Delegitimarea Parlamentului

Diverse

Delegitimarea Parlamentului

Byadmin ianuarie 1, 2024

FACULTATEA DE ȘTIINTE POLITICE

LUCRARE DE LICENȚĂ

DELEGITIMAREA PARLAMENTULUI

COORDONATOR SUSȚINĂTOR

Prof:

2016

Cuprins

INTRODUCERE………………………………………………………………………

CAP. 1. Legitimitatea politică:………………………………………………………………………….

1.1. Aspecte teoretice ale conceptului de legitimitate……………………………………..

1.2. Delegitimarea Parlamentului / delegitimarea sistemului politic român……….

1.3. Delegitimarea democrației / criza realității democratice empirice……………..

1.4. Legitimitate și legalitate………………………………………………………………………

CAP. 2. Studiu de caz: Legislaturile 2008-2012 și 2012-2016………………………………

2.1. Cauze ale delegitimării……………………………………………………………………….

2.1.1. Imunitatea Parlamentară……………………………………………………………….

2.1.2. Traseismul………………………………………………………………………………….

2.1.3. Supradimensionarea Parlamentului………………………………………………..

2.1.4. Populismul………………………………………………………………………………….

2.2. Perspective de combatere a delegitimării……………………………………………….

2.2.1. Regim parlamentar………………………………………………………………………..

2.2.2. Democrația participativă………………………………………………………………..

2.2.3. Votul obligatoriu…………………………………………………………………………..

CONCLUZIE………………………………………………………………………….

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………

INTRODUCERE

Am ajuns până acum la concluzia că în orice societate, mai ales în societățile moderne care au fost tot timpul principalul obiect al analizei, puterea politică există ca o realitate. Ea este un rezultat al răspunsului pe care societatea îl dă la multitudinea de posibilități de organizare și supraviețuire în comun și constă, în esență, în a alege (a opta) între posibilitățile multiple aflate la dispoziția unei societăți. În toate societățile cunoscute până acum, există grupuri de oameni cărora li se încredințează funcția socială de a face aceste alegeri și de a asigura coerența lor la nivelul întregii societăți. În societățile moderne, aceste grupuri alcătuiesc clasa politică a societății.

Puterea politică, la rândul ei, este doar vârful unui aisberg al puterii. Puterea de tip politic, care presupune întotdeauna în punctul ei de pornire o serie de alegeri fundamentale – adică de politici – trebuie exercitată la nivelul fiecărei activități sau domeniu al vieții sociale pentru ca produsele acestor activități sau domenii sociale să corespundă scopurilor instituite. Grupurile de oameni care îndeplinesc această funcție socială sunt grupuri de putere în societate. Alegerile acestor grupuri sunt întotdeauna integrate – și, deci, subordonate – alegerilor cu caracter global ale clasei politice. În felul acesta se asigură coerența întregii vieți sociale și se dezvoltă o rețea a puterii politice în societate. La această rețea participă, deopotrivă, clasa politică și grupurile de putere.

Alegerile (opțiunile) odată instituite sunt apoi desfășurate în decizii și execuții, care presupun întotdeauna că oamenii implicați în orice activitate vor fi organizați și ierarhizați în raport cu scopul legitim care urmează a fi realizat. Apar, în acest fel, rețele secundare de putere, în care puterea ia, cel mai adesea, forma autorității, adică a puterii legitime. Legitimitatea puterii în structurile de realizare a scopului poate fi întemeiată în feluri diferite, dar ea depinde întotdeauna de acceptarea alegerilor făcute și de clasa politică și de grupul de putere din domeniul respectiv. Puterea politică a unui domeniu poate lua și ea forma autorității – adică a puterii legitime – dacă se întemeiază în alegerile fundamentale ale societății, adică în alegerile clasei politice.

Dimpotrivă, alegerile clasei politice trebuie să fie întotdeauna legitimate nemijlocit de societate și adevăratele probleme ale legitimării apar întotdeauna în raport cu alegerile clasei politice.

CAP. 1. LEGITIMITATEA POLITICĂ

Legitimitatea politică este o virtute a instituțiilor politice și a deciziilor – cu privire la legi, politici și candidați pentru politică de birou – făcute în cadrul acestora. Această mențiune va supraveghea principalele răspunsurile care au fost date la următoarele întrebări. În primul rând, cum ar trebui definită legitimitatea? Este în primul rând un concept descriptiv sau normativ? În cazul în care legitimitatea este înțeleasă în mod normativ, ce nu atrage după sine? Unele persoane asociază legitimitatea cu justificarea puterii coercitive și cu crearea autorității politice. Alții o asociază cu justificarea, sau cel puțin sancționarea, autorității politice existente. Autoritatea reprezintă un drept de conducere -un drept de a emite comenzi și, eventual, pentru a pune în aplicare aceste comenzi folosind puterea coercitivă. O întrebare suplimentară este dacă o autoritate politică legitimă se înțelege că implică obligații politice sau nu. Cei mai mulți oameni, probabil, cred că da. Însă, unii cred că obligația morală de a se supune autorității politice poate fi separată de autoritatea legitimă.

Există cel puțin două puncte de vedere normative majore: a lui Habermas si lui Rawls. Potrivit lui Habermas (1996), legitimitatea desemnează „demnitatea unei ordini politice să fie recunoscută", sau, cu alte cuvinte, că '' există argumente bune pentru un ordin politic să fie recunoscut ca drept și just ''. În modernitate, atunci când motivele "ultime" nu mai sunt plauzibile, legitimitatea devine procedurală. Acum procedurile formale și condițiile privind posibila formarea unui consens sunt cele care au o forță de legitimare. O afirmație normativă devine legitimă, la finalul unui proces de deliberare, fară decepții și constrângeri distorsionante ale puterii, și care, prin urmare, întruchipează interesul general. În mod similar, Rawls (1993) propune o vedere a aranjamentelor sociale legitime bazate pe noțiunea de "consens rezonabil". Principiul de bază al rezonabilitații afirmă că persoanele rezonabile vor propune unor alte persoane termeni de cooperare, care sunt echitabili numai cu condiția ca acești termeni pot fi justificați față de acele persoane pe baza premiselor pe care le pot accepta în mod rezonabil Christiano 2004). Punctul de vedere sociologic al lui Beetham legat de legitimitate este critic abordării descriptive, atât a lui Weber precum și a unor abordări normative care impun constrângeri prea puternice și anistorice pe judecăți de legitimitate. Pentru acestea din urmă, Beetham susține că puterea este legitimă atunci când legile pe care le guvernează sunt justificate conform principiilor morale și că acestea întruchipează o afirmație universalizată. Dezavantajul acestui punct de vedere, după cum arată Beetham, este că divizează judecățile de legitimitate din context și istorie. În schimb, el sugerează o vedere de legitimitate în funcție de context, pe baza următoareă afirmații cruciale: „O relație de putere dată nu este legitimă pentru că oamenii cred în legitimitatea sa, ci pentru că aceasta poate fi justificată în ceea ce privește convingerile lor''. În consecință, puterea este legitimă în măsura în care:

Este în conformitate cu normele stabilite;

Legile pot fi justificate prin referiri la convingerile împărtășite atât de persoanele aflate la conducere cât și de subalteni;

Există dovada consimțământului subordonatului în conformitate cu puterea.

În continuare, există întrebări cu privire la cerințele de legitimitate. Când instituțiile politice și deciziile luate în cadrul acestora sunt numite în mod corespunzător legitime? Unii au susținut că această întrebare trebuie să se răspundă în primul rând pe baza unor caracteristici procedurale care modelează aceste instituții și stau la baza deciziilor luate. Alții susțin că legitimitatea depinde – exclusiv sau cel puțin parțial – pe valorile de fond, care sunt realizate. O altă întrebare la același subiect este: legitimitatea politică cere democrație sau nu? Aceasta intrebare este intens dezbătută atât în context național cât și în contextul global. În măsura în care democrația este considerată necesară pentru legitimitate politică, atunci când sunt decizii democratice legitime? Această întrebare poate fi răspunsă cu referire doar la caracteristicile procedurale, sau legitimitatea democratică depinde atât de valorile procedurale cât și de calitatea deciziilor luate? În cele din urmă, există întrebarea care instituții politice sunt supuse cerinței de legitimitate. Din punct de vedere istoric, legitimitatea a fost asociată cu statul și instituțiile și deciziile luate în cadrul acestuia. Literatura de specialitate contemporană tinde să judece acest lucru ca fiind prea neclar. Acest lucru ridică întrebarea: cum se poate aplica – dincolo de conceptul de legitimitate a statului național și deciziile luate în cadrul acesteia – în contextul internațional și global.

1.1. ASPECTE TEORETICE ALE CONCEPTULUI DE LEGITIMITATE

Definiții și concepte a legitimității politice.

Conceptul de legitimitate s-a impus în teoria politicã odatã cu Max Weber, care l-a transformat în conceptul central al sociologiei sale politice și care, la rândul sãu, preciza cã legitimitatea a devenit „problema centralã a teoriei politice“ prin lucrarea lui Guglielmo Ferrero Pouvoir „Les génies invisibles de la cité”, apãrutã la Paris în 1945. Dupã Weber, sursa de inspirație primã a lui Ferrero a constituit-o scrierea „Mémoires” a lui Talleyrand, care a utilizat pentru prima oară acest termen pentru a califică „sistemul politic drept“.

În prelungirea contribuției weberiene, în abordarea teoreticã generalã actualã, conceptul de legitimitate este indispensabil în înțelegerea procesului de instituire și consolidare a puterii politice, de diferețiere a tipurilor de putere, de clarificare a mecanismelor de exercitare a puterii și de evaluare a eficienței guvernãrii și, nu în ultimul rând, de examinare a ordinii și a coeziunii sociale. Rolul explicativ include și prezentarea puterii, cu atributul legitimitãțîi, drept „un corolar al competiției dintre actori“, respectiv „un mijloc eficient de afirmare a coeziunii interne a grupului și comunitãțîi fațã de pericole interne sau externe ce le amenințã“, chiar în condițiile existenței unei asimetrii în sistemul raporturilor sociale. Explicația rezidă în manifestarea unui proces „de segmentare progresivã a corpului social pe baza unui consimțãmânt organic aflat la originea distribuirii de responsabilitãți și obligații între actori, grupuri și indivizi“. De altfel, este recunoscut faptul cã relația indivizilor cu puterea este una inegalã, respectiv asimetricã în ceea ce privește „restricțiile aduse libertãții“ sau recunoașterea dreptului de a exercită puterea de comandã și influențã, comparativ cu obligația de conformare și supunere.

Problema legitimității este proprie tipurilor de societate cu structuri politice și forme de organizare diferite. În acest cadru, legitimitatea unui regim „decurge din identificare sa cu un sistem de norme, din atitudinea sa prezumată de a asigura triumful valorilor sociale dezirabile“ și, implicit, am spune, din loialitatea membrilor societății față de ordinea existentă sau dorită. Această interpretare este conformă cu înțelegerea realității care evidențiază douã aspecte esențiale ale funcționării sale politice: aspectul sintetic al politicului, definit și situat în conexiune cu alte sisteme, și aspectul dinamic al structurilor politice, prin care se remarcă tendințele lor de schimbare și restructurare. De altfel, în acest tip de înțelegere politicul nu este localizat exclusiv în zona formală a instituțiilor, ci și în terenul complex și complicat al acțiunii de menținere a ordinii sau de transformare conformă cu noi interese și aspiraþii. Relevantă în acest sens este aprecierea lui Jean-William Lapierre care considera puterea ca fiind „parte a inovației sociale“, cu rolul de „administrator al ordinii“, iar relația politică „comandă-supunere“ ca dependentă de o „ideologie a legitimității“ care structurează și întărește credința în valorile împărtășite și unifică eforturile în finalizarea proiectelor convenite.

Funcțiile și resursele legitimității politice.

Conceptul normativ de legitimitate politică este adesea văzută ca fiind legat de justificarea autorității. Pentru a da un sens al acestei interpretări de legitimitate, autoritatea trebuie să fie înțeleasă ca un concept distinct. Acest punct de vedere implică faptul că autoritatea de facto sau efectivă poate exista fără a fi legitimă.

John Locke a prezentat o astfel de interpretare a legitimitații. Punctul de plecare al lui Locke este o stare naturală în care toți indivizii sunt la fel de liber, în sensul că ei posedă o autoritate politică egală. După cum Rawls caracterizează înțelegerea lui Locke a stării naturale, este "o stare de drept egal, toți fiind regii". Legea naturală, în timp ce își manifestă starea, nu este suficient de specifică pentru a conduce o societate și nu se poate apăra atunci când este încalcă. Soluția la această problemă este un contract social care transferă autoritatea politică într-o stare civilă, care poate realiza și asigura legea naturală. Potrivit lui Locke, și contrar predecesorului său, Thomas Hobbes, contractul social, prin urmare, nu creează autoritate. Autoritatea politică este încorporată în indivizi și pre-există în starea naturală. Contractul social transferă autoritatea în care fiecare se bucură în starea de natură a unui anumit organism politic. Constituind o înțelegere între conducători și conduși, legitimitatea politică, ca și puterea politică, are un caracter istoric.

Din acest punct de vedere, istoria înregistrează trei forme de manifestare a legitimității:

– legitimitate divină (tradițională);

– legitimitate civilă (legală);

– legitimitate carismatică

Ideea legitimității divine a puterii politice o întâlnim încă din antichitate, când puterea monarhului era considerată divină. Această situație se menține și în perioada medievală a monarhiilor absolutiste și, chiar mai târziu, în perioada monarhiilor constituționale sau a altor forme de guvernământ, când, cel puțin în parte, puterea este considerată de esență divină. Deși puterea politică se legitimă prin natură divină a monarhului, fără consultarea maselor, cel puțin în perioadele sclavagistă și feudală, această avea temei datorită faptului că, pentru asigurarea organizării societății, se impunea existența unei puteri politice care, în acele condiții ale nivelului limitat de cunoaștere, pentru a există și funcționa, conducătorul statului trebuia să aibă o legitimitate.

Legitimitatea civilă a puterii politice poate fi considerată formă superioară de legitimitate, pentru că are la baza acordul și voință cetățenilor, în legătură cu exercitarea puterii.

Legitimitatea civilă a puterii politice include două condiții de baza: pe de o parte, formularea unor obiective în dezvoltarea societății, în concordanță cu cerințele progresului istoric, iar pe de altă parte, prin obținerea acordului cetățenilor în exercitarea puterii în realizarea scopurilor propuse.

De regulă, legitimitatea civilă a puterii se realizează prin alegeri libere pe baza de vot cu caracter universal, direct și secret, prin referendum, sondaj de opinie și alte modalități. Considerarea lui Rousseau referitoare la legitimitate este dea asemenea importantă dar totodată diferită de cea a lui Locke, în măsura că Rousseau nu atașează legi la procesul prin care o stare civilă iese din starea naturală. Autoritatea politică legitimă este creată prin convenție, și aplicată în starea civilă. Mai exact, Rousseau sugerează că legitimitatea apare din justificarea democratică a legilor statului civil.

Legitimitatea carismatică se face de catre persoana carismatica a conducatorului. Acesta sub diferite forme (duce, fuhrer, conducator, capitan, mare lider) prin calitatile sale naturale exceptionale, legitimeaza puterea, se impune maselor care il accepta legitimand astfel puterea.

In aceasta situatie, legitimitatea puterii se face cu concursul si adeziunea maselor. Calitatile morale, volitive, politice, intelectuale ale conducatorului au rolul decisiv in legitimitatea politica. In realitate, nu este vorba de o legitimitate a guvernului, a puterii, ci o manipulare a maselor, a fortei de persuasiune si instinct, de dominare pe care conducatorul o are asupra celor guvernati. La aceasta trebuie sa adaugam si calitatile strict personale ale liderului – frumusetea fizica, prezenta scenica, gesticulatiile, stilul exprimarii, caldura si atractia pe care o emana, sinceritatea, cinstea, modestia, toate acestea contribuind in mare masura la explicarea impunerii si dominarii. Asa a fost cazul in istorie cu Cicero, Napoleon, Cuza, Charles de Gaulle, J.F.Kennedy.

Legitimitatea puterii trebuie să se realizeze în permanentă prin acțiuni, care să probeze valoarea ei dată de consensul dintre această și cetățeni. Prin consens se exprimă o stare de consimțământ general, fie cu privire la o anumită problema importantă, fie în legătură cu întregul ansamblu privind organizarea și conducerea societății.

Consimțământul puterii politice se poate realiza (într-o anumită problema) și prin unanimitate de păreri, fie și numai prin supunerea la vot, în timp ce consensul se realizează printr-un acord scris sau tacit, care poate să însemne și anumite compromisuri. Consensul reflectă existența unei virtuale unanimități de opinii în legătură cu modul de acțiune al puterii, de regulă, în problemele fundamentale și care se referă la ceea ce-i unește pe oameni, și nu la ce îi deosebește.

Raz distinge trei moduri în care relația dintre consimțământ și autoritatea politică legitimă poate fi înțeleasă:

consimțământul celor guvernate este o condiție necesară pentru legitimitatea autorității politice;

consimțământul nu este în mod direct o condiție pentru legitimitate, dar condițiile pentru legitimitatea autorității sunt de așa natură încât singura autoritate politică care se bucură de consimțământul celor reglementate le poate îîndeplini;

condițiile de autoritate politică legitimă sunt de așa natură încât cele guvernate de respectiva autoritate au obligația de a consimti.

Consensul politic se poate realiza pe o scară mai largă între mai multe organisme politice asupra unor probleme fundamentale ale vieții politice din cadrul unui stat.

Se poate conchide că prin consens politic desemnăm voință subiecților politici de a asigura funcționarea globală a societății, pe baza unor decizii inspirate nu de ceea ce îi deosebește, ci de ceea ce îi unește. În acest fel, realizarea consensului politic devine o proba de maturitate și de cultură politică, de responsabilitate civică majoră.

Strâns legate de legitimitatea politică sunt noțiunile de forță politică și, respectiv, influență politică.

Raportul dintre legitimitatea politică și democratică

Legitimitatea politicã, alãturi de alte principii sau atribute ale puterii precum autoritatea politicã, consensul, obligația politicã, dominația, supunerea, reprezintã fundamentul întemeierii și justificãrii puterii politice, dar și a ordinii instituite. Ca atare, puterea este axatã, pe de o parte, pe autoritatea deținãtorilor puterii de a guverna, implicit pe încrederea și conștiința în dreptul de a exercită dominația, iar, pe de altã parte, pe recunoașterea de către cei guvernați a acestui drept și a competenței ce o recomandă. Altfel spus, legitimitatea dă consistență și relevanță relațiilor dintre guvernanți și guvernați prin „gradul de concordanță dintre natura, structura și sursele puterii“ și opiniile, opțiunile și așteptările celor chemați sã se supună puterii. Prin urmare, solicitând „o anume reciprocitate tacită și liber consimțită, legitimitatea îi conferã statut de drept și de fapt unui guvern în a-și exercita atribuțiile puterii și, implicit, autoritatea legitimată printr-o asemenea recunoaștere“. Totodată, se poate spune că legitimitatea conferă puterii politice, gândită ca „măsură a relațiilor umane“, o reală dimensiune socio-umană prin legătura intrinsecă dintre guvernanți și guvernați, mai ales în situația în care se prefigureazã ca un „act de credință“ pecetluit de compatibilitatea valorilor sau de obiectivele de interes comun. În consecință, întrucât legitimitatea politică implică deopotrivă „dreptul legal de a guverna“ și „dreptul psihologic de a guverna“, se naște „sentimentul colectiv al obligației conform căruia conducerea guvernului este justă și necesită supunere“.

Legitimitatea democratică se origineazã în mișcările revoluționare ale secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea și este specificã valorilor politice și economice ale culturii occidentale. Aici accentul se pune cu precădere pe „transferul mecanismelor individuale de decizie spre cele ale deciziei colective și comunitare“, prin „procedeul aritmetic de diferențiere a majorității de minoritate“. Raportat la acest aspect, legitimitatea democratică a fost pusă adesea în discuție. Contestația vizează procedeul votului majoritar care, dincolo de „frustrarea“ celor ce au altă opinie, mai contestă și faptul că „adevărul voinței individuale este subordonat adevărului voinței generale“, decretată „drept principiul suprem al democrației“. Astfel, se promovează un tip de „dogmatism social“ central pe valori efemere sau cu valabilitate restrânsã.

Aceste rezerve și contestări, care atrag atenția asupra unor limite inerente, nu anulează valoarea legitimității democratice, fie și doar dacã o comparăm cu legitimitatea pe care se structurează celelalte tipuri de regimuri politice. Acest tip de legitimitate este esențial deoarece este legat de respectarea principiului statului de drept și se consolidează printr-o bună sau eficientă guvernare determinată „de reprezentarea corectă a oamenilor“ de către structurile puterii. Legitimitatea democratică nu este un dar, ci se dobândește asemenea autorității și suveranității, și se poate eroda sau pierde printr-o ineficientă guvernare. Sintetic vorbind, autoritatea presupune „respectul pentru un lider“ sau reprezentant al puterii, suveranitatea este legată de recunoașterea și prestigiul unei țări, iar legitimitatea reclamă „respect pentru guvern“.

Legitimitatea democratică este condiționată de reorientarea democrațiilor actuale dinspre „demo-putere“ spre „demo-beneficii“ sau dinspre „democrația ca dominație populară“ spre „demo-eficiență“ sau „democrația în interesul poporului“. Prin aceastã tranziție, care nu înseamnă raporturi exclusive între cele două dimensiuni, legitimitatea democratică este de netăgăduit. Azi, remarca Giovanni Sartori, „victoria democraþiei este victoria unui principiu de legitimare“. Această concluzie rezultă din adevãrul că democrația funcționează „prin instituții mandatate de popor și făcute rãspunzătoare față de acesta“ și se autoreglează în baza unor principii și norme care rezolvă eventuale conflicte pe căi nonviolente, asigurând premisele pentru ceea ce se numește „Era Consensului“.

1.2 DELEGITIMAREA PARLAMENTULUI / DELEGITIMAREA SISTEMULUI POLITIC ROMÂN

Legitimitatea se apreciază gradual, ea oscilează, în opinia lui Herz, pe o “scală de la acceptarea completă la respingere totală (…) de la sprijin, consimțământ, conformare, la declin, erodare și pierdere.” Nu se poate vorbi nicicând, adaugă J. Linz, de o legitimitate absolută, “nici un regim politic nu este legitim pentru sută la sută din populație, nici în toate domeniile, nici pentru totdeauna și, probabil că foarte puține sunt total ilegitime, bazate exclusiv pe coerciție”, legitimitatea nu atinge niciodată unanimitatea care este o “pretenție ridicolă a regimurilor totalitare” (M. Dogan). Realitate determinată de deosebirile dintre criteriile și evaluările diferite realizate de actorii politici.

Scăderea popularității unui regim nu se poate confundă cu ilegitimitatea sau lipsa de legitimitate. Acest fenomen trebuie înțeles mai mult că o diminuare a încrederii cetățenilor în oamenii politici care reprezintă anumite instituții decât o neîncredere în sistemul sau regimul politic respectiv; un exemplu elocvent îl constituie și faptul că deși periodic au loc alegeri, formă de guvernare rămâne stabilă, se modifică doar opțiunile electoratului privind cei care trebuie să fie mandatați cu gestionarea ei curentă. În unele democrații, președinții sau prim-miniștrii înregistrează un scor de popularitate foarte slab. Asta nu înseamnă automat exprimarea neîncrederii în instituția președenției sau a primului-ministru, caracterul nelegitm al acestora. Mentalul colectiv respectă și recunoaște legitimitatea instituției nu a individului care ocupă vremelnic această funcție, chiar dacă ne place sau nu persoană că atare. Viață susține aserțiunile de genul: “un parlament mediocru este preferabil inexistenței acestei instituții”, “într-o țară liberă, partidele sunt un rău necesar” etc. “Oamenii își pierd încrederea în lideri mult mai ușor decât încrederea în sistem” (Lipset & Schneider). Delegitimarea este un fenomen de durata, dar nu imposibil”. În opinia mea, suntem pe punctul de a asista la o delegitimare a întregului sistem politic român. Delegitimarea presupune convergența mai multor factori: neîncrederea reciprocă între indivizi, neîncrederea în oamenii politici, neîncrederea în instituții (guvern, parlament, partide etc.), ubicuitatea corupției. În pofida problemelor cu care se confruntă, legitimitatea regimului democratic nu a intrat în colaps în nici una din țările occidentale, pentru că, argumenta M. Dogan, “nu există o alternativă mai bună decât cea de a reforma democrația într-o manieră democratică”

În România, legitimarea este confundată adesea cu legalitatea, dar fapte din istoria recentă obligă la distincție. Dacă în 1990 participarea la vot era de 86%, în 1992 și 1996% această a scăzut la 76%, în 2000 a mai pierdut 11 procente, ajungând la 65%, în 2004 se înregistrează o prezența la urne de 58% iar în 2008 de doar 39% (fig. 1). Participarea la alegerile parlamentare, barometrul interesului general față de politică, a cunoscut o scădere abruptă de aproape 20% față de scrutinul general anterior. Schimbarea sistemului electoral anunțată că o măsură de potențare a încrederii populației în clasa politică a eșuat lamentabil sub acest aspect, dând istoriei recente cea mai dramatică scădere a participării la vot între scrutine succesive din ’90 până în prezent.

Alte cifre arată clar declinul interesului față de alegeri: 29% consideră că de la o alegere la altă interesul lor scade și doar 11% că el crește.

Fig. 1 Evoluția la vot în anul 2008

Analiză datelor oficiale rezultând din scrutinele organizate după Revoluția din 1989 în România, a cadrului legislativ și instituțional, a celor mai reprezentative sondaje de opinie din ultimii ani, dar și a studiilor și analizelor din domeniu cu referire la electoratul din România, au condus în finalul acestei cercetări realizate de către Institutul pentru Politici Publice în perioada ianuarie – martie 2009 la următoarele concluzii importante, dintre care le redăm pe scurt pe următoarele:

1. Cadrul legislativ trebuie adaptat realităților din România în perioadele dintre alegeri, evitându-se modificare legislației incidente asupra organizării alegerilor pe ultima sută de metri, altfel devenind mijloc de presiune politică, cu potențialul de a avantaja/defavoriză anumite partide/anumiți competitori.

2. Reforma instituțiilor mandatate să administreze procesul electoral în România trebuie să conducă urgent la decizii ferme pentru recuperarea credibilității sistemului politic românesc. Modul de funcționare deficitar al Autorității Electorale Permanente, dar mai ales neîncrederea clasei politice în competențele membrilor ei, afectează încrederea românilor în corectitudinea organizării alegerilor.

3. O serie de măsuri administrative trebuie introduse pentru a redă sutelor de mii de români privați de dreptul la vot datorită lipsei procedurilor tehnice de vot în special pentru persoanele cu nevoi speciale (persoanele cu dizabilități) și a celor cu o mobilitate sporită (persoane care călătoresc frecvent în afară localității de domiciliu/în afară țării). Dintre aceste măsuri, votul prin corepondenta trebuie introdus de urgență, măcar pentru alegerile prezidențiale de anul acesta, pentru a nu mai priva de vot o paerte importantă a populației (IPP susține implementarea acestor măsuri tehnice adaptate prezentului, respingând comentariile celor care justifică că ar trebui amânate pânăla atingerea unui optim de organizare a procesului sau până la înlăturarea oricăror suspiciuni de fraudă). Dacă pentru alegerile europarlamentare timpul rămas este prea scurt pentru introducerea unor măsuri adecvate, considerăm că aceste aspecte trebuie reglementate înaintea scrutinului pentru alegerile prezidențiale din toamna acestui an.

4. Partidele trebuie să facă o foarte obiectivă evaluare internă, dat fiind că percepția generală indică faptul că partidele consacrate au pierdut legătură cu alegătorii. Această se datorează în bună măsură liderilor și candidaților, a perpetuării sentimentului că decizia este luată în continuare de un cerc restrâns de politicieni, a proliferării unor practici de tip „traseism politic” – oameni care au schimbat 3 sau mai multe partide dețin în continuare portofolii importante – și chiar a promovării unui comportament adesea agresiv (verbal și chiar fizic). La acestea se adaugă nemulțumirea generală legată de practică perpetuă a neonorării promisiunilor făcute în campaniile electorale.

1.3. DELEGITIMAREA DEMOCRAȚIEI / CRIZA REALITĂȚII DEMOCRATICE EMPIRICE

În România, și chiar și în Uniunea Europeană (în contextul crizei economice din 2008 și a crizei imigranților) cetățenii tind să nege valorile democratice. Una dintre realitățile incomode ale lumii contemporane este criza democrației. Criza democrației și criza democrațiilor. Indiferent de vechimea sau gradul lor de consolidare, democrațiile sînt în criză. Înainte de criza financiară și economică mondială și independent de ea, precum și după consumarea acesteia, democrația a fost, este și va rămîne într-o criză profundă. Nimeni nu știe cît va dura, dar se poate observa cît de diferit răspund sistemele politice la noile provocări. Modul în care democrațiile lumii răspund la criză diferă substanțial. Anumite democrații vor ieși întărite din criză. Altele vor termina cu totul aventura lor democratică. Pentru cei mai mulți dintre noi, marea întrebare este unde se va situa România la sfîrșitul crizei democratice, lipsa educației politice poate duce la delegitimarea instituțiilor politice? Dar o mare parte din răspuns îl cunoaștem deja, pentru că zilnic ne este pus la dispoziție prin mijloacele moderne de comunicare în masă.

Teoreticienii sociali și politici au observat că delegitimarea comunismului a continuat după 1989 ca delegitimare de stânga, în general, și că soiurile neoliberalismului nealterat prin orice compromis cu idei de stânga s-a bucurat de mult mai multă popularitate în rândul intelectualilor democratici decât de idei social-democratice sau liberale. Într-un text al lui H.R. Patapievici, acest lucru este analizat ca un eșec al dialogului – cu discursuri alternative și cu publicul în general.

Criza democrațiilor este observabilă și măsurabilă, parțial explicabilă, parțial inexplicabilă. Teoria democrației trece în momentul de față printr-o profundă prefacere a paradigmelor. Vechile explicații nu mai sînt suficiente. Încrederea cetățenilor din lumea întreagă și de la noi în democrație și în instituțiile democratice este în scădere. Participarea universală și egalitatea politică a cetățenilor par astăzi principii democratice irealizabile. În mod absolut paradoxal, unii dintre factorii care au grăbit procesul degradării democrațiilor au fost explozia informațională și explozia comunicațională, la care se mai adaugă și absenteismul.

Ce determină oare acest fenomen? Ce s-a întâmplat în democrația noastră atât de tânără, de numai 21 de ani? Este vorba despre scăderea conștiinței civice? Scăderea interesului pentru vot în cazul concret al României poate fi explicată în acest fel? Din studiile realizate cu privire la acest aspect rezultă că există o tendință la nivel mondial de creștere a absenteismului. Explicațiile date de unii cercetători se referă la o criză a valorilor democrației, trăgând un semnal de alarmă cu privire la implicațiile pe care le poate avea o asemenea criză – cu cât cetățenii sunt mai dezinteresați de politică și de procesul democratic în sine, cu cât internalizarea la nivelul conștiinței indivizilor a valorilor democrației este mai slabă, cu atât aceasta va funcționa mai prost și guvernarea va înceta să mai fie democratică, ea nu va mai avea în vedere integrarea diferitelor interese sociale în condițiile pluralismului politic, ci se va transforma într-o simplă conducere a destinelor națiunii într-o direcție care nu are nicio legătură cu democrația.

S-au făcut analize în legătură cu factorii care determină absenteismul electoral:

– Referitor la democrațiile vestice, unii cercetători au identificat caracteristici individuale ale votanților care pot genera acest tip de comportament (vârstă, educație, venit, stare civilă, interesul față de politică), considerând că influențele acestor caracteristici rămân constante, nu variază cu mediul exterior;

– O altă viziune asupra fenomenului absenteismului electoral ia în calcul contextele politice care pot genera refuzul alegătorilor de a mai vota. Printre acestea se numără și factori care pot genera creșterea prezenței la vot, cum ar fi obligativitatea votului;

– O a treia abordare ia în considerare interacțiunea dintre cele două categorii de factori, cei individuali și cei sistemici;

– Alți cercetători consideră că interacțiunile sociale, mai precis discuțiile interpersonale pe teme politice, precum și intențiile exprimate ale interlocutorilor cu privire la participarea la vot influențează comportamentul electoral al indivizilor, are loc o demobilizare interpersonală.

Absenteismul este explicat prin faptul că oamenii nu trăiesc într-un mediu social cu caracteristici mobilizatoare, nu există anumite condiții care încurajează participarea electorală. Iar competiția politică creează un mediu conflictual, fapt ce are un efect negativ în acest sens.

1.4. LEGITIMITATE ȘI LEGALITATE

Conceptia dominatiei legitime, in opinia lui M. Weber, impune luarea in considerație a raportului dintre “credinta legitimității si potentialul de justificare a ordinelor, pe de parte, și valabilitatea lor faptică, pe de alta parte”. Sociologul german (in “Economie si societate”) invocă trei conditii ale legitimității:

a) ordinea normativa trebuie instituită pozitiv, prin acordul liber consimtit al membrilor comunitatii;

b) beneficiarii de drept sa creadă in legalitatea ei;

c) competenta procedurilor sa fie asigurată de o putere constitutională.

Din nefericire, la nivelul cunoașterii comune, legitimitatea tinde să se confunde cu legalitatea. Deși la prima vedere cele două noțiuni sunt perfect congruente și practic decurg una din cealaltă, în realitatea lucrurile nu stau tocmai așa, cel puțin la nivelul aplicării normelor juridice existente. In timp ce J.J. Rousseau (in “Contractul social”) remarca că cel care stapanește “nu este niciodată destul de puternic pentru a ramane mereu la putere dacă nu transformă forța în drept si supunerea în datorie”, M. Weber ii decodifică mesajul: “forma de legitimitate cea mai accentuată astăzi este credința in legalitate, adica dispoziția de a se supune unor prescripții formal corecte si stabilite”. Pentru ca mai tarziu J. Rawls (în “O teorie despre justiție”), pornind de la premisa definirii justiției prin corectitudine, să susțina justețea doar a principiilor “care izvorăsc din acordul unanim al oamenilor”. Situatie posibilă doar într-un context contractual idealizat, în care oamenii se comportă ca egali din punct de vedere intelectual.

Weber pretinde că legalitatea a devenit principala sursă de legitimitate a autorității politice datorită calității sale raționale. Ideea sa este construită pe baza dreptului natural modern care a conceput pactul social și suveranitatea legii ca provenind din raționalitatea omului, fie ca un atribut original sau dobândit. Cu toate acestea, Weber face clară criza voinței populare ca o sursă de legitimitate. El afirmă că procesul social în curs de desfășurare în care voința poporului -suveranitatea populară- este înlocuită de raționalitatea legislatorului -suveranitate legală. Legislativul a devenit instituția politică responsabilă de canalizarea dorinței de putere a omului înspre calea rațională a guvernului constituțional de către autoritatea de a se supune legalității.

Punctul de vedere poate cel mai interesant îl regăsim la J. Habermas. În opinia gânditorului german, statul modern se întemeiază pe o ordine normativă instituită pozitiv pe “distincția dintre legalitate si legimitate”. În cadrul său sunt legale si legitime numai acele “norme care exprimă interese capabile de generalizare”. De unde si concluzia: un stat de drept democratic nu poate pretinde cetățenilor o supunere neconditionată față de ordinea de drept existentă la un moment dat, deoarece el nu-și intemeiază legitimitatea pe legalitate, dimpotrivă legalitatea se fundamentează pe legitimitate. În masura in care legalitatea devine guvernare si substituie legitimitatea, autoritatea se transformă într-o putere formala (Laswell, Kaplan) si “legitimitatea in legalitate formală” (Sartori), iar domnia legii se convertește în domnia prin legi, primul pas spre suprimarea legalității constitutionale. Justificarea legitimității prin recurs la legalitate creează confuzii, pot aparea oricând reglementări legale dar care nu sunt legitime (de exemplu, efectele normative ale unei lovituri de stat). Prevalența legalității în raport cu legitimitatea se impune doar în momentul preluării puterii, dupa care conflictul dintre contestare si autojustificare a unei puteri poate fi tranșat doar de legitimitate, indiferent cat de costisitor ar fi realizarea consensului (unanimitatea wickselliana – ca regula de luare a deciziilor). Regula majorității, care legalizează dar nu legitimează, trebuie substituită prin “compromisul prezumtiv indreptățit” dintre libertate si lege. Întemeierea legitimității pe legalitate conduce la “legalism autoritar”, care tratează orice iesire din regulile legalității ca violenta, conceptie combatuta de J. Habermas. Tocmai diferenta dintre legalitate si legitimitate, susține filosoful german, indreptatește “nesupunerea civila”.

CAP. 2. Studiu de caz: Legislaturile 2008-2012 și 2012-2016

Căderea comunismului din decembrie 1989 a generat schimbări importante în viața politică românească și, de asemenea, a constituit un pas decisiv în construirea democrației. Toate schimbările care au avut loc au fost în conformitate cu noua politică, juridică, economică și socială. Decretul de lege nr. 8/1989 a marcat un moment important în evoluția politicii românești, deoarece s-a consacrat pluralismul politic și formarea liberă a partidelor politice. Astfel, pluralismul politic a devenit o condiție „sine qua non” a democrației, care a impus nu numai organizarea de alegeri periodice, libere și corecte, dar, de asemenea, o reformă a clasei politice românești. Clasa politică a trebuit să fie formată pe baza unor structuri și principii cu adevărat democratice, ceea ce a determinat un nou sistem electoral.

Din 1990, procesul sinuos de democratizare a început cu pași mici și timizi, un factor important care a contribuit la aceasta fiind schimbarea sistemului electoral. Prin urmare, după căderea cortinei de fier, legislația electorală a suferit multe modificări care au avut ca scop construirea unei democrații autentice în România.

Primele alegeri legislative, în 1990, au fost reglementate prin Decretul de Lege nr. 92/1990, care a fost considerat ca fiind "o Constituție mini-provizorie a guvernului revoluționar”, deoarece a restaurat parlamentul bicameral și a introdus principiul de reprezentare a voinței electoratului. Atât Parlamentul, cât și Președintelui au fost aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Pentru a fi ales în Camera Deputaților un candidat trebuia să aibă vârsta de cel puțin 21 de ani, în timp ce pentru Senat și Președinție, vîrsta minimă era de 30 de ani. Toate persoanele cu vârsta de peste 18 ani au drept de vot, cu excepția persoanelor plasate sub interdicție judiciară, precum și persoanele private de drepturi electorale în conformitate cu o condamnare la închisoare. Tipul de vot utilizat pentru desemnarea membrilor Parlamentul a fost o reprezentare proporțională. Acest tip de vot a fost în conformitate cu caracteristicile ale spectrului politic din acea perioadă, având în vedere faptul că partidele politice încă își modelau ideologiile. Prin urmare, la acel moment, partidele politice nu au putut să polarizeze la maxim electoratul. Legea electorală a asigurat, de asemenea, că organizațiile care reprezintă minoritățile naționale care nu au întrunit numărul necesar de voturi pentru a obține un loc în Camera Deputaților, au dreptul la un mandat.

Revigorarea vieții parlamentare românești a fost însoțită de adoptarea Constituției în 1991, care reglementează principiile democratice fundamentale, cum ar fi: pluralismul politic, principiile egalității și nediscriminării, separarea puterilor, statul de drept, alegeri libere și corecte. Constituția din 1991 a reprezentat piatra de temelie pentru construirea democrației în România.

Alegerile din România s-au desfășurat pe trei nivele: nivel local (pentru consiliile locale, județene consilii, primării și Consiliul General al Municipiului București), nivel general (respectiv Parlamentul din România) și la nivel prezidențial. Pentru fiecare dintre cele trei nivele, au existat prevederi speciale: Legea nr. 70/1992 privind alegerile locale, Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului și a Legii nr. 69/1992 pentru alegerea Președintelui României.

Sistemul de listă închisă de partid și de repartizare a locurilor în conformitate cu principiul de reprezentare proporțională, prevăzută de Legea nr. 68/1992, a reflectat noile realități politice, și anume: rolul activ al partidelor politice în tranziția spre o societate democratică și dorința politică. Sistemul politic plurinominal a permis partidelor să definească strategiile și platformele politice și să construiască o structură eficientă la nivel local. Sistemul de alegere a șefului statului a fost și este încă bazată pe votul uninominal majoritar cu două tururi de scrutin, la fel ca în alte democrații.

Acest cadru legislativ care a fost valabil pentru alegerile din 1992, a fost supus de atunci la mai multe modificări, în conformitate cu noile cerințe electorale și particularitățile sistemului politic. In anul 2000, o serie de ordonanțe de urgență (O.U.G.) a schimbat unele aspecte ale sistemul electoral cu privire la numerotarea circumscriptiilor electorale, numărul de deputați și senatori, funcționarea birourilor electorale, propuneri de candidaturi, posibilitatea asocierii de partide și alianțe politice numai la nivel național și prin protocol, dispoziții privind listele electorale permanente etc. Una dintre cele mai importante schimbări în privința alegerilor este pragul electoral, ceea ce reprezintă numărul minim de voturi valabil necesare pentru a se obține accesul la parlament. În 1990, legea electorală nu a furnizat nici un prag electoral, care a avut ca o consecință apariția unui număr excesiv de partide politice care au participat la alegeri (150), precum și partidelor parlamentare (12). Pentru alegerile din 1992 și 1996, pragul electoral a fost de 3%, iar în 2000, a fost ridicat la 5% pentru partidele politice.

In anul 2003, Constituția a fost modificată în scopul de a stabiliza viața politică și de a asigura compatibilitatea prevederilor constituționale cu viitorul aderării României la Uniunea Europeană. Articolul 2, alineatul 1 din Constituție consacră caracterul periodic, liber și corect al alegerilor, care este esențial pentru orice democrație veritabilă, fiind garantată prin legile fundamentale ale diferitelor țări democratice și printr-o serie de tratate și convenții internaționale.

Cu toate acestea, sistemul electoral nu a suferit modificări substanțiale, legile adoptate în 2004 (Legea no.370 / 2004 pentru alegerea Președintelui României, Legea nr. 373/2004 pentru Alegerile Parlamentare și Legea nr. 67/2004 privind alegerile locale) doar ajustând vechiile dispoziții electorale la noile realități. La 1 iulie 2004 Autoritatea Electorală Permanentă (AEP) a fost creată în scopul îmbunătățirii managementului electoral, prin îndeplinirea operațiunilor specifice între intervalele electorale, monitorizarea activităților relevante ale unor organe de stat și asigurarea aplicarii uniforme a legislației electorale. Crearea acestei autorități a fost, de asemenea, determinată de unele recomandări OSCE cu privire la alegerile din 2000 și abaterile înregistrate la alegerile anterioare. In data de 1 ianuarie 2007, România a aderat la Uniunea Europeană iar primele alegeri pentru Parlamentul European au avut loc pe 25 noiembrie 2007. Organizarea acestor alegeri este reglementată prin Legea nr. 33/2007, care prevede că reprezentanții României în Parlamentul European sunt aleși printr-o listă a unui sistem de reprezentare închis. România este stabilită într-o singură circumscripție electorală și repartizarea locurilor se face în două etape. În prima etapă, Biroul Electoral Central calculează pragul și coeficientul electoral național, și stabilește în ordinea descrescătoare numărul de voturi valabil, lista partidelor politice, a organizațiilor minorităților naționale, a alianțelor politice, electorale și candidații independenți pentru care pot fi atribuite locuri. În a doua etapă, mandatele sunt distribuite la nivel național între formațiunile politice selectate în prima etapă, în conformitate cu formula lui d'Hondt. Din păcate, alegerile pentru Parlamentul European nu a primit acoperirea mediatică adecvată și campania electorală s-a axat în principal pe chestiuni naționale decât cele privind problemele europene.

Membrii Camerei Deputaților și ai Senatului sunt aleși prin vot universal în cele 42 de circumscripții electorale, corespunzătoare celor 41 de județe și Municipiului București. În legislativul 2004-2008 Senatul are un număr de 137 de membri iar Camera Deputaților are 332 de membri. Diferența numărului de membri se datorează normei de reprezentare diferite de la o Cameră la alta. Astfel, norma de reprezentare pentru alegerea Camerei Deputaților este de un deputat la 70.000 locuitori, iar pentru alegerea Senatului este de un senator la 160.000 locuitori.

Sistemul electoral este unul proporțional (membrii se aleg din toate partidele care au depășit pragul electoral de 5% din totalul voturilor exprimate în baza unui algoritm). Alegerile se țin o dată la patru ani, și sunt făcute printr-un sistem de reprezentare proporțională cu vot în colegii uninominale.

În urma alegerilor parlamentare din 9 decembrie 2012 numărul de parlamentari a crescut de la 470 la 588. USL va deține 395 de mandate (122 de senatori si 273 de deputati), Alianța România Dreaptă va avea 80 de mandate (24 de senatori și 56 de deputați), PP-DD va avea 68 de mandate (21 de senatori și 47 de deputați), iar UDMR va avea 27 de mandate (9 senatori și 18 deputați). Acestora li se adaugă cei 18 reprezentanți ai minorităților naționale.

2.1. Cauze ale delegitimării

Cetățenii noilor democrați ișî construiesc judecățile de valoare despre sistemul lor politic nu numai pe baza a ceea ce aceste sisteme oferă din punct de vedere economic, ci și bazându-se pe gradul în care acestea distribuie scopuri politice valorizate cum ar fi libertatea, ordinea, domnia legii, responsabilitatea, reprezentativitatea și mai presus de toate eficacitatea. Cu alte cuvinte cetățenii se ateaptă ca democrațiile lor să guverneze democratic, în conformitate cu legile și constituția și eficient în sensul alegerii și implementării unor politici care se adresează celor mai importante probleme cu care se confruntă societatea.

Printre cele mai frecvente cauze ale alienării, delegitimării și colapsului democrației sunt:

– abuzarea procedurilor și normelor democratice de către oficialitățile guvernamentale și liderii politici înșiși, astfel încât democrația începe să fie privită ca o simulare;

– adoptarea violenței politice de către actorii semnificativi care sunt fie marginalizați în procesul democratic, fie nerăbdători cu procedurile acestuia;

– incapacitatea guvernelor de a decide și acționa ca rezultat al fragmentării, polarizării și impasului politic.

Uneori, democrația pare pur și simplu copleșită de greutatea problemelor nerezolvate dar, de fapt ea este distrusă de incompetență,corupție și încăpățânarea liderilor politici ratați.

O provocare cheie la adresa instituțiilor democratice este anticiparea, viciilor, implicațiile compromițătoare și slăbiciunilor potențialilor lideri. Dacă se dorește ca democrațiile să treacă cu bine prin furtunile istoriei și să se limiteze impulsurile de preamărire ale actorilor umani, atunci acestea au nevoie, de instituții publice puternice și bine proiectate și de respectarea principiului ca “oamenii sa rămană oameni pentru oameni”.

“Omul este prin natura sa o ființă socială, pe când antisocialul, prin natură, este ori supraom, ori fiară….” a spus Aristotel.

Într-o democrație, un politician de elită (model) necesar unei societăți moderne bazate pe cunoaștere trebuie să privească particularul prin prisma generalului și într-un același elan de gândire să cuprindă deopotrivă abstractul și concretul. Trebuie să vadă prezentul în lumina trecutului, pentru scopuri situate în viitor. Nici o parte a naturii umane sau a instituțiilor omenești nu trebuie să-și scape cu totul din vedere. El trebuie să fie dezinteresat și în același timp să vizeze un scop; să fie distant și incoruptibil dar cu picioarele pe pământ ca un om de știință.

2.1.1. Imunitatea Parlamentară

O formă incipientă de imunitate se întâlnea și în Roma Antică, la tribunii plebei, iar încălcarea ei putea atrage chiar pedeapsa cu moartea.

Originile imunității parlamentare datează din 1397, când Camera Comunelor din Parlamentul englez a adoptat un document care denunță comportamentul scandalos al regelui Richard al ÎI-lea în domeniul finanțelor. Thomas Haxey, parlamentarul care se află în spatele acestui act, a fost judecat și condamnat pentru înalta trădare. În urmă presiunilor exercitate de către Camera Comunelor, sentința nu a fost dusă la îndeplinire, iar Haxey a primit scuze din partea Curții Regale. Acest eveniment a determinat Camera Comunelor să revadă prevederile referitoare la dreptul parlamentarilor de a discuta în deplină autonomie și libertate , fără intervenții ale Coroanei.

Libertatea de exprimare, introdusă în Camera Comunelor la începutul secolului XVI, a fost confirmată în Declarația Drepturilor din 1689, care apară în mod expres membrii Parlamentului de orice amestec din afară acestuia, cu privire la actele și dezbaterile la care participa.

În Franța, după revoluția din 1789 s-a simțit nevoia garantării imunității aleșilor pentru opiniile exprimate în exercitarea îndatoririlor lor. Decretul din 23 iunie 1789 rezolva acest lucru, după o propunere a lui Mirabeau. Acesta a fost urmat de proclamarea în Decretul din 26 iunie 1790 a privilegiului membrilor Adunării de a nu putea fi puși sub acuzare fără autorizația acesteia.

Apariția acestor privilegii parlamentare în Franța se leagă de poziția de superioritate față de altă autorități ale statului căpătată de Adunarea Națională în contextul revoluției. De atunci, imunitatea parlamentară a fost introdusă și în celelalte țări ale Europei continentale, unde modelul francez, cu dublul aspect, neresponsabilitate / inviolabilitate, a exercitat influență predominantă.

Majoritatea sistemelor de drept prevăd o dublă protecție pentru membrii Parlamentului:

-inexistentă răspunderii sau neresponsabilitatea pentru voturile și opiniile exprimate în exercitarea mandatului (non-liability ,irresponsabilite) ;

-inviolabilitatea (inviolabilite) , care cuprinde un set de reguli privind arestarea, urmărirea penală sau trimiterea în judecată a parlamentarilor.

Despre imunitatea parlamentară nu s-a scris foarte mult. Mai mult s-a vorbit despre ea. De aceea, „în opinia publică imunitatea este percepută ca o favoare, de către unii, sau ca un regim privilegiat, de către alții. În general, instituția nu este cunoscută așa cum există și cum trebuie să fie înțeleasă și, din aceste cauze, se întâlnesc cele mai diverse păreri, chiar și la persoane care se consideră ca fiind avizate în această materie”

Și pe plan internațional, există o dezbatere continuă între cei care consideră că imunitatea parlamentară este o instituție depășită, chiar anacronică, și cei care consideră că rațiunile care au generat-o subzistă. Cu toate acestea, chiar dacă imunitatea pentru opiniile politice sau pentru vot este păstrată ca atare, inviolabilitatea parlamentară a avut o dinamică negativă, fiind restrânsă tot mai mult .

Imunitatea parlamentară este o instituție care ține atât de dreptul constituțional („statutul deputaților și al senatorilor”), cât și de dreptul parlamentar (în principal, aspectele ce țin de ridicarea imunității, inclusiv elementele de procedură rezultând din Regulamentele celor două Camere. În condițiile în care România a devenit membru al Uniunii Europene și are reprezentanți în Parlamentul European, imunitatea parlamentară trebuie să fie examinată și în contextul dreptului constituțional comparat, la nivel european.

Noțiunea de imunitate parlamentară cu toate aspectele juridice aferente la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene a evoluat permanent. Există state europene unde imunitatea privește orice procedură judiciară, state în care ea vizează numai procedura penală, cu excepția flagrantului delict, precum și state unde imunitatea nu este consacrată.

2.1.2. Traseismul

La o simplă răsfoire a istoriei românilor, de la Burebista încoace, oricine poate observa foarte ușor cum s-au trădat românii între ei. Bineînțeles, ne referim, în special, la oamenii care au condus destinele țării, conducătorii militari sau politici, „înjughiați” pe la spate sau părăsiți de apropiați în favoarea adversarilor.

Antropologic vorbind, actul de trădare datează din vremuri străvechi, dacă ținem cont de cum l-a vândut Iuda pe Isus pentru câțiva galbeni. Însă, poporul român pare a fi străbătut, în filonul său, de o tară puternică – înșelătoria. Fie că este vorba despre prieteni, vecini, rude sau parteneri (politici ori de afaceri), trădarea se manifestă deopotrivă. Psihologii nu prea au explicat fenomenul și nici nu au găsit vreo cauză patologică, dar este lesne de înțeles ce-l îndeamnă pe un om să-și înșele semenul. Unii psihologi au explicat că persoanele care tradează repetă ceva ce au trăit într-un stadiu infantil de dezvoltare, când orgoliul și egoismul se manifestă mai puternic decât la adulți. Daca eul a rămas blocat la acest nivel de dezvoltare, persoanele respective pot să devină exagerat de egoiste și nu se gândesc la consecințe.

Toți oamenii sunt predispuși să trădeze și, într-un fel sau altul, chiar o fac, fie că nu păstrează un secret, chiar și de mică importanță. Însă, ne referim la acte de trădare care au schimbat mersul istoriei.

Burebista, asasinat printr-un complot

În vremea lui Burebista, care a domnit pe la jumătatea secolului I i.Hr., statul dac a ajuns în culmea puterii sale. În urma victoriilor repurtate, statul dac – cu capitala la Argedava – a ajuns să se întindă pe un teritoriu imens, cuprins între Alpii nordici, Munții Balcani, Marea Neagră și Nistru. Până și împăratul roman Cezar se temea de marea putere a regelui dac și, în jurul anului 44 i.Hr., pregătea un război împotriva lui. A murit însă – asasinat, după cum se știe, în urma unui complot – înainte de a apuca să pornească spre regatul dac. La puțin timp după aceea, tot unei conspirații i-a căzut victimă și Burebista. Nemulțumiți de puterea și autoritatea sa, nobilii au complotat pentru a-l înlătura. Odată cu dispariția lui, marele regat dac s-a destrămat, trădătorii împărțindu-l între ei.

Vlad Țepeș, asasinat de propriii boieri

Domnitor al Țării Românești în trei rânduri, 1448, 1456-1462 și 1476, Vlad Țepeș a murit în anul 1476, ca urmare a unui complot al boierilor partizani ai lui Basarab cel Bătrân Laiotă. Este, poate, cel mai cunoscut domnitor peste hotarele țării. Turcii îl numeau Țepeș, din cauza pedepsei sale preferate, trasul în țeapă. Vlad Țepeș a murit într-un mod brutal, fiind asasinat. Există mai multe versiuni despre moartea domnitorului. Potrivit uneia dintre acestea, armatele reunite ale Munteniei și Moldovei, conduse de Țepeș, erau pe punctul de a învinge oștile turcești, dar Vlad a fost asasinat, la sfârșitul lunii decembrie 1476, de oamenii unuia dintre boierii săi, Basarab cel bătrân Laiotă, chiar pe dealul de unde își conducea trupele. Corpul său a fost decapitat și capul trimis sultanului, care l-a așezat într-o țeapă, ca dovadă a triumfului asupra lui Vlad Țepeș. Nu se știe cu exactitate unde este înmormântat.

Mihai Viteazul, domnitorul incomod

După ce, în 1600, a cucerit toate cele trei țări românești, Mihai Viteazul a fost trădat și asasinat la Câmpia Turzii. În 1601, după mai multe neînțelegeri și reconcilieri de formă cu generalul Basta, după mai multe confruntări cu nemeșii unguri, se punea din nou problema stăpânirii Ardealului. Iată cum descrie Constantin C. Giurescu asasinarea lui Mihai Viteazul: La Turda, Mihai hotărî să-și despartă armată de aceea a lui Basta; voia să plece mai degrabă la Făgăraș, spre a-și vedea soția și copiii. Această despărțire însemna însă pentru domnul nostru libertatea de inițiativă. Basta, care știa că imperialilor le convenea mai mult o stăpânire directă asupra Ardealului, iar nu prin intermediul unei personalități atât de puternice, deci greu de mâniat, cum era aceea a lui Mihai, se hotărî să împiedice – prin orice mijloace – o asemenea libertate. În zorii zilei când voievodul trebuia să plece spre Făgăraș, la 9/19 august 1601, el trimise un detașament de trei sute de germani și valoni, aceștia din urmă comandați de ofițerii Jacques Beauri și Mortague. Aveau ordin să-l aresteze pe Mihai, iar dacă se opune, să-l ucidă. Așa se și întâmplă. Intrând în cortul domnului, Beauri îi spuse: “ești prins”. Mihai rosti un singur cuvânt: “ba”, și dădu să pună mâna pe sabie. În aceeași clipă însă, un valon îl împușcă, un al doilea îi străpunse pieptul, alții îl loviră cu halebardele”.

Constantin Brâncoveanu, condamnat la moarte de propriile rude

Constantin Brâncoveanu a avut cea mai lungă domnie în Țara Românească – 25 de ani. Din păcate, aceasta s-a sfârșit tragic, în urma uneltirii propriilor sale rude. După 1699, turcii, mulțumiți de domnia și generozitatea voievodului, i-au acordat domnia pe viață – un privilegiu rar. În 1714, spătarul Toma Cantacuzino, rudă a sa, i-a ajutat, fără știrea și permisiunea domnitorului, pe ruși în războiul acestora cu turcii (1711), lucru care îi supărase pe aceștia din urmă și îi făcuse să-l suspectezea pe domn de necredință față de ei. O altă rudă, unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, râvnind să-l pună pe tron pe propriul său fiu Ștefan, a uneltit la Poartă, țesând intrigi care i-au alcătuit domnului o reputație proastă în ochii turcilor. Cei care i-au dat domnia pe viață s-au răzgândit: l-au mazilit. Brâncoveanu, pe atunci în vârstă de 60 de ani, și cei patru fii ai săi au fost aduși la Stambul și închiși. Turcii l-au torturat pe bătrânul voievod pentru a afla unde-i sunt bogățiile apoi, la 26 august 1714, Brâncoveanu a fost decapitat, după ce turcii îl siliseră să asiste la execuția celor patru fii.

Horea, Cloșca și Crișan, vânduți pentru bani

Domnia celor trei, începută în noiembrie 1784, după ce au condus răscoala iobagilor din Ardeal, disperați de situația lor economică și socială tot mai greu de suportat, s-a încheiat după doar o lună. Pe capetele lor se pusese câte un premiu de 300 de galbeni. Ispitiți de bani, câțiva țărani au ajutat la capturarea celor trei, care stăteau ascunși, într-o colibă, în codrul Scoragetului, din Munții Gilăului. La 27 decembrie 1784, câțiva țărani s-au apropiat de Horea și Cloșca și, pretinzând că umblă după vânat, au fost primiți în colibă de cei doi. La un semnal, s-au năpustit asupra lor, i-au legat și apoi i-au predat autorităților. Tot prin trădare a fost capturat, la 30 ianuarie 1785, și Crișan. A urmat judecata, apoi execuția lui Horea și a lui Cloșca printr-o pedeapsă extrem de crudă – tragerea pe roată. Deși Crișan s-a sinucis în temniță, și trupul său a fost tras pe roată.

Tudor Vladimirescu, trădat de un aliat

După Revoluția din 1821, Tudor Vladimirescu a fost trădat chiar de cei cu care se aliase – eteriștii conduși de Alexandru Ipsilanti. Eteria, organizație europeană dedicată eliberării creștinilor – și îndeosebi a grecilor – de sub stăpânirea otomană, a avut filiale în multe țări ale Europei, iar în Țara Românească influența ei s-a manifetstat cu precădere în evenimentele asociate revoltei din 1821. Dorind să contribuie la eliberarea Valahiei de sub apăsătoarea vasalitate față de Înaltă Poartă și să o scape de flagelul domniilor fanariote, Tudor Vladimirescu a îmbrățișat idealurile Eteriei și a încheiat o înțelegere cu conducătorul acesteia, Alexandru Ipsilanti. Acesta l-a trădat și vândut turcilor, fiind arestat la Golești și ucis la Târgoviște.

Alexandru Ioan Cuza, abdicare silită

Cunoscut pentru reformele sale sociale și economice, Alexandru Ioan Cuza a fost înlăturat cu forța de liberalii radicali, nemulțumiți de politica dusă de domnitor. Aceștia au făcut front comun cu conservatorii, ceea ce a slăbit mult pozițiile domnitorului alimentând monstruoasa coaliție (așa cum a fost denumită de presa lui Cuza). Complotiștii au reușit să atragă de partea lor o fracțiune a armatei, condusă de colonelul C. Haralambie și maiorul D. Lecca, și l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. Două zile mai târziu, Cuza – împreună cu soția, amanta și cei doi fii – a părăsit Bucureștiul spre Brașov. Restul vieții sale și-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena și Wiesbaden. A încercat să revină în țară ca persoana privată, dar nu a reușit. Domnitorul Carol I a transmis cererile Consiliului de Miniștri, care a refuzat să acorde permis de intrare în țară.

Nicolae Ceaușescu, trădat de „fiul adoptiv”

Elena Ceaușescu a spus răspicat că au fost trădați de toți: „Trădare de sus și până jos! Și, în primul rând, Securitatea ne-a trădat!”. Nicolae Ceaușescu a fost chiar mai concret, la procesul de la Târgoviște, arătând spre „instanța” în care se afla și Victor Atanasie Stănculescu: „Vezi, totdeauna trădătorul este lângă tine”. De fapt, întreg sistemul l-a trădat, în frunte cu generalul Stănculescu și cu „fiul adoptiv” al cuplului dictatorial, Ion Iliescu. Despre acesta din urmă, fostul său „tovarăș de arme”, Virgil Măgureanu, afirma că era desemnat drept succesorul liderului comunist înca din anii ’70.

Trădarea în era postdecembristă

Datorită evoluției sociale, trădarea după 1990 a căpătat nuanțe mai rafinate. În politică, cel puțin, traseismul și formarea de partide din destrămarea altora sunt formele cele mai întâlnite ale trădării.

Traian Băsescu l-a trădat pe Petre Roman și a preluat conducerea PD, după ce i-a spus „Petre, ești cel mai bun!”.

Elena Udrea a trădat PSD pentru PNL, apoi PNL pentru PDL și, în final pe acesta pentru PMP-ul lui Băsescu.

Grupul de la Cluj l-au trădat pe Adrian Năstase și l-au pus la șefia PSD pe Mircea Geoană, care îi trădează și el.

Constantin Simirad și Octav Cozmâncă trădează PSD pentru a trece, primul de partea lui Băsescu, iar al doilea de partea lui Sorin Oprescu.

USL și Victor Ponta este trădat de Crin Antonescu, care, l-a râdnul lui, este îndepărtat de apropiații săi din partid în favoarea lui Klaus Iohannis.

Traian Băsescu este părăsit de toți consilierii, începând cu Andrei Pleșu și sfârșind cu Adriana Săftoiu.

Vasile Blaga îl tradează și el pe Băsescu, preia șefia PDL și apoi desființează partidul.

=== 49d7e45e74c43ac6cde9f746e9b43e94f56a697f_399404_1 ===

FACULTATEA DE ȘTIINȚE POLITICE