. Delicventa Juvenila – Forma A Deviantei Penale Adolescentine

Introducere

A doua și a treia vârstă, sau legarea florii vieții omenești este copilăria și așa-zisa adolescență, la care vârstă ajungând omul, este ca și floarea: de se va lega la vreme bună, ea face roadă bună, iar de se va lega la vreme rea, face și roadă rea.

Dimitrie Cantemir, Divanul

sau Gâlceava înțeleptului cu lumea

Cuvintele prințului moldav, scrise pe la 1698 („de la mântuința lumii”), prefigurează un anume tip de demers epistemologic, ce recunoaște plasticitatea inițială a ființei umane și rolul contextelor paideice în devenirea sa. „Roada” bună sau „și rea” a „florii” umane este efectul calității „vremii”, cu alte cuvinte a mediului în care ea se dezvoltă. O astfel de premisă este asumată și de autorul acestei lucrări, care pleacă de la convingerea intimă că dincolo de posibilele predispoziții moștenite ale conduitelor noastre, suntem ceea ce suntem datorită experiențelor noastre de viață, dintre care cele mai importante sunt cele din perioada „legării florii vieții omenești”, perioada copilăriei și adolescenței.

Despre „roada și rea” a acestei perioade de vârstă, adică despre comportamentele deviante vom vorbi în această lucrare.

Dacă o bună perioadă de timp devianța (și subclasa acesteia, devianța penală sau delincvența) era tratată ca o componentă ce ținea exclusiv de buna educație, astăzi ea a devenit o problemă socială majoră cu care se confruntă societățile contemporane. Ca problemă socială, ea nu mai este privită ca o problemă ce ține doar de educație, ci ca una strâns legată de modul în care funcționează societatea în ansamblul ei, incluzând aici familia, școala, mecanismele de socializare, de control, sancționare și reabilitare socială, cultura societății, percepția inechității sociale, sărăcia relativă, lipsa de resurse, privarea de șanse, marginalizarea, anomia.

Înțelegerea unei astfel de probleme complexe impune o abordare multi- și inter-disciplinară, în care perspectiva biologică, antropologică și psihologică să fie completate cu cea juridică și sociologică.

De pe coordonatele unei astfel de abordări am încercat să decelăm cauzele, factorii favorizați și semnificațiile individuale și sociale ale conduitelor delincvente, formele de manifestare ale delincvenței juvenile, mecanismele socializării și disfuncțiile acestora, ca argumente pentru identificarea unor modalități de prevenire, diminuare și intervenție eficientă în domeniu.

În primul capitol, după delimitările conceptuale absolut necesare tratării unui astfel de subiect, schițăm perspectiva criminologică, plecând de la premisa că delincvența juvenilă este, în primul rând, un concept juridic și criminologic, celelalte perspective urmând a fi detaliate în capitolele următoare.

Capitolul al doilea prezintă sintetic principalele variabile ale socializarii in familie asupra delincvenței juvenile, urmând traseul individ, mediu, societate.

Capitolul III urmăreste identificarea mecanismelor socializării, responsabile de instituirea conformității și a erorilor generatoare de conduite deviante și delincvente, prezentând succint diverse paradigmele teoretice, variabile ale socializării primare, desfășurate în familie, ale socializării secundare, realizate în școală și influențele grupului asupra constituirii eului social.

Capitolele IV si V prezinta metode si tehnici de cercetare a tendintelor de devianta penala a adolescentilor

Capitolul final este dedicat prezentării unor metode și mijloace de evaluare și predicție a delincvenței juvenile și a unor posibile programe sociale de prevenție și intervenție eficace în domeniu.

Prin această tematică, lucrarea se adresează în mod special studenților Facultății de Psihologie, dar în egală măsură și altor specialiști a căror activitate are tangențe cu fenomenul supus analizei, profesori, sociologi, criminologi, juriști, polițiști sau asistenți sociali.

Tulcea,

iunie, 2008.

I. Delincvența juvenilă – formă a devianței penale adolecentine

Structura temei:

Devianță și delincvență – delimitări conceptuale

Noțiunea de delincvență juvenilă

Multidisciplinaritatea domeniului delincvenței juvenile

Criminologia și aspectul juridic

Specificul abordării criminologice a delincvenței juvenile

Formele criminalității

Răspunderea penală a minorilor

Sistemul sancționator al minorilor

Evoluția delincvenței juvenile în România

Devianță și delincvență – delimitări conceptuale

Titlul lucrării, Introducere în problematica delincvenței juvenile, indică obiectul studiului – delincvența juvenilă, dar nu și perspectiva științifică din care este abordat obiectul. Această omisiune este deliberată, pentru a sugera intenția de abordare multidisciplinară, intenție motivată de complexitatea obiectului.

Amintindu-ne de o exigență ridicată la cursul de logică, posesiunea comprehensivă a unui termen presupune o definire corectă, care să permită integrarea lui precisă în sistemul conceptual al disciplinei respective. Integrarea în sistem implică – alături de definirea termenului – realizarea unei clasificări și/sau diviziuni, stabilirea relațiilor cu ceilalți termeni ai aceluiași univers de discurs. Dacă termenul este utilizat în mai multe discipline, definiția trebuie contextualizată. Este cazul multora dintre termenii cu care vom opera în acest curs.

Tot de la cursul de logică ne amintim și faptul că majoritatea definițiilor științifice se realizează prin gen (proxim) și diferență specifică, iar în situația în care se operează cu un alt tip de definiție conotativă, prima parte a definitorului va indica o noțiune reprezentativă pentru clasa definitului. Vom încerca să respectăm aceste exigențe în cele ce urmează, dar pentru început vom urmări ce spun dicționarele.

În Dicționarul de sociologie coordonat de R Boudon ș.a., (1996, p. 78) la termenul delincvență suntem trimiși la crimă și devianță. La crimă găsim definiția lui Durkheim „comportament pe care legea este autorizată să-l sancționeze”, iar la devianță „transgresiune, identificată ca atare și sancționată, a normelor în vigoare într-un sistem social dat”. În primul caz se vorbește de încălcarea legii – ceea ce sugerează un aspect juridic al problemei, iar în cel de-al doilea se vorbește de normă – ceea ce sugerează un aspect social.

În consecință, actul delincvent este definit prin crimă, iar aceasta este o specie a devianței. Așadar, pentru a înțelege natura delincvenței este utilă analiza prealabilă a genului proxim – devianța.

Termenul de devianță a fost utilizat pentru prima dată în anul 1938 de către sociologii americani T. Sellin ca „ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau a ordinii instituționale” și de către R. Merton, care considera devianța drept „o reacție normală a oamenilor normali în condiții anormale”(apud Rădulescu,1994, p.9). Cele două definiții diferite ne amintesc de o altă distincție impusă la cursul de logică, și anume, definiția neutră, prezentă în primul caz, și definiția persuasivă, prezentă în al doilea caz, în care ni se sugerează ideea că devianța este rezultatul reacției firești la o situație anormală; așadar situația este vinovată. Vom înțelege mai târziu semnificația acestei definiții mertoniene.

Cele mai frecvente definiții ale devianței se realizează în raport cu criteriul normei sau în raport cu criteriul mediei statistice; în ultimă instanță, comportamentul mediu este în relație cu cel considerat normal.

După criteriul normativ, devianța reprezintă o conduită care încalcă normele scrise sau nescrise ale societății, sau ale unui grup social particular. Nota caracteristică pentru actul deviant este încălcarea normei și consecința este dezaprobarea socială. Când actul nu mai este dezaprobat de către comunitate, el încetează a mai fi deviant. Prin urmare, ceea ce numim deviant depinde de contextul normativ care reglementează comportamentele considerate ca fiind normale într-o societate dată.

După criteriul statistic, devianța este o abatere semnificativă de la media comportamentelor membrilor grupului sau ai societății. Media sugerează „omul mediu”, căci „tipul normal se confundă cu tipul mediu.” (Durkheim, 1974, p. 105)

Combinând cele două accepțiuni am putea spune că devianța reprezintă un tip de comportament care se opune celui mediu, normal, convențional sau conformist, prin încălcarea unor norme scrise sau nescrise ale societății. Atunci când este vorba de încălcarea unei norme nescrise, putem vorbi de o devianță tolerată, în sensul că societatea nu consideră că aceea abatere este atât de periculoasă încât să o sancționeze prin lege. Privită istoric, o astfel de devianță are o mare relativitate și variabilitate, având un statut similar frumuseții: există numai în ochii celui ce o privește. Am putea spune că nu condamnăm un comportament pentru că este deviant, ci este deviant pentru că îl condamnăm.

Acțiunile care sunt prohibite prin coduri legale formale și în cazul cărora există pedepse pentru cei care le comit sunt considerate deviante din punct de vedere legal, constituind clasa delictelor. Autorul unui delict este un delincvent. Prin urmare, devianța legală reprezintă delincvența. Pe lângă delictele grave, universal reprimate, cum sunt incestul, răpirea, violul, omorul sau furtul, delictele minore diferă de la societate la societate, în raport cu dinamica legislativă. Ceea ce este considerat devianță în sensul legal variază istoric și geografic.

În baza acestor observații preliminare, putem realiza o tipologie, fie ea și aproximativă, a devianței:

– după natura devianței: – pozitivă (inovativă),

(efectul) – negativă (infracțiune);

– neutră (excentricități).

– după forma de manifestare : – deschisă (transparentă);

(vizibilitate) – ascunsă (corupția).

– după tipul normei încălcate: – penală;

– sexuală;

– politică;

– religioasă;

– familială;

– autoagresivă.

– după actor: – individuală;

– grupală.

– după gravitatea actului: – tolerată (ținuta indecentă);

– relativ tolerată sau contravenientă;

– gravă, sancționată penal.

– după criteriul medical: – normală;

– patologică.

– după vârstă: – adultă;

– juvenilă.

Deși clasele sunt insuficient de precise, fapt datorat în mare măsură aglutinării fenomenului și vaguității determinărilor conceptuale, clasificarea este cerută de exigența unei minime rigori, cât și pentru a realiza o imagine de ansamblu asupra fenomenului devianței.

Utilizând ca singur criteriu forma de manifestare sau regimul normalității transgresate, Maurice Cusson alcătuiește o listă cu următoarele categorii ale devianței (1997):

infracțiuni și delicte, categorie în care intră toate tipurile de delicte, de la cele mai ușoare până la cele mai grave;

sinuciderea;

consumul de droguri și toxicomania, în care autorul include diverse categorii de dependență, inclusiv alcoolismul;

transgresiunile sexuale, prostituția, homosexualitatea, pornografia;

devianțele religioase, vrăjitorie, erezii, sectarism;

bolile mentale;

handicapurile fizice.

Atunci când delictul vizează minorii, vorbim de delincvența juvenilă

Noțiunea de delincvență juvenilă

Am constatat ambiguitatea noțiunilor devianță și delincvență, datorată, în parte cel puțin, diverselor perspective din care este abordată problema. În cazul noțiunii de delincvență juvenilă imprecizia definițională este și mai mare, dat fiind faptul că în conotația termenului ar intra, conform unor autori, „orice act care încalcă exigențele de conformism impuse de către adut sunt considerate deviante din punct de vedere legal, constituind clasa delictelor. Autorul unui delict este un delincvent. Prin urmare, devianța legală reprezintă delincvența. Pe lângă delictele grave, universal reprimate, cum sunt incestul, răpirea, violul, omorul sau furtul, delictele minore diferă de la societate la societate, în raport cu dinamica legislativă. Ceea ce este considerat devianță în sensul legal variază istoric și geografic.

În baza acestor observații preliminare, putem realiza o tipologie, fie ea și aproximativă, a devianței:

– după natura devianței: – pozitivă (inovativă),

(efectul) – negativă (infracțiune);

– neutră (excentricități).

– după forma de manifestare : – deschisă (transparentă);

(vizibilitate) – ascunsă (corupția).

– după tipul normei încălcate: – penală;

– sexuală;

– politică;

– religioasă;

– familială;

– autoagresivă.

– după actor: – individuală;

– grupală.

– după gravitatea actului: – tolerată (ținuta indecentă);

– relativ tolerată sau contravenientă;

– gravă, sancționată penal.

– după criteriul medical: – normală;

– patologică.

– după vârstă: – adultă;

– juvenilă.

Deși clasele sunt insuficient de precise, fapt datorat în mare măsură aglutinării fenomenului și vaguității determinărilor conceptuale, clasificarea este cerută de exigența unei minime rigori, cât și pentru a realiza o imagine de ansamblu asupra fenomenului devianței.

Utilizând ca singur criteriu forma de manifestare sau regimul normalității transgresate, Maurice Cusson alcătuiește o listă cu următoarele categorii ale devianței (1997):

infracțiuni și delicte, categorie în care intră toate tipurile de delicte, de la cele mai ușoare până la cele mai grave;

sinuciderea;

consumul de droguri și toxicomania, în care autorul include diverse categorii de dependență, inclusiv alcoolismul;

transgresiunile sexuale, prostituția, homosexualitatea, pornografia;

devianțele religioase, vrăjitorie, erezii, sectarism;

bolile mentale;

handicapurile fizice.

Atunci când delictul vizează minorii, vorbim de delincvența juvenilă

Noțiunea de delincvență juvenilă

Am constatat ambiguitatea noțiunilor devianță și delincvență, datorată, în parte cel puțin, diverselor perspective din care este abordată problema. În cazul noțiunii de delincvență juvenilă imprecizia definițională este și mai mare, dat fiind faptul că în conotația termenului ar intra, conform unor autori, „orice act care încalcă exigențele de conformism impuse de către adulți minorilor și tinerilor” (Rădulescu M.S., 1999, p. 202). În clasa delincvenței juvenile intră pe lângă acte ce care definesc delicte în general și altele care sunt specific legate de vârstă, cum ar fi „starea de neascultare”, „chiulul de la școală”, fuga de acasă, vagabondajul, consumul de băuturi alcoolice, fumatul ș.a., acte pentru care adultul nu este sancționat. De aici și dificultatea unei definiții necontestabile, fapt relevat și de participanții la primul Congres al Națiunilor Unite pentru Prevenția Criminalității și Tratamentul Delincvenților (1955), care nu au reușit să ajungă la o definiție lipsită de echivoc a termenului de delincvență (Grecu F.; Rădulescu S. M., 2003).

Majoritatea conduitelor delincvente pot fi încadrate în patru mari categorii:

încălcarea legilor de statut;

furtul (principala cauză a proceselor penale în cazul minorilor);

violența;

– comportamentul de bandă, receptat de ceilalți ca periculos.

Termenul de delincvență juvenilă desemnează conduite inadecvate ale tinerilor care n-au împlinit vârsta majoratului, fiind aplicat celor care transgresează legea, dar și celor care se integrează în anturaje potențial delincvente, având un comportamentul de evaziune, celor care au fugit de la domiciliu sau din mediul școlar, vagabondând, celor care au tulburări de comportament. Punctul de vedere legal reduce delincvența la raportul cu norma penală și urmările vătămătoare ale acțiunilor care sunt sancționate juridic.

Pentru a exclude ambiguitățile generate de utilizarea prea largă a conceptului de delincvență juvenilă, unii autori (e.g. Banciu, Rădulescu, 2002) propun utilizarea conceptului de predelincvență juvenilă, pentru a desemna acele abateri nesancționate penal, cum sunt conduitele de evaziune ale adolescenților (hoinăreala, fuga de acasă sau de la școală), consumul frecvent de alcool, atitudini agresive sau indecente, indiferența față de școală și educatori etc., dar care sunt indicatori ai unei posibile evoluții spre conflictul cu legea penală.

Raporturile dintre termenii discutați, din punctul de vedere al extensiunii lor, arată astfel:

A A= devianță socială (sens larg)

B B= devianță penală = delincvență

C C= devianță penală adolescentină =

delincvență juvenilă

Figura 1. Universul de discurs al devianței

Ca alternativă psihologică pentru a desemna fenomene cuprinse în conceptul sociologic de devianță, în anul 1950 s-a introdus conceptul de tulburare de comportament, concept care desemnează orice deviere de la normele psihomorale, incluzând aici manifestări neurosomatice, caracteriale, psihopatice și psihotice. După anii 1980, conceptul de tulburare de comportament a fost înlocuit treptat cu cel de problemă de comportament, pentru a sugera diminuarea încărcăturii psihopatologice. În denotația conceptului problemă de comportament sunt incluse toate tipurile de devianțe.

3. Multidisciplinaritatea domeniului delincvenței juvenile

Ca formă distinctă de devianță (de natură penal-adolescentină), delincvența juvenilă constituie un fenomen complex, care definește „ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală” (Banciu D., Rădulescu S. M., 2002, p. 80). Această accepțiune de tip juridic este utilă întrucât ne permite evitarea echivocului altor definiții, dar simplifică poate prea mult complexitatea fenomenului. Prin încălcarea normei sociale, delincvența ține de abordarea sociologică; prin faptul că presupune încălcarea legii penale, fiind o subclasă a criminalității sau a infracționalității, delincvența juvenilă ține de domeniul juridic și criminologic, implicate în depistarea, deferirea justiției și în prevenție, fiind și alte organe ale statului de drept. Actul delincvent fiind în ultimă instanță produsul acțiunii unui individ, al unei personalități, fenomenul cere o abordare ce ține de psihologie sau chiar de psihiatrie. Referindu-se la persoane aflate într-o etapă de vârstă încadrată în mod normal în regimul școlarității, delincvența juvenilă este și o problemă psihopedagogică. Accentele analizelor cad divers, în funcție de specificul unghiului de abordare.

Analiza multidimensională a delincvenței creează posibilitatea înțelegerii fenomenului la diferite nivele:

dimensiunea statistică evidențiază amploarea și evoluția fenomenului (în procente, medii, analize factoriale) în corelație cu diverși indicatori sociali (economici, culturali, geografici etc);

dimensiunea juridică evidențiază tipuri de norme încălcate, gravitatea prejudiciilor aduse, periculozitatea lor socială, tipurile de sancțiuni aplicate și modalitățile de resocializare;

dimensiunea sociologică pune delincvența în raport cu multiplele fenomene de dezorganizare socială, de inadaptare și marginalizare;

dimensiunea psihologică evidențiază structura personalității delincvente, motivațiile, mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului în raport cu fapta comisă (discernământ, iresponsabilitate);

dimensiunea economică poate indica așa-zisul cost al delictului, prin evidențierea consecințelor directe și indirecte ale diferitelor infracțiuni;

dimensiunea prospectivă angajează viziunea dinamicii în viitor a fenomenului și propensiunea spre delincvență a anumitor indivizi sau grupuri sociale.

O viziune holistă, integratoare a tuturor acestor dimensiuni, este încă un deziderat. În ceea ce ne privește, vom prezenta în subpunctul următor câteva aspecte legate de perspectiva juridică; perspectiva sociologică și psihologică vor fi dezvoltate în capitolul destinat analizei teoriile etiologice asupra delincvenței juvenile.

4. Criminologia și aspectul juridic

4.1. Specificul abordării criminologice a delincvenței juvenile

Termenul criminologie provine de la grecescul krimein, cu sensul originar de a judeca, a alege, a separa, preluat în limba latină sub forma de crimen, însemnând decizia judiciară – apoi acuzația, actul de a judeca un comportament. Asocierea termenului grecesc logos, desemnând cuvânt, raționalitate, teorie, prin extindere, știință, indică prezența unei discipline științifice care are ca obiect de studiu crima.

Bazele criminologiei au fost puse de către E. Durkheim, care formulează următorul postulat: este de tip criminal orice act care provoacă sancțiunea. „Punem numele de crimă – afirma Durkheim – oricărui act pedepsit și facem din crima astfel definită obiectul unei științe speciale, criminologia” (Durkheim, 2002, p.40).

Obiectul criminologiei îl reprezintă astăzi ansamblul cercetărilor cu caracter științific ce se ocupă, pe de o parte, cu studierea fenomenului criminal, urmărind cunoașterea complexă a acestuia, iar pe de altă parte, cu evaluarea practicii anti-criminale, în scopul optimizării acesteia (Cioclei V., 1998, p. 57). Criminologia are o funcție descriptivă, explicativă, predictivă și profilactică.

În limbaj juridic, termenul crimă este definit diferit în funcție de codurile de legi adoptate. Într-un prim sens, crima desemnează o infracțiune gravă, pentru care legiuitorul stabilește, de regulă, pedepse diferite și proceduri penale speciale, în raport cu celelalte infracțiuni (Cioclei V., 1998, p.6).

Acest sens este reflexul împărțirii tripartite a infracțiunii în codul penal al Revoluției Franceze în:

contravenții;

delicte;

crime.

Această poziție va fi preluată în Codul Napoleon (1810) și menținută în codurile penale din Franța, Belgia, Luxemburg, San-Marino și Grecia.

Olanda (1886) și Italia (1889) trec la o împărțire bipartită a infracțiunilor:

contravenții și

delicte.

În România împărțirea tripartită (din codul de la 1865 și din cel de la 1936) este înlocuită în anul 1969 cu o concepție unitară despre infracțiune, care desemnează toate faptele prevăzute de legea penală, contravențiile ieșind din sfera de reglementare a justiției penale. În consecință, noțiunea de crimă are sensul larg, referindu-se la infracțiune în general, definită prin violarea unui articol de lege în vigoare, fiind sancționată penal. Cel care comite o infracțiune este un infractor sau un delincvent.

În consecință, în legislația noastră termenii crimă, infracțiune, delict au aceeași denotație, desemnează aceleași „obiecte logice”, chiar dacă în conotația lor, în „haloul” semnificant, pot fi sesizate diferențe de nuanțe: polițistul preferă termenul infracționalitate, criminologul pe cel de criminalitate, sociologul pe cel de delincvență, psihologul pe cel de tulburare de comportament.

În extensiunea sa, conceptul delincvență cuprinde atât delincvența oficială, identificată, judecată și, eventual, sancționată, cât și delincvența ascunsă, invizibilă sau așa-numita „cifră neagră” a criminalității. Din estimările făcute de criminologi, din patru cazuri de minori identificați de organele de poliție, numai unul singur este trimis în judecată; dintre cei judecați, doar o parte dintre ei sunt sancționați, în marea lor majoritate cei din mediile sociale defavorizate. Unii specialiști (e.g. canadianul Marc Le Blanc) estimează că delincvența ascunsă este de douăzeci de ori mai mare decât cea cunoscută. Alte studii longitudinale americane au constatat că mai puțin de 2% din actele ilicite comise de minori au devenit cazuri de delincvență juvenilă (apud Banciu D., Rădulescu S.M., 2002).

Schematic, raportul dintre aceste concepte se prezintă astfel:

Acte vizibile Acte invizibile

1

4

2

3

Legendă:

delincvența identificată de către organele de poliție;

delincvența judecată de către instanțele judecătorești;

delincvența sancționată prin măsuri administrative sau corecționale;

delincvența ascunsă (invizibilă sau neidentificată).

Figura 2. Clasele delincvenței reale

Făcând distincție între predelincvență și delincvență juvenilă, D. Banciu și Sorin M. Rădulescu propun următoarea schemă a criteriilor normative de definire a delincvenței juvenile:

Figura nr. 3. Criterii normative de definire a delincvenței juvenile

(Apud Banciu, D., Rădulescu S., M., 2002, p. 77)

Formele criminalității

Criminalitatea cuprinde o mare diversitate de fapte, care pot fi repartizate în anumite grupe, după anumite criterii obiective și subiective, ajungându-se la un sistem de categorii relativ unitar și coerent.

Având ca punct de reper valorile sociale periclitate, în criminologie sunt analizate următoarele forme ale criminalității (Oancea I., 1998):

Criminalitatea contra siguranței statului, care cuprinde un număr de 17 tipuri de crime, dintre care amintim: trădarea, atentatul contra statului, complotul, subminarea puterii de stat, sabotajul, spionajul etc.

Criminalitatea contra persoanei, care cuprinde un număr de 31 de specii de crime, repartizate în mai multe subgrupe, și anume: crime contra vieții (omor, omor calificat, omor deosebit de grav, pruncucidere, uciderea din culpă), crime contra integrității corporale sau sănătății (lovituri, vătămare corporală, lovituri cauzatoare de moarte), crime (infracțiuni) contra libertății persoanei (lipsire de libertate, violare de domiciliu, șantaj), crime cu privire la viața sexuală (viol, raport sexual cu o minoră) și infracțiuni sau crime contra demnității (insultă, calomnie).

Criminalitatea contra autorității, ce cuprinde un număr de 10 infracțiuni, dintre care putem aminti: defăimarea unei organizații, ultrajul, uzurparea de calități oficiale, sustragerea sau distrugerea de înscrisuri, ruperea de sigilii și trecerea frauduloasă a frontierei;

Criminalitatea contra proprietății publice sau personale, cu un număr de 15 specii de infracțiuni ca: furtul, tâlhăria, abuzul de încredere, înșelăciunea etc.

Criminalitatea de fals cuprinde un număr de 12 infracțiuni, cum sunt: falsificarea de monedă, fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Criminalitatea economică, ce cuprinde infracțiuni de tipul concurenței neloiale, divulgării secretului economic, falsificării de mărfuri.

Criminalitatea contra activității unor organizații de stat, organizații publice și alte organizații cuprinzând 32 de infracțiuni de tipul abuzului în serviciu, mărturiei mincinoase, luării de mită, etc.

Criminalitatea contra conviețuirii sociale, în care se înscriu 29 de infracțiuni, ca: infracțiuni contra familiei (bigamia), infracțiuni contra sănătății publice (traficul de stupefiante), infracțiuni contra asistenței celor aflați în primejdie, infracțiuni care aduc atingere conviețuirii sociale, infracțiuni contra ordinii și liniștii publice, infracțiuni de parazitism social (cerșetorie, vagabondaj, prostituție).

Criminalitatea contra capacității de apărare a țării. Această formă de criminalitate include 29 de infracțiuni specifice activității militare, de tipul dezertării, sustragerii de la serviciul militar, sustragerii de la recrutare, încorporare sau concentrare.

Este evident faptul că dinamica legislativă reașează categoriile infracțiunii, unele dintre ele fiind dezincriminate.

Luând drept punct de referință vârsta infractorilor, se pot distinge alte patru forme ale criminalității, și anume: criminalitatea minorilor, a tinerilor majori, a majorilor și a vârstnicilor.

1. Criminalitatea minorilor este o parte importantă a criminalității generale și cuprinde totalitatea delictelor săvârșite de persoanele care nu au împlinit vârsta de 18 ani. Minorii cu vârsta până la 14 ani comit mai frecvent infracțiuni ce privesc disciplina familială și școlară, ca de exemplu vagabondajul, în timp ce minorii între 14-18 ani ajung să comită infracțiuni din ce în ce mai grave, îndeosebi omoruri, violuri, infracțiuni contra avutului și contra normelor de conviețuire socială.

2. Criminalitatea tinerilor majori este acea formă a criminalității ce cuprinde infracțiunile comise de indivizi cu vârsta cuprinsă între 18 și 21 de ani. Conform unor opinii avizate, în România, la un total de 100 infracțiuni săvârșite, într-o perioadă de 5 ani, au participat tineri între 18-26 ani într-un procentaj de 37,07%. La un total de 100 infracțiuni de omor și tentativă de omor au participat 33,44% tineri între 18 și 20 de ani. (Oancea, 1999). Din punct de vedere statistic, tinerii cu vârsta între 18 și 21 de ani comit delicte de tipul infracțiunilor contra persoanei, contra bunelor moravuri, contra bunurilor și infracțiuni cu privire la legea circulației pe drumurile publice.

3. Criminalitatea adulților sau majorilor este cea care ocupă locul cel mai important în spațiul criminalității, datorită faptului că perioada de vârstă a adulților este mai extinsă (18-60 de ani), iar în totalul populației, aceștia ocupă ponderea cea mai mare. Această formă a criminalității nu este examinată în bloc, ci pe subgrupe de vârstă (18-21 ani, 21-25 ani, 25-30 ani etc.). Adulții tineri sunt cei care participă mult mai mult la infracționalitate în comparație cu adulții “confirmați” sau infractorii cu vârsta între 35-55 ani.

4. Criminalitatea vârstnicilor – a celor peste 60 de ani – există într-un procent mult mai redus, îmbrăcând forme deosebite, sub aspectul cauzelor și formelor de manifestare, în comparație cu criminalitatea minorilor, tinerilor majori și majorilor.

4.3. Răspunderea penală a minorilor

Societatea se protejează împotriva crimei printr-un sistem complex de acțiuni, elementul determinant reprezentându-l totuși sancționarea delincvenților.

Tradițional, sancțiunile prevăzute pentru a repara greșeala conțineau o dimensiune mântuitoare (reintegrarea în colectivitate printr-un act ritualic: magie, ceremonie, mărturisire) sau exemplară (legea talionului, tăierea nasului celor neospitalieri, cum ordonă Carol cel Mare).

O perspectivă raționalistă asupra crimei și pedepsei consecvente se conturează la sfârșitul secolului al XVIII-lea, paternitatea fiindu-i atribuită juristului italian Cesario Beccaria (1738-1794), cititor al lui Montesquieu și Rousseau, care aplică principiile Iluminismului în sistemul penal. Funcția justiției este de a proteja libertățile individuale, legea fiind instrumentul organizat după principiul utilitarist: cât mai multă fericire posibilă, pentru cât mai mulți oameni. Pedeapsa ar avea scopul de a provoca frica de sancțiune. Cele trei principii raționale ale pedepsei, formulate de Beccaria, stau și astăzi la baza dreptului penal: certitudinea crimei, proporționalitatea pedepsei cu gravitatea infracțiunii și originea legislativă a regimului de penalitate. Răspunderea penală este asociată responsabilității subiectului.

Responsabilitatea exprimă actul de angajare a individului în procesul interacțiunii sociale, prin asumarea consecințelor faptelor sale. Răspunderea este obligația exterioară sau sancțiunea impusă.

Responsabilitatea unei conduite presupune un aspect intelectiv și unul volitiv. Aspectul intelectiv presupune capacitatea individului de a înțelege pericolul faptei comise și urmările ei, iar aspectul volitiv exprimă capacitatea individului de a voi comiterea faptelor în vederea unor scopuri. În absența acestor două elemente ne aflăm în prezența iresponsabilității penale, care poate fi stabilită în urma expertizei medico-psihiatrice care trebuie să stabilească discernământul. În teoria și practica penală, caracterul infracțional al unei fapte (Cod Penal, art. 17, al.1) include în mod cumulativ trei componente:

1. Incriminarea – fapta să fie prevăzută de legea penală;

2. Vinovăția – fapta să fie comisă cu vinovăție;

3. Pericolul social – fapta să prezinte pericol social.

Lipsa oricăreia dintre aceste trei componente conduce, pe cale de consecință, la excluderea caracterului penal al faptei. Prin degrevare de la acest principiu există situații care pot conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei (excluzând implicit infracțiunea și răspunderea penală): legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică și morală, cazul fortuit, beția completă involuntară, eroarea de fapt, iresponsabilitatea și minoritatea făptuitorului (art. 44-45 Cod Penal).

Așadar, iresponsabilitatea și minoritatea făptuitorului înlătură caracterul penal al faptei. Dacă vârsta majoratului civil este, pentru majoritatea sistemelor legislative europene, fixată la 18 ani, cea a majoratului penal este sensibil coborâtă, variind între 16 și 18 ani, excepție făcând țările scandinave (stabilită la 15 ani), Germania, Austria și Ungaria (fixată la 14 ani), Franța și Polonia (stabilită la 13 ani)(Cf. Banciu D., Rădulescu S.M., 2002, p. 78). Dacă în Olanda minorii sunt sancționați în cadrul unui regim juridic special încă de la vârsta de 12 ani, în Belgia, vârsta responsabilității penale este de 18 ani (Grecu F., Rădulescu S.M., 2003, p.28). Documentele O.N.U. consideră ca fiind tânăr orice persoană sub 25 de ani, copil, orice persoană sub 18 ani, iar delincventul juvenil un copil sau tânăr vinovat de a fi comis un delict.

Codul penal român (C.P.art.99) stabilește trei categorii de minori:

– minori sub 14 ani care nu răspund pentru faptele antisociale comise întrucât în favoarea lor există o prezumție absolută de lipsă de discernământ;

– minori care au împlinit 14 ani dar nu depășesc 16 ani, care au răspundere penală numai dacă se dovedește că au săvârșit fapta cu discernământ;

– minori care au împlinit 16 ani și răspund penal.

Vinovăția este legată de noțiunea de discernământ, prezența sau absența acestuia putând duce la exonerarea sau sancțiunea penală.

Stabilirea lipsei de discernământ se face pe baza expertizei medico-legale psihiatrice într-un institut de specialitate la cererea judecătorului, care nu este obligat să accepte concluziile expertizei; sarcina dovedirii discernământului revine acuzării. Rezultă că noțiunea de discernământ este exclusiv un concept psihiatric și judecătoresc, deși, în opinia noastră, el este, de fapt, psihologic. Simplu spus, discernământul reprezintă capacitatea persoanei de a conștientiza consecințele acțiunilor sale într-un context axiologic, moral și civic, adică în raport cu binele și răul, cu permisul și interzisul.

Limitele de vârstă în care minorul este, din punct de vedere juridic, susceptibil de a avea discernământ reprezintă o convenție, căci în realitate putem constata existența discernământului faptei antisociale la minori sub 14 ani, deși prezumția legală este cea de inexistență absolută a lui, după cum există situații de lipsă a discernământului după 16 ani, când prezumția legală este cea a existenței absolute a acestuia. Stabilirea discernământului se face, cu unele excepții, post factum, a posteriori, după un anumit timp de la comiterea faptei, ceea ce relativizează precizia stabilirii acestuia, căci de multe ori, tocmai ancheta asupra minorului îl face pe acesta să conștientizeze consecințele acțiunilor sale.

De menționat că lipsa de discernământ a minorului înlătură sancțiunea penală asupra lui, dar nu exclude răspunderea civilă a persoanelor care aveau minorul în supraveghere.

4.4. Sistemul sancționator al minorilor

Pentru minorii care au împlinit vârsta de 14 ani până în momentul comiterii faptei, pentru care se dovedește că au comis fapta sancționată de lege cu discernământ, Codul Penal prevede un regim sancționator special, compus din măsuri educative și pedepse, ambele având regimul de sancțiuni de drept penal. Alegerea tipului de sancțiune ține de instanța de judecată, ce are în vedere gravitatea faptei, starea minorului (psihică, fizică, morală), condițiile sociale ș.a.

Pedeapsa se aplică „numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului” (Cod Penal, art. 99, alin. final). Pentru minori, pedepsele, amenda și închisoarea, sunt reduse la jumătate în comparație cu sancțiunea adultului, iar minimul sancțiunii nu poate depăși 5 ani, cum este cazul pentru infracțiunea pentru care legea prevede detenție pe viață, în cazul minorilor aplicându-se închisoare de la 5 la 20 de ani. Minorilor nu li se pot aplica pedepse complementare, iar faptele comise în timpul minoratului nu atrag după sine decăderi din drepturi.

Măsurile educative sunt sancțiuni speciale pentru minori, aplicate cu scopul de a îndrepta conduita acestora, prin educare și reeducare. Potrivit legislației române (art. 101 C.P.), în această categorie intră: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare și internarea într-un institut medical-educativ.

Mustrarea „constă în dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al faptei săvârșite, în sfătuirea minorului să se poarte în așa fel încât să dea dovadă de îndreptare, atrăgându-i totuși atenția că, dacă va săvârși din nou o infracțiune, se va lua față de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă” (C.P., art. 102 c).

Libertatea supravegheată urmează în ordinea gravității mustrării și constă în a lăsa minorul în libertate, sub atenta supraveghere a unei persoane desemnate de instanța de judecată, în scopul îndreptării comportamentului. Supravegherea poate fi încredințată părintelui sau tutorelui, dacă instanța apreciază că aceștia îndeplinesc condiții satisfăcătoare; instanța decide dacă se impun anumite obligații, cum ar fi să nu intre în contact cu anumite persoane, să nu frecventeze anumite locuri, să presteze o muncă neremunerată într-o instituție de interes public; dacă minorul se sustrage supravegherii sau nu se supune îndrumărilor, măsura poate fi revocată, dispunându-se măsura privativă de libertate a internării într-un centru de reeducare.

Internarea în centru de reeducare este dispusă pentru minorii care au săvârșit fapte cu grad de pericol social ridicat, față de care celelalte două măsuri sunt considerate insuficiente. Măsura nu poate dura, de regulă, decât până la vârsta de 18 ani, instanța putând prelungi internarea pe o durată maximă de 2 ani, dacă acest lucru se consideră a fi necesar. Instanța poate dispune eliberarea minorului înainte de a deveni major dacă a trecut cel puțin un an de la data internării în centru de reeducare, dacă minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare.

Internarea într-un institut medical-educativ este o măsură privativă de libertate, similară internării într-un centru de reeducare, aplicată minorilor care, din cauza stării lor fizice sau psihice, au nevoie de tratament medical și de un regim special de educație; dacă motivul medical al internării în institut a dispărut (prin vindecare), instanța poate propune internarea minorului într-un centru de reeducare.

4.5. Evoluția delincvenței juvenile în România în perioada de după anul 1989

La nivel mondial, fenomenul delincvenței juvenile a cunoscut în ultimele decenii o creștere îngrijorătoare, atât în ceea ce privește rata minorilor implicați în activități delincvente, cât și în ceea ce privește gravitatea faptelor comise de către aceștia. Sub acest aspect România se înscrie în tendința generală. La cauzalitatea generală, specifică postmodernității, în cazul României se adaugă elementele legate de procesele de tranziție, de integrare europeană și cele legate de rata natalității, situație în care cifrele în expresie absolută ale delincvenței juvenile nu mai sunt relevante.

Conform datelor publicate de Poliția Română, statistica delincvenței juvenile după anul 1989 se prezintă astfel:

Tabelul 1. Evoluției delincvenței juvenile în perioada 1989-2006

(Sursa: Ministerul Administrației și Internelor)

Chiar dacă nu putem extrage concluzii evidente din aceste date, ceea ce putem sesiza ca dinamică 2002-2006 este creșterea numărului de delincvenți minori sub 14 ani, pe un fond general de sensibilă reduce în expresie absolută a infracționalității în categoria minorilor. Pe ansamblu, statisticile și rapoartele poliției vorbesc despre creșterea procentului de minori aflați în conflict cu legea penală, creșterea sensibilă a infracțiunilor comise de tineri prin violență și agresivitate, intensificarea gravității faptelor comise de minori și scăderea nivelului de vârstă la care minorii își încep cariera infracțională.

Potrivit Codului Penal, sancțiunile și pedepsele sunt considerate „măsuri de constrângere” și totodată „mijloace de reeducare”, în scopul „prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni”, pentru reintegrarea socială a delincventului.

Reeducarea delincventului în condiții de recluziune, mai mult sau mai puțin severe, ridică probleme speciale, știut fiind faptul că centrele de reeducare și penitenciarele sunt mai degrabă școli de specializare în infracțiune decât instituții de reeducare.

Din punct de vedere psihologic este cunoscut faptul că reeducarea începe în condiții total defavorabile, datorită agresivității inițiale a delincventului, care trăiește acut frustrări, a șocului traumatic suferit de pe urma schimbării mediului de viață, a obișnuințelor cotidiene din condițiile de libertate, a proceselor de redefinire a identității, factori care se conjugă în nevroza de detenție. După faza agresivă, delincventul ajunge la o anume acomodare cu sine și cu soarta, permițând intervenția educativă sau/și terapeutică. Fără a intra în detalii, vom preciza totuși faptul că intervenția educativă este susceptibilă de a da rezultate atunci când sunt aplicate diverse tehnici și procedee terapeutice, cum ar fi psihoterapia, menită să obțină liniștirea și resemnarea delincventului, pe fondul căreia să se provoace restructurarea de personalitate; terapia prin realitate pleacă invers, de la determinarea șocului, prin acuza dură, violentă, fără nici un menajament a delincventului, pentru ca treptat să se lase loc de speranță în omenescul potențial și reconstructiv al delincventului; terapia în grup și terapia de comportament pot contribui, în forme specifice, la reeducarea delincventului.

Reeducarea sau resocializarea adolescentului sau tânărului are ca premisă implicită asumarea ideii că actul delictual se datorează deficitului de socializare sau socializării negative la care a fost expus delincventul. Etiologia delincvenței este însă mult mai complexă. Despre teoriile etiologice a comportamentelor delincvente vom vorbi în capitolul ce urmează.

ii. variabile ale socializării în familie și delincvența juvenilă

Structura temei:

Caracteristicile socializării în copilărie și adolescență

Funcțiile socializatoare ale familiei contemporane

Tipul de familie

Tipul de disciplină parentală

Maltratarea și efectele ei

1. Caracteristicile socializării în copilărie și adolescență

Vorbind despre delincvența juvenilă avem în vedere o anumită categorie de vârstă, adolescența. Cele mai multe dintre lucrările consacrate acestui subiect analizează caracteristicile adolescenței, cu accent pe criza juvenilă. Totuși, în etiologia delincvenței am constatat cauze, factori și condiții favorizante ce țin de o etapă de vârstă mai mică, mergând până spre prima copilărie. Este motivul pentru care vom face câteva considerații și asupra copilăriei.

Debutul existenței copilului este marcat de dependența totală față de adult, fiziologic și afectiv. În perioada primei copilării (0-3 ani) copilul se diferențiază progresiv de mamă, distingându-se, spre sfârșitul perioadei, ca actor și membru într-un sistem interactiv, având un nivel elementar al conștiinței de sine. Prima „reușită socială” a copilului este consimțământul de a-și lăsa mama să se îndepărteze fără să manifeste angoasă. Este semnul interiorizării unei relații.

Din punct de vedere psihanalitic, perioada poate fi subîmpărțită în stadiul psiho-sexual oral (0-2 ani) în care gura, suptul, mușcatul este sursa principală a plăcerii. Această fază se caracterizează prin absența diferențierilor eu-lume, prin narcisism primar și prin dependență față de mamă. Comunicarea se desfășoară pe o bază accentuat afectivă, impactul cel mai semnificativ sub raport socializator avându-l mama, cu care realizează „contagiunea afectivă”. Zâmbetul este primul semn al sociabilității, un „instrument de organizare a relațiilor și contactelor sociale primare” (Osterrieth, apud Păun, 1982, p. 107). Toți copiii zâmbesc, chiar și cei născuți orbi, după o lună sau șase săptămâni. Dacă psihanaliza evidențiază efectele grave pe care le poate genera separarea de mamă asupra dezvoltării armonioase a copilului, alte teorii semnalează efectele negative asupra mamei și familiei în întregul ei, considerându-se că însăși familia este modelată de evoluția copilului.

La 2-3 ani sursa plăcerii devine regiunea anală – stadiul anal, dezvoltarea personalității fiind influențată de experiența toaletei anale. Se acordă importanță curățeniei, ordinii, punctualității. B. Lahire (2000) afirmă că ordinea domestică și ordinea cognitivă cerută mai târziu de activitatea școlară sunt indisolubile. Copilul care trăiește într-un univers domestic ordonat dobândește implicit metode de organizare a structurilor cognitive ordonate, predispuse să funcționeze ca structuri de ordonare a lumii.

Controlul sfincterelor are pentru Parsons semnificația de prim rol autonom al copilului, ce permite prima diferențiere a sinelui ca obiect. Momentul acesta se produce în jurul vârstei de 21-25 de luni, când copilul ajunge să se recunoască pe sine. Tot acum apar tandrețea și rușinea, ca premise ale judecății morale.

Cel mai important eveniment socializator al perioadei este achiziția limbajului, purtător al „genelor sociale”. Rolurile sociale se învață în procesul comunicării în care obiceiurile lingvistice ale grupului au o importanță deosebită pentru evoluțiile ulterioare, lumea „reală” a fiecăruia fiind într-o mare măsură o construcție inconștientă bazată pe obiceiurile lingvistice ale grupului (Bernstein, 1978). Limbajul va fi mediatorul culturii școlare, producând diferențieri și chiar handicapuri cu repercusiuni asupra succesului școlar.

Perioada 3-6 ani debutează cu prima criză de independență (Wallon) față de adult, manifestă în dorința de a face totul singur, de a acționa pe cont propriu. Criza de independență este un salt în autonomia comportamentală.

La 4 ani egoul se maturizează, sursa plăcerii se transferă treptat către regiunea genitală; dragostea rămâne centrată pe mamă, dar se descoperă „străinul intim”, tatăl, cu care trebuie să o împartă. La această vârstă se declanșează criza oedipiană, manifestă în atracția față de părintele de sex opus și rivalitatea față de părintele același sex. Rezolvarea crizei se realizează prin identificarea cu părintele de același sex. Interiorizarea imaginii parentale face ca prezența efectivă a părinților să nu mai fie necesară pentru respectarea normelor și consemnelor impuse. Se constituie o conștiință morală primară (Supra-Eu în limbaj freudian), care acționează ca un fel de voce interioară a părinților, asigurând reglarea conduitelor și o anumită securitate.

Imaginea parentală interiorizată este contradictorie, părinții fiind concepuți deopotrivă ca adulți generoși, perfecți, securizanți, dar, în același timp, și ca ființe frustrante, agresive. Aceasta îi determină pe copii și să respecte normele, dar și să le încalce.

Interiorizarea normelor se produce paralel cu accelerarea diferențierii sexuale și rapida învățare a rolului de sex. „Copilul își construiește identitatea sexuală, afirmă Pierre Bourdieu, element capital al identității sociale, în același timp când își construiește reprezentarea despre diviziunea muncii între sexe, pornind de la același ansamblu socialmente definit de indici ce sunt, inseparabil, biologici și sociali. Cu alte cuvinte, conștientizarea identității sexuale și incorporarea dispozițiilor asociate unei definiții sociale determinate a funcțiilor sociale ce le revin bărbaților și femeilor merg mână în mână cu adoptarea unei concepții socialmente definite despre diviziunea sexuală a muncii” (2000, p.125). Potrivit unor studii americane (citate de Stănciulescu, E., 1997), bărbații sunt mai implicați în cultivarea rolurilor de sex, acordând fetelor mai multă atenție și afecțiune, în timp ce băieților le impun o disciplină instrumentală mai riguroasă, manifestând față de ei o mai mare exigență. Discriminările sexuale de mai târziu își au o parte din origini aici, în momentul în care se internalizează rolul de sex, cu întreaga constelație atitudinală asociată acestuia.

Perioada soluționării complexului Oedip este considerată crucială de către psihanaliză, pregătindu-l pe copil, pentru depășirea limitelor sistemului familiei, caracterizat prin particularism și afectivitate, și intrarea în alte subsisteme sociale.

Socializarea primește noi dimensiuni prin integrarea copilului în grădiniță, unde cadrul lui de referință se diversifică, relația cu părinții fiind concurată de o nouă relație, ce cu cei de aceeași vârstă. Dacă relația cu vârstnicii este prioritar afectivă și constrângătoare, cea cu covârstnicii este concurențială și consensuală. Este etapa în care activitatea solitară de până la trei ani, când copilul îi tratează pe cei din jur ca pe niște obiecte, se deschide spre ceilalți, mai întâi, printr-o activitate paralelă (3-4 ani), iar apoi asociativă (5-6 ani) și colectivă (6-7 ani) (Osterrieth, apud Păun, 1982, p. 112).

Perioada post-oedipiană (6-11 ani) este o perioadă de stabilitate sexuală, cu achiziții culturale rezultate din contactul cu alte grupuri decât familia. Raportul dependență-autonomie evoluează către o rebeliune a copilului împotriva autorității parentale sesizabilă mai ales în relația tată-fiu, copilul devenind impulsiv, excesiv de sensibil, cu tendință de a dramatiza.

Vechea identitate cu familia se destramă, asumarea altor roluri este aspectul esențial al acestei faze. Grupul școlar, caracterizat prin neutralitate afectivă și universalism, dezvoltă capacitatea de achiziție de noi roluri sociale.

Socializarea secundară, școlară, provoacă interiorizarea valorilor și normelor societale, elevul fiind constrâns să accepte diferențieri pe axa performanței școlare. Exaltarea succesului sau a insuccesului poate provoca ruperea punților cu familia. În cazul copiilor care trăiesc insatisfacții în familie, succesul școlar îi poate face dependenți de instituție, în care găsesc compensare prin respectul și aprecierea profesorilor și colegilor. Dependența de instituția școlară generează dificultăți în integrarea socială de după școală, un loc al satisfacțiilor de multe ori neconștientizate.

Rolurile sexuale se întrețes cu diferențieri calitative ale tipurilor de performanță, pregătindu-se noi criterii de evaluare și clasificare a indivizilor. Aceste noi tipuri de diferențieri, axate aproape exclusiv pe axa performanței de tip școlar, sunt tot mai des criticate astăzi pentru caracterul lor artificial în raport cu viața socială. Bourdieu vorbește despre “lipsa de gravitație socială” a învățării școlare, care ar fi “liberă de sancțiunea directă a realului.”(Bourdieu, P., 1997, p. 29)

Adolescența este deschisă de preadolescență sau pubertate (11-15 ani), urmată de adolescența propriu-zisă (15-18 ani). Debutul adolescenței, cum este considerată perioada pubertară, este marcat de o scădere a stimei de sine. Este perioada vârstei critice, a crizei sau revoluției adolescenților, când moștenirea culturală este desacralizată, tânărul situându-se într-un vid cultural, datorită simțului său critic deosebit de ascuțit. Ieșirea din conformismul infantil face ca autoevaluarea să nu mai găsească suport, ceea ce a fost important în perioada anterioară nu mai este actual, iar noile opțiuni sunt încă în faza de tatonare. Se produce o deplasarea de interes dinspre mediul securizant al familiei spre cel al grupurilor de egali, ceea ce face să apară neliniști, depresii, anxietate. Confuzia identitară este agravată și de înclinația adolescentului spre autochestionare. Societatea adulților îi apare adolescentului ca o societate represivă, dominatoare și manipulatoare în virtutea criteriului vârstei și a unor valori ce nu mai au relevanță pentru el.

Referindu-se la adolescența lui Baudelaire, J.-P. Sartre caracterizează inspirat situația oricărui tânăr: „Drama începe – afirma filosoful francez – când copilul, crescând, își depășește părinții cu un cap și privește peste umerii lor. Or, în spatele lor nu este nimic: depășindu-și părinții, judecându-i poate, el face experiența propriei sale transcendențe. Tatăl și mama au descrescut; iată-i pirpirii și mediocri, nejustificabili și nejustificați; majestoasele gânduri, care reflectau universul, decad la rangul de păreri și dispoziții. Pe loc lumea trebuie refăcută, toate treptele și ordonanța însăși a lucrurilor sunt contestate și, dat fiind că o rațiune divină nu le mai gândește, dat fiind că privirea care le fixa nu mai este decât o lumină neînsemnată printre atâtea altele, copilul își pierde esența și adevărul; dispozițiile vagi, gândurile confuze care-i păreau altădată reflexele frânte ale realității sale metafizice devin dintr-o dată unicul său mod de a exista. Datoriile, riturile, obligațiile precise și limitate au dispărut deodată. Nejustificat, nejustificabil, el face brusc experiența teribilei sale libertăți. Totul trebuie luat de la început: el țâșnește în singurătate și neant” (J.-P. Sartre, 1969, p.46).

Criza juvenilă are semnificații eminamente sociale, rezultând din atitudinea societății față de adolescent, în societățile primare ea nefiind prezentă. Unele studii comparativ-culturale (Schlegel; Berry, 1991) constată că, în general, relațiile adolescenților cu familiile lor sunt armonioase, conflictele apărând în special în societățile în care rezidența este nelocală, schimbările socioeconomice rapide, iar individualismul și realizarea personală sunt valori culturale centrale. Alte cercetări accentuează dimensiunea conflictuală, vorbind de „tineretul revoltat” (H. Marcuse) sau de „generația evaziunii” (J. Coleman).

Problema dificilă în această perioadă o constituie concilierea impulsurilor sexuale deosebit de puternice cu modelele de comportament deja instalate în stadiile precedente și cu sistemul de constrângeri și presiuni culturale datorate distanțării în timp a maturizării biologice de cea socială. Datorită condițiilor de nutriție și nu numai, maturizarea biologică a coborât la 11 ani, iar cea socială întârzie mult după 18 ani. Această perioadă se caracterizează prin absența funcției sociale a adolescentului, care este doar consumator de buget și nu producător, un rol tranzitoriu, cu ambiguitate de statut social, nici copil și nici adult, întins pe o perioadă foarte lungă. Atitudinile sociale tipice ale adulților sunt contradictorii, fie prin extindere a copilăriei, fie prin coborâre a vârstei adulte, ambele putând provoca revolta adolescentului.

Suspendat între paradisul pierdut al copilăriei și vârsta adultă refuzată, tânărul este ezitant, derutat. Se produc acum destructurări și restructurări, se pendulează între originalitate și conformism. Originalitatea, pârghie fundamentală în educație, se manifestă acut la 14-16 ani, prin teribilisme de tot felul, prin radicalism al opiniilor, prin episoade violente și spectaculoase, atitudini ce exprimă aspirația la independență, autonomie și libertate și vor sfârși prin realizarea unui nou echilibru al personalității.

O mare eroare este de a-l considera pe adolescentul ce se vrea original ca pe un copil, urmarea fiind rezistența la actul educațional și la comunicare. Tânărul este dispus să-l urmeze pe adultul care-l respectă. Comportamentul adolescentului trebuie îndrumat spre depășirea conformismului anost înspre o creativitate în acord cu aspirațiile individuale și sociale.

Există la adolescenți o mare nevoie afectivă, dorință de a fi acceptați, iubiți, prețuiți, dar se opun tendinței de a fi acaparați. Este vârsta la care tânărul se află în căutarea identității, manifestând tendințe contradictorii, oscilând între egocentrism și altruism, solitudine și socialitate. El se caută fără a se regăsi. În fapt n-are cum să se regăsească fiindcă încă n-a fost. El este doar proiect, nu este, ci va fi. De aici instabilitatea afectivă, nonconformismul, indisciplina, agresivitatea, protestul, ostilitatea la intruziunea în spațiul intimității confuze. Astfel de atitudini port fi ușor etichetate ca tendințe spre devianță.

Mediul social acționează, nu doar pentru adolescent, ca o oglindă. Identitatea psihosocială, imaginea de sine, este rezultatul privirii celuilalt semnificativ. Pentru adolescent privirea celuilalt semnificativ are o importanță capitală fiindcă el este într-o criză identitară.

Criza adolescenților sau conflictul dintre generații este datorat și situării în timpi psihologici diferiți. Adultul este situat inconștient pe dimensiunea timpului prezent, compus din clipe egale, iar „adolescentul are viitorul în sânge” (Tofler).

Adolescența este marcată de tendințe aparent contradictorii: nevoia de afiliere și nevoia de intimitate, dar nu de singurătate – stare subiectivă generată de insatisfacția relaționării sociale. Cei apropiați, părinții, dar și profesorii, trebuie să respecte aceste nevoi. Descifrarea sensului autentic al moralității adolescentine presupune un act hermeneutic, de stăpânire a codului și a tehnicilor de decodificare. Uneori, actele deviante nu sunt decât manifestări ale creativității de protecție, care permit tânărului o anumită identitate și evitarea rigorilor convenției moralei adulte. Fuga, chiulul, vagabondajul, cerșetoria pot reprezenta forme de evaziune, aventuri eliberatoare sau, alteori, modalități de supraviețuire. Criteriul respectului necondiționat al regulilor sau al strictei moralități este inaplicabil; până la un anumit punct, astfel de conduite pot fi expresia capriciilor vârstei.

La această vârstă, o importanță deosebită în constituirea personalității o au identificările cu modelul, eroul, prietenul. De aici prieteniile durabile și nevoia de a le îndruma cu tact. Educatorul, părinte sau profesor, trebuie să practice un stil mai puțin directiv, cu asocierea ideii de responsabilitate libertății și încrederii reciproce. Presiunea necondiționată și indiscutabilă spre conformism nu mai are aderență. Controlul social exterior se interiorizează, devenind autocontrol, motivațiile comportamentului trecând de la dominanta normativă, reglată exterior, la dominanta normală, reglată interior, printr-o dialectică subtilă între constrângere, model și libertate.

Stilul de educație autoritar și represiv, care-și propune învățarea necondiționată a consemnelor și conformității, cu reprimarea oricăror opoziții prin care tânărul își rezervă dreptul la autonomie morală, generează insecuritate afectivă, cu tendințe spre evaziune, acte de violență și agresivitate, conduite structurate defectuos, tendințe conflictuale sau frustrante, comportamente marginale sau deviante, crize prelungite. O astfel de pedagogie a conformismului social riscă înscrierea adolescentului mai curând pe panta alunecoasă a devianței, decât pe cea a integrării și realizării de sine.

Majoritatea anomaliilor de socializare provin din absența realizării adecvate a funcțiilor familiei, un gen de „personalitate colectivă”, a cărei armonie sau dizarmonie are rezonanță în structura personalității morale a adolescenților. Valorile și atitudinile, gradul de organizare și coeziune, climatul conjugal, relații intrafamiliale, modelul comportamental, toate aceste aspecte ale vieții de familie influențează puternic socializarea morală a tinerilor. Asupra acestor aspecte vom reveni în capitolul următor.

Soluționarea crizei adolescenței conduce la maturizarea deplină, permițând integrarea în colectivitatea adultă, în care familia de procreare, sistemul ocupațional și comunitatea locală prezintă importanță deosebită. Integrarea în aceste noi colectivități impune interiorizarea de roluri inaccesibile până acum: rolul de soț, soție, rolul profesional, rolul de cetățean, de enoriaș.

Conform lui Allport (1991) personalitatea matură se distinge prin următoarele caracteristici:

extensiunea simțului eului, adică încorporarea în personalitate a unor noi rol-statusuri;

raportarea caldă a eului la ceilalți, prin depășirea egocentrismului infantil, manifestări ale intimității, respectului, compasiunii, toleranței;

securitatea emoțională, asumarea rațională a riscurilor, toleranță la frustrare;

percepție realistă, asumarea sarcinilor și disponibilitatea rezolvării lor;

obiectivarea eului, capacitatea de intuiție și umor;

filosofie unificatoare a vieții, închegarea unei viziuni unificatoare asupra existenței.

Procesul de socializare se desfășoară de această dată cu anticipație, în colectivitățile ce prefigurează structurile societății adulte: cuplurile de adolescenți funcționează ca proto-familii de procreare, iar sistemul școlar dobândește caracteristicile unui proto-sistem ocupațional.

*

Socializarea nu se încheie aici, în adolescență, ci se continuă pe întreg parcursul vieții, existând tranziții de realizat, crize de depășit. Tânărul are libertatea de a crea legături sexuale sau maritale, relații profesionale, libertate care implică „condamnarea la responsabilitate” despre care vorbește Sartre. Din păcate, suntem zguduiți de această condamnare la libertatea alegerii în raport cu propria viață uneori prea târziu. E condamnare, pentru că suntem singuri și nu avem nici o scuză în fața conștiinței noastre în privința alegrilor pe care le facem, deși nu deținem toate datele necesare unor astfel de alegeri în cunoștință de cauză. Așa se face că uneori alegerile nu sunt dintre cele mai fericite. Crizei adolescenței îi poate urma, peste ani, criza vârstei de mijloc, generată de sentimentul irosirii și conștiința irepetabilității clipei. Căderea în această conștiință a temporalității ființării noastre poate repune în discuție opțiunile anterioare, valorile și fundamentele acestora. Uneori o putem lua de la capăt, atunci când încă nu e prea târziu. Dar târziul vine ineluctabil. Vârsta pensionării răstoarnă canoanele unei existențe de o viață de om. Acomodarea la inutilitate și disprețul social pot fi destul de dureroase. Și mai dureros este orizontul morții, ca punct final al unei existenței. Despre stadiile procesului comprimat de socializare și adaptare la iminența morții vorbește Elisabeth Kübler-Ross (1987), care amintește următoarea succesiune: negarea, mânia, tocmeala, depresia și, uneori, acceptarea.

Cea mai complexă stadialitate este realizată de E. Erikson (1950), care a distins opt stadii principale ale parcursului vieții, fiecare dintre ele caracterizându-se printr-o situație de „criză psihosocială”, în care persoana se va situa în apropierea uneia dintre valorile dominante (încredere – neîncredere, autonomie – rușine, inițiativă – vinovăție, hărnicie – inferioritate etc.), în raport cu experiența particulară de viață. Pentru primele patru stadii un rol important în criza psihosocială îl au familia și școala. Stadiul al cincilea, care desemnează adolescența („vârsta metafizică”) este considerat crucial pentru cristalizarea identității de sine.

Redăm aceste stadii în următorul tabel:

Tabelul nr. 5. Stadiile de dezvoltare psiho-socială după Erikson

(prelucrare după Grecu; Rădulescu, 2003, pp. 166 – 167)

Aceste stadii și caracteristici asociate lor trebuie privite în relativitatea și convenționalitatea lor, dezvoltarea personalității fiind un proces continuu și singular.

2. Funcțiile socializatoare ale familiei contemporane

Familia este factorul primordial al formării și socializării copilului, reprezentând în viziunea structural-funcționalistă „cureaua de transmisie a normelor culturale din generație în generație” (Merton). Socializarea primară, desfășurată în familie, este decisivă pentru structurarea personalității copilului, oferind matricea în interiorul căreia se vor structura cele mai importante trăsături morale și caracteriale, care îl vor marca decisiv pentru întreaga viață. Intuiția simțului comun vorbește de „cei șapte ani de acasă”. Specificul socializării în familie constă în faptul că acțiunea ei se desfășoară într-un cadru informal, în care suportul afectiv joacă rolul primordial. Aceasta face ca structurile dobândite în familie să fie mult mai rezistente decât celelalte. Toate influențele socializatoare ulterioare se vor plia pe schemele socializării primare. Socializarea secundară nu va avea eficiența și profunzimea celei primare, copilul rămânând timp îndelungat prizonierul lumii definite de către părinți. De aici și importanța socializării primare, căci orice disfuncție a familiei este susceptibilă să inducă tulburări în personalitatea copilului.

Majoritatea cercetătorilor identifică două funcții fundamentale ale educației familiale:

producere a personalității sociale și

transmitere intergenerațională a modelelor culturale și a statutelor sociale.

Cele două funcții nu pot fi decât artificial disociate, distincția lor vizând mai mult referentul, pentru prima accentul căzând pe individ (personalitate), iar pentru cea de a doua, pe societate (reproducere culturală). În realitatea lor concretă, cele două funcții se presupun reciproc, personalitatea socială presupunând achizițiile culturale, iar aceste achiziții asigură reproducția culturală.

În ordine cronologică, funcția elementară a familiei este cea de factor al securității, oferind copilului sentimentul siguranței, care îi permite construcția echilibrată a personalității. Securitatea presupune:

– satisfacerea trebuințelor elementare;

– coerența și stabilitatea cadrului de dezvoltare;

– protecția împotriva factorilor externi;

– asigurarea sentimentul de a fi acceptat necondiționat ca membru al familiei;

– prezența iubirii părintești;

– consolidarea sentimentului unei personalități distincte, cu posibilitatea opțiunii între anumite limite ale libertății.

O personalitate puternică și echilibrată a copilului se pare că este rodul acceptării lui necondiționate de către părinți (Neamțu, C., 2003, p. 66). Aceasta mediază, la rândul ei, acceptarea de sine a copilului. Cercetările evidențiază faptul că majoritatea copiilor cu perturbări emoționale și conduite deviante au primit din partea părinților o acceptare condiționată, de bună purtare sau de performanță, în care adulții respingeau anumite aspecte ale personalității lor. Aspectele criticate ale personalității vor fi ulterior negate de copil și proiectate asupra altor persoane sau exprimate în moduri inacceptabile. O mamă care acceptă necondiționat personalitatea copilului va fi mai capabilă să îl învețe pe acesta să tolereze frustrarea, ostilitatea sau aspectele negative ale personalității sale. Pierderea acceptării de către mamă determină încercări de stabilirea a relației cu alt adult, iar eșecul, de cele mai multe ori inevitabil, va genera restaurarea sentimentului de frustrare și neîncredere în alții, dar și în sine.

Desigur, conținutul socializării primare nu se reduce doar la dimensiunea afectivă; am putea spune că dimensiunea afectivă este mediul socializării în această perioadă a copilăriei, dar educația familială presupune și dimensiunea cognitivă. Explicit sau implicit, familia reprezintă filtrul hermeneutic prin care copilul își apropie lumea și-o face o lume a sa. Părinții, în calitatea lor de primi adulți semnificativi, exercită direct și indirect influențe educațional formative, oferind primele modele de identificare într-un anumit climat afectiv. Atât educația directă, cât și modelele și climatul, au rol important în maturizarea copilului.

Kari Killen (1998) identifică șapte funcții parentale pe care părinți le exercită diferențiat, în raport cu abilitățile lor:

abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului;

abilitatea de a oferi copilului experiențe noi, de a-l stimula cognitiv și afectiv;

abilitatea de a avea o relație empatică cu copilul;

abilitatea de a-și înfrâna propriile dureri și porniri agresive fără a le răsfrânge asupra copilului;

capacitatea de a avea așteptări realiste față de copil;

capacitatea de a percepe copilul în mod realist;

abilitatea de a răsplăti și de a valoriza copilul.

Văzută dinspre societate, familia este cea care transmite valorile și atitudinile specifice unui anumit model cultural. Valorile educative au o dimensiune cognitiv – evaluativă (ce e „bine” și ce e „rău”), o dimensiune afectivă, implicând un atașament diferențiat în raport cu diversele valori și o dimensiune pragmatică sau comportamentală, constituindu-se într-un ghid pentru acțiune. Seturile valorice pe care familiile le transmit sunt dependente de structura socială, de apartenența socio-profesională, de nivelul lor de instrucție, de mediul de rezidență și de alți factori.

Numeroase studii de sociologie a educației (enumerate de Stănciulescu, 1997, p. 61) argumentează teza conform căreia părinții aparținând unor categorii socio-economice diferite transmit copiilor valori diferite. Dacă în clasele mijlocii și superioare sunt valorizate superior autonomia și stăpânirea de sine, imaginația și creativitatea, în clasele de jos accentul este pus pe ordine și curățenie, obediență și respect al vârstei. La fel se prezintă lucrurile și în raport cu profesiile părinților: că cât statutul ocupațional este mai înalt, cu atât este mai apreciată autonomia copilului; cu cât statutul este mai scăzut, cu atât mai mare este accentul pus pe conformitate și obediență. Constatările inductive ale sociologilor nu constituie o noutate ideatică, dimpotrivă, teza susținută de ei o regăsim în filozofie încă de la sofiștii greci, care făceau distincție între morala celor mulți și morala stăpânilor și până la Nietzsche, cu distincția între „morala sclavilor” și „morala aristocrată”. Valorile celor două morale sunt mijloacele specifice de conservare a existenței. Desigur că această dependență a valorilor educative de statutul socio-economic are relevanță statistică, dar nu trebuie absolutizată, intervenind cumulat o multitudine de alți factori.

Vom discuta în cele ce urmează câteva dintre variabilele familiale cu implicații semnificative în evoluția copilului și tânărului.

3. Tipul familiei

O bună perioadă de timp, studiile privind eficiența socializării, performanța sau eșecul școlar al copilului, comportamentul conformist sau delincvent, se structurau pe distincția tranșantă dintre familia organizată și cea dezorganizată. Dinamica familiei contemporane, marcată de diminuarea natalității, multiplicarea coabitărilor, creșterea numărului de copii născuți în afara familiei, explozia ratei divorțialității (Stănciulescu, 1997, pp. 137 și urm.), a repus în discuție disjuncția tradițională, argumentând ideea că ceea ce este important pentru dezvoltarea copilului nu este atât forma sau tipul familiei („organizată” sau „dezorganizată”), cât funcționalitatea acesteia, atmosfera sau climatul ei. Este și motivul pentru care conceptul de familie „dezorganizată” tinde să fie înlocuit cu cel de familie „parentală” (sau monoparentală), pentru a sublinia existența relației parentale independent de relația conjugală.

Climatul familial este conceptul de maximă generalitate ce caracterizează atmosfera sau cadrul general de relaționare interpersonală, putând fi surprins prin intermediul mai multor indicatori, cum sunt:

modul de raportare interpersonală a părinților (apropiere, dragoste, înțelegere și sprijin reciproc, complementaritate de sarcini, comunicare, respect, acord în legătură cu problemele majore, sau dimpotrivă);

sistemul atitudinilor parentale în raport cu valorile prețuite;

dinamica și modul de soluționare a stărilor tensionale sau a conflictelor;

modul în care este perceput și tratat copilul;

modalitățile de manifestare a autorității părintești (unitar sau diferențiat);

gradul de acceptare și tolerare a comportamentelor variate ale copilului;

modul de aplicare a sancțiunilor și recompenselor;

gradul de deschidere și sinceritate a copilului în raport cu părinții;

satisfacția resimțită de fiecare membru pentru viața de familie.

Studiile recente argumentează importanța deosebită pe care o are climatul familial pentru dezvoltarea copilului, climatele tensionale, conflictuale contribuind în mod semnificativ la geneza conduitelor deviante ale copiilor.

Concluziile unei meta-analize a peste 50 de studii privind relația dintre dezorganizarea familiei și delincvență (prezentate de Cristina Neamțu 2003, p. 67), arată că:

– prevalența delincvenței în familiile dezorganizate este cu 10-15% mai mare decât în familiile organizate;

– corelația dintre familia dezorganizată și delincvența juvenilă este mai puternică pentru formele minore de conduită și mai slabă pentru formele grave de comportament infracțional;

– asocierea cu delincvența este mai puternică în cazul familiilor dezorganizate prin divorț sau separare, comparativ cu dezorganizarea prin deces;

– nu există o diferență semnificativă între impactul dezorganizării familiei asupra fetelor și, respectiv, asupra băieților;

– nu s-a scos în evidență rolul vârstei la care survine dezorganizarea familiei asupra delincvenței juvenile;

– nu există o evidență asupra rolului părinților vitregi în delincvența juvenilă.

Fără a intra în distincții tipologice complexe asupra familiei și particularităților sale, vom lua în discuție în acest paragraf câteva variabilele precum coeziunea, adaptabilitatea, flexibilitatea, talia și tipul de autoritate exercitat, variabile considerate a fi factori cheie în socializarea copilului. În raport cu fiecare dintre aceste variabile se pot realiza tipologii diverse, asupra cărora, din considerente legate de concizie, nu ne propunem să vorbim aici.

Coeziunea este una dintre cele mai importante caracteristici ale familiei privite ca microgrup social. Coeziunea exprimă măsura în care membrii familiei sunt dispuși să renunțe la o parte din gratificațiile, opiniile și conduitele individuale în favoarea familiei ca întreg. O serie de studii psihosociologice evidențiază existența unei corelații între incidența conduitelor delincvente și nivelul scăzut al coeziunii familiale. Manifestă prin intensitatea legăturii emoționale dintre membrii familiei, coeziunea familială poate fi măsurată prin diverse variabile: angajare emoțională, independență, frontiere, timp, spațiu, prieteni, luarea deciziilor, interese, loisir.

În familiile cu o coeziune scăzută, partenerii cuplului au o conduită centrată pe nevoile și aspirațiile personale, petrec cea mai mare parte a timpului în afara familiei și nu participă decât rareori la activități comune; în aceste condiții, întâlnirile membrilor se transformă deseori în teatrul unor tensiuni și conflicte. Coeziunea familiei este indicată și de o altă caracteristică a grupului familial pe care o putem numi identitatea familială. Identitatea familială este rodul sedimentării inconștiente a rolurilor, modelelor și exigențelor explicite, a atmosferei ce se respiră în interiorul familiei. Indicatori identității sunt similitudinea atitudinii generale a membrilor ei față de viață (familii harnice, generoase, modeste, leneșe, arogante) și dispoziția de fond ce caracterizează familia (stenice, agresive etc). Copilul este întotdeauna un mediu de rezonanță al familiei, chip și asemănare a ei.

Capacitatea de autoreglare, sau adaptabilitatea, este definită prin măsura în care sistemul familial se poare restructura, schimbând structurile de roluri, de putere și reguli, ca răspuns la un stres emoțional generat de o disfuncție în raport cu obișnuințele funcționale ale sistemului, în scopul menținerii integrității și identității sale. O astfel de situație ce necesită adaptabilitate poate fi generată de apariția primului copil. Nașterea primului copil poate constitui momentul unor schimbări esențiale în relația de cuplu, schimbări ce solicită autoreglări. Prin apariția copilului, relația afectivă diadică (soț-soție) se transformă în triadă (soție-copil-soț), constituindu-se noi relații diadice (mamă-copil, tată-copil). Cercetările în acest domeniu relevă faptul că dacă în familiile fără copii soțul are o autoritate mai mare decât soția, după apariția copilului, soția participă într-o măsură mai mare la luarea deciziilor, iar soțul preia unele dintre activitățile menajere ce reveneau anterior soției. Studiile evidențiază faptul că implicarea soțului în diferite sarcini educative corelează pozitiv cu nivelul studiilor acestuia.

Dacă pentru schimbările generate de apariția copilului soții sunt oarecum pregătiți și adaptarea se realizează mai ușor, modificările neanticipate în funcționalitatea familiei pot genera adevărate șocuri. Disfuncțiile familiei legate de starea socio-economică (șomaj, spațiu de locuit, sărăcie), sau de ritmul trepidant al existenței (angajarea în activitățile legate de serviciu și timpul redus de comunicare și activitate comună), precum și altele, ce țin de particularitățile de personalitate ale membrilor își pun amprenta asupra relațiilor dintre părinți și dintre aceștia și copii.

Adaptabilitatea unei familii este caracterizată prin următoarele variabile: disciplină, control, posibilități de afirmare a sinelui, stil de negociere, complementaritate de roluri, reguli relaționale și mecanisme de autoreglare. Incapacitatea de autoreglare duce la tensiuni și, în ultimă instanță, la destrămarea cuplului. Separarea părinților are implicații și asupra copiilor, amploarea acestora fiind condiționată de vârsta copilului și de posibilitățile ulterioare de susținere. Absența posibilității de identificare, autoculpabilizarea, anxietatea, sunt doar câteva dintre consecințele separării, cu urmări majore în devenirea copilului. Studiile asupra familiei monoparentale conchid asupra faptului că „probabilitatea de a identifica nașteri ilegitime, abandonuri ale copiilor, retard în dezvoltarea psiho-afectivă asupra acestora din urmă, tulburările de comportament, abandon/eșec școlar ori chiar delincvență este mai mare în această categorie de populație” (Stănciulescu, pp. 140-141). Cu toate acestea, o serie de cercetări din ultima perioadă demonstrează că pentru dezvoltarea psihosocială normală a copilului, tipul de interacțiune familială și comportamentul fiecărui membru al familiei contează mai mult decât prezența sau absența unuia dintre părinți, deci structura completă sau incompletă a familiei. Dezacordul marital poate fi mult mai nociv pentru copil decât separarea părinților; unele cercetători consideră că cu cât este mai mare gradul de dezacord marital, cu atât este mai mare probabilitatea ca băieții între cinci și zece ani să sufere de tulburări comportamentale.

O altă caracteristică a familiei, aflată în relație cu autoreglarea, este flexibilitatea ei în diversele etape ale dinamicii sale: trecerea de la familie fără copii, când întreaga afectivitate este absorbită în relația de cuplu, la situația în care apare copilul, ce preia o parte din afectivitatea reciprocă a soților; trecerea de la statutul de părinte de preșcolar la cel de părinte de copil școlar și de aici la cel de părinte de student, urmată de părăsirea familiei de către copil, momente ce presupun restructurări și redefiniri atât ale eu-lui individual cât și ale celui familial.

Talia familiei și poziția copilului în seria fraternă are implicații asupra constituirii eu-lui social al copilului. Numeroase studii au abordat problema specifică a copilului unic, demonstrând vulnerabilitatea sa psihologică; copilul unic are o probabilitate mai mare să creeze situații problematice, deoarece el polarizează afectivitatea adulților și va fi superprotejat. Nucleu al familiei, copilul unic se poate considera, adesea, centrul lumii. De obicei, el poate obține succese școlare și apoi profesionale, dar este inabil în relațiile umane. Trăind într-un mediu lipsit de diversitate relațională și de dimensiunea rivalitate – solidaritate, va fi mai dependent de adulți și mai puțin realist comparativ cu copilul care provine dintr-o familie numeroasă. Pe de altă parte, copiii mai mari în seria fraternă pot deveni modele de identificare, având șanse crescute să devină mai echilibrați și mai responsabili, datorită relațiilor umane mai bogate, mai variate, cunosc experiența rivalității și a competiției, dar și pe cea a raporturilor de cooperare-solidaritate. În absența unor astfel de experiențe, insatisfacțiile generate de eșecuri îi generează frustrări cărora nu este obișnuit să le facă față și îl determină să reacționeze discordant, nu rareori prin conduite de tip predelincvent, prin violență, fugă de acasă, furturi.

Psihosociologii afirmă că relația fraternă are un rol important în dezvoltarea personalității, contribuind la formarea unor structuri atitudinal-relaționale ce intervin ulterior în adaptarea în mediul social, școlar, familial. În funcție de atitudinile și valorile părinților, relația familială poate genera sentimente de afecțiune reciprocă, atașament și solidaritate durabilă între frați, dar poate antrena și rivalitate și gelozie, competiție și conflict.

Rivalitatea fraternă se constituie inițial în raport cu mama, atunci când apare în familie un frate nou, care declanșează reacția de gelozie a primului născut. Dacă părinții, mama în special, nu îl ignoră, ci îl valorizează în continuare pe primul născut, îi încredințează mici sarcini de supraveghere, de educare a frățiorului, rivalitatea se va manifesta numai în legătură cu monopolul atenției părinților, concurență ce se va ilustra ca punere în valoare prin conduite compensatorii, care vor avea o contribuție importantă în adaptarea la mediul competitiv. Compararea cu fratele mai vârstnic din familie catalizează procesul de autocunoaștere și accelerează maturizarea afectivă. Studii recente (Stănciulescu, 1997) arată că primul născut pare mai dispus să accepte modelul parental de identificare și să împlinească dorințele părinților, explicația fiind aceea că primilor născuți li se acordă o atenție mai mare (în absența concurenței celorlalți), iar părinții, fiind mai tineri, sunt mai disponibili (primul născut, intervenind foarte curând după căsătorie, este implicat în construcția conjugalității).

Sentimentul de frustrare generat de apariția unui frățior se atenuează pe măsură ce seria fraternă se lărgește. Al doilea născut beneficiază de experiența fratelui mai mare, dar se simte frustrat de lipsa de putere, de statutul de subordonat pe care îl are în raport cu acesta. Mijlociul din familie are poziția în care conflictele dintre identificări ating apogeul, deoarece el nu poate deveni nici cel mai mare și mai puternic, nici cel mai mic pentru a se bucura de centrul atenției. Ultimul născut pare avantajat de faptul că monopolizează atenția și afecțiunea tuturor membrilor familiei.

Dificultăți sunt însă și în cazul unei familii prea numeroase. Deși solidaritatea fraternă poate fi un factor de succes în integrarea școlară și socială, cercetările din acest domeniu arată că în familiile numeroase legătura copilului cu părinții tinde să slăbească, părinții fiind substituiți, în mare parte din sarcinile lor, de către frați. Climatul educativ în astfel de familii este expus riscului de a cunoaște două extreme: una a atmosferei cvasimilitare (Diaconu, 2004, 148), familie organizată dar cu puțină afecțiune, sau a climatului anarhic, ce scapă controlului părinților prea ocupați pentru a mai putea face față solicitărilor de părinte.

Părinții cu mai mulți copii au dificultăți mai mari în disciplinarea și supravegherea copiilor comparativ cu familiile restrânse; unii părinți au obiceiul de a-i delega pe copiii mai mari să se ocupe de disciplinarea și educarea fraților mai mici, sarcină pe care aceștia nu sunt pregătiți să o realizeze eficient. Între frați au loc procese concurențiale, se fac și se desfac alianțe, unii dintre ei având statutul de marginalizați, simțindu-se părăsiți, excluși. Studiile pe această problemă atestă faptul că familiile numeroase corelează cu delincvența juvenilă mai puternic decât familiile restrânse. Explicațiile acestui fenomen trimit nu doar la eficiența disciplinei familiale, ci și la riscul sărăciei și alegerea mijloacelor ilegitime de supraviețuire. Sărăcia cronică a familiei este unul dintre factorii cei mai importanți în amplificarea fenomenului delincvenței juvenile. Cele mai mari costuri ale reformei au fost plătite de familiile cu mai mulți copii. Confruntați cu dificultăți economice numeroși părinți își neglijează copiii, căutând loc de muncă sau muncind în orare neregulate, se refugiază în alcool, demisionând din familie, sau se angajează în activități delincvente. Tensiunile intrafamiliale cresc și atmosfera familiei degenerează în agresivitate și violență. Sărăcia a determinat o creștere dramatică a numărului de pruncucideri și de copii abandonați. Din aceste familii sărace provin și marea majoritate a copiilor străzii, care constituie, conform statisticilor Poliție, jumătate din numărul copiilor delincvenți. De aici rezultă că sărăcia este, indirect, un indicator relevant al delincvenței juvenile.

4. Tipul de disciplină parentală

Integrarea socială a copilului este condiționată de dobândirea conduitei civilizate în grup, de interiorizarea valorilor de întrajutorare, cooperare, solidaritate. În toate acestea, modelul de comportament oferit de părinte este esențial.

Tipurile de disciplină parentală – permisiv, autoritar, indiferent – circumscriu atitudinea părinților față de copii. Psihanaliștii arată că această atitudinea față de copii este determinată de o multitudine de sentimente inconștiente: prin copii, părinții pot retrăi anumite conflicte nerezolvate ale propriei lor copilării, sau vor să se realizeze compensatoriu prin ei, având, nu de puține ori, sentimentul că și-au ratat viața, dar că o pot recupera substitutiv, prin intermediul copiilor.

Când educă majoritatea părinților reacționează într-o manieră emoțională, simțindu-se ofensați atunci când copilul nu ascultă de regulile impuse și acționează în funcție de propriile sale pulsiuni și dorințe. Ei pot acționa compulsiv, impunând copilului frustrări inutile. Principala dificultate a părinților în acțiunea de disciplinare a copilului provine din faptul că ei uită că acțiunile copilului se supun altor legi decât cele ale adulților, fiind guvernate mai ales de către principiul plăcerii. În general, adulții reacționează în fața manifestărilor pulsionale ale copilului în două moduri:

– le reprimă cu o mare severitate, considerându-le maladive sau semn de răutate; rezultatul acestor măsuri va fi o dezvoltare într-o manieră patologică, caracterizată de paralizia vieții afective în domeniul social și sexual, cu dificultăți ale afirmării de sine;

– tolerează sau nu supraveghează acest gen de manifestări, caz în care ele se vor dezvolta; în absența frustrărilor necesare, pretențiile vor deveni insuportabile.

Reacțiile extreme – autoritarismul, permisivitatea necritică și indiferența – ca stiluri de disciplină parentală, sunt indicatori importanți ai predicției eșecului școlar și, în corelație, ai delincvenței juvenile. Copilul va putea deveni responsabil și integrat social eficient numai dacă părinții echilibrează cele două tendințe. Experimente numeroase confirmă aceste teze. Spre exemplu, psihologul francez N. Dubois (1987, apud Monteil, op. cit., pp. 136-137) cere copiilor să aleagă între două explicații posibile ale unei conduite generoase (împrumutul jucăriei preferate): „Au făcut-o pentru că părinții lor vor să-i facă să-și împrumute lucrurile sau pentru că le place să facă mici bucurii colegilor?” Copilul cu educație autoritară va alege primul răspuns, iar cel crescut în mod liberal va opta pentru a doua variantă. Educația autoritară produce o determinare exterioară, fără durabilitate în timp, iar educația liberală favorizează interiorizarea interdicției, făcând din ea o valoare proprie, cu sentimentul autodeterminării: „Îmi face plăcere”. Prin urmare, practicile parentale permisive favorizează dobândirea normei de internalitate, cea mai profitabilă condiție pentru copil dovedindu-se a fi cea a echilibrului dintre autoritate și toleranță, între susținere parentală, încurajare, recompensă și exigență în controlul conduitei.

Cu toate schimbările legate de emanciparea femeii și de dinamica familiei contemporane, studiile de sociologia educației evidențiază predominanța feminină și rolul secundar al tatălui în educația copiilor. Dacă tații comunică mai puțin cu copiii, carențele acestei comunicări sunt, de regulă, compensate de o mai intensă comunicare cu mama. Mamele copiilor cu bună integrare practică un stil educativ caracterizat prin orientarea și ghidarea copiilor în sarcini de explorare sau rezolvare de probleme, prin ajutor în evaluarea acțiunilor și consecințelor, prin aport informațional și feed-back. Mamele copiilor inadaptați dirijează acțiunile copiilor, sunt autoritare, anxioase, formulează ele însele soluțiile și nu oferă posibilități de opțiune copiilor.

Conform unor cercetări recente (J.-P. Pourtois; H. Desmet, 1991), un stil educativ favorabil îl are mama care:

– adaptează exigențele la posibilitățile copilului;

– facilitează învățarea atunci când copilul se confruntă cu dificultăți;

– exprimă puține sentimente de anxietate, în special în fața eșecului;

– stimulează gândirea copilului;

– recompensează;

– arată rareori stări ostile față de copil;

– manifestă stimă față de copil;

– pretinde și oferă justificări;

– lasă inițiativa copilului în învățare;

– furnizează copilului standarde de performanță;

– oferă puține feed-back-uri corective.

Evaluând diferite caracteristici ale mamei (Q.I., trăsături de personalitate, stil educativ), J.-P. Pourtois afirmă că familia (mama) este responsabilă direct de 70,63% din variația în dezvoltarea intelectuală a copilului de 7 ani și de 13,63% din variația achizițiilor școlare; impactul asupra performanțelor școlare este mult mai mare, căci el se exercită și indirect (cf. Stănciulescu, 1997, p. 105 – 106). Pentru eficiența educației se cere acordul și consecvența ambilor părinți, dezacordurilor între stilurile educative parentale ducând spre eșecul școlar.

Cercetările din domeniul delincvenței juvenile evidențiază faptul că fenomenul inadaptării se corelează cu nivelul scăzut al așteptărilor familiale, cu forme brutale, violente de manifestare a autorității față de copil. Mamele copiilor delincvenți manifestă mai frecvent atitudini de ostilitate sau de respingere față de copil. În condiții de insecuritate emoțională copiii au mai puțină încredere în sine decât ceilalți, au dificultăți în a-și face prieteni, se simt incapabili de a face față solicitărilor mediului, pe care îl percep drept ostil. Teoria atașamentului elaborată de Bowlby (1951) argumentează teza conform căreia afectivitatea constituie forța care determină natura vieții individuale. Dragostea mamei este, pentru Bowlby, la fel de importantă pentru sănătatea mentală, ca vitaminele și proteinele pentru sănătatea fizică. Separarea de mamă în primii cinci ani dezvoltă un potențial caracter delincvent, deoarece privarea de afectivitate duce la tulburări emoționale ireversibile. Copilul devine anxios, nesigur, ostil, furios și își va canaliza aceste emoții împotriva celorlalți. Impactul deprivării emoționale asupra copilului este susținut și prin analiza orfelinatelor din România, concluziile acestor cercetări susținând că:

– afecțiunea maternă este importantă pentru sănătatea mintală;

– deprivarea afectivă este sursă de „infecție socială”;

– deprivarea maternă precoce duce la dezvoltarea psihopatiei și a caracterului instabil.

Deprivarea afectivă și carența afectivă cronică sunt responsabile de „sindromul dezorganizării structurale”, manifestat prin apariția de tulburări în aproape toate sectoarele dezvoltării psihice, retard psihosomatic, apatie sau instabilitate psihomotrice, comportamente fără conținut, repetitive, stereotipe, retard în dezvoltarea conștiinței de sine și în dezvoltarea identității sexuale. Totuși, relația afecțiune-reușită școlară nu este mecanică, afecțiunea maternă conducând mai degrabă la insuccese, atunci când este dublată de o permisivitate necritică în raport cu conduita școlară a elevului, importantă fiind constituirea motivației interioare pentru conduita socialmente dezirabilă și pentru succesul școlar, pe fundamentul afectiv. Părinții afectuoși și autoritari în același timp au în general copii mai bine socializați moral, dar mai puțin independenți și creativi, decât cei afectuoși dar mai puțin autoritari.

Dacă accentul în analizele psihologice cade pe relația mamă – copil, nu trebuie să ignorăm atitudinea tatălui față de copil. Atitudinea autoritară a tatălui (tatăl autoritar în tipologia lui R. Vincent, 1972), care are o personalitate puternică, exigentă, ce pretinde ascultare, generează copii timizi, inhibați sau rebeli și autoritari, la rândul lor, în timp ce tatăl tiran, în realitate o ființă slabă, care operează compensatoriu, generează inhibiție și frică, instabilitate și dezechilibru afectiv.

Printre cauzele evoluției nevrotice Erich Fromm (1995) indică mama iubitoare, dar prea indulgentă sau dominatoare și tatăl slab sau lipsit de interes pentru copil, care rămâne fixat de un atașament matern, căutând „mame” în toți cei din jur, lipsindu-i trăsăturile paterne, disciplina, independența, puterea de a fi propriul stăpân. Nevroza obsesională, conchide Fromm, se dezvoltă mai mult pe baza unui atașament unilateral față de tată, iar isteria, alcoolismul, lipsa de realism, incapacitatea de afirmare sau stările depresive derivă din centrarea pe mamă.

Sintetizând o bogată literatură de specialitate produsă de psihologi, sociologi, antropologi și alți specialiști, Petru Iluț (2005, pp. 213-215) enumeră ca principii orientative în educația copiilor următoarele:

– respectul reciproc părinți-copii, în asigurarea căruia rolul conducător revine părinților, care îmbină blândețea, căldura și drăgălășenia cu fermitatea;

– constanță și claritate în atitudini și preocuparea de a-i învăța pe copii importanța consecințelor logice ale acțiunii prin aplicarea regulii celor trei R: soluție Relațională, care să implice Respectul și nu umilința și care să fie Rezonabilă, având scopul de a învăța din ea și nu de a produce suferință;

– comunicare deschisă presupunând ascultarea activă a celor spuse de copil și încercarea de a înțelege mesajul real pe care dorește să-l comunice, pentru a lua decizia cuvenită;

– fără pedepse fizice, care, chiar dacă rezolvă pe termen scurt un comportament nedorit, are consecințe negative pe termen mediu și lung, atât pentru copii (generând resentimente, mânie, frică, ură), cât și pentru părinți, care se simt ulterior vinovați, confuzi, necăjiți, suferind alături de copii; pedepsele fizice induc un comportament violent, care se va reproduce și în viața adultă. De la violentarea copiilor mulți părinți trec imediat la tandrețe, intrându-se într-un stil de atașament ambivalent-anxios, care suplimentează efectele negative asupra copiilor. În locul pedepselor fizice ar trebui practicate alte principii ale modificării comportamentului, cum ar fi retragerea gratificațiilor pentru un timp.

Pedeapsa fizică, chiar și atunci când este mai mult simbolică, este tot mai mult criticată de către adepții liberalismului educațional.

5. Maltratarea și consecințele ei

Maltratarea este definită ca „expunere de către părinți a copiilor la comportamente abuzive din punct de vedere fizic, sexual, emoțional, sau neglijarea lor astfel încât sănătatea fizică, emoțională și dezvoltarea le sunt periclitate” ( K. Killen, 1998, p.15).

Din perspectiva consecințelor actului, este util să distingem între:

maltratarea de criză, care poate apărea în familiile cu o funcționare normală, dar care, confruntate cu o anumită situație de stres, îi determină pe părinți să reacționeze violent față de copii (dacă asemenea situații sunt rare, impactul asupra copiilor poate fi redus);

maltratarea transgenerațională, specifică familiilor a căror mod de viață este haotic, iar relațiile dintre părinți și copii sunt dezorganizate, fără o distribuție clară și stabilă a rol-statusurilor, situație în care abuzul este interiorizat, naturalizat, perceput ca modalitate oarecum normală de relaționare și reprodus ulterior cu diverse prilejuri.

Specialiștii problemei consideră că maltratarea este rezultatul interacțiunii a patru categorii de factori stresori (Killen, apud C. Neamțu, 2003, p.76):

– factori de stres exteriori familiei (sărăcia, frustrarea materială, șomajul, insecuritatea socială prelungită, izolarea socială sau marginalizarea);

– factori maritali sau familiali (balanța motivațional-afectivă, aptitudinile maritale, creativitatea conjugală, cunoașterea și comunicarea în cuplu);

– caracteristici individuale de personalitate ale părinților (maturitate și stabilitate afectivă, empatie, afectivitate, autocontrol);

– caracteristici ale copilului.

Combinarea acestor elemente ce țin de statusul social al familiei (sărăcia și insecuritatea socială), de caracteristicile familiei (climatul familial) cu caracteristicile fiecărui membru se constituie în factori de risc asupra copilului.

Figura următoare sintetizează acești factori de risc de abuz asupra copilului:

Figura nr. 7. Modelul integrativ al răului tratament al copilului

(Brehm, apud Iluț, 2004, p.133)

Conceptul de maltratare include trei forme: abuzul fizic, abuzul sexual și neglijarea. Efectele abuzului fizic depind de vârsta, intensitatea, frecvența și percepția lui ca legitim sau ilegitim de către copil. Pedeapsa corporală poate duce la sechele fizice, iar în plan psihic generează spaimă, anxietate, constituirea unei imagini de sine deformate și strategii de supraviețuire prin retragerea în lumea interioară sau prin agresarea compensatorie a altor copii. Cu efecte psihice asemănătoare, uneori mai grave sub aspect psihic, se soldează și violența verbală și atitudinală, chiar dacă nu implică lovire: iritarea și cicăleala, dezaprobarea permanentă, țipetele, amenințarea și înjosirea sau umilirea copilului.

Există un adevărat cerc vicios al violenței: cu cât violența este utilizată mai des, cu atât ea se devalorizează și părintele este tentat să fie și mai violent. Pe de altă parte, violența întreține și perpetuează violența, astfel încât agresivitatea părintelui se transmite asupra copilului, iar agresivitatea copilului este unul dintre cei mai puternici predictori ai violenței adulte. Copiii agresivi trăiesc în familii agresive, în care se folosește pe scară largă pedeapsa fizică și violența verbală.

Numeroasele studii longitudinale, care au urmărit biografiile unor persoane începând de la vârsta de cinci ani pe perioade de zeci de ani, ajung invariabil la concluzia că abuzurile comise de părinți asupra propriilor copii, severitatea și duritatea pedepselor, gradul de nervozitate a părinților și dizarmonia cuplului sunt printre cei mai reprezentativi predictori ai carierei delincvente.

După cercetători ai domeniului ( cf. Grecu; Rădulescu, 2003, p.209), principalii indicatori care arată prezența unui mediu familial caracterizat de violență ar fi următorii:

conduite agresive ale copilului;

izolare, pasivitate, emotivitate;

dificultăți școlare: performanțe scăzute, absenteism, indisciplină;

inversarea rolului: copilul tutelează adultul:

tulburări nocturne: insomnii, coșmaruri, poluții, agitație în timpul somnului;

dureri somatice (de cap, stomac, guturai cronic, alergii);

comportament autodistructiv, înclinat spre accidente;

vătămări inexplicabile sau incompatibile cu istoria accidentului;

teamă de contactul fizic inițiat de părinți sau alți adulți;

plânset disperat sau absența plânsului;

urmărirea siguranței, stare de alertă permanentă;

căutare permanentă a hranei, avantajelor, serviciilor;

conduite evazioniste și deviante persistente (vagabondaj, abuz de alcool, droguri, prostituție.

Abuzul sexual este considerat a fi cel mai traumatizant din punct de vedere psihologic, prin consecințele sale devastatoare asupra personalității.

Spre deosebire de abuzul fizic, ce corelează puternic cu gradul de sărăcie a familiilor, abuzul sexual se petrece în toate clasele sociale, cele mai multe victime fiind fetele, iar majoritatea autorilor sunt bărbați. Conform estimărilor, între 10 și 20% dintre copii au suferit o formă sau alta de abuz sexual, incluzând în această categorie violul, sodomia, pederastia, incestul și întreținerea de relații sexuale ilegale cu minorul.

Neglijarea apare în toate situațiile în care părinții nu satisfac trebuințele fundamentale ale copilului: îngrijire, alimentație, îmbrăcăminte, confort, igienă, îngrijire medicală, supraveghere. Conform unor cercetători ( e.g. J. Bowlby, G. R. Patterson), acești copii tind să devină hoți de profesie într-o proporție mai mare decât cei abuzați, care tind să devină preponderent violenți

Abuzul emoțional este haloul tuturor formelor de maltratare, dar poate fi considerat și ca o formă deosebită de celelalte, constând în insultă, umilire, degradare, denigrare, izolare.

Efectele maltratării se cumulează, se cristalizează și stabilizează în personalități tarate.

Un studiu desfășurat în SUA (Widom, C., S., 1989, apud, Grecu; Rădulescu, 2003, pp. 212-213) pe condamnații pentru infracțiuni violente, relevă corelațiile care există între diversele acte de abuz pe care aceștia le-au suferit în copilărie:

Tabelul nr. 6. Relația abuz – infracțiune

Din tabel se poate constata faptul, oarecum curios, că neglijarea și abuzul fizic sunt implicate în mod major în actele ulterioare de violență comise de copii atunci când acționează independent și mult mai puțin atunci când sunt prezente împreună în experiența de viață a copilului.

Putem afirma că, în general, deprivarea afectivă are efecte negative asupra dezvoltării cognitive, asupra însușirii limbajului și structurării capacităților de abstractizare; abuzul fizic poate determina efecte neurologice, care ating uneori regiuni ale creierului ce răspund de memorie, învățare, exprimarea emoțiilor. Copiii neglijați manifestă o mai redusă afectivitate, iar cei maltratați fizic exprimă mai mult sentimente negative, dezvoltând neîncredere în ceilalți, incapacitate de cooperare și agresivitate. Studiile arată că peste 50% dintre copiii maltratați nu frecventează școala (cf. Ionescu, 1997, pp. 30 – 37) și marea majoritate a delincvenților fac parte din această categorie. Dacă avem în vedere și faptul că peste 50% dintre părinții abuzatori provin, la rândul lor, dintre copiii maltratați, putem să ne așteptăm la reproducerea mecanismului. Copiii maltratați au toate șansele să eșueze școlar, ca tineri să devină delincvenți, iar ca adulți, părinți ce-și maltratează copiii.

*

În finalul acestui capitol, semnalăm procesul de eroziune structurală la care este expusă familia contemporană, cu demisia parțială de la funcțiile ei tradiționale, cu degradarea lentă, dar continuă, a autorității și calității performării sale, fenomene care explică în bună măsură rata de creștere a delincvenței juvenile în majoritatea statelor lumii dezvoltate; la aceste fenomene ce țin de tendințele dinamicii familiei sau cuplului postmodern se adaugă, pentru țările estice ale Europei, și implicit, pentru România, fenomene legate de dificultățile tranziției, cu „exodul economic” spre țările vestice, cu întreg cortegiu de consecințe nefavorabile pentru educarea și formarea tinerelor generații. Societatea, în ansamblul ei, nu a fost pregătită pentru o astfel de evoluție, iar școala, care ar putea suplini parțial funcțiile familiei, are propriile ei dificultăți. Despre socializarea școlară vom discuta în capitolul următor.

III. devianța școlară și delincvența juvenilă

Structura temei:

1. Relația dintre devianța școlară și delincvența juvenilă

2. Scenariul segregar al insuccesului școlar

3. Variabile ale procesului educațional și delincvența juvenilă

4. Variabile ale vieții de grup și delincvența

5. Abandonul școlar și delincvența juvenilă

6. Diminuarea devianței școlare

1. Relația dintre devianța școlară și delincvența juvenilă

Școala, alături de familie, reprezintă un agent important al socializării tinerei generații, facilitând învățarea și interiorizarea modelelor normative recunoscute de societate. Disfuncțiile manifeste în funcționalitatea ei contribuie într-o măsură semnificativă la geneza devianței școlare și, prin aceasta, la favorizarea conduitelor delincvente în rândul copiilor și tinerilor.

Primele cercetări care au încercat să înțeleagă rolul școlii în incidența delincvenței juvenile au avut loc în Marea Britanie la sfârșitul anilor ’60 (Cf. Neamțu, 2003, pp.82-83) și au avut un design metodologic asemănător, corelând rata delincvenței juvenile din diverse școli cu aspectele organizatorice și funcționale ale respectivelor instituții educative. Concluziile unor astfel de cercetări reliefează faptul că un control mai puțin rigid în școală, cooptarea elevilor în organizarea vieții școlare, o relație mai apropiată între școală și părinți sunt factori criminoinhibitivi puternici, în timp ce politica școlară incoerentă, lipsită de fermitate și discriminatorie, sistemul de recompense subdimensionat, conducere incoerentă și ineficientă, dependența de finanțarea publică, lipsa de prestigiu a școlii sunt caracteristici ale organizării vieții școlare asociate comportamentului deviant.

Marea majoritate a cercetărilor specialiștilor în problematica delincvenței juvenile subliniază strânsa corelație dintre delincvență și nivelul pregătirii școlare, delincvenții având, de regulă, un nivel de pregătire școlară redus. Copiii inadaptați școlar intră în categoria „copiilor problemă” ce se înscriu tendențial pe linia delincvenței. Formele inițial ușoare de devianță școlară se agravează și se cronicizează, devianța școlară putând fi un indicator semnificativ al unei evoluții spre devianța penală. „Devianța școlară, afirmă Maurice Cusson (1997, p. 448), merge mână în mână cu delincvența juvenilă, corelațiile dintre aceste două variabile fiind atât de puternice încât cu greu pot fi disociate”.

Prin devianță școlară desemnăm toate tipurile de abateri de la normele și valorile ce reglementează rol-statusul de școlar. O parte dintre ele se subsumează conceptului general de devianță, iar altele intră sub incidența comportamentului delincvent.

Devianța

Delincvența

Delincvența juvenilă

Devianța școlară

Figura 8 Relația între devianța școlară și delincvența juvenilă

Evoluțiile recente semnalează contextul anomic al educației formale, care se confruntă tot mai îngrijorător cu fenomene de inadaptare și abandon școlar. O astfel de situație este pusă de unii analiști pe seama distanței care există între cultura școlară și realitatea extrașcolară, care duce la pierderea motivației, la eșec, etichetare și marginalizare. „În această situație, consideră Cristina Neamțu (2003, p.9), elevii pot avea două tipuri de reacții: fie contestă legitimitatea, validitatea etichetei, angajându-se în conduite ofensive față de reprezentanții/simbolurile școlii, fie recurg la conduite evazioniste: fug de la școală, ori, când sunt prezenți, se refugiază în reverii compensatorii, întreținute sau nu de consumul substanțelor psihoactive, și, în cele din urmă, abandonează școala”.

Relația dintre devianța școlară și delincvența juvenilă a fost pusă în evidență de numeroase cercetări sociologice, care consideră drept constante ale comportamentului delincvent: absenteismul școlar, indiferența față de învățătură, atitudinea rebelă față de autoritățile școlare, reacțiile disproporționate și violente față de colegi, tendința de a se asocia cu elemente delincvente, utilizarea precoce și frecventă a limbajului obscen, minciunile, furturile frecvente, chiar înainte de 9 ani, preocupările sexuale precoce ș.a.

Studiile privind inadaptarea școlară confirmă forța predictivă a devianței școlare pentru conduita delincventă, subliniind existența unei puternice corelații între nivelul scăzut al instrucției și delincvența juvenilă. Deși devianța școlară este „cel mai important indicator predictiv către o carieră delincventă” (Neamțu, 2003, p. 42), nu trebuie să tragem concluzia că deviantul școlar va fi un delincvent. Ceea ce se poate afirma este faptul că toți delincvenții a fost devianți școlari, dar numeroși devianți școlari nu ajung să fie delincvenți.

Devianța școlară constituie, uneori, un mecanism de apărare a elevului în fața constrângerilor lumii adulte și, în particular, o formă de rezistență la adresa instituției școlare. Psihologul american Th. Gordon (1981, apud Neamțu, 2003) schițează următorul tablou al mecanismelor de apărare la care recurg elevii în funcție de coloratura afectivă a situațiilor școlare:

Tabelul 7. Mecanisme de apărare la care recurg elevii

Printre cele mai semnificative forme de manifestare ale devianței școlare, Cristina Neamțu analizează într-o amplă lucrare consacrată devianței școlare (2003) următoarele:

copiatul, ca formă specifică și relativ generalizată de înșelăciune manifestă în școala românească, tolerată și uneori chiar încurajată de unele cadre didactice; printre motivațiile unei astfel de conduite deviante, putem regăsi presiunea părinților în raport cu notele elevilor, revolta la adresa volumului de cunoștințe solicitat, profitabilitatea unui astfel de comportament, strategie de supraviețuire a copiilor într-un mediu marcat de dominația adulților, caracterul exterior al normei constrângătoare, presiunea examenelor, moda etc.

fuga de la școală / de acasă, conduite de tip evazionist cu un mare potențial delincvențional; cauzele pot fi legate de mediul familial conflictual, de mediul școlar perceput ca ostil, de dorința de libertate etc.

absenteismul școlar și abandonul școlar, care corelează pozitiv cu sărăcia;

violența și vandalismul, fenomene cu o escaladare spectaculoasă în ultima perioadă;

toxicomania;

suicidul.

Importanța devianței școlare și, în special, a violenței tinerilor în școală și în afara ei este subliniată de către Eliot Sorel, Președintele Asociației Internaționale de Psihiatrie Socială, care argumentează ideea că la sfârșitul secolului XX, cauza principală a morții tinerilor între 15 și 24 de ani nu este cancerul sau alte maladii, ci violența (Sorel, E., 1999). Spre aceeași idee converg și rezultatele unui studiu efectuat în 1980 pe un eșantion de 575 de profesori din Los Angeles (apud Neamțu, C., 2003, p. 239), care arată că majoritatea profesorilor apreciază că în școli vandalismul și violența nu mai pot fi controlate, iar la percheziția dulapurilor elevilor s-au găsit droguri, dinamită, cuțite, stilete, muniție, bâte și arme de foc.

Am discutat în capitolul al doilea etiologia violenței, aici vrem doar să subliniem un aspect pe care nu l-am discutat, și anume, rolul mass-media, în special al televizorului și al jocurilor pe computer, în geneza comportamentelor agresive. Numeroase studii sociologice scot în evidență legătura indubitabilă între violența mass-media și comportamentul agresiv. Conform specialiștilor, vizionarea programelor violente, pe lângă faptul că oferă modele de imitație și învățare prin identificarea cu personajele agresive, provoacă și o dezinhibare a conduitelor agresive, o impregnare sau orientare a gândirii și memoriei spre actele de tip agresiv, desensibilizare emoțională, sugestie agresională ș.a. În schema de mai jos este redată relația dintre expunere la violență și agresivitate, săgeata puntată (catharsisul) indicând reducerea agresivității:

Figura nr. 9. Efectele mass-media asupra agresivității

(apud Iluț, 2004, p. 120)

Desigur că nu putem imputa mass-mediei toate relele socialului, dar nici nu putem omite faptul că pe lângă rolul benefic indiscutabil, mijloacele de comunicare contribuie în mod semnificativ la geneza și exacerbarea comportamentelor delincvente.

În finalul acestui subpunct, fără pretenția unei ierarhii precise, vom enumera, într-o ordine relativă a gravității abaterii, următoarele conduite deviante la elevi: lenea, egoismul, minciuna, violența verbală, copiatul, fumatul ostentativ, diferite atitudini nonconformiste, nesupunerea, obrăznicia, chiulul, absenteismul, abandonul școlar, vagabondajul, consumul curent de alcool, violența fizică, vandalismul, furtul, tâlhăria, consumul de droguri, manifestări perverse, prostituția, suicidul. Unele dintre aceste forme ale devianței școlare pot fi considerate conduite predelincvente, iar altele constituie forme ale delincvenței juvenile. Pentru o analiză detaliată a fiecărora dintre acestea recomand lucrarea Cristinei Neamțu, Devianța școlară.

2.Scenariul segregar al insuccesului școlar

Numeroase teorii leagă insuccesul școlar de apartenența clasială a elevului. Cel mai reprezentativ dintre acești autori este sociologul francez Pierre Bourdieu, care argumentează ideea că sistemul de învățământ este un factor al reproducției inegalităților și dominației, ce transformă avantajele sociale în avantaje culturale și pe acestea, prin diplome, în avantaje sociale.

În societate, afirmă Bourdieu, există grupuri sociale diferite, aflate în concurență, căutând fiecare să-și apere interesele, difuzând idei, valori, principii, norme pe care le prezintă ca indiscutabile și universale. Aceste valori specifice diverselor grupuri aflate în competiție socială compun ceea ce Bourdieu numește „arbitrariu cultural”. Grupurile își dispută publicul, clientela, masa, iar cele mai puternice își impun arbitrarul cultural ca fiind singurul legitim prin intermediul diverselor instrumente ale puterii, din rândul cărora școala joacă un rol primordial. Reproducând acest arbitrariu cultural, școala reproduce raporturile de forță legitimându-le. Cultura legitimă nu este în fond decât un arbitrariu cultural dominant. În felul acesta, prin școală, aristocrația ia forma meritocrației. Este în fapt o nouă formă de violență, prin care puterea impune semnificații ca legitime, disimulând raporturile de forță, procedură numită violență simbolică. Școala este instituția care impune arbitrarul cultural al clasei dominante prin violență simbolică.

Rolul școlii în acest proces este argumentat astfel: puterea nu se mai impune prin violența brută, materială, ci prin violența simbolică, prin sistemul de semnificații; nici un sistem ideologic însă nu poate impune agenților semnificații dacă acestea nu găsesc predispozițiile în personalitatea lor. De aceea, pentru a fi eficientă, violența simbolică începe prin a construi în agent aceste predispoziții prin constituirea unui habitus.

Habitusul este structura de profunzime, inconștientă a personalității, ce cuprinde scheme de percepție, de gândire, de evaluare, de limbaj, în baza cărora individul decodifică și interpretează realitatea. Fiecare habitus individual este o variațiune a habitusului de clasă, stilul personal particularizând stilul clasei, grupului căruia îi aparține; el este cel ce asigură coeziunea și identitatea socială, conservând sensul comun al realității. Habitusul este produsul unor acțiuni pedagogice de inculcare efectuate de colectivitate implicit, prin influențe anonime, sau explicit, prin agenți specializați ai școlii.

Familia inculcă un habitus primar, al grupului, care constituie principiul constituirii ulterioare a oricărui habitus; schemele de percepție și gândire vor funcționa ca principii de selecție pentru experiențele ulterioare. Conținuturile pe care ea le inculcă sunt deosebit de durabile și constituie baza pentru habitusul secundar.

Orice proces de educație, producând habitusuri, funcționează ca putere ce impune ca legitime semnificații și funcționează prin violență simbolică. Școala este instanța acțiunii pedagogice ce concurează familia. Reușita școlară este determinată de distanța dintre habitusul încorporat în familie și habitusul secundar, pe care școala urmărește să-l inculce drept cultură legitimă, în fond, arbitrarul cultural dominant. Acțiunea pedagogică nu constă în transmiterea neutră a unei culturi neutre de la o generație la alta, ci într-un proces de inculcare a unui arbitrariu cultural. Instituția școlară dispune de autoritatea pedagogică în calitate de mandatar al unor grupuri dominante, ca deținători prin delegație a dreptului de exercitare a violenței simbolice.

Copiii familiilor favorizate social beneficiază de un avantaj imens; ei au acces la mijloacele multimedia, călătoresc, își însușesc de mici un limbaj mai bine adaptat cerințelor școlii, o imagine despre lume, un habitus care le permite o mai bună adaptare la exigențele cotidiene și școlare. Copiii claselor defavorizate sunt constrânși să convertească habitusul anterior într-un habitus nou, ceea ce echivalează cu o a doua naștere necesară ascensiunii sociale.

Cei ce se prezintă la start se află în poziții inegale datorită habitusului. Școala funcționează ca o mașină cognitivă care recunoaște ca dotați școlar pe cei dotați social și operează clasamente care reproduc în forme specifice poziții inițiale cu o aparență de neutralitate. Clasamentele sociale sunt transformate îi clasamente sociale și invers. În felul acesta școala îndeplinește funcția de reproducere structurală a societății mascând raporturile de forță, întărind și legitimând dominația. „Sistemul de învățământ – afirmă Bourdieu – contribuie la furnizarea de către clasa dominantă a unei <<teodicee a propriului său privilegiu>> nu atât prin ideologiile pe care le produce sau pe care le inculcă, ci mai degrabă prin justificarea practică a ordinii stabilite pe care o procură ascunzând relația evidentă, pe care o garantează, între titluri și posturi, relația pe care o înregistrează în secret, sub aparența egalității formale, între titlurile obținute și capitalul cultural moștenit, adică prin legitimarea pe care o aduce ca și prin transmiterea acestei forme de moștenire” (Bourdieu, 2000, p.219).

Copiii din mediile populare, afirmă în urma unor studii și B. Lahire, ajung uneori să trăiască situații atât de derutante încât asimilarea/acomodarea lor devine problematică. Ei pot oscila între mai multe variante:

reduc situațiile școlare la propria lor logică, dar primesc sancțiuni negative;

încearcă stângaci, noua logică și suportă, și de această dată, sancțiuni mai curând negative;

o parte dintre ei ajung, într-o manieră mai mult sau mai puțin precară, la a construi scheme culturale specifice școlii, care se află, total sau parțial, în disonanță cu schemele dobândite anterior în sânul universului familial și încep să dea sens unei vieți duble.

Din această perspectivă, delincvența apare ca reacție de protest la adresa unei societăți nedrepte, ca singură modalitate de a tânărului exclus de a accede la poziția socială refuzată de un sistem ce conservă și reproduce privilegii prin violență simbolică.

*

În aceeași ordine de idei, sociologul englez B. Bernstein a elaborat teoria codurilor lingvistice, conform căreia, în societate funcționează două coduri lingvistice, unul restrâns, celălalt elaborat, aflate în opoziție. Această opoziție dintre cele două tipuri de limbaje are ca efect două modalități diferite de structurare a experienței despre lume, două moduri diferite de situare în lume.

Codul restrâns se caracterizează printr-o formă condensată, rigidă de exprimare, cu utilizare limitată a adjectivelor, adverbelor, prin rigiditatea sintaxei, suplețe redusă în structurarea frazei, tendința de a face asimilări, noi devenind mai puternic decât eu.

Codul elaborat se caracterizează prin complexitatea enunțurilor, precizia construcțiilor, alegerea subtilă a adjectivelor, utilizarea simbolismului expresiv ce permite diferențieri de nuanțe, subînțelesuri.

Copilul aparținând claselor populare poate înțelege codul elaborat al celor din clasele superioare numai după traducerea acestuia. Diferențele de limbaj determină diferențieri de stil cognitiv în definirea lumii și a eului. De aici diferențe de atitudini culturale și de valori; pe de o parte, pasivitate, fatalism, resemnare, iresponsabilitate, de cealaltă, raționalism, voluntarism, spirit competitiv. Clasele inferioare valorizează mai puțin instrucția, preferând o calificare rapidă, salariu și avantaje imediate. Clasele superioare sunt înclinate spre ascetism, meritocrație corelată pozitiv cu reușita socială. Etica interiorizării și stăpânirii de sine, părinți permisivi și deschiși exigențelor școlii, climatul familial, toate predispun la reușita școlară. Prin impunerea codului elaborat ca singur legitim, școala operează o selecție arbitrară a elevilor, selecție bazată pe apartenența clasială și se face astfel răspunzătoare de menținerea inegalităților și, prin aceasta, de excluderea și marginalizarea unor categorii de copii și tineri. Ca reacție de răspuns se naște delincvența.

În concluzie, se poate spune că școala, în exercițiul legitimării arbitrariului, impune excluziuni sociale, generând indirect, prin condamnarea la insucces a unor categorii de tineri, delincvența juvenilă. Injustiția socială, sărăcia, șomajul, promiscuitatea, sunt, în mare parte, efecte ale violenței simbolice, în exercitarea căreia școala joacă un rol important.

3. Variabile ale procesului educațional și delincvența juvenilă

Numeroasele disfuncții ale educației școlare au impus în opinia specialiștilor ideea unei crize a învățământului. Lansată spre sfârșitul anilor '60 și amplificată în anii '70, ideea crizei educației semnifică existența unei inadecvări fundamentale între educație și societate, ce solicită acțiuni pentru transformări de amploare în domeniul educațional. Philip H. Coombs, cel care lansează sintagma „criză a educației” în 1968, semnalează existența unor disproporții între cererea și oferta de educație, între resursele alocate și cele necesare educației, între educația școlară și cea non-școlară, caracterul învechit al planurilor și programelor, al metodelor și structurilor organizatorice din învățământ.

În anii ce au urmat s-au desfășurat numeroase studii ce relevă și alte limite ale învățământului. Sintetizând, nemulțumirile legate de învățământul actual derivă, în principal, din următoarele:

incapacitatea învățământului de a oferi o autentică egalitate a șanselor;

pierderile semnificative înregistrate pe parcursul procesului de învățământ, datorate lipsei de motivație și autoeliminării grupurilor defavorizate;

incapacitatea sistemului educațional de a pregăti tânărul contemporan pentru soluționarea problemelor cu care se confruntă;

inadecvarea structurilor și conținuturilor la dinamica schimbărilor și la finalități;

supradimensionarea programelor și supraîncărcarea elevului, ca urmare a exploziei cunoștințelor și a marelui stoc informațional ce se vrea a fi transmis;

desincronizarea între cererea de educație și oferta învățământului;

costurile tot mai ridicate, pentru familie și pentru stat, în condițiile penuriei de resurse alocate învățământului;

explozia demografică și afluxul progresiv de elevi care a surprins nepregătite sistemele tradiționale de învățământ;

caracterul artificial și ritualic al școlii, care produce o dependență de instituție cu mecanismul ei de suprimare a spontaneității și creativității, înlocuite prin conformism și acceptare rigidă;

centralismul excesiv al sistemului care afectează capacitatea lui de adaptare.

Date fiind aceste limite, unii autori denunță școala ca o instituție a prizonieratului (M. Foucault), ajungând să vorbească de o „școală fără societate” (Ivan Illich) într-un puternic curent antipedagogic. Se impută școlii curriculum ascuns ce cultivă, prin intermediul predării și organizării școlare, obediența față de autoritate, amânarea satisfacției și alte atitudini ce sunt menite să facă din viitorul cetățean un ins conformist, mediocru și tolerant. De aici și pedagogia non-directivă care încearcă să umanizeze actul educațional, depășind caracterul ritualic și artificial al instituției școlare.

În lucrarea Învățământul românesc azi, sub coordonarea lui A. Miroiu (1998), sunt inventariate supozițiile tacite ale învățământului românesc din perioada de după revoluție, supoziții care, în marea lor majoritate, au rămas actuale:

autocentrarea și autosuficiența;

elitismul, excepționalismul și intelectualismul;

segregarea și asocialitatea;

autoritarismul, hiperierarhizarea și hipercentralizarea;

depersonalizarea și antihedonismul;

conservatorismul și inegalitatea de șanse.

Toate aceste limite ale educației școlare au drept consecință creșterea insatisfacției în raport cu activitatea școlară, tendințe de rezistență și evaziune, forme diverse de devianță, eșec școlar, abandon și delincvență juvenilă.

Specialiștii din domeniul educației identifică disfuncții generatoare de inadaptare școlară la nivelul tuturor componentelor procesului educațional, începând cu elementele legate de proiectarea și dezvoltarea curriculumului, obiectivele și conținuturile învățământului, cultura școlii, metodele de predare-învățare și evaluare, formele de organizare a învățării și până la conduita și tactul profesorului în relațiile cu elevii.

4. Variabile ale vieții de grup și delincvența

Școala este „un creuzet privilegiat al dinamicii sociale” (Jean-Marc Monteil, 1997, p.71), care funcționează ca o microsocietate, cu valori și norme proprii, cu grupuri și subgrupuri, cu ierarhii specifice. Unitatea centrală a școlii este clasa de elevi, în care pot fi regăsite toate caracteristicile grupurilor sociale. Este motivul pentru care vom analiza câteva caracteristici ale vieții de grup, având ca referent în primul rând grupul formal, clasa de elevi, și în al doilea rând grupul informal, de egali, care poate fi compus din colegii de clasă, din școală, sau prieteni din cartier. În felul acesta vom înțelege mai bine acele teorii care pun accentul în explicarea delincvenței pe grup (teoria subculturilor delincvente, teoria asocierilor diferențiale, teoria grupului de la marginea străzii etc.).

Grupul poate fi definit ca un ansamblu de persoane care interacționează pe baza unor valori și norme comune, pentru realizarea anumitor obiective specifice, recunoscându-și dependența mutuală. El se constituie în mediu al socializării și integrării sociale, al învățării rolurilor sociale, mijloc de reproducție a valorilor și normelor comunității. Grupul oferă individului securitate și mediu de afirmare, răspunde nevoilor asociative, nevoilor de apartenență, reprezentând „un câmp de experiență intermediar, situat între viața interioară și realitatea exterioară, în cadrul căruia se operează metabolizarea realității dinăuntru și dinafară”, un „spațiu intermediar, loc de tranziție, recipient și cadru al ființei individualizate” (Rouchy, 2000, p. 52).

Din perspectiva analizei grupurilor, clasa de elevi poate fi considerată drept un „grup de muncă specific, compus dintr-un număr de membri egali între ei (elevii) și dintr-un animator (profesorul), ale căror raporturi sunt reglementate oficial de tipul sarcinii și de normele de funcționare” (Neculau, 1983, p. 105). Este vorba de un grup relativ mic, cu interacțiuni preponderent „față în față”, formalizat și ierarhizat, cu relații concomitent de comunicare și afective.

Ca orice grup, clasa îndeplinește mai multe funcții. Una dintre cele mai importante funcții este cea de integrare socială. Nevoia de apartenență, de integrare în grup este în relație cu confortul sau disconfortul pe care elevul îl resimte în interiorul grupului. Relațiile armonioase cu membrii grupului conduc la creșterea stimei de sine, la dorința de a coopera, la ridicarea nivelului de aspirație, iar izolarea generează anxietate, ostilitate, agresivitate și, în cele din urmă, contraperformanță și tendințe spre devianță. În strânsă legătură cu integrarea se află și sentimentul de securitate pe care îl oferă grupul membrilor săi; se poate vorbi și de funcția de reglementare a relațiilor intraindividuale și intergrupale și de cea de constituire a identității de sine proprie grupului.

Existența unui sistem de norme este premisa oricărui grup; în grupurile informale, normele rezultă dintr-un proces cumulativ al interacțiunii în cadrul grupului și prescriu modele de comportament comune, de a căror acceptare este condiționată apartenența la grup.

Norma este o regulă de conduită recunoscută și acceptată de membrii grupului, ea are rol reglator, de a menține o anume consistență comportamentală, determinând unitatea și coeziunea grupului; ea este totodată un criteriu de evaluare a conduitelor individuale. Normele joacă rolul de ghid pentru comportamentul fiecărui membru al grupului și reduc ambiguitatea, oferind previzibilitate conduitelor.

Normele școlare postulează conduite standardizate de a căror acceptare depinde primirea și rămânerea în grupul și instituția școlara; unele dintre norme sunt prescrise (regulamente școlare, regulamente de ordine interioară), în timp ce altele sunt rezultatul interacțiunii membrilor, norme implicite, negociate, elastice.

Procesul prin care apare norma de grup este numit normalizare, iar principala trăsătură a acestuia se pare că este evitarea conflictului. Procesul prin care grupul exercită presiuni asupra indivizilor pentru a-i determina să accepte norma de grup este numit conformism.

Tendința spre conformism, ca dorință de a fi în acord cu ceilalți membri ai grupului, este generată de nevoia de a păstra statutul, de a fi acceptat de grup, de nevoia de aprobare socială, grupul sancționând deviantul de la normă cu excluderea.

Experimentele lui Muzafer Sherif, Allport, Solomon Asch, evidențiază puternica presiune spre conformism exercitată de grup. Cercetătorii arată că cu cât coeziunea este mai mare, cu atât presiunea spre uniformitate este mai mare și crește tendința de a-l exclude pe deviant. Pe de altă parte, cu cât individul este mai atras de grup, cu atât schimbarea de atitudine este mai semnificativă, datorită dorinței de a menține relația cu ceilalți membrii ai grupului.

În cazul în care presiunea spre conformitate nu vine din partea grupului, ci din partea autorității, vorbim de obediență (vezi cercetările lui Stanley Milgram).

Ca urmare a unor astfel de evidențe, putem afirma că membrii unui grup manifestă tendință spre conformism pentru a câștiga sau menține aprobarea grupului pe care îl consideră atractiv, pentru a evita situațiile dezagreabile care pot rezulta din nonconformismul lor. De aici și importanța normelor de grup pentru înțelegerea comportamentelor copiilor și tinerilor. Dacă grupul de egali, „grupul de cartier”, „grupul stradal”, sau cum dorim să îl numim, promovează norme ce pot fi considerate ca aparținând unei contraculturi, tendința spre conformism în raport cu grupul înseamnă devianță în raport cu normele culturii globale. Pe de altă parte, nivelul de obediență al individului este în relație cu tipul de autoritate, modul de exercitare a acesteia, contextul situațional, gradul de răspundere perceput ș.a.

Devianța școlară constă în abaterea de la normele prescrise și este favorizată de disfuncționalitățile normative ce țin în general de:

conflictul normativ intrinsec, în situații în care există norme contradictorii în interiorul sistemul normativ sau în atitudinea autorității în raport cu norma, ca în situația absurdă, dar din păcate destul de frecventă, a interdicție permise (nesancționată, trecută cu vederea), care încurajează sau determină comportament duplicitar și o atitudine generală disprețuitoare față de normă („există pentru a fi încălcate”, „merge și așa” etc);

conflictul normativ extrinsec, generat de situația în care normele interne (ale școlii) intră în dezacord cu alte norme externe (ale grupului de apartenență);

artificialitatea normelor în raport cu realitatea, inadecvarea lor la lumea în care trăim.

– inculcarea inadecvată a normei, cu accent exclusiv pe prescriptiv și absența negocierii; spre susținerea acestei idei merg și experimentele realizate de Fredman (1965, apud Monteil, 1997, pp.133-134), care argumentează ideea conform căreia o normă are durabilitate mai mare dacă este impusă cu o constrângere mai puțin severă decât sub o amenințare puternică. Experimentul constă în a-i face pe copii să renunțe la a se juca cu jucăria preferată, un robot foarte atractiv, operând cu două tipuri de amenințări, una ușoară și alta foarte puternică. O dată lăsați singuri, timp de cinci minute, copiii, observați printr-o oglindă falsă, respectă consemnul, indiferent de tipul amenințării la care au fost supuși. După câteva săptămâni, li se oferă acestor copii ocazia de a se juca cu mai multe obiecte, printre care și faimosul roboțel. Experimentatorul constată că acei copii care în faza precedentă a experimentului au fost supuși unei amenințări puternice se joacă ulterior cu robotul într-o proporție de două ori mai mare decât ceilalți. Explicația este aceea că amenințarea slabă a creat senzația renunțării de bună voie la jucărie, oferind sentimentul libertății opțiunii, care pare să favorizeze interiorizarea normelor de comportament. Rezultă de aici ideea că pedagogia ordinului prescriptiv trebuie să facă loc unei pedagogii a angajamentului, bazată pe sentimentul de libertate. Determinarea exterioară se va transforma astfel în autodeterminare, care este tocmai semnul socializării reușite. Alte cercetări (Osfield și Katz) nuanțează aceste concluzii arătând că efectele amenințării slabe („mă voi supăra dacă ai folosi jucăria interzisă”) sunt eficace în cazul copiilor din clasele medii, dar nu și în cazul copiilor de origine socială defavorizată. Totuși, concluzia cercetătorilor afirmă că „este posibil ca amenințarea cu o pedeapsă mai degrabă ușoară decât gravă să fie un mijloc eficace de asigurare a formării unui sistem de valori la copii” (Doise, 1999, p. 210).

Respectarea sau abaterea de la normă este mediată de coeziunea grupului, care reprezintă măsura în care grupul dispune de unitate; ea variază de la un minim (grupuri slab coezive) la un maxim (grupuri puternic coezive). Coeziunea grupului de elevi exprimă măsura în care elevii sunt dispuși să renunțe în favoarea grupului la o parte din gratificații, dorințele, atitudinile și opiniile personale, prin tendința elevilor de a rămâne împreună, prin atmosfera prietenoasă, cooperantă și rezistentă la destructurare. La baza ei stau:

– conștientizarea și asumarea scopurile comune;

– cunoașterea reciprocă;

– gradul de satisfacție generat de viața de grup;

– nivelul de reușită în acțiunile comune;

– existența unor perspective ale grupului.

Interacțiunea optimă a acestor parametrii duce la coeziune. Coeziunea unui grup, în general, și a clasei, în particular, poate exista în raport cu valorile instituționale sau în raport cu valori aflate în opoziție.

Aprecierile pentru grup mențin solidaritatea și accentuează cooperarea; încurajarea inițiativei elevilor este benefică (clasele apatice sunt disciplinate, dar slab coezive și performante).

Analiza coezivității grupului este un indicator și pentru satisfacția de sine înregistrată de fiecare membru în interiorul grupului. Încercăm să menținem sau să mărim stima de sine prin afilierea la grupuri care contribuie la satisfacerea acestei nevoi, prin constituirea unei identități sociale de apartenență; când această nevoie nu este satisfăcută, vom părăsi grupul căutând satisfacția în alte grupuri. Așa se explică faptul că elevii care înregistrează eșec școlar și insatisfacție în grupul clasă au tendința de a evada în alte medii, cum sunt grupurile de la marginea străzii, care le satisfac nevoile legate de recunoaștere socială, stimă de sine etc. Despre rolul grupurilor informale în etiologia delincvenței vorbesc teoriile asocierilor diferențiale, subculturilor delincvente, grupurilor de la marginea străzii.

5. Abandonul școlar și delincvența juvenilă

Cumularea insatisfacțiilor generate de insuccesul școlar generează atitudini evazioniste, manifeste în fuga de la școală și, în ultimă instanță, în abandon școlar. Abandonul școlar este expresia inadaptării elevului la cerințele vieții școlare, dar indică în același timp și incapacitatea școlii de a se adapta la cerințele și nevoile tânărului.

Studiile care încearcă surprinderea relației dintre abandonul școlar și delincvență au ca fundament teoretic teoria tensiunii sociale, în conformitate cu care abandonul școlar ar implica o scădere a tensiunii, ceea ce ar avea ca efect scăderea frecvenței conduitelor delincvente și, la polul opus, teoria controlului social, care consideră că, dimpotrivă, abandonul determină, prin scăderea controlului social, o intensificare a conduitelor delincvente.

Unele cercetări longitudinale (D. Elliot și H. Voss, apud Neamțu, C., 2003, p. 206), care au urmărit evoluția unor eșantioane reprezentative pe durata a patru ani, validează teoria tensiunii sociale, constatând că:

indicele delincvenței este considerabil mai ridicat la tinerii care au abandonat școala, comparativ cu cei care și-au continuat studiile;

natura experiențelor școlare este motivul cel mai frecvent al conduitelor de devianță școlară, al abandonului în mod special;

indicele de delincvență al celor care abandonează școala descrește în perioada imediat următoare plecării din școală, tendința de scădere rămânând constantă, în timp ce delincvența tinerilor care nu au abandonat școala crește constant în perioada celor patru ani de studiu. Explicația cercetătorilor ar fi aceea că părăsirea școlii ar reduce frustrarea și alienarea și, astfel, s-ar reduce motivația pentru delincvență.

La astfel de concluzii s-a putut ajunge prin cercetări pe termen scurt. Analizele desfășurate pe o perioadă mai mare de timp, reliefează faptul că abandonul școlar, reducând controlul social asupra individului, determină pe termen lung o creștere a activității infracționale. Cei care abandonează școala au șanse de reușită pe piața muncii și posibilitatea unor câștiguri obținute prin mijloacele recunoscute social mult mai reduse în comparație cu cei care își termină studiile. Așa se explică dificultățile economice, perioadele mai lungi de șomaj, șansele ridicate de divorț și infracționalitatea sporită pe care o constată cercetările desfășurate asupra celor care au abandonat școala.

Concluziile unor astfel de cercetări converg în a susține ideea că abandonul școlar, alături de formele grave de violență, reprezintă principalul indicator predictiv al orientării indivizilor către o carieră delincventă. Vulnerabilitatea la abandon școlar poate fi identificată relativ ușor, prin estimarea unor factori semnificativi, cum ar fi combinarea agresivității cu eșecul școlar și vârsta cronologică mai ridicată a elevului în raport cu cea a colegilor de clasă. La aceste elemente ce vizează elevul, dacă se adaugă familia conflictuală sau dezorganizată, sărăcia și promiscuitatea, obținem indici de certitudine în privința traseului delictogen al copilului. În astfel de situații, școala este lipsită de mijloace, cazul trebuind a fi preluat de structurile de asistență socială.

6. Diminuarea devianței școlare

Diminuarea devianței școlare nu se poate realiza printr-un efort izolat al școlii, chiar dacă aceasta ar funcționa perfect. Școala nu reprezintă decât un subsistem al sistemului social global, care poartă amprenta întregului. În privința fenomenului deviant, între școală și comunitate relația de cauzalitate este de natură circulară, modelele de conduită deviantă din afara școlii sunt aduse în școală și se manifestă atât în spațiul școlii, cât și în afara lor. Ca urmare, orice măsură eficace de prevenție a devianței vizează legătura complexă dintre școală și societate. Aceasta nu înseamnă că școala nu produce sau nu contribuie prin disfuncțiile sale la geneza sau influența actelor deviante.

Reflectând sistemul social care îl înglobează, sistemul școlar discriminează, ierarhizează, selecționează, recompensează. La o astfel de competiție nu toți elevi au aceeași șansă. Unii, inevitabil, vor fi expuși eșecului în competiția școlară, situație în care vor aborda strategii de compensare a imaginii de sine. În situația în care percepem inferioritatea în competiție, avem la îndemână mai multe posibilități de reacție: tentativa de a-i ajunge și depăși pe ceilalți cu care ne aflăm în competiție, abandonarea concursului, renunțarea la comparație, introducerea altor criterii de evaluare pentru a deveni incomparabili. Dacă vom constata că nu putem câștiga, reacționăm pentru a nu pierde, introducând noi criterii de evaluare. Cine se angajează într-o competiție când jocurile sunt dinainte făcute? Așa procedează elevul pentru a scăpa de consecințele psihologice ale insuccesului școlar, înlocuind criteriile reușitei cu altele, prin care se obține o remediere a stimei de sine. Noile criterii sunt cele pe care le etichetăm drept deviante. Într-un anume fel, școala, cu criteriile ei de evaluare și selecție, generează devianță și chiar delincvență. Pentru a evita astfel de situații trebuie să-i creăm elevului condițiile necesare pentru o comparație în măsură să îi asigure o imagine de sine psihosociologic acceptabilă. Altfel, afirmă Monteil, „străin printre ai săi, elevul nu va înceta să ceară un pașaport pentru a părăsi teritoriul. Fără bagaje, având drept sprijin o reprezentare dihotomică a universului școlar și, de aici, a societății, un anume număr de copii intră astfel pe drumul care duce, în cele din urmă, la centrele de asistență socială. Instituțiile educative le cer acestora să rezolve de urgență probleme pe care ele însele le-au creat în timp” (Monteil, 1997, pp. 96-97).

Eșecul școlar este urmat de abandonul școlar, unul dintre cei mai importanți factori criminogeni; abandonul școlar este însoțit de ancorarea în grupuri delincvente, bande sau găști de cartier, ce comit acte de vandalism și alte delicte grave.

Dată fiind corelația foarte strânsă între devianța școlară și delincvență, rezultă că cel mai important factor al reducerii delincvenței este diminuarea devianței școlare. Așa se face că școala devine nucleul activităților de prevenție a delincvenței. Investiția în calitatea activităților școlare este o investiție nu doar în performanțele intelectuale și profesionale ale viitoarelor generații adulte, ci, poate în primul rând, în calitatea umană a viitorului adult.

CAPITOLUL IV

METODE ȘI TEHNICI DE CERCETARE A TENDINȚELOR DE DEVIANȚĂ PENALĂ A ADOLESCENȚILOR

Specificul metodologiei utilizate în evaluarea cantitativă si calitativă a fenomenului de delincvență juvenilă

Metodologia cercetării fenomenului de delincvență juvenilă reprezintă unul dintre cele mai importante domenii ale practicii sociologice , deoarece de modul in care se culeg datele si se analizează conținutul lor informațional depinde, in cea mai mare măsură, conturarea unor direcții de acțiune pentru prezent si pentru viitor, elaborarea unor programe unitare de prevenire care să țină seama de multiplele determinări și condiționări cauzale ale fenomenului. Insuficienta atenție acordată acestei laturi fundamentale a investigației de teren constituie una dintre cauzele principale ale erorilor care se mai comit încă in evaluarea semnificației actelor de încălcare a normelor penale de către minori, prin ignorarea specificului psihologic al perioadei adolescentine (perioada de vârstă care furnizează cea mai mare pondere de delincvenți), a caracterelor particulare ale universului familial în care se socializează aceștia, a ansamblului de factori care determina sau favorizează transformarea unei conduite deviante ocazionale într-o conduită infracțională mai mult sau mai puțin structurată și persistentă.

De aceea cea mai importanta condiție a validității si eficacității cercetării întreprinse în acest domeniu o reprezintă situarea ei pe o bază metodologică temeinic fundamentată, constând într-un ansamblu unitar de instrumente si tehnici prin intermediul cărora sa poată fi identificată interacțiunea logică dintre diferitele variabile cu caracter psihologic, pedagogic, sociologic și criminologic care contribuie la explicația si predicția delincvenței juvenile, fenomen în înțelegerea căruia simpla acumulare de date descriptive nu este suficientă. Din punct de vedere operațional, metodologia cercetării transgresiunii normelor penale de către adolescenți are un specific aparte care nu se reduce la instrumentele tradiționale ale sociologiei și criminologiei (ancheta, observația , interviul etc.), ci implică o totalitate de metode și tehnici dintre care unele sunt preluate din metodologiile specifice ale pedagogilor si psihologilor, iar altele fac parte integrantă din corpul de metode și tehnici ale statisticienilor, economiștilor, juriștilor, medicilor, ale celorlalte categorii de specialiști care activează în domenii conexe cu cel ce își propune să definească tendințele prezente și viitoare ale delincvenței juvenile. Cele cinci dimensiuni analitice (statistică, criminologică, sociologică, psihologică și prospectivă) implicate cu prioritate în orice evaluare cantitativă și calitativă a fenomenului devianței penale adolescentine nu pot fi operaționalizate decât cu ajutorul unei metodologii complexe, care să țină seama, pe de o parte, de caracterul obiectiv al infracțiunii (stabilirea condițiilor cu caracter juridic care pun în dependență conduita adolescentului de reglementările legislației), iar, pe de altă parte, de caracterul ei subiectiv (particularitățile procesului de dezvoltare biologică a adolescentului, conținutul socializării morale primite în familie, influențe și incitări primite din partea anturajului etc.). În acest sens, utilizarea conjugată a unor tehnici curente, cum sunt experimentele psihopedagogice, sociogramele, testele psihologice, biografiile, cazuisticile, expertizele psihiatrice, analizele statistice, evaluările dosarelor penale, anchetele cu subiecți minori sau cu experți în domeniu, poate aduce multiple clarificări fenomenului de delincvență juvenilă, colaborând punctul de vedere al sociologului sau al criminologului cu evaluările altor specialiști.

Identificarea și măsurarea factorilor criminogeni ai delincvenței juvenile cu ajutorul analizei de dependență și al analizei factoriale

Utilizarea tehnicii analizei de dependență și a analizei factoriale s-a impus relativ recent în domeniul sociologiei delincvenței, în special datorită unor necesități practice, apărute în urma recoltării și condensării unui volum mare de date și informații empirice. În mod concret, la nivelul observației și al generalizării empirice, numeroase studii și cercetări au pus în evidență o serie de factori (cauze) cu implicație criminogenă, cum ar fi : socializarea imperfectă, educația morală negativă în familie, controlul social ineficient, neintegrarea școlară și profesională, parazitismul social, inflluența grupului stradal delincvent etc., care au un rol important în determinarea mecanismului delincvenței juvenile. Întrucât, acești factori nu sunt impilicați în egală măsură, în diferitele momente ale declanșării actului delincvent, și cercetătorii și-au pus problema evaluării cantitative și calitatative a raporturilor ce se pot stabili între acești factori și a analizei relațiilor diferitelor variabile care caracterizează principalele dimensiuni ale fenomenului de delincvență juvenilă.

Dacă în privința analizei factoriale privind valorile sociale ( obiectivele reușitei și atitudinea față de muncă) nu s-a constatat diferențe semnificative între grupurile de tineri, în schimb, analiza mijloacelor de reușită a identificat o diferență semnificativă, tinerii din grupul de control manifestând o atitudine mai realistă : ei consideră ca o familie care dispune de mijloace financiare puternice este factorul cel mai important pentru reușita socială a unui tânăr, totodată, find convinși, mult mai mult decât tinerii delincvenți, că nu există aceleași șanse pentru reușita în viață. Această atitudine mai realistă față de unele valori sociale a permis tinerilor din grupul de control să-și reglementeze dorințele și aspirațiile de viață, asigurâdu-le, în consecință, o mai bună integrare socială în viața profesională și socială.

Concluzia studiului este că există o relație manifestă între integrarea în mediul familial, cel școlar și cel de muncă, o intergrare pozitivă într-unul din acestea determinând o bună integrare a tânărului și în celelalte domenii. Relația cu timpul liber este, din contră, negativă, o bună integrare în acest domneiu (timp liber, cerc de prieteni) determinând o integrare deficientă în domeniul familial și în cel școlar. Aceste corelații nu reprezintă, de fapt, și relații cauzale, dar, totuși, se poate aprecia că integrarea într-un grup de prieteni apare ca o compensare a slabei integrări a tânărului în familie sau în școală. De aceea, nu este suficient de a semnala, conchid autorii studiului, că „există modele de socialzare diferite în funcție de categoriile sociale existente în societate și că unele dintre aceste modele nu pregătesc adecvat copilul sau tanarul pentru o bună integrare în scoală sau în muncă”, ci de a arăta că nerealizarea fuțiilor fundamentale ale familiei și școlii reprezintă, în mare parte, cauze generatoare de devianță și delincvență juvenilă.

Investigarea minorilor predelincvenți sau delincvenți

Spre deosebire de ancheta penală, ancheta de asistenta sociala nu tinde sa stabilească, din punct de vedere juridic, vina delincventului și pedeapsa ce urmează a i se aplica. Ea are drept scop să împiedice recidivarea să oprească procesul de decădere socială.

Investigația are deci, scop să stabilească gradul până la care minorul a înaintat pe calea imoralității și a tulburărilor de comportament social.

Pentru aceasta este necesară o analiză individualizată foarte complexă a minorului și a vieții lui, analiză permanent dirijată de gândul că predelincventul și chiar delincventul minor constituie un eșec al vieții sociale față de care avem datoria unei recuperări complete dat fiind că vina copilului nu poate fi invocată împotriva lui, el nefiind în fond decât o victimă.

Investigația cazurilor de predelincvență și delincvență a minorilor impune o colaborare strânsă cu medicii, cu cadrele școlare însărcinate cu educarea lor și șefii pe care îi are sau i-a avut la locurile lor de muncă.

1. Mediul familial

Se face analiza completă a familiei sau a familiilor de origine sau adoptive în care a crescut copilul. Se va insista asupra situațiilor în care copilul nu a avut parte de un mediu familial.

Se va insista asupra exemplelor rele ale adulților adoptivi și în special asupra îndemnurilor la imoralitate sau impunerea săvârșirii de acte imorale de către aceștia.

2. Relațiile cu familia

Complicitate cu unu sau mai mulți membrii ai familiei.

Refuz de a se încadra în viața de familie.

Ură față de familie.

Acte de comportament greșit făcute în mod deliberat pentru a exaspera familia, pentru a o umili (din răzbunare; ca represalii).

Se va acorda toată atenția situațiilor – mai rare – în care copilul sănătos moralmente evadează din familia sa pe care o consideră imorală pentru a scăpa de o atmosferă viciată care i-a ajuns intolerabilă.

3. Grupuri sociale de apartenență a minorului delincvent

Se vor analiza diferite grupuri sociale cu care minorul a avut contact sau legături în afara familiei. Grupuri de joacă din stradă, prieteni.

Grupurile întâmplătoare sau grupuri organizate în asociații, în bande, cu șefi, reguli interioare de conduită, sarcini trasate cu mijloace de încurajare a disciplinei și de reprimare a indisciplinei.

Locurile de întâlnire; orele petrecute împreună. Concepția grupului despre el însuși. Gravitatea isprăvilor săvârșite.

Contactul grupului cu adulții delincvenți.

4. Biografia minorului

Pe lângă datele cerute în cercetarea tulburărilor de comportament se vor cerceta în special vârstele la care au apărut cele dintâi acte imorale, gravitatea și natura lor: furtișaguri, bătăi, actele de agresivitate, tendință spre pornografie, spre băuturi alcoolice, fumat, chiar si substante toxice (droguri); deprinderi de lene, minciună sistematică în scop fraudulos.

Vârsta celor dintâi acte cu caracter penal. Natura și gravitatea lor.

5. Starea fizică și neuropsihică a minorului

Examenul clinic și neuropsihic complet.

6. Mentalitatea și atitudini ale minorului

Se cere autobiografia minorului (povestită sau scrisă), potrivit vârstei și se compară cu biografia lui.

Povestiri cu minorul despre el însuși (Ce crede despre viața lui trecută și prezentă. Planuri de viitor. În ce măsură își dă seama de atitudinile lui greșite. Are sentimente de bravadă, cinism, remușcare, rușine. Urmărește un scop personal sau se lasă antrenat de alții, din lipsă de voință, incapacitate de rezistență, ambiție ? Daca are discernământ ?

7. Nivel intelectual atins

Școli urmate; absolvire; rezultate obținute.

Preocupări intelectuale: lecturi, spectacole. Interes pentru activități sportive (ex: box, lupte, arte marțiale etc.) ; ca spectator sau ca participant.

8. Pregătire profesională și atitudine față de muncă

Ce munci a făcut? Unde și în ce condiții? Cu ce câștig bănesc? Salarii și venituri întâmplătoare? Întrebuințarea banilor?

Ce munci îi plac? Ce profesiune ar dori să aibă?

Cum vede el viitorul lui profesional?

9. Părerea minorului despre soluția ce trebuie dată cazului său

Vrea să scape de data asta, cerând iertare.

Ce pedepse crede că i s-ar cuveni?

CAPITOLUL V

REZULTATELE OFERITE DE ANCHETA SOCIALĂ

ANCHETĂ PSIHO-SOCIALĂ

PRIVIND SITUAȚIA COPILULUI …..I..R. ……………………………….

Date personale:

Data și locul nașterii … 27. 10. 1990 – loc. Orșova – jud. Mehedinți ……..

Domiciliul …….. com. Ieșelnița…………………………………………..

Ocupația ….. elev…….

Religie ortodoxă

Naționalitate român

Mama

Nume/prenume …….I. E. ………………………………………………..

Data și locul nașterii 22. 03. 1970 com. Ieșelnița jud. Mehedinți

Grad de instruire a absolvit 12 clase – Liceul Teoretic

Ocupație ……casnică, se ocupă de gospodăria casei și muncile câmpului

Religie……ortodoxă

Stare civilă…. căsătorită..

Tata

Nume/prenume……I. I. …………………………………………………………..

Data și locul nașterii ……13. 04. 1969….. mun. Dr. Tr. Severin…………….

Grad de instruire …….studii medii – Liceul Auto..(mecanic auto)………

Ocupație …….șomer (ocazional,muncește cu ziua la alți oameni)…………

Religie……..ortodoxă…………………….

Stare civilă……căsătorit…………………

Tipul cazului Copilul delincvent maltratat

Identificarea cazului

….Inspectoratul Județean de Poliție a fost sesizat de către sectoristul zonei …

..unde.acesta locuiește. Sesizarea cuprinde informația că I.R. și-a sustras bunuri publice dintr-un magazin din prejmă, în care intrase prin efracție (spărgând geamul și dezactivând alarma). Trebuie precizat faptul că nu este prima dată când comite fapte antisociale, el fiind luat în vizor de către Poliția locală în urmă cu 2 ani, când numitul I.R. a fost prins pentru prima oară……

Intervenția

Când s-a luat la cunoștință de cazul numitului I.R. s-a mers la Poliția mun. Dr. Tr. Severin, acesta era deja adus în Centrul de Minori datorită spargerii unui magazin și unei sifonării din cartier.

Mi-a fost recomandat de către un ofițer de Poliție, care se ocupa de acest copil încă de la prima infracțiune comisa (7. 03. 2002), când a spart un magazin universal împtreună cu alți doi copii de aceeași vârstă.

In prezent copilul a fost eliberat din Centrul de Primire Minori pe baza unei semnături din partea părinților care vor avea grijă de el (acest lucru s-a mai întâmplat de aproximativ 10 ori, deci nu știu cât succes va avea această metodă). Nu trebuie uitat faptul că R. nu dorește să se întoarcă în mijlocul familiei, socotind că singura soluție este să locuiască la părinții mamei.

Unii specialiști spun că un copil se dezvoltă armonios numai în cadrul familiei alături de părinții lui. Și așa este normal. Însă aceasta este clar o abatere de la normalitate (pe care as vrea sa o consider excepția care întărește regula, dar realitatea nu este numai aceasta). Dacă nici conviețuirea cu bunicii nu dă roade, unica soluție oferită de cadrul legislativ actual în protecția copilului o constituie internarea lui într-un Centru de Plasament.

Echipa de intervenție are sarcina de a se implica în soluționarea acestui caz, prioritară fiind siguranța și securitatea lui R., deci trebuie scos din mediul familial.

Veniturile familiei

Salariul tatălui .. venituri ocazionale din « munca cu ziua » la alți oameni ….

Salariul mamei………- ………..

Alocație copil/copii 840.000 lei

Alte venituri…beneficiază de venituri ocazionale din munca prestataă de tată..

Descrierea condițiilor de locuit

Familia locuiește într-o comunitate izolată de rromi la periferia orașului. Casa familiei constă într-o cameră cu o suprafață de aproximativ 6 m², care ține loc și de bucătărie. Este sărăcăcios mobilată : o sobă și două paturi improvizate. Domnește amestecul de greu-acru al mirosului de igrasie cu al fumului de tutun ieftin.

Elemente psihosociale

Tata :

Are un comportament agresiv, și o conduită imorală (învață copilul să mintă și împreună cu unchiul lui R. îl mai învață și să fure găini din curtea vecinului).

Alcoolic și violent, nu terorizează doar copiii, ci și soția, care cu greu mai poate fi o adevărată mamă pentru copii. Fiind foarte agresiv, mai ales sub influența alcoolului, acesta își pedepsește copilul prin bătaie, dar și pe soție.

Concluzii și recomandări

R. este tratat ca un infractor, singurul răspunzător pentru faptele sale. Nimeni nu ia în considerare relațiile sale cu familia, motiv pentru care părinții lui nu au fost niciodată chemați la SPJPC (Serviciul Public Județean Pentru Protecția Copilului). Când au aflat obiectivul principal al studiului, majoritatea celor care aveau cunoștință de acest caz mi-au spus: „ăsta este un hoț, nu un copil maltratat”!

Societatea este refractară la intervențiile unor specialiști în familie, preferând soluțiile definitive și radicale. Părinții sunt cei care dispun în mod absolut și nemediat de copiii lor, având dreptul să hotărască modelul educațional la care aderă. Dar aici ne lovim de lipsa de cunoștințe în ceea ce privește dezvoltarea copilului și implicit de lipsa unor servicii de sprijin pentru părinți, de care aceștia să beneficieze în orice situații (școala părinților). Copilul este redat părinților în baza unei simple semnături, fără o monitorizare reală a modului în care ei aplică în practică angajamentele rămase până acum pur teoretice, în ceea ce privește comportamentul lor față de copii.

Astfel, copilul este pedepsit și la nivel instituțional pentru greșelile părinților lui. Eticheta de infractor îl plasează pe o traiectorie care îi va întări comportamentul infracțional, în care deja evadează datorită abuzului și lipsei de afecțiune. Instituțiile specializate au nevoie de specialiști bine pregătiți (asistenți sociali, sociologi, psihologi, medici, polițiști) care să vadă dincolo de expresia comportamentală a copilului, acționând în vederea prevenirii unei permanentizări a conduitei delincvente și implicit pentru prevenirea perpetuării abuzului pe linie orizontală (frații rămași în familie) și verticala (prin preluarea modelului comportamental al părinților față de proprii săi copii în viitor).

Câteva studii de caz privind etiologia comportamentului delincvent juvenil

Inventarierea unui repertoriu divers de studii de caz atesta ca majoritatea minorilor delincventi prezentau serioase deficiente de socializare si integrare sociala, concretizate in tendinte de evaziune familiala si scolara, hoinareala si vagabondaj, consum de tigari si bauturi alcoolice, insulte la adresa adulților, agresiuni fizice si terorizarea colegiilor etc. Pana la un anumit punct, aceste tendințe pot fi considerate ca fiind specifice crizei de identitate adolescentina, cand multi tineri afișează conduite independente, opuse celor ale adultilor, fara sa existe pericolul transformarii lor in comportamente delincvente. Studiile de caz releva ca, in aceste momente intervenția unor factori si circumstante determina ruperea echilibrului comportamntal, contribuind la transformarea conduitei benigne, nonconformiste ale adolescentului intr-una maligna, infractionala. Identificarea acestor factori de risc de natura familiala, scolara, stradala confirma faptul ca o buna parte din acesti minori delincventi sunt victime ale educatiei gresit dirijate sau ale unor imprejurari nefericite care i-au adus in fata instantelor judiciare. Fara a pretentia stabilirii ponderii si ierahiei acestor factori delictogeni, ne vom opri asupra acelora care ni s-au a fi mai reprezentativi si care se refera la anumite situatii si contexte ce vizeaza familia, scoala, grupul stradal, institutia de ocrotire si resocializare ca atare :

1. Disfuncții și carențe educative ale mediului familial. (cazul 1) Factorii de „risc” familiali sunt cei mai prezenți și intenși in mecanismul cauzal al comportamentului delincvent juvenil, intre acestia situandu-se, ca pondere si intensitate, urmatorii : dezorganizarea grupului familial (prin divort, abandon, despartire in fapt, deces si detentie), deprecierea moral si afectiva a climatului conjugal, deprecierea relatiilor intre parinti si copii, insuficiente ale controlului parental, necunoasterea cercului de prieteni ai copilului, deficiente ale stilului educativ s.a.

2. Eșecul si abandonul școlar ; lipsa de supraveghere a scolii. Aparitia unor manifestari deviante ale minorilor-elevi este strâns legata de existenta unor disfunctii educative ale scolii, concretizate in insuficienta cunoastere a conditiilor sociofamiliale in care acestia locuiesc si se dezvolta. Intre acesti factori de „risc”, abandonul scolar si implicit, scolarizarea incompleta, au drept consecinta imposibilitatea dobandirii unei calificari profesionale si a unui status socioeconomic ridicat, ceea ce ii determina pe unii minori sa incerce sa obtina venituri ilicite sau sa duca o viata parazitara, ajungand ulterior in fata instantelor de judecata.

3. Asociere in grup cu alți minori sau majori. Deficiente de școlarizare si control familial, dublate de esecul si abandonul scolar al minorului determina, in multe cazuri, „îndepărtarea” si evaziunea acestuia din familie si școala, contactarea unor anturaje dubioase care il pot influenta in comiterea unor acte antisociale.

4. Consumul de alcool. Relatia dintre consumul de alcool si comportamentul delincvent juvenil este extrem de complexa, desi alcoolul este considerat in multe cazuri, ca declansatorul unor reactii impulsive si violente, actionana in directia dezinhibarii tanarului de unele tendinte de autocontrol si autostapanire si accentuarii tendintelor agresive potenetiale. Consumul de alcool dobandeste o periculozitate sporita atunci cand acesta este ingurcitat in cantitati mari sau in grup, fiind o conditie favorizanta, puternica in infractiunile de omor, vatamare corporala, viol, agresiuni fizice etc.

CAZUL 1

R. – DELINCVENT MALTRATAT

Cei mai mulți dintre copiii care trăiesc într-un mediu –dezorganizat, tensionat, dominat de neînțelegeri și certuri între părinți – găsesc rezolvarea situației apăsătoare și nesigure în care se află, în acțiunea de evadare din acest mediu considerat ostil. Cel mai comod mijloc de evadare este fuga de acasă. Aceasta este extrem de periculoasă, fiindcă poate fi însoțită de accidente felurite (fizice, morale) și se poate ușor transforma în vagabondaj și delincvență (copilul fură bani, alimente, motivând că o face pentru a putea trăi).

În această categorie intră și subiectul primului meu studiu de caz – R. care întrebat fiind de ce a fugit de acasă a dat un răspuns simplu: „de trai rău”, al cărui tată nu poate concepe ca băiatul pleacă de acasă din pricina lui, principalul lui mijloc educativ bătaia și prioritatea în utilizarea venitului deținând-o consumul de băuturi alcoolice.

Fuga de acasă a lui R. constituie in începutul unor comportamente infracționale la care acesta recurge : furturi, spargeri ajungând ca la numai 13 ani si câteva luni sa aibă nu mai puțin de 43 dosare penale. Nu trebuie neglijat faptul ca la conturarea calităților lui de infractor au contribuit si tatăl si fratele acestuia, unchiul lui R., care a fost închis pentru jaf si tâlhărie. La început la pus sa fure găini (veniturile lor sunt foarte mici, trăiesc numai din alocațiile copiilor), ca mai apoi sa fie certat de către unchiul sau daca nu-i aducea si bani.

Ajuns în stradă, neavând nici un venit și nedorind sa se întoarcă acasă, singura soluție pentru el a constituit-o spargerea magazinelor, ajungând de foarte multe ori la Centrul de Primire Minori din municipiul Dr. Tr. Severin.

În momentul în care am luat cunoștință de acest caz de la Poliția Municipiului Dr. Tr. Severin, R. se afla la Centrul de Minori datorită spargerii unui magazin și unei sifonării din cartierul în care locuiește. Mi-a fost recomandat cazul de către un ofițer de Poliție, care se ocupa de acest copil încă de la prima infracțiune comisa (7.03.2002), când a spart un magazin împreuna cu alți 2 copii de aceeași vârstă.

Acesta mi l-a prezentat ca fiind un băiat care provine dintr-un mediu conflictual și asupra căruia violența tatălui și-a pus amprenta puternic. De remarcat este faptul ca în această privință nu s-a luat absolut nici o măsura, R. fiind tratat ca un infractor – singurul răspunzător de faptele sale.

Istoricul familiei

Elena si Ionel, romani de religie ortodoxa, s-au cunoscut in urma cu 15 ani. El lucra la o uzina din localitate, iar ea era vânzătoare la un magazin din apropiere. Aveau 22 de ani si multe planuri de viitor. S-au casatorit destul de repede, si-au luat un apartament, după care au apărut scandalurile provocate in primul rând de neajunsuri materiale, la care s-a adăugat si moartea primului copil la numai 3 luni – meningoencefalita. După 3 ani de conviețuire in oraș s-au mutat la tara, intr-o casa cu 2 camere si o bucătărie.

S-au mutat la tara datorita faptului ca au rămas fara serviciu, neputând astfel sa întrețină apartamentul si neavând posibilitățile materiale necesare asigurării unui trai decent – e prea mult spus – hranei „de azi pe mâine”. Nu se cunosc amănunte privind modul cum s-au cheltuit banii rezultați din vânzarea apartamentului, insa având in vedere ca nu stau cu nici unul din părinți (nici ai Elenei, nici ai lui Ionel), se presupune ca si-au construit casa de la tara.

In prezent au 37 de ani, 5 copii si locuiesc impreuna in aceeasi casa degradata, fara baie si dotata cu un echipament foarte redus: un aparat de radio, un televizor care nu merge si un aragaz. Incalzirea se face cu ajutorul sobelor de teracota, iar iluminatul este corespunzător. Copiii nu au camere separate si nici spațiu amenajat pentru invatatura. In prezent nici Elena nici Ionel nu mai lucreaza si nici nu mai beneficiaza de ajutorul de somaj. Singurul venit provine din alocatiile copiilor; mai beneficiaza si de venituri ocazionale in urma „muncii cu ziua” la alti oameni.

Dintre cei 5 copii, doar 4 sunt in grijea lor, o fata fiind internata intr-o sectie de recuperare, de la varsta de 1 an, datorita problemelor la coloana vertebrala, nemaiputând sa mearga.

Deci in gospodarie sunt 6 persoane: parintii si 4 copii: Adelin – 14 ani, Robert – 14 ani, Guardiola – 7 ani, Mihăiță – 3 ani.

Robert a avut si el probleme cu sanatatea, fiind internat 2 ani in spital, de la varsta de 1 an, datorita unei boli la cap (nu au stiut numele bolii). Mama este suspecta de cancer.

Deși Ionel si Elena nu si-au dorit decat 2 copii (dar „deh, ce sa-i faci daca au venit unul dupa altul”) si-au crescut singuri toti copiii, nedand nici unul in grija bunicilor, chiar daca parintii lui Ionel locuiesc la cateva case. La creșă nu au fost, iar la grădiniță cu program normal, doar câteva luni înainte de începerea școlii.

Deci familie numeroasa, bani putini, dintre care cea mai mare parte se cheltuiesc pe bauturi alcoolice, care generează certuri, neintelegeri, conflicte, mergând pană la manifestari agresive in cadrul familiei. Nu de puține ori Ionel și-a bătut soția in fata copiilor, ba uneori l-a mai si alungat din casa. Chiar in ziua in care am vorbit cu ea, Elena avea un ochi negru si o buza sparta. Rugata sa vorbească mai tare, a spus ca nu poate, deoarece cu o zi înainte soțul ei încercase sa o sugrume (el a crezut ca a fost chemata la Politie, unde ‚urmau sa stea de vorba cu ea ca sa o aresteze). Cearta, scandalurile și-au gasit un loc permanet in casa. Cauza principala o constituie consumul de băuturi alcoolice. Sub influenta alcoolului Ionel devine foarte violent sub diferite pretexte, fiind foarte agresiv cu cei din jur. O data si-a bătut soția așa de tare încât i-a provocat hemoragie si o săptămâna nu s-a mai putut ridica din pat. Copiii vor asista neputincioși la acest spectacol. Tatal lor nu poate sa priceapa de ce Robert spune ca a plecat de acasă “de trai rau”, cand el îi dă să mănânce și îi mai și cumpără țigări. El isi reduce obligatia de parinte si educator la asigurarea hranei, pentru el aceasta fiind echivalentul « traiului bun ». dupa prima fuga de acasa a lui Robert si respectiv, prima spargere, in loc sa se gandeasaca ca el ar putea fi cauza, l-a snopit in bataie cu lantul „pana i-a crapat pielea pe el”, l-a tinut o noapte intreaga legat de copac si l-a obligat sa bea apa cu sare. Alta data, pentru ca nu a vrut sa-i cumpere tigari, l-a legat de piciorul patului si l-a tinut acolo o saptamana. Insa pedeapsa preferata este bataia cu furtunul, deoarece „este subtire, elastic, se muleaza mai bine pe corp si ustura mai rau”. La ultima bataie l-a rupt pe Robert, fapt care a facut-o pe sotia acestuia sa faca „haz de necaz”, afirmand „ca-i pare rau de furtun”, ca era al ei – ii era destinat ei.

Din arsenalul de rele tratamente aplicate lui Robert, cat si fratiilor lui, nu trebuie uitate bataia cu pumnii si cu picioarele sau amenintarea cu cutitul. Robert chiar mi-a aratat o cicatrice cu care s-a ales in urma unei „zgarieturi” cu cutitul, „asa ca sa-l sperii, sa-i vina mintea la cap”.

Ionel nu este de acord cu parintii, care isi maltrateaza copiii sa fie sanctionati; de fapt nu este de acord cu formularea: „părinți care isi maltratează copiii”. El crede ca fiecare isi invata copilul „de bine” si incearca „sa scoata om din el” cum crede de cuviinta; are acest drept ca parinte si cel mai bun mijloc este bataia – pe care o considera „ruptă din rai”, iar in ceea ce priveste pedeapsa corporala aplicata sotiei afirma ca: „Femeia are niste coaste de drac, pe care barbatul trebuie sa i le scoata”.

O problema de importanta majora o reprezintă relația dintre profilul moral comportamental al părinților si moștenirea ereditara pe care o lasă in urma lor. Pentru o influenta ereditara nefasta este suficient chiar si alcoolismul mamei sau al tatălui care nu implica neapărat un conflict cu justiția. Ionel este o persoana care dorește sa aibă întotdeauna ultimul cuvânt. Aceasta atitudine ia forme diferite: incercarea de a-i domina pe altii, chiar infricosandu-i; monopolizarea cuvantului in familie; placerea de a contrazice; de a soca sau de a critica cu rautate, de a umili; dorinta de razbunare pentru cea mai mica ofensa, reala sau imaginara. Aceasta atitudine suscita, bineinteles antipatia celorlalti.

In cazul lui R., întâlnim atat maltratare psihica, determinata de relațiile conflictuale dintre părinți (când i-am spus ca am stat de vorba cu parintii lui, prima intrebare pe care mi-a pus-o a fost daca iar era mama lui batuta), cat si fizica, determinata de pedepsele corporale aplicate de tatal sau. Timorat fiindsi adus de catre parinti in situatia de a trai un puternic sentiment de nesiguranta, a dobandit cu alti hoinari ai strazii un sentiment al puterii, al sigurantei si libertatii, devenind in felul acesta foarte activ si inspirat in a comite tot felul de acte aberante, cu caracter predelictual si delictual (fumat, betii, frecventarea jocurilor de noroc, hotii, spargeri, etc.), ajungand asa cum am amintit, ca la 12 ani si cateva luni sa aiba in jur de 43 de dosare penale. Unii dintre partenerii lui de vagabondaj se numeste Boceanu si are 14 ani. Si el provine dintr-o familie nu tocmai fericita: mama sa face negoț la sarbi, deci este mai tot timpul plecata, iar tatal de-al doilea nu se prea poarta ca un parinte cu el; insa familia lui dispune de o situatie materiala destul de buna, nu de putine ori acesta furand bani de acasa. Si sora lui Robert, Guardiola, beneficiind de acelasi tratament in cadrul familiei, a luat impreuna cu acesta drumul pribegiei. Insa ea nu a rezistat timp indelungat nesigurantei zilei de maine si s-a intors acasa. Desi nu se simte prea bine in mijlocul familiei doreste sa se reintegreze acesteia. R. insa nici nu vrea sa auda. El a spus ca, dupa ce va iesi din Centru, nu va mai vagabonda, dar cu conditia sa se mute la parintii mamei lui care locuiesc intr-o comuna apropiata de orasul lor. De asemenea doreste sa-si reia scoala, pe care a întrerupt-o in clasa a V-a.

Având in vedre comportamentul sau in Centrul de Minori, acesta a fost caracterizat de catre referenti ca fiind „un copil rau”, care le-a dat multa bataie de cap mintindu-i de multe ori si incercand sa evadeze, cateodata chiar reusind. In ultima tentativa a taiat gratiile de la fereastra si a sarit de la etajul III. Nu a patit nimic, dar a fost si prins. Întrebat fiind de ce a încercat sa fuga a răspuns ca se plictisește si ca nimeni nu se ocupa de el.

Inrairea lui Robert este o fatalitate? Cu siguranta ca nu. Este doar un raspuns firesc la atitudinea si procedeele gresite ale celor din jur, mai ales ale familiei. Comportamentul infractional este mai degraba expresia unui deficit de afectiune si incercarea disperata de a atrage atentia asupra sa. Un exemplu in acest sens îl poate constitui si paguba pe care o face intr-un magazin, mai mare decat furtul in sine: intr-o noapte fiindu-i foame, a intrat intr-un magazin universal, dorind sa manance oua ochiuri. Cum nu a stiut sa dea drumul la aragaz a „jucat” in picioare 500 de oua; alta data, fiindu-i pofta de banane, a spart un chioșc, a mancat pana s-a saturat; iar cu restul a inceput sa se distreze aruncand in oamenii de pe strada.

In ceea ce privește „minciuna – cauzele care îl determina pe copil sa minta sunt numeroase, însă cele mai importante sunt cele care exprima insecuritatea afectiva a copilului sub influenta negativa a parintiilor” ; „minciuna de aparare”, dezvoltata ca o reactie a copilului la teama de pedepse brutale („ca sa nu ma bata il minteam ca i-am adus tigari”). Copilul invata adesea sa mintă si printr-un act de imitare a comportamentului adultului. Acelasi lucru se întâmpla atunci când unul din părinți ii cere sub amenintarea unei pedepse aspre, sa nu dezvaluie un fapt, obligandu-l in felul acesta sa minta, sa-si formeze in felul acesta deprinderea de a ascunde adevarul, pentru a salva anumite „situatii critice”. Citatele aparțin lui Gh.Marin – „Minciuna la copil”, Bucuresti Ed.Didactica si Pedagogica, 1969.

În prezent copilul a fost eliberat din Centrul de Minori pe baza unei semnături din partea părinților ca vor avea grija de el (acest lucru s-a mai întâmplat de aproximativ 10 ori, deci nu stiu cat succes va avea aceasta metoda). Nu trebuie uitat faptul ca Robert nu doreste sa se intoarca in mijlocul familiei, socotind ca singura solutie este sa locuieasca la parintii mamei.

Unii specialiști spun că un copil se dezvoltă armonios numai în cadrul familiei alături de părinții lui. Și așa este normal. Însă aceasta este clar o abatere de la normalitate (pe care as vrea sa o consider excepția care întărește regula, dar realitatea nu este numai aceasta). Dacă nici conviețuirea cu bunicii nu da roade, unica soluție oferita de cadrul legislativ actual in protecția copilului o constituie internarea lui intr-un Centru de Plasament.

Robert dorește să reînceapă școala și să fie în viitor de meserie POLIȚIST(!!!).

CAZUL 2

Eșecul si abandonul școlar ; lipsa de supraveghere a scolii. Aparitia unor manifestari deviante ale minorilor-elevi este strâns legata de existenta unor disfunctii educative ale scolii, concretizate in insuficienta cunoastere a conditiilor sociofamiliale in care acestia locuiesc si se dezvolta, nesupravegherea de către scoala a elevilor – „problema”, a anturajului acestora etc.

Numitul N. F. impreuna cu cei doi prieteni ai săi, aveau de mult in gand sa incerce o experienta noua si asfel intr-o zi au hotarat sa-si incerce norocul la fete. Intamplarea a facut sa o intalneasca pe R., o colega cu doi ani mai mica si sa o convinga sa vina cu ei. „Prima lor experienta” a fost un viol in grup.

Istoricul familiei

C.E. (fosta N.E.), mama minorului N.F. s-a născut la data de 27. 01. 1967 în localiatatea Orșova, județul Mehedinți, a absolvit 12 clase, fiind de profesie „prelucrător în lemn”.

La vârsta de 18 ani în urma unei relații întâmplătoare a dat naștere copilului N.F., pe care l-a crescut cu greutate, facând și multe sacrificii (umblând cu el din spital în spital, copilul fiind născut și prematur, la 7 luni, cu greutatea de 950 g.

În anul 1988 s-a căsătorit cu numitul C.P., căsătorie în urma căreia au rezultata 3 copii : C.B., născută la 7.05. 1995, C.G., născută la data de 25.10.1988 și C.S. născut la data de 13.07.1993.

Soții C. locuiesc împreună cu cei trei copii ai lor în com. Ieșelnița, jud. Mehedinți, într-o casă compusă din trei camere, un hol și o bucătărie, care este proprietatea numitei C.A., mama lui C.P., iar N.F. este internat într-o școala specială, care are un program special pentru copiii cu tulburări de comportament și cei cu deficiențe mentale.

Situația materială a familiei C. este precară, singurul care aducător de venituri fiind soțul.

Din punct de vedere medical întreaga familie (în afara subiectului acestui caz și uneori a comportamentul tatălui față de copilul soției, atunci când este în stare de ebrietate) se încadrează în categoria persoanelor sănătoase clinic.

Relațiile intrafamiliale se desfășoară normal, cu anumite divergențe ivite ca urmare a lipsurilor materiale, fiindcă soțul este singurul care aduce bani în casă, dar o parte din ei se mai duc și pe plăcerea soțului de a consuma alcool. Iar această plăcere o practică mai ales în week-end, când subiectul N.F. („copilul din flori” al soției lui) este și el acasă. Tatăl cel vitreg al lui N.F., bea de fașă cu copiii, iar pe N.F. îl tratează ca fiind un intrus în acea familie și devine violent, agresiv, pornește la ceartă și când ajunge la starea de ebrietate face scandal și adresează cuvinte jignitoare și înclinații sexuale mamei și mai ales copilului acesteia.

La acestea asistă și subiectul celui de-al doilea studiu de caz, care ar trebui scos din mediul familial și să fie internat definitiv într-un centru de plasamnet sau într-un centru privat și să fie sub supraveghere de către o instituție sau o persoana autorizată, pentru al integra în cadrul social.

Ar fi indicat :

să se acorde evenimentului importanța cuvenită, acesta putându-se constitui într-un precedent ;

să îndrume cazul către cabinete specializate de recuperare ;

cazul să fie instrumentat complex, iar concluziile investigației să conducă la un verdict și la o soluție adecvată nevoilor vârstei copilului.

CAZUL 3

Minorul D.W. în etate de doar 15 ani și jumătate, sancționat pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie, împreună cu doi majori, prin devalizarea unor magazine și autoturisme. Provine dintr-o familie organizată, cu o situație materială bună, nelipsindu-i cele necesare creșterii și educării. Din nefericire, mama sa a avut o atitudine de protejare excesivă a minorului, „ocrotindu-l” de toate dificultățile și satisfăcându-i toate poftele. Atras de mirajul aventurii, a încercat la un moment dat să plece în altă țară, însă fiind minor, a fost readus în țară și încredințat unui colectiv de muncă și supraveghere. Într-un interval de numai șase luni, minorul a schimbat trei locuri de muncă pentru a i se pierde urma, ajungând, în final, să comită fapte de tâlhărie în complicitate cu doi prieteni majori.

Istoricul familiei

D.M. și D.B., români, de religie romano-catolică, s-au cunoscut în urmă cu 27 de ani, în localitatea Craiova, unde își terminau studiile superioare. După terminarea studiilor s-au căsătorit și au făcut o nuntă ca în filme.

Locuiesc într-o casă frumoasă și mobilată adecvat, cu aparaturi electronice performante de tot felul care le ușurează viața de zi cu zi, au tot confortul, cu condiții materiale care le asigură o existență civilizată, plăcută, comodă și igienică.

Dar viața pe care o duc ei, o viață modernă, confortabilă și cu toate plăcerile pe care și le pot satisface având posibilități materiale, nu compensează cu dragostea și afecțiunea pe care trebuie să o ofere părinții în cadrul familiei. Acest confort, nu este de ajuns pentru creșterea și educarea copilului, ca el să se poată forma psihic și social.

Tatăl copilului, fiind căpitan pe un vas (navigând în jurul lumii), și meseria nepermițându-i să fie în mijlocul familiei așa cum ar fi normal și benefic pentru creșterea fiului lor, ajunge în cursul unui an doar de 3-4 ori să-și vadă fiul care ar avea nevoie de autoritatea tatălui pentru a nu continua să se comporte ca un infractor și chiar săvârșind acte aberante.

Deci, copilului i-a lipsit autoritatea tatălui, D.W. fiind crescut de mama, care a avut o atitudine sufocantă asupra copilului exagerând prin protejarea acestuia de orice problemă, îl răsfăța și îi dăruia copilului tot ce acesta cerea.

Dar copilul fiind pasionat de aventură, și sătul de atitudinea excesivă a mamei, intră într-un anturaj cu caracter delictual, ajungând să comită fapte de tâlhărie, de furturi din mașini și altele în complicitate cu doi prieteni majori.

În concluzie, baza economică nu este esențialul în creșterea copilului, deși ajută destul de mult în posibilitatea de a-i oferi aproape orice (o școală bună, alimentație echilibrată, satisfacerea pasiunilor pentru activitățile înspre care copilul are înclinații etc.), una dintre cele mai importante funcții ale familiei, este funcția formativ-educativă,respectiv modul în care părinții reușesc să-și educe copiii, să-i integreze în viața de familie și în societate. Familia trebuie să-i inoculeze copilului ideea datoriei sale, să-i cunoască relația cu școala, modul cum își utilizează timpul liber, precum și anturajul în care se află.

Subiectul ultimului studiu de caz ar avea totuși o șansă mai mare de „recuperare”, și să nu mai continue cu săvârșirea nenumăratelor infracțiuni, dacă acesta ar fi internat într-un centru de reeducare și s-ar pune în aplicare măsurile educative (în special mustrarea, și bineînțeles internarea într-un penitenciar pentru minori), pentru a-și da seama de greșelile și faptele comise, de asemenea că a încălcat niște norme care trebuie respectate.

O încercare de tipologizare a manifestarilor delincvente juvenile

În evaluarea si estimarea diferitelor manifestari delincvente juvenile un rol important revine identificarii si localizarii deficientelor educative din mediul familial, scolar si social, ca si conditionarilor obiective si subiective, spontane si constiente, necesare si intamplatoare dintre unii factori interni (care țin de personalitatea tânărului) si externi (de nataura economica, sociala, culturala). In consecinta, in mecanismul etiologic al comportamentului delincvent juvenil intervin o serie de situatii si circumstante, intre care mai importante sunt urmatoarele : 1) situatie socioeconomica si culturala a tanarului si a familiei din care face parte ; 2) situația și condițiile în care se realizează socializarea, integrarea și controlul social al comportamentului tânărului ; 3) situația personalității tânărului ; 4) situații sau condiții favorizante ori incitante.

În funcție de gradul de influenta si intersectare a acestor situatii si condiții, comportamentul delincvent juvenil prezinta diferente sensibile de la un individ la altul, mergand de la simple conduite nonconformiste, de evaziune si independenta, pana la forme de comportament grave si deosebit de grave. Pe acesta baza, s-a incercat chiar alcatuirea unor tipologii a diferitelor categorii d comportamente delincvente, fiind stabilite patru tipuri: 1) comportament antisocial accidental sau ocazional ; 2) comportament predelictual ; 3) comportament delictual propriu-zis ; 4) comportament infracțional patologic.

Deși are meritul de a sesiza diferențele dintre primele doua tipuri de comportament, incluse de fapt in aria predelincventei juvenile, si uramatoarele doua (care necesita intervenția social-juridica și, respectiv, medicala), această clasificare utilizează criterii diferite, atât de natura social-juridica, cat și de natură psihologică și psihiatrică (cum ar fi, de pildă, devierea de la normalitate). Având în vedere vârsta și persoana tânărului delincvent, tipul de delict săvârșit, antecedentele socioeconomice și culturale ale mediului din care provine tânărul, atitudinea față de fapta comisă și posibilitățile reale de recuperare și resocializare, pe baza analizei etiologice și predictive a minorilor internați am alcătuit o tipologie sumară a diferitelor comportamente delincvente juvenile :

comportamente delincvente ocazionale,nestructurate, cu un grad scăzut de periculozitate socială, caracterizând pe cei minori care au beneficiat d condiții adecvate de socializare familială și școlară. În această categorie sunt incluși, de regulă, minori care au intrat sub influența unor anturaje nefaste, fiind scăpați de sub supravegherea părinților și a școlii. Pentru marea majoritatea a acestor minori există șanse reale de recuperare socială, dacă sunt evitate pericolele „etichetării” răului și „inducției” negative existente în timpul perioadei de resocializare a lor in institutele de profil ;

comportamente delincvente structurate, cu un grad de periculozitate socială, caracterizând pe acei minori cu un nivel scăzut de integrare socială și profesională și care prezintă dificultăți de adaptare, tulburări de comportament sau de socializare. Deși au fost sancționați în mod repetat, nu s-a reușit recuperarea lor, fiind internați de mai multe ori în școlile de profil;

comportamente delincvente recurente, cu o deosebită periculozitate socială, concretizate în delicte de omor, viol, tâlhărie, vătămări corporale grave etc. Ele definesc pe acei minori care provin, de regulă, din medii de socializare „negativă”, medii parazitare, unde au fost „socializați” și „învățați” într-un spirit agresiv și violent, începând cu un limbaj obscen, minciună, cerșetorie, prostituția și perversiunile sexuale și terminând cu violurile, tâlhăriile și omuciderile. Întrucât asemenea acte sunt comise prin violență și agresivitate sporită, se impune adoptarea unor măsuri speciale de resocializare a făptașilor minori, prin internarea lor în școli speciale de muncă și reeducare cu regim sever.

VI. evalaurea, predicția și prevenirea delincvenței juvenile

Structura temei:

1. Modalități de evaluare și predicție a delincvenței juvenile

2. Programe speciale de prevenire a delincvenței juvenile

1. Modalități de evaluare și predicție a delincvenței juvenile

Evaluarea și predicția fenomenului de predelincvență și delincvență juvenilă este o condiție esențială a instituirii programelor de prevenire și diminuare a actelor infracționale în rândul tinerilor. Spre deosebire de evaluarea delincvenței adulte, în cazul tinerilor se cere maximă prudență profesională, datorită caracteristicilor vârstei ale cărei manifestări glisează permanent între normalitate și devianță, între conformism și nonconformism. De aceea este necesară nu doar constatarea prezenței unei conduite ce poate fi etichetată ca fiind delincventă, ci și decriptarea semnificațiilor personale și decelarea ansamblului de factori care au determinat sau favorizat respectiva conduită. Ținând seama de influența negativă a etichetării, este necesară realizarea unei distincții între caracterul obiectiv al infracțiunii și caracterul ei subiectiv, ținând de particularitățile de dezvoltare, de prezența discernământului, de conținutul socializării morale primite în familie, de influențele din partea anturajului, a grupului de egali etc., fără a uita că avem de-a face cu minori ce se află în derivă, ei înșiși victime la rândul lor, iar societate în întregul ei este responsabilă de o astfel de stare de lucruri. În cazul unora dintre ei, maturizarea determină eliminarea conduitelor indezirabile și integrarea firească în societatea adultă; în cazul altora, predelincvența constituie o anticameră a delincvenței, caz în care intervenția socială corectivă este absolut obligatorie.

Cu aceste asumții, cercetarea științifică a fenomenului delincvenței juvenile se poate realiza printr-un ansamblu complex de tehnici psihologice, sociologice, criminalistice, așa cum sunt experimentele psihologice, sociogramele, testele psihologice, biografiile, studiile de caz, cazuisticile, expertizele psihiatrice, analizele statistice, evaluările dosarelor penale, anchetele cu subiecți minori, care pot aduce multiple clarificări fenomenului.

Specialiștii în domeniu (Banciu, D., ; Rădulescu, S.M., 2002), inventariază următoarele metode și tehnici de cercetare a tendințelor spre delincvență: tabelele de predicție Glueck, tehnica bazată pe principiul „extrapolării”, tehnica scalării centroide a variației, teste de măsurare a propensiunii spre delincvență, scale de măsurare a atitudinii față de delincvența juvenilă. Le vom prezenta succint.

Tabelele de predicție Glueck. Primele instrumente științifice de predicție în domeniul delincvenței juvenile au fost construite de către Sheldon și Eleanor Glueck (1967) în perioada interbelică. Cercetarea s-a făcut de către o echipă multidisciplinară, alcătuită din antropologi, psihologi, psihiatri, sociologi și investigatori sociali, prin compararea unui lot de 500 de minori delincvenți cu altul, similar ca structură, alcătuit din copii nedelincvenți. Prin compararea loturilor au rezultat 402 caracteristici, dintre care cele mai semnificative au fost grupate câte cinci în patru tabele de predicție, care au valoare predictivă numai dacă sunt considerate împreună:

tabelul I cuprinde factori sociali predictivi:

disciplinarea minorului de către tată;

supravegherea minorului de către mamă;

afecțiunea tatălui;

afecțiunea mamei;

coeziunea familiei;

tabelul II este bazat pe cinci trăsături predictive ale structurii caracteriale:

afirmare socială;

sfidare;

suspiciune;

tendințe distructive;

labilitate emoțională;

tabelul III inventariază trăsături de personalitate:

aventurism;

extravertit în acțiune;

sugestibilitate;

încăpățânare;

instabilitate afectivă;

tabelul IV este bazat pe cinci factori predictivi ai testului psihologic:

scor de informație;

abatere de la scor;

coeficient de lectură;

coeficient aritmetic;

scorul calcului aritmetic al vârstei în luni.

Tabelele s-au dovedit utile pentru estimarea șanselor unui minor de a ajunge delincvent, cu toate că ulterior s-au dovedit a nu avea eficiența predictivă scontată (cf. Banciu, D., ; Rădulescu, S.M., 2002).

Tehnica scalării centroide a variației pleacă de la premisa că delictele care caracterizează o carieră delincventă se leagă între ele într-o anume succesiune, ceea ce dă posibilitatea schițării traiectoriei predictibile a comportamentului delincvent.

Testele de măsurare a propensiunii spre delincvență. Printre cele mai utilizate teste în domeniul cunoașterii fenomenului delincvenței se numără cele de inteligență, testele de personalitate și testele sociometrice. Pentru predicție se dovedesc de a fi de o utilitate deosebită testele proiective.

Testul Rorschach oferă informații semnificative asupra unor componente ale personalității, asupra conflictelor intra- și inter-personale și asupra mobilurilor specifice unor conduite antisociale.

Testul de percepție tematică (T.A.T.) este considerat util pentru evidențierea unor sentimente și atitudini față de anumite persoane (părinți, educatori, prieteni) și situații sociale frustrante, ca și pentru descifrarea unor motivații și tendințe ale conduitei (impulsivitate, agresivitate, echilibru, inerție etc.).

Testul Rosenzweig evidențiază anumite tendințe agresive sau masochiste care pot caracteriza tânărul cu tendințe antisociale.

Testul Szondi identifică tendințele fundamentale și caracteristicile antisociale ale personalității tânărului.

Inventarul multifazic al personalității (testul Minnesota) este util în evidențierea unor trăsături care caracterizează morala adolescentină și raporturile tânărului cu educatorii, părinții și alți semnificativi pentru adolescent.

O normă elementară de deontologie ne obligă să tratăm rezultatele obținute prin astfel de teste cu multă precauție, fără a le absolutiza valoarea diagnostică sau prognostică și fără ca în baza lor să recurgem la etichetări.

Dintre scalele de măsurare a atitudinilor, Banciu și Rădulescu (2002) amintesc:

atitudinea față de lege și morală, dezvoltată de M.R. Kratz în 1931;

atitudinea față de justiție, elaborată de E.A. Rundquist și R.F. Sletto, în anul 1936;

atitudinea față de lege și justiție, dezvoltată de N. Watt și B.A. Maher în 1958;

atitudinea față de organismele juridice, elaborată de A. W. Chapman în 1960;

atitudinea față de delincventul minor, elaborată de W E. Alberts.

Tratate cu prudență, astfel de instrumente se pot dovedi utile în cunoașterea fenomenului delincvent, în baza căreia se pot stabili apoi programe speciale de prevenție.

2. Programe speciale de prevenire a delincvenței juvenile

Faptul că este mult mai eficient să previi decât să tratezi este o aserțiune de domeniul evidenței. Chiar dacă nivelul delincvenței juvenile în țara noastră este încă departe de a-l egala pe cel din alte țări, tendințele de intensificare manifeste în ultimul timp impun o mai intensă și coerentă activitate preventivă. Prevenirea delincvenței juvenile este o activitate complexă, ce nu se poate realiza prin activități sporadice, de tip campanie, și sectoriale, declanșate de o anumită instituție într-un anumit interval de timp. Pentru a avea eficacitate, prevenția delincvenței juvenile trebuie să fie parte componentă a politicii sociale, care să implice într-o acțiune coerentă, susținută și pe termen lung, diferite instituții, începând cu cele educative, familia, școala, comunitatea, continuând cu cele de asistență socială și cu cele sancționatoare, ca poliția și justiția. O astfel de activitate cere coroborarea autorităților publice cu comunitatea și organismele non-guvernamentale, într-un efort conjugat, coerent și realist.

În funcție de instituțiile care participă la realizarea prevenirii, unii autori (Rădulescu; Banciu, 1996) disting între:

prevenția primară, prin antrenarea instituțiilor cu rol de socializare și control social în acțiunile de identificare și combatere a surselor potențiale de criminalitate;

prevenția secundară, îndreptată spre combaterea și neutralizarea delincvenților, diminuarea prejudiciilor sociale produse în urma delictului, restabilirea ordinii și sancționarea delincvenților;

prevenția situațională sau contextuală, prin atragerea comunității și publicului în acțiunea de prevenire și neutralizare a delictelor și delincvenților, utilizându-se în acest scop o serie de măsuri ce vizează informarea publicului și a indivizilor din arii și zone criminogene despre pericolele posibile ale comiterii unor delicte, existența unor factori de risc în anumite zone etc.

În raport cu momentul desfășurării acțiunilor preventive, putem distinge între:

măsuri adoptate înainte de producerea delictului (singurele măsuri care pot fi numite la propriu prevenție);

măsuri adoptate în timpul producerii delictului, întreprinse de organismele de poliție, procuratură, justiție (pe care le putem numi măsuri de intervenție);

măsuri aplicate după comiterea delictului (măsuri sancționatorii și corective).

Desigur că toate aceste acțiuni, inclusiv sancțiunea și încarcerarea au și un rol preventiv, dar adevărata prevenție este cea realizată în scopul de a preîntâmpina producerea delictului (ante delictum).

Majoritatea criminologilor contemporani relevă necesitatea planificării acțiunilor de prevenire a delincvenței juvenile, plecând de la premisa că o astfel de întreprindere nu poate avea succes dacă se desfășoară haotic și conjunctural. O planificare a unei astfel de activități presupune formularea rațională, concretă și realistă a obiectivelor, de pe poziții multidisciplinare, care să implice efortul conjugat al diverselor structuri și specialiști, cuprinzând criminologi, psihologi, sociologi, asistenți sociali, juriști, reprezentanți ai administrației, ai comunităților locale etc.

Punctul de plecare al unei astfel de planificări trebuie să fie cunoașterea situațiilor de fapt, în baza cercetărilor de teren, în relație cu nevoile și resursele comunității. Componentele programelor trebuie adaptate specificului național și local, fără a copia modele străine, cu ignorarea condițiilor particulare. Acest fapt nu trebuie însă să ne facă să ignorăm experiența altor țări care au o bogată tradiție în acest domeniu.

În absența unor programe coerente pe plan național, vom sintetiza în cele ce urmează experiența în domeniu a SUA, prezentată de Florentina Grecu și Sorin M. Rădulescu în Delincvența juvenilă în societatea contemporană. Studiu comparativ între Statele Unite și România (2003).

Printre componentele programelor de prevenire a delincvenței juvenile, autorii citați enumeră:

a) Programe bazate pe mobilizarea eforturilor comunității, în care sunt incluse:

– Programe clinice de orientare și ghidare a minorilor care ridică probleme speciale. În categoria acestora sunt intră:

– terapia și consilierea individuală, atât în cadrul instituțional, cât și în cadrul familiei, școlii și al aplicării programelor de probațiune de către specialiști anume instruiți, psihologi, psihiatri, asistenți sociali, ofițeri de probațiune;

– terapia de grup, care pornește de la principiile schițate de Moreno, utilizând ca metode principale psihodrama și sociodrama;

– comunitatea terapeutică, ca formă complementară a terapiei de grup, formată din delincvenți și foști delincvenți.

– Programe zonale de prevenire a delincvenței juvenile ce au ca model „Proiectul Zonei Chicago”, inițiat de C. Shaw, care viza mobilizarea comunității pentru rezolvarea propriilor probleme sociale, economice, educaționale, sanitare, morale.

– Asociații formate din tineri și adulți ca modalitate de prevenire. Relevant pentru această categoriei este proiectul inițiat de Lewis Yablonsky în 1953, denumit „Asocierea între tineri și adulți”, prin care se urmărea realizarea unei interacțiuni naturale și constructive între tinerii delincvenți, aparținând unor bande sau grupuri stradale, proveniți din familii în care tatăl era absent sau oferea modele negative, cu adulți responsabili; un rol important era acordat acțiunilor sportive, luând ființă ligi și cluburi sportive, cu acțiuni și reguli, programe și orare de antrenament și competiții, minimalizând influența nocivă exercitată de bande asupra tinerilor; alături de activități sportive se acorda importanță dezvoltării activităților recreative, prin mobilizarea voluntarilor adulți, utilizarea facilităților comunității și obținerea sprijinului moral și financiar din partea comunității locale.

b) Programe de intervenție în sprijinul familiilor care au copii aflați în situație de risc. Plecând de la premisa că factorii principali asociați cu riscul conduitelor delincvente sunt sărăcia, familia monoparentală și abuzul parental, au fost implementate programe ce vizează asistența pentru reducerea dificultăților financiare, terapii familiale pentru ameliorarea comunicării, reducerea absenteismului și a eșecului școlar prin intervenții cu caracter specific în școală.

Principalele repere ale planului pentru justiția și prevenirea delincvenței juvenile elaborat de Departamentul de Justiție al SUA cuprinde o rețea complexă de actori și acțiuni desfășurate la nivelul individului, familiei, școlii, grupurilor și comunității în ansamblul ei:

Tabelul nr. 7. Repere ale planului pentru prevenirea delincvenței juvenile în SUA

Conform estimărilor experților, costul unor astfel de programe aplicate în SUA ajunge la o sumă anuală cuprinsă între 2.000 și 3.000 dolari pe copil. Evident că astfel de sume încă nu pot fi suportate de autoritățile române.

Cu resursele materiale și mijloacele logistice limitate de care dispun autoritățile române, au fost întreprinse în ultima perioadă măsuri de prevenire a delincvenței, începând cu revizuirea legislației și continuând cu constituirea diverselor organisme guvernamentale și neguvernamentale de intervenție. Printre aceste măsuri aflate în derulare amintim reforma sistemului penitenciar, dezinstituționalizarea sancționatorie a minorilor delincvenți prin înlocuirea pedepsei cu închisoare cu măsuri alternative, incluzând aici probațiunea (eliberarea de probă) și munca în folosul comunității, instituirea tribunalelor speciale pentru minori.

În anul 1993 a fost inițiat de către Ministerul de Interne în colaborare cu Ministerul Educației Programul Național de Prevenire a Delincvenței Juvenile, iar în anul 2000 a fost creată Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copiilor; ca efect imediat a fost lansat programul național de protecție a copilului denumit „Integrarea socială a copiilor străzii”.

De remarcat în acest context și activitatea unor organisme non-guvernamentale, cum ar fi organizația „Salvați Copiii”, care a desfășurat un amplu proiect de recuperare socială a copiilor străzii, prin plasarea lor în familii de adopție, în centre de plasament și în alte instituții de ocrotire, sprijinind reintegrarea lor socială și profesională. În prezent se desfășoară un amplu program de dezinstituționalizare a copiilor, cu fonduri nerambursabile sub monitorizarea Uniunii Europene.

Toate aceste măsuri „de prevenire”, după cum lesne se poate sesiza, au în vedere mai ales ameliorarea unor efecte și nu operează în domeniul cauzalității. Pentru a opera la acest nivel, acțiunile ar trebui să vizeze mai ales familia și școala. Cum familia este, totuși, o zonă a intereselor private, unde autoritatea nu poate interveni decât prin măsuri de protecție, de remediu sau substituționale în cazul încălcărilor de drepturi, școala este o instituție publică, unde autoritățile și comunitatea sunt obligate să intervină.

Dată fiind legătura dintre devianța școlară și delincvența juvenilă, începând cu anii ̀80 școala a devenit nodul central al activităților de prevenție, intervenția juridică trecând în plan secundar față de intervenția educativă. Premisa de la care se pleacă este aceea că dacă se acționează în sensul însănătoșirii morale a mediului educativ, se poate preveni nu doar comiterea delictului în prezent, ci și criminalitatea viitoare (Neamțu, 2003). Este mult mai preferabilă, atât pentru societate, cât și pentru individ, investiția în educație în comparației cu investiția în constrângere și corecție. Așa se face că astăzi, politicile de prevenție implică un parteneriat care reunește poliția, serviciile administrative, serviciile sociale, dispozitivele de ajutor (guvernamentale și neguvernamentale), asociațiile comunității în jurul unui pivot central, care este școala. În activitatea acesteia, un rol important îl are psihologul și consilierul școlar.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Practica ne arată că minorii internați în centrele de reeducare și închisorile de minori se confruntă de foarte multe ori cu grave încălcări ale drepturilor lor, existând posibilitatea ca cineva să rămână în custodie foarte mult timp până când pedeapsa să-i fie pronunțată. Pe lângă toate aceste aspecte, mai există și problema economica a ineficienței acestor măsuri, privarea de libertate fiind foarte costisitoare și foarte puțin ineficientă la o analiză cost/beneficiu.

Astfel, pe viitor ar fi utilă considerarea unei reforme a sistemului în sensul asigurării respectării drepturilor copilului :

înființarea unor instanțe speciale pentru copii ;

dezvoltarea de programe de popularizare a drepturilor copilului, atât în rândul minorilor delincvenți, cât și al cadrelor ce lucrează în locurile de detenție ;

angajarea în sistem a unor specialiști pe problemele drepturilor copiilor care să fie pregătiți în lucrul cu copii ;

dezvoltarea de servicii sociale de stat și private care să monitorizeze gradul de respectare a drepturilor copilului ;

creșterea rolului organizațiilor care au ca obiect respectarea drepturilor omului și al celor ce se ocupă de copii ;

dezvoltarea de alternative viabile la sancțiunile cu privarea de libertate ;

dezvoltarea unui sistem de justiție recuperativă și nu punitivă pentru minori, care să stipuleze următoarele :

tânărul implicat își asumă răspunderea pentru actele săvârșite și se supune consecințelor acestor acte ;

copilul să fie implicat în deciziile care îl privesc ;

deciziile referitoare la minor implică și familia ;

să se asigure un contact eficient și terapeutic între victimă și agresor ;

să se evite pe cât posibil un proces greoi și contactul cu justiția formală;

să se evite privarea de libertate a tânărului, acest proces să fie utilizat doar pentru integrarea și corectarea copilului și nu pentru excluderea și marginalizarea lui ;

crearea unor centre /servicii de arest preventiv pentru minori care să aparțină de Primării sau să fie în subordinea Ministerului de Justiție ;

organizarea de minicentre de reeducare în subordinea Ministerului de Justiție folosind spații puse la dispoziție de Prefectură ;

desființarea centrelor de reeducare de mari dimensiuni ;

modificarea legislație în vigoare, mai exact a Codului Penal, a Codului de Procedură Penală, a Decretului 575/1972, aplicarea legii probațiunii, în sensul că odată arestat, un minor să fie chemat serviciul de probațiune și, implicit, pentru reținerea pe durata a 24 de ore la sediul poliției să fie solicitat de îndată serviciul de urgență de asistență socială.

La nivel macrosocial, măsurile de prevenție și profilaxie sunt mai dificil de elaborat (neavând încă dimensiune reală a fenomenului) și aplicat (neavând încă o legislație statuată în acest domeniu). Oricum, trebuie să evităm pe cât posibil multiplicarea textelor legislative care să includă norme prohibitive pentru tineri și să extindem prescripțiile normative ce permit accesul nelimitat al acestora spre statusuri sociale superioare. Având în vedere, în acest sens, elaborarea unei noi legislații a muncii pentru tineri, a unui nou cadru al dreptului familiei tinere ca și a uni cod moral și penal pentru faptele săvârșite în perioada minoratului etc. Acordând drepturi sporite tinerilor în societate, în funcție de aptitudinile, capacitățile și competența lor profesională și culturală, în mod corelativ va trebui să includem și obligații și, în primul rând, cea de a respecta legile și normele de conviețuire socială dezirabile.

La nivel microsocial, se impune revitalizarea funcțiilor de bază ale instituțiilor sociale cu rol educativ și de control social, în primul rând, ale familiei, școlii, întreprinderii, clubului de tineri etc.

Întrucât familia reprezintă factorul primordial al socializării morale și al integrării adolescentului în societate se impune, cu necesitate, adoptarea unor măsuri de stimulare economică a familiilor cu dificultăți financiare, care au în creștere sau întreținere copii minori. Același lucru este valabil și pentru familiile alcătuite din părinți handicapați fizic ori psihic sau care au în întreținere copii handicapați. O altă măsură de politică familială vizează mărirea numărului de instituții de asistență socială, ale cărei tradiții pot fi valorificate, într-un sens benefic pentru protecția și ocrotirea familiei și adolescentului care ridică probleme de adaptare și comportare socială. De asemenea, propun înființarea și multiplicarea, în cadrul centrelor și cabinetelor de consiliere familială, a unor grupuri de lucru specializate în cauzele cu copii – „problemă” și a unor centre specializate pe delincvență juvenilă și consiliere a minorilor și adolescenților care au comis fapte reprobabile.

BIBLIOGRAFIE

Allport, G.W. (1991). Structura și dezvoltarea personalității, București: Editura Didactică și Pedagogică.

Adler, A., (1992), Psihologia copilului greu educabil, Editura IRI, București.

Baechiler, J., (1999), „Grupurile și sociabilitatea”, în Raymond Boudon, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, București.

Bailly, D.; Parquet, Ph.J., (1998), Toxicomania, Editura Institutul European, Iași.

Banciu, D. (1990). Introducere în sociologia delincvenței juvenile, București: Editura Medicală.

Banciu, D. (2000). Elemente de sociologie juridică, București: Lumina Lex.

Banciu, D.; Rădulescu S. M.; Voicu, M., (1985), Introducere în sociologia delincvenței juvenile, Editura Științifică și Enciclopedică, București.

Banciu, D.; Rădulescu, S. M., (2002), Evoluții ale delincvenței juvenile în România. Cercetare și prevenire socială, Editura Lumina Lex, București.

Bandura, A. (1962), „Social learning through imitation”, în M.R. Jones (ed.), Nebraska Symposium on Motivation, Lincoln, University of Nebraska Press.

Bandura, A., McDonald, F.J. (1963), „Influence of social reinforcement and the behavior of models in shaping children’s moral judgments”, în Journal of Abnormal and Social Psychology, 67 (3), pp. 274-281.

Bandura, A., Ross, D., Ross S.A. (1961), „Transmission of aggression through imitation of aggressive models”, în Journal of Abnormal and Social Psychology, 63 (5), pp. 575-582.

Bandura, A., Ross, D., Ross S.A. (1963a). Imitation of film mediated aggressive models. În Journal of Abnormal and Social Psychology, 66 (1), pp. 3-11.

Bandura, A., Ross, D., Ross S.A. (1963b), „Vicarious reinforcement and imitative learning”, în Journal of Personality and Social Psychology, 67 (6), pp. 601-607.

Bădescu I., (1996), (col) Istoria sociologiei – teorii contemporane, Editura Eminescu, București.

Beauvoir, S. de, (1998), Al doilea sex, Editura Univers, București.

Becker, Gary S., (1997), Capitalul uman. O analiză teoretică și empirică cu referire specială la educație, Editura All, București.

Berger, P., Luckmann, T., (1999), Construirea socială a realității, Editura Univers, București.

Becker, S.H. (1963), Outsiders,Free Press, New York.

Berkovitz, L. (1964), „Frustration-aggression hypothesis”, în Psychological Bulletin, 106, USA.

Berkowitz, L. (1972), „Control of aggression”, în Review of Child Development Research, Vol. III, University of Chicago Press, Chicago.

Berkowitz, L. (1993). Agression: its causes, consequences and control, New York, Mc Graw Hill Inc., University of Wisconsin Madison.

Bernstein, B., (1978), Studii de sociologia educației, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Bocancea, C., Neamțu, G., (1999), Elemente de asistență socială, Editura Polirom, Iași.

Boncu, Șt., (2000), Devianța tolerată, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași.

Boudon, R., (1997), Tratat de sociologie, Editura Humanitas, București.

Boudon, R., (1998), Efecte perverse și ordinea socială, Editura Eurosong & Book, București.

Bourdieu, P., (1999), Rațiuni practice. O teorie a acțiunii, Editura Meridiane, București.

Bourdieu, P., (2000), Simțul practic, Editura Polirom, Iași.

Bowlby, J., (1951), Maternal Care and Mintal Health, OMS, Geneva.

Bowlby, J., (1969), Attachmentand Loss, vol.I:Attachment, Hogarth Press, Londra.

Butoi, T., (1997), Crima sub lupa detectorului de minciuni, Editura Press Mihaela, București.

Cazacu, A., (1992), Sociologia educației, Editura Hyperion, București.

Chelcea, S., (2002), Un secol de cercetări psihosociale. 1897-1997, Editura Polirom, Iași.

Chirot, D. (1996), Societăți în schimbare, Editura Athena, București.

Cioclei, V., (1998), Manual de criminologie, Editura All Beck, București.

Ciupercă, C., (2000), Cuplul modern între emancipare și disoluție, Editura Tipoalex, București.

Cherkaoui, M., (1996), (col), Dicționar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, București.

Clinard, M., B., (1957), The Sociology of Deviant Behaviour, Ed. Holt, Rinehart and Winston, New York.

Coca-Cozma, M., (2004), Instituția pentru minori, București, Editura Universul juridic.

Cohen, A. K. (1955), Delinquent Boys. The Free Press of Glencoe, Illinois.

Cohen, A., (1971), La Déviance, Duculot, Gembloux.

Cohen, A., (1986), Deviance and control, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New-Jersey.

Cooley, C., (1902), Human Nature and the Social Order, New York.

Culda, L., (2000), Organizațiile, Editura Licorna, București.

Cusson, M., (1990), Croissance et décroissance du crime, PUF, Paris.

Cusson, M., (1997, Devianța, în Boudon, (1997).

Stoica C.; Neculau, A., (1998), Psihologia rezolvării conflictului, Editura Polirom, Iași.

Dahrendorf, R., (1996), Conflictul social modern, Editura Humanitas, București.

Davis, K., (1949), Human Society, New York.

Dolto, F., Psihanaliza și copilul, (1993), Editura Humanitas, București.

Drăgan, I., (coord.), (2002), Paradigme sociologice ale comunicării, Editura Tritonic , București.

Doise, W; Deschamps, J.-Cl.; Mugny, G., (1999), Psihologie socială experimentală, Editura Polirom, Iași.

Dollard, J. și Colab. (1939), Frustration and Agression, New Haven: Yale University.

Dragomirescu, V., (1976). Psihosociologia comportamentului deviant. București: Editura Științifică și Enciclopedică.

Dragu, A., (1996), Structura personalității profesorului, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Dragu, A, Cristea, S, (2003), Psihologie educațională, Editura Ovidius University Press, Constanța.

Durkheim, E. (1993). Despre sinucidere, Editura Institutul European, Iași.

Durkheim, É., (1974), Regulile metodei sociologice, Editura Științifică, București.

Durkheim, É., (1980), Educație și sociologie, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Eibl-Eibesfeldt I., (1995), Agresivitatea umană, Editura Trei, București.

Eibl-Eibesfeldt I, (1998), Iubire și ură, Editura Trei, București.

Ferri, E. (1905). La sociologie criminelle, Felix Alcan, Paris.

Fillieule, R. (2001). Sociologie de la délinquance, PUF, Paris.

Ferréol, G., (1998), (coord.), Dicționar de sociologie, Ed. Polirom, Iași.

Ferréol, G., (2000), Adolescenții și toxicomania, Editura Polirom, Iași.

Festinger, L., (1957), A Theory of Cognitive Dissonance, Stanfort University Press.

Foucault, M., (2005), A supraveghea și a pedepsi, Editura Paralela 45, Pitești.

Freud, S., (2000), Opere 4. Studii despre societate și religie, Editura Trei, București.

Freud, S., (1991), Sexualitatea infantilă, în Trei eseuri privind sexualitatea, Ed. Măiastra, București.

Fromm, E., (1995), Arta de a iubi, Editura Anima, București.

Giddens, A., (2001), Sociologie, Editura BIC ALL, București.

Gilles, G. (2000). Delincvența juvenilă și justiția în România în perioada de tranziție. București: Export.

Glueck, Sheldon end Eleanor, (1967), Predicting Delinquency and Crime, Cambridge, Massachusetts, Harvard University Press.

Goffman, E., ( 2003), Viața cotidiană ca spectacol, Editura Comunicare.ro., București.

Goffman, E., (2004), Aziluri. Eseuri despre situația socială a pacienților psihiatrici și a altor categorii de persoane instituționalizate, Editura Polirom, Iași.

Goleman, D., (2005), Inteligența emoțională, Editura Curtea Veche Publishing, București.

Goodman, N., (1992), Introducere în sociologie, Editura Lider, București.

Gordon, M.D. (1962),. The Concept of the Subculture, în The Sociology of Crime and Delinquency. Ed. a II-a, New York, London, Sydney, Toronto, John Wiley & Sons Inc.

Gordon, M.D. (1973). Capitalism, Class and Crime in America. În The Sociology of Crime and Delinquency. Ed. a II-a, (April), New York, London, Sydney, Toronto, John Wiley & Sons Inc., pp. 163-186.

Gordon, Th., (1981), Enseignans efficaces, Le Jour Éditeur, Québec.

Gray, K.; Hutchinson, H. (1964), The psychopatic personality, în Canadian Psychiatric Association Journal, nr. 9.

Grecu, F.; Rădulescu S., (2005), Delincvența juvenilă în societatea contemporană. Studiu comparativ între Statele Unite și România,Editura Lumina Lex, București.

Hirschi, T., (1969), Causes of Delinquency, California, Berkley, University of California Press.

Ibiș, A., (2001), Influența agenților socializării (familia, școala, grupul de referință) asupra comportamentelor predelincvente ale elevilor, Pansofia, București.

Iluț, Petru, (2004), Valori, atitudini și comportamente sociale. Teme actuale de psihosociologie, Editura Polirom, Iași.

Iluț, P., (2005), Sociopsihologia și antropologia familiei, Editura Polirom, Iași.

Killen, K., (1998), Copilul maltratat, Eurobit, Timișoara.

Kretschmer, E. (1942), Körporbau und Character, Springer Verlag, Berlin.

Kuhn, T., S., (1976), Structura revoluțiilor științifice, Editura Științifică și Enciclopedică, București.

Kuhn, T., S., (1982), Tensiunea esențială. Studii despre tradiție și schimbare în știință, Editura Științifică și Enciclopedică, București.

Kübler- Ross E., (1987), Living with Death and Dying, Souvenir Press, London.

Lahire, (2000), Omul plural. Către o sociologie psihologică, Polirom, Iași.

Linton, R., (1994), Fundamentul cultural al personalității, Editura Științifică, București.

Lahire, B., (2000), Omul plural. Către o sociologie psihologică, Editura Polirom, Iași.

Lombroso, C., (1992), Omul delicvent; Editura Măiastra, București.

Lorenz, K, (1998), Așa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, trad. Ioana Constantin, Ed. Humanitas, București.

Luminosu D.S. și Popa, V. (1995). Sociologie Juridică. Editura Helicon, Timișoara.

Lorenz, K., (1998), Așa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, Editura Humanitas, București.

Marshall, G., (2003), (ed.), Dicționar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, București.

Marica, M. A., (2007), Introducere în sociologia educațională, Editura Ovidius University Press, Constanța.

Matza D.; Sykes, M., G., (1961), Juvenile Delinquency and Subterranean Values, în „American Sociological Review”, nr. 26 (October).

Mead, G. H. (1934), Mind, Self and Society, University of Chicago, trad. fr., L' Esprit, le soi et la société, Paris, PUF, 1963.

Merton, R., (1972), „Influența cercetării empirice asupra teoriei sociologice”, în Teorie și metodă în științele sociale, vol. VIII, Editura Politică, București;

Merton, R. K., (1965), Eléments de théorie et de méthode sociologique, Plon, Paris.

Mihăilescu, I., (Editura), (2000), Un deceniu de tranziție. Situația copilului și a familiei în România, UNICEF, București.

Mihăilescu, I., (2001), Familia în societățile europene, Editura Universității din București.

Mihăilescu, I., (2003), Sociologie generală. Concepte fundamentale și studiu de caz, Editura Polirom, Iași.

Minulescu, M., (1996), Chestionarele de personalitate în evaluarea psihologică, Editura Garell Publishing House, București.

Miroiu, A. (coord.), (1998), Învățământul românesc azi, Editura Polirom, Iași.

Mihu, A., (1996), Sociologia dreptului, Editura Argonaut, Cluj.

Mitrofan, N., Zdrenghea V. și Butoi, T. (1992) Psihologie Judiciară. București:Șansa.

Mitrofan, N., (1989), Cuplul conjugal, Armonie și dizarmonie, Editura Științifică și Enciclopedică, București.

Mitrofan, I., Mitrofan N., (1991), Familia de la A … la Z. Mic dicționar al vieții de familie, Editura Științifică, București.

Mitrofan, N.; Zdrenghea, V.; Butoi, T., (1992), Psihologie judiciară, Casa de editură și presă „Șansa”, București.

Monteil, J.-M., (1997), Educație și formare, Editura Polirom, Iași.

Moscovici, S., (1999), Psihologia socială a relațiilor cu celălalt, Editura Polirom, Iași.

Neamțu, C., (2003), Devianța școlară, Editura Polirom, Iași.

Neculau, A.; Ferreol, G., (1998), Psihologia schimbării, Editura Polirom, Iași.

Necolau, A., (1996), Psihologie socială, Aspecte contemporane, Editura Polirom, Iași.

Neculau, A. (coord), (2003), Manual de Psihologie Socială, Editura Polirom, Iași.

Nistoreanu, Gh. și Păun, C. (1994). Criminologie. București: Editura Pedagogică.

Oancea, I. (1994). Tratat de drept penal. Partea generală. București: All, 1994.

Oancea, I., (1994), Probleme de criminologie, Editura All Educational, București.

Ogien, A., (2002), Sociologia devianței, Editura Polirom, Iași.

Păun, E., (1992), Sociopedagogie școlară, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Păun, E., (1999), Școala – abordare sociopedagogică, Editura Polirom, Iași.

Păunescu, C., (1984), Coordonatele metodologice ale recuperării minorului inadaptat. Editura Didactică și Pedagogică, București.

Parsons, T., (1964), Social structure and Personality, The Free Press, Collier MacMillan Ltd, London.

Parsons, T., Clasa școlară ca sistem social, în vol. Sociologia educației și învățământului Antologie de texte contemporane de peste hotare, Mahler, F., (coord.) (1977), Editura Didactică și Pedagogică, București.

Parsons, T.; Shils, E, (2001), Valori și sisteme sociale, în Alexander; Seidman, (2001), Cultură și societate, Institutul European, Iași

Păunescu, C., (1994), Agresivitatea și condiția umană; Editura Tehnică, București.

Petcu, M., (1997), Psihologie juridică, Editura Argonaut, Cuj-Napoca.

Petcu, M., (1999), Delincvența. Repere psihosociale, Editura Dacia, Cluj-Napoca.

Piaget, J. (1980). Judecata morală la copil. București: Editura Didactică și Pedagogică.

Pinatel, J. (1971). La Société Criminogène, Paris: Calmann-Levy.

Pingeot, D., (1994), La délinquance juvenile comme alternative a la represion, Universite de Geneve.

Porot, A., Porot, M., (1999), Toxicomaniile, Editura Științifică, București.

Preda V. (1981). Profilaxia delincvenței și reintegrarea socială. București: Editura Științifică și Enciclopedică.

Preda, V., (1995), Delincvența juvenilă, Editura Universității Cluj-Napoca.

Preda V., (1998), Delincvența juvenilă. O abordare multidisciplinară, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Preda V., (1981), Profilaxia delincvenței juvenile și reintegrarea socială, Editura Științifică și Enciclopedică, București.

Quinney, R., (1974), Critique of Legal Order: Crime Control in Capitalist Society, Little Brown, Boston.

Rădulescu, S. M., (1998), Sociologia devianței, Editura Victor, București.

Rădulescu, S. M.; Banciu, D., (1990), Introducere în sociologia delincvenței juvenile. Adolescența – între normalitate și devianță, Editura Medicală, București.

Rădulescu, S. M.; Banciu, B., (1996), Sociologia crimei și criminalității, Casa de Editură și Presă „Șansa”, București,

Rădulescu, S. M., (1994), Teorii sociologice în domeniul devianței și al problemelor sociale, Computer Publishing Center, București.

Rădulescu, S. M., (1991), Anomie, devianță și patologie socială, Editura Hyperion, București.

Rădulescu, S. M, (1999), Devianță, criminalitate și patologie socială, Editura Lumina Lex, București.

Rășcanu, R., (1994), Psihologia comportamentului deviant, Editura Universitatea, București.

Reckless, W. (1961). The Crime Problem. New York: Prentice-Hall.

Reckless, C. W., Smith, M. (1973).  Juvenile delinquency, New-York, McGraw-Hill.

Recklless, C.W., A Non-Causal Explanation: Containment Theory. În The Sociology of Crime and Robert-Ouvray, S. B., (2001), Copil abuzat, copil meduzat, Editura Eurostampa, Timișoara.

Rudică, T., (1981), Familia în fața conduitelor greșite ale copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Sartre, J.P., (2004), Ființa și neantul. Eseu de ontologie fenomenologică, Paralela 45, Pitești.

Scripcariu, C., (1996), Suicid și agresivitate, Editura Psihomnia, Iași.

Sîntion, F.; Papari, A. (1999), Psihologie organizațională, Editura Fundația Andrei Șaguna, Constanța.

Shaw, C.R., McKay, H.D. (1942). Juvenile Delinquency and Urban Arteas, University of Chicago Press, Chicago.

Sheldon W.; Hart E.; McDermott E., (1949), Varieties of Delinquent Youth, New York, Harper.

Sherif, M., (1971), Des Tensions intergroupes aux conflits internationaux, Editions E.S.F., Paris.

Sorel, E., (1999), Violența la sfârșitul secolului XX (extrase din conferință). Revista de Criminologie și de Criminalistică, Nr. 1/1999;

Stănciulescu, E., (1997, 1998), Sociologia educației familiale, Polirom, Iași, vol. I. II.

Stănciulescu E., (1996), Teorii sociologice ale educației, Polirom, Iași.

Sutherland, E.H.; Cressey, D.,R., (1939), Principles of Criminology, Lippincott, Philadelphia.

Șelaru, M., (2002), Drogurile, Editura Semne, Iași.

Șoitu, L., (2003), Copilul instituționalizat – perspective psihosociale, în Neamțu, G, (2003), Tratat de asistență socială, Polirom, Iași;

Șoitu, L., Hârnoveanu, C. (coord), (2001), Agresivitatea în școală, Editura Institutul European, Iași.

Tarde, G. (1993). La criminalité comparée, Beirne.

Tucicov, Bogdan, A., (1981), Dicționar de psihologie socială, Editura Științifică și Enciclopedică, București.

Turianu, C., (1995), Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârșite de minori, Editura Continent XXL, București.

Vincent, R., (1972), Cunoașterea copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Zlate, M., (1972), Psihosociologia socială a grupurilor școlare, Editura Politică, București.

Walsh, A., (1988), Understanding, Assesing and Counselung the Criminal Justice Client, Brooks-Cole Publishing Co., California.