Delicte de Presa. Raspunderea Juridica Civila cu Privire la Delictele de Presa

Drept

Delicte de Presa. Raspunderea Juridica Civila cu Privire la Delictele de Presa

Byadmin ianuarie 1, 2024

Argument

Mass-media se înfățișează pe sine, la început de secol XXI, ca un domeniu de viață socială din ce în ce mai complex, concretizat în raporturi sociale adesea greu de imaginat între persoane care uneori nici nu se întâlnesc. Mijloacele de comunicare în masă cunosc în ziua de azi o diversitate uimitoare, pe măsura expoloziei informaționale caracteristice satului global al lui Mc’Luhan. Canalele prin care fluxul informațional ajunge de la emițători (instituții specializate în activitatea de comunicare publică) la receptori, sunt, ca atare, ele însele de o varietate surprinzătoare. Acum treizecizeci de ani era aproape imposibil pentru cineva să își imagineze că un reporter poate transmite informații despre un conflict armat chiar de pe frontul de luptă și chiar în timp real, adică transmisiune în direct. Cu ajutorul satelitului, a unui leptop conectat telefonic la internet, sau cu ajutorul unui telefon portabil, reporterul ne face martori propriu-zis la evenimentele pe care le transmite.

În rândul mijloacelor de comunicare în masă, presa ocupă încă un rol central, deși cei mai mulți autori în domeniul mass-mediei tind să opteze pentru primatul imaginii, sub pretextul că imaginea ar avea o retorică mai virilă, că prin ea s-ar exprima 1000 de cuvinte, că, în fine, forța de persuasiune este mai mare la mesajul imagistic tocmai pentru că s-ar adresa afectivului iar nu rațiunii.

Instrumentele de lucru ale ziaristului, ale omului de presă, stricto sensu, sunt exclusiv cuvintele, adresate prin excelentă rațiunii, iar în acest cadru aristotelic de logică și înțelepciune prezumat până la proba contrarie ca existent între paginile unui ziar, se înțelege că raporturile umane sunt prietenoase, că nimeni nu aduce atingere intereselor și drepturilor unei alte persoane sau chiar statului însuși. Prin urmare omul/ziaristul este liber să facă tot ceea ce nu limitează drepturile și libertățiile celorlalți. Este ceea ce unii cercetătorii sociologi și politologi numesc libertatea negativă.

Totuși nu este o noutate că, astăzi și paginile ziarelor sunt inevitabil cotropite de imagini, că publicitatea domină cu lejeritate spațiul paginilor din publicațiile locale și cu atât mai mult, naționale. În acest context formulăm o serie de întrebări despre probitatea activității ziaristice, despre cum reușește jurnalistul de presă să-și vândă publicația fără a leza dreptul la imagine a fiecărui individ, violându-i, în goana după senzațional, viața privată sau diminuându-i demnitatea sau onoarea, fără a contraveni intereselor statului și ale instituțiilor sale, fără a manipula și a răspândi ura rasială sau materiale imorale, pornografice, în fine, fără să denaturaze relațiile prezumate prietenoase de care aminteam mai sus, în relații de adversitate între persoane. Sau mai mult, fără să comită nici un delict (infracțiune sau contravenție), ținând cont mai ales de dialectica triunghiului:

dreptul la informare;

protejarea surselor;

dreptul la propria imagine și la viață privată.

Subsemnatul este și student la Facultatea de Litere, Istorie și Jurnalistică din cadrul Universității „ Lucian Blaga” din Sibiu. În timpul primilor trei ani de studenție într-ale jurnalisticii, mai ales în vremea sesiunilor de practică la diferite redacții sau chiar în cursul colaborărilor semestriale cu reviste și cotidiene locale sau naționale, în fine, chiar în redacțiile de radio sau televiziune, împreună cu colegii, studenți sau ziariști consacrați, ne întâlneam cu situații la care sper că, lucrarea de față să le ofere unele pertinente soluții. Mai mult, cu ocazia unor conferințe internaționale desfășurate în anii 1999-2001 în Spania, Portugalia și Croația, pe teme privind și legislația presei în țările participanților, sesiuni de comunicări organizate de Forumul European al Studenților la Jurnalistică, în care subsemnatul este membru, am descoperit vastitatea acestui domeniu încă neexplorat în știința dreptului românesc.

Solul pe care pornesc este unul al nisipurilor mișcătoare, pe care talpa îți alunecă și riști să nu mai știi ce să crezi despre ceea ce erai sigur că este drept. Uneori linia de demarcația între imoral și moral, pe de o parte și ilegal și legal, pe de altă parte, este cam confuză, șerpuită cel mai adesea. Se poate întâmpla ca ceea ce unui ziarist i se pare a fi un bun informațional de interes social, să încalce de fapt principiul alterum non laedere, expunând o persoană la batjocură sau violându-i dreptul la intimitate. Nu de puține ori persoane despre care scriam sau pe care le citam, fără să le înregistrez, negau cele scrise despre ei sau retractau ori nu recunoșteau cele afirmate, unii intrau furioși în redacții și amenințau cu procese pe semnatarul articolului, pe redactorul șef, pe secratarul de radacție și chiar pe directorul ziarului, care cel mai adesea nu știa ce materiale văzuseră lumina tiparului. Și tot astfel, unii colegi mă întrebau dacă o anume afirmație ar fi calomnioasă, sau dacă contravine vreunei norme penale. Astfel, unul vroia să afle dacă poate divulga oarece informații despre un dosar penal privind un incest aflat pe rolul Tribunalului din Sibiu, dacă nu ar scăpa mai ușor prin nesemnarea materialului sau prin fixarea în header – ul paginii de ziar a titulaturii generice: materiale de opinie. În fine, nu de puține ori mă puneau în dilemă, întrebându-mă câte ceva despre legea presei, dacă mai e valabilă „aia comunistă” din ’74, sau despre disputele parlamentarilor privind art. 168¹ Cod penal, sau altele. De fiecare dată îmi propuneam să aprofundez întrebările lor, domeniile deschise de ele, și nu este o mai bună oportunitate decât elaborarea proiectului de licență în drept. Sursele bibliografice nu sunt foarte bogate și tocmai de aceea am apelat la materiale aduse din străinătate pentru prima dată în România, la jurisprudență, la site – uri despre libertatea presei sau diferite lucrări adiacente.

Lucrarea se găsește oarecum undeva între jurnalistica, dreptul public și cel privat, firește cu o mai accentuată înclinație spre primul, tratând modul de comitere a unor infracțiuni și căteva aspecte despre contravențiile săvârșite prin mijloacele de presă scrisă. Fie ca demersul nostru să se înscrie în galeria primelor inițiative în conturarea unei noi ramuri de drept, peste ani numită, poate, Drept media.

2. Presa în statul de drept

Conceptul statului de drept, ca și acela al drepturilor omului, e folosit în cele mai diverse situații, și uneori de cele mai neavizate persone. Decența discuțiilor de salon impune să invoci statul de drept atunci când argumentele exacte sunt indisponibile ori, când pur și simplu, nu mai ști ce să spui. Cu toate acestea, conceptul își păstrează integritatea și precizia lui denominativă, în ciuda utilizărilor imprecise.

Astfel, norma constituțională din art. 1 alin. 2 din legea fundamentală din 1990 care prevede că “România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate” marchează “ …desprinderea de statul totalitar și promovarea unui regim politic în care locul primordial urma să-l ocupe legea”.

După cum observă prof. univ. dr. Ion Dogaru “ între stat și drept există o relație puternică, indisolubilă…”. “Statul garantează realizarea dreptului și reintegrează ordinea juridică legală”, iar dreptul veghează ca statul să nu se ridice deasupra indivizilor, din a căror voință, prin contract, însuși statul s-a născut.

În concepția lui Kant, căruia i se atribuie paternitatea Rechtstaat-ului, care mai târziu avea să se numească Etat du droit sau Rule of Law (în sistemul jurisprudențial anglosaxon, la care ne vom referi adesea), statul de drept viețuiește atunci când puterea controlează puterea prin autoritatea legii.

În dicționarul de filosofie Larousse, autorii menționează că în societățile democratice moderne, problematica statului se axează pe patru teme principale, între care un rol deosebit îl are respectul vieții private, și, adăugăm noi, asigurarea ordinii publice, constituționale.

În acest context, știut fiind că cel mai adesea subiecții pasivi ai infracțiunile comise prin presă sunt fie cetățenii, sub aspectul violării vieții private, al prejudiciului de imagine sau al atingerilor aduse onoarei, fie statul, afectat în ordinea și stabilitate sa ori în siguranța lui prin divulgarea de informații secrete, se impun, ab inițio, câteva precizări privind complexitatea activității de presă, ca a patra putere în stat.

2.1. Complexitatea domeniului de viață socială concretizată în activitatea de presă

Cercetătorii diferențiază între funcțiile presei în societate, pe de o parte și rolul presei pe de altă parte. Funcția presei este sociofania activă a rolurilor sale, modul concis prin care mass-media produce efecte în societate. Cu alte cuvinte, de exemplu, presa are misiunea de a informa publicul (rol), drept urmare a activității presei, publicul este informat (funcție), iar prin informațiile pe care le distribuie, presa influențează gândirea și comportamentul publicului (efect).

FUNCȚIILE PRESEI ÎN SOCIETATE

funcția de informare,

funcția de interpretare a faptelor,

funcția de legătură,

funcția de culturalizare,

funcția de divertisment

ROLUL PRESEI ÎN SOCIETATE.

Pentru explicarea rolului presei în societate s-au realizat mai multe tipologii ale modelelor de organizare și funcționare a serviciilor publice sau private de comunicare și informare publică. În acest sens, cea mai apreciată taxonomie este oferită de Sipert, Peterson, și Schram care disting între:

modelul autoritarist,

modelul comunist,

modelul liberal,

și modelul serviciului public.

În preambulul de față la cele despre delictele de presă, se cuvine o succintă prezentare a ultimului model enumerat, în esență, pentru că actualmente el stă la baza funcționării presei, ca putere în stat în democrațiile contemporane și se află între premisele efortului de aliniere a standardelor actului de presă din România la exigențele Europei.

Substanța modelului numit al serviciului public rezidă în principiul responsabilității sociale. „În virtutea acestuia libertatea presei devine, de fapt, o datorie publică: presa are anumite obligații față de individul-cetățean, obligații de la care nu poate abdica în numele legilor pieței (profitului), și ale succesului facil (divertismentului)”.

Dar poate că cel mai bine este exprimat acest rol/model de vorbele celebrului Joseph Pulitzer, care avea să finanțeze primul curs de jurnalistică în cadrul Universității Columbia din New York: „Numai un înalt ideal și o preocupare scrupuloasă de a acționa corect, numai cunoașterea exactă a problemelor în discuție și o conștiință sinceră a răspunderii morale pot salva jurnalismul de aservirea la interesele oamenilor de afaceri și la satisfacerea unor scopuri egoiste opuse binelui public”.

Astfel s-a născut Codul de etică al Societății Jurnaliștilor Profesioniști din Sigma-Delta-Chi din SUA, Codul de Conduită – Germania, Carta Obligațiilor Profesionale ale Jurnalistului – Franța, Carta Sindicatului Național al Jurnaliștilor – Anglia, ori, Declarația Principiilor de Conduită a Jurnaliștilor – Federația Internațională a Jurnaliștilor, Codul Arab de etică, Codul de etică al jurnaliștilor latino-americani, Principiile Internaționale ale Eticii jurnalistice, etc.

Documente cu caracter deontologic importante sunt și cele realizate de K. Hutghins, Președinte al Comisiei pentru libertatea presei (SUA), sub titlul Libertatea presei – un cadru de principiu, apoi Raportul UNESCO, realizat în 1978 de comisia Mc’Bride și făcut public sub titlul de O singură lume, mai multe voci. Mai amintim, tot cu titlu de exemplu Declarația de la Taillories, aparținând liderilor unor mari organizații de presă din 21 de țări, reuniți în Franța în 1981, sau Declarația despre Mass-media a UNESCO.

După cum observa și practicianul David Ra stat și drept există o relație puternică, indisolubilă…”. “Statul garantează realizarea dreptului și reintegrează ordinea juridică legală”, iar dreptul veghează ca statul să nu se ridice deasupra indivizilor, din a căror voință, prin contract, însuși statul s-a născut.

În concepția lui Kant, căruia i se atribuie paternitatea Rechtstaat-ului, care mai târziu avea să se numească Etat du droit sau Rule of Law (în sistemul jurisprudențial anglosaxon, la care ne vom referi adesea), statul de drept viețuiește atunci când puterea controlează puterea prin autoritatea legii.

În dicționarul de filosofie Larousse, autorii menționează că în societățile democratice moderne, problematica statului se axează pe patru teme principale, între care un rol deosebit îl are respectul vieții private, și, adăugăm noi, asigurarea ordinii publice, constituționale.

În acest context, știut fiind că cel mai adesea subiecții pasivi ai infracțiunile comise prin presă sunt fie cetățenii, sub aspectul violării vieții private, al prejudiciului de imagine sau al atingerilor aduse onoarei, fie statul, afectat în ordinea și stabilitate sa ori în siguranța lui prin divulgarea de informații secrete, se impun, ab inițio, câteva precizări privind complexitatea activității de presă, ca a patra putere în stat.

2.1. Complexitatea domeniului de viață socială concretizată în activitatea de presă

Cercetătorii diferențiază între funcțiile presei în societate, pe de o parte și rolul presei pe de altă parte. Funcția presei este sociofania activă a rolurilor sale, modul concis prin care mass-media produce efecte în societate. Cu alte cuvinte, de exemplu, presa are misiunea de a informa publicul (rol), drept urmare a activității presei, publicul este informat (funcție), iar prin informațiile pe care le distribuie, presa influențează gândirea și comportamentul publicului (efect).

FUNCȚIILE PRESEI ÎN SOCIETATE

funcția de informare,

funcția de interpretare a faptelor,

funcția de legătură,

funcția de culturalizare,

funcția de divertisment

ROLUL PRESEI ÎN SOCIETATE.

Pentru explicarea rolului presei în societate s-au realizat mai multe tipologii ale modelelor de organizare și funcționare a serviciilor publice sau private de comunicare și informare publică. În acest sens, cea mai apreciată taxonomie este oferită de Sipert, Peterson, și Schram care disting între:

modelul autoritarist,

modelul comunist,

modelul liberal,

și modelul serviciului public.

În preambulul de față la cele despre delictele de presă, se cuvine o succintă prezentare a ultimului model enumerat, în esență, pentru că actualmente el stă la baza funcționării presei, ca putere în stat în democrațiile contemporane și se află între premisele efortului de aliniere a standardelor actului de presă din România la exigențele Europei.

Substanța modelului numit al serviciului public rezidă în principiul responsabilității sociale. „În virtutea acestuia libertatea presei devine, de fapt, o datorie publică: presa are anumite obligații față de individul-cetățean, obligații de la care nu poate abdica în numele legilor pieței (profitului), și ale succesului facil (divertismentului)”.

Dar poate că cel mai bine este exprimat acest rol/model de vorbele celebrului Joseph Pulitzer, care avea să finanțeze primul curs de jurnalistică în cadrul Universității Columbia din New York: „Numai un înalt ideal și o preocupare scrupuloasă de a acționa corect, numai cunoașterea exactă a problemelor în discuție și o conștiință sinceră a răspunderii morale pot salva jurnalismul de aservirea la interesele oamenilor de afaceri și la satisfacerea unor scopuri egoiste opuse binelui public”.

Astfel s-a născut Codul de etică al Societății Jurnaliștilor Profesioniști din Sigma-Delta-Chi din SUA, Codul de Conduită – Germania, Carta Obligațiilor Profesionale ale Jurnalistului – Franța, Carta Sindicatului Național al Jurnaliștilor – Anglia, ori, Declarația Principiilor de Conduită a Jurnaliștilor – Federația Internațională a Jurnaliștilor, Codul Arab de etică, Codul de etică al jurnaliștilor latino-americani, Principiile Internaționale ale Eticii jurnalistice, etc.

Documente cu caracter deontologic importante sunt și cele realizate de K. Hutghins, Președinte al Comisiei pentru libertatea presei (SUA), sub titlul Libertatea presei – un cadru de principiu, apoi Raportul UNESCO, realizat în 1978 de comisia Mc’Bride și făcut public sub titlul de O singură lume, mai multe voci. Mai amintim, tot cu titlu de exemplu Declarația de la Taillories, aparținând liderilor unor mari organizații de presă din 21 de țări, reuniți în Franța în 1981, sau Declarația despre Mass-media a UNESCO.

După cum observa și practicianul David Randall „s-au spus și s-au scris absurdități despre etică mai mult decât orice alt aspect al jurnalismului” , (lucru dovedit de autor prin evidențierea așa-numitelor zone gri ale moralității în activitatea de presă scrisă), așa încât conchidem cu câteva cuvinte despre Manifestul pentru o cultură mediatică democratică, exprimat cu ocazia Congresului mondial al XXI-lea al Federației Internaționale a Jurnaliștilor, Montreal, 1992, 8 –13 iunie. Este proclamat respectul pentru adevăr și obligația ca jurnalistul să scrie numai conform faptelor despre a căror origine are cunoștiințe directe sau din surse sigure; jurnalistul trebuie să rectifice orice informație care este dăunătoare prin natura ei sau în contextul în care a fost mediatizată și e obligat să privească cu seriozitate delictele de presă reglementate în unele legislații în legii speciale: plagiatul, interpretarea tendențioasă, calomnia, defăimarea, ponegrirea, acuzațiile nefondate, acceptarea mitei, sub orice formă, pentru publicarea sau suprimarea unor informații.

De asemenea, în Rezoluția Adunării parlamentare a Consiliului Europei nr. 1003/1993 cu privire la etica ziaristică, se impune ca ziaristul să respecte dreptul indivizilor la viața privată și că persoanele cu funcții în viața publică au dreptul la protecția vieții private cu atât mai mult (în afară de faptul când aceasta ar putea avea efect asupra vieții publice).

2.2. Pentru o dialectică opinie / informare. Protejarea surselor

Despre sursele de informare sau despre izvoarele informaționale în jurnalistică s-au spus foarte multe și s-au realizat tot felul de taxonomii, urmate ce-l mai adesea de sfaturi practice privind gradul de credibilitate al diferitelor feluri de surse.

Astfel, unii diferențiază între sursele oficiale și cele neoficiale, mai ales în domeniul informațiilor politice, pornind de la criteriul implicării propriu-zise și legale a informatorului în structura despre care se comunică sau se divulgă. Un alt criteriu al clasificării ar fi numărul de persoane interpuse în lanțul informațional, începând cu deținătorul prim al informației și până la jurnalistul care utilizează aceea știre atribuindu-i valoare de adevăr, sens în care distingem între sursele directe și cele indirecte. Deasemenea, o scrisoare neidentificată, sosită la redacție va reprezenta o sursă neidentificată, pe când o scrisoare deschisă către un oficial al statului ori una semnată sau ștampilată, după caz, va reprezenta o sursă identificată. Distincțiile trasate de noi în acest capitol introductiv au un rol însemnat în elucidarea persoanei răspunzătoare pe latură civilă, de exemplu în anumite procese, după cum reiese și din jurisprudența anexată la proiect și la care vom face pe parcursul lucrării trimiteri.

Cea mai renumită clasificare a surselor ne este oferită de o înțelegere tacită în breasla jurnaliștilor americani, numită The White House Convention. Conform acesteia, cea mai semnificativă distincție între surse este oferită, la nivel practic și teoretic, între sursele:

on the record – informatorul are nume și funcție, informația poate fi utilizată și atribuită;

on background – informatorul are doar funcție, informația poate fi utilizată pe lângă expresii generice precum: declară un oficial – secretar de stat;

on deep beckround – despre informator nu se amintește nimic, informația în sine poate fi folosită, cu mențiunea că răspunderea aparține în întregime utilizatorului, inițialul declarant putând retrage totul sau nega paternitatea informației;

off the record – nu se amintește nimic despre informator sau despre funcția sa. Nu poate fi folosită informația în materiale publicate sau expuse opiniei maselor, însă poate servi ca rampă pentru anumite anchete în care nici chiar flerul deosebit al unor jurnaliști nu mai este eficient.

În jurnalismul modern sunt preponderente materialele de informare, în care rolul surselor este vital. Această orientare spre materiale de informare, scurte, concise, fără interpretări se numește Școala engleză a jurnalismului. Totuși, nu total uitată de practică, ci dimpotrivă, parcă tot mai răsunătoare este și Școala franceză de jurnalistică. Ea implică o reviviscență uimitoare a materialelor de opinie, prin care adesea, jurnaliști tineri și neexperimentați, sau dimpotrivă cei versați și influenți, înțeleg să îndrăsnească orice apreciere subiectivă despre o realitate fundamentată pe anumite documente ori fapte cel mai adesea răstălmăcite. Articolul de opinie redactat în rigoarea spiritului dreptății și al adevărului are un singur scop: exprimarea liberă a jurnalistului, prezumat refragrabil ca cetățean demn de respect și de urmat, cu orientarea teleologică de a forma opinie publică, cauză a unor atitudini și comportamente social-politice. În acest cadru, nimic mai demn de lăudat la jurnalismul de factură franceză. Totuși ispitele sunt mari. În Rezoluția nr. 1003 din 1 iulie 1993 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la etica jurnalistică se stabilește: „Principiul de bază al oricărei evaluări etice a ziaristicii este că trebuie făcută o distincție clară între știri și păreri, evitindu-se orice confuzie între acestea. Știrile sunt informații, adică fapte și date, în timp ce opiniile exprimă gânduri, idei, convingeri sau judecăti de valoare ale mijloacelor de informare în masa, editorilor sau ziariștilor.” (principiul nr. 3 al Rezoluției)

În acest context se cuvin clarificate două chestiuni:

Care sunt materialele de opinie?

Ce este clauza de conștiință?

Stricto sensu, identificăm două feluri de materiale de opinie, confundate adesea, ce-i drept pe motivul numeroaselor afinități dintre ele.

Editorialul „ prezintă poziția ziarului într-o anumită problemă (ceea ce explică faptul că, frecvent, el apare fără semnătură). Marile publicații sau posturi consacră o pagină sau o emisiune aparte articolelor de opinie, pentru a le separa în mod tranșant de restul materialelor. În aceste cazuri, editorialele sunt << negociate >> între diverși editori, fiecare dintre ei propunând și apărând punctul de vedere pe care-l consideră reprezentativ pentru politica ziarului. După ce se ajunge la un consens, se decide persoana ce va scrie articolul; atunci când tema în dezbatere este complexă, ziarul poate solicita unei personalități să scrie un articol ce va reprezenta o poziție opusă sau complementară celei apărate de editorial, publicându-l odată cu acesta în poziția de << contra-editorial>>. În sensul ocrotirii spiritului democratic e necesar ca „…editorialul să nu devină nici monopolul unei singure voci și nici amvonul de unde se predică o poziție dogmatică, partizană și limitată.”

Comentariu „ reprezintă un punct de vedere personal, ce implică exclusiv opiniile și răspunderea autorului său. Cel mai adesea comentariul este rezervat unor personalități a căror opinie este credibilă și influentă datorită competenței și prestigiului pe care le au în domeniul lor de activitate. Comentariul poate fi subiectiv, polemic și chiar partizan: el nu rezolvă o problemă, ci reprezintă unul din multiplele puncte de vedere care definesc o anumită problematică.”

Lato sensu, materiale de opinie sunt și cronica, pamfletul, caricatura, emisiunile documentare, etc. Referitor la acestea, se impune observația că ele reclamă răspunderea civilă delictuală a autorilor lor, respectiv răspunderea penală a acestora, caracterizarea generică a unor materiale drept pamflet sau caricatură neînlăturând răspunderea juridică. Caracterul mai lax al unor emisiuni sau rubrici pretins pamfletare, poate cel mult fi reținută ca circumstanță atenuantă judiciara în favoarea autorului faptei prevăzute de legea penală.

Elementele de teorie a jurnalistici din rândurile de mai sus sunt menite pentru a soluționa mai ușor întrebarea cine răspunde pe latură civilă pentru prejudiciile cauzate prin activitatea de presă, sens în care cităm aici cuvintele Prof. Corneliu Turianu: „ În cazul în care ziarul a publicat afirmații defăimătoare cuprinse în scrisori anonime, răspunderea penală pentru acele afirmații, astfel răspândite, revine acelei persoane din redacție care a dispus publicarea, iar în cazul în care publicarea s-a dispus de altă persoană decât aceea care era învestită cu dreptul de a lua o asemenea măsură, răspunderea penală va incumba atât acelei persoane, cât și tuturor acelora care, executând această dispoziție abuzivă, au participat la săvârșirea infracțiunii de insultă sau calomnie. Editorul care îl acoperă pe făptuitor, nedivulgând numele autorului, va fi socotit complice dacă, prin înțelegere anterioară sau concomitentă cu autorul, ajută astfel, chiar ulterior, nedescoperirea faptei comise de acesta.”

B. Deși conceptul de clauza de conștiință este foarte evocat în jargonul jurnalistic, adesea utilizarea termenului se face cu stângăcie, ca și cum el ar reprezenta o armă de apărare sau chiar de atac a ziaristului în anumite situații.

Semidoct vorbind, clauza de conștiință înseamnă libertatea de a refuza să-ți trădezi propriile convingeri. Fundamentarea acestei clauze pleacă de la norme constituționale în toate legislațiile țărilor democratice, iar în cazul României ea are la bază art. 29 din Constituția din 1991 care prevede în primele două aliniate că: „ (1) Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale. (2) Libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc.”

În Franța, bunăoară, clauza de conștiință a migrat din sfera codurilor deontologice spre cadrul legal prevăzut de anumite acte normative chiar cu putere organică. Este cazul art. 5 din Codul francez al muncii, în temeiul căruia jurnalistul poate întrerupe unilateral contractul de muncă, fără a avea de suferit consecințele neplăcute ale unei asemenea acțiuni în alte circumstanțe, mai ales în ceea ce privește drepturile salariale și vechimea în muncă. Totuși, art. 5 Codul muncii din Franța cunoaște anumite limite. Astfel, clauza de conștiință este un argument juridic determinant în instanță atunci când:

schimbându-se proprietarul sau echipa editorială s-a schimbat orientarea politică sau profilul general al organismului de presă,

atunci când, cu probe, jurnalistul poate dovedi că s-a intervenit în materialul semnat de el, fără să i se ceară acordul în sensul modificării,

atunci când, cu probe scrise sau/și cu martori, jurnalistul poate dovedi că i s-a cerut să modifice un material sau i s-a interzis să-l publice, din privința conținutului său, iar nu din motive de natură stilistică sau redacțional-conjuncturale.

Pe scurt „libertatea de conștiință este posibilitatea cetățeanului de a avea și de a exprima public o concepția a se despre lumea înconjurătoare.” Sunt interesante în acest sens și prevederile Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice care în art. 18, consacră dreptul persoanei la libertatea de gândire, conștiință și religie, pe care-l definește ca implicând facultatea persoanei de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere după cum vrea ea, precum și libertatea de a manifesta religia sau convingerea neconstrâns adoptată.

Ca atare, clauza de conștiință este manifestarea particulară în domeniul ziaristicii a ceea ce legile fundamentate numesc libertatea de conștiință. Ea presupune că „ jurnalismul este prin definiție o meserie liberală și, ca atare, subordonarea ierarhică încetează în momentul în care te simți obligat să o practici împotriva proprie tale conștiințe”.

*

Revenind la problematica surselor s-ar impune unele precizări privind dreptul acestora la o protecție din partea utilizatorului de informație, ziaristul sau omul de media, sau chiar de către lege, la fel cum în dreptul procedural penal s-a propus, prin ultimul Proiect de lege pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, înaintat pentru studiu și opinii către Parchetele județene din teritoriu, un program de protecție a martorilor. Firește, comparația noastră are rolul pur didactic de a proba la nivel principial importanța unei instituții. Această comparație are menirea de a susține eficacitatea și stringența protejării legale a unei persoane care prin declarațiile/informațiile sale determină descoperirea adevărului într-o situație, periclitându-și totodată propria siguranță (cazul dreptului penal) sau funcția ori serviciul ocupat (exemplul cel mai des în cazul utilizării unei informații „de culise” obținută de un jurnalist de la o persoană încadrată într-o instituție).

Astfel, la punctul 43 din Proiectul amintit se face următoarea precizare: „ După art. 86 se introduc art. 86 indice 1-5 cu următorul cuprins: Art. 86 indice 1 – Dacă există probe sau indicii temeinice că prin declararea identității reale a martorului sau a localității de domiciliu sau de reședință a acestuia ar fi periclitată viața, integritatea corporală sau libertatea lui sau a altei persoane, acestuia i se poate încuviința să nu declare aceste date, atribuindui-se o altă identitate sub care urmează să apară în fața organului judiciar.

Această măsură poate fi dispusă în cursul urmăririi penale de procuror, iar în cursul judecății de instanță, după includerea persoanei în Programul de Protecție a Martorilor, potrivit legii, la cererea motivată a procurolului, a martorului sau a oricărei persoane îndreptățite.

Datele despre identitatea reală a martorului se consemnează într-un proces verbal, care va fi păstrat la sediul parchetului care a efectuat sau a supravegheat efectuarea urmăririi penale, sau, după caz, la sediul instanței, într-un loc special, în plic sigilat, în condiții de maximă siguranță. Procesul verbal va fi semnat de cel care a înaintat cererea precum și de cel care a dispus măsura.

Documentele privind identitatea reală a martorului vor fi prezentate procurolului sau, după caz, completului de judecată în condiții de strictă confidențialitate.

În toate cazurile, documentele privind identitatea reală a martorului vor fi introduse în dosarul penal, numai după ce procurorul, prin ordonanță, sau instanța de judecată, prin încheiere, a constatat că a dispărut pericolul care a determinat luarea măsurilor de protecție a martorului.

Declarațiile martorilor cărora li s-a atribuit o altă identitate pot servi ca mijloc de probă numai în măsură în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.” Tot în acest sens, art. 86 indice 5 alin. 1 adaugă: „ Procurorul care efectuează sau supraveghează cercetarea penală ori, după caz, instanța de judecată, poate dispune ca organele Poliției să supravegheze domiciliul martorului sau să-i asigure o reședință temporatră supravegheată, precum și să-l însoțească la sediul parchetului sau al instanței și înapoi la domiciliu sau reședință.”

Categoric că protejarea surselor în domeniul jurnalistic nu se ridică la nivelul de complexitate al unei instituții de inspirație occidentală, precum Programul de Protejare a Martorilor, însă, păstrând proporțiile, comparația relevă utilitatea unui asemenea cadru de protejare și în domeniul activității mediatice, mai ales că, fără a se ignora secretul judiciar, uneori sursele sunt identice în desfășurarea unei anchete jurnalistice și judiciare deopotrivă.

În Carta de la München, Codul deontologic al Sindicatului Ziariștilor Germani, se stabilesc următoarele deziderate:

„Jurnalistul este dator să publice numai informații cu sursă sigură sau, în caz contrar, să le însoțească de rezervele necesare”,

„Să nu folosească mijloace nelegale de a obține informații”,

„Să păstreze secretul profesional și să nu divulge sursa informațiilor confidențiale”.

În același timp, în Codul etic al Sindicatului federal din SUA Sigma Delta Chi – SDX se propun următoarele repere:

„ Orice informație cu sursă necunoscută va fi însoțită de mărcile dubiului”,

„ Sursa confidențială va fi protejată de către ziaristul căruia i-a încredințat informația cu orice risc”.

2. 3. Structura unei redacții de ziar

Din demersul nostru introductiv nu pot lipsi unele precizări privind structura unei redacții de ziar, utile, după cum vom vedea, mai ales în capitolul despre răspunderea penală și civilă delictuală.

În unele legislații, cum este cea franceză, se instituie prin legea presei din 29 iulie 1981 – art. 42 și următoarele – un sistem de responsabilități subsidiare. Astfel, în lipsa directorului publicației sau a editorului, răspunde autorul iar după el tipograful și în ultimul caz distribuitorul vânzător al ziarului. S-au ridicat firește o serie de întrebări (de exemplu Jean Larguier și Anne Marie Larguier) privind justețea unui asemenea sistem, mai ales pe latură penală, unde știm că răspunderea nu trebuie să fie decât în sarcina făptuitorului, însă răspunsul era oferit încă de la 1924 de penalistul R. Garraud, anume că, infracțiunea luând naștere prin publicarea materialului ce contravine legii, autorul lui nu poate fi ținut responsabil pentru acțiunea publicării, afară dacă nu este el însuși editorul ziarului.

Potrivit art. 27 din Codul penal elvețian, atunci când printr-un ziar se săvârșește o infracțiune, este pasibil de pedeapsă numai autorul, colaborator sau redactor angajat al publicației. Când acesta nu poate fi adus în fața justiției sau este de neidentificat în colectivul redacției (este situația pe care o intuiam atunci când delimitam între materiale de opinie și cele de informare, semnate obligatoriu) va răspunde redactorul șef, iar în lipsa acestuia, prevede art. 27 Cod penal elvețian persoana respectabilă a publicației. Considerăm că această ultimă calitate o are directorul ziarului, implicat în activitatea publicației chiar dacă numai la nivelul managementului redacțional, însă nu o poate avea directorul onorific, al cărui nume este prezent pe frontispiciu ziarului numai pentru a proba atașamentul directorului onorific, cel mai adesa o personalitate a culturii, la ideiile și valorile asumate de redacție într-un cadru democratic și pentru a magnetiza publicației un capital de cititori constanți.

În dreptul românesc această situație este clarificată jurisprudențial prin Decizia nr. 885/1991 a secției penale a Tribunalului Municipiului București prin care s-a stabilit că: „…ziaristul poartă deplina răspundere pentru conținutul materialelor proprii pe care le publică, pentru exactitatea informațiilor relatate ca și pentru interpretarea acestora”. Deasemenea se precizează că persoanele ce acordă interviuri sunt răspunzătoare pentru exactitatea informațiilor și pentru publicarea lor, câtă vreme ziaristul a consemnat ad literam cele relatate de acestea. Uneori, proba în asemenea situații este greu de făcut.

Asupra tuturor acestor aspecte vom reveni în capitolele următoare.

STRUCTURA UNEI REDACȚII DE ZIAR

Cel mai adesea, prin structura unei redacții de ziar se înțelege structura instituției mass-media a cărei activitate se materializează într-un produs numit convențional cotidian sau heptomadar, etc. Aceasta este accepțiunea lato sensu a redacției de ziar. Totuși, între cele două concepte nu este o suprapunere de sens totală. O instituție de presă are trei departamente:

departamentul jurnalistic alcătuit din mai multe secții clasificate pe domenii (politic, cultural, sportiv, etc), pe genuri (anchete, știri, reportaje), sau pe zone geografice. Acest departament formează ceea ce în mod rigoros am putea numi o redacție a unui ziar, adică accepțiunea stricto sensu a redacției de ziar, asupra căreia ne vom concentra noi atenția în continuare.

departamentul tehnic format de secretariatul de redacție, serviciile de fotografie, compoziție și corectură sau tehnoredactare.

departamentul economic profilat pe raționalizarea resurselor financiare, pe obținerea de noi contracte de mică sau mare publicitate, etc.

În Germania se consideră că editorul este inițiatorul unui concept publicistic, persoana responsabilă disciplinar de ansamblul revistei. Deasemenea, toate deciziile economice, politice și publicistice țin de responsabilitatea sa. Această răspundere poate fi delegată în domeniul economic și politic către directorul publicației iar în domeniu jurnalistic către redactorul șef.

Iată cum redactorul șef devine persoana responsabilă pentru conținutul revistei sau ziarului, el se află în fruntea colegiului de redacție și „…poartă singura răspundere pentru revistă în sensul legii presei din Germania, cu toate consecințele ei”. Activitatea lui este complexă și implică ajutorul unor redactori adjuncții care pot fi ținuți ei responsabili în lipsa redactorului șef. Acesta are și un drept de veto asupra oricărei decizii luate de colegiul de redacție, câtă vreme, în caz de contravenire la lege el este ținut responsabil.

Redactorului șef i se subordonează șeful de producție și coordonatorii de rubrici, sens în care, pentru eventualele delicte în legătură cu activitatea de presă a acestora, răspunderea îi revine tot redactorului șef. Din colectivul redacțional mai fac parte lectorii, corectorii și consilierii, inclusiv consilierul juridic pentru redacțiile care desfășoară o activitate după normele exigenței cerute de calitatea de „câine de pază al democrației”, cum a fost numită a patra putere în stat – presa.

Deși a fost abrogată aproape în întregime, considerăm că unele dintre prevederile Legii nr. 3/1974 privind regimul presei în România, capitolul al III-lea Organizarea activității de presă, secțiunea a II-a Conducerea organului de presă, ar putea fi reiterate într-o viitoare lege a presei pentru considerentul că noematic corespund spiritului democratic și dezideratului transparenței în activitatea de presă, indiferent de vremea la care s-a elaborat și adoptat legea..

Astfel, conform art. 28 redactorul șef răspunde pentru activitatea redacțională, economică și organizatorică a organului de presă.

El reprezintă organul de presă în raporturile cu editorul, cu organele și organizațiile politice, de stat și cu cetățenii. Dacă redacția are personalitate juridică, redactorul șef o angajează în raporturile juridice cu persoanele fizice sau juridice, precum și în fața organelor judiciare. (art. 30) Prin urmare, în situația în care partea vătămată a unei calomnii pretinde printr-o acțiune separată despăgubiri morale de la persoana juridică/ziarul care a publicat materialul calomnios, redactorul șef va reprezenta ziarul în proces. Tot el îl va reprezenta și în acțiunea în regres a ziarului împotriva autorului materialului în cauză, persoană care pe latură penală este singura responsabilă pentru fapta sa. Și tot în temeiul acestei norme, redactorul șef va răspunde și penal pentru materialele de opinie, nesemnate de nici o persoană anume din redacție, fie pentru că editorialul a fost scris chiar de redactorul șef, fie pentru că redacția refuză să indice scriitorul materialului asumat de colectivul redacțional, firește numai dacă prin publicarea acelui material s-a săvârșit o infracțiune (de exemplu s-a făcut apologie infracțiunilor, s-a calomniat ori s-au comunicat informații false).

În continuare art. 31 prevede că dacă redactorul șef lipsește sau este împiedicat din orice motive să-și exercite atribuțiile, acestea se îndeplinesc, după caz, de redactorul șef adjunct sau de unul dintre redactorii șefi adjuncți desemnat de redactorul șef. Dacă redacția nu are redactor șef adjunct, atribuțiile redactorului șef se îndeplinesc de o altă persoană din colegiul de redacție desemnată de editor.

Persoana care îndeplinește atribuțiile redactorului șef, răspunde de exercitarea acestor atribuții, potrivit legii, în aceleași condiții ca și redactorul șef.

Nu lipsită de importanță este norma prevăzută de art. 32 din lege că unele organe de presă pot avea director, care îndeplinește atribuțiile redactorului șef, sens în care acesta poate reprezenta ziarul în diferite litigii.

Pentru a asigura posibilitatea exercitării imediate a unor drepturi procesuale ale subiecților pasivi ai unor infracțiuni comise prin presă, art. 33 din legea presei stabilește că fiecare publicație va menționa pe prima pagină denumirea editorului, iar într-una dintre paginile sale, componența colegiului de redacție, cu indicarea persoanelor care îndeplinesc funcțiile de redactor șef, redactor șef adjunct și secretar responsabil de redacție, în raport cu structura organului de conducere colectivă.

De asemenea, va menționa adresa și numărul de telefon ale redacției și ale administrației, precum și unitatea poligrafică unde s-a imprimat publicația.

2.4. Reglementări constituționale. Libertatea presei și viața privată

Ca orice constituție democratică, legea fundamentală românească din 1990 consacră libertatea de exprimare (art. 30), dreptul la informație (art. 31) și respectul vieții private (art. 26).

*

2.4.1. Libertatea de exprimare

Astfel, conform art. 30 din Constituție „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile.

Cenzura de orice fel este interzisă.

Libertatea presei implică și libertatea de a înființa publicații.

Nici o publicație nu poate fi suprimată.

Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligația de a face publică sursa finanțării.

Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.

Sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune. La ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.

Răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștiința publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.”

În limbajul de specialitate al jurnaliștilor, prin libertatea de exprimare în sens larg se înțelege libertatea cuvântului sau libertatea presei. Însă, așa cum nota și profesorul Ioan Muraru, „ Expresia libertatea de exprimare este desigur mai semnificativă, mai cuprinzătoare.” Aceasta, pentru că abordată în complexitatea conținutului său juridic, „…libertatea de exprimare este una dintre cele mai vechi libertăți cetățenești, o libertate de tradiție, cunoscută fie sub această denumire, fie sub denumirea aspectelor sale: libertatea cuvântului, libertatea presei.”

Specificitatea libertății de exprimare constă în faptul că ea trebuie realizată în public, astfel cum este înțeles conceptul conform art. 152 din Codul Penal al României, în faptul că nu poate fi cenzurată, iar publicațiile nu pot fi suprimate, în lumina textului constituțional.

În comparație cu art. 25 din Constituția României din anul 1923, legea fundamentală actuală nu interzice și suspendarea publicațiilor. „Suspendarea unei publicații nu este o sancțiune atât de severă ca suprimarea. Faptul că prin Constituție ea nu este explicit interzisă, nu poate fi interpretat că ar trebui să figureze în lege (legea presei de exemplu)”.

Totuși, în lumina Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice, se arată prin art. 19 alin. 3 că exercițiul libertății de exprimare comportă îndatoriri speciale și responsabilități speciale, putând fi supuse unor restricții motivate de respectul drepturilor și reputației altora, salvgardării siguranței naționale, ordinii publice, sănătății sau moralității publice. Conform art. 20 din același instrument internațional legea trebuie să interzică propaganda în favoarea războiului, apelarea la ură națională, rasială sau religioasă, etc.

Firește că unele concepte conținute în cuprinsul normelor constituționale pot avea accepțiuni diferite. Este cazul noțiunii de bune moravuri (morală publică) și noțiunii de manifestări obscene (materiale cu caracter obscen – art. 325 Cod penal), care „…au un conținut variabil de la o colectivitate la alta, de la o epocă la alta. În toate cazurile însă există o limită a toleranței manifestărilor, a cărei încălcare este inadmisibilă…”, și tocmai la aceste înțelesuri se referă textul legii.

De asemenea, „Problema conflictului dintre morală și artă, pornind de la ideea că arta trebuie să dispună neîngrădit de orice mijloace de expresie, chiar dacă au reputația de obscene, este o falsă problemă, deoarece, în realitate, nu mijloacele utilizate de creator interesează, ci opera artistică, iar aceasta nu poate fi niciodată ofensatoare pentru demnitatea umană, prin vulgaritate agresivă, lubricitate, scabrozitate.” Cu toate acestea mijloacele ofensează morala, sau așa cum notează unii autori asemenea pretinse creații „…nu pot fi numite opere artistice, ci așa cum le denumește legea noastră penală, materiale cu caracter obscen”

Cât privește răspunderea, după cum transpare ea din normele constituționale, identificăm forma răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate prin activitatea de presă și răspunderea penală, pentru infracțiunile săvârșite prin presă, prevăzute de Codul penal și poate, în curând, de o nouă lege a presei. Scopul răspunderii este să asigure că libertatea de exprimare nu este transformată pe cale de abuz în contrariul ei. După cum s-a remarcat în doctrină, „…răspunderea alternativă, (…) pentru conținutul creației adusă la cunoștiința publică, reprezintă o restrângere potențială a libertății cuvântului și a celorlalte modalități de exprimare a creației intelectuale, deoarece autorul este înclinat spre autocenzură, editorul și proprietarul imprimeriei sunt descurajați de la publicarea materialului scris de autor, iar realizatorul de programe și organizatorul de manifestări artistice vor evita să pună în scenă creații care ar putea forma obiectul unor acțiunii în justiție pentru prejudicii ce ar putea fi aduse onoarei sau vieții particulare a unei persoane sau dreptului său la propria imagine.”

Prin art. 2 al Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională a României se prevăd o serie de acte ce constituie amenințări la adresa siguranței naționale, dintre care enumerăm cu titlu de exemplu: acțiunile care au ca scop, direct sau indirect, provocarea de război contra țării sau de război civil, înlesnirea ocupației militare străine, aservirea față de o putere străină ori ajutarea unei puteri sau organizații străine de a săvîrși oricare din aceste fapte, etc. Conform art. 4, prevederile art 3 „…nu pot fi interpretate sau folosite în scopul restrîngerii sau interzicerii dreptului de apărare a unei cauze legitime, de manifestare a unui protest sau dezacord ideologic, politic, religios ori de altă natură, garantate prin Constituție sau legi. Nici o persoană nu poate fi urmărită pentru exprimarea liberă a opiniilor sale politice și nu poate face obiectul unei imixtiuni în viața sa particulară, în familia sa, în domeniul sau proprietățile sale ori în corespondență sau comunicații, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputației sale, dacă nu săvîrșește vreuna din faptele ce constituie, potrivit prezentei legi, o amenințare la adresa siguranței naționale”.

Pornind de la importanța unei libertăți fundamentale cum este cea la liberă exprimare, se impune cu siguranță, o prezentare comparativă a acesteia în câteva constituții contemporane ale lumii, în considerarea subsidiară și a argumentului că un asemenea demers este deopotrivă interesant și folositor.

PERSPECTIVĂ COMPARATIVĂ ASUPRA LIBERTĂȚII DE EXPRIMARE

Uniunea europeană. În articolul 10 al Convenției Europene cu privire la Drepturile Omului este prevăzută libertatea de exprimare și de informare. Sediul general este art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului care stabilește: „Orice om are dreptul la libertatea opiniilor și exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele de stat”.

Pornind de la această normă, art. 10 al CEDO prevede că: „Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. (…). În lumina paragrafului 3 din art. 19 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, exercitarea acestei libertăți este limitată de două condiții:

Respectarea drepturilor și reputației altora,

Apărarea securității naționale, ordinii publice, sănătații și moralității publice;

În doctrină s-a dezbătut despre semnificația termenului de „exprimare” din articolul 10 al CEDO. Astfel, libertatea de exprimare conține dreptul la libertatea de opinie și la libertatea de a primi sau de comunica informații sau idei.

Un caz celebru este Müller și alții vs. Elveția (1988), în care petiționarii se plângeau la Curtea Europeană a Drepturilor Omului că Guvernul elvețian le confiscase mai multe picturi cu temă sexuală, obligând autorul la amendă penală pentru publicarea de materiale obscene. Curtea, deși a menționat marea libertate cu care statele urmau să aprecieze asupra conceptului de „ocrotire” a moralei, includea în conceptul de libertate de exprimare și pe aceea artistică, care „…permite participarea la schimbul de informații și de idei culturale, politice și sociale de orice fel”.

Dar, poate nici o cauză nu este de notorietatea procesului Sunday Times vs. Regatul Unit, (1979). Reclamanții se pregătiseră să publice un reportaj care expunea concluziile unei anchete jurnalistice foarte pedant desfășurate de cei mai pricepuți ziariști ai redacției, prin care se dezvăluia adevărul privind distribuirea pe piață a sedativului talidomidă de către o societate farmaceutică, aflată în litigii cu mai multe persoane pentru efectele secundare ale sedativului, ținute ascunse la data lansării pe piață. Societatea farmaceutică a obținut interzicerea de a publica acel material pentru contempt of court, obstrucționare a bunului mers al justiției. Curtea Europeană a reținut că familiile victime ale dezastrului cu talimonidă „…aveau un interes fundamental să cunoască fiecare faptă subsecventă și diversele soluții posibile. Ele nu puteau fi lipsite de aceste informații, de importanță capitală pentru ele, decât dacă devenea cert că difuzarea lor ar fi amenințat autoritatea puterii judecătorești.”

Adunarea Generală a Națiunilor Unite a deschis spre semnare și ratificare prin Rezoluția nr. 630/VII din 16 decembrie 1952 Convenția referitoare la Dreptul Internațional de Rectificare. România nu este parte la această Convenția întemeiată pe principiul de drept audiatur et altera pars. Conform acestuia, „…persoana menționată într-o informație scrisă are dreptul de a aduce la cunoștiință cititorului versiunea sa, în cazul în care un stat, parte la Convenție, pretinde că informația care ar fi transmisă dintr-o țară în alta de către corespondenții sau agenții de presă și publicată sau difuzată în străinătate este falsă sau deformată și ar risca să altereze relațiile sale cu alte state, prestigiul sau demnitatea sa națională; el va putea să supună versiunea sa asupra faptelor relatate statelor contractante pe teritoriul cărora această informație a fost publicată sau difuzată.”

Amintim în acest context și câteva acte normative din dreptul intern inspirate de documente în vigoare la nivel comunitar, cum este cazul:

Hotărârii Camerei Deputaților nr. 25/1994 asupra Rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la etica ziaristică,

Hotărârii Senatului nr. 32/1994 asupra Rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la etica ziaristică.

Conform acestor documente, pe care le anexăm la lucrarea de față, Camera Deputaților și Senatul iau act de Rezoluția nr. 1003/1993, adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei la data de 1 iulie 1993, prin care se afirmă principiile etice ale ziariștilor, pe care Adunarea Parlamentară le consideră necesar a fi aplicate de profesioniștii acestui domeniu în întreaga Europa, precum și de Rezoluția nr. 1215/1993, adoptată la aceeași dată, prin care Adunarea Parlamentară recomandă Comitetului de Miniștrii ai Organizației să adopte o declarație privind etica ziaristicii, conform liniilor directoare ale Rezoluției nr. 1003/1993, și să promoveze aplicarea acestor principii de baza în statele membre ale Consiliului Europei.

Camera Deputaților și Senatul recomandă tuturor ziariștilor și mijloacelor de comunicare în masa să țină seama și să aplice principiile deontologice cuprinse în Rezoluțiile nr. 1003/1993 și nr. 1215/1993 ale Adunării Parlamentare a Uniunii Europene, având în vedere deosebită responsabilitate socială ce le revine în evoluția societății și dezvoltarea vieții democratice, în afirmarea valorilor morale și a drepturilor omului.

Două dintre cele mai apreciate studii în materia dreptului la liberă exprimare, mai ales pentru abordare comparativă a problematicii, sunt lucrările lui James H. Ottaway Jr. și Leonard H. Marks, Insult Laws: an insult to press freedom (Legea insultei: o insultă a libertății presei), respectiv Leonard H. Marks, Desacato Laws: an insult to press freedom (Legea calomnierii, o insultă a libertății presei). În ambele lucrări, autorii dezvoltă ideea că elaborarea unei legii a presei în sine nu este un lucru care ar trebui să îngrijoreze, atâta vreme cât printr-o lege a presei s-ar asigura o eficiență practică a garanțiilor constituționale, însă poate deveni un lucru de nedorit câtă vreme printr-o asemenea lege se facilitează un control și o cenzură politică indirectă.

Statele Unite ale Americii. În filosofia politică și în practica juridică americană, importanța drepturilor omului nu mai trebuie reafirmată. Primele 10 Amendamente sunt ele însele glasul unui veritabil cod al drepturilor omului, deși ele prezintă anumite „…diferențieri sau particularități față de cele care aveau să fie înscrise în 1948 în Declarația Universală a Drepturilor Omului.”

Nu este o întâmplare că primul Amendament la Constituție prevede libertatea cuvântului, a religiei, a presei, dreptul poporului la întrunirea pașnică ori de a adresa Guvernului cereri privind repararea nedreptăților.

Așa cum notează și unii profesori de drept din Statele Unite, multe dintre ideile dar mai ales exprimările lui Thomas Jefferson din Declarația de Independență erau împrumutate din limbajul filosofic al lui John Lock. Unele state erau reticente la valoarea democratică a Constituției, și în pofida asigurărilor date de guvernanți că drepturile cetățeanului vor fi respectate așa cum prevedea common-law-ul, în 1791 avea să intre în vigoare Declarația Drepturilor (The Bill of Rights) unde se regăsește și Primul Amendament.

Argentina și Brazilia. Ca și Statele Unite ale Americii și Brazilia și Argentina sunt state care dezvoltă la nivel constituțional un regim prezidențial. În constituția argentiniană se prevede la art. 14 că „Toți locuitorii Țării se bucură de următoarele drepturi, în conformitate cu legile care reglementează exercitarea lor: dreptul la muncă și la exercitarea unei îndeletniciri legale, dreptul de a naviga și de a face comerț, (…) dreptul de a-și publica ideile în presă, fără cenzură prealabilă, (…).”

Același drept este recunoscut și în legea fundamentală a Braziliei care datează din 1988 exprimând tranziția statului de la dictatura militară la democrație și a fost supusă la modificări prin 6 amendamente, ultimul în 1994. De asemenea, în titlul II Drepturile și îndatoririle individuale și colective se face vorbire în art. 5X despre dreptul la respectul vieții particulare, onoarei și imaginii fiecărei persoane, care sunt inviolabile, și despre dreptul fiecărei persoane de a primi de la agențiile publice sau particulare informații care le interesează sau cu caracter general (art. 5XXIII).

Finlanda, Portugalia. Vom proceda la abordarea concomitentă a acestor state pentru considerentul că sunt organizate la nivel constituțional în regimuri semi-prezidențiale.

Constituția Finlandei datează încă din anul 1919 fiind la vremea respectivă una dintre cele mai moderne legii fundamentale ale secolului. Actualitatea și caracterul democratic transpar și astăzi, în pofida presiunilor postbelice ale tratatului de „prietenie, colaborare și asistență mutuală” dintre fosta URSS și Finlanda până în 1991, dată după care Finlanda va cere oficial aderarea la Comunitatea Economică Europeană.

Această Constituție preved la art. 10 că libertatea cuvântului, libertatea de a edita publicații, libertatea întrunirilor și libertatea de a constitui asociații sunt garantate.

Tot astfel, Constituția Republicii Portugheze din 1976 enunță libertatea creației intelectuale, artistice și științifice implicând și libertatea cuvântului în materialele de presă sau „protecția legală a drepturilor de autor” (art. 42).

Germania și Elveția. Aceste două țări sunt organizate în regimuri constituționale parlamentare, motiv ce justifică abordarea lor concomitentă în prezentarea noastră.

Astfel, conform Constituției germane din 1949, structurată în 11 capitole pe cuprinsul a 146 de articole, drepturile fundamentale ale omului ocupă un loc însemnat între normele constituționale. Libertatea exprimării opiniilor este grupată alături de alte drepturi sau libertăți la fel de importante precum dreptul la libera dezvoltare a personalității, dreptul la viață și integritate fizică, egalitatea în fața legilor, secretul corespondenței, etc.

În Elveția, Constituția federală din 1874 trasează diferența dintre activitatea de presă în sens restrâns, adică presă scrisă și activitatea audiovizuală, sens în care garantează separat libertatea presei, a radioului și a televiziunii, alături de alte libertăți și drepturi importante: libertatea de asociere, dreptul exercitării cultelor, etc.

Japonia. În lumina capitolului 3 din Constituția din 1946 ce organizează Japonia ca o monarhie parlamentară, drepturile și îndatoririle poporului sunt aceleași ca în toate legile fundamentale democratice. Libertatea de exprimare este cuprinsă la libertatea de gândire și a conștiinței, art. 19 din Constituție, fiind unanim admis că exprimarea în presă nu are loc în afara actului de profundă deliberare interioară asupra justeții celor scrise, ținând cont mai ales de accentul pus pe onoare în cultura Japoniei.

*

2.4.2. Dreptul la informație

Referitor la cea de-a doua normă constituțională importantă pentru corecta desfășurare a activității de presă menționăm prevederile articolului 31 din Constituția României conform cărora: “Dreptul persoanei de-a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit.

Autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal.

Dreptul la informație nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecție a tinerilor sau siguranța națională.

Mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.

Servicile publice de radio și televiziune sunt autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor sociale și politice importante exercitarea dreptului la antenă. Organizarea acestor servici și controlul parlamentar asupra activității lor se regelementează prin lege organică”. (este vorba despre Legea audiovizualului nr. 48/1992)

Importante pentru lucrarea de față sunt precizările privind:

dreptul la antenă,

informarea corectă a opiniei publice și

măsurile de protejare a tinerilor și a siguranței naționale.

Prin dreptul la antenă se asigură o informare și o educare politică a cetățenilor, cu alte cuvinte norma constituțională în conjuncție cu legea electorală facilitează efectiv dezvoltarea simțului civic, a conștiinței și imaginarului politic.

“În al doilea rând, mijloacele de informare în masă au obligația constituțională de a asigura informarea corectă a opiniei publice. Această prevedere pune în valoare marile imperative care trebuie respectate în materie de informație și anume: exactitatea, onestitatea, discreția și desigur corectitudinea”. În acest sens articolul 168¹ din Codul Penal Român incriminează fapta de comunicare de informați false sau răspândire de informații false prin orice mijloace dacă fapta este de natură să aducă atingere siguranței statului sau relațiilor internaționale ale României, asupra căreia vom reveni în capitolul 4 al lucrării de față.

În al treilea rând, ca toate drepturile și libertățiile de exprimare și răspândire a opiniilor credințelor sau ideilor, dreptul la informație impune ipso facto anumite limite. În acest sens aliniatul 3 al articolului de mai sus stabilește că exercitarea acestui drept nu poate și nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecție a tinerilor sau siguranța națională. În acest sens, într-o accepțiune largă, articolul 325 din Codul penal incriminând fapta de răspândire de materiale obscene, protejează nu doar bunele moravuri dar eo ipso și tinerii prin asigurarea unui nivel ridicat al moralității.

S-a spus adesea că infracțiunea prevăzută și sancționată de articolul 238 aliniat 1 Cod penal, anume ofensa adusă autorității, poate fi interpretată ca o îngrădire a dreptului la informație. Conform deciziei Curții Constituționale nr. 140 din 1996 privind excepția de neconstituționalitate a articolului 238 alin. 1 Cod penal, nu se poate reține o contradicție directă între norma constituțională și norma organică penală, pentru că însăși Constituția impune în alin. 1 al art. 31 obligația autorităților publice de a informa corect cetățenii despre treburile publice sau cu referire la problemele de interes personal. Dintr-o perspectivă diferită, anume posibilitatea ca persoanele să ultragieze funcționarii publici sau să ofenseze autoritatea publică, art. 238 Cod penal în conjuncție cu art. 239 Cod penal, anume ultrajul, își justifică în totalitate importanța într-un stat de drept. Prin urmare, Curtea a respins excepția de neconstituționalitate a art. 238 Cod penal.

În afara prevederilor constituționale, o serie de legii stabilesc în concret modul în care se poate exercita efectiv dreptul la informare, fie că avem în vedere activitatea de informare a publicului de către anumite organizații, în special politice, ori avem în vedere posibilitatea neîngrădită a cetățenilor de a lua cunoștință de informații despre care legea nu prevede că sunt secrete de stat.

Astfel conform art. 2 alin. 2 din Legea nr. 23 din 17 decembrie 1971 privind apărarea secretului de stat în România, încă în vigoare, „Transmiterea sau divulgarea informațiilor, datelor și documentelor ce constituie secrete de stat, pierderea, deținerea în afara îndatoririlor de serviciu, distrugerea, alterarea ori sustragerea documentelor cu un astfel de caracter, neglijența care a avut drept urmare una din aceste fapte sau care a dat posibilitatea altei persoane sa intre în posesia unor informații, date sau documente de natura să pună în pericol interesele economice, tehnico-științifice, militare sau politice ale statului, precum și orice alte încălcări ale normelor privind apărarea secretului de stat, constituie fapte deosebit de grave și sunt pedepsite de legea penală”. Conform art. 4, informațiile, datele sau documentele care, potrivit acestei legi, nu constituie secrete de stat, dar nu sunt destinate publicității, sunt secrete de serviciu și nu pot fi divulgate.

În continuare, art. 10 și 11 stabilesc că persoana căreia îi sunt încredințate date sau documente ce constituie secrete de stat este direct răspunzătoare pentru asigurarea securității acestora. Este interzis ca salariatul care are acces la informații, date sau documente ce constituie secrete de stat, precum și persoana care, prin natura serviciului sau profesiei, află asemenea date, sa divulge sub orice forma conținutul acestora, atât față de cetățenii români, cât și față de cei străini. Interdicția este obligatorie și după încetarea raporturilor de munca în cadrul cărora persoana respectiva a luat cunoștința despre informații, date, documente ce constituie secrete de stat.

Legea nr. 51 din 29 iulie 1991 privind siguranța națională a României este un alt act normativ incident în acest domeniu. În lumina art. 12 din această lege nici o persoană nu are dreptul să facă cunoscute activități secrete privind siguranța națională, prevalîndu-se de accesul neîngrădit la informații, de dreptul la difuzarea acestora și de libertatea de exprimare a opiniilor.

Divulgarea, prin orice mijloace, de date și informații secrete care pot aduce prejudicii intereselor siguranței naționale, indiferent de modul în care au fost obținute, este interzisă și atrage, potrivit legii, răspunderea celor vinovați.

Prevederile de mai sus nu aduc atingere libertății de opinie și exprimare, dreptului persoanei de a nu fi tulburată în vreun fel pentru opiniile sale, ca și în acela de a căuta, de a primi și de a răspîndi informații și idei, prin orice mijloace de exprimare, dacă aceste drepturi se exercită în conformitate cu legile României.

De asemenea este necesară autorizarea procurorului pentru efectuarea anumitor acte precum: interceptarea comunicațiilor, căutarea unor informații, documente sau înscrisuri pentru a căror obținere este necesar accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect; ridicarea și repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informațiilor pe care acestea le conțin, cît și înregistrarea, copierea sau obținerea de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, întreținerea și ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse.

Cererea de autorizare se formulează în scris și trebuie să cuprindă: date sau indicii din care să rezulte existența uneia din amenințările la adresa siguranței naționale pentru a cărei prevenire, descoperire sau contracarare este necesară emiterea mandatului; categoriile de activități pentru a căror desfășurare trebuie emis mandatul; identitatea persoanei ale cărei comunicații trebuie interceptate, dacă este cunoscută, sau a persoanei care deține informațiile, documentele ori obiectele ce trebuie obținute; descrierea generală, dacă și cînd este posibil, a locului unde urmează a fi executate activitățile autorizate; durata de valabilitate a mandatului solicitat. (art. 13 alin. 1)

În situațiile care impun înlăturarea unor pericole iminente pentru siguranța națională, se pot întreprinde această măsură chiar fără autorizarea prevăzută de lege, aceasta urmînd a fi solicitată de îndată ce există posibilitatea, dar nu mai tîrziu de 48 de ore. (art. 15)

Mijloacele de obținere a informațiilor necesare siguranței naționale nu trebuie să lezeze, în nici un fel, drepturile sau libertățile fundamentale ale cetățenilor, viața particulară, onoarea sau reputația lor, ori să îi supună la îngrădiri ilegale. Orice persoană este protejată prin lege împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri. Cei vinovați de inițierea, transmiterea ori executarea unor asemenea măsuri, fără temei legal, precum și de aplicarea abuzivă a măsurilor de prevenire, descoperire sau contracarare a amenințărilor la adresa siguranței naționale răspund civil, administrativ sau penal, după caz. Cetățeanul care se consideră lezat în drepturile sau libertățile sale poate sesiza oricare din comisiile permanente pentru apărare și asigurarea ordinii publice ale celor două camere ale Parlamentului. (art. 16)

Dintre sancțiuni amintim norma prevăzută prin art. 21 conform căreia „Informațiile privind viața particulară, onoarea sau reputația persoanelor, cunoscute incidental în cadrul obținerii datelor necesare siguranței naționale, nu pot fi făcute publice. Divulgarea sau folosirea, în afara cadrului legal, de către salariații serviciilor de informații, a datelor prevăzute în alin. 1, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani. Tentativa se pedepsește.”

Puterea comunistă instaurată în România începând cu data de 6 martie 1945 a exercitat, în special prin organele securității statului, ca poliție politică, o permanentă teroare împotriva cetățenilor țării, drepturilor și libertăților lor fundamentale. Aceasta îndreptățește accesul la propriul dosar și deconspirarea securității ca poliție politică, în condițiile Legii nr. 187 din 7 decembrie 1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea securității ca poliție politică.

Art. 1 din acest izvor de drept stabilește următoarele:

Orice cetățean român sau cetățean străin care după 1945 a avut cetățenie română are dreptul de acces la propriul dosar întocmit de organele securității, ca poliție politică. Acest drept se exercită la cerere și constă în studierea nemijlocită a dosarului, eliberarea de copii de pe actele dosarului și de pe înscrisurile doveditoare despre cuprinsul dosarului – alin. 1.

Totodată persoana, subiect al unui dosar din care rezultă că a fost urmărită de organele securității statului, are dreptul, la cerere, să afle identitatea agenților de securitate și a colaboratorilor, care au contribuit cu informații la completarea acestui dosar – alin. 2.

De drepturile prevăzute la alin. (1) și (2) beneficiază soțul supraviețuitor și rudele până la gradul al doilea inclusiv ale persoanei decedate, în afară de cazul în care aceasta a dispus altfel – alin. 3.

Exercitarea drepturilor prevăzute la alin. (1) – (3) se face personal sau prin reprezentant cu procură specială și autentică – alin. 4.

Conform art. 2 pentru a asigura dreptul de acces la informațiile de interes public, orice cetățean român cu domiciliul în țară sau în străinătate, precum și presa scrisă și audiovizuală, partidele politice, organizațiile neguvernamentale legal constituite, autoritățile și instituțiile publice au dreptul de a fi informate, la cerere, în legătură cu calitatea de agent sau de colaborator al organelor securității, ca poliție politică, a persoanelor care ocupă sau candidează pentru a fi alese ori numite în următoarele demnități sau funcții:

a) Președintele României;

b) deputat sau senator;

c) membru al Guvernului, secretar de stat, subsecretar de stat, secretar general, secretar general adjunct din Guvern și din ministere, director în minister și asimilați ai acestor funcții;

d) secretarii generali și secretarii generali adjuncți ai Camerelor Parlamentului, directorii departamentelor celor două Camere, consilierii prezidențiali și de stat;

e) prefect, subprefect, secretar general și director în prefectură, secretar general al consiliului județean și al Consiliului General al Municipiului București, primar, viceprimar, consilier județean, consilier în Consiliul General al Municipiului București, șefii serviciilor descentralizate în județe;

f) directorul și adjuncții săi la Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază și Serviciul de Telecomunicații Speciale;

g) inspector general al poliției, inspector general adjunct, director general, director, șef de serviciu și șef de birou la nivel central și județean, precum și ceilalți ofițeri și subofițeri angajați ai Ministerului de Interne;

h) persoanele cu funcții de conducere, la nivel național și județean, în Garda financiară și în organele vamale;

i) judecătorii și magistrații-asistenți de la Curtea Supremă de Justiție și de la Curtea Constituțională, procurorii de la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, judecătorii, procurorii și prim-grefierii de la instanțele și parchetele civile și militare, avocații și notarii publici;

î) personalul diplomatic și consular, cu excepția celor care îndeplinesc funcții tehnice sau administrative;

j) președintele, vicepreședinții, judecătorii, consilierii de conturi, procurorii financiari și prim-grefierul Curții de Conturi;

k) președinte și președinte de secție la Consiliul Legislativ, membrii Consiliului Legislativ, persoane cu funcții de conducere din Fondul Proprietății de Stat, președinții și membrii Consiliului Concurenței, ai Comisiei Naționale de Valori Mobiliare, ai Comisiei Naționale pentru Statistică și ai Oficiului Național de Cadastru, Geodezie și Cartografie;

l) avocatul poporului și adjuncții acestuia;

m) membru în Consiliul Național al Audiovizualului;

n) membru în consiliile de administrație ale societăților publice de radio și de televiziune, patron, director, redactor-șef, redactor în serviciile publice sau private de televiziune, radio sau presă scrisă, analiști politici și asimilații acestora, după caz;

o) guvernatorul Băncii Naționale a României, președinte, vicepreședinte de bancă și membrii consiliului de administrație din sectorul bancar;

p) membru, membru corespondent, membru de onoare sau secretar al Academiei Române;

r) rectorul, prorectorii, secretarul științific al senatului universitar și decanii din instituțiile de învățământ superior de stat și private;

s) inspector general sau adjunct, inspector de specialitate al inspectoratului școlar județean, director de liceu ori de grup școlar, precum și director în instituțiile de cultură, la nivel național, județean și municipal;

ș) președinte, vicepreședinte, secretar general și ceilalți membri ai organelor de conducere statutare ale partidelor politice, la nivel național și județean, sau ai unei organizații neguvernamentale și asimilații acestor funcții;

t) personalul militar și civil cu funcții de conducere din Ministerul Apărării Naționale și din statele majore ale categoriilor de forțe ale armatei, precum și comandanții de unități sau echivalente;

ț) ierarhii și șefii cultelor religioase recunoscute de lege, până la nivel de preot inclusiv, precum și asimilații lor de la parohiile din țară și din străinătate;

u) președinte, vicepreședinte și secretar general de organizații patronale și sindicale reprezentantive la nivel național și asimilații acestor funcții, precum și ceilalți membri ai conducerilor executive respective;

v) director al direcției de poștă și telecomunicații, șefi de serviciu de poștă și de telecomunicații, șefi de centrală telefonică;

x) persoanele cu funcție de conducere din direcțiile sanitare județene, din direcțiile județene de sănătate publică și a municipiului București, din Colegiul Medicilor din România, din casele de asigurări de sănătate, directorii de spitale, precum și medicii psihiatri, anatomo-patologii și medicii legiști;

y) persoanele cu funcții de conducere, inclusiv membru al consiliului de administrație în regii autonome, companii naționale și societăți comerciale având ca obiect activități de interes public sau strategic, precum și membrii conducerii fundațiilor, asociațiilor și filialelor care activează pe teritoriul României, inclusiv fondatorii acestora;

z) persoanele care dețin titlul de revoluționar sau de luptător cu merite deosebite în Revoluția din decembrie 1989.

Mai amintim tot în acest cadru și Proiectul de Lege privind protecția informațiilor clasificate, aflat încă în lucru în comisiile parlamentare, după ce în anul 2001, în urma sesizării a 62 de deputați, Curtea Constituțională a reținut, prin Decizia nr. 104 din 11 aprilie 2001, neconstituționalitatea Legii privind protecția informațiilor clasificate, atât sub aspectul procedurii în care a trecut prin camerele Parlamantului, dar și sub aspectul fondului. După surmontarea neajunsurilor constituționale ale acestui proiect, este de așteptat o lege a informațiilor clasificate și în România.

*

Dreptul la informație este unul dintre drepturile garantate în toate statele democratice. Astfel, Declarația Universală a Drepturilor Omului include la art.19 în conținutul libertății opinilor și a exprimării și dreptul de a căuta, a primi și a răspândi informații prin orice mijloace și independent de frontierele de stat.

Tot în acest sens art. 10 al CEDO include în alin. 1 în cuprinsul libertății de exprimare libertatea de opinie și libertate de a primi sau de a comunica informații sau idei fără să poată exista vreun amestec al autoritățiilor publice și fără a se ține seama de frontiere.

Adunarea Generală O.N.U. nu a reușit să ajungă la un acord asupra Proiectului de convenție referitor la libertatea de informare așa cum prevedea Rezoluția Adunării Generale nr. 277 A/III din 13 mai 1949 motiv pentru care a creat în 1950 în baza rezoluției nr. 426/V din 14 decembrie 1950 un comitet special care a elaborat o versiune nouă a proiectului inițial.

Până astăzi a fost adoptate de către Adunare doar preambulul și patru articole care prevăd:

orice stat contractant se angajează să respecte și să protejeze dreptul oricărei persoane de a avea la dispoziția sa diverse surse de informare.

exercitarea libertății menționate în primul articol comportă îndatoriri și responsabilității, cu alte cuvinte anumite repere delimitare a acestui drept fie că textul amintește anumite valori sociale precum securitatea națională și ordinea publică, sănătatea și moralitatea publică, fie că amintește anumite delicte posibil de produs prin exercitarea cu abuz a dreptului la informare, precum instigarea la violență sau crimă, propagarea sistematică de știrii false, incitarea la război sau ură națională, rasială sau religioasă.

art. 3 și art. 4 prevăd o clauză de protejare a drepturilor și libertățiilor enunțate în proiect, respectiv dreptul la replică ca un corolar al dreptului de informare.

În 1959, Consiliul Economic și Social a elaborat un proiect de Declarație asupra libertății de informare, pe care l-a supus atenției statelor membre ale Națiunilor Unite. După 2 ani a adoptat acest proiect și l-a transmis Adunării Generale a ONU, pe a cărei ordine de zi figurează și astăzi sub titlu Proiect de declarație asupra libertății de informare, nefinalizat și neadoptat nici astăzi.

Totuși, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat o serie de rezoluții incidente diverselor aspecte ale libertății de informare, după cum urmează:

Rezoluția nr. 324/IV din 21 octombrie 1949 privind accesul la organele de informare ale reuniunilor Organizației Națiunilor Unite și la sursele și serviciile publice de informare;

Rezoluția nr. 424/V din 14 decembrie 1950 privind obstacolele la dreptul de informație;

Rezoluția nr. 425/V din 14 decembrie 1950 privind libertatea de informare și libertatea presei în perioade de excepție;

Rezoluția nr. 634/VII din 16 decembrie 1952 privind difuzarea de informații false sau deformate;

Rezoluția nr. 1903/XVIII din 19 noiembrie 1963 privind folosirea radiodifuziunii în interesul păcii.

În SUA, Legea federală privind libertatea de informare datează încă din 1966 și a fost supusă în repetate rânduri modificărilor, după cum impunea practica de zi cu zi. Destinatarii în sens larg ai acestei legii au fost toți cetățenii americani, însă o poziție marcantă în rândul celor direct influențați de lege au fost jurnaliștii. Tot lato sensu, sunt considerate legii privind libertatea de informare diferite acte ulterioare privind circulația informațiilor prin internet cu referire la înmatricularea autovehiculelor, sau legi la nivelul diferitelor state privind dosarele publice ale statului, cum este cazul Washington-ului care a adoptat o asemenea lege încă din 1972.

Pe de altă parte notăm existența Legii federale a vieții private din anul 1974 despre care s-a afirmat adesea că ar veni în contradicție cu libertatea de informare. Această abordare este eronată pentru următoarele motive:

Legea privind viața privată nu îngrădește dreptul la informare al publicului privind anumite dosare ale statului,

facilitează posibilitatea persoanelor de a-și verifica propriile dosare,

limitează numai posibilitatea jurnaliștilor de a viola viața privată a indivizilor, în căutarea lor de senzațional. Anumite organizații precum Uniunea Americană pentru Libertățile Civile se luptă cu tărie pentru legi care să asigure secretul informațiilor personale colectate de anumite agenții ale guvernului, chiar în detrimentul accesului jurnaliștilor la informații.

*

2.4.3. Dreptul la ocrotirea vieții private

În ceea ce privește dreptul la ocrotirea vieții private se impun ab inițio câteva mențiuni .

Observăm că respectul vieții private este un drept al omului aflat oarecum în prelungirea primelor două asupra cărora am dezbătut deja:

libertatea exprimării și

dreptul la informare, prevăzute în toate Constituțiile democrate ale lumii.

Sfera de întindere a conceptului de viață privată diferă de la un autor la altul.

Stricto sensu, în lumina Constituției, art. 26 vorbește despre dreptul la ocrotirea vieții intime, familiale și private, fără să distingă exact între aceste concepte. Astfel, „Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată. Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică și bunele moravuri.”.

Însă, după cum intuim, activitatea de presă desfășurată fără respectarea acestor domenii ale personalității umane, așa cum își propune și art. 1 din Constituția României, poate cauza prejudicii însemnate, cel mai adesea, de ordin nepatrimonial.

După cum notează și prof. Ioan Muraru, „Dacă prin viața familială se înțelege privitor la familie (destinat familiei, aparținând familiei), viața intimă și viața privată sunt mai dificil de diferențiat. Aceasta pentru că viața intimă este, prin ea însăși privată, iar viața privată poate fi, prin ea însăși intimă.”

Vorbind despre elementele dreptului la viață privată, Dr. Călina Jugastru susține cu argumente solide că „atât viața familială căt și viața intimă sunt componente ale vieții private” (subln. n.).

Astfel, autorul menționează că, în viziunea Comisiei și a Curții Europene a Drepturilor Omului, expresia viață de familie, cuprinde „cel puțin raporturile dintre rudele apropiate care pot avea un rol considerabil, spre exemplu, cele dintre bunici și nepoți”, iar pe de altă parte, viața intimă reprezintă universul în care individul se manifestă necenzurat și deține controlul gândurilor sale, afectelor și comportamentului sexual. Cu alte cuvinte ne aflăm în afara vieții intime atunci când un individ revendică dreptul la secretul propriei corespondențe, al convorbirilor telefonice, dreptul la propria imagine ori la secretul propriei averi. Toate exprimă conținutul vieții private.

În textul art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu se utilizează expresia viață intimă, însă se admite tacit includerea ei în sfera vieții private prin sancționarea atingerilor aduse vieții intime.

Este un atentat la viața intimă a unei persoane ascultarea, înregistrarea sau transmiterea printr-un aparat oarecare a imaginilor sau a vorbelor pronunțate de o persoană, fără consimțământul acesteia, „…așa cum procedează unii fotografi de presă care utilizaeză teleobiective pentru a surprinde scene de viață particulară a unor politicieni sau actrițe și a le specula.” În măsura în care nu complinește și latura obiectivă a unei fapte prevăzute de legea penală română, asupra cărora vom dezbate în paginile lucrări de față, asemenea violări ale vieții intime vor atrage angajarea răspunderii civile delictuale pentru prejudicii morale.

În presă, ca o specificitate, intervine și o sancțiune disciplinară, aplicată de Consiliul Național al Audiovizualului alături de o sancțiune a pieții, manifestată sub forma discreditării unui post de televiziune sau a unui anume jurnalist ori ziar „prea insistent”. Este celebru deja exemplul reporterului Pro TV care, în urma accidentului aviatic de la Balotești, în care a decedat și pilotul aparatului de zbor, anunța la domiciliul familiei acestuia (soția și copii) că soțul/tatăl a murit, surprinzând și difuzând pe post imaginile unei suferințe inimaginabile, ale unor manifestări emotive incontrolabile din partea unor persoane sub stare de șoc, expunându-le pe acestea prejudicierii morale.

Asemenea prejudiciere morală nu se poate reține când însăși persoana ale cărei intimități au fost expuse (iar nu violate) consimte să fie subiectul unei introspecții adesea jenante în viața sa privată, cum este cazul unor emisiuni precum Surprize – Surprize sau Iartă-mă, în care, dreptul persoanei de a dispune de ea însăși se manifestă sub forma libertății spirituale concretizate în expunerea propriei intimități.

Prevederile art. 26 din Constituția României sunt adaptarea internă a dispozițiilor art. 17 din Pactul Internațional cu privire la drepturile politice și civile prin care se dispune că nimeni nu poate fi obiectul unor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viața privată, în familie, în domiciliu, corespondență, onoare, etc. De asemenea, conform art. 12 din Declarația Universală cu privire la Drepturile Omului „Nimeni nu va fi supus la imixtiuni, arbitrare în viața sa personală, în familie sa, în domiciliul lui sau la atingeri aduse onoarei și reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.”

Tot astfel, pentru o perspectivă comparativă, art. 18 alin. 1 din Constituția Spaniei garantează fiecăruia „…dreptul la onoare, la intimitate personală și familială și la propria imagine”, iar art. 10 din Constituția Olandei stabilește că orice persoană are dreptul „…la respectarea vieții sale private, în afara restricțiilor stabilite prin lege sau în virtutea unei legi”.

Părinți ai conceptului de viață privată sunt doi renumiți juriști americani Samuel D. Warren și Louis D. Brandeis care au publicat în 1890 un articol prin care propuneau protejarea universului intim al individului nu doar pe cale jurisprudențială, dar chiar prin statutory law. Cu toate acestea, o lege federală în domeniu nu se năștea decât după cazul Watergate la 1974.

Care sunt exact, după alți autori, coordonatele pe care nu le putem ignora dacă vorbim de viață privată, vom prezenta în continuare.

În Etica și legislația presei, Miruna Runcan diferențiază între patru mari domenii, pe care numai le individualizăm, pentru interes comparativ cu cele explicitate în sens strict de profesorul Ioan Muraru. Clasificarea autoarei este cu siguranță inspirată de taxonomia lui William L. Prosser, realizată încă din 1960, la care autoarea nu face trimitere și pe care o vom prezenta la finele acestui capitol.

Astfel, după Miruna Runcan distingem între:

intruziune – presupune de la violare de domiciliu sau de corespondență orice alt fel de pătrundere și de procurare de informații din universul personal fără acordul direct al persoanei subiect, sau al unui organism abilitat de lege (procuratură).

dezvăluire de fapte jenante – sunt incluse aici cu titlu de exemplu utilizarea numelui și imaginii delicventului minor, ale victimelor catastrofelor, accidentelor sau ale unor violuri, ori alte date privind sănătatea persoanei, etc. O distincție vitală este trasată între calomnie și dezvăluirea de fapte jenante. În apărarea sa pentru ultima faptă, neprevăzută de legea penală, însă izvor de obligații civile de dezdăunare, jurnalistul poate invoca criteriul oportunității și interesului public, urmând ca în situația în care o asemenea apărare stă în picioare, să răspundă numai pe latură penală, dacă și numai dacă modul de obținere a informațiilor constituie prin el însuși conținutul constitutiv al unei infracțiuni (violare de domiciliu) sau instigare la o anumită faptă (comunicarea de informații false).

punerea într-o lumină falsă / ficționalizarea – constă în interpretarea incorectă a faptelor reale, sau în adăugarea la unele fapte reale a unor elemente imaginare ori răstălmăcite, producând daune onoarei și respectabilități unei persoane. Cel mai adesea fapta se suprapune celor denumite de codul penal insultă ori calomnie, însă nu este exclus ca ele să nu comlinească conținutul material al acestor infracțiui, situația în care nici nu mai contează dacă sub aspect subiectiv se reține culpa sau intenția făptuitorului, ambele producând angajarea răspunderii civile delictuale și eventual a celei disciplinare. Este celebru procesul ziariștilor de la cotidianul Ziua, Sorin Roșca Stănescu și Tana Ardeleanu cu Președintele României, asupra căruia se proiecta lumina unui fost agent KGB, conflict soluționat în recurs cu achitarea celor doi jurnaliști, în vecinătatea cărora, la rece vorbind, nu se poate reține cea mai bună credință.

publicitarea numelui și a imaginii fără acordul subiectului – aici identificăm o dispută în doctrina americană, provocată în special de soluționări diferite ale cauzelor identice, privind natura juridică a drepturilor de publicitate a numelui și a imaginii. Primul este un drept personal care poate fi moștenit (mai corect spus, dobândit – adică se pot ridica pretenții asupra lui chiar înainte să moară cel ce ți-a dat numele) de urmași și probat prin actele de succesiune și cele de stare civilă. Pe de altă parte, dreptul de publicitate a imaginii este asimilat uneori unui drept de proprietate intelectuală, sens în care i s-a permis soției lui Elvis Priesley înființarea unei fundații cu scopul de a administra partrimonial imaginea megastarului decedat, iar alteori este considerat, chiar în zilele noastre, un drept personal, sens în care imaginea unei persoane publice nu se poate moșteni și nici administra în scopuri patrimoniale.

Ca o concluzie la compartimentarea realizată mai sus de autoarea citată, notăm că în dreptul statelor democratice, legislația de protejare a vieții private nu se referă la protejarea de informații false ce pot intra sub incidența altor articole de lege, chiar penală – calomnie. Când vorbim de viața intimă a unei persoane ne referim exclusiv la fapte reale care din diverse motive, cel mai adesea ele însele intime, nu pot fi date publicității fără a cauza celui vizat însemnate prejudicieri morale sau chiar patrimoniale, precum în cazul violării dreptului la imagine.

*

Dr. Călina Jugastru, pornind de la prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, de la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de la o jurisprudență internațională și națională vastă, și de la textul constituțional al art. 26 din legea fundamentală de la 1991, analizează o serie de aspecte ale vieții private despre care se impune mențiunea că cel mai adesea sunt violate sau atinse prin activitatea de presă, inclusiv presa scrisă, sau prin lipsa de profesionalism și confidențialitate în exercitarea unor meserii. (ziarist, medic, preot, psiholog, etc).

Astfel, autorul enumeră:

inviolabilitatea domiciliului – fotografia pentru presa scrisă realizată asupra locatarului ce cu bună credință deschide ușa, fără a permite înregistrări pe bandă sau fotografii, este o formă a violării dreptului la imagine, iar nu o violare de domiciliu în sensul art. 192 Cod penal.

violarea secretului corespondenței și secretului profesional – faptele sunt prevăzute de Codul penal la art 195 și 196. Notăm numai existența unei contradictorialități între obligarea unor jurnaliști la divulgarea unor surse pentru exonerarea de răspundere penală sau civilă și posibilitatea de a săvârși infracțiunea de divulgare a secretului profesional. Ca regulă generală, un jurnalist trebuie să divulge secrete dacă prin aceasta denunță săvârșirea unor infracțiuni, însă, în lumina art. 79 alin. 1 cod proc. pen., deducem că un jurnalist obligat a păstra secretul profesional nu poate fi ascultat ca martor cu privire la faptele și împrejurările de care a luat cunoștiință în exercițuil profesiei, fără încuviințarea persoanei sau a unității, față de care este obligat a păstra secretul.

dreptul la nume – este umbrit prin activitatea de presă în situația în care se atribuie unui personaj de pamflet (sau altă specie implicând o oarecare libertate a virulenței verbale și o predispoziție la glumă) numele unei persone publice, cu scopul de a discredina, a lua în derâdere sau a insulta acea persoană. „În afara acordării unor despăgubiri pecuniare cu titlu de daune morale, instanțele pot recurge la cererea victimelor, la mijloace nepatrimoniale pentru repararea prejudiciului”, cum ar fi dezmințirea în ziarul în care s-a publicat articolul ce atingea dreptul la nume, etc. Rezoluția nr. 1003/1993 adoptată de Adunarea Parlamantară a Consiliului Europei la 1 iulie 1993 în care sunt afirmate principiile de bază ale ziaristicii instituie principiul că persoanele care dețin funcții publice au dreptul ca viața lor particulară să fie apărată, sens în care, la cererea persoanelor interesate mijloacele de informare în masă trebuie să rectifice informațiile care s-au dovedit eronate.

dreptul la propria imagine – adăugăm la cele prezentate mai sus privind acest drept, distincția Dr.-ului Călina Jugastra între alterarea personalității prin materiale de presă, chiar dacă este vorba despre on line journalism și exploatarea personalității. Prima, asemenea infracțiunii de fals, este de două feluri: materială (utilizarea unor trucaje în fotografiile de presă) și intelectuală (false light), ultima considerată delict în SUA, cum este situația utilizării unui nume al unei personalități într-un context ce atrage ipso facto deprecierea imaginii acelei persoane. Exploatarea personalității subzistă în situația în care se urmărește utilizarea numelui în ziare în scopuri publicitare, despre care art. 5, secțiunile 50 și 51 din codul civil al New-York, prevede că este o atingere a vieții private.

protecția memoriei celor decedați și aspecte intime ale vieții – despre care s-ar impune următoarele precizări. Imaginea persoanei decedate poate fi potejată post mortem de către moștenitori, sens în care putem afirma, că, fără a mai fi în viață, un subiect poate beneficia de protecția dreptului la imagine. Eventualele daune morale în acest caz, numite de unii specialiști pretium affectionis, vor profita moștenitori, fiind destinate în fond ameliorării disconfortului moral al acestora. Cât despre anumite aspecte intime ale vieții private, menționăm că este necesar acordul persoanei pentru publicarea unor anecdote sau scurte narațiuni referitoare la viața personală, mai ales când este vorba despre viața sentimentală. Afectivul nu poate fi luat în derâdere. Tot astfel, nu se poate fotografia și publica în ziare o imagine a unei mame alăptându-și copilul sau plimbându-se prin curtea sa, în costum de baie, fără a răspunde pentru prejudiciere morală.

Dar cea mai celebră compartimentare a sferei semantice a noțiunii de viață privată îi aparține prof. William L. Prosser, a cărui clasificare a fost unanim acceptată în doctrina americană, încă din 1960 și asupra căreia promiteam că vom reveni.

După opinia acestui autor, segmentele conceptului de viață privată sunt:

intruziunea (intrusion) – prezență nepotrivită, amestec nejustificat. Stabilirea adevărului și mai ales a cuantumului despăgubirilor morale reprezintă o sarcină dificilă pentru instanțe. Uneori simplul fapt de a te afla în calea cuiva care reclamă nevoia urgentă de liniște în temeiul dreptului de a fi lăsat în pace poate fi interpretat ca o atingere a vieții private sub forma intruziunii.

divulgarea de fapte personale (disclosure of private facts) – se referă la situațiile în care o persoană a fost pusă într-o situație dificilă, penibilă, jenantă, în public, chiar pentru fapte care deși adevărate, nu ar fi trebuit relevate. Spre deosebire de dreptul românesc, unde atribuirea unei bolii sau defect unei persoane este o insultă chiar dacă sunt adevărate dar nu trebuiau relevate cu aceea ocazie, în jurisprudența americană s-a stabilit că infracțiunea de insultă nu se reține atunci când faptele imputate sunt adevărate însă nu ar fi trebuit relevate în acel context. Practic este pusă la dispoziția persoanelor ținte ale unor dezvăluiri senzaționale, precum datele unui cazier penal sau profilul psihologic al unui infractor, o acțiune civilă în justiție distinctă de plângerea pentru insultă care nu se poate admite în situația relevării unor adevăruri.

lumina falsă și ficționalizarea (false light and fictionalization) – cum s-a specificat în doctrină, punerea într-o lumină falsă constă în plasarea unei persoane într-un context defavorabil, fiind practic tot o insultă sau o calomniere calificate prin scopul de a defăima subiectul pasiv al infracțiunii. Ficționalizarea se referă la același lucru, cu mențiunea că în cazul acesta includerea acelei persoane în respectivul context se realizează cu ignorarea adevărului că, de exemplu, acea persoană nici nu a fost de față când a avut loc o faptă cu referire la care se calomniază.

deturnarea adevărului în scop pecuniar (misappropriation). Stricto sensu, termenul de misappropriation se referă la deturnarea de fonduri sau abuz de încredere. Relativ la dreptul media, termenul primește noi valențe, în sensul de commercial appropriation, adică folosirea imaginii și numelor unor persoane publice în scopul de obține bani.

*

La întrebările privind rolul presei în societate nu se pot formula răspunsuri definitive, simple. Rolul ei în statul de drept este în continuă evoluție și augmentație. De aceea, în nici un moment al istoriei mass-media și în nici o țară nu s-a putut identifica un sistem normativ corespunzător unui rol unic al presei; din contră, dezvoltarea mediilor dovedește că relația lor cu ideologiile, cu constituțiile și cu structurile puterii a îmbrăcat forme extrem de diferite.

Dar mai presus de toate aceste forme, sau mai precis zis, în centrul tuturor, astăzi nu se mai poate accepta un alt centrum mundi decât individul, pentru că „…statul, guvernul și presa (subln. n.) există ca să răspundă nevoilor individului.

3. Delicte de presă

În Proiectul de lege a jurnalistului, despre care am făcut deja vorbire, se oferă o definiție a delictului de presă, după cum urmează: ”Prin delict de presă se înțelege delictul civil săvârșit prin inserarea în mijloacele de informare în masă a informațiilor care nu respectă adevărul, a reflexiilor sau comentarilor în legătură cu date și fapte lipsite de fundament real sau de implicații asupra societății, prin care s-au cauzat daune materiale sau morale unei persoane”.

Considerăm că aceasta este o explicitare stricto sensu a noțiunii de delict. Delictul de presă poate avea în același timp o natură penală sau contravențională. Strictețea cu care definește Proiectul de Lege a Jurnalistului conceptul de delict, pornește de la realitatea că o faptă incriminată de legea penală sau contravențională, ori neîncriminată de nici una, însă în toate cazurile, o faptă care cauzează și prejudicii materiale sau morale, determină angajarea răspunderii delictuale civile. Tentația de a atașa conceptul de delict numai civilului, ține de importanță pe care teoria răspunderi civile delictuale o deține în știința dreptului, de atenția deosebită pe care a primit-o mereu fapta, ca izvor de obligații. Însă fapta care este izvor de obligații poate constitui și o infracțiune sau o contravenție, mai ales în activitatea de presă, urmând ca sub înrâurirea aceluiași delict să se angajeze nu doar răspunderea civilă delictuală, dar și cea penală sau cea contravențională.

Pentru aceste argumente, în capitolul de față, Delicte de presă, ne vom referi la infracțiunile din Codul penal, săvârșibile și prin presă, pe de o parte, iar pe de altă parte vom preciza unele lucruri despre contravențiile stabilite prin Legea nr. 3/1974 privind regimul presei în România, trasând totodată și o paralelă cu cele câteva contravenții stabilite prin Legea nr. 48/1992 a audiovizualului, în sensul accentuării necesității de legiferare în domeniu, trimițând firește la contravențiile propuse de Proiectul de lege a Jurnalistului.

3.1. Infracțiuni prevăzute în Codul penal săvârșite prin presă

Deși la o cercetare profundă a părții speciale a Codului penal am ajunge la concluzia că mult mai multe fapte pot fi săvârșite prin activitatea de presă, ne-am mărginit în subcapitolul de față doar la 10 fapte prevăzute de cod, foarte posibil a fi săvârșite prin activitatea de presă.

Avem în vedere următoarele infracțiuni:

Propaganda în favoarea statului totalitar – art. 166

Acțiuni împotriva ordinii constituționale – art.166¹

Comunicarea de informații false – art. 168¹

Defetismul – art. 349

Propaganda pentru război – art. 356

Insulta – art. 205

Calomnia – art. 206

Ultrajul contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice – art. 321

Instigarea publică și apologia infracțiunile – 324

Răspândirea de materiale obscene – art. 325

Nu am abordat aceste infracțiuni în ordinea în care sunt ele reglementate în Codul penal, ci am încercat o prezentare prin care să grupăm cele 10 delicte alese în funcție de subiectul pasiv afectat de comiterea faptelor. Considerăm o asemenea abordare mai eficientă, pornind de la premisa că printr-o mai complexă privire asupra subiectului pasiv, reușim să înțelegem mai bine gradul de periculozitate al mijloacelor cu care s-au săvârșit acele fapte, și mai ales, impactul asupra maselor, urmând ca de pe această poziție să concluzionăm despre oportunitatea unei noi legi a presei.

Astfel, primele 5 infracțiuni se află în capitole distincte din Codul penal, însă toate au ca subiect pasiv statul român, chiar dacă, de exemplu, propaganda pentru război este prevăzută de Titlu XI Infracțiuni contra păcii și omenirii,iar defetismul își are sediul în Titlul X Infracțiuni contra capacității de apărare a României, cap. II Infracțiuni săvârșite de militari sau civili, ș.a.m.d.

3.1.1. Propaganda în favoarea statului totalitar

Infracțiunea este incriminată de art. 166 Cod penal, Titlul I al părții speciale a codului, Infracțiuni contra siguranței statului, despre a căror specificitate, ca o tradiție, se vorbește în mai toate tratatele sau cursurile de drept penal, așa cum de altfel se procedează ori de câte ori autorii abordează un nou titlu al părții speciale. Din același titlu fac parte și următoarele două infracțiuni la care ne vom referi, anume acțiuni împotriva ordinii constituționale (art. 166¹ Cod penal) și comunicarea de informații false (art. 168¹ cod penal).

Conținutul legal.

Art. 166 Cod penal prevede: „Propaganda în vederea instaurării unui stat totalitar, săvârșită prin orice mijloace, în public, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani și interzicerea unor drepturi. Propaganda constă în răspândirea în mod sistematic, sau în apologia unei idei, concepți sau doctrine cu intenția de a convinge și a atrage noi adepți.”

Condiții preexistente.

În ceea ce privește obiectul juridic generic al acestei infracțiuni, menționăm că este același cu al tuturor infracțiunilor îndreptate contra statului, și anume: „…relațiile social-juridice privitoare la existența sau ființa statului și îndeplinirea sarcinilor și funcțiilor sale fundamentale, adică relațiile privitoare la apărarea statului, relații care conferă statului dreptul absolut la securitatea existenței sale ca stat suveran, independent unitar și național…”

Obiectul juridic special îl formează ansamblul de relații privind atitudinea de nonviolență, de pace, de egalitate între rase și națiuni, de respectare a libertății democratice; cât despre un obiect material nu poate fi vorba „întrucât activitatea infracțională nu se îndreaptă în mod nemijlocit împotriva unor bunuri sau persoane,…”

Vorbind despre subiecții infracțiunii, vom descoperii specificitatea ei sub aspect activ. După cum precizează Prof. Dobrinoiu, orice persoană cu responsabilitate penală poate fi subiect activ, participația fiind posibilă și sub forma coautoratului, și a instigării sau complicității. Apoi adaugă: „În afară de aceste forme ale participației ocazionale, putem întâlni și participația sub formă organizată (organizații fasciste, neofasciste, etc., bine structurate în ideea propagării elementelor caracteristice statului totalitar).” Cel mai adesea asemenea organizații totalitariste își produceau propriile heptomadare sau chiar publicații cotidiene, prin care duceau la îndeplinire elementul material al infracțiunii și anume propaganda. Cu alte cuvinte aveau propriile redacții angajate unui sistem de idei anticonstituțional și profund inuman.

Conținutul constitutiv

Latura obiectivă. Elementul material constă sub forma unei acțiuni de propagandă în favoarea statului totalitar. Conceptul de propagandă și condiționarea infracțiunii de realitatea săvârșirii ei în public, reduce ab inițio modalitățiile de producere a faptei și mijloacele prin care se poate comite. Mai mult chiar, fiind vorba despre propovăduirea unor idei, infracțiunea nu poate fi decât continuată, elementul de repetabilitate reieșind din conținutul alin. 2 al art. 166 care face referire la răspândirea în mod sistematic de idei, ceea ce însemnează că un singur articol de presă nu poate echivala elementului material al infracțiunii.

În concret, însă, ce anume poate fi considerat drept propagandă în favoarea statului totalitar? Întrebarea este cât se poate de utilă mai ales în contextul în care și în România postnouscistă au viețuit și viețuiesc încă publicații de dreapta care uneori depășesc cadrul statului de drept, dezabuzează libertatea de exprimare, instigă, manipulează și chiar incită publicul la ură rasială, etc. În doctrină se enumeră următoarele fapte: răspândirea de idei fasciste sau comuniste, cum ar fi superioritatea unei rase asupra alteia, ura națională, ideea înlăturării libertățiilor democratice, a asasinatului politic, a diversiunii ori a terorismului.

Referitor la mijloacele săvârșirii s-a precizat: „Aceste mijloace pot fi orale sau scrise, cum ar fi posturi de radio, televiziune, prin presă, distribuirea de materiale de propagandă, telecomunicații, prin mitinguri, întruniri, arborarea de steaguri sau pancarde cu semnele unor mișcări extremiste ori desemnarea acestora pe zidurile clădirilor.”

Urmarea imediată în cazul propagandei în favoarea statului totalitar săvârșită prin presă constă în comiterea acțiunii de propagare sistematică a ideilor prin articole. Legea nu impune existența unui rezultat nemijlocit. Cât privește legătura de cauzalitate dintre faptă și rezultatul produs, menționăm că neimpunându-se producerea unui rezultat nemijlocit, orice discuție despre aceasta ar fi lipsită de substanță.

Latura subiectivă. Din chiar conținutul textului de lege înțelegem că infracțiunea se comite cu un dolus specialis, adică cu intenție directă calificată printr-un scop bine determinat, anume instaurarea statului totalitar. Mobilul poate varia de la un caz la altul: fanatism, răzbunare politică, destabilizarea vieții democratice, etc, și poate înrâuri substanțial la individualizarea pedepsei.

Există voci răslețe în doctrină cum că fapta poate fi comisă și cu intenție indirectă pentru motivul că sintagma textului legal „…cu intenția de a convinge și de a atrage noi adepți” nu se referă la finalitatea subiectivă, ci la cea obiectivă (modul de realizarea a activității infracționale). În domeniul presei nu poate fi acceptată această părere cu siguranță, pentru că este exclus ca o persoană să scrie și să publice în mod repetat materiale prin care să comită fapta prevăzută de art. 166 Cod penal fără să urmărească producerea rezultatului periculos, însă prevăzându-l și acceptându-l. Contra-argumentul că nici nu există un rezultat (efect) al faptei și că prin urmare fapta poate fi comisă cu ambele forme ale intenție, nu stă nici el în picioare pentru motivul că, așa cum specificam mai devreme, nu există un rezultat imediat, nemijlocit, însă există unul generic, anume se produce starea de periclitare a siguranței statului ca urmare imediată a infracțiunii.

Forme. Modalități. Sancțiuni. Aspecte procedurale.

Infracțiunea se consideră consumată în momentul în care intervine cel de-al doilea articol prin care se publică îndemnuri și idei totalitare. Unii autori consideră că tentativa nu ar fi posibilă, alții însă afirmă că este posibilă, mai puțin în cazul propagandei orale, opinie la care subscriem și în considerarea art. 173 alin. 2 Cod penal care prevede că se consideră tentativă și producerea și procurarea mijloacelor ori instrumenteor, precum și luarea de măsuri în vederea comiterii anumitor fapte între care și infracținea despre care dezbatem în aceste rânduri. Prin urmare, actele pregătitoare sunt pedepsibile, și cu atât mai mult tentativa. De fapt, este posibil ca un jurnalist să publice un articol de acest gen, iar cel de-al doilea, deja redactat, să nu mai fie publicat prin interdicția redactorului șef. Ca urmare, fapta se găsește în stadiul tentativei, care conform art. 173 alin 1 Cod penal se pedepsește.

Modalitățile faptice de comitere a acestei infracțiunii sunt diverse și am făcut deja referire la ele, urmând să precizăm numai că prin activitatea de presă, de media în general, mai ales astăzi într-o societate cucerită de comunicare (Miège), este cel mai probabil ca cineva, persoane sau organizații să împlinească elementul material al laturii obiective. Sancțiunea este închisoarea între 6 luni și 5 ani, plus interzicerea unor drepturi. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, iar competența de urmărire aparține Procurorului de pe lângă Curtea de Apel, unde urmează judecata în primă instanță.

*

În încheierea celor despre această infracțiune se cuvin câteva cuvinte despre subiectul activ al infracțiunii. O întrebare aproape firească este cea referitoare la răspunderea penală pentru propaganda în favoarea statului totalitar, pornind și de la distincția pe care o făceam la capitolul II din lucrarea de față între materiale de opinie și de informare sau pornind de la cele menționate despre structura unei redacții și distincția între un post cu responsabilitate (redactor șef) și unul fără, precum corectorul.

Se știe că fapta de propagandă în favoarea statului totalitar poate fi comisă în coautorat. Acest lucru înseamnă că mai mulți jurnaliști, în baza unei unice rezoluții interne, pornind de la aceleași credințe eronate asupra socialului și puterii în stat, scriu și publică sistematic articole în ziare prin care comit această faptă. Este posibil ca o persoană nici să nu scrie de două ori, nici să nu publice două materiale distincte cu asemenea idei, și totuși în coautorat cu restul redacției sau cu o parte din ea, că comită infracțiunea de propagandă în favoarea statului totalitar. În acest caz, dacă redactorul șef nu este unul din cei care au scris, dar a permis publicarea și a dat bun de tipar, el va fi complice la infracțiunea celor care au scris materialele respective, pentru că avea puterea să oprească publicare lor. Dacă însă, în lanțul aderanților la idei totalitare s-a interpus activ și redactorul, anume a scris și publicat și el măcar un articol în baza aceleiași rezoluțiuni interne cu a celor care au publicat înaitea lui sau imediat după el, redactorul șef este cofăptaș al infracțiuni prevăzute de art.166 Cod penal.

Oricum, cu excepția situației în care redactorul este unicul autor care scrie și publică asemnea materiale în baza unor credințe proprii și folosindu-se de autoritatea din redacție în temeiul căreia nimeni nu îi mai cenzurează materialele, în restul situaților putem vorbi de o pluralitate activă exprimată de realitatea că jurnalistul (sau jurnaliștii) care scrie/scriu și publică este autor sau sunt autori, iar redactorul șef are statut de complice în toate cazurile, pentru că era de datoria lui să oprească asemenea materiale de la publicare.

3.1.2. Acțiuni împotriva ordinii constituționale

Conținutul legal.

Infracțiunea prevăzută de art. 166¹ Cod penal este foarte complexă, sens în care la alin. 1 normează că fapta constă în inițierea, organizarea, săvârșirea sau sprijinirea de acțiuni care pot pune în pericol ordinea constituțională, caracterul național, suveran independent, unitar și indivizibil al statului român.Atenția noastră însă trebuie reținută de alin. 2 din art. 166¹ Cod penal care prevede: „Fapta de a îndemna publicul la săvârșirea faptelor prevăzute în alin 1 se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.” De asemenea, alin. 3 stabilește că dacă fapta de la alin. 2 are ca urmare producerea infracțiunii la care s-a îndemnat, pedeapsa este cea stabilită de lege pentru acea infracțiune, și în fine, conform alin. final se pedepsește cu închisoare între 10 și 20 de ani și interzicerea unor drepturi întreprinderea de acțiuni pentru schimbarea prin violență a ordinii constituționale.

Condiții preexistente.

Obiectul juridic generic este același ca la infracțiunea de propagandă în favoarea statului totalitar, iar obiectul juridic special este reprezentat de relațiile sociale privitoare la atributele fundamentale ale statului și anume suveranitate, independență, etc. Cât privește obiectul material s-a susținut că pornind de la modul de producere a acestor infracțiuni există un obiect material, mai ales în cazul alin. 4 (întreprinderea de acțiuni pentru schimbarea prin violență a ordinii constituționale) – pot fi distruse bunuri sau chiar vătămate persoane. Este mult mai întemeiată opinia contrară, la care subscriem, că nu poate fi vorba despre un obiect material pentru motivul că și în cazul exemplului alin. 4, se vor reține în concurs cu această infracțiune acelea prin care s-au produs prejudicii materiale ori s-au vătămat persoanele, obiectele atinse fiind obiecte materiale ale acestor infracțiunii.

Subiect activ poate fi orice persoană care domiciliază sau nu pe teritoriul statului român, textul de lege nu impune vreo calitate specială. Raportat însă la presa scrisă, menționăm că publicarea chiar a unui singur material prin care se îndeamnă publicul la acțiunile enumerate în alin. 1 al cărui conținut l-am redat, atrage jurnalistului calitatea de autor al faptei prevăzute de art. 166¹ alin. 2 Cod penal, iar nu pe cea de instigator al faptei de la alin. 1. Corelând primele trei aliniate înțelegem că dacă în urma publicării unui articol de către un ziarist, se produce fapta la care s-a îndemnat, ziaristul nu se va face vinovat de fapta de la alin. 2 pentru care riscă o pedeapsă de la 2 la 7 ani, ci este coautor al faptei de la alin. 1 sancționată cu închisoarea de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi. (îndemnul ziaristului urmat de producerea faptei la care s-a îndemnat este o formă asimilată a infracțiunii de la alin. 1 art. 166¹ Cod penal.)

Cu alte cuvinte, fapta de la alin. 1 poate fi săvârsită și numai de o singură persoană, (deși foarte puțin probabil în fapt), însă în ceea ce privește îndemnarea publicului la săvârșirea faptelor anume identificate de lege, discuția se complică.

Există, cu o singură excepție, o pluralitate activă în cazul săvârșirii infracțiunii prin activitatea de presă scrisă, ce rezultă din realitatea că dacă fapta este urmată de comiterea infracțiunii la care s-a îndemnat publicul, atunci jurnalistul și comitenții din public sunt coautori, iar, dacă fapta la care s-a îndemnat nu s-a comis, ziaristul semnatar este autor al infracțiunii stabilite de alin. 2 art. 166¹, iar redactorul șef, complicele lui pentru modul neprofesionist sau rău intenționat în care a supravegheat activitatea din redacția sa. Oricum redactorul șef este complicele semnatarilor, indiferent că pentru acești ziariști se reține fapta de la alin. 2 sau coautoratul la fapta de la alin. 1 cauzat de comiterea celor la care au îndemnat. Ajungem astfel la excepția de care aminteam și anume situația în care redactorul șef însuși este și semnatarul materialului prin care se îndeamnă publicul, iar fapta nu este urmată de comiterea infracțiunii la care s-a îndemnat, situația în care urmează a răspunde pentru infracțiunea de îndemn al publicului prevăzută de alin. 2 al art. 166¹.

Subiectul pasiv este statul a cărui ordine constituțională este periclitată sau chiar afectată vădit.

Conținutul constitutiv.

Latura obiectivă. Interesează în lucrarea noastră elementul material reglementat în alin. 2 al art. 166¹ și anume acțiunea de îndemnare care constă „…în fapta de a determina, de a instiga, a impulsiona, a stimula publicul la comiterea unor fapte împotriva ordinii constituționale”. În activitatea de presă fapta se poate comite prin scrierea și publicarea de materiale, anume articole sau caricaturi ori catrene, etc, prin care se produce urmarea imediată și anume starea de pericol pentru ordinea în stat.

Legea penală nu stabilește un rezultat material direct și nemijlocit după comiterea faptei, acțiunile incriminate implicând prin ele însele periclitarea ordinii constituționale, motiv pentru care nici nu se pretinde o legătură de cauzaliate între fapta unui ziarist de a îndemna publicul la revoluție (de exemplu) și periclitarea ordinii constituținale, în sensul că acesta se face vinovat de infracțiunea de la art. 166¹ alin. 2 chiar dacă nimeni nu iese pe străzi clamând schimbarea regimului politic în care trăiește.

Latura subiectivă. Jurnalistul poate acționa cu intenție directă sau chiar cu intenție indirectă în sensul periclitării ordinii constituționale, cel mai adesea însă cu intenție directă, fiind cu greu de admis, dar nu exclus, ca un ziarist să poată îndemna publicul la acțiunii prevăzute în alin. 1 al art. 166¹ fără ca măcar să urmărească acest lucru, ci numai prevăzându-l și acceptându-l ca posibil să se petreacă. Aproape mereu, un material care poate complini elementul material al infracțiunii de acțiune împotriva ordinii constituționale, este redactat în acest scop special, cuvintele sunt alese pentru a manipula și persuada eficient, imaginile în cazul caricaturi sunt conotative. Deși jurisprudența nu ne oferă încă spețe de la care să pornim, menționăm diminuata probabilitate ca această infracțiune să se comită cu intenția indirectă.

Textul legal nu menționează nimic despre scop sau mobil, însă ele sunt importante în individualizarea pedepsei, de la caz la caz.

Forme. Modalități. Sancțiuni. Aspecte procedurale.

Conform art. 173 alin. 1 și 2 Cod penal infracțiunea de acțiuni împotriva ordinii constituționale se poate săvârși atât sub forma tentativei cât și a actelor pregătitoare. Consumarea ei, în cazul săvârșirii prin presă are loc la data publicării primului material care poate avea urmarea imediată specifică. Modalitatea de comitere prin presă este cea pe care o tratam odată cu cele despre elementul material, așa cum aminteam și sancțiunile pe care le riscă un ziarist dacă este coautor sub alin. 1, când fapta la care s-a îndemnat a fost comisă – de la 5la 15 ani și interzicerea unor drepturi – sau autor sub alin.2 – de la 2 la 7 ani –. Normele procedurale sunt aceleași ca în cazul propagandei pentru statul totalitar.

3.1.3. Comunicarea de informații false

Infracțiunea de comunicare de informații false a fost introdusă în Codul penal prin Legea nr. 140/1996 pentru modificarea și completarea Codului penal, la art 168¹ și a provocat cele mai aprinse discuții privind concordanțe dintre această normă incriminatoare și principiul constituțional de libertate a exprimării. Nemulțumirile au fost cel mai adesea exprimate de jurnaliști fără să țină seama de toate argumentele strict juridice și elocvente ale specialșiștilor, fără ca măcar să le permită acestora explicarea în termeni comuni a prevederilor organice penale. Asupra acestei chestiuni vom reveni în finalul subpunctului 3.1.3., deocamdată mărginându-ne în anticiparea concluziei la remarca publicistului Sever Voiculescu care acceptând că „…în acest text de lege, există câteva probleme”, conchide: „…nu relatările critice sunt incriminate, ci relatările mincinoase.”

Conținutul legal.

Textul legal stabilește: „Comunicare sau răspândirea, prin orice mijloace, de știri, date sau informații false ori de documente falsificate, dacă fapta este de natură să aducă atingere siguranței statului sau relațiilor internaționale ale României, se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani.”

Condiții preexistente

Obiectul juridic generic este identic cu cel al tuturor infracțiunilor din Titlul 1 al părții speciale a Codului penal, Infracțiuni contra siguranței statului, iar obiectul juridic special „îl constituie relațiile sociale referitoare la dreptul statului român la asigurarea corectitudinii informațiilor și datelor comunicate pe care se bazează stabilitatea relaților internaționale și siguranța statului”. După unii autori infracțiunea poate avea și un obiect material, însă conform altor păreri la care subscriem, nu există un obiect material al infracțiunii pentru că eventualele înscrisuri sau documente falsificate folosite sunt instrumente/mijloace de săvârșire a faptei, iar nu obiect material.

Subiect activ al infracțiunii poate fi orice persoană care răspunde penal, însă, deși participația este în principiu posibilă sub toate formele sale, menționăm că în cazul săvârșirii prin viu grai a faptei, coautoratul nu este posibil.

În situația în care infracțiunea se comite prin presa scrisă, de cele mai multe ori se va reține o pluralitate activă prin complicitatea redactorului șef la fapta săvârșită de un membru (sau mai mulți) al/ai redacției, întrucât redactorul șef avea datoria să vegheze la legalitatea activității din redacția sa. Dacă redactorul însuși este autorul unic al faptei, atunci se reține un singur subiect activ, redactorul-șef autor.

Subiectul pasiv este statul român a cărei siguranță a fost periclitată prin comunicarea de informații false, folosindu-se presa scrisă.

Conținutul constitutiv

Latura obiectivă. După cum rezultă din textul infracțiunii, elementul material constă din două acțiuni distincte, anume comunicarea și răspândirea de informații false. Comunicarea presupune o prezentare, o informare, înștiințare a uneia sau a mai multor persoane, despre conținutul unor date și informații. Răspândirea este acțiunea prin care sunt împrăștiare, difuzate, propagate știri și informații cu scopul ca ele să ajungă la cunoștiința publicului. Sub această formă, elementul material interesează în prezentarea infracțiunii de comunicare de informații false comisă prin presa scrisă, atunci când ziariștii răspândesc informații false prin materialele lor.

Pentru a se putea reține săvârșirea infracțiunii este necesar să fie îndeplinite sub aspect obiectiv următoarele condiții:

acțiunile să fie de natură a aduce atingere siguranței naționale sau relațiilor internaționale ale României.

știrile, date și informațiile să fie false, sau

documentele să fie falsificate.

Urmarea imediată este producerea unei stări periclitante pentru siguranța statului și a relațiilor internaționale, nefiind necesar ca, spre exemplu în cazul presei scrise, să se și producă în urma publicării unui articol de informare un rezultat nemijlocit efectiv distinct de faptă în sine, sens în care nici nu se poate vorbi despre o legătură de cauzalitate între faptă și rezultat.

Latura subiectivă. Sub acest aspect este necesar ca făptuitorul să aibă reprezentarea că știrile sau informațiile sunt false sau că documentele folosite sunt falsificate, având în același timp și reprezentarea că acțiunile periclitează siguranța statului ori relațiile internaționale ale României. Prin urmare, infracțiunea poate fi săvârșită atât cu intenție directă dar și cu intenție indirectă, în funcție dacă ziaristul urmărea producerea acelui rezultat sau numai l-a acceptat ca incident scopului său. Asupra acestei chestiuni toate părerile din doctrină sunt uniforme.

Forme. Modalități. Sancțiuni. Aspecte procedurale.

Numai pregătirea spre a săvârși această infracțiune nu este pedepsită, însă tentativa la comiterea faptei de comunicare de informații false este sancționată conform art. 173 alin. 1 cod penal. Cu alte cuvinte strângerea materialului documentar fals de către un ziarist nu se pedepsește, însă redactarea articolului și retragerea lui de la publicare de către redactorul-șef sau de către secretarul de redacție constituie o tentativă și se va sancționa conform normelor de calcul a pedepsei pentru tentativă. Fapta se consideră consumată în momentul în care s-a pus în circulație publicația în care s-a editat articolul care periclitează valorile protejate de textul legal.

După cum precizam la elementul material, fapta se poate comite în două modalități, dintre care cea de răspândire își probează importanța pentru subiectul lucrării de față. Sancțiunea este închisoarea de la 1 la 5 ani. Aspectele procedurale sunt identice cu cele ale infracțiunilor tratate mai înainte.

*

Revenind la articolul publicat în revista Dilema, autorul observă necesitatea definirii legale a acțiunii de comunicare și mai ales de răspândire de informații false, sens în care dezvoltă următoarea ipoteză: „Dacă spun, de pildă, la telefon fratelui meu că am auzit despre cutare membru al guvernului că este spion, dar că nu prea cred acest lucru, se cheamă că am săvârșit infracțiunea. Am comunicat o informație mincinoasă despre care știam că e mincinoasă, de natură să afecteze siguranța statului. E, totuși cam mult și e, totuși, absurd. Caracterul public al mijlocului prin care se <<comunică>> mi se pare a fi esențial pentru săvârșirea acestei infracțiuni.”

Subscriem cu tărie la opinia publicistului Sever Voinescu, în sensul necesității ca prin lege să se limiteze elementul material la condiția răspândirii de informații false prin mass-media sau într-un cadru organizat (de exemplu în timpul exercitării dreptului la asociere, în timpul unui miting sau a unei comunicări publice) – cu alte cuvinte la caracterul public al comunicării –, tocmai pentru că în caz contrar, răspândirea aleatorie de către persoane diverse în contexte diverse nu prezintă pericol pentru stat ci creează premisele unor abuzuri specifice unui regim antidemocratic.

Într-un Raport al Uniunii Europene din 2001 numit Human Rights Watch, se precizează: „Libertate presei continuă să fie amenințată de modificările codului penal din 1996, care stabilește pedepse grave pentru materialele critice asupra organismelor statului sau afacerilor de stat.” Totuși, după cum arătam și în deschiderea subpunctului 3.1.3. din lucrarea noastră între Raport și realitate este o diferență exprimată de faptul că legea, cu toate lipsurile ei, nu incriminează atitudinea critică, ci relatările mincinoase, periculoase cu adevărat statului de drept.

3.1.4. Defetismul

Titlul X al Codului penal al României, Infracțiuni contra capacității de apărare a României, incriminează în capitolul II, Infracțiuni săvârșite de militari sau de civili, defetismul ca faptă prevăzută de legea penală.

Conținutul legal.

Art. 349 Cod penal prevede: „Răspândirea sau publicarea în timp de război de zvonuri sau de informații false, exagerate sau tendenționase relative la situația economică și politică a țării, la starea morală a populației în legătură cu declararea și mersul războiului, precum și săvârșirea unor asemenea fapte de natură să slăbească rezistența morală a populației, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.”

Condiții preexistente.

Obiectul juridic generic al acestei infracțiuni și de fapt al tuturor infracțiunilor împotriva capacității de apărarea a României este reprezentat de ansamblul relațiilor sociale a căror existență și dezvoltare nu ar fi posibile fără menținerea capacității de apărare a țării. Între valorile sociale portejate eo ipso prin incriminările din acest titlu Conf. Univ. Dr. Mircea Bădilă enumeră: forțele armate ca existență fizică, ca putere de luptă, ordine și disciplină militară, atitudinea curajoasă a militarilor pe câmpul de luptă, unitatea morală a populației, spiritul de rezistență și apărare, respectarea loială și cu devotament a obligației fiecărui cetățean de a-și apăra țara.

Obiectul juridic special este subansamblul de „relații sociale privind tăria morală a populației și spiritul de luptă a militarilor în timp de război”. Intuim încă de pe acum cât de mare este probabilitatea ca această faptă penală să fie săvârșită prin mass-media, și mai ales prin presa scrisă și radio, cel mai utilizate suporturi mediatice în zonele de conflict armat, adesea instrumente de manipulare a forțelor armate și a opiniei publice intrenaționale.

Nu poate fi vorba despre un obiect material, pentru că, așa cum notează și unii specialiști, „Scrierile, publicațiile, alte mijloace de telecomunicație (telefon, telegraf, etc.) sunt mijloace cu ajutorul cărora se comite infracțiunea.”, iar nu obiectul material asupra căruia s-ar răsfrânge efectele materiale ale faptei.

Abordăm defetismul în lucrarea noastră și pentru argumentul că infracțiunea, sub aspectul subiectului activ, poate fi comisă nu doar de către militari, dar și de către civili (jurnaliști trimiși pe câmpul de luptă pentru corespondență directă), participația penală fiind posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare și complicitate. Subiectul pasiv este statul român a cărui capacitate de apărare este periclitată prin comiterea infracțiunii.

Conținutul constitutiv.

Latura obiectivă. Elementul material face referire la acțiunea de răspândire de zvonuri, informații, etc, și acțiunea de publicare a informațiilor sau știrilor neconforme adevărului. Iată, deci, că în vreme ce prima acțiune poate fi considerată comisă când, de exemplu, „…persoana care în timp când țara noastră s-ar afla în război, redactează o mulțime de scrisori pe care le trimite rudelor și prietenilor din localitate sau din alte localități, scrisori în care ar consemna în mod exegerat și fals că armata țării suferă repetate înfrângeri în operațiunile militare și că în curând vor fi ocupați definitiv de dușman…”, creând în acest fel panică și tensiune, cea de-a doua acțiune se referă la publicarea de asemenea știri, faptă ce se poate comite fie prin media (mai ales ziaristică și radio), fie prin răspândirea de manifeste. Din aceste considerente pentru noi prezintă interes doar cea de-a doua modalitate a elementului material al infracțiunii de la art. 349 Cod penal.

Pentru reținerea acestei infracțiuni autorii au înșirat trei condiții, necesar a fi cumulativ îndeplinite, la care noi mai adăugat una, după cum urmează:

acțiunile de publicare trebuie să aibă ca obiect zvonuri, informații false, exagerate, tendențioase.

obiectul informațiilor mincinoase trebuie să fie referitor la siguranța economică și politică a țării, ori starea morală a populației în ceea ce privește mersul războiului.

acțiunile de mai sus să aibă atributul de a slăbi rezistența morală a populației, și nu în ultimul rând,

jurnalistul să știe că informațiile publicate de el sunt neconforme adevărului, adică să aibă reprezentarea efectelor pe care acțiunea lui le va produce în rândul polulației și al armatei, alminteri reținându-se sub aspect subiectiv culpa sa, situație în care nu se va face vinovat de comiterea infracțiunii de defetism.

Urmarea imediată rezultă ex re din comiterea faptei, fără a fi necesar un efect material nemijlocit, și constă în crearea unei stări de pericol pentru menținerea potențialului de luptă și de rezistență a militarilor și a cetățenilor și pentru demoralizarea populației, sens în care raportul de cauzalitate e realizat implicit prin comiterea faptei.

Latura subiectivă. După cum precizam deja într-una din subnote și după cum reiese din cea de-a patra condiție enumerată mai sus, fapta nu se poate comite decât cu intenție directă, sau indirectă, în funcție dacă ziaristul a urmărit producerea urmării imediate anticipate sau numai a acceptat-o ca incidentă unui alt scop tangențial acestei urmări.

Forme. Modalități. Sancțiuni. Aspecte procedurale.

În cazul defetismului se pedepsește doar fapta consumată, tentativa și actele pregătitoare nefiind sancționate conform normelor penale. Din elementul material desprindem două modalități de săvârșire a faptei, însă firește că la nivel practic pot fi identificate mai multe submodalități faptice. De exemplu punerea în circulație a unor ziare, sau doar a unor manifeste pe suport de hârtie, sau crearea unor site-uri în rețeaua informatizată world wide web, etc.

Într-un articol publicat la data de 6 aprilie 1999 de jurnalista Ioana Lupea în presa centrală, cu titlul Media electronică este arma cea mai importantă a tehnorăzboiului, ca urmare a expulzări tuturor jurnaliștilor occidentali la data de 25 martie din Iugoslavia în urma ordinului Ministrului Informațiilor iugoslav, autoarea specifică: „Internetul nu mai este doar o cale de a afla informații despre acțiunea NATO în Yugoslavia, a devenit el însuși o parte a acestui război.” Autoarea menționa că ziarele americane au început să pună sub semnul întrebării informațiile furnizate de situ-uri oficiale ale NATO, afectate de cyberterorism. Însele informațile publicate de jurnaliștii trimiși la fața locului erau eronate, pe de o parte, neintenționat, din cauza pervertirii surselor, iar pe de altă parte, cu voință de a manipula populațiile aflate în conflict.

Sancțiunea penală pentru săvârșirea infracțiunii de defetism este pedeapsa cu închisoarea de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, iar cercetarea este efectuată de către organele Poliției dacă fapta a fost comisă de un civil (în cazul nostru ziarist), sau de ofițerii anume desemnați, dacă a fost comisă de un militar. Competența de a judeca asemenea infracțiuni aparține instanțelor militare.

3.1.5. Propaganda pentru război

Infracțiunea de propagandă pentru război este prima faptă incriminată de Titlul XI al Codului penal la art. 356, alături de faptele de genocid, tratamentele neomenoase, distrugerea unor obiective și însușirea unor bunuri, etc., exprimând importanța unor valori precum menținerea păcii și securității umane, coexistența pașnică a statelor și a popoarelor, s.a.m.d.

Conținutul legal.

Art. 356 Cod penal prevede: „Propaganda pentru război, răspândirea de știri tendențioase sau inventate, de natură să servească ațâțării la război sau orice alte manifestări în favoarea dezlănțuirii unui război, săvârșite prin grai, scris, radio, televiziune, cinematograf sau prin alte asemenea mijloace, se pedepsesc cu închisoarea de la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi.

Condiții preexistente.

Relațiile sociale cu răsfrângeri interne și interstatale inerente coexistenței colectivităților umane, relații necesare menținerii păcii și bunăstării omenirii constituie obiectul juridic generic la acestei infracțiuni. Obiectul juridic special este exprimat de relațiile sociale privind coexistența pașnică a statelor și a popoarelor, valori de nelipsit pentru dezvoltarea normală și în totală securitate a fiecărei națiuni și a fiecărui popor. Infracțiunea nu poate avea un obiect material. Dacă, de exemplu, fapta se realizează prin presa scrisă, ziarul sau revista cu pricina nu este un obiect material, ci un instrument sau un produs al infracțiunii.

Cât privește subiectul activ al infracțiunii de propagandă pentru război, acesta poate fi orice persoană cu răspundere penală, participația fiind posibilă sub toate formele sale: coautorat, complicitate și instigare. În cazul în care fapta se comite prin activitatea de presă se poate reține coautoratul în situația cosemnării unui material ce dă curs elementului material al infracțiunii. Se reține, deasemenea, așa cum am mai arătat, și complicitatea redactorului-șef, răspunzător de legalitatea actelor din redacția sa. Subiect pasiv este statul ca reprezentant al societății amenințată de război.

Conținutul constitutiv.

Latura obiectivă. Elementul material are un conținut alternativ, exprimat de realitatea că infracțiunea se poate săvârși prin:

acțiunea de propagandă,

în răspândirea de știri tendențioase ori inventate de natură a servi ațâțării la război,

alte manifestări în favoarea dezlănțuirii războiului.

Propaganda se referă la vehicularea în public a ideilor și concepțiilor belicoase „căutându-se să se inoculeze aceste idei și în conștiința altora”. În cazul acestei modalități de comitere a infracțiunii se pot naște discuții referitoare la posibilitatea ca această infracțiune să fie una continuată, știut fiind și că în opinia legiuitorului, așa cum reiese din art. 166 alin. 2 Cod penal „Propaganda constă în răspândirea, în mod sistematic, sau în apologia unei idei, concepții sau doctrine cu intenția de a convinge și de a atrage noi adepți”.

Pornind de la această definiție dată la art. 166 din cod, firește că infracțiunea de la art. 356 este una continuată, sens în care coautoratul este posibil nu doar în cazul consemnării unor articole (și nu doar a unuia singur) care provoacă la război, dar și în cazul în care în temeiul aceleiași rezoluțiuni interioare, persoane diferite din redacție publică materiale la distanțe nu prea mari de timp.

Ca răspuns la corelările realizate de noi între normele penale, ni s-ar putea invoca principiul că ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus sau, cu alte cuvinte, dacă prin conținutl art. 356 nu se redefinește termenul de propagandă, norma fiind de strictă interpretare, infracțiunea nu poate fi, la rândul său, decăt simplă, iar nu continuată. Totuși legea nu se descifrează numai în litera ei, ci și în textul său, așa încât, deși jurisprudența nu ne luminează în acest sens, considerăm că infracțiunea este continuată, iar nu simplă.

În ceea ce privește posibilitatea de a comite fapta prin răspândirea de știri tendențioase sau mincinoase, precizăm că în acest caz este clar vorba despre o infracțiune simplă, fiind omenește posibil să se creeze o stare de spirit favorabilă războiului și numai prin publicarea unor informații de presă tendențioase sau nereale, spre deosebire de propagandă, care urmărește construirea unei psihoze favorabile războiului, lucru ce necesită mai mult timp și acte diferite ale făptuitorului/lor.

După cum reiese chiar din textul legal, mijloacele prin care se poate săvârși fapta sunt diverse, presa scrisă, radio, televiziune, cinematograf, sau alte căi, cum ar fi răspândirea de manifeste în favoarea războiului.

În ceea ce privește urmarea imediată și legătura de cauzalitate sunt valabile precizările de la infracțiunile deja tratate. Anume urmarea imediată este starea de pericol pentru societate reprezentată de inocularea ideii de război în rândul maselor, legătura de cauzalitate fiind practic o pseudo-problemă, câtă vreme legea nu cere producerea unui rezultat material și nemijlocit.

Latura subiectivă. În doctrină se acceptă că infracțiunea de propagandă pentru război se poate comite atât cu intenție directă cât și cu intenție indirectă. Considerăm că, pentru aceleași argumente pentru care respingeam forma intenție indirecte și la propaganda în favoarea statului totalitar, (art. 166 cod penal), nu este posibil ca în cazul primei modalități a elementului material (propaganda!) să se accepte intenția indirectă, mai ales în activitatea de presă, unde eo ipso se va reține un dolus specialis.

Forme. Modalități Sancțiuni. Aspecte procedurale.

Actele pregătitoare nu se sancționează, însă conform art. 361 Cod penal tentativa la propagandă pentru război se pedepsește. Pentru modalitatea reprezentată de acțiunea de propagandă, găsim că fapta se consuma la cel de-al doilea articol publicat al autorului/lor, însă în restul cazurilor când subiectul activ a comis una din modalitățile faptice diverse de săvârșire a infracțiunii, inclusiv terorismul pe internet.

Sancțiunile sunt închisoarea de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi, pentru fapta consumată, respectiv limite reduse la jumătate pentru tentativă. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Urmărirea penală revine procurorului iar judecata în primă instanță Curții de Apel.

3.1.6. Insulta

Infracțiunea de insultă este incriminată în Codul penal la art. 205 din Capitolul IV Infracțiuni contra demnității, Titlul II Infracțiuni contra persoanei din partea specială a codului, la fel ca fapta de calomnie incriminată la art. 206.

Prezentarea acestor infracțiuni sub aspectul specificității lor în cazul comiterii prin mijloacele presei scrise în această parte a capitolului nostru se explică prin importanța deosebită a subiectului pasiv al acestor infracțiuni, și anume persoana, abordată protecționist sub aspectul unei valori inestimabile, anume demnitatea umană.

După cum observă Dr. Cornel Turianu în lucrarea „Insulta și calomnia prin presă” între conceptul de demnitate și cel de onoare nu se poate identifica un raport de totală sinonimie. Astfel, așa cum observa și prof. Dongoroz ș.a. demnitatea constă „…într-un atribut înnăscut care este onoarea, la care se pot adăuga și alte însușiri tot de ordin atic, dobândite în timpul vieții prin meritele fiecăruia și formând laolaltă reputația unui om, care pot să varieze de la o persoană la alta sau să nu existe deloc.”

Interpretând și explicitând vorbele renumitului profesor, Dr. Corneliu Turianu identifică perspectiva subiectivă asupra demnității, anume onoarea înțeleasă drept „…un sentiment propriu de prețuire morală, intim legat de conștiința fiecărui om, format prin introspecție și determinat de aprecierea favorabilă pe care fiecare om o are despre el însuși” și perspectiva obiectivă asupra demnității, cu alte cuvinte reputația unui om, definită ca „…aprecierea morală pe care alții o dau unei persoane”.

Conținutul legal.

Art. 205 Cod penal prevede: „Atingerea adusă onoarei ori reputației unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepsește cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amenda. Aceeași pedeapsă se aplică și în cazul în care se atribuie unei persoane un defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părților înlătură răspunderea penală.”

Condiții preexistente.

Obiectul juridic generic se desemnează prin relațiile sociale legate de persoana omului privită ca valoare socială, iar obiectul juridic special al acestei infracțiuni este reprezentat de ansamblul relațiilor sociale a căror prielnică formare și desfășurare este asigurată de ocrotirea demnității ființei umane. Fapta nu poate avea și un obiect material, pentru că se îndreaptă împotriva unui drept subiectiv, sens în care prejudiciul produs victimei poate fi nu doar de ordin material dar și de ordin moral, mult mai greu evaluabil.În cazul săvârșirii acestei infracțiuni prin presă, reținem că cotidianele sau alt fel de publicații nu sunt obiecte materiale ale infracțiunii, ci mijloace prin care se comite fapta prevăzută de legea penală.

Cât privește subiectul activ al infracțiunii de insultă, acesta poate fi oricare persoană ce răspunde penal. Dacă persoana are o calitate specială, precum aceea de funcționar public, atunci fapta va avea o altă încadrare, anume purtare abuzivă, art. 250 Cod penal. În cazul activității de presă scrisă se poate reține coautoratul, atunci când două persoane cosemnează același material insultător sau se poate reține o complicitate a redactorului-șef cauzată de neglijența lui în cenzurarea materialelor ofensatoare și neconforme cu legea. Subiectul pasiv este orice persoană, chiar un infractor, pentru că și acesta se bucură de protecția legii penale. Uneori, anumite calități pot reprezenta circumstanțe atenuante sau agravante, precum în cazul insultării unui copil de către părintele său, respectiv invers, a unui părinte de către copilul acestuia. Mai mulți subiecți pasivi înseamnă mai multe infracțiuni de insultă, reținându-se în vina făptuitorului concursul de infracțiuni.

Conținut constitutiv.

Latura obiectivã. Elementul material constă din acțiuni sau inacțiuni prin care:

se aduc atingeri unei onoarei unei persoane,

se aduc atingeri reputației unei persoane,

se expune o persoană la batjocură, sau,

i se atribuie cuiva un defect, o boală sau o infirmitate, care, chiar dacă ar fi adevărate, nu ar trebui relevate.

În primele două cazuri este vorba despre prejudicierea sentimentului de apreciere subiectivă morală, respectiv al celui de apreciere a persoanei de către colectivitate (reputație), în cazul nostru prin publicarea în ziare a unor materiale ce realmente cauzează asemenea prejudicieri. Orice persoană este prezumată de plano că este purtătoarea unui sentiment de onoare, indiferent de felul în care s-a autocaracterizat pe sine anterior, sau cum tind să o prezinte propriile fapte. Cât privește reputația unui om, aceasta nu se poate leza atunci când nu s-a dobândit în condiții morale și legale, ceea ce înseamnă că, de exemplu, nu se poate leza reputația (?) de proxenet sau de contrabandist.

Expunerea la batjocură intervine atunci când cineva este pus într-o situație penibilă, umilitoare, ridicolă sau de natură să stârnească râsul, cum este cazul unor articole prin care se critică sau se ridiculizează modul în care se îmbracă o persoană sau felul în care vorbește cineva.

În ultimul caz, prin defect se înțelege o stare fizică sau psihică anormală, nativă sau dobândită (bâlbâială, strabism, diverse ticuri nervoase, etc.), în timp ce noțiunea de boală desemnează o modificare organică sau funcțională a echilibrului natural al organismului, fiind sinonimă cu termeni de beteșug, maladie, afecțiune. Infirmitatea este starea anormală fizică sau psihică, deformarea unui organ (orbirea), sau degradări ale psihicului (debilitate mintală).

În toate cazurile trebuie să se constate acel animus injurandi, în temeiul căruia se va și complini sub aspect subiectiv infracțiunea, impunându-se următoarele precizări. Pentru bolile ce sunt un rezultat al imoralității subiectului pasiv al insultei (boli venerice) și cele care nu au o asemenea sorginte, însă nu sunt vizibile (epilepsia), relatarea lor chiar în absența celui bolnav poate constitui infracțiunea de insultă căci se presupune animus injurandi. În cazul bolilor vizibile, dacă relatarea se face în fața celui vizat nu se presupune animus injurandi, dar nu e exclus a se dovedi că adresarea către cineva cu atributul de schiopule! conservă intenția de a insulta și deci se va pedepsi conform art. 205 Cod penal.

Condițiile ce trebuiesc îndeplinite pentru ca acțiunile descrise mai sus să constituie elementul material al insultei săvârșite prin presă sunt următoarele:

Articolele publicate să fie susceptibile a aduce atingere onoarei ori reputației subiectului pasiv (manifestarea unui familiarism exegarat față de unele persoane în media nu este o insultă, ci, poate, o dovadă de proastă creștere);

Să se refere la o persoană determinată sau la un grup determinat de persoane, chiar dacă este o deternimare implicită, în continuarea unei alte fraze sau idei.

Fapta să aibă ca obiect afirmații pentru care legea nu permite proba verității, conform art. 207 Cod penal, sau dacă o permite, afirmațiile să se fi dovedit neadevărate.

Urmarea imediată constă din atingerea adusă onoarei sau reputației persoanei în urma publicării unui articol de presă, iar legătura de cauzalitate rezultă ex re.

Latura subiectivă.

Vinovăția, ca element al laturii subiective a infracțiunii analizate de noi aici săvârșită prin presă, constă în poziția psihică conștientă a jurnalistului față de materialul său ofensator, în sensul că publicistul și-a dat seama că articolul său este susceptibil de a atinge onoarea, reputația sau de a expune la batjocură persoana despre care a scris. El fie a urmărit acel rezultat prin scrierea și publicarea respectivului material, caz în care reținem intenția directă, fie a prevăzut rezultatul ofensator, și deși nu l-a urmărit, l-a acceptat ca inerent unui alt scop, situație în care vinovăția poartă forma intenției indirecte.

După cum remarcă și Dr. Cornel Turianu, „Esențial de reținit este, deci, că infracțiunea de insultă se săvârșește întotdeauna cu vinovăție sub forma intenției – în ambele modalități -, care rezultă însăși din materialitatea faptei, dar niciodată sub forma de vinovăție a culpei”.

În doctrină s-a arătat că intenția rezultă din chiar săvârșirea faptei, sens în care nu mai este necesar a se dovedi că articolul publicat conține cuvinte absolut și univoc insultătoare. A-i spune unui om că este prost reprezintă o insultă prin sine, nefiind necesar deci a proba că apelativul de prost conservă în esența sa denominativă atributele unei persoane cu un intelect redus. Firește că nimeni nu îl împiedică pe ziaristul sau pe omul de media care a adresat un asemenea cuvânt unei persoane să întoarcă prezumția și să dovedească contrariul că, în acel context, apelativul de prost avea un alt înțeles ce nu complinește conținutul infracțiunii nici sub aspect denominativ, și nici pe latură subiectivă. Este cazul jurnalistului Andrei Gheorghe care în timpul jocului Lanțul slăbiciunilor, îi numește pe concurenți că sunt cei mai proști, având rezerva, ce-i drept uneori cam neclară, că s-ar referi la eficacitatea lor în calitate de participanți la joc, adică nu sunt proști (cu un intelect scăzut), ci sunt jucători proști, ineficienți.

Cum spuneam, doctrina a arătat că intenția rezultă din chiar săvârșirea faptei. Dacă articolul redactat și publicat în ziar nu are prin natura lui intrinsecă un conținut ofensator, adică nu are aptitudinea imanentă de a atinge onoarea sau reputația, ori de a expune la batjocură o persoană, însă poate cauza acest efect în funcție de împrejurările în care s-a publicat, (de exemplu criteriul altor materiale în proximitatea cărora este poziționat în pagina de ziar un articol ce prin natura lui nu e ofensator), atunci este imperios a se stabili intenția de a insulta. Aceasta nu se mai prezumă, ci se dovedește conform principiului probatio incubit actori sau probatio incubit eius qui dicit non qui negat.

Cât despre mobil și scop precizăm că ele nu sunt decât simple elemente ale vinovăției, sens în care pot cel mult înrâuri la individualizarea pedepsei. Prin urmare, susținerea că s-a insultat în glumă (animus jocandi), pentru a reproduce ceva ce a relatat altcineva (animus narrandi) sau cu scopul de a dojeni (animus corrigendi – cu excepția de strictă interpretare încetățenită jurisprudențial: părinți fată de copii și educatori față de discipoli) nu sunt de natură a infirma intenția de a insulta.

Forme. Modalități. Sancțiuni. Aspecte procedurale

Legea nu pedepsește formele imperfecte ale insultei. Culegerea și documentarea în scopul publicării unui material ofensator (este cazul recoltării unor informații intime, privind de exemplu un implant în scop erectil pentru combaterea impotenței) sunt acte pregătiroare și nu se sancționează. Un material scris, dar nepublicat constituie tentativă întrucât nu se poate considera că în intimitatea conștiinței unui ziarist se poate insulta o persoană prin așternerea gândurilor proprii pe foaia de hărtie, gânduri despre a căror existență are știință numai autorul. În situația în care materialul nu se publică, dar se discută în redacție se consideră că insulta a avut loc, însă nu prin presa scrisă, deoarece rezultatul s-a produs, anume s-a știrbit demnitatea unei persoane.

Consumarea are loc prin presa scrisă în momentul în care se publică materialul ofensator ce ajunge la cunoștiința opiniei publice.

Modalitățiile sunt cele deja prezentate la elementul material, cu mențiunea că raportat la modalitățile legale putem identifica o serie de modalități faptice: publicarea de imagini în ziare, epigrame, caricaturi, etc.

Pedeapsa este închisoarea de la o lună la 2 ani sau amenda penală. Judecata în primă instanță are loc la judecătorie. De fapt persoana vătămată se va adresa direct Judecătoriei conform art. 279 alin. 2 lit. a Cod. Proc. pen. chiar dacă fapta s-a săvârșit prin mijloace de comunicare în masă (art. 279 alin.3 Cod proc. pen.). În situația în care nu se cunoaște care este exact jurnalistul ce a scris un material insultător, subiectul pasiv se va adresa organului de cercetare penală pentru identificarea făptuitorului. Redacția are obligația să indice cine este în fapt redactorul materialului. Impăcarea părților înlătură răspunderea penală.

3.1.7. Calomnia

Conținut legal

Art. 206 Cod penal statuează că: „Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară ori disprețului public, se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. Acțiunea se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea înlătură răspunderea penală.”

Condiții preexistente.

Obiectul juridic special al infracțiunii de calomnie este reprezentat de ansamblul relațiilor sociale privind reputația persoanei, anume prețuirea de care se bucură persoana în societate, cu alte cuvinte, demnitatea privită sub aspect obiectiv. La fel precum în cazul insultei, nici calomnia nu are un obiect material, eventualele ziare prin care se calomniază prin presă fiind mijloace iar nu obiect material al infracțiunii.

Cât privește subiectul activ, infracțiunea de calomnie poate fi comisă de orice persoană care are răspundere penală, cu mențiunea că uneori, o anumită calitate poate atrage o altă încadrare, precum în cazul purtării abuzive prevăzute de art. 250 cod penal. Fapta poate fi comisă în participație sub forma instigării și a complicității (situația redactorului-șef în cazul calomniei săvârșite prin presa scrisă), coautoratul fiind posibil numai prin alte mijloace decât pe cale orală, cum este cazul unui articol de ziar semnat de mai mulți ziariști.

Subiect pasiv poate fi oricine urmând ca în situația în care are loc o calomniere colectivă să se rețină tot atâtea fapte câți subiecți pasivi sunt afectați de rezultatul periculos al faptei. Subiectul pasiv trebuie să fie o persoană fizică în viață, nefiind necasar ca să prezinte integritate fizică, psihică și morală sau să aibă capacitatea de a discerne urmările calomnierii asupra demnității sale.

Conținut constitutiv.

Latura obiectivă. Elementul material constă fie în acțiunea de a afirma, fie în aceea de a imputa în public o faptă determinată privitoare la o anumită persoană fizică.

Asupra noțiunii de afirmație și imputare s-a discutat adesea în doctrină. Afirmarea presupune o relatare și are prin excelență un caracter narativ, descriptiv, expozițional. Imputarea, pe de altă parte, are un caracter denunciativ, la un palier implicit, exprimat că relatarea despre existența unei fapte primește și o reprobare din partea naratorului. „Mai ales în materie de presă, această osmoză a celor doi termeni – afirmare și imputare – capătă o semnificație deosebită. Căci orice afirmație apărută în presă cu privire la fapta condamnabilă a unei persoane, cuprinde implicit și o imputare a faptei respective.”

Condițiile ce trebuiesc îndeplinite pentru a fi complinit elementul material reies cu transparență din textul legal.

Astfel, notăm că fapta trebuie săvârșită în public. Referitor la această condiție menționăm că doctrina trimite la prevederile art. 152 Cod penal care definește sfera conceptului de faptă săvârșită în public. Textul invocat nu menționează nici ziarele, nici televiziunea, nici radioul și nici unul dintre mijloacele specifice de difuzare a ideilor, gândurilor și informaților. Totuși diferiți autori au stabilit că toate mijloacele de comunicare în masă sunt cuprinde la lit. e a art. 152 cod penal care face referire la mijloacele „cu privire la care făptuitorul și-a dat seama că faptele ar putea ajunge la cunoștiința publicului”.

În materia calomnierii prin presa scrisă publicitatea are două etape distincte. Pe de o parte se va vorbi despre publicitate din momentul în care materialul denigrator este introdus în redacție și mai multe persoane, precum secretarul de redacție, redactorul-șef, directorul publicației, iau cunoștiință de conținutul său, iar pe de altă parte gazeta se va publica și va ajunge în mâinile publicului cititor „…neinteresând dacă gazata a fost citită sau nu”. În primul caz, deși este vorba despre un articol de ziar, se va reține infracțiunea de calomnie așa cum este ea incriminată de textul penal, iar în cel de-al doilea caz calomnia are loc prin activitatea de presă, ajungând la cunoștiița opiniei publice prin punerea în circulație a ziarului.

Afirmarea sau imputarea trebuie să privească o faptă determinată. În acest sens amintim Decizia penală nr. 1168 / 2000 a CSJ, nepublicată, prin care s-a achitat în recurs inculpatul în speță judecat pentru calomnie prin presă pentru că ar fi afirmat în timpul exercitării dreptului la replică că „…prin intervențiile repatate ale domnului AT (parte vătămată) și ale grupului care îl înconjoară am reușit să pierdem pentru municipiu investiția de 50 milioane de dolari SUA”. Instanța supremă a reținut că afirmarea nu privește o faptă determinată, particularizată prin elemente concrete de timp și loc, mod, etc., sens în care inculpatul a fost achitat în recurs.

Afirmarea sau imputarea să se refere la o faptă care ar atrage o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară dacă ar fi adevărată. Coroborând această condiție cu art. 207 Cod penal, proba verității, deducem că prin utilizarea condiționalului optativ în textul legal, legiuitorul a instituit o prezumție (juris tantum) legală de neadevăr cu privire la orice faptă afirmată sau imputată în condițiile art. 206 cod penal. Prin urmare, conform art. 207 cod penal prezumția poate fi răsturnată de către persoana care face asemenea afirmații sau imputări cu scopul apărării unui interes legitim.

Aici se impune în legătură cu posibilitatea de săvârșire a infracțiunii prin activitatea de presă o precizare privind conceptul de dispreț public. Dacă sancțiunea penală, administrativă și disciplinară nu reclamă discuții aparte, totuși conceptul de dispreț public trebuie explicat mai ales pentru motivul că „…dreptul obiectiv nu ar putea fi mereu ghid în a stabili dacă o afirmație sau o imputare este calomnioasă, întrucât aprecierea (prețuirea socială) nu depinde atât de modul de a acționa conform dreptului, ci mai ales de a conduce după exigențele opiniei publice”, adesea manipulate prin activitatea de presă. Disprețul public implică în mod obligatoriu atribuirea unei fapte care, fără a constitui o infracțiune ori abatere administrativă sau disciplinară, conține totuși un element imoral sau degradant, sau este atribuită unor cauze imorale sau degradante.

Urmarea imediată este exprimată de atingerea adusă demnității unei persoane rezultând ex re, iar legătura de cauzalitate este legată de îndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru existența infracțiunii.

Latura subiectivă. Calomnia prin activitatea de presă nu se poate comite decât prin intenție directă sau intenție indirectă. Dacă afirmațiile sau imputările sau făcut pentru a ocroti un interes legitim, așa cum am arătat deja, potrivit art. 207 Cod penal, proba adevărului deja făcută exclude caracterul penal al faptei prin înlăturarea vinovăției. Legiuitorul nu a definit noțiunea de interes legitim, însă se poate considera că există un asemenea interes când se are în vedere ocrotirea unor valori importante, materiale sau morale indiferent că ele privesc o unitate publică sau o persoană privată. Totuși interesul legitim trebuie să fie serios pentru a justifica darea în vileag a adevărului, fără însă a fi necesar ca afirmarea sau imputarea să fie singurele căi de asigurare a interesului legitim.

Forme. Modalități. Sancțiuni. Aspecte procedurale.

Calomnia este susceptibilă de forme imperfecte, însă legea penală nu pedepsește actele pregătitoare sau tentativa. Este cazul jurnalistului care în intimitatea conștiinței sale redactează un articol calomnios, însă nici măcar nu îl supune dezbaterii în redacție, ci îl distruge mai înainte ca alte persoane să-l citească.

Prin presă, fapta este consumată în momentul în care se publică ziarul ce conține materialul calomnios, (articol, epigramă, caricatură). Dacă în același material se calomniază mai multe persoane atunci ne aflăm în situația unui concurs de infracțiuni. Când însă imputările vizează mai multe persoane însă în considerarea unui criteriu care le așează în proximitate sub aspectul calomnierii (de exemplu se afirmă într-un articol de presă despre consiliul de administrație a societății X că deturnează fonduri), atunci, deși este vorba despre o colectivitate, subzistă o singură faptă penală.

Modalitățile legale reies din elementul material, urmând să adăugăm că acestora le corespund o serie de modalități faptice de comitere a infracțiunii. Sancțiunea este închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amenda. Cele menținate la insultă privind aspectele procedurale se aplică și la infracțiunea de calomnie.

Atunci când Legea presei nr. 3/1974 era în vigoare, procedura diferea astfel: potrivit art. 88, 91 din Legea presei nr. 3/1974, în caz de calomnie prin presă, sesizarea instanței se facea prin rechizitoriu, întocmit de procuratura în a cărei rază teritorială se afla sediul publicației în care apăruse articolul cu conținut calomnios. Dacă persoana vătămată se adresase direct cu plângere prealabilă, conform art. 258 Cod proc. pen., aceasta urma a fi trimisă procuraturii competente. Legea nr. 3/1974 privind presa în România a fost abrogată expres de către Ordonanța de Urgență nr. 53/2000 privind acordarea unor despăgubiri morale, cu excepția art. 72-75 și 93 privind dreptul la replică, încă în vigoare. La rândul său, ordonanța amintită a fost respinsă prin Legea nr. 42/2002 pentru respingerea O.U. 53/2000 și abrogată expres de către Ordonanța de Urgență nr. 34/2001 pentru completarea și modificarea Legii 146/1997 privind taxele judiciare de timbru. Cu toate acestea Legea nr. 3/1974 rămâne abrogată, cu excepțiile arătate mai sus.

3.1.8. Ultrajul contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice

Infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri și liniștii publice este prevăzută de Codul penal la art. 321, Titlul IX Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială, cap. IV Alte infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială, la fel ca fapta de instigare publică și apologia infracțiunilor incriminată la art. 324 Cod penal, sau ca răspândirea de materiale obscene, prevăzută de art. 325 Cod penal.

Conținutul legal.

Textul art. 321 Cod penal face vorbire despre „Fapta persoanei care, în public, săvârșește acte sau gesturi, proferează cuvinte ori expresii, sau se dedă la orice alte manifestări prin care se aduce atingere bunelor moravuri sau se produce un scandal public…”.

Practica judiciară nu ne oferă încă nici un exemplu, însă, în fapt există posibilitatea comiterii acestei infracțiuni prin activitatea de presă. Într-un cotidian din Sibiu s-a publicat anul trecut un material despre doi tineri bărbați homosexuali de 18 și 19 ani care au părăsit locuințele părinților lor și au hotărât să locuiască împreună. Un jurnalist a publicat un reportaj despre aceștia, cu informații obținute în moduri specifice, deși cei doi au refuzat de la început dialogul cu presa, realitate ce a provocat o reacție virulentă a opiniei publice, a părinților celor doi, care se simțeau compromiși socialmente, deși conform legii penale, fii lor nu săvârșeau nici o infracțiune. S-a creat un răsunător scandal public, autoritățile s-au sesizat în sensul dezamorsării tensiunilor dintre o parte a opiniei publice, scandalizată de exemplele pe care media le dau tinerilor, și redacția, solidară cu articolul și descoperirile senzaționale ale respectivului redactor. După două zile de la publicarea inițialului material redacția înfățișa în prima pagină un editorial în care acuza generic conservatorismul românilor de o anumită vârstă, închistarea lor la nivel de mentalitate. Acest editorial a stârnit un alt val de nemulțumiri și reacții vehemente ale oamenilor ce inițial condamnau civilmente senzaționalul din materialul despre cei doi homosexuali.

Ca orice material de senzație, evenimentul a durat 3 zile, după care nu s-a mai scris nimic. Deși presa este liberă și adevărul trebuie reflectat în paginile de ziar așa cum viața socială îl trasesză prin schimările de mentalitate, găsim că autorul materialului nu se face vinovat numai pe latură civilă de prejudiciile aduse celor doi și părinților acestora, pentru violarea vieții private, dar a și creat scandal public prin îmbrăcarea informației într-o haină senzațională, indignând opinia publică prin proferarea de exemple care deși reale și de curând legale, ținând cont de imobilismul mentalului, atentează la ceea ce umanim numim bunele moravuri. Bunele moravuri nu se schimbă de pe o zi pe alta, odată cu textul de lege. Mai mult, sub aspect subiectiv, după cum reieșea din editorialul publicat ulterior materialului cu pricina, autorul prevăzuse scandalul public, și, considerăm noi, îl acceptase ca incident scopului de a crește tirajul publicației, eventual rolul său în redacție.

Condiții preexistente.

Obiectul juridic generic al acestei infracțiuni este cel al tuturor faptelor incriminate în capitolele Titlului IX al Codului penal, și anume relațiile privind conviețuirea socială. Prin conceptul de conviețuire socială înțelegem „…relațiile interumane care presupun contacte apropiate, directe, repetate între cetățeni și a căror încălcare cauzează o suferință morală, relații de familie, relații privind respectarea regulilor de protejare a sănătății publice, relații de ajutorare a semenilor aflați în primejdie, relații între locatari, între oameni de naționalități și religii diferite, relații de bună cuviință și respect reciproc.” Reiese de aici însăși posibilitatea de a ultragia prin materiale de presă bunele moravuri și de a provoca scandal public prin proferarea de cuvinte sau expresii de natură a cauza acest efect.

Obiectul juridic special este constituit din relațiile sociale de conviețuire privitoare la bunele moravuri și la liniștea publică. În doctrină bunele moravuri au fost explicate prin ansamblul obiceiurilor și comportărilor compatibile cu respectul reciproc și cu păstrarea demnității umane, în timp ce liniștea publică este un atribut al vieții sociale în care raporturile dintre oameni se desfășoară în public într-un mod pașnic, așa cum s-a încetățenit în conștiința oamenilor după o lungă experiență de conviețuire socială. Scandalul public este o manifestare care stârnește zarvă, vâlvă sau care provoacă indignarea, cu condiția că trebuie să aibă un caracter public.

În cazul faptei comise prin activitatea de presă scrisă, nu se poate afirma că există un obiect material al infracțiunii, cotidianul sau publicația respectivă fiind un mijloc prin care s-a comis ultragierea, iar nu obiect material. În cazul altor modalități, decât prin presă, obiectul material poate fi corpul altor persoane sau chiar obiecte distruse în timpul acțiunii element material al faptei.

Subiectul activ al infracțiunii poate orice persoană cu răspundere penală, iar în situația săvârșirii prin presă, autorul anchetei sau reportajului care a provocat scandalul public prin descoperirea către public a unor informații ce, pe de o parte violează dreptul la imagine a unei persoane publice, iar, pe de altă parte, cauzează indignarea publicului cititor al ziarului. Participația este posibilă, redactorul-șef fiind complice, dacă nu cumva este coautor al materialului. Subiectul pasiv este colectivitatea ultragiată în sentimentul intim al moralității comunitare.

Conținut constitutiv.

Latura obiectivă. Elementul material constă în acțiunea de săvârșire de acte sau gesturi, ori în proferarea de cuvinte, expresii sau alte manifestări, de natură să ultragieze liniștea publică și bunele moravuri.

Aceste acțiuni sunt de mare diversitate, „…ca de exemplu exprimarea de cuvinte obscene, indecente (se poate realiza și prin activitatea de presă scrisă), spargerea geamurilor locuințelor, blocarea căilor de circulație, lovirea pe stradă a trecătorilor și adresarea către aceștia de cuvinte injurioase, producerea unui scandal într-un local public cu răsturnarea meselor, spargerea veselei, etc.”

Cerința esențială este ca aceste acțiuni să se producă în public. Urmarea imediată e reprezentată de starea de pericol pentru relațiile de conviețuire socială, în încălcarea bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice, iar legătura de cauzalitate este implicită și se stabilește între acțiunile săvârșite de făptuitor și consecințele lor.

Latura subiectivă. Fapta trebuie să fie comisă cu intenție directă sau indirectă ca formă a vinovăției, adică făptuitorul trebuie să fi prevăzut că prin acțiunile sale va ultragia bunele moravuri și va tulbura liniștea publică, rezultat pe care fie l-a urmărit, fie numai l-a acceptat ca imanent scopului său inițial.

În potențialitatea săvârșirii faptei prin activitatea de presă notăm că este prea puțin probabil ca cineva să comită fapta sub forma vinovăției reprezentată de intenția directă. Cel mai probabil ziaristul urmărește alte scopuri impuse de politicile de vânzare ale ziarelor, de formele de captare a atenției opiniei publice și de menținere a acestei atenții. Cu alte cuvinte, ziaristul va prevedea efectul faptei sale, urmarea sa periculoasă, însă va accepta acest rezultat ca incident scopului inițial de creștere a vănzărilor sau a prestigiului său în redacție.

Forme. Modalități. Sancțiuni. Aspecte procedurale.

Actele pregătitoare și tentativa nu se pedepsesc. Prin urmare, fapta jurnalistului de a culege informațiile despre tinerii homosexuali pe care îi aminteam în exemplul nostru nu se va sancționa, afară dacă modul de obținere a acestor informații nu este prin el însuși o faptă prevăzută de legea penală. Discutarea materialului în redacție și apoi retragerea lui de la publicare din ordinul redactorului-șef constituie o tentativă care nu se pedepsește. Prin presă, fapta este consumată la data publicării dacă reacția opiniei publice este în măsură să exprime indignarea și scandalul public, atingerea adusă bunelor moravuri. Modalitățiile faptice sunt foarte diferite iar cele legale reies ipso facto din elementul material pe care l-am discutat. Conform art. 1 pct. 17 din Legea nr. 169/2002 pentru modificarea și completarea Codului penal, de procedură penală și a unor legi speciale, pedeapsa pentru infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice este în forma tip închisoarea de la 1 la 5 ani. Dacă prin fapta respectivă s-a tulburat grav liniștea publică atunci pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. Amenda penală a fost înlăturată ca sancțiune efectivă a acestei infracțiuni. Urmărirea penală o efectuează organele de cercetare ale poliției, competentă a judeca în primă instanță fiind Judecătoria.

3.1.9. Instigarea publică și apologia infracțiunilor

Conținut legal.

Din conținutul legal al infracțiunii de instigare publică și apologie a infracțiunilor, art. 324 Cod penal, prezintă importanță pentru cuprinsul lucrării noastre aliniatele 1, 3 și 5. Acestea stabilesc: „Fapta de a îndemna publicul prin grai, scris sau prin orice alte mijloace, de a nu respecta legile, ori de a săvârși fapte ce constituie infracțiuni, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani, fără a se putea depăși pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea la săvârșirea căreia s-a instigat. (…) Dacă instigarea publică a avut ca urmare săvârșirea infracțiunii la care s-a instigat, pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru aceea infracțiune. (…) Cu aleeași pedeapsă se sancționează lăudarea în public a celor care au săvârșit infracțiuni sau a infracțiunilor săvârșite de aceștia.”

Prin urmare, vom dezbate despre instigarea directă – anume varianta tip de la alin. 1 – și instigarea indirectă în formă de apologie reală – alin. 5.

Condiții preexistente.

Obiectul juridic special al acestei infracțiuni susceptibile de a fi comisă prin activitatea de presă constă în „…relațiile sociale care privesc apărarea ordinii și securității publice în ansamblul conviețuirii în societate”. Nu există un obiect material al infracțiunii. Cotidianul prin care s-ar comite această infracțiune este un mijloc, un instrument utilizat pentru a săvârși fapta de instigare publică și aologia infracțiunilor.

Subiectul activ este orice persoană cu răspundere penală, însă în cazul nostru jurnalistul care prin materialul său a îndemnat publicul cititor al ziarului la a nu respecta legile (instigarea la săvârșirea unor contravenții) sau chiar la săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală. Această infracțiune se poate comite atât prin presa scrisă cât și prin cea audiovizuală (prin grai, scris), dar și prin alte mijloace (manifestații). Participația penală este posibilă sub toate formele sale și prin activitatea de presă. Subiectul pasiv este statul român a cărui siguranță și spirit pașnic în conviețuirea socială sunt grav afectate.

Conținut constitutiv.

Latura obiectivă. Raportat la variantele de incriminare elementul material este diferit. Pentru varianta tip în care fapta se poate săvârși prin presa scrisă, elementul material constă în acțiunea de a îndemna publicul la a nu respecta legile sau să săvârșească fapte ce constituie infracțiuni. În cazul apologiei reale elementul material constă în activitatea de a lăuda în public pe cei care au comis infracțiuni sau faptele lor. Dacă ne amintim reacția unor săptămânale în zilele ultimei mineriade din anul 1999 înțelegem că, deși până acum nu există soluții în practica judiciară, infracțiunea își are rolul său vital în rândul faptelor incriminate de legea penală. Adesea, jocul forțelor politice este subtil dublat de îndemânarea manipulatoare a unor ziare centrale, fie că acestea conștientizează efectele potențiale ale articoleleor publicate, fie că însăși activitatea lor este manipulată pentru a manipula.

Oricum, este foarte probabail ca prin cele publicate în ziare să se instige la fapte incriminate de lege, sau să se realizeze o apologie a acestor fapte deja săvârșite de anumite persoane, după cum se pot lăuda unii infractori, firește tot în considerera faptelor săvârșite.

Condiția ca fapta de instigare sau de apologie reală să se săvârșească în public, este îndeplinită în cazul săvârșirii prin presa scrisă, pentru că așa cum arătat cu alte ocazii, conceptul de faptă săvârșită în public, înglobează și orice mijloace cu privire la care făptuitorul și-a dat seama că fapta ar putea ajunge la cunoștiința publicului, după cum arată lit. e art. 152 Cod penal. Precizarea este valabilă atât pentru instigarea directă în forma simplă, cât și pentru cea indirectă în forma apologiei reale.

Instigarea publică și apologia infracțiunilor este o infracțiunea de pericol. Așadar, urmarea imediată constă în realitatea că „…se crează o stare de pericol pentru ordinea de drept și pentru securitatea socială” , sens în care legătura de cauzalitate există mereu și rezultă ex re. Când instigarea publică are ca urmare și săvârșirea infracțiunii la care s-a îndemnat, fapta prevăzută de art. 342 Cod penal, se convertește în instigare ca formă de participația la fapta ce s-a comis. În acest sens, art. 324 alin. 3 Cod penal stabilește că pedeapsa pentru instigare este cea pentru infracțiunea care s-a comis.

Latura subiectivă. Infracțiunea poate fi comisă atât cu intenția directă cât și cu intenție indirectă. În doctrină s-au exprimat opinii în sensul că fapta în forma tip de la lin. 1 al art. 324 nu poate fi comisă decât cu intenție directă pentru că ar fi exclus ca cineva să îndemne la săvârșirea unei infracțiuni fără ca să urmărească însăși săvârșirea acelei fapte. În considerarea acestui argument și raportat la posibilitatea de a săvârși această faptă prin activitatea de presă scrisă, subscriem la această ultimă opinie. Instigarea indirectă în forma apologiei reale se poate săvârși atât cu intenție directă cât și indirectă.

Forme. Modalități. Sancțiuni. Aspecte procedurale.

Actele pregătitoare și tentativa nu se sancționează. Prin presă infracțiunea se consumă la data publicării materialului prin care se complinește elementul material al formei tip sau al apologiei reale.

Modalitățile legale sunt cele prevăzute în elementul material, în cazul nostru îndemnarea publicului și lăudarea faptelor sau a infractorilor ce le-au comis. Modalitățile faptice sunt însă foarte variate, numai prin activitatea de presă putem diferenția între publicare unui articol de fond, prezentarea unui portret-biografie a unui infractor, lăudându-i faptele, etc.

Sancțiunea pentru forma tip este pedeapsa cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani, la fel ca instigarea indirectă în forma apologiei reale, urmând a se aplica pedeapsa pentru infracțiunea la care s-a indtigat dacă aceasta s-a comis. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Organele Poliției efectuează cercetarea penală iar competența de judecată în primă instanță aparține Judecătoriei.

3.1.10. Răspândirea de materiale obscene.

Conținut legal.

În lumina art. 325 Cod penal, răspândirea de materiale obscene este fapta de a vinde sau de a răspândi, precum și de a confecționa ori deține în vederea răspândirii, obiecte, desene scrieri sau alte materiale cu caracter obscen și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 4 ani sau cu amenda.

Condiții preexistente.

Obiectul juridic special al acestei infracțiuni îl constituie ansamblul relațiilor sociale privind conviețuirea socială și bunele moravuri, morala publică exprimată prin integritatea sentimentelor de pudoare și decență legate de intimitățile vieții sexuale. De fapt, noțiunea de obscen „…are semnificație de nerușinat, trivial, indecent, vulgar, pornografic.

Libertatea de exprimare este o cucerire constituțională, însă nu poate să prejudicieze demnitatea, onoarea, viața particulară a unei persoane și dreptul la propria imagine. Tocmai în această direcție art. 30 alin. 7 din Constituție prevede că sunt interzise prin lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război, etc, amintind, nu în ultimul rând, manifestările obscene și contrare bunelor moravuri.

În doctrină s-a opinat că materialele cu caracter obscen, adică „…acelea care cuprind reprezentări sau exprimări cu caracter trivial sau indecent ale unor organe, acte sau scene de viață sexuală ale unor atitudini, practici sau manifestări ale imoralității sexuale” constituie obiectul material al infracțiunii de răspândire de materiale obscene.

Subiectul activ al acestei infracțiuni poate orice persoană angajată în activitatea de răspândire de materiale obscene sub oricare dintre modalități legale stabilite prin elementul material desprins din conținutul legal. Participația este posibilă sub toate formele sale. Se consideră coautorat fapta unei persoane de a poza drept model pentru fotografii pornografice sau de a interpreta roluri în filme pornografice.

Sub acest aspect trebuie așezată sub semnul întrebării legalitatea unor publicații pornografice răspândite și în țara noastră. Mai mult, urmarea periculoasă a acestei acțiunii de comercializare a imoralității sexuale se revarsă asupra publicului țintă tânăr, adesea minori, care nici nu ar trebui să aibă dreptul de a cumpăra asemenea materiale, acceptând că ele ar fi legale. Jurnalistul sau artistul care publică asemenea materiale sau fotografii în publicațiile destinate largului public se fac vinovații de săvârșirea acestei infracțiuni prevăzute de art. 325 Cod penal.

Subiectul pasiv principal este statul român.

Conținutul constitutiv.

Latura obiectivă. Elementul material este una din acțiunile de vânzare, confecționare, răspândire și deținere în vederea răspândirii de materiale obscene. Prin activitatea de presă scrisă, infracțiunea se poate comite cel mai probabil prin modalitatea legală a răspândirii de articole care prin conținutul lor aduc atingere substanței a ceea ce numim în general bune moravuri, însă, considerăm noi, și prin fapta de confecționare de materiale obscene (de pildă realizarea unor fotografii de către un fotojurnalist, sau scrierea efectivă a unor pagini cu proză pornografică), numai dacă confecționarea s-a realizat în scopul răspândirii acelor materiale, adică, în cazul nostru, în scopul publicării lor și deci a obținerii unui profit imoral.

Legătura de cauzalitate reiese ex re tocmai pentru că urmarea imediată constă în crearea stării de pericol pentru moralitatea publică.

Latura subiectivă. În cazul răspândirii și a confecționării cu scopul răspândirii de materiale obscene, pe care le identificam ca susceptibile de a fi comise prin activitatea de presă scrisă, fapta de săvârșește fie cu intenție directă fie cu intenție indirectă. Oricum, jurnalistul (făptuitorul) trebuie să știe despre obscenitatea materialelor pe care le publică sau pe care le redactează în vederea publicării.

Forme. Modalități. Sancțiuni. Aspecte procedurale.

Actele pregătitoare și tentativa nu se pedepsesc. În ceea ce privește confecționarea de materiale obscene, precizăm că infracțiunea se consideră consumată la data terminării actului de confecționare. Despre răspândire se impun alte câteva mențiuni. În doctrină s-a stabilit că în situația răspândirii este vorba despre o faptă ce implică acte de transmitere succesivă pe o durată de timp, și prin urmare, fapta fiind continuă, este consumată la data la care conținutul obscen a fost transmis la un număr suficient de persoane pentru a caracteriza acțiunea de răspândire. Nu s-a respins totuși posibilitatea ca infracțiunea să fie săvârșită printr-un singur act în urma căruia conținutul obscen să ajungă la cunoștiința unui public larg, cum este cazul săvârșirii faptei prin publicarea de materiale obscene în presa scrisă.

Modalitățile faptice sunt diverse, iar sancțiunea este închisoarea de la 6 luni la 4 ani sau amenda. Cele precizate la instigare publică și apologia infracțiunilor privind aspectele procedurale sunt valabile și în cazul răspândirii de materiale obscene.

3.2. Contravenții la regimul juridic al presei în România

3.2.1. Aspecte generale.

După cum spuneam, prin conceptul de delicte avem în vedere nu doar infracțiunile săvârșite sau săvârșibile prin activitatea de presă, ci și faptele care contravin legii dar nu sunt prevăzute de legea penală, și prin urmare nu constituie infracțiuni. Sunt foarte multe fapte care aduc atingere unor drepturi și în urma săvârșirii cărora este nevoie de angajarea unei răspunderi, de aplicarea unor pedepse, fie ele măcar administrative.

În doctrină, răspunderea juridică a primit numeroase definiții prin care era explicitată ca un complex „…de drepturi și obligații care – potrivit legii – se nasc ca urmare a săvârșirii unor fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și a îndrumării membrilor societății în spiritul respectării ordinii de drept”. Răspunderea contravențională poate fi definită drept „…acea formă a răspunderii juridice ce constă în aplicarea de sancțiuni contravenționale persoanelor vinovate de încălcarea dispozițiilor legale care prevăd și sancționează contravențiile.”

Regimul juridic al contravențiilor în România are un nou sediu al materiei. Este vorba despre Ordonanța Guvernului nr. 2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravențiilor care precizează în cuprinsul art. 51 alin. 2 că pe data intrării ei în vigoare se abrogă Legea nr. 32/1968 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 148 din 14 noiembrie 1968, cu modificările și completările ulterioare, precum și orice alte dispoziții contrare.

Legea nr. 3/1974 privind regimul presei în România prevedea unele contravenții pe care le redăm numai pentru interes comparativ, ținând cont că legea nu mai este în vigoare, cu excepția unor articole privind dreptul la replică.

Astfel conform art. 91 constituiau contravenții următoarele fapte, dacă nu sînt săvârșite în astfel de condiții încît, potrivit legii penale, să fie considerate infracțiuni:

a) împiedicarea, în orice mod, a reprezentanților presei de a-și îndeplini îndatoririle profesionale;

b) furnizarea către presă sau publicarea în presă a unor informații și date, cunoscînd că acestea nu corespund adevărului;

c) persecutarea, sub orice formă, a celor care au contribuit la informarea presei sau și-au exprimat în presă opinii critice, precum și exercitarea de presiuni sau alte acte de intimidare asupra acestora;

d) necomunicarea în termenul prevăzut de lege, în mod nejustificat, a răspunsului la opiniile critice exprimate în presă;

e) introducerea presei străine spre difuzare sau punere în vânzare în alte condiții decît cele prevăzute în lege;

f) modificarea prețului publicației, pe număr sau în abonament, fără respectarea dispozițiilor legale.

Firește, operand o eliminare a tuturor normelor care nu mai corespund spiritului liber al economiei de piață (precum cea privind prețul de vânzare a ziarului), sau liberei circulații a informației chiar din afară statului, nu putem să observăm că, în linii generale legea incriminează unele fapte care și astăzi obstrucționează activitatea de presă. De exemplu,

împiedicarea, în orice mod, a reprezentanților presei de a-și îndeplini îndatoririle profesionale,

furnizarea către presă sau publicarea în presă a unor informații și date, cunoscînd că acestea nu corespund adevărului,

persecutarea, sub orice formă, a celor care au contribuit la informarea presei sau și-au exprimat în presă opinii critice, precum și

exercitarea de presiuni sau alte acte de intimidare asupra acestora, ori necomunicarea în termenul prevăzut de lege, în mod nejustificat, a răspunsului la opiniile critice exprimate în presă, ar trebui pe mai departe prevăzute prin text de lege ca fiind contravenții la regimul juridic al presei, nu pentru a îngrădi libertatea exprimării, ci pentru a securiza tocmai legala exercitare a acesteia.

3.2.2. Audiovizual / presă. Privire comparativă.

O asemenea abordare își justifică utilitatea în temeiul legături indisolubile a activității de presă scrisă sau de comunicare audiovizuală. Distincția presă scrisă – audiovizual este o realitate accentuată în ultimul deceniu al exploziei informaționale pornind, mai ales, de la criteriul simultaneității actului de emitere a informației cu cel de recepționare a ei, în cazul radioului și televiziunii. Noematic vorbind, potențialitatea de a săvârși infracțiuni sau fapte ilicite incriminate de norme contravenționale, este asemănătoare în ambele subdomenii ale media.

Complexitatea raporturilor sociale desfășurate în timpul actului de comunicare audiovizuală a dus la elaborarea Legii audiovizualului nr. 48/1992, sediul general al materiei în acest domeniu.

În cuprinsul acestui act normativ, cap. 5 Sancțiuni, nu se prevăd în mod expres anumite contravenții la regimul comunicării audiovizuale în România, însă în cuprinsul legii se stabilesc o serie de obligații pentru titularii de licențe de emisie sau a unor autorizații de funcționare, etc, a căror încălcare poate, conform art. 37 din lege, să atragă angajarea răspunderii administrative, astfel :

a) amendă între 2% și 5% din cifra de afaceri a anului precedent; în cazul în care titularul se află în primul an de activitate, se ia în considerare cifra de afaceri existentă în momentul aplicării sancțiunii;

b) suspendarea autorizației de la o lună la 3 luni;

c) reducerea pînă la jumătate a duratei totale a autorizației sau a licenței;

d) retragerea deciziei de autorizare sau a licenței de emisie; retragerea este obligatorie în cazul în care titularul de autorizație încetează să mai emită, respectînd regularitatea și durata prevăzută în decizie, din alte motive decît cele de avarie tehnică.

Până la aplicarea acestor sancțiuni se parcurge următorul traseu. Consiliul Național al Audiovizualului controlează respectarea obligațiilor ce revin titularilor de licență de emisie, iar Ministerul Comunicațiilor, respectarea condițiilor tehnice din decizia de autorizare.

În caz de încălcare a acestor obligații, Consiliul Național al Audiovizualului sau Ministerul Comunicațiilor, după caz, adresează consiliului de administrație al societății respective observații publice și dispune reintrarea în legalitate.

Consiliul Național al Audiovizualului sau Ministerul Comunicațiilor, după caz, desemnează pe unul dintre membrii săi spre a expune consiliului de administrație al societății respective conținutul acestor observații și spre a hotărî, împreună cu acesta, măsurile necesare pentru încetarea încălcărilor; măsurile se vor aplica într-un termen stabilit printr-o decizie a Consiliului Național al Audiovizualului sau, după caz, a Ministerului Comunicațiilor.

La prima încălcare a prevederilor prezentei legi, titularul de autorizație este somat de îndată. Somația se face publică prin mijloacele de informare în masă. În cazul în care titularul unei autorizații sau al unei licențe de emisie nu își respectă obligațiile și nu se conformează somației primite, Consiliul Național al Audiovizualului sau Ministerul Comunicațiilor, după caz, poate aplica împotriva acestuia, în funcție de gravitatea faptelor, una dintre sancțiuniile administrative enumerate mai sus.

Împotriva aplicării sancțiunii, persoana sancționată poate face plângere, în termen de 15 zile de la comunicare, la instanța de contencios administrativ în a cărei rază teritorială s-a săvîrșit fapta.

*

Pe de altă parte, în Proiectul de Lege a Jurnalistului, la care am făcut de mai multe ori referire, sunt prevăzute la art. 68, cap. VII, secțiunea II, Răspunderi și sancțiuni, următoarele contravenții, care se sancționează ca atare, dacă, potrivit legii penale nu constituie infracțiuni:

fapta editorului sau a proprietarului mijloacelor de comunicare în masă de a introduce spre publicare produse jurnalistice care nu provin de la cabinetele de jurnalist sau care nu au primit avizul unui astfel de cabinet – amendă de la 1,5 la 3 salarii medii pe țară.

fapta editorului sau a proprietarului mijloacelor de informare în masă de a introduce produse jurnalistice care încalcă normele deontologice – amendă de la 3 la 6 salarii medii pe țară.

fapta proprietarului mijloacelor de informare în masă de a introduce, fără acordul editorului, produse jurnalistice care nu provin de la cabinetele de jurnalist sau nu au primit avizul unui astfel de cabinet – amendă de la 5 la 10 salarii medii pe țară.

fapta autorului, altul decât jurnalistul, de a publica materiale care sunt de natură să aducă atingere unui drept sau interes legitim al unei persoane – amendă de la 6 la 12 salarii medii pe țară.

fapta reprezentantului unei autorități publice de a pune la dispoziție jurnaliștilor date sau informații false sau eronate în legătură cu activitatea autorității din care face parte – amendă de la 6 la 12 salarii medii pe țară.

Așa cum se stabilește mai departe, săvârșirea repetată a contravențiilor poate duce la majorarea limitelor amenzilor cu 50%. Împotriva procesului verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii se poate face plângere pe cale de contencios la judecătoria în a cărei circumscripție s-a săvârșit contravenția.

*

În încheiere menționăm că dezbaterea privind oportunitatea stabilirii pe cale legală a unor contravenții la regimul presei scrise în România rămâne deschisă. Există argumente pro și contra, simple adaptări ale considerentelor pentru care unii resping ab initio o lege a presei, iar alții o găsesc mai mult decât vitală.

Oricum, rămâne o realitate că unele fapte care nu sunt infracțiuni, săvârșite prin activitatea de presă scrisă, nu ar mai fi cu atăta ușurință repetate dacă, pe lângă posibilitatea angajării răspunderii civile delictuale (caracter reparatoriu), ar exista certitudinea angajării răspunderii administrative (caracter sancționar de pedeapsă). În acest sens, iată încă un argument pentru o înțeleaptă și democratică lege a presei.

4. Răspunderea juridică civilă cu privire la delictele de presă

Găsim absolut necesară tratarea celor despre răspunderea pe latură civilă în cazul delictelor de presă într-un capitol separat al lucrării noastre, tocmai în considerarea importanței deosebite pe care o deține teoria răspunderii civile delictuale în doctrină și a valorilor sociale însemnate, obiect al prejudicierilor realizate prin activitatea de presă scrisă ce excede licitul civil.

Avem în vedere anume acele delicte care prin natura lor sunt susceptibile de a prejudicia material și moral persoane fizice sau juridice. Dacă se calomniază prin presa scrisă o persoană publică, om de afaceri, iar în urma publicării materialului calomnios un partener de afaceri refuză sub influența tocmai a acelui material contractarea unei înțelegeri deja negociate cu subiectul pasiv al calomniei, acesta este vătămat moralmente prin atingerea adusă onoarei și reputației sale, dar și material, sub aspectul acelui lucrum cessans, beneficiu nerealizat de el ca urmare a calomnierii prin presă. Numai astfel se poate reține ceea ce doctrina numește restitutio in integrum, adică principiul reparării integrale a prejudiciului.

Cât privește disputa dacă și o persoană juridică poate fi prejudiciată moral, (pentru că în fond prejudiciile nepatrimoniale sunt cele mai des întâlnite în cazul delictelor de presă scrisă, sens în care despre daunele morale vom dezbate mai pe larg în cuprinsul acestui capitol), doctrina este foarte precisă. Ne referim aici la cadrul legal stabilit prin Legea nr. 48/1992 a audiovizualului pentru că, mutatis mutandis, același răspuns poate fi oferit și în cazul presei scrise.

Art. 4 alin. 1 din Legea nr. 48/1992 a audiovizualului face următoarea precizare: „Persoana care se consideră vătămată într-un drept sau într-un interes legitim, moral sau material, printr-o comunicație audiovizuală, are dreptul să ceară rectificarea necesară, iar în cazul în care aceasta i se refuză, are dreptul la replică. Rectificarea și replica vor fi difuzate în aceleași condiții în care dreptul sau interesul i-a fost lezat.” Prin urmare textul legal nu face nici o circumstanțiere ori limitare și în considerarea principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, subscriem opiniei unor specialiști că “…alături de persoana fizică, poate fi vătămată într-un drept sau interes legitim, moral sau material, printr-o comunicație audiovizuală și persoana juridică.”

Ba mai mult, chiar Decretul nr. 31/1954 stabilește în art. 54 alin. 1 o modalitate de ocrotire a drepturilor patrimoniale, ocrotire ce se referă la orice persoană care ar fi suferit o atingere în dreptul ei la nume sau la denumire, de unde rezultă și posibilitatea de prejudiciere nepatrimonială a persoanei juridice prin lezarea dreptului la denumire.

Tot astfel, este posibil a se angaja răspunderea unei personae juridice pentru fapta proprie, cum este cazul unui editorial nesemnat asupra conținutului căruia și a bunului de tipar s-a votat în consiliu redacțional, excedând autoritatea redactorului-șef, care doar va reprezenta ziarul sub aspect procesual. Despăgubirile prejudiciilor morale prin echivalent bănesc vor fi însă suportate de patrimonial ziarului, persoanei juridice care nu ar trebui să mai aibă acțiune în regres împotriva redactorului-șef (ce în mod convențional este răspunzător pentru bunul de tipar) și a autorului materialului, ținuți solidar în baza raportului comitent-prepus.

În situația unui articol de opinie nesemnat, într-un proces civil, poate fi chemată în judecată persoana juridică prin redactorul-șef, împotriva căruia, în solidaritate cu autorul, se va îndrepta just acțiunea în regres a ziarului, dacă se reține în seama lui o culpă in vigilendo iar publicarea materialului nu s-a dispus prin hotărârea consiliului redacțional.

*

Prin urmare, vom dezbate în capitolul de față despre răspunderea proprie a persoanelor fizice care intră în componența organelor persoanei juridice sau care colaborează cu aceasta (un publicist independent), răspunderea comitenților pentru faptele prepușilor, și problema daunelor morale, cel mai des acordate în urma săvârșirii delictelor de presă.

4.1. Răspunderea proprie a autorilor unor articole de presă și răspunderea comitenților pentru prepușii lor în cadrul redacțional.

În general, răspunderea civilă revine persoanei prin fapta căreia s-a cauzat paguba.

Deci, în materie de delicte de presă răspunderea va reveni, în primul rând autorului delictului, care poate fi în același timp și autorul unei infracțiuni.

Dacă la săvârșirea infracțiunii au existat și participanți, și anume instigatori, complici, aceștia vor fi ținuți la plata despăgubirilor în mod solidar cu autorul infracțiunii (în ipoteza în care în seama redactorului-șef i se poate reține o culpă in vigilendo la producerea unui prejudiciu prin comiterea unei infracțiuni de către un membru al redacției, afară dacă nu cumva el însuși este autorul materialului, sens în care nu se mai poate discuta despre o pluralitate activă rezultată prin complicitatea redactorului-șef însărcinat cu acordarea de bun de tipar, ci de un autorat al acestuia).

Cât privește situația unui simplu delict civil (violarea dreptului la imagine, etc) este cunoscută în teoria și practica dreptului civil instituția răspunderii civile alăturate și subsidiare, derivată din anumite raporturi ce se leagă între autorul faptei dăunătoare și un terț, care este ținut să răspundă pentru daunele produse alături de persoana care le-a produs, cu toate că acest terț este lipsit de orice participare materială la săvârșirea faptei.

Oprindu-ne la raporturile derivate din calitatea de prepus a celui ce a săvârșit fapta, comitentul răspunde pentru fapta prepusului în mod solidar, dar subsidiar, această răspundere fiind derivată dintr-o prezumată culpă “in vigilando” sau “in eligendo”.

Două probleme se pot ridica în ipoteza în care autorul delictului civil are calitatea de prepus, atrăgând o răspundere subsidiară pentru cel al cărui prepus este, acestea referindu-se la:

cine va fi comitentul căruia îi revine răspunderea civilă alături de prepusul autor al delictului de presă și

prin ce anume se caracterizează calitatea de prepus ?

Referitor la prima problemă ridicată conform art. 30 alin. 8 din Constituția României ce reglementează “libertatea de exprimare”, “Răspunderea civilă pentru informația sau creația adusă la cunoștință publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijloacelor de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii”. Prepusul, adică făptuitorul acțiunii dăunătoare, este menționat în acest text al Constituției sub denumirea de “autor”, toți ceilalți sunt comitenți, ce vor răspunde în mod subsidiar.

După cum prevede acest text constituțional, pentru noțiunea de prepus nu se folosește decât un singur termen, acela de “autor”, iar noțiunea de comitent este desemnată printr-o serie întreagă de poziții pe care le poate ocupa cel căruia i-ar reveni această calitate – editor, realizator, organizator al manifestării artistice, proprietar al mijloacelor de multiplicare, al postului de radio sau televiziune.

Raportul de la comitent la prepus este clar, neîndoielnic, astfel încât răspunderea comitentului funcționează în situația în care unul dintre ziariști, membru al personalului angajat al ziarului sau un colaborator extern, de asemenea ziarist ce nu face parte din personalul ziarului, publică producții proprii – articole, reportaje, cronici – în ziarul respectiv cu regularitate sau doar din când în când (ceea ce în SUA se numește freelancering).

Intrând în cadrul comunicării audiovizuale facem câteva observații. Ținând cont de caracterul uneori instant al comunicării prin media televizuale, se poate întâmpla ca un extraneu organului respectiv de mass-media, în timpul unei emisiuni de radio în direct, de exemplu, să săvârșească un delict civil, pe care proprietarul, editorul, organizatorul nu îl putea prevedea, nici împiedica. Tot astfel, imaginăm situația în care că într-o emisiune de televiziune transmisă în direct, fără pregătire prealabilă, se cer păreri unor oameni politici sau unor specialiști în materia ce constituie obiectul emisiunii iar în exprimarea acestor păreri unul dintre participanți emite afirmații în afara licitului de exprimare la adresa unei persoane. Aceasta îi va atrage răspunderea penală, dacă s-a calomniat, și totodată obligarea la despăgubiri civile, fiind îndoielnic dacă va putea fi obligat solidar și proprietarul sau directorul postului de televiziune respective. În acest caz nu există un comitent care să aibă o răspundere civilă subsidiară.

Între cele două situații prezentate mai sus există și o serie de situații ambigue în care este mai greu de stabilit legătura comitent – prepus și funcționarea prezumției de culpă “in vigilendo”, tocmai din cauza naturii complexe și variate a activității organelor de mass-media, acestea vor fi rezolvate de la caz la caz de instanțele de judecată.

4.2. Problema delicată a daunelor morale

Cei mai mulți autori preferă termenul de prejudiciu nepatrimonial în locul celui de daună morală pentru considerentul că termenul de daună poate desemna atât conceptul de pagubă (prejudiciu), cât și cel de despăgubire. Termenul de prejudiciu are două înțelesuri:

acela de dezdăunare, implicând ideea că dauna desemnează o pagubă,

și acela de daune-interese, adică despăgubirile ce se cuvin pentru pagubele provocate.

Prima accepțiune este tradițională și fundamentată științific, derivând cu un sens lărgit de la acel damnum injuria datum din dreptul roman, în vreme ce al doilea se referă oarecum profan la despăgubire.

Prin urmare și conceptul de daună este susceptibil de două accepțiuni:

dauna-prejudiciu, regăsită în expresia a se repara daunele și

dauna-despăgubire, regăsită în expresia a se obține daune.

Doctrina a arătat că atribuirea celor două înțelesuri conceptelor de prejudiciu și de daună este greșită. Termenul de daună utilizat în limbajul profan cu înțelesul de despăgubire, este în limbajul juridic științific absolut simonim cu cel de prejudiciu, sens în care s-a oferit următoarea definiție: “…prejudiciile nepatrimoniale sau daunele morale sunt consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani și rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale, fără conținut economic. Drepturile personale extrapatrimoniale definesc personalitatea umană.”

Chiar și așa, după cum precizam, unii autori preferă noțiunea de prejudiciu nepatrimonial pentru considerentul că aceasta este preferabilă lingvistic celei de daună morală, întrucât “…cuprinde toate prejudiciile de natură neeconomică, adică atât cele care constă din atingerile aduse unor valori morale, cât și cele care rezultă din atingerile unor valori și drepturi subiective fără legătură cu morala.” Găsim această explicație nu un argument, ci mai degrabă un exces de zel al specialiștilor.

Înțelegerea corectă a noțiunii de prejudiciu nepatrimonial comportă următoarele precizări:

Prejudicial nepatrimonial nu poate fi decât consecința lezări unor drepturi nepatrimoniale, nu și a unor drepturi patrimoniale.

Victima prejudiciului nepatrimonial poate fi, după cum am demonstrat mai sus, și persoana juridică, nu doar cea fizică.

Dauna morală este unitară în structura sa (nu se exprimă în pierderi pecuniare, materiale), dar este variat prin forme concrete de manifestare (atingeri aduse integrității fizice, onoarei, sentimentelor de afecțiune, etc).

Specificul daunei morale determină particularitățiile reparării acesteia.

4.2.1. Privire istorică asupra daunelor morale.

În dreptul roman exista delictul de injurie care avea o acțiune proprie, action iniuriarum. Reprezentau un asemenea delict diferite fapte ale persoanei precum actele de lovire sau de mutilare corporală, vorbele și scrierile injurioase, fapte defăimătoare, gesturi obscene contrare bunelor moravuri, inclusiv tentativele de seducție. Alături de conceptul de pagubă nepatrimonială exista și acela de sancționare cu amenzi a unor asemenea delicte.

În Legea celor XII Table se stabilea că acela care va frânge unui om liber un os cu mâna sa sau cu un băț va plăti amenda de 150 de ași. Tot astfel, insulta adusă unei femei măritate prin cuvinte vorbite sau scrise se pedepsea cu plata unei amenzi în cuantum stabilit de judecător (iniuriarum aestimatoria).

În Vechiul Testament Legea Talionului nu exclude și repararea patrimonială a daunelor fie ele morale sau materiale, iar în Noul Testament este prezent conceptual de delict, căci, spune Sfântul Apostol Ioan: “Oricine făptuiește păcatul săvârșește și nelegiuirea, și păcatul este nelegiuirea” (Ioan, 3:4).

Tot astfel, după legea lui Moise, dacă un bărbat sau o femeie săvârșesc vreun păcat față de un alt om și sunt găsiți vinovați vor mărturisi păcatul și vor plăti o despăgubire. Astfel, după ce va “…întoarce deplin aceea prin ce a păcătuit…”, va mai adăuga “…la aceea a cincea parte și să dea acelui făță de care a păcătuit.”

În dreptul medieval pentru sancționarea unor delicte private existau amenzi constând în tarife prestabilite. Adepți dreptului canonic au îmbinat delictele cu păcatele (delictum et peccatum), situând amenzile la baza teoriei răspunderii delictuale pentru daunele morale.

În dreptul modern răspunderea delictuală pentru prejudicii nepatrimoniale a fost soluționată diferit. La noi și la francezi a fost admisă prin interpretarea mai largă a dispozițiilor legale privind răspunderea civilă delictuală. În sistemul de drept elvețian sau în acel german răspunderea pentru daune morale este admisă numai în cazuri anume prevăzute de lege, iar în dreptul englez, legea nu reglementează această posibilitatea de despăgubire, însă ea este consacrată pe cale jurisprudențială, la fel ca în SUA.

*

În dreptul român se poate concluziona că exista o preocupare privind admisibilitatea în principiu a daunelor morale chiar cu 50 de ani mai înainte de codul napoleonian, căci în Moldova, Codul lui Calimach prevedea la art. 1738 obligația “să se hotătască pentru despăgubire după ecvitate, adecă plecându-se mai mult câtre iubirea de oameni”.

Cu toate acestea nu putem afirma că ar fi existat vreun text de lege prin care să se fi reglementat expres această instituție. Chiar în Codul civil de la 1864 repararea daunelor morale nu primește o reglementare expresă, însă poate fi admisă în principiu prin interpretarea art. 998 și 999 sediul general al răspunderii civile. Dacă aici nu se deosebește între daune morale sau patrimoniale, reiese că ambele sunt motiv de angajare a răspunderii civile.

Prin urmare, pentru aproape un secol (1865 – 1952) s-au acordat daune morale pe teritoriul românesc în temeiul art. 998, 999 Cod civil, inclusive pentru prejudicii de imagine cauzate prin calomnii prin presă.

În 1952 Plenul Tribunalului Suprem a publicat Decizia de îndrumare nr. VII din 29 decembrie 1952, prin care interzicea acordarea de daune morale pentru considerentul că tocmai moralmente ele ar contraveni principiilor fundamentale ale legislației socialiste. Se argumenta că ele că izvorăsc din ideea burgheză a transformării într-o sumă de bani a suferinței morale, practică prin care s-ar specula litera legii prin transformare suferinței în mijloc de îmbogățire.

Tot în motivare se arăta că decizia nu contravenea art. 92 Cod penal care stabilește regula reparării integrale a prejudiciilor rezultate dintr-o infracțiune, pentru că repararea unor asemenea prejudicii s-ar fi făcut in integrum prin condamnarea celor vinovați și publicarea hotărârilor de condamnare ca act de îndreptare a posibilelor demnități știrbite printr-o calomnie, ca exmplu. Totodată se pretindea nu doar o reparare totală inclusiv a celor pierdute pe plan moral, dar și o educare eficientă a cetățenilor în spirit socialist care nu permitea îmbogățirea prin pervertirea sensului legii.

Ulterior prin Decretul nr. 31/1954 s-a stabilit că persoana vătămată în drepturi nepatrimoniale poate cere instanței “…să oblige pe autorul faptei la orice măsuri socotite necesare de către instanță, spre a ajunge la restabilirea dreptului atins” – (art. 54) Numai dacă persoana vinovată nu se conforma obligației de restabilire a dreptului atins, atunci de la un anumit termen urma să se calculeze și să se plătească o amendă în favoarea statului, nu cu titlu de reparație ci cu titlu de pedeapsă.

Cu timpul, jurisprudența a eludat chiar sub regim comunist prevederea stabilită în 1952, demonstrând într-un mod camuflat, atât cât se putea, falsitatea argumentelor socialiste și falimentul raționamentelor pretins logice ale deciziei Tribunalului Suprem. De fapt s-a avut în vedere funcția preventiv-educativă a daunelor morale și argumentul de simț comun că vinovatul de săvârșirea unei calomnii, de exemplu, trebuie să răspundă pe plan penal (social, public) prin executarea pedepsei aplicate, dar și pe plan civil (privat, individual), prin repararea chiar aproximativă a pagubei produse, indiferent dacă ea este cuprinsă în patrimonial material sau în domeniul vieții sufletești.

Modul prin care s-a eludat parțial Decizia nr. VII din 29 decembrie 1952 nu putea fi fundamentat teoretic, pentru a avea șanse de aplicabilitate, decât pe propriile argumente ale gândirii socialiste. Cu alte cuvinte daunele morale nu erau acceptate prin ele însele, ci li se atribuia o semnificație economică, pecuniară. Așadar, nu se acordau daune morale unei persone rămasă invalidă în urma unui accident de mașină, dar se puteau calcula sumele necesare celui în cauză pentru surmontarea tuturor neajunsurilor pricinuite de accident, sens în care se acordau daune menite a acoperi cheltuielile victimei pentru efortul de reintegrare socială, confort spiritual, etc. Se susținea însă că acestea sunt nimic altceva decât daune materiale.

Totuși, suferințele psihice provocate de atingerile aduse onoarei, demnității nu au putut fi justificate pe această cale, și tocmai din acest considerent nu vom găsi jurisprudență în care să se fi acordat despăgubiri bănești pentru daunele morale rezultate din insultă sau calomnie, până în 1990.

4.2.2. Situația actuală.

Actualmente, chestiunea acordării daunelor morale nu mai poate reprezenta obiect al nici unei controverse. Argumentele și așa precare prin care se respingeau despăgubirile patrimoniale pentru daune morale au căzut odată cu sistemul care le-a emis. Astăzi sunt texte de lege care reglementează expres acordarea de despăgubiri pecuniare pentru prejudiciile nepatrimoniale.

Avem în vedere Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ care prevede la art. 11 alin 2 că în caz de admitere a cererii de anulare a actului administrativ atacat pe această cale, instanța urmează să se pronunțe și asupra daunelor morale.

Tot astfel, prin Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, după ce se enunță regula conform căreia comercianții sunt obligați să-și exercite activitatea cu bună credință după uzanțele cinstite (art. 1), se prevede că încălcarea acestei îndatoriri atrage răspundrea civilă, iar dacă vreuna din faptele considerate contravenții cauzează daune materiale sau morale, persoana prejudiciată este îndreptățită să se adreseze instanței care va decide asupra reparării daunei indiferent de natura prejudiciului.

În ceea ce privește posibilitatea angajării acestei răspunderi pentru daune morale în urma săvârșirii unor infracțiuni, textul art. 14 alin. 3 din Cod proc. pen. stabilește că repararea pagubei se face conform legii civile, anume art. 998-1003 cod civil, care admit despăgubiri pecuniare pentru prejudicii nepatrimoniale.

Criterii de acordare a daunelor morale nu s-au stabilit încă prin lege. Este poate cazul ca legiuitorul să adopte o lege privind acordarea daunelor morale, prin care să elucideze chestiuni precum modul de reparare a daunelor morale (prin restabilirea unui drept subiectiv sau/și pe cale pecuniară), plata deodată sau în rate a unor asemenea sume, (ținând cont mai ales că urmările unei vătămări corporale, de exemplu, nu sunt mereu în totalitate cunoscute la data acordării despăgubirii), criteriile de evaluare a prejudiciului nepatrimonial, ținând cont de suveranitatea instanței, etc.

În anul 2000 se emitea Ordonanța de Urgență nr. 53/2000 privind acordarea unor daune morale, care abroga la art. 5 însăși Legea nr. 3/1974 privind regimul presei în România, mai puțin art. 72-75 și 93 privind dreptul la replică, încă în vigoare.

Prin Ordonanța de Urgență nr. 34/2001 pentru completarea și modificarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru se abroga la art. 2 O.U. 53/2000 privind acordarea unor daune morale, urmând ca după un an să se adopte Legea nr. 42/2002 pentru respingerea Ordonanței nr. 53/2000 privind acordarea unor daune morale.

În încheiere precizăm că “…practica anterioară anului 1952 cu privire la repararea prejudiciului moral își găsește pe deplin fundamentarea înlegislația actuală, iar statul de drept este interesat și urmărește să ocrotească toate valorile care definesc personalitatea umană împotriva oricăror atingeri ce li s-ar aduce prin fapte ilicite, prejudiciul moral fiind un element al răspunderii civile delictuale.”

5. De lege ferenda

Așa cum precizam și în argumentul la lucrarea de față, este de datoria jurnalistului să-și desfășoare activitatea profesională cu bună credință, cu respectarea exactă a codului deontologic, tocmai pentru a nu aduce atingeri drepturilor subiective ale persoanelor despre care se scrie sau ale căror fotografii se publică în ziare sau reviste.

Dacă totuși, în pofida oricăror bune intenții, a triplelor verificări a corectitudinii informațiilor oferite de surse diverse, a pretinsei naturi publice a anumitor informații care teoretic ar transforma un secret intim în bun public, tot se mai comit erori și se lezează drepturi subiective, există instituția juridică a dreptului la rectificare sau la replică.

5.1. Dreptul la rectificare și la replică în presa scrisă

Dezbaterilor publice televizate din ultimele săptămâni privind conținutul prea puțin democratic al Proiectului de Lege a Dreptului la replică inițiat în Parlamentul României de actuala putere, le răspundem cu argumente juridice prin prezentul capitol.

Izvorul formal incident în acest sens în dreptul românesc este Legea nr. 3/1974 privind regimul presei în România. Aceasta a fost abrogată în mod expres prin art. nr. 5 al Ordonanței de Urgență nr. 53/2000 privind acordarea unor daune morale, mai puțin prevederile art. 72-75 și 93 din Legea nr. 3/1974 privind regimul presei în România, adică exact acele articole care reglementează dreptul la rectificare și la replică.

Conform acestora “Persoana fizică sau juridică lezată prin afirmații făcute în presă și pe care le consideră neadevărate poate cere, în termen de 30 de zile, ca organul de presă în cauză să publice sau să difuzeze un răspuns sub formă de replică, rectificare ori declarație.

Răspunsul trebuie să fie obiectiv și să urmărească restabilirea adevărului.

Nu se consideră a aduce lezare critica obiectivă, principială și constructivă, exercitată prin presă, în realizarea funcțiilor sale social-politice.(art. 72)

Organul de presă este obligat să publice, fără plată, răspunsul, în condițiile articolului precedent, în termen de 15 zile de la primirea lui, dacă organul de presă este cotidian, sau cel mai tîrziu în al doilea număr de la primirea răspunsului, dacă organul de presă are altă periodicitate. (art. 73)

Refuzul de a publica sau difuza un răspuns, în condițiile art. 73, se comunică persoanei lezate în termen de 15 zile de la primirea sesizării scrise de aceasta.

Nepublicarea sau nedifuzarea răspunsului în termenele prevăzute în articolul precedent se consideră refuz, chiar dacă acesta nu a fost comunicat potrivit alin. 1. (art. 74)

În cazurile prevăzute în articolul precedent, persoana lezată poate cere judecătoriei obligarea organului de presă în cauză să publice sau să difuzeze răspunsul.

Dacă instanța judecătorească constată că refuzul este neîntemeiat, obligă organul de presă să publice sau să difuzeze răspunsul în termen de 15 zile, care se calculează de la data rămînerii definitive a hotărîrii judecătorești.

În cazul prevăzut în alineatul precedent, publicarea sau difuzarea răspunsului se face cu mențiunea că aceasta s-a dispus prin hotărîre judecătorească, indicîndu-se numărul și data acesteia, precum și instanța care a dat hotărîrea.”(art. 75)

*

Asupra acestor norme, destul de clare, se impun câteva comentarii ce lipsesc în doctrină.

Mai înainte de toate, în primul rând, trebuie remarcat că astăzi textul legal nu mai are aplicabilitate decât în ceea ce privește activitatea ziaristică: cotidiane, săptămânale, etc.

Prin urmare vom face abstracție de faptul că articolele invocate, încă în vigoare, fac vorbire despre publicarea și difuzarea unui răspuns. La vremea sa, Legea nr. 3/1974 definea conceptul de presă ca fiind activitatea de informare publică realizată prin orice forme de imprimare, înregistrare, transmitere și comunicare, materializată în: ziare, reviste, buletine periodice, emisiuni de radio și televiziune cu caracter de informare curentă și de publicistică specifică radioteleviziunii, jurnale cinematografice de actualități, filme de informare și documentare curentă, etc. (art. 5 din lege)

Astăzi există o Lege a audiovizualului nr. 48/1992 care reglementează în domeniul strict al comunicării audiovizuale dreptul la replică și la rectificare, sens în care, după cum precizam și mai înainte cele câteva articole încă în vigoare din Legea nr. 3/1974 sunt incidente doar presei scrise.

2. În al doilea rând, legea este confuză în ceea ce privește înțelesul termenilor de rectificare, replică sau chiar declarație, precizând că persoana fizică sau juridică lezată prin afirmații făcute în presă și pe care le consideră neadevărate poate cere, în termen de 30 de zile, ca organul de presă în cauză să publice sau să difuzeze un răspuns sub formă de replică, rectificare ori declarație.

Cu alte cuvinte, în sensul legii, conceptul de răspuns încorporează noțiunile de rectificare, replică, declarație.

Raportat la art. 4 din Legea nr. 48/1992 a audiovizualului, mai recentă și deci corespunzătoare sub aspectul emancipării noematice a unor termeni din știința jurnalisticii, considerăm că persoana care se consideră vătămată într-un drept sau într-un interes legitim, moral sau material, printr-o comunicație audiovizuală (sau mutatis mutandis o comunicare scrisă) , are dreptul să ceară rectificarea necesară, iar în cazul în care aceasta i se refuză, are dreptul la replică.

Prin urmare, rectificarea “…e o obligație asumată de orice organism de presă serios”. Ea nu este destinată în exclusivitate persoanei vătămate prin delictul de presă, ci și publicului larg, cititor fidel și client cu pretențiile unui act al informării profesioniste. Specialiștii consideră că: “Legal vorbind, o rectificare promptă a erorii, atunci când autorul și editorii sunt conștienți de ea, e probă suficientă de onestitate care poate împiedica declanșarea unui process, fie el civil sau penal.” Asupra acestei chestiuni vom reveni mai ales că nu suntem totalmente de acord cu opinia lectorului univ. dr-nd Miruna Runcan.

Dreptul la replică, pe de altă parte este mai degrabă o facultate a editorului unei publicații. În lumina legii el poate decide în ce măsură o polemică este de interes public sau riscă să gliseze cu sterilitatea. Totuși decizia lui poate fi atacată pe cale judecătorească după cum reiese clar din legea citată mai sus.

Distincția drept la replică / drept la rectificare rezidă cel mai bine din perspectivele diverse asupra conceptului de replică în media:

Moralmente, dreptul la replică este tributar principiului echidistanței în formarea unei opinii.

Deontologic este o investiție în adevăr făcută de strategia editorială,

Iar legal, dacă legea însăși e clară, el trebuie să fie o obligație a editorului, dar și un mijloc pentru a proba buna sa credință în cazul unui proces civil sau penal.

Legea presei din 1974 atribuie dreptului la replică configurația unei facultăți a editorului prin care voci puternice erau sortite profeției în deșert, nemaiajungând nicicând la opinia publică, manipulată printr-o presă propangandistică. Această deficiență ar trebui surmontată la nivel legislativ.

Sub acest ultim aspect, găsim normele din Legea audiovizualului nr. 48/1992 mult mai clare. Mai întâi persoana cere o rectificare făcută de chiar redacția vinovată de pretinsa sa vătămare. Prin rectificare redacția își asumă greșeala și își probează buna credință. Rectificarea refuzată, dă curs dreptului la replică care este deci o obligație a titularului licenței de emisie, care răspunde conform legii pentru asigurarea acestui drept al persoanei. Așadar, nu este vorba despre o facultate a titularului licenței de emisie, ci de o obligație a sa.

Cât privește realitatea că asigurarea dreptului la replică ar trebui să împiedice un eventual proces civil sau penal – cum susțineau în temeiul libertății presei stângaci înțeleasă unii jurnaliști invitați la dezbaterile privind o Lege a dreptului la replică – precizăm că dacă rectificarea, prin care redacția își recunoaște eroarea, nu conduce ipso facto la împiedicare unui process, cu atât mai puțin va stopa oe ipso publicarea unei replici un eventual process, mai ales că prin aceasta redacția nu își admite vreo vină ci doar respectă principiul de drept adaptat la activitatea de presă: audiatur et altera pars.

3. În al treilea rând, Legea nr. 3/1974 reglementează dreptul la rectificare sau la replică în ceea ce privește afirmațiile despre care persoana ale cărei drepturi subiective au fost atinse consideră că sunt neadevărate.

Găsim că și aceasta este o deficiență a legii tocmai pentru că delictele de opinie se pot comite nu doar prin ficțiune, adică prin prezentarea ca adevărate a unor informații ce nu corespund realității, dar și prin punerea într-o lumină falsă, prin manipularea unor date reale ansamblate într-un context totalmente defavorabile persoanei la care se referă.

De fapt avem în vedere și alin. 2 al art. 205 Cod penal care incriminează insulta săvârșită prin atribuirea unei personae a unui defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, n-ar trebui relevate.

Prin urmare, alin. 2 al art. 72 din Legea nr. 3/1974 care stabilește că răspunsul trebuie să fie obiectiv și să urmărească restabilirea adevărului, ar trebui să rămână în vigoare numai în ceea ce privește obiectivitatea și conciziunea răspunsului celui vătămat în drepturile sale, pentru că așa cum arătam, nu mereu se comit delicte prin minciună, dar și prin relevarea adevărului în contexte defavorabile sau când el ține de o intimitate a cărei punere în prin plan este prin ea însăși un delict. În acest caz prin exercitarea dreptului la replică nu se restabilește nici un adevăr, căci nimeni nu susține că s-ar fi publicat vreo minciună, însă se poate mustra în fața opiniei publice autorul intruziunii în viața privată a părții vătămate.

*

Promiteam că vom reveni asupra dezbaterii dacă rectificarea sau acordarea dreptului la replică sunt susceptibile să împiedice un process civil sau chiar penal, cum susțineau unii specialiști citați cu care nu suntem de acord.

Cele mai multe delicte de presă cauzează prejudicii nepatrimoniale sau daune morale care nu pot fi decât consecința lezări unor drepturi nepatrimoniale, nu și a unor drepturi patrimoniale.

Din 1952 în România nu s-au mai acordat daune morale pentru prejudiciile cauzate prin atingeri aduse onoarei sau demnității unei persoane pentru considerentul că daunele morale nu sunt decât expresia burgheză a convertirii suferinței în îmbogățire, sens în care ele contraveneau concepției despre viață și muncă a socialismului. Se admitea însă restabilirea drepturilor prin publicarea unor sentințe de condamnare ori prin alt mod sortit reparării imaginii.

Oricum, un posibil proces întemeiat pe răspunderea civilă delictuală care să se finalizeze printr-o reparare a prejudiciului nepatrimonial prin echivalent bănesc era lipsit de obiect pentru că nu se admitea principial că drepturilor nepatrimoniale sunt susceptibilă de evaluare pecuniară. Prin urmare, o rectificare sau asigurarea spațiului în pagină în termenul legal pentru o replică stingea orice conflict de interese între redacții și persoane vătămate.

Așadar, opinia că publicarea rectificării sau a replicii ar trebui să împiedice procesul civil este un reflex tentacular al gândirii comuniste care în inteligența ei malefică știa să denatureze idealul libertății presei tocmai pentru a reduce la tăcere individul, valoarea supremă într-o sociatate liberală.

Mai mult, ne întemeiem părerea și pe următorul considerent. Printr-o calomnie, de exemplu, nu se prejudiciază o persoană în toate cazurile doar la nivel moral. Este posibil ca în urma calomnierii un partener de afaceri al subiectului pasiv al calomniei să refuze finalizarea unei înțelegeri antecontractate tocmai pentru că i-a scăzut capitalul de încredere al persoanei calomniate în urma publicării materialului. În teoria generală a răspunderii civile delictuale este ridicat la rang de reper axiologic definitiv ancorat principiul reparării în întregime a unei pagube. Prin urmare, în ceea ce privește lucrum cessans, rămâne deschisă calea unui proces pentru daune materiale, despre care nu se mai poate pretinde că publicarea unei replici ar reprezenta un impediment.

În concluzie, publicarea unei rectificări nu poate decât cel mult să împiedice posibilitatea acordării unor daune morale, fără a avea vreo legătură cu pierderile materiale suferite de persoana ale cărei drepturi au fost atinse prin insultă sau calomnie. Și chiar și așa, prin texte de lege trebuie să se prevină orice abuz (insulți prin presă cu intenție și apoi retractezi, știind că moralmente nu vei mai răspunde!)

DE LEGE FERENDA:

Și în doctrina americană există aceeași dispută precum în România.

În 33 de state publicarea unei rectificări reducea în mare parte posibilitatea de a mai fi tras la răspundere prin exercitarea accesului la justiție. Chiar dacă se iniția un proces despăgubirile ce se acordau dacă se publicase o dezmințire erau cu siguranță reduse într-un mod foarte însemnat. „În majoritatea statelor care au legi privind rectificările, publicarea unei rectificări a unei insulte în termenul legal (și poziționarea în pagină a rectificării într-un loc proeminent ca inițiala insultă) limitează despăgubirele ce se pot câștiga.”

Juriștii au sesizat neajunsurile unei asemenea stări de drept și au pornit o mișcare de standardizare a legilor privind rectificarea și dreptul la replică. În 1994 Asociația Americană a Juriștilor a propus spre adoptare un Proiect de Lege a rectificării și dreptului la replică numită Legea privind uniformizarea corecturilor sau dezmințirilor actelor de defăimare. Deși deocamdată proiectul de lege nu a fost adoptat în nici un stat, curentele politice îl creditează puternic cu șanse de a deveni în curând statutory law în mai multe state.

Tot astfel, și la noi, ar trebui mai mult timp de discutare și rediscutare dialectică a prevederilor unei posibile viitoare Legi a dreptului la replică, nu pentru a tergiversa normarea unui domeniu de viață socială sau spre a îngrădi libertatea presei, ci tocmai spre a o asigura printr-un conținut al unei viitoare legi de inspirație occidentală.

Revenind la Proiectul inițiat de ABA, precizăm că acesta oferă victimei unui delict de presă un termen de 90 de zile de la publicarea defăimării în care poate pretinde justificat publicarea unei corecturi sau dezmințiri. Apoi, editorul are la dispoziție un termen de 45 de zile pentru a publica corectura sau rectificarea ce se cuvine.

Textul stabilește că nu se poate iniția un proces fără ca mai înainte persoana în cauză să fi cerut o dezmințire, iar dacă aceasta a avut loc într-un mod potrivit, poate pretinde despăgubiri materiale iar nu morale pentru pierderile bănești pe care le poate dovedi în cauzalitatea insultării sau calomnierii.

*

Revenind la dreptul intern, considerăm că s-ar impune o prevedere legală privind posibilitatea de a evita un proces având ca obiect acordarea de despăgubiri morale în urma publicării unor materiale calomnioase sau insultătoare, sau a încălcării unor drepturi subiective precum cel la viață privată sau la imagine. Însă pentru a nu se comite abuzuri de drept prin rectificări din care nu transpare asumarea regretului că s-a prejudiciat imaginea unei persoane, se impune, considerăm noi, mențiunea că pentru evitarea unui proces privind daune morale trebuie ca sub latură subiectivă fapta de încălcare a drepturilor subiective (prevăzută poate și de legea penală) să se fi comis din culpă. Intenția, chiar indirectă, ar trebui să dea curs unui proces având ca obiect acordarea de daune morale chiar în pofida oricărei dezmințiri.

Prin urmare iată, în opinia noastră, cele două condiții necesare deopotrivă pentru a se evita un litigiu având ca obiect acordarea de daune morale pentru prejudicii cauzate prin materiale de presă:

Publicarea unei rectificări corespunzătoare într-un termen legal,

Săvârșirea delictului de presă din culpă, indiferent că e gravă sau ușoară.

*

În România, persistă încă opinia conform căreia rectificarea sau replica sunt un soi de privilegii pe care editorul le acordă după bunul său plac. „De cele mai multe ori eroarea e tratată ca inexistentă, ca invizibilă, printr-o tăcere cețoasă și vinovată, care derivă de fapt în linie directă din mentalitatea comunistă asupra presei: lucru despre care nu vorbești nu există.”

Fie ca studiul de față să fie, măcar parțial, un suport pentru eventuale răspunsuri la asemenea deficiențe ale imaginarului social.

5.2. Asigurarea civilă a redacțiilor pentru prejudiciile patrimoniale cauzate din vina ziariștilor

Cât privește despăgubirile materiale care se cuvin pentru prejudiciile de ordin material, precum acel lucrum cessans din exemplul nostru, precizăm, de lege ferenda, că se poate concepe un sistem de asigurare a redacțiilor pentru prejudicile materiale provocate prin delicte de presă de către membrii lor.

În SUA există instituții specializate tocmai în acest fel de asigurare. Se percep taxe anuale calculate în moduri diverse, precum sume de 10 ori mai mare decât prețul unei pagini întregi de publicitate, sau contravaloarea unei ore de publicitate în primetime (audiență maximă), pentru televiziuni sau radio.

Facem referire la Asociația Națională a Titularilor de licențe de emisie care s-a specializat în astfel de asigurări, tocmai pentru că în unele state precum California, Oklahoma sau Carolina de Sud insulta și calomnia sunt incriminate foarte sever iar juriile au acordat despăgubiri însemnate persoanelor vătămate. Prin contractul de asigurare al sus-numitei Asociații nu se acoperă prejudicii decât pâna la 2 milioane de $ SUA, plus onorariile avocățești.

Sistemul de asigurare operează pe două niveluri. Primul nivel acoperă numai litigiile izvorâte din insultă și calomnie sau violarea vieții private, iar al doilea nivel de asigurare, mai scump cu încă 50 % din taxa plătită pentru o asigurare de prim nivel, acoperăî și orice alte conflicte de interese fundamentate pe Primul Amendament, libertatea de exprimare, cum ar fi divulgarea unor secrete ale unor instituții prin care se cauzează pierderi materiale.

Totuși, și în SUA, în 1980 mai mult de jumătate din titularii licențelor de emisie nu erau asigurați pentru aceste situații, și pentru că în unele state legea interzice asigurarea pentru prejudicii izvorâte din fapte ilicite dacă aceste sunt și infracțiuni, tocmai pentru argumentul că aceste despăgubiri ar avea o natură punitivă și deci vinovatul trebuie să simtă pedeapsa și sub aspect material pentru a se educa civic.

6. În loc de concluzii: legea presei, o…necesitate!

Cei mai mulți jurnaliști resping categoric ideea unei legi a presei.

Cel mai adesea refuză să dezvolte vreo polemică pe această temă, probabil și pentru puținele și prea puțin științificele argumente pe care se bazează opinia lor. Între argumentele cel mai des utilizate notăm:

Principiul libertății presei ar avea de suferit din cauza unei legi a presei pentru că s-ar reduce la tăcere glasurile așa-numitului câine de pază al democrației;

Legile sunt făcute să îngrădească libertățile persoanelor, mai ales în domeniul informațional-comunicațional;

Nici în SUA sau în alte state europene nu există o lege a presei.

Într-o abordare prolepsică le vom răspunde acestor argumente profane cu susțineri împărtășite, după o strânsă dialectică, chiar de unii specialiști ai presei din occident precum Lene Dalsgaard, editor șef al revistei FEJS pentru mai mulți ani, distribuită în mai bine de 40 de țări europene, sau alți membrii ai redacției FEJS. Poate părea ciudat că, subsemnatul, student la jurnalistică și la drept deopotrivă, este adeptul opiniei că o lege a presei nu este doar o idee binevenită, ci chiar o necesitate. Argumentele juridice au învins în conștiința autorului orice atitudine de respingere a unei asemenea legi, reflexe simptomatice ale breslei jurnaliștiilor.

Aminteam în prezenta lucrare două dintre cele mai renumite lucrări în domeniu libertății presei, al insultei și calomniei, publicate în occident. Ne referim la lucrările lui James H. Ottaway Jr. și Leonard H. Marks, Insult Laws: an insult to press freedom (Legea insultei: o insultă a libertății presei), respectiv Leonard H. Marks, Desacato Laws: an insult to press freedom (Legea calomnierii, o insultă a libertății presei). Autorii, vehemenți susținători ai libertății presei, dezvoltă ideea că elaborarea unei legii a presei în sine nu este un lucru care ar trebui să îngrijoreze, atâta vreme cât printr-o lege a presei s-ar asigura o eficiență practică a garanțiilor constituționale. Însă nu neagă că poate deveni un lucru de nedorit câtă vreme printr-o asemenea lege se facilitează un control și o cenzură politică indirectă.

Astfel:

Argumentul că libertatea presei va avea de suferit ca urmare a unei legi a presei nu are suport dacă ne gândim că cele mai multe din libertățile și drepturile recunoscute omului la nivel european sau mondial prin declarații și convenții ale drepturilor omului, la care ne-am referit în cap. 2 al lucrării noastre, nu au aplicabilitate practică decât în momentul în care statele semnatare ale convențiilor aliniază legislația internă acelor deziderate sau crează instrumentele formale pentru a garanta exercițiul tocmai al acelor drepturi și libertăți. Tocmai în acest sens se și constituie diferite Comisii europene care verifică eforul real al statelor de a elabora legii prin care să asigure exercițiul respectivelor drepturi, întocmesc rapoarte privind progresele realizate de statele semnatare, etc. Este o realitate că dezideratul integrității și inviolabilității corporale rămânea o simplă frază dacă legislațiile interne nu incrimineau fapta de supunere la rele tratamente sau tortura. Mutatis mutandis, libertatea presei consfințită numai într-un cadru generic (la nivel constituțional) poate deveni un deziderat steril și ineficient.

Ajungem astfel la cel de-al doilea argument al celor ce se opun unei legi a presei. O lege în sine nu înseamnă că se sancționează, că se incriminează fapte incidente activității de presă. Aceasta este o viziune reducționistă asupra conceptului de lege dar mai ales asupra funcției unei legi în statul de drept. Este un recul, o reverberație a periodei totalitare când legea era denaturată la nivel noematic în defavoarea cetățeanului căruia i se confiscau averi pentru că avea spațiu excedentar, i se expropriau terenuri pentru ridicarea de cartiere-colonii gen falanster. Pentru acestea omul și-a pierdut încrederea în lege, în sensul ei social de a asigura buna desfășurare a activității sociale în diverse domenii de viață. Legea presei nu este menită să numească obligații absurde pentru jurnaliști, să inventeze contravenții sau chiar infracțiuni. Dimpotrivă, am văzut că chiar în Legea nr. 3/1974 privind regimul presei în România se incriminau contravenții favorabile jurnaliștilor, cum ar fi împiedicarea, în orice mod, a reprezentanților presei de a-și îndeplini îndatoririle profesionale, furnizarea către presă sau publicarea în presă a unor informații și date, cunoscînd că acestea nu corespund adevărului sau persecutarea, sub orice formă, a celor care au contribuit la informarea presei sau și-au exprimat în presă opinii critice, precum și exercitarea de presiuni sau alte acte de intimidare asupra acestora. Ei bine, aceste protecții lipsesc astăzi, sens în care se justifică odată în plus o lege a presei.

Că nu există o lege a presei în SUA sau în alte state europene nu este un argument. În SUA există un drept jurisprudențial care nu justifică existența unei statutory-law în domeniul presei. Cu toate acestea, pornind de la Primul Amendament la Constituție și terminând cu Legea privind viața privată din 1974, Regulamentul Federal privind publicitatea, legile din unele state privind pornografia, etc, toate acestea probează că, deși SUA este o federație bazată pe common-law, complexitatea domeniului a impus unele statutory-law, după cum reclamă și o ramură distinctă de drept. Tot astfel, Franța are o lege a presei, unele din statele federate germane, cum e cazul Bayerisches Pressegesetzt din 3 oct. 1949, etc. Unele țări, precum Olanda, nu au o lege a presei, însă dispozițiile constituționale sunt mai ample iar tradiția unei prese libere a validat un respect al principiului libertății presei ce nu mai reclamă protecția unei legi în domeiu. România este departe de un asemenea stadiu al conștiinței sociale.

În considerarea tuturor acestora și a celor deja prezentate pe parcursul lucrării, în corelația cu textul art. 30 din Constituție care la alin. 8 prevede că Delictele de presă se stabilesc prin lege,găsim că o lege o presei nu este un moft de salon, om motiv de polemici parlamentare sau de talk-show-uri, ci o necesitate într-o societate aflată încă în trecerea de la totalitarism la democrație, nu doar sub aspect politic și economic, dar și sub cel al mentalității și imaginarului social.

7. Anexe

7.1. Jurisprudență

Decizia penală nr. 1168/2000

Calomnie. Elemente caracteristice

EMITENT: CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIȚIE – s. penală

NEPUBLICATĂ

Reținerea infracțiunii de calomnie este condiționată, între altele, de stabilirea intenției făptuitorului de a afirma ori imputa fapte despre care știe că sunt neadevărate, precum și de caracterul determinat al faptei afirmate ori imputate.

În fapt :

Prin sentința penală nr. 427 din 19 martie 1999, Judecătoria Sibiu a condamnat pe inculpatul S.I. pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie prevăzută de art. 206 Cod penal.

Instanța a reținut că, în numărul din 27 octombrie 1998 al unui cotidian local, inculpatul a publicat un articol, "Dreptul la replică", în care a făcut afirmații calomnioase despre partea vătămată.

Tribunalul Sibiu a admis, prin decizia penală nr. 175 din 7 iunie 1999, recursurile declarate de inculpat și de partea vătămată, reducând pedeapsa aplicată inculpatului și majorând daunele morale la care a fost obligat.

Recursul în anulare declarat în cauză, cu motivarea că fapta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de calomnie este fondat.

Potrivit art. 206 alin. 1 Cod penal, constituie infracțiune de calomnie afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară, ori disprețului public.

Din acest text de lege rezultă că existența infracțiunii de calomnie este condiționată, pe de o parte, de caracterul neadevărat al faptei ce se afirmă ori se impută și de o anumită particularitate a atitudinii subiective a făptuitorului, caracterizată prin aceea că este conștient de neadevărul celor afirmate ori imputate.

Ca atare, autorul acționează animat de intenția de a discredita, de a compromite pe cel vizat prin afirmațiile ori imputările sale publice neadevărate.

În cauză, instanțele, neținând seama de esența acestei infracțiuni, au dispus condamnarea inculpatului pentru o infracțiune ale cărei elemente constitutive nu erau întrunite.

În cursul lunilor septembrie – octombrie 1998 inculpatul, viceprimar al municipiului, a fost în atenția unei campanii de presă locală pe baza imputațiilor formulate de partea vătămată în ședința consiliului local în legătură cu funcționarea unei societăți comerciale, urmare căreia a adresat o scrisoare cotidianului local, intitulat "Dreptul la replică".

Prin această scrisoare inculpatul nu a făcut altceva decât să informeze opinia publică asupra modului de constituire și activitatea societății vizate, cu intenția de a prezenta propriul său punct de vedere în legătură cu problemele ce au suscitat discuții în legătură cu activitatea sa de viceprimar, iar nu de a discredita partea vătămată.

Pe de altă parte, afirmația din cuprinsul scrisorii "prin intervențiile repetate ale domnului A.T. și ale grupului care îl înconjoară am reușit să pierdem pentru municipiu investiția de 50 milioane dolari S.U.A.", socotită de instanță ca fiind esențială în reținerea vinovăției inculpatului, nu privește o faptă determinată, particularizată prin elemente concrete (mod, timp, loc).

Ca atare, se constată că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de calomnie prevăzute de art. 206 Cod penal, motiv pentru care inculpatul a fost achitat în recurs în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală.

Decizia penală nr. 2344/2000

Calomnie. Faptă determinată. Intenție

EMITENT: CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIȚIE – s. penală

NEPUBLICATĂ

Pentru existența infracțiunii de calomnie se cere, între altele, ca fapta afirmată sau imputată să fie determinată în materialitatea ei, iar făptuitorul să fie conștient că afirmația sau imputarea nu este adevărată.

În fapt :

Prin sentința penală nr. 5.328 din 27 noiembrie 1997 a Judecătoriei Craiova, inculpatul G.A. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie prevăzută de art. 206 Cod penal.

Instanța a reținut că în cotidianul local a fost publicat, la 29 iunie 1996, un articol intitulat "Bomba zilei", în care s-a arătat că poliția a început urmărirea penală împotriva inculpatului și a altor trei persoane cu privire la operațiuni ilegale de export.

La 1 iulie 1996, același cotidian a publicat, la rubrica "Am primit la redacție", un răspuns al inculpatului potrivit căruia "inexplicabil este faptul că numiții T.V. și M.B.A. nu sunt enumerați între persoanele urmărite, deși aceștia, prin acte de înșelăciune dovedite indiscutabil, ne-au creat nouă și altor 5 societăți comerciale din țară, importante pagube a căror cercetare formează obiectul cauzei".

Acest răspuns a făcut obiectul plângerii penale a părții vătămate T.V. împotriva inculpatului.

Prin decizia penală nr. 53 din 5 februarie 1999, Tribunalul Mehedinți a respins ca nefondate recursurile inculpatului și părții vătămate.

Recursul în anulare declarat în cauză, cu motivarea că inculpatul a fost greșit condamnat, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, este fondat.

Potrivit art. 206 alin. 1 Cod penal, constituie infracțiunea de calomnie afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară, ori disprețului public.

Din examinarea textului rezultă că ceea ce caracterizează elementul material al infracțiunii de calomnie este împrejurarea că afirmarea sau imputarea publică trebuie să privească o faptă determinată. În cauză, ceea ce apare ca determinat în afirmația inculpatului este faptul că cele două persoane nu sunt enumerate între persoanele urmărite penal. Într-adevăr, în articolul din cotidian partea vătămată nu este pomenită.

Or, din adresa parchetului rezultă că, într-adevăr, partea vătămată a fost urmărită penal pentru înșelăciune în convenție, dar a fost scoasă de sub urmărirea penală prin ordonanța procurorului. Prin urmare, sub acest aspect afirmația inculpatului este reală, nefiind susceptibilă de a face obiectul infracțiunii de calomnie.

Este adevărat că în cuprinsul frazei publicate în ziar inculpatul face referire la acte de înșelăciune dovedite indiscutabil, a căror cercetare face obiectul cauzei.

Câtă vreme împotriva părții vătămate fusese pornit procesul penal, nu există convingerea că inculpatul, prin expresia "acte de înșelăciune dovedite indiscutabil" a intenționat să aducă atingere reputației acesteia, expresia putând fi caracterizată ca un exces de limbaj, dar nu ca un fapt determinat ce ar putea realiza conținutul infracțiunii de calomnie.

Se constată, prin urmare, că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni.

În consecință, recursul în anulare a fost admis și, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. d Cod procedură penală, inculpatul a fost achitat.

Sentința civilă nr. 1066/1998

Răspundere civilă delictuală. Articol apărut în ziar. Daune morale. Sarcina și obiectul probei

EMITENT: TRIBUNALUL BUCUREȘTI – secția a IV-a civilă

PUBLICATĂ ÎN: CULEGERE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ PE ANUL 1998

Nu se poate reține "vina" pârâtului ziarist atunci când în articolul publicat nu face altceva decât să reproducă și să comenteze un înscris oficial.

În fapt:

Prin cererea înregistrată la data de 31.07.1998, sub nr. 2.841/1998, reclamantul A.S. a solicitat tribunalului ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâtul C.N., directorul Cotidianului "X", la plata sumei de 300.000.000 lei, reprezentând daune morale.

În motivarea cererii se arată că pârâtul, în calitate de director al Cotidianului "X", s-a implicat direct și personal în publicarea articolului "Culmea delațiunii. Ticăloșia românească în haină nemțească", apărut în numărul 5 din data de 10.02.1992.

Articolul cuprinde afirmații false, insultătoare și calomnioase, afirmându-se, printre altele, că reclamantul este turnător și informator al fostei securități, motiv pentru care ar fi fost susținut de securitate și că reclamantul a inițiat acțiuni pornite chiar împotriva propriei familii.

Se arată că la data de 20.06.1997, reclamantul a intentat acțiune directă pentru infracțiunile de insultă și calomnie contra pârâtului.

La dosarul cauzei reclamantul a depus copie de pe articolul incriminat, precum și o copie de pe sentința penală nr. 10.080/1997, pronunțată de Judecătoria sectorului 1, prin care se încetează procesul penal, pornit la plângerea părții vătămate A.S. contra inculpatului N.C.

Acțiunea a fost socotită ca nefondată, drept pentru care s-a respins.

Potrivit prevederilor art. 998 din Codul civil "orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acel din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara".

Practica judiciară anterioară deciziei de îndrumare nr. 7/1952, dată de fostul Tribunal Suprem, a fost constantă, în sensul că prevederile textului de lege sus-menționat, din moment ce legea nu distinge, sunt aplicabile atât în cazul prejudiciului material, ca și în cazul prejudiciului moral.

După Decembrie 1989 s-a revenit la practica admisibilității acțiunilor în reparația daunelor morale.

Nu mai puțin însă cel care sesizează instanța de judecată cu o astfel de acțiune în daune trebuie să dovedească legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a pârâtului și rezultatul păgubitor, precum și vina pârâtului.

În speță, urmează a se constata că aceste cerințe necesare pentru angajarea răspunderii pârâtului nu au fost dovedite în cauză de reclamant.

Pârâtul s-a apărat în instanță invocând prescripția acțiunii, față de data de 10.02.1992, la care a apărut articolul în Ziarul "X".

Tribunalul a respins excepția invocată, apreciind că drepturile personale nepatrimoniale, printre care dreptul la onoare și la propria imagine, sunt imprescriptibile.

Numai că, în cadrul articolului ce este incriminat ca faptă aducătoare de prejudicii, este prezentată o telegramă a Ambasadei din Bonn, din 3.01.1989, cu caracter strict secret, în care se menționează că s-a primit o sesizare din partea ing. A.S., domiciliat în Germania, referitor la faptul că soții S.G. și S.T., pensionari, care au solicitat vizita în R.F.G., ar intenționa să nu mai revină în țară.

Din sesizare rezultă că în cursul vizitelor cei doi au calomniat țara noastră și ar fi incitat unele persoane din România să plece definitiv din țară.

Se mai arată în telegramă că autorul sesizării este stabilit în R.F.G., împreună cu soția sa, care este fiica soților S.G. și S.T.

În aceste condiții, tribunalul a constatat că reclamantul, căruia îi revenea, potrivit art. 1169 Cod civil, sarcina probațiunii, nu a produs dovezi din care să rezulte falsitatea celor susținute în telegrama Ambasadei României din Bonn.

Ca atare, condițiile cerute de art. 998 Cod civil, cu privire la vina celui ce se pretinde că a produs prejudiciul, nu au fost dovedite, autorul articolului fiind înclinat în mod firesc să dea crezare unui astfel de înscris oficial.

7.2. Hotărârea nr. 25 din 12 septembrie 1994 asupra rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la etica ziaristică

EMITENT: ADUNAREA (CAMERA) DEPUTAȚILOR DIN ROMÂNIA

PUBLICATA ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 265 din 20 septembrie 1994

Camera Deputaților adoptă prezenta hotărâre.

ART. 1

Camera Deputaților ia act de Rezoluția nr. 1003 (1993), adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei la data de 1 iulie 1993, cuprinsă în anexa nr. 1, prin care se afirmă principiile etice ale ziariștilor, pe care Adunarea Parlamentară le consideră necesar a fi aplicate de profesioniștii acestui domeniu în întreaga Europa, precum și de Rezoluția nr. 1215 (1993), adoptată la aceeași dată, cuprinsă în anexa nr. 2, prin care Adunarea Parlamentară recomandă Comitetului Miniștrilor al Organizației sa adopte o declarație privind etica ziaristicii, conform liniilor directoare ale Rezoluției nr. 1003 (1993), și sa promoveze aplicarea acestor principii de baza în statele membre ale Consiliului Europei.

ART. 2

Camera Deputaților recomandă tuturor ziariștilor și mijloacelor de comunicare în masa sa țină seama și sa aplice principiile deontologice cuprinse în rezoluțiile nr. 1003 (1993) și nr. 1215 (1993) ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, având în vedere deosebită responsabilitate socială ce le revine în evoluția societății și dezvoltarea vieții democratice, în afirmarea valorilor morale și a drepturilor omului.

Aceasta hotărâre a fost adoptată de Camera Deputaților în ședința din 12 septembrie 1994, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (2) din Constituția României.

PREȘEDINTELE CAMEREI DEPUTAȚILOR

ADRIAN NĂSTASE

ANEXA 1

ADUNAREA PARLAMENTARĂ A CONSILIULUI EUROPEI

A 44-a Sesiune ordinară

REZOLUȚIA Nr. 1003 (1993) cu privire la etica ziaristică

Text adoptat de Adunare la data de 1 iulie 1993 (cea de-a 42-a ședința).

Adunarea afirmă următoarele principii ale ziaristicii, cu convingerea ca acestea ar trebui puse în aplicare de cei care practica aceasta meserie în întreaga Europa.

Informații și opinii

1. În afara drepturilor și obligațiilor legale, stipulate în legislația de specialitate, mijloacele de informare în masa au o răspundere morală fata de cetățeni și de societate, răspundere care trebuie scoasă în evidenta mai ales în momentul actual, când informația și comunicarea joacă un rol de mare importanta în ceea ce privește atât formarea atitudinii individuale a cetățeanului, cât și evoluția societății și a vieții democratice.

2. Profesia de ziarist implică drepturi și obligații, libertăți și responsabilități.

3. Principiul de baza al oricărei evaluări etice a ziaristicii este ca trebuie făcută o distincție clara între știri și păreri, evitindu-se orice confuzie între acestea. Știrile sunt informații, adică fapte și date, în timp ce opiniile exprimă ginduri, idei, convingeri sau judecati de valoare ale mijloacelor de informare în masa, editorilor sau ziariștilor.

4. Știrile trebuie difuzate cu respectarea adevărului, după ce au fost efectuate verificările de rigoare, prezentarea, descrierea sau naratiunea fiind făcute într-un mod imparțial. Zvonurile nu trebuie confundate cu știrile. Titlurile și rezumatele știrilor trebuie sa reflecte cât mai fidel conținutul faptelor și al datelor prezentate.

5. Exprimarea opiniilor poate consta în reflectii sau comentarii asupra unor idei generale sau în observații privind informații având legătura cu evenimente concrete. Deși opiniile sunt inevitabil subiective și, prin urmare, nu pot și nu trebuie supuse criteriului adevărului, ele trebuie totuși exprimate într-o maniera onesta și etica.

6. Opiniile exprimate sub forma de comentarii ale unor evenimente sau acțiuni cu referința la persoane sau instituții nu trebuie sa nege sau sa ascunda în mod intenționat fapte sau date reale.

Dreptul la informație ca drept fundamental al omului – editori, patroni și ziariști

7. Activitatea mijloacelor de informare în masa este una de "mediere"; ele prestează servicii de informare și drepturile de care se bucură în ceea ce privește libertatea informației sunt în funcție de destinatari, adică de cetățeni.

8. Informația este un drept fundamental, evidențiat de jurisprudența Comisiei Europene și a Curții Europene pentru Drepturile Omului în legătura cu art. 10 al Convenției europene a drepturilor omului și recunoscut ca atare în art. 9 al Convenției europene privind canalele de televiziune transnaționale, precum și în toate constitutiile democratice. Este un drept al cetățeanului, care are, prin urmare, și dreptul de a cere ca informația furnizată de ziariști sa fie transmisă cu respectarea adevărului, în cazul știrilor, și în mod onest, în cazul opiniilor, fără nici o intervenție exterioară, fie din partea autorităților publice, fie din partea sectorului privat.

9. Autoritățile publice nu trebuie sa se considere proprietari ai informației. Reprezentativitatea acestor organe este baza legală a eforturilor vizând garantarea și dezvoltarea pluralismului în cadrul mijloacelor de informare în masa și crearea condițiilor necesare pentru exercitarea libertății de expresie și a dreptului la informare, cenzura fiind exclusă. Sunt aspecte de care Comitetul Miniștrilor este conștient, astfel cum dovedește și Declarația sa privind libertatea expresiei și informației, adoptată la 29 aprilie 1982.

10. Trebuie avut în vedere faptul ca ziaristică se sprijină pe mijloacele de informare în masa, care, la rândul lor, au la baza o structură de întreprindere în cadrul căreia trebuie făcută distincție între editori, patroni și ziariști. În acest sens, pe lângă libertatea mijloacelor de informare în masa, trebuie asigurată și protejată de presiuni interne libertatea în cadrul mijloacelor de informare în masa.

11. Companiile care își desfășoară activitatea în domeniul informației trebuie sa fie agenți socio-economici cu caracter special, ale căror obiective patronale trebuie sa țină seama de necesitatea de a asigura exercitarea unui drept fundamental.

12. Organizațiile respective trebuie sa asigure o totală transparenta în materie de proprietate și gestiune a mijloacelor de informare, astfel încât cetățenii sa cunoască exact cine sunt proprietarii și ce interese economice au în legătura cu mijloacele de informare în masa.

13. În cadrul acestor organizații, editorii și ziariștii trebuie sa coabiteze, ținând seama de faptul ca respectul legitim fata de orientarea ideologică a editorilor sau patronilor este limitat de imperativul absolut al corectitudinii, în cazul știrilor, și al onestitatii, în cazul opiniilor. Este un element esențial al respectării dreptului fundamental al cetățenilor la informație.

14. Consecința acestor imperative este necesitatea de a întări garanțiile libertății de expresie a ziariștilor, pentru ca ei sunt aceia care, în ultima instanța, transmit informația. În acest sens, trebuie precizat și dezvoltat cadrul legal al clauzei de conștiința și al secretului profesional fata de sursele confidențiale și, în același timp, puse de acord prevederile legislației naționale în acest domeniu, pentru ca acestea sa poată fi aplicate în cadrul mai larg al spațiului democratic european.

15. Nici editorii, nici patronii, nici ziariștii nu trebuie sa considere ca informația este un bun personal. Organizațiile care se ocupă de difuzarea informației nu trebuie sa o trateze ca pe o marfă, ci ca pe un drept fundamental al cetățeanului. În consecința, nici calitatea informațiilor sau opiniilor, nici substanța acestora nu trebuie exploatate în scopul de a spori numărul de cititori sau de a largi audiența și, prin urmare, veniturile publicitare.

16. Orice informație conforma imperativelor etice necesită o tratare a beneficiarilor ei ca persoane și nu ca masa.

Funcția ziaristului și activitatea sa etica

17. Informarea și comunicarea, sarcini de care se achită ziaristul prin intermediul mijloacelor de informare în masa, beneficiind de sprijinul deosebit al noilor tehnologii, joacă un rol determinant în evoluția individului și a societății. Sunt elemente indispensabile ale vieții democratice, deoarece garantarea participării cetățenilor la viața publica este o condiție a dezvoltării plenare a democrației. Aceasta participare nu ar fi posibila dacă cetățenii nu ar primi informațiile necesare despre viața publica pe care mijloacele de informare în masa au datoria sa le furnizeze.

18. Importanta informației, în special a știrilor transmise de radio și televiziune, în domeniul culturii și educației a fost subliniata în Recomandarea nr. 1067 a Adunării. Impactul informației asupra opiniei publice ține de domeniul evidenței.

19. Ar fi greșit sa se tragă de aici concluzia ca mijloacele de informare în masa reprezintă opinia publica sau ca trebuie sa înlocuiască funcțiile specifice ale autorităților publice sau ale instituțiilor cu caracter educativ sau de cultura, cum ar fi școlile.

20. Aceasta ar echivala cu o transformare a mijloacelor de informare în masa și a ziaristicii în puteri sau contraputeri ("mediocratia"), fără însă ca acestea sa reprezinte cetățeni sau sa fie supuse controlului democratic, așa cum sunt autoritățile publice, și fără ca sa dispună de cunoștințele de specialitate ale instituțiilor culturale sau educaționale de resort.

21. Prin urmare, ziaristică nu trebuie sa denatureze informația adevărata, imparțială, și opiniile oneste, nici sa le exploateze în scopuri proprii, într-o încercare de a crea sau modela opinia publica, deoarece ligitimitatea sa se bazează pe respectul efectiv al dreptului fundamental al cetățenilor la informație, ca parte a respectului pentru valorile democratice. În acest sens, legitimitatea ziaristicii investigative depinde de adevărul și corectitudinea informației și a opiniilor exprimate și este incompatibilă cu campaniile ziaristice organizate pornind de la poziții prestabilite și interese particulare.

22. În redactarea informațiilor și a opiniilor, ziariștii trebuie sa respecte principiul prezumției de nevinovăție, în mod special în cazurile care sunt în curs de judecata, și sa se abțină de la formularea de verdicte.

23. Trebuie respectat dreptul cetățenilor la viața privată. Persoanele care dețin funcții publice au dreptul ca viața lor particulară sa fie apărată, cu excepția acelor cazuri în care viața lor particulară are un efect asupra vieții publice. Faptul ca o persoană deține o funcție publica nu înseamnă ca poate fi privată de dreptul la viața particulară.

24. Încercarea de a realiza un echilibru între dreptul la respectarea vieții private, consacrat în art. 8 al Convenției europene a drepturilor omului, și libertatea de expresie, stipulată în art. 10, este amplu ilustrată de jurisprudența recenta a Comisiei Europene și a Curții Europene pentru Drepturile Omului.

25. În ziaristică scopul nu scuză mijloacele; informația trebuie obținută prin mijloace legale și etice.

26. La cererea persoanelor interesate, mijloacele de informare în masa trebuie sa rectifice, prin mijloace informative adecvate, automat și urgent, furnizând toate informațiile și opiniile care s-au dovedit false sau eronate. Legislația națională trebuie sa prevadă sancțiuni adecvate și, acolo unde este cazul, despăgubiri.

27. Pentru a armoniza aplicarea și exercitarea acestui drept în statele membre ale Consiliului Europei, trebuie puse în aplicare Rezoluția nr. (74) 26 privind dreptul la replică – Poziția individului în raport cu presa – adoptată de Comitetul Miniștrilor la 2 iulie 1974, precum și prevederile pertinente ale Convenției europene privind canalele de televiziune transnaționale.

28. Pentru asigurarea calității muncii și independenței ziariștilor, aceștia trebuie sa aibă un salariu corespunzător și sa beneficieze de condiții și instrumente de lucru adecvate.

29. În relațiile pe care ziariștii, în exercitarea profesiei, le întrețin cu autoritățile publice sau cu diverse sectoare economice, aceștia trebuie sa evite orice coniventa de natura sa afecteze independenta sau imparțialitatea exercitării profesiei lor.

30. Ziariștii nu trebuie sa confunde subiectele controversate sau senzationale cu subiectele importante din punct de vedere informativ. În exercitarea profesiei lor, aceștia nu trebuie sa aibă ca scop principal dobândirea prestigiului și a influenței personale.

31. Având în vedere complexitatea procesului de difuzare a informației, care se bazează din ce în ce mai mult pe folosirea noilor tehnologii, pe rapiditate și capacitate de sintetizare, ziariștii trebuie sa aibă o pregătire profesională adecvată.

Statutul redacției ziaristice

32. În cadrul organizațiilor care se ocupă de difuzarea informațiilor, editorii, patronii și ziariștii trebuie sa coabiteze. În acest scop, trebuie elaborat statutul personalului ziaristic, care sa reglementeze relațiile profesionale între ziariști, editori și patroni în cadrul mijloacelor de informare, independent de normele obișnuite privind relațiile de serviciu. Acest statut poate prevedea crearea de comitete de redacție.

Situații de conflict și cazuri de protecție specială

33. În cadrul societății apar uneori situații tensionate și conflictuale ca efect al terorismului, discriminării fata de minorități, xenofobiei sau războiului. În astfel de situații, mijloacele de informare în masa au obligația morală de a apara valorile democratice: respectul pentru demnitatea umană, rezolvarea problemelor prin mijloace pașnice, în spiritul toleranței; prin urmare, au obligația sa se opună violenței și incitarii la ura și confruntare, respingind orice discriminare bazată pe criterii de cultura, sex sau religie.

34. Nimeni nu trebuie sa rămână neutru fata de apărarea valorilor democratice. În acest scop, mijloacele de informare în masa trebuie sa joace un rol major în prevenirea tensiunilor și sa încurajeze înțelegerea, toleranța și încrederea reciprocă între diferitele comunități în regiunile aflate în conflict, astfel cum a procedat secretarul general al Consiliului Europei, încurajând adoptarea de măsuri de încredere în fosta Iugoslavie.

35. Luând în considerare influența deosebită a mijloacelor de informare în masa și, în special, a televiziunii, asupra sensibilității copiilor și tinerilor, trebuie sa se evite difuzarea de emisiuni, mesaje sau imagini care exalta violenta, exploatarea sexului sau depravarea, precum și folosirea deliberată a unui limbaj nepotrivit.

Etica și autocontrolul în ziaristică

36. Având în vedere condițiile și principiile de baza enumerate mai sus, mijloacele de informare în masa trebuie sa se angajeze sa respecte în mod riguros principiile etice care garantează libertatea expresiei și dreptul fundamental al cetățenilor de a primi informații adevărate și opinii oneste.

37. Supravegherea aplicării acestor principii necesită crearea de organisme sau mecanisme de autocontrol formate din editori, ziariști, asociații ale utilizatorilor mijloacelor de informare în masa, specialiști din mediile universitare și judecătorești; aceștia vor avea sarcina de a elabora rezoluții privind respectarea preceptelor etice de către ziariști, rezoluții pe care mijloacele de informare în masa se vor angaja sa le publice. Aceste măsuri vor ajuta cetățeanul, care are dreptul la informare, sa emită judecati critice asupra activității ziaristului și a credibilității sale.

38. Organismele sau mecanismele de autocontrol, asociațiile de utilizatori ai mijloacelor de informare în masa și departamentele universitare de resort vor putea publica anual rezultatele cercetărilor efectuate a posteriori în ceea ce privește corectitudinea informațiilor difuzate de mijloacele de informare în masa, în raport cu faptele reale. Va exista, în acest fel, un barometru al credibilității care va da cetățenilor măsura valorii etice a fiecărui mijloc de informare în masa sau a fiecărei secțiuni a unui mijloc de informare, chiar și a fiecărui ziartist. Măsurile corective luate în consecința vor contribui, în același timp, la ridicarea nivelului la care este practicată profesia de ziarist.

ANEXA 2

ADUNAREA PARLAMENTARĂ A CONSILIULUI EUROPEI

A 44-a Sesiune ordinară

REZOLUȚIA Nr. 1215 (1993) cu privire la etica ziaristică

Text adoptat de Adunare la data de 1 iulie 1993 (cea de-a 42-a ședința).

1. Adunarea reaminteste activitățile sale în domeniul mass-media și în special Rezoluția sa nr. 428 (1970) privind mijloacele de comunicare în masa și drepturile omului, ca și Recomandarea sa nr. 963 (1983) privind mijloacele culturale și de educare în vederea reducerii violenței.

2. Ca urmare a criticilor suferite de mass-media în timpul războiului din Golf, Comisia pentru cultura și educație a organizat o audiere parlamentară privind etica ziaristicii, pe data de 26 iunie 1991, la Helsinki, în cursul căreia au fost exprimate o serie de îngrijorări.

3. Începând din anul 1970, Adunarea Parlamentară, dar și alte instanțe ca Parlamentul European (Rezoluția din 16 septembrie 1992 privind concentrarea mijloacelor de comunicare în masa și pluralismul opiniilor), au cerut elaborarea unor coduri deontologice ale ziaristicii. Totuși, prevederile deja existente în acest domeniu nu au un ecou internațional îndeajuns de extins, eficacitatea lor practica rămânând deci foarte limitată.

4. Reprezentanții diferitelor state membre ale Consiliului Europei beneficiază din ce în ce mai mult de aceleași surse de informare în cadrul unui spațiu informativ european comun.

5. În consecința, Adunarea recomandă Comitetului Miniștrilor:

– sa invite guvernele statelor membre sa vegheze ca legile sa garanteze organizarea mijloacelor publice de informare, astfel încât sa asigure neutralitatea informațiilor, pluralismul opiniilor și egalitatea sexelor, ca și dreptul de răspuns al fiecărui cetățean care a făcut obiectul unei alegatii;

– sa studieze, în colaborare cu organizațiile nonguvernamentale, ca de exemplu Federația Internațională a Ziariștilor (F.I.J.), posibilitatea stabilirii, în cadrul Consiliului Europei, a unui mecanism european de informare care sa beneficieze de reprezentativitatea internațională pe care acestea o implică, care sa rezulte, dacă este posibil, din organele și mecanismele de autocontrol naționale corespunzătoare, având un mod de funcționare și un rol similare;

– sa promoveze crearea de asociații ale beneficiarilor mijloacelor de informare și sa încurajeze școlile sa creeze un sistem de învățare a utilizării mijloacelor de informare;

– sa adopte o declarație privind etica ziaristicii, conform liniilor directoare ale Rezoluției nr. 1003 (1993), și sa promoveze aplicarea acestor principii de baza în statele membre ale Consiliului Europei.

–––––––-

7.3. Hotărârea nr. 32 din 6 octombrie 1994 asupra rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la etica ziaristică

EMITENT: SENATUL ROMÂNIEI

PUBLICATA ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 292 din 14 octombrie 1994

Senatul adoptă prezenta hotărâre.

ART. 1

Senatul ia act de Rezoluția nr. 1003 (1993) adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei la data de 1 iulie 1993, cuprinsă în anexa nr. 1*), prin care se afirmă principiile etice ale ziariștilor, pe care Adunarea Parlamentară le consideră necesar a fi aplicate de profesioniștii acestui domeniu în întreaga Europa, precum și de Rezoluția nr. 1215 (1993), adoptată la aceeași dată, cuprinsă în anexa nr. 2*), prin care Adunarea Parlamentară recomandă Comitetului Miniștrilor al Organizației sa adopte o declarație privind etica ziaristicii, conform liniilor directoare ale Rezoluției nr. 1003 (1993), și sa promoveze aplicarea acestor principii de baza în statele membre ale Consiliului Europei.

ART. 2

Senatul recomandă tuturor ziariștilor și mijloacelor de comunicare în masa sa țină seama și sa aplice principiile deontologice cuprinse în rezoluțiile nr. 1003 (1993) și nr. 1215 (1993) ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, având în vedere deosebită responsabilitate socială ce le revine în evoluția societății și dezvoltarea vieții democratice, în afirmarea valorilor morale și a drepturilor omului.

Aceasta hotărâre a fost adoptată de Senat în ședința din 6 octombrie 1994, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (2) din Constituția României.

Anexa nr. 1 și anexa nr. 2 cuprinzând rezoluțiile nr. 1003 (1993) și nr. 1215 (1993) cu privire la etica ziaristică au același conținut cu cel publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 265 din 20 septembrie 1994.

Bibliografie

Lucrări publicate în România

Achim Gheorghe, Investigarea criminalistică a unor infracțiuni ce se comit prin mass-media, Ed. Concordia, Brașov, 2001.

Albu I., Răspunderea civilă contractuală pentru prejudiciile nepatrimoniale, Dreptul, nr. 8/1992.

Albu I., Ursa V., Răspunderea civilă pentru daune morale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979.

Bădilă Mircea, Drept penal – partea specială, vol. 1, Ed. Omnia Uni-SAST, Brașov, 1999.

Boncu Simion, Presa – câine de pază al democrației, Ed. Licorna, Sibiu, 1998.

Brielmaier Peter și Wolf Eberhard, Ghid de tehnoredactare, studiu de caz pe publicistica germană contemporană, în traducerea lui Viaceslav Odobescu, Ed. Polirom, Iași, 1999.

Ciuncan D., Subiectul activ al calomniei prin presă, Dreptul, nr. 5/1999.

Ciuncan Dorin, Sancțiunea penală a răspândirii de materiale obscene, Dreptul, nr. 10-11/1993.

Cloșcă Ionel, Suceavă Ion, Tratat de Drepturile Omului, Ed. Europa Nova, Lugoj, 1995.

Coman Mihai, Introducere în sistemul mass-media, colecția media, Ed. Polirom, Iași, 1999.

Corhan Adriana, Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc, Lumina Lex, Buc., 1999.

Crișu Ștefan, Crișu Elena Denisa, Codul penal adnotat – cu practică judiciară 1989 –1999, Argessis Print, 1999.

Dobrinoiu Vasile, Drept penal – Partea specială, vol. I, teorie și practică judiciară, Lumina Lex, Buc., 2000.

Dogaru Ion, Teoria generală a dreptului, Ed. Europa, Craiova, 1996.

Duculescu Victor, Călinoiu Constanța, Duculescu Georgeta, Constituția României, comentată și adnotată, Lumina Lex, 1997.

Geamănu G., Drept internațional penal și infracțiunile internaționale, Ed. Academiei, Buc., 1977.

Georgeta Marcov, Criterii de delimitare a formei agravante de forma simplă a infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice, în RRD, nr. 10/1971.

Gomien Donna, Introducere în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Ed. All, Buc., 1993.

Hentea Călin, Războiul mediatic din Kosovo, Monitorul Internațional, iulie 1999.

Jugastru Călina, Repararea prejudiciilor nepatrimoniale, Lumina Lex, Buc., 2000.

Loghin O., Toader T., Drept penal român, partea specială, Casa de editură și presă Șansa SRL, Buc., 1997.

Macovei Monica, Mihai Lucian, Hotărâri ale Curții Europene ale Drepturilor Omului, Polirom, Iași, 2000.

Micu D., Garantarea drepturilor omului în practica Curții Europene a Drepturilor Omului și în Constituția României, All Beck, București, 1998.

Miège Bernard, Societatea cucerită de comunicare, Ed. Polirom, Iași, 2000.

Muraru Ioan, Drept Constituțional și instituții publice, Ed. Actami, Buc., 1998.

Nistoreanu G., Boroi A., Molnar I., Dobrinoiu V., Pascu I., Lazăr V., Drept penal – partea specială, Ed. Europa Nova, Buc., 1997.

Pavel Doru, Turianu Corneliu, Calomnia prin presă, Casa de editură și presă „Șansa” SRL, Buc., 1996.

Pop Doru, Mass media și democrația, Ed. Polirom, Iași, 2001.

Popa Nicolae, Teoria generală a dreptului, Tipografia Universității din București, 1992.

Randall David, Jurnalistul universal, ghid practic pentru presa scrisă, Polirom, Iași, 2000

Runcan Miruna, Introducere în etica și legislația presei, Ed. All Educațional, Buc., 1998.

Silverstone Roger, Televiziunea în viața cotidiană, Ed. Polirom, colecția media, Iași, 1999.

Sima Constantin, Codul Penal adnotat, Lumina Lex, Buc., 2000.

Sragher Peter, Mass-media este cea care a pregătit războiul în Iugoslavia, Curentul, din data de 10 iulie 1999.

Strețeanu Florin, Considerații referitoare la admisibilitatea ordonanței președințiale în materia delictelor de presă, Dreptul nr. 2 / 1997.

Turianu Corneliu, Insulta și calomnia prin presă, Ed. All Beck, colecția Juridica – praxis, Buc., 2000.

Țiclea Al., Rujoiu C., Stan Ion. N., Tărăcilă I. Doru, Corbu Marin, Răspunderea contravențională, Atlas Lex, Buc., 1995.

Uscătescu C., Săvârșirea infracțiunii de calomnie prin mijlocirea unei opere literare, RRD nr. 7/1985.

Vasiu I., Drept penal român, partea specială, vol. 1, Ed. Albastră, Cluj, 1997.

Veleriu Victor, Vasiu Ioana, Patriciu Șerban-George, Internetul și Dreptul, All Beck, Buc., 1999.

Vintilă Gheorghe, Furtună Constantin, Daunele morale. Studiu de doctrină și jurisprudență, All Beck, Buc., 2002.

Vladimir Hanga, Rodica Calciu, Dicționar juridic – român-englez, englez-român, Lumina Lex, Buc., 1998.

Voinescu Sever, Statul de drept – articolul 168 indice 1, Dilema, nr. 463, 25 – 31 ianuarie.

Vonica Romul Petru, Introducere generală în drept, Lumina Lex, Buc., 2000.

Lucrări publicate în străinătate

Havdrup Lasse, Journalists at war, revista Forumului European al Studenților Jurnaliști, nr. 3, decembrie, 1999.

Marks Leonard H., Desacato Laws: an insult to press freedom (Legea calomnierii, o insultă a libertății presei), Editura World Press Freedom Committee (Comitetului Mondial al Libertății Presei), Panama City, Panama, 18 March 1997.

Ottaway J., World Press Freedom Committee opposes new State Secrets Act in Romania (WPFC se opune Legii secretului de stat din România), Ed. Comitetului Mondial al Libertății Presei, 1999, lucrarea este accesibilă pe site-ul oficial al WPFC.

Ottaway James H. Jr. și Marks Leonard H., Insult Laws: an insult to press freedom (Legea insultei: o insultă a libertății presei), Editura World Press Freedom Committee (Comitetului Mondial al Libertății Presei), Cape Town, South Africa, Fall, 1996.

Overbeck Wayne, Pullen Rick D., Major Principles of Media Law (Principii de bază în Dreptul Media), Harcourt Brace, USA, 1998.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Delicte de Presa. Raspunderea Juridica Civila cu Privire la Delictele de Presa (ID: 125641)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Delicte de Presa. Raspunderea Juridica Civila cu Privire la Delictele de Presa

Copyright Notice

Rolul Comportamentului Nonverbal In Activitatea Organelor Judiciare

.talharia. Ocrotirea Dreptului Prin Mijloace Penale

.administratia Publica

Modalitati de Manifestare a Comunicarii Sistemelor Autoritatilor de Ordine Si Siguranta Publica Privind Societatea Civila

Privire Asupra Regimurilor Matrimoniale In Actuala Reglementare

Dreptul Social ÎN Uniunea Europeană

Copyright Notice

Similar Posts