ce pun in dependenta personalitatea, inca insuficient structurata si maturizata a minorului, de contextul social in care se gaseste amplasat.

Prevenirea si combaterea cauzelor delicventei juvenile

Tineretul, ca si categorie sociala determinata biopsihic si socio-cultural, se individualizeaza prin caracteristici de varsta, mentalitati si comportamente, avand sisteme de valori si aspiratii interne diferite de cele ale adultilor, unele dintre acestea fiind pozitive, altele nonconformiste sau negative, in raport cu exigentele impuse de normele sociale. Astfel, pot apare fenomene de inadaptare, instrainare, nonconformism, marginalitate, devianta.

Reprezentand ansamblul incalcarilor si abaterilor tinerilor de la normele de convietuire sociala, delicventa juvenila se caracterizeaza printr-o serie de trasaturi generale si comune, ceea ce implica pentru cercetatori identificarea factorilor (cauzelor) si a conditiilor care genereaza acte antisociale in randul tinerilor si adoptarea unor masuri adevate de prevenire si recuperare sociala a acestora.

Ca fenomen social si antisocial, delicventa juvenila se caracterizeaza, totodata, printr-o serie de trasaturi si note specifice, distincte pentru o societate sau alta, care deriva atat din conditiile socio-economice si culturale ale societatii respective, cat si din modalitatea de concepere, sanctionare si tratare a delictelor comise de adolescenti si tineri.

Este adevarat ca sistemele institutionalizate si neinstitutionalizate de control social au un rol important asupra reglementarilor normative ale tinerilor, insa, dezvoltarea societatii contemporane a condus, pe de o parte, la cresterea bunastarii unor categorii si grupuri, dar, totodata, s-au intensificat si formele de inadaptare, instrainare si marginalizare a multor tineri, datorita efectelor negative ale crizelor economice, inegalitatilor sociale si nationale, somajului, etc.

Aparitia manifestarilor antisociale juvenile nu poate fi inteleasa si explicata in functie de un singur factor (societatea sau individul), ci in functie de un complex de factori aflati in interactiune.

Intrucat delicventa juvenila este considerata ca un fenomen cu profunde implicatii negative pentru structura si coeziunea grupurilor sociale de tineri, problema identificarii factorilor (cauzelor) care genereaza sau conditioneaza manifestarile antisociale, continua sa prezinte interes pentru specialisti si cercetatori, fiind elaborate numeroase teze, orientari, paradigme si teorii explicative, toate urmarind identificarea si evaluarea cauzelor si mecanismelor de baza care determina producerea unor fapte si manifestari cu caracter penal in randul tinerilor.

Marea diversitate a acestor teorii si puncte de vedere, ca si gradul lor de relativitate, impun precautie in utilizarea si operationalizarea diferitelor concepte pe care le includ, cum ar fi cele de patologie sociale, anomie sociala, dezorganizare si disfunctie sociala, conflict cultural-normativ, s.a.

Interpretarea cauzalitatii criminale reprezinta un moment important al cercetarii fenomenului de delicventa, evidentiile cauzele si conditiile generale si particulare ale acesteia, subliniind evenimentele cu rol important in determinarea actelor de incalcare a normelor de convietuire sociala si de devianta de la normativul penal.

Actul individual este atat o problema individuala cat si una sociala, iar prevenirea sau combaterea lui mobilizeaza toti factorii institutionalizati de control social.

Eliminarea si diminuarea cauzelor generatoare de delicventa se realizeaza printr-un amsamblu de masuri juridice si extrajuridice, menite sa previna si sa combata proliferarea actelor criminale prin realizarea protectiei si apararii sociale a indivizilor si institutiilor fata de diferite acte delicvente, prin restabilirea ordinii sociale si normative, perturbate prin delicte, prin sanctionarea si pedepsirea delicventilor.

Intreaga activitate de prevenire si combatere a delicventei are un caracter general si unul special. Dimensiunea generala este de factura psihosociala si vizeaza diminuarea treptata a factorilor sociali criminogeni precum si a conditiilor sociale negative neverberate la nivelul socializarii individualitatii si la nivelul comportamentului delicvent. Dimensiunea speciala este de factura juridica, reprezentand sistemul de sanctiuni si pedepse si institutiile specializate in care se efectueaza tratamentul precum si resocializarea delicventilor.

Resocializarea cuprinde, in mecanismul ei intern, protejarea sociala si prevenirea comiterii de noi delicte, prin sistemul de sanctiuni si pedepse si reprezinta o modalitate de reorientare si remodelare a personalitatii delicventului, in vederea reconvertirii profunde a acesteia, a comportamentelor sale la normele si valorile acceptate de societate.

Cauzalitatea juridica cuprinde referiri la conditiile raspunderii persoanelor pentru consecintele faptelor lor, la legatura dintre actiunea delicventa si rezultatul antisocial produs.

Legislatiile penale urmaresc cu prioritate controlul si neutralizarea criminalitatii, protectia, apararea sociala si juridica a indivizilor, a institutiilor sociale, pedepsirea si resocializarea indivizilor cu comportamente antisociale, actiunea lor constand si in identificarea si diminuarea surselor potentiale de criminalitate, precum si in masuri de profilaxie sociala, culturala educativa, astfel incat sanctiunea sa aiba finalitatea de recuperare sociala.

Efectul de prevenire poate fi general – preventie generala – si se caracterizeaza prin stabilirea in lege a faptelor considerate delicte ori special – preventie speciala – cand se exercita direct asupra indivizilor care au incalcat sau violat legea penala, realizandu-se corecta incadrare juridica, avand in vedere continutul Codului de procedura penala.

In functie de participarea la aceasta actiune, activitatea de prevenire consta in:

activitate primara sau generala – angajeaza institutiile cu rol de socializare si control social participand la actiunile de identificare in vederea identificarii si combaterii potentialelor surse de criminalitate;

secundara sau speciala – indreptata spre combaterea si neutralizarea delicventilor, diminuarea prejudiciilor sociale produse in urma delictului, restabilirea ordinii sociale, sanctionarea delicventilor;

situtionala sau contextuala – prin atragerea directa in actiunea de prevenire, folosind masuri ce vizeaza informarea publicului din anumite zone criminogene despre posibile riscuri.

De asemenea, se mai fac nuantari ale prevenirii, in functie de momentul desfasurarii actiunii de prevenire.

Abordarea sociologica a fenomenului de criminalitate presupune, insa, identificarea si explicarea cauzelor si conditiilor care genereaza si favorizeaza analiza unor modele teoretice ce pun in relatie un ansamblu coerent de acte, fapte, evenimente, intre care se stabilesc relatii de interconditionare.

Perspectiva sociologica de abordare a fenomenului delicventei a generat un curent de orientare in favoarea utilizarii statisticilor pentru descifrarea corelatiilor existente intre manifestarile delicvente si diferiti factori sociali.

Factori sociali – ca sexul (majoritatea delicventilor sunt barbati), varsta (delicventii, in general, sunt tineri) si mediul social (multi delicventi provenind din medii viciate social) – au constituit perspective sociale de abordare a tendintelor fenomenului delicvent, punandu-l in dependenta cu procese sociale de amploare urbanizare, dezvoltare tehnica) si perioade de profunde tulburari sociale (crize economice, somaj, etc.).

Din punct de vedere sociologic, actul delicvent se determina in functie de intensitatea abaterii de la normele sociale recunoscute, atragand atentia asupra problemei functionarii sistemului social, in contextul definirii sociale cu luarea in considerare a factorilor politici, juridici, institutionali..

In abordarea psihologica, pe langa determinantii sociali, se evidentiaza implicarea personalitatii individului delicvent, a modului particular in care individul interpreteaza si reactioneaza la mediul social.

Tehnicile predictive se numara printre cele mai importante mijloace stiintifice pentru estimarea si prevenirea delicventei juvenile, avand in vedere descifrarea timpurie a comportamentului copiilor proveniti din medii defavorabile, unde atmosfera afectiva, relatiile socio-afective dintre soti si respectiv parinti prezinta carente.

Constatarile cercetatorilor intreprinse cu instrumente de predictie a deviantei, ce vizeaza previziunea comportamentelor antisociale, au semnalat necesitatea completarii investigatiilor in privinta laturii profunde a personalitatii umane, personalitatea dezarmonica a delicventilor angajand o metodologie ampla cu referiri la investigarea inteligentei, descifrarea structurilor socio-afective, a tolerantei la frustare, precum si tehnici de investigare a moralitatii delicventilor.

In decursul istoriei sale, omenirea a parcurs numeroase etape in lupta impotriva fenomenului infractional, in vederea blocarii, diminuarii si prevenirii acestuia, adoptand masuri de aparare a valorilor sociale, iar executarea pedepselor a cunoscut o evolutie sinuoasa, de la tortura, exterminare, munca silnica, deportare, pana la tratamentul penitenciar directionat spre reabilitarea si resocializarea infractorilor.

Societatea, in ansamblul sau, se transforma intr-o structura tot mai complexa, iar limitele justitiei penale au fost demonstrate de-a lungul timpului, astfel s-a impus o reorientare a acesteia, in sensul de a se gasi alternative la pedeapsa penala si la incarcerare, ca modalitati de reabilitare a infractorilor.

S-a constatat ca persoanele care prezinta grave lacune educationale, in marea lor majoritate tineri, isi cauta refugiul in comportamente deviante, cum ar fi consumul abuziv de alcool, toxicomania, prostitutia, violenta verbala si fizica si, in ultima instanta, delicventa, dar intoleranta, adeseori nejustificata, pe care societatea o are fata de astfel de persoane, fara a se interesa de adevaratele cauze ale acestor comportamente, este cea care favorizeaza folosirea uneori excesiva a masurilor de izolare.

Desi inchisoarea s-a dovedit a fi, in general, un mijloc eficient de pedepsire, nu poate fi totusi ignorat efectul puternic desocializant al acesteia, daca se are in vedere faptul ca, in pofida programelor tot mai diversificate utilizate in sistemul penitenciar, de natura psihologica, educationala, sociologica, numarul recidivistilor creste in mod constant, ceea ce conduce la concluzia ca stigmatizarea, marginalizarea, desocializarea sunt atat de puternice, incat tot mai putini reusesc sa isi refaca viata si sa se reintegreze in societate dupa executarea pedepsei.

Gasirea unor noi metode de tratament a delicventei, este una dintre cele mai importante provocari pe care evolutia societatii o pune in fata principalelor institutii specializate: justita si administratia penitenciara, remarcandu-se, totodata, necesitatea elaborarii si a unui program de terapie sociala a fenomenului de delicventa, in general si a celei juvenile, in special, pornind de la cunoasterea si combaterea cauzelor generatoare si favorizante la nivel macrosocial, psihosocial si individual.

BIBLIOGRAFIE

Sorin Radulescu, Dan Banciu – “Introducere in sociologia deviantei juvenile-Adolescenta intre normalitate si devianta”, Ed.Medicala, Bucuresti, 1990

Dan Banciu, Sorin M.Radulescu, Marin Voicu – “Introducere in sociologia deviantei”, Ed.Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1985

Marioara Petcu – “Delicventa. Repere psihosociale”, Ed.Dacia, Cluj Napoca, 1999

Conf.univ.dr.Tudor Butoi s.a., Tratat universitar de psihologie judiciara – Teorie si practica, Ed.Phobos, Bucuresti, 2003

Maurice Cusson – “Devianta” – Studiu publicat in “Tratat de sociologie”, editat sub coordonarea lui Raymond Boudon (profesor la Universitatea Paris-Sorbona), traducere Delia Vasiliu si Anca Ene, Ed.Humanitas, Bucuresti, 1992