Delapidarea 2

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I ASPECTE COMUNE PRIVIND REGLEMENTAREA JURIDICĂ A INFRACȚIUNILOR CONTRA PATRIMONIULUI

1.1.Aspecte comune privind infracțiunile îndreptate împotriva patrimoniului

1.2.Istoricul reglementărilor de la Codul penal din 1864 până la Codul penal adoptat prin Legea nr. 286/2009

CAPITOLUL II DELAPIDAREA-INFRACȚIUNE SĂVÂRȘITĂ CONTRA PATRIMONIULUI

Definirea infracțiunii prevăzute de Codul penal

Obiectul juridic al infracțiunii

Obiectul material al infracțiunii

Subiecții infracțiunii

Conținutul juridic al infracțiunii

Latura obiectivă

Latură subiectivă

CAPITOLUL III FORMELE ȘI SANCȚIUNILE INFRACȚIUNII DE DELAPIDARE

Formele infracțiunii

Varianta agravată

Sancțiuni

CAPITOLUL IV REGLEMENTAREA INFRACȚIUNII DE DELAPIDARE ÎN NOUL COD PENAL

CAPITOLUL V PRACTICĂ JUDICIARĂ

Înșelăciune. Delapidare. Conținut constitutiv. Contract de intermediere în domeniul asigurărilor. Nepredarea primelor de asigurare primite în baza polițelor. Răspundere contravențională

Infracțiuni de delapidare și evaziune fiscală. Modalitatea de stabilire a prejudiciului. Nemotivare. Omisiunea de a răspunde motivelor de apel invocate sub acest aspect. Nelegalitate.

Despăgubiri. Delapidare. CEC. Dobândă

Abuz de încredere. Angajat prin contract de prestări servicii. Delapidare

Înșelăciune. Delapidare. Înșelăciune cu privire la calitatea mărfurilor

Delapidare. Neglijență în serviciu. Încadrare juridică.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

B.J – Buletinul Jurisprudenței

C.A.B. – Curtea de Apel București

C.D – Culegere de decizii

C.pen. – Codul penal al României

C.pr. pen. – Codul de procedură penală

C.P. Ad. – Codul penal adnotat

C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție

H.G. – Hotărârea Guvernului

Î.C.C.J – Înalta Curte de Casație și Justiție

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

R.D.P. – Revista de Drept Penal

T.M.B – Tribunalul Municipiului București

vol. – volumul

INTRODUCERE

Prezenta lucrare s-a dorit a face o „radiografie” a infracțiunii de delapidare așa cum se regăsește această infracțiunea reglementată de actuala legislație penală.

Lucrarea este structurată în cinci capitole în care am urmărit analiza detaliată a infracțiunii incriminată de Codul penal în curprinsul art. 215¹.

Primul capitol al prezentei lucrări face o trecere în revistă a aspectelor generale privind reglementarea juridică a infracțiunilor contra patrimoniului, precum și o prezentare, din punct de vedere cronologic, a incriminării infracțiunii dedelapidare.

În cuprinsul celui de-al doilea și al III-lea capitol am încercat o analiză exhaustivă a tuturor elementelor ce compun infracțiunea incriminată de C. pen.la art. 215¹ C. pen, respectiv obiect material, subiecții infracțiunii, conținutul juridic al acesteia.

Capitolul IV vine în completarea celor anterioare, prezentând o sinteză a principalelor modificări, privind infracțiunile contra patrimoniului, ce urmează a se produce odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod penal.

În cadrul ultimului capitol, respectiv capitolul V, am considerat oportun a exemplifica, comparativ, din punct de vedere practic, infracțiunea de delapidare și alte infracțiuni, precum abuzul de încredere, înșelăciune, neglijență în serviciu.

Metode de cercetare utilizate în elaborarea lucrării

Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol.

S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: drept penal, drept procesual penal.

Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, analizând în detaliu infracțiunea prevăzută de art. 215¹ C. pen.

Pentru realizarea unei investigații exhaustive a temei s-a recurs la analiza problemelor prin referirea la anumite puncte de vedere doctrinare, evaluarea și sintetizarea unor aspecte din domeniul dreptului penal, stabilirea unor comparații și conexiuni.

Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale.

Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.

Astfel, observația directă s-a utilizat pentru sublinierea importanței reglementărilor naționale care stabilesc prin Codul penal reglementări privind infracțiunea de delapidare.

Observația indirectă s-a folosit prin apelul la unele constatări anterioare clare și bine întocmite în materia studiată.

Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără :

metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea informațiilor ;

cercetarea documentară întreprinsă la unele instanțe pentru a înțelege pe deplin modalitatea de realizare a infracțiunii, elementele ei constitutive ;

cercetarea documentară întreprinsă la sediul unor instanțe locale pentru evindețierea numărului de dosare, ce au ca obiect infracțiuni contra patrimoniului, cu precădere infracțiunea de delapidare ;

cercetarea indirectă prin participarea la ședințele instanțelor de judecată.

Studiul monografic a fost inclus pentru schițarea cadrului privind săvârșirea infracțiunii de delapidare, dar și pentru prezentarea în ansamblu a infracțiunii, fapt necesar pentru integrarea în domeniul dreptului penal.

CAPITOLUL I

ASPECTE COMUNE PRIVIND REGLEMENTAREA JURIDICĂ A INFRACȚIUNILOR CONTRA PATRIMONIULUI

Aspecte comune privind infracțiunile îndreptate împotriva patrimoniului

Structura simplă și relativ omogenă a Titlului III, nu exclude posibilitatea unei clasificări științifice a faptelor incriminate în acest cadru. Astfel, în doctrina penală s-a recurs la o împărțire a infracțiunilor patrimoniale în trei categorii: fapte de sustragere (furt, tâlhărie, piraterie și tăinuire); fapte de fraudă (abuz de încredere, gestiune frauduloasă, înșelăciune și însușirea lucrului găsit); fapte de samavolnicie (distrugerea și tulburarea de posesie).

În mare, această clasificare are la bază structura Codului penal de la 1936
(Carol al II-lea), în care Titlul XIV, “Crime și delicte contra patrimoniului”, cuprindea cinci capitole: furtul; tâlhăria și pirateria; delicate contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii; strămutarea de hotare, desființarea semnelor de hotar, stricăciuni și alte tulburări aduse proprietății; jocul de noroc, loteria și specula contra economiei publice.

Noul Cod penal prezintă o structură asemăntoare Codului de la 1936, adaptată însă la particularitățile societății actuale. Astfel, Titlul II, „Infracțiuni contra patrimoniului”, cuprinde cinci capitole: furtul; tâlhăria și pirateria; infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii; fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice; distrugerea și tulburarea posesie.

Obiectul juridic

Obiectul juridic generic, comun tuturor infracțiunilor contra patrimoniului, este dat de relațiile sociale privind patrimoniul. Astfel, este ocrotit patrimoniul în sensul civil al termenului, respectiv: „totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale care aparțin unei persoane fizice ori juridice”, însă incriminările din acest titlu se referă în mod special la bunuri ca entități materiale.

Nu se ocrotește doar dreptul de proprietate, ci și posesia ori detenția bunului, inclusiv detenția precară.

După cum se va constata în cazul furtului, prevăzut de art. 208 alin. (3)C. pen., posesia de bună-credință este ocrotită chiar împotriva proprietarului; mai mult, legiuitorul ocrotește chiar posesia de rea-credință, în cazul în care autorul furtului este altă persoană decât proprietarul bunului.

În general la infracțiunile contra patrimoniului pe lângă obiectul juridic generic sau comun, se poate distinge și un obiect juridic special, specific sau individual. Trebuie precizat că între cele două categorii de obiecte juridice există o relație de subordonare, de la parte la întreg, în sensul că „obiectul juridic special reprezintă o parte din obiectul generic”.

În acest sens se poate observa, spre exemplu, că la furt, obiectul juridic special este dat de relațiile privind posesia sau detenția bunului mobil (menținerea situației de fapt a bunului), sau că la infracțiunile de abuz de încredere și înșelăciune, obiectul juridic special se referă la relațiile sociale ce presupun încrederea între subiecții raporturilor de natură patrimonială.

Pe lângă obiectul juridic comun și cel special, la unele infracțiuni avem și un
obiect juridic secundar. Este cazul, spre exemplu, la art. 211 (tâlhăria), art. 212 (pirateria),
art. 218 alin. (2) (distrugerea calificată în variantă agravată), infracțiuni la care obiectul juridic secundar constă în relațiile privind integritatea corporală, sănătatea ori viața persoanei.

Obiectul material

În cazul infracțiunilor patrimoniale obiectul material este reprezentat de bunul asupra căruia se îndreaptă acțiunea sau inacțiunea ilicită. La unele infracțiuni obiectul material poate fi doar un bun mobil, așa cum este cazul la furt sau la însușirea bunului găsit.

La alte infracțiuni patrimoniale, obiectul material poate fi atât un bun mobil, cât și un imobil, așa cum este cazul la înșelăciune sau la distrugere. De asemenea, există și ipoteza în care obiectul material nu poate fi decât un bun imobil, cum este cazul la tulburarea de posesie. La unele infracțiuni patrimoniale există și un obiect material secundar. În acest sens pot exemplifica infracțiunea de tâlhărie, la care obiectul material secundar este reprezentat de corpul persoanei asupra căreia se exercită violențele, ce însoțesc sustragerea bunului.

Subiecții infracțiunii

De regulă, subiectul activ al infracțiunilor patrimoniale nu este circumstanțiat.

Însă, există și câteva excepții. Astfel, în cazul furtului pedepsit la plângerea prealabilă este necesar ca autorul să aibă calitatea de soț, rudă apropiată, minor aflat sub tutelă, colocatar sau găzduit, în raport cu persoana vătămată. În cazul gestiunii frauduloase subiectul activ trebuie să fie persoana care are în administrare sau conservare averea sau o parte din averea altei persoane.

În cazul delapidării autorul trebuie să aibă o dublă calitate, de funcționar, pe de o parte, și de gestionar, sau administrator al unor bunuri, pe de altă parte.

În sfârșit, o altă excepție o reprezintă distrugerea din culpă, în varianta prevăzută de alineatul final, unde subiectul activ este conducătorul unui mijloc de transport în comun sau o persoană care asigură direct securitatea unor asemenea transporturi.

De regulă, participația penală este posibilă sub toate formele: coautorat, instigare, complicitate. În cazul infracțiunilor pentru existența cărora se cere un subiect activ calificat, coautoratul nu este posibil decât dacă participantul îndeplinește și el condițiile cerute
subiectului activ. Această problemă apare, spre exemplu, în cazul gestiunii frauduloase ori al delapidării.

Trebuie menționat faptul că subiectul activ al infracțiunilor patrimoniale poate fi, în principiu, și o persoană juridică.

Subiectul pasiv al infracțiunilor patrimoniale nu este nici el, de regulă, circumstanțiat. Poate fi subiect pasiv persoană fizică sau juridică vătămată prin infracțiune.

În cazul furtului pedepsit la plângerea prealabilă, subiectul pasiv trebuie să aibă o calitate specială în raport cu autorul infracțiunii, așa după cum am menționat anterior cu privire la subiectul activ.

În cazul infracțiunilor complexe de tâlhărie și piraterie, subiectul pasiv poate avea și el o structură complexă. Astfel, în afară de subiectul pasiv principal, reprezentat de persoana păgubită prin infracțiune, poate să existe și un subiect pasiv secundar, persoana asupra căreia se exercită violențele, în măsura în care nu există coincidență între cele două persoane, cea păgubită și cea violentată.

Lattul final, unde subiectul activ este conducătorul unui mijloc de transport în comun sau o persoană care asigură direct securitatea unor asemenea transporturi.

De regulă, participația penală este posibilă sub toate formele: coautorat, instigare, complicitate. În cazul infracțiunilor pentru existența cărora se cere un subiect activ calificat, coautoratul nu este posibil decât dacă participantul îndeplinește și el condițiile cerute
subiectului activ. Această problemă apare, spre exemplu, în cazul gestiunii frauduloase ori al delapidării.

Trebuie menționat faptul că subiectul activ al infracțiunilor patrimoniale poate fi, în principiu, și o persoană juridică.

Subiectul pasiv al infracțiunilor patrimoniale nu este nici el, de regulă, circumstanțiat. Poate fi subiect pasiv persoană fizică sau juridică vătămată prin infracțiune.

În cazul furtului pedepsit la plângerea prealabilă, subiectul pasiv trebuie să aibă o calitate specială în raport cu autorul infracțiunii, așa după cum am menționat anterior cu privire la subiectul activ.

În cazul infracțiunilor complexe de tâlhărie și piraterie, subiectul pasiv poate avea și el o structură complexă. Astfel, în afară de subiectul pasiv principal, reprezentat de persoana păgubită prin infracțiune, poate să existe și un subiect pasiv secundar, persoana asupra căreia se exercită violențele, în măsura în care nu există coincidență între cele două persoane, cea păgubită și cea violentată.

Latura obiectivă

La infracțiunile patrimoniale elementul material se realizează, de regulă, printr-o acțiune. Astfel, spre exemplu, în cazul furtului, elementul material constă într-o acțiune de luare a unui bun mobil, din posesia sau detenția altei persoane, la infracțiunea de înșelăciune, elementul material constă într-o acțiune de inducere în eroare a unei persoane etc.

Însă, la unele infracțiuni elementul material al laturii obiective se poate realiza și prin inacțiune, cum este cazul abuzului de încredere, în varianta refuzului de restituire a bunului; cazul însușirii bunului găsit, în varianta nepredării bunului; cazul gestiunii frauduloase, în ipoteza în care fapta se comite prin neluarea unei măsuri de conservare a bunului.

Urmarea imediată la infracțiunile contra patrimoniului constă într-o atingere adusă relațiilor patrimoniale, de regulă sub forma unei daune, a unui prejudiciu.

În cazul infracțiunilor complexe apare și o urmare secundară sau adiacentă, cum este cazul tâlhăriei, unde poate să apară o lezare a integrității corporale sau a sănătății persoanei, ori chiar decesul, în cazul tâlhăriei urmată de moartea victimei.

Legătura de cauzalitate care trebuie să existe între elementul material al laturii obiective și urmărea imediată rezultă uneori din materialitatea faptei, alteori trebuie dovedită.

La infracțiunile complexe, cum este cazul tâlhăriei, raportul de cauzalitate este și el complex și trebuie stabilit cu atenție.

Latura subiectivă

Vinovația sub forma intenției este necesară pentru existența tuturor acțiunilor contra patrimoniului, cu o singură excepție, distrugerea din culpă. În cazul infracțiunilor de furt și, pe cale de consecință, în cazul tâlhăriei și pirateriei, realizarea elementului subiectiv sub forma intenției este condiționată de existența unui scop, respectiv însușirea pe nedrept a bunului.

Formele infracțiunilor

În cazul infracțiunilor contra patrimoniului actele preparatorii nu sunt sancționate, cu excepția unor acte pregătitoare realizate în vederea comiterii furtului calificat de produse petroliere.

Tentativa este posibilă în majoritatea cazurilor, cu excepția distrugerii din culpă, precum și a abuzului de încredere în varianta refuzului de a restitui bunul și nici la însușirea bunului găsit, în varianta nepredării bunului.

Deși posibilă în cazul tuturor celorlalte infracțiuni, tentativa nu este sancționată decât la unele dintre ele, considerate mai grave și pe care legiuitorul le indică în art. 222 C.pen.

În marea lor majoritate, infracțiunile din acest titlu pot îmbrăca forma continuă sau continuată (furtul, abuzul de încredere, înșelăciunea).

În ceea ce privește momentul consumării infracțiunilor patrimoniale acesta este diferit, în funcție de specificul fiecărei infracțiuni, astfel încât nu se pot stabili, din acest punct de vedere, caracteristici comune.

Variantele infracțiunilor

În cazul majorității infracțiunilor, pe lângă varianta tip sunt prevăzute și variante agravate. Este cazul, spre exemplu, la infracțiunile de tâlhărie, piraterie, înșelăciune etc.

Pentru infracțiunea de furt, în afara variantei tip, așa-numitul furt „simplu”, legiuitorul a ales ca tehnică de incriminare reunirea mai multor variante agravate într-o infracțiune distinctă, furtul calificat.

Sancțiuni

Încă de început trebuie făcută mențiunea că pentru toate infracțiunile patrimoniale este prevăzută pedeapsa cu închisoarea, însă pentru unele dintre ele, cum ar fi spre exemplu, abuzul de încredere sau însușirea bunului găsit, se prevede în mod alternativ și pedeapsa amenzii.

În ce privește cuantumul pedepselor cu închisoarea, se poate observa o mare varietate, cu o diferență între extreme, care merge de la minimul de o lună, pentru însușirea bunului găsit, la maximul de 25 de ani, în cazul tâlhăriei care a produs consecințe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei. O particularitate a regimului sancționator se întâlnește la infracțiunea de tăinuire, unde legiuitorul a stabilit că fapta săvârșită de soț sau de o rudă apropiată nu se pedepsește.

Regimul sancționator al infracțiunilor patrimoniale reprezintă exemplul cel mai elocvent de escaladare necontrolată a pedepselor în actualul Cod penal.

Un pas important în această direcție s-a realizat prin Legea nr. 140/1996, care a transferat, în mod nefericit, în Titlul III, pedepsele exagerat de mari din Titlul IV (Infracțiuni Contra avutului obștesc), pedepse caracterizate prin obsesia regimului totalitar de a proteja proprietatea socialistă. Au urmat apoi și alte modificări legislative, având același sens, de sporire a pedepselor pentru infracțiunile patrimoniale.

În acest fel s-a ajuns la situația actuală în care, pe de o parte, există intervale exagerate între limita minimă și cea maximă (spre exemplu: de la 6 luni la 12 ani la înșelăciune) iar, pe de altă parte, există niște limite maxime inacceptabil de ridicate.

Infracțiunea caracteristică a titlului, furtul, este un exemplu concludent: un furt simplu poate fi pedepsit cu închisoare de la unu la 12 ani; furtul calificat este pedepsit cu închisoare de la 3 la 15 ani sau de la 4 la 18 ani ori de la 10 la 20 de ani, în ipoteza consecințelor deosebit de grave.

Unii autori consideră că un furt, indiferent cât de grave ar fi consecințele sale, ce ajunge să fie pedepsit în aceleași limite ca o infracțiune de omor, este inacceptabil.

De asemenea trebuie precizat că, în condițiile actuale, infracțiunile patrimoniale praeterintenționate, având ca rezultat decesul victimei (de exemplu tâlhăria sau distrugerea calificată), se pedepsesc cu închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi, exact ca un omor calificat sau ca un omor deosebit de grav, în varianta alternativă a pedepsei.

Logica unui astfel de regim sancționator nu poate fi deslușită decât dacă ne raportăm la criteriile represive instituite în vederea protejării proprietății socialiste.

În practică s-a constatat că instanțele de judecată nu au intrat în această logică, de escaladare a pedepselor. Astfel, studiile pregătitoare pentru redactarea proiectului Noului Cod penal au arătat că, în perioada 2004-2006, aproximativ 80% dintre pedepsele aflate în curs de executare prin privare de libertate pentru furt și furt calificat erau de cel mult 5 ani închisoare.

Deși instanțele au procedat corect, existența unor pedepse cu limite maxime exagerate, în combinație cu aplicarea unor pedepse orientate întotdeauna spre minim, poate conduce la efecte inverse, de minimizare a gravității faptelor și contrare scopului pedepsei.

Victima unei astfel de infracțiuni se va considera nedreptățită, opinia publică va fi nedumerită, iar infractorul va considera că fapta lui este privită cu indulgență, fiind lipsită de gravitate.

În actual context Noul Cod penal nu a făcut altceva decât să aducă în limite firești sancțiunile, în domeniul infracțiunilor contra patrimoniului. Furtul simplu este pedepsit cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă, furtul calificat, în varianta cea mai gravă, se pedepsește cu un maxim de 10 ani, iar în cazul tâlhăriei sau pirateriei urmate de moartea victimei, pedeapsa maximă este de 18 ani închisoare și interzicerea exercitării unor drepturi.

1.2.Istoricul reglementărilor de la Codul penal din 1864 până la Codul penal adoptat prin Legea nr. 286/2009

În vremea lui Alexandru Ioan Cuza și din dispoziția sa, au fost elaborate Codul Civil, Codul penal, Codul de procedură civilă și Codul de procedură penală, creându-se așadar cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea celor mai moderne legislații în materie, introducând norme și instituții juridice dintre cele mai evaluate.

Opera legislativă a lui Cuza a plasat România în rândul țărilor cu cea mai înaintată legislație, însă unii ideologi conservatori afirmau că aceste coduri sunt forme fără fond, că ele nu corespund realităților economice, tradițiilor și moravurilor poporului nostru și, ca atare, nu vor putea fi aplicate.

Această viziune fatalistă nu a fost însă confirmată de evoluția istorică. Este adevărat că
s-au întâmpinat unele dificultăți în aplicarea acestor coduri și că s-au înregistrat chiar unele serioase dări înapoi prin legislația ordinară care s-a adoptat, dar în linii generale ele au oferit un larg câmp de afirmare a relațiilor capitaliste, au stimulat dezvoltarea acestora, au pus pe baze noi relațiile dintre persoane, au determinat importante schimbări de mentalitate, astfel încât, după câteva decenii, s-a constatat realizarea unui deplin acord între forma de reglementate juridică și conținutul ei.

În același timp, opera legislativă a lui Cuza a dus la crearea unui sistem judiciar modern, a determinat o evoluție a practicii instanțelor în direcția celor mai înalte exigențe ale epocii, a stimulat înflorirea învățământului juridic, a științei dreptului, a dus la formarea unor cadre de incontestabilă valoare, la afirmarea gândirii juridice românești în țară și peste hotare, la însușirea tehnicii juridice în toate nuanțele sale, ceea ce s-a răsfrânt pozitiv asupra activității teoretice și practicii juridice.

Astfel, Codul penal a fost publicat în anul 1865 și a rămas în vigoare până în anul 1937.

Principalele sale izvoare au fost Codul penal prusian din anul 1851 și, în mai mică măsură, Codul penal francez din 1810.

La baza Codului penal se află concepția potrivit căreia infractorii sunt oameni raționali, conștienți de urmările faptelor lor, care au porniri antisociale și, ca atare, trebuie să fie excluși din societate; așa se explică și faptul că pedepsele au un pronunțat caracter de intimidare. Aceasta este așa-zisa concepție clasică a dreptului penal, profund individualistă, care îl privește pe om ca pe o ființă abstractă, desprinsă de mediul în care își desfășoară activitatea.

Mai târziu, când și-au făcut loc ideile moderne, au început să fie luați în considerare și factorii sociali care determină comportamentul uman, fapt ce a determinat o serie de modificări ale legislației penale, prin care s-a pus accentul pe necesitatea reeducării infractorilor, în vederea integrării lor în viața socială.

O dată cu adoptarea acestui cod s-a realizat unificarea dreptului nostru penal, iar cele două condici criminalicești au fost abrogate.

Codul penal a fost structurat în trei cărți: cartea I-a cuprindea dispoziții privitoare la pedepse și la felul lor, cartea a II-a cuprindea normele cu privire la crime și delicte, iar cartea
a III-a materia contravențiilor.

Conform structurii sale, codul nostru a adoptat o clasificare tripartită a infracțiunilor: crime, delicte și contravenții, spre deosebire de alte coduri burgheze care clasificau faptele penale în două mari categorii: infracțiuni penale și contravenții. De fapt, clasificarea pe care a adoptat-o codul nostru nu era justificată din punct de vedere teoretic, de vreme ce între crime și delicte nu există deosebiri esențiale, ambele categorii desemnând fapte săvârșite cu intenție.

Prin urmare, distincția dintre crime și delicte nu se întemeiază pe considerente de ordin teoretic, ci pe sistemul pedepselor, deoarece clasificarea infracțiunilor se face după felul pedepselor. Pedepsele, cum se arată în cartea I-a, sunt de trei feluri: criminale, corecționale și polițienești.

De vreme ce codul începe cu materia pedepselor, iar acestea sunt de trei feluri, și infracțiunile trebuie să fie de trei feluri: dacă infracțiunea era pedepsită cu o pedeapsă criminală se numea crimă, dacă era sancționată prin pedeapsă corecțională se numea delict, iar dacă era sancționată cu o pedeapsă polițienească se numea contravenție.

Crimele și delictele au fost grupate în mai multe categorii, după gravitatea faptei sau după pericolul social pe care îl reprezenta. O primă categorie de crime și delicte cuprinde infracțiunile îndreptate împotriva statului (răsturnarea ordinii de stat, trădarea).

O a doua categorie cuprinde crimele și delictele împotriva constituției (fapte îndreptate împotriva sistemului parlamentar sau a sistemului electoral). Urmează crimele și delictele împotriva intereselor publice, legate mai ales de exercitarea funcțiilor administrative. Unele din aceste infracțiuni erau săvârșite de către funcționari în exercițiul funcțiunii (abuzul de putere, delapidarea), iar altele împotriva acestora (ultrajul, opunerea față de ordinele autorităților).

Categoria cea mai numeroasă de crime și delicte cuprinde infracțiunile îndreptate împotriva intereselor particulare, acceste infracțiuni fiiind îndreptate împotriva vieții, a integrității corporale, a onoarei, a patrimoniului (furtul, tâlhăria, strămutarea de hotare), etc.

De-a lungul timpului, toate civilizațiile au incriminat, într-o formă sau alta, furtul.

De aceea, această faptă poate fi considerată un exemplu de delict natural, alături de infracțiunile împotriva vieții. În spațiul românesc, prin legiuirile penale anterioare codificării, furtul era deja incriminat.

În Codul de la 1864, furtul era prevăzut în art. 306 și era definit ca luarea lucrului
„pe sub ascuns”, adică fără voia persoanei deposedate; din punct de vedere subiectiv se cerea ca făptuitorul să acționeze „cu cuget de însușire pe nedrept”.

În Codul de la 1936, furtul era incriminat prin art. 524 și făcea parte din categoria delictelor. Conținutul infracțiunii nu era foarte diferit de actuala incriminare.

În alin. (1) al art. 524 se prevedea că delictul de furt este comis de „acela care ia un lucru mobil, ce nu-i aparține, din posesiunea sau detențiunea altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept”.

În ceea ce privește infracțiunea de tâlhărie aceasta este incriminată în Codul penal Carol al II-lea în Titlul IV (Crime și delicte contra patrimoniului), Capitolul II (Tâlhăria și pirateria), secțiunea I (Tâlhăria).

Prin art. 529 era incriminată varianta tip, iar prin art. 520 o variantă asimilată; privite împreună acestea se aseamănă destul de mult cu varianta tip din actuala reglementare. Prin
art. 531 era incriminată o variantă calificată a tâlhăriei, în care se regăsesc elementele circumstanțiale ale actualelor variante agravante. (“în timpul nopții”, “pe drumuri sau piețe publice”).

În sfârșit în art. 532 și 533 sunt prevăzute “crimele de tâlhărie”, când s-a întrebuințat tortura, când s-a provocat o vătămare foarte gravă a integrității corporale sau a sănătății, ori o tentativă de omor, respectiv când s-a cauzat moartea victimei.

În anul 1947 odată cu instaurarea regimului comunist este introdusă instituția “infracțiunii prin analogie”, încălcându-se astfel principiul legalității. Aceasta cod s-a menținut în vigoare până în 1956.

În cursul anului 1948 s-a republicat Codul penal de la 1937 sub denumirea de Codul penal al Republicii Populare România.

Trebuie menționat că în această perioadă dreptul penal s-a transformat într-un instrument al politicii comuniste, rămânând în plan secund ca instrument de apărare a societății împotriva criminalității.

Adoptarea Codului penal de la 1969 a marcat un alt moment important în evoluția dreptului penal român. Deși a fost elaborat sub influența ideologiei marxiste el a consacrat principiul legalității incriminării și a sancțiunilor de drept penal, precum și principiul individualizării pedepselor. Totodată acesta a fost modificat succesiv printr-o serie de legi speciale, mai ales după revoluția din anul 1989.

La ora actuală, Noul Cod penal, adoptat prin Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 urmează a intra în vigoare la 1 ocombrie 2011.

Atât pe plan doctrinar, cât și în activitatea de înfăptuire a justiției, și acest Nou Cod penal a prilejuit numeroase analize, critici și comentarii, cu atât mai mult cu cât a fost adoptat în temeiul prevederilor art. 114 alin. (3) din Constituția României, în urma angajării răspunderii Guvernului în fața Camerei Deputaților și a Senatului, și nu în procedura ordinară de legiferare.

Criticile, mai mult sau mai puțin întemeiate, au fost formulate cu privire la lipsa de previzibilitate și de predictibilitate a normelor penale, cu privire la neconstituționalitatea acestora, la neconcordanța cu prevederile Convenției europene a drepturilor omului, precum și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului etc.

Ca o apreciere generală se poate afirma că partea specială a Noului Cod penal se înscrie pe linia evoluției legislației penale, pe linia armonizării acesteia cu exigențele europene, astfel încât să-și dovedească eficiența în apărarea ordinii de drept, în protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei.

Sub aspect statistic Noul Cod penal consacră un număr de 243 de infracțiuni, grupate pe XIII titluri – mai mult cu 64 de infracțiuni față de Codul penal în vigoare, care consacră 179 de infracțiuni, grupate pe XI titluri, dintre care unul este abrogat.

Sub aspectul sistematizării normelor de incriminare, se poate observa opțiunea membrilor comisiei de elaborare a Proiectului noului Cod penal, precum și a legiuitorului delegat, de a plasa infracțiunile contra persoanei în Titlul I, opțiune care are menirea de a sublinia atenția sporită acordată protecției drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, tot astfel cum art. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului consacră obligația de a respecta drepturile omului, iar art. 1 alin. (3) din Constituția României prevede că România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme.

CAPITOLUL II

DELAPIDAREA-INFRACȚIUNE SĂVÂRȘITĂ CONTRA PATRIMONIULUI

Definirea infracțiunii prevăzută de Codul penal

Infracțiunea de delapidare a fost introdusă în Titlul III prin Legea nr. 140/1996 pentru modificarea și completarea Codului penal și reprezintă o preluare a fostului art. 223 din Titlul IV, abrogat prin aceeași Lege nr. 140/1996.

În acest mod, delapidarea reprezintă, de fapt, singura incriminare care a „supraviețuit” din Titlul destinat infracțiunilor contra avutului obștesc.

În Codul de la 1936 delapidarea era incriminată prin dispozițiile art. 236 din Titlul III (Crime și delicte contra administrației publice), Capitolul I (Delicte săvârșite de funcționarii publici).

Deși textul era asemănător, așezarea infracțiunii printre delictele contra administrației comise de funcționarii publici indică faptul că obiectul principal al protecției penale nu era patrimoniul, ci relațiile de serviciu.

În actuala reglementare delapidarea este incriminată într-o variantă tip și o variantă agravată.

Astfel, potrivit art. 215¹ delapidarea este:

“(1) însușirea, folosirea sau traficarea, de către un funcționar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează, se pedepsesc cu închisoare de la 1 la 15 ani.

(2) În cazul în care delapidarea a avut consecințe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.”

Obiectul juridic

La infracțiunea de delapidare obiectul juridic special principal este dat de relațiile de natură patrimonială privind corecta gestionare sau administrare a bunurilor aflate în patrimoniul unei persoane juridice.

Infracțiunea are și un obiect juridic secundar (adiacent), care se referă la normala desfășurare a relațiilor de serviciu.

Stabilirea obiectului juridic principal, prin situarea faptei în cadrul infracțiunilor patrimoniale este o opțiune de politică penală.

În cazul fostului art. 223 această opțiune se justifica prin importanța excesivă pe care legiuitorul de la 1968 o acorda proprietății socialiste (avutului obștesc).

Odată cu abrogarea Titlului IV infracțiunea ar fi putut trece în sfera infracțiunilor de serviciu, așa cum era situată în Codul de la 1936, dar s-a preferat menținerea ei printre infracțiunile patrimoniale. Cum se va vedea în continuare, în Noul Cod penal opțiunea legiuitorului a fost diferită, revenindu-se practic la concepția Codului de la 1936.

Obiectul material

Obiectul material al delapidării este reprezentat de bunurile mobile aflate în gestiunea sau administrarea funcționarului.

Legiuitorul se referă în mod expres la bani (bancnote ori monede, autohtone sau străine) și valori (instrumente de plată, titluri de credit etc.), deoarece astfel de bunuri reprezintă de regulă obiectul material al infracțiunii.

Expresia „alte bunuri” acoperă însă toate ipotezele posibile în care obiectul material este un bun cu valoare economică. În multe cazuri, suntem în prezența unor bunuri destinate vânzării, sau utilizării în procesul de muncă. În practică au existat însă și situații în care obiectul material a fost reprezentat de bunuri încorporate în patrimoniul comercial, asupra cărora există un drept de proprietate industrială, spre exemplu mărcile de fabrică sau de comerț.

Se impuen a se preciza că bunul, obiect material al infracțiunii, trebuie să fie intrat în sfera de gestionare sau administrare a funcționarului, dar nu este obligatoriu ca această situație de fapt să fie reflectată în evidențele gestiunii.

Dacă, spre exemplu, gestionarul își însușește un bun înainte de a întocmi formele de primire ale acestuia (formele de intrare în gestiune), el va răspunde, totuși, pentru delapidare.

În același timp, bunurile datorate unui terț reprezintă obiect material al delapidării, dacă ele sunt însușite, folosite sau traficate, înainte de a fi predate persoanei îndreptățite (spre exemplu însușirea de către funcționar a unor sume de bani ce aveau destinația de plată a unor drepturi cuvenite unor persoane). Plusurile în gestiune reprezintă, de asemenea, obiect material al infracțiunii de delapidare, chiar dacă aceste plusuri au fost obținute în mod fraudulos. În cazul în care mijlocul fraudulos reprezintă prin el însuși o infracțiune, se vor aplica regulile concursului de infracțiuni. Inclusiv bunurile ajunse din eroare în gestiune pot constitui obiect material al delapidării.

Rezultă că bunurile ce constituie obiect material al delapidării nu trebuie neapărat să facă parte din patrimoniul persoanei juridice pentru care lucrează funcționarul ci, aceste bunuri trebuie să se afle în gestiunea sau administrarea funcționarului, indiferent de apartenența lor la un patrimoniu sau altul.

Subiecții infracțiunii

Subiectul activ al infracțiunii de delapidare este dublu circumstanțiat.

Acesta trebuie să fie în primul rând funcționar și, în al doilea rând, trebuie să fie gestionarul sau administratorul bunurilor unei persoane juridice.

Calitatea de funcționar, în sens penal, este cea stabilită prin dispozițiile art. 147 alin. (1) și (2) C.pen.

Astfel, conform art. 147 alin. (1), „Prin funcționar public se înțelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145.”

Potrivi alin. (2) al aceluiași articol: „Prin funcționar se înțelege persoana menționată în alin. (1), precum și orice salariat care exercită o însărcinare, în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzuteîn acel alineat.”

Rezultă, în primul rând, că noțiunea de funcționar o include și pe cea de funcționar public; în al doilea rând, rezultă că orice salariat al unei. Persoane juridice este considerat funcționar, ceea ce face ca sfera de aplicare a noțiunii să fie extrem de cuprinzătoare.î

Curtea Constituțională, prin mai multe decizii, a respins excepțiile de neconstituționalitate care au vizat art. 147 C.pen.

În esență s-a reținut că noțiunile de funcționar public și funcționar, inclusiv incriminările care presupun o astfel de calitate a subiectului activ sunt de domeniul (nivelul) legii.

Faptul că, noțiunile definite în art. 147 C.pen. nu coincid cu cele prevăzute în Legea
nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, nu reprezintă un element de
neconstituționalitate. „Libertatea legiuitorului de a defini noțiunile cu care operează în procesul de reglementare poate da naștere la diferențe în determinarea conținutului și a înțelesului acelorași termeni, în raport cu domeniul reglementat.”

Altfel spus, sensul penal al noțiunilor de funcționar public și funcționar este cel definit de art. 147 C.pen., iar nu cel rezultat dintr-un alt act normativ, oricare ar fi acesta.

Gestionarul de fapt, astfel cum este el definit în lege, adică având calitatea de angajat, inclusiv în mod informal, pe baza unei convenții civile poate fi subiect activ al infracțiunii de delapidare.

Extinderea noțiunii de gestionar la persoane care nu au calitatea de angajat, ci execută o activitate ocazională, în baza unei înțelegeri verbale, sau în baza unui contract de prestări de servicii este contrară legii; aceste persoane nu pot avea calitatea de subiect activ al infracțiunii de delapidare.

O interpretare contrară este greșită și pentru că ar ignora existența unui obiect juridic adiacent al infracțiunii de delapidare, cel legat de atribuțiile de serviciu.

De altfel, instanța supremă s-a pronunțat în sensul celor de mai sus apreciind că: „însușirea de către cel angajat, prin contract de prestări de servicii, a banilor primiți de la angajator pentru achiziționarea unor mărfuri, constituie infracțiunea de abuz de încredere, iar nu aceea de delapidare, făptuitorul neavând calitatea de funcționar”

În practică s-a mai decis că poate fi subiect activ al delapidării, spre exemplu, inspectorul de impozite și taxe din cadrul unei administrații financiare, factorul poștal care își însușește o sumă de bani ce avea destinația de plată a pensiilor din bugetul asigurărilor sociale etc.

O situație ce a generat soluții diferite este cea a administratorului asociației de locatari sau proprietari, care sustrage sume de bani din fondurile asociației. Unele instanțe au considerat că într-o astfel de ipoteză se comite infracțiunea de gestiune frauduloasă, altele au încadrat fapta ca abuz de încredere, altele ca delapidare. Problema a fost soluționată pe calea unui recurs în interesul legii, instanța supremă considerând că o astfel de faptă se încadrează în infracțiunea de delapidare. Au fost avute în vedere dispozițiile art. 147 alin. (2), coroborate cu art. 34 alin. (1) din Legea locuinței (nr. 114/1996) și art. 16 din Statutul privind organizarea și funcționarea asociației locatarilor (aprobat prin Decretul nr. 387/1977), în care sunt stabilite atribuții specifice gestionarului pentru administratorul asociației de locatari.

Administratorul este funcționarul care, deși, de regulă, nu are contactul nemijlocit cu bunurile, cum îl are gestionarul, are ca atribuții de serviciu efectuarea unor acte de dispoziție cu privire la situația juridică a respectivelor bunuri, aflate în patrimoniul pe care îl administrează.

Așa cum în mod corect s-a subliniat în doctrină: „Administrarea este o activitate tipică de conducere, implicând realizarea unor acte de planificare, repartizare, aprovizionare, livrare etc. privind patrimoniul unității.” Atribuțiile de administrare revin, de regulă, directorului (managerului) sau contabilului șef.

Participația penală este posibilă sub toate formele. În cazul coautoratului, toți participanții (în această formă) trebuie să aibă calitatea cerută subiectului activ (funcționarul, gestionar sau administrator) în raport cu bunurile delapidate.

Subiectul pasiv este reprezentat de persoana juridică ale cărei bunuri sunt gestionate sau administrate.

Situația permisă

În cazul infracțiunii de delapidare situația premisă este dată de existența unor raporturi de gestionare sau administrare a bunurilor, între persoana juridică și funcționar. Activitatea de gestionare poate să reflecte o stare de fapt, fără corespondență cu atribuțiile formale ale angajatului.

Conținutul juridic al infracțiunii

Latura obiectivă

Elementul material al laturii obiective constă într-o acțiune concretizată într-una din cele trei modalități prevăzute de text: însușire, folosire sau traficare.

Însușirea constă într-un act inițial de scoatere a bunului din patrimoniul gestionat și într-un act subsecvent de trecere a acestuia în stăpânire proprie. Din momentul luării în stăpânire, făptuitorul poate, după caz, să consume bunul, să-1 înstrăineze sau să-1 folosească pe o perioadă nedeterminată. Modalitatea însușirii, chiar în ipoteza în care făptuitorul păstrează bunul pentru a-1 folosi, este caracterizată prin scoaterea definitivă a bunului din patrimoniul persoanei juridice, spre deosebire de cealaltă modalitate, a folosirii, caracterizată prin scoaterea temporară a bunului din patrimoniu (spre exemplu, G, gestionarul unui magazin de biciclete, sustrage din magazin o bicicletă, pe care fie o vinde, fie o păstrează pentru a o folosi pe termen nelimitat).

Folosirea presupune scoaterea temporară a bunului din gestiune și întrebuințarea lui, de către gestionar sau de către o altă persoană (spre exemplu, G, menționat anterior, scoate în fiecare seară bicicleta din magazin pentru a se deplasa cu ea la domiciliu dar, în fiecare dimineață, revine cu bicicleta pe care o reintroduce în magazin, adică în gestiune).

Traficarea presupune, la rândul ei, într-o primă etapă, scoaterea bunului din gestiune, după care urmează darea bunului în folosință altei persoane, în schimbul unui folos material, unui câștig. Ca și în cazul folosirii, în cazul traficării scoaterea din gestiune este temporară.

Spre deosebire de simpla folosire, traficarea este o folosire profitabilă, care aduce un câștig exprimat în bani sau alte avantaje.

Ceea ce caracterizează cele trei modalități în care se poate realiza elementul material al delapidării este scoaterea bunului, fie ea doar temporară, din patrimoniul gestionat, sau, altfel spus, din sfera de dispoziție a persoanei juridice ale cărei bunuri sunt gestionate sau administrate de funcționar. Practic, în oricare din modalitățile de comitere a faptei, se realizează o acțiune de sustragere. Această caracteristică a elementului material este determinantă în aprecierea urmării imediate a infracțiunii și, pe cale de consecință, în aprecierea momentului consumării infracțiunii.

Urmarea imediată a infracțiunii de delapidare constă în deposedarea persoanei juridice de un anumit bun, fie că această deposedare este definitivă, fie că este doar vremelnică și, în consecință, într-o diminuare corespunzătoare a patrimoniului gestionat. Urmarea presupune implicit o pagubă, reprezentată fie de valoarea bunului, în cazul însușirii, fie de contravaloarea utilizării bunului și, eventual uzura acestuia (în măsura în care ea se poate determina), în cazul folosirii sau traficării.

În cazul în care se constată că prin activitatea infracțională desfășurată de gestionar, au fost păgubite terțe persoane, dar unitatea nu a fost prejudiciată, se vor putea reține alte infracțiuni, spre exemplu cea de înșelăciune, dar nu cea de delapidare.

Legătura de cauzalitate rezultă, în principiu, din materialitatea faptei, deoarece, oricare dintre modalitățile elementului material (însușire, folosire, traficare) presupune scoaterea bunului din gestiune, deci deposedarea, diminuarea patrimoniului.

Cu toate acestea, este necesară o atenție deosebită: dacă deposedarea are alte cauze
(pierderea bunului, perisabilitate, furtul de către un terț), nu se va putea reține infracțiunea de delapidare, deoarece nu există legătura de cauzalitate necesară.

Latura subiectivă

Vinovăția este cerută sub forma intenției, în ambele modalități, directă sau indirectă.

În practică s-a decis că nu există intenție în ipoteza în care însușirea unor bunuri din gestiune se face cu acordul administratorului și al asociatului unic al societății comerciale, urmând ca făptuitorul, conform înțelegerii, să achite ulterior contravaloarea respectivelor bunuri.

Mobilul și scopul nu au relevanță pentru existența infracțiunii.

CAPITOLUL III

FORMELE ȘI SANCȚIUNILE INFRACȚIUNII DE DELAPIDARE

Formele infracțiunii

Tentativa este posibilă și, conform art. 222 C.pen., se pedepsește.

Există tentativă atunci când se pune în executare hotărârea de a comite delapidarea, mai precis, în momentul în care începe acțiunea de sustragere (de scoatere a bunului din patrimoniul gestionat), dar această acțiune este întreruptă ori nu își produce efectul, adică, practic, nu se realizează deposedarea.

Având în vedere că sustragerea este caracteristică tuturor modalităților de realizare a elementului material, pentru toate aceste modalități există aceeași formă a tentativei, raportată la acțiunea de sustragere.

Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care acțiunea de sustragere este terminată și se realizează urmarea imediată, respectiv deposedarea persoanei juridice de bunul aflat în gestiune. În cazul sustragerilor repetate delapidarea va avea formă continuată.

În cazul folosirii sau traficării, consumarea are loc tot în momentul sustragerii bunului. Cum în aceste cazuri infracțiunea poate lua, fie forma continuă (atunci când are loc o singură sustragere urmată de folosire sau traficare), fie forma continuată (atunci când au loc sustrageri repetate), va exista și un moment al epuizării.

În doctrină există și opinia potrivit căreia formele infracțiunii de delapidare, respectiv tentativa și forma consumată, sunt diferite, în funcție de modalitatea prin care se realizează elementul material.

Astfel, în această opinie se apreciază că în cazul însușirii, tentativa există atunci când a început deposedarea, în timp ce, în cazul folosirii sau traficării, tentativa se realizează după deposedarea unității, dar înainte de folosirea sau traficarea bunului. În mod corelativ, consumarea ar avea loc, în prima ipoteză, în momentul însușirii bunului (deci al deposedării), iar în a doua ipoteză, consumarea ar avea loc în momentul efectivei folosiri sau traficări.

Această distincție este artificială și nu ține cont de urmarea imediată a infracțiunii. în momentul în care bunul este scos din sfera de dispoziție a titularului patrimoniului gestionat fapta este consumată prin însușirea bunului, indiferent care este destinația ulterioară ce se va da acestuia. De altfel, în practică, în ipoteza în care fapta este descoperită imediat după scoaterea bunului din gestiune (singura ipoteză discutabilă) ar fi și greu de stabilit, uneori chiar imposibil, ce anume avea de gând să facă făptuitorul cu bunul. Ar fi total nefiresc ca fapta să fie considerată consumată sau tentată, în funcție de posibilitatea de a dovedi, sau nu, ce urma să se întâmple cu bunul.

Varianta agravată

Varianta agravată se referă la ipoteza în care delapidarea a avut consecințe deosebit de grave.

În cazul altor infracțiuni patrimoniale, sensul expresiei consecințe deosebit de grave este cel explicat la art. 146 C.pen. și se referă fie la o pagubă materială mai mare de 200.000 lei, fie la o perturbare deosebit de gravă a activității, cauzată unei autorități publice sau oricăreia dintre unitățile la care se referă art. 145 C.pen., ori altei persoane juridice.

În cazul delapidării în formă continuată, caracterul de consecințe deosebit de grave se determină prin totalizarea pagubelor materiale cauzate.

Mai trebuie menționat că o variantă asimilată a delapidării este prevăzută în art. 145 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenței.

Diferența față de incriminarea din Codul penal este dată de o altă circumstanțiere a subiectului activ. Astfel, în legea specială, subiectul activ al delapidării nu poate fi decât: administratorul judiciar ori lichidatorul averii debitorului, precum și orice reprezentant sau prepus al acestuia. Calitatea de administrator judiciar este definită prin art. 3 pct. 27 din Legea nr. 85/2006: „administratorul judiciar este persoana fizică sau juridică compatibilă, practician în insolvență, autorizat în condițiile legii, desemnat să exercite atribuțiile prevăzute la art. 20 în perioada de observație și pe durata procedurii de reorganizare.”

Lichidatorul este definit la pct. 28 al aceluiași articol: „lichidatorul este persoana fizică sau juridică, practician în insolvență, autorizat în condițiile legii, desemnată să conducă activitatea debitorului și să exercite atribuțiile prevăzute la art. 25 în cadrul procedurii
falimentului, atât în procedura generală, cât și în cea simplificată.”

Pentru existența delapidării în varianta asimilată este necesar ca în prealabil să fi fost deschisă procedura prevăzută de Legea nr. 85/2006 și, să fi fost numit, în condițiile legii, un administrator judiciar ori un lichidator. În practică s-a subliniat distincția dintre administratorul judiciar, ca subiect activ al infracțiunii asimilate, prevăzută în legea specială (art. 145 din Legea nr. 85/2006), și administratorul statutar care poate fi subiect activ al delapidării, doar în varianta tip, prevăzută de art. 215¹ C.pen.

Sancțiuni

Delapidarea în varianta tip se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 15 ani.

Este o pedeapsă exagerat de severă. Diferența dintre limita minimă și cea maximă este nejustificat de mare, iar maximul special este echivalent cu cel prevăzut pentru infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

Pentru varianta agravată, ca și în cazul variantelor corespondente de la furtul calificat sau de la înșelăciune, pedeapsa este aceeași ca pentru infracțiunea de omor.

Severitatea excesivă a sancțiunilor a fost corectată, pentru ipoteza acoperirii integrale a prejudiciului, prin introducerea unor cauze de reducere a pedepsei și de înlocuire a răspunderii penale. Astfel, conform art. 741 C.pen. introdus prin art. XX din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, în cazul comiterii unor infracțiuni, printre care și cea de delapidare, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la soluționarea cauzei în primă instanță, învinuitul sau inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate.

Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se poate aplica pedeapsa cu amenda.

Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se aplică o sancțiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.

Dispozițiile menționate nu se mai aplică dacă făptuitorul, după ce a beneficiat de acestea, mai săvârșește o infracțiune de același gen într-un interval de 5 ani.

CAPITOLUL IV

REGLEMENTAREA INFRACȚIUNII DE DELAPIDARE ÎN NOUL COD PENAL

Elaborarea și adoptarea unui nou Cod penal reprezintă un moment crucial în evoluția legislativă a oricărui stat, decizia de a se trece la elaborarea unui nou Cod penal nefiind o simplă manifestare a voinței politice, ci reprezintă, în egală măsură, un corolar al evoluției
economico-sociale, dar și a doctrinei și jurisprudenței.

Decizia elaborării unui nou Cod penal are la bază o serie de neajunsuri existente în actuala reglementare, neajunsuri evidențiate atât de practică, cât și de doctrină.

Astfel, actualul regim sancționator penal reglementat de Codul penal în vigoare, supus unor frecvente intervenții legislative asupra diferitelor instituții, a condus la o aplicare și interpretare neunitară, lipsită de coerență, a legii penale, cu repercusiuni asupra eficienței și finalității actului de justiție.

Elaborarea unui nou Cod penal este cerută și de necesitatea reașezării în limite normale a tratamentului sancționator. În acest sens, practica ultimului deceniu a demonstrat că nu mărirea exagerată a limitelor de pedeapsă este soluția eficientă pentru combaterea criminalității.

Analiza Codului penal în vigoare pune în evidență un alt imperativ al noilor reglementări din partea specială, și anume simplificarea pe cât posibil a textelor de incriminare, evitarea suprapunerilor între diferitele incriminări și evitarea suprapunerilor cu textele părții generale.

Astfel, în cazul în care o circumstanță este prevăzută în partea generală ca și circumstanță agravantă generală, ea nu mai trebuie reluată în conținutul incriminărilor din partea specială, urmând a se aplica textul general.

Pentru asigurarea unității în reglementarea infracțiunilor a fost necesară includerea în conținutul Noului Cod penal a unor infracțiuni prevăzute în prezent în legi penale speciale și care au o mai mare frecvență în practica judiciară (infracțiuni la regimul circulației rutiere, infracțiuni informatice, infracțiuni de corupție etc.).

Astfel, în Noul Cod penal s-a impus introducerea tuturor acestor fapte incriminate în legi speciale, care merită în mod real o sancțiune penală, iar în aceste cazuri textul incriminator a trebuit conceput astfel încât să se integreze organic în structura Codului.

În Noul Cod penal normele de incriminare a faptelor contra patrimoniului au fost sistematizate în patru capitole, ținând seama de situațiile de fapt în care se pot găsi bunurile ca entități patrimoniale, cât și de caracterul sau natura acțiunilor ilicite prin care pot fi modificate aceste situații de fapt. De altfel această sistematizare nu reprezintă o premieră pentru legislația penală română, ci o revenire la tradiție, Codul penal de la 1864 sistematiza crimele și delictele proprietății pe 9 secțiuni; Codul penal de la 1936 prevedea crimele și delictele contra patrimoniului în Titlul XIV care cuprindea 4 capitole.

Soluția clasificării infracțiunilor contra patrimoniului în mai multe categorii este promovată și în codurile penale ale unor țări membre ale Uniunii Europene adoptate mai recent, cum este cazul codului penal francez (Cartea a III-a – crime și delicte contra bunurilor – cuprinde două titluri, fiecare structurate pe 4 capitole) sau al codului penal spaniol (Titlul XIII – infracțiuni contra patrimoniului și ordinii socio-economice cuprinde nu mai puțin de 14 capitole), dar și al codurilor mai vechi (spre exemplu Codul penal italian, Codul penal german etc.).

Patrimoniul, ca valoare socială, este ocrotit prin normele de incriminare cuprinse în Titlul II din proiect, deopotrivă, indiferent de titular.

În considerațiile generale, pedepsele prevăzute în normele de incriminare a faptelor contra patrimoniului sunt mult mai reduse decât în Codul penal în vigoare, reducere ce a avut în vedere:

pedepsele aplicate în concret de instanțe pentru această categorie de infracțiuni;

b) necesitatea corelării cu dispozițiile din partea generală referitoare la mecanismele de sancționare a pluralității de infracțiuni dar și la limitele de pedeapsă prevăzute pentru aplicarea modalităților alternative de individualizare a executării sancțiunilor;

c) necesitatea reflectării în limitele legale de pedeapsă a ierarhiei firești a valorilor sociale care fac obiect de ocrotire penală;

d) necesitatea revenirii la tradiția Codurilor penale anterioare (Codul penal de la 1864, cel din 1936 și Codul penal în vigoare în forma avută la adoptarea sa în 1968)

În Noul Cod penal, delapidarea este incriminată în art. 295.

O primă diferență importantă față de actuala reglementare constă în faptul că obiectul juridic principal al infracțiunii a fost reconsiderat, astfel încât, în Noul Cod, delapidarea face parte din Titlul V “Infracțiuni de corupție și de serviciu”, Capitolul II “Infracțiuni de serviciu”.

După cum am anticipat în debutul analizei acestei infracțiuni, se revine practic la logica prezentă în Codul de la 1936, unde delapidarea era incriminată printre delictele săvârșite de funcționarii publici. Este o opțiune de politică penală justificată, prin faptul că relațiile de serviciu sunt afectate, în primul rând, prin acest gen de fapte și doar în mod adiacent este afectat patrimoniul persoanei juridice.

O altă diferență este dată de calitatea subiectului activ care, în noua reglementare, este reprezentat de funcționarul public, așa cum este acesta definit în art. 175 din Noul Cod penal .

Acest aspect trebuie coroborat însă cu dispozițiile art. 308 din Noul Cod penal, articol ce se referă la comiterea unor infracțiuni de corupție și de serviciu de către alte persoane, ceea ce conferă respectivelor fapte un caracter atenuat. Dintr-o regretabilă eroare materială, contrar intenției legiuitorului, în art. 308 nu se face referire și la art. 295, adică la delapidare.

Prin dispozițiile Legii de aplicare a Noului Cod penal, în proiectul trimis la Parlament această eroare a fost rectificată, prin adăugarea art. 295 printre infracțiunile la care face referire art. 308¹.

În aceste condiții, practic, diferență față de actuala reglementare constă în faptul că funcționarul public este subiect activ al variantei tip, iar celelalte persoane care pot fi subiect activ, conform art. 308, beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă.

În sfârșit, se impune a fi menționat că varianta agravată din actuala incriminare se regăsește, în noua reglementare, într-un text general care privește mai multe infracțiuni de serviciu, respectiv art. 309. Textul trebuie coroborat cu art. 183 din Noul Cod penal care redefinește sintagma „consecințe deosebit de grave” prin care se înțelege o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei.

Pe de o parte, se remarcă o creștere substanțială a valorii pagubei, iar, pe de altă parte, renunțarea la rezultatul alternativ din actuala reglementare, respectiv perturbarea deosebit de gravă a activității.

CAPITOLUL V

PRACTICĂ JUDICIARĂ

Înșelăciune. Delapidare. Conținut constitutiv. Contract de intermediere în domeniul asigurărilor. Nepredarea primelor de asigurare primite în baza polițelor. Răspundere contravențională

Tribunalul București

Secția I Penală, Sentința nr. 112/F din 15.02.2010

Fapta unei părti co-contractante a unui contract de intermediere în domeniul asigurărilor care nu și-a îndeplinit sau și-a îndeplinit în mod necorespunzător obligațiile contractuale, – respectiv obligația de predare către asigurătorii-beneficiari a sumelor – primelor de asigurare primite în baza polițelor nu constituie infracțiunea de înșelaciune, în condițiile în care la momentul perfectării ori cel al executării respectivelor contracte de natură comercială reprezentanții firmelor mandatare nu au desfășurat o activitate concretă de inducere în eroare a societăților de asigurare, eroare care să poarte asupra unor condiții și clauze ale contractului, împrejurări care să fie prezentate după caz a fi false sau adevărate. Simpla neexecutare a unei obligații contractuale, atrage doar existența unui litigiu și a unei răspunderi contractuale între părțile contractante de natură comercială, nu însă și o răspundere cu caracter penal.

Pot fi însă incidente dispozițiile art. 63 alin. 1 lit. c din Legea nr. 136/1995, care prevăd că nedepunerea la asiguratori de către intermediarii de asigurări a sumelor încasate cu titlu de prime de asigurare…constituie contravenție, dacă fapta nu constituie infracțiune.

Nici incidența dispozițiilor art. 215¹ Cod penal nu poate fi reținută dacă făptuitorii nu au calitatea de funcționar față de societățile de asigurare care au înregistrat prejudiciul, fiind funcționari în raport de alte societăți comerciale, cocontractante cu societățile de asigurare care au înregistrat prejudiciul, intermediari în domeniul asigurărilor.

Infracțiuni de delapidare și evaziune fiscală. Modalitatea de stabilire a prejudiciului. Nemotivare. Omisiunea de a răspunde motivelor de apel invocate sub acest aspect. Nelegalitate.

Referirea globală la probele administrate în vederea elucidării laturii civile a cauzei, fără o examinare critică efectivă în raport cu sumele stabilite ca despăgubiri și cu susținerile părților reprezintă o nemotivare în accepția textului de lege prevăzut de art. 385/9 alin.1 pct.9 Cod procedura penala.

Secția penală ,

Decizia penală nr. 264/23 aprilie 2009

Prin sentința penală nr. 499/03.09.2007 a Judecătoriei Sibiu, în baza art.11 pct.2 lit. a raportat la art.10 lit. b Cod procedură penală a fost achitat inculpatul L.S. de sub învinuirea săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art.215¹ Cod penal , 290 alin.1 Cod penal, art.13 din Legea nr.87/1991.

Inculpatului i-a fost aplicată sancțiunea administrativă a amenzii în cuantum de 1000 lei.

Inculpatul a fost obligat la plata despăgubirilor civile către S.C. „L.” SA , în cuantum de 60106,99 lei.

În fapt, s-a reținut că în perioada 2001-2002, L.S. în calitate de administrator a S.C. „L.” SA, împreună cu alte 2 persoane au falsificat un număr de 17 facturi fiscale și chitanțe pe care le-a înregistrat în contabilitatea societății, sustrăgându-se de la plata unui impozit pe profit de 8264,10 lei și TVA de 7080,12 lei ;de asemenea, în aceeași perioadă a ridicat de la casieria societății diferite sume de bani ca avans spre decontare, pe care și le-a însușit în scop personal.

Împotriva hotărârii a declarat apel inculpatul L.S. solicitând achitarea sa în temeiul art.10 lit. a Cod procedură penală de sub învinuirea săvârșirii infracțiunii prevăzută de art.215¹ Cod penal în temeiul art.10 lit. d de sub învinuirea săvârșirii infracțiunii prevăzută de art.290 și 291 Cod penal și în temeiul art.10 lit. c Cod procedură penală pentru infracțiunea de fals la legea contabilității (art. 13 din Legea nr.82/1991) și reevaluarea cuantumului prejudiciului și care nu a fost stabilit conform probelor de la dosar, fiind mult inferior celui reținut.

Sub aspectul laturii civile a declarat recurs și partea civilă S.C. „L.” SA.

Recursul este fondat sub aspectul soluționarii laturii civile a cauzei.

Hotarârea instantei de apel nu cuprinde motivele pe care Tribunalul și-a întemeiat soluția, neexistând o justificare logică a sumelor, rezumându-se la a aproba pur și simplu concluziile unei jurisdicții inferioare.

Fatță de cuprinsul procesului verbal de control, de conținutul facturilor existente la dosarul cauzei, Tribunalul a constatat că valoarea prejudiciului este de 39414,30lei , la care se adaugă 20692,30 lei reprezentând impozit pe profit suplimentar, majorari de întârziere și penalități aferente și TVA datorat, astfel că valoarea totală a prejudiciului este de 60106,99 lei.

Instanța de apel nu a răspuns motivelor de apel invocate oral de partea civilă care a susținut că prejudiciul produs ANAF a fost de 65036,21 lei, nu a fost recuperat de la inculpat, ci de la partea civilă, cum greșit a reținut instanța de fond, nici motivelor de apel formulate de inculpat, care a susținut un cuantum al prejudiciului de maximum 4016,2 lei.

De asemenea, Curtea a sesizat că în condițiile în care se însumează valorile cuprinse în cele 13 facturi false, la care s-a raportat instanța de fond, rezultă o sumă datorată de 36426,5 lei.

Referirea globală la probele administrate, fără o examinare critică efectivă, în raport cu sumele stabilite ca despăgubiri, precum și cu susținerile părților, constituie o nemotivarea a hotărârii în sensul prevederilor art. 385/9 alin.1 pct.9 Cod procedură penală.

Recursul a fost admis, iar decizia penală atacată casată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleași instanțe de apel, Tribunalul Sibiu conform art.385/15 pct. 2 lit. c Cod procedură penală.

Despăgubiri. Delapidare. CEC. Dobândă

În cazul unor infracțiuni prin care s-a cauzat o pagubă Casei de Economii și Consemnațiuni de către un angajat al său, făptuitorul va fi obligat să plătească , pe lângă paguba efectiv produsă, o dobândă anuală de 92,33% stabilită de CEC prin instrucțiuni interne, în temeiul art.10 din Ordonanța Guvernului nr.9/2000.

C.S.J.,

Secția penală, decizia nr.2723 din 29 mai 2002

Tribunalul Caraș-Severin, prin sentința penală nr.71 din 19 aprilie 2001, a condamnat pe inculpata V.M. pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare prevăzută în art.215¹ alin.1 C.pen.

Inculpata a fost obligată față de partea civilă CEC – Sucursala Caraș-Severin, la plata sumei de 83.835.000 de lei cu titlu de despăgubiri.

Sucursala CEC Caraș-Severin s-a constituit parte civilă cu suma de 83.835.000 de lei plus dobânda BUBOR în sumă de 87.517.360 lei.

Pretențiile părții civile privind plata dobânzii au fost respinse cu motivarea că expertiza contabilă efectuată în cauză a stabilit că prejudiciul efectiv suferit de CEC nu include și această dobândă, iar inculpata nu s-a obligat anterior constatării prejudiciului să acopere și dobânda BUBOR pentru eventualele pagube ce s-ar fi putut produce în gestiunea sa.

În fapt, instanța a reținut că inculpata, controlor de ghișeu și gestionar casier contabil al tezaurului de valori în cadrul sucursalei CEC, a sustras obligațiuni CEC cu câștiguri, în valoare de 83.835.000 de lei.

Curtea de Apel Timișoara, prin decizia penală nr.473/A din 8 noiembrie 2001, a respins ca nefondat apelul părții civile.

Recursul declarat de partea civilă este fondat.

Potrivit art.14 C.proc.pen., repararea pagubei produse prin infracțiune se face potrivit dispozițiilor legii civile, prin plata unei despăgubiri bănești care trebuie să acopere inclusiv folosul de care partea civilă a fost lipsită.

Prin urmare, despăgubirea cuprinde atât suma de bani care acoperă prejudiciul efectiv cauzat, cât și folosul sau câștigul de care partea civilă a fost lipsită prin infracțiune.

În cazul sustragerilor unor sume de bani, autorul infracțiunii va fi obligat să acopere atât prejudiciul efectiv, cât și dobânda legală aferentă, pe durata de timp de la data săvârșirii infracțiunii și până la achitarea sumei datorate.

În anumite cazuri de sustragere a unor sume de bani, căștigul nerealizat nu se acoperă prin plata dobânzii legale, ci a unor sume prevăzute în legi speciale.

În acest sens, Ordonanța Guvernului nr.9/2002 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, în art.10, îndrituiește Casa de Economii și Consemnațiuni să reglementeze dobânda pe care o percepe pentru pagube produse de angajații săi prin fapte infracționale.

Partea civilă CEC a stabilit, prin instrucțiuni interne, o dobândă BUBOR de 92,33 % pe an, la care a solicitat să fie obligată inculpata, potrivit Circularei nr.5640 din 21 martie 1997 emisă de Centrala CEC, ale cărei prevederi erau cunoscute de inculpată care, de altfel, s-a angajat să acopere integral prejudiciul, inclusiv dobânda menționată.

În consecință, recursul părții civile a fost admis, dispunându-se obligarea inculpatei și la plata acestei dobânzi

Abuz de încredere. Angajat prin contract de prestări servicii. Delapidare

Însușirea de către cel angajat prin contract de prestări de servicii pentru achiziționarea unor mărfuri, a banilor primiți de la angajator, constituie infracțiunea de abuz de încredere, iar nu aceea de delapidare, făptuitorul neavând calitatea de funcționat.

C.S.J.,

Decizia nr.3502 din 4 iulie 2002

Prin sentința nr.177 din 5 iunie 2001, Tribunalul Argeș a condamnat pe inculpatul A.S. pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare prevăzută în art.215¹ alin.1 C.pen.

Instanța a reținut că inculpatul a fost angajat ca merceolog la o societate comercială, pe baza unui contract de prestări de servicii, potrivit căruia avea obligația să achiziționeze produse pentru plata cărora ridica sumele necesare de la casierie.

În perioada iulie-septembrie 1999, inculpatul a ridicat de la casieria societății 10.000 DM și suma de 14.452.585 de lei pentru plata unor mărfuri și cheltuieli de deplasare, bani pe care i-a folosit în interesul său.

Curtea de Apel Piteșri, prin decizia penală nr.244/A din 20 septembrie 2001, a respins apelul inculpatului.

Recursul declarat de inculpat este fondat.

Din actele dosarului rezultă că între societatea comercială și inculpat a intervenit un contract civil de prestări de servicii, pe baza căruia executantul – inculpatul – s-a obligat să achiziționeze pentru societate metale neferoase, activitate pentru care i s-a fixat un onorariu.

Pe baza acestui contract, inculpatul a primit mai multe sume de bani, dintre care pe unele le-a însușit, așa cum au reținut instanțele.

Inculpatul nu și-a însușit banii în calitate de gestionar al acestora, de salariat sau funcționar cu atribuții de gestiune, ci în baza unui contract civil de prestări de servicii, în baza căruia a dobândit detenția juridică a acelor sume.

Potrivit art.213 C.pen. care Incriminează abuzul de încredere, săvârșește această infracțiune cel care deține un bun mobil al altuia în baza unui titlu, a unui raport juridic patrimonial și îl însușește, dispune de el pe nedrept ori refuză a-l restitui.

Devenit deținător al bunului, făptuitorul intervertește în mod abuziv detenția într-o stăpânire deplină, se comportă ca și cum ar fi proprietarul acelui bun, abuzând de încrederea celui care i l-a încredințat.

În cazul de față, inculpatul a dispus pe nedrept, în interesul său, de banii ce i-au fost încredințați pentru achiziționarea unor mărfuri și efectuarea altor activități.

Ca atare, încadrarea juridică reținută de instanțe, în prevederile art.215¹ alin.1 C.pen. este greșită, fapta săvârșită de inculpat constituind infracțiunea de abuz de încredere prevăzută de art.213 din același cod, motiv pentru care recursul a fost admis, s-a schimbat încadrarea juridică în sensul celor ce preced și s-a încetat procesul penal ca efect al retragerii plângerii prealabile de către partea vătămată.

Înșelăciune. Delapidare. Înșelăciune cu privire la calitatea mărfurilor

Fapta administratorului unei societăți comerciale, de a achiziționa marfă de calitate inferioară, scutită de taxe și accize, de a o vinde drept produse de calitate superioară, purtătoare de taxe și accize, și de a însuși valoarea acestor din urmă componente ale prețului constituie infracțiunea de înșelăciune prevăzută în art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., săvârșită în dauna cumpărătorilor, iar nu infracțiunile de delapidare prevăzută în art. 2151 și de înșelăciune cu privire la calitatea mărfurilor prevăzută în art. 297 din același cod. Ultimele infracțiuni nu pot fi reținute deoarece societatea comercială nu este prejudiciată prin fapta săvârșită, iar marfa nu a fost falsificată ori substituită.

C.S.J.,

Secția penală, decizia nr. 5524 din 27 noiembrie 2003

Prin sentința penală nr. 252 din 5 decembrie 2002 a Tribunalului Buzău, inculpatul H.L. a fost condamnat, între altele, pentru săvârșirea participației improprii la infracțiunea de înșelăciune cu privire la calitatea mărfurilor prevăzută în art. 31 raportat la art. 297 C. pen. și a fost achitat pentru infracțiunea de delapidare prevăzută în art. 215¹ alin. (2) din același cod.

Instanța a reținut că inculpatul, administrator al unei societăți comerciale având ca obiect de activitate comercializarea de produse petroliere, a achiziționat în perioada iulie 1999 – februarie 2000 mari cantități de produse petroliere inferioare, scutite de plata accizelor și a taxei FSDP, și le-a revândut ca fiind benzină premium și motorină, purtătoare de taxe și accize.

Banii obținuți în acest fel nu au fost vărsați la bugetul de stat, fiind însușiți de inculpat.

Considerând că, întrucât inculpatul nu a avut calitatea de funcționar, el nu poate fi subiect activ al infracțiunii de delapidare, instanța l-a achitat din lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii.

Curtea de Apel Ploiești, prin decizia penală nr. 135 din 21 martie 2003, a admis apelul declarat de procuror și a condamnat pe inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare prevăzută în art. 215¹ alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Prin recursul declarat, procurorul a cerut schimbarea încadrării juridice a infracțiunii de delapidare în prevederile art. 215¹ alin. (2) C. pen., iar procurorul de ședință a cerut schimbarea încadrării din delapidare și înșelăciune cu privire la calitatea mărfurilor, numai în această din urmă infracțiune.

Recursul este fondat pentru următoarele motive.

Din probele administrate în cauză rezultă că prin fapta săvârșită de inculpat nu a fost prejudiciată societatea comercială al cărei administrator era; el nu a sustras bani din patrimoniul firmei, neexistând vreo lipsă în gestiunea acesteia.

În sarcina inculpatului nu se poate reține nici săvârșirea infracțiunii de înșelăciune cu privire la calitatea mărfurilor, nici sub forma participației directe, nici sub cea a participației improprii, din lipsa elementelor constitutive, neexistând o falsificare și nici substituire de mărfuri sau produse.

Sub acest aspect este de reținut că falsificarea mărfurilor înseamnă denaturarea lor prin contrafacere sau alterare; în cazul contrafacerii, mărfurile sau produsele sunt falsificate ori sunt preparate din alte materiale decât cele din care ele trebuie fabricate, iar în cel al alterării se schimbă conținutul acestora prin adăugarea de componente străine.

Substituirea constă în înlocuirea unor mărfuri sau produse cu altele asemănătoare, dar de calitate inferioară.

În speță produsele petroliere nu au fost falsificate, nici alterate și nici substituite, ci au primit o altă denumire și un preț care le conferea aparență de autenticiatate.

Inculpatul, prin faptele sale a înșelat pe cumpărători care, fiind convinși că li se livrează benzină premium și motorină, au achiziționat, în realitate, produse calitativ inferioare.

Întrucât eticheta sub care s-au vândut aceste produse petroliere inferioare, scutite de taxa FSDP și accize, a fost aceea de benzină și motorină, produse purtătoare de taxe și accize, prețul plătit de cumpărători a inclus și aceste diferențe suplimentare nejustificate, ei fiind induși în eroare cu privire la calitatea și costul produsului cumpărat.

Valoarea taxelor și accizelor nedatorate, în sumă de 2.568.102.252 de lei, inclusă în prețul plătit, nu reprezintă obligații către bugetul de stat, ci, așa cum s-a arătat, constituie prejudiciul cauzat cumpărătorilor și folosul material injust dobândit de inculpat în mod fraudulos.

Faptele, așa cum au fost descrise, întrunesc, deci, elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune prevăzută în art. 215¹ alin. (1), (2), (3) și (5), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În consecință recursul procurorul a fost admis, s-a casat decizia atacată în sensul considerentelor ce preced și s-a dispus condamnarea inculpatului conform noii încadrări.

Suma dobândită prin săvârșirea infracțiunii, ce nu poate fi restituită persoanelor vătămate, ele nefiind identificate, și, ca atare, nu servește la despăgubirea acestora, a fost confiscată în temeiul art. 118 lit. d) C. proc. pen., prin obligarea inculpatului la plata acesteia către stat.

Delapidare. Neglijență în serviciu. Încadrare juridică

Fapta inculpatului, având calitatea de casier la o societate comercială, de a-și însuși din gestiune, la diferite intervale de timp, dar în executarea aceleiași rezoluții infracționale, sume de bani, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare prevăzută în art. 215¹ C. pen., în forma continuată, iar nu pe cele ale infracțiunii de neglijență în serviciu prevăzută în art. 249 C. pen.

Î.C.C.J.,

secția penală, decizia nr. 2643 din 27 aprilie 2006

Prin sentința nr. 1445 din 8 noiembrie 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, a fost condamnată inculpata M. F., între altele, pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu prevăzută în art. 249 alin. (2) C. pen., după schimbarea încadrării juridice, în baza art. 334 C. proc. pen., din infracțiunea de delapidare prevăzută în art. 215¹ alin. (2) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Prin decizia nr. 375 din 5 mai 2005, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat, între alții, de procuror.

Recursul procurorului, prin care a criticat hotărârile pronunțate pentru greșita încadrare juridică dată faptei săvârșite de inculpată, în art. 249 alin. (2) C. pen., în loc de art. 215¹ alin. (2) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., este fondat.

În mod greșit instanța de fond a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptei săvârșite de inculpată, din infracțiunea de delapidare în infracțiunea de neglijență în serviciu.

Din mijloacele de probă administrate în cauză rezultă că, în perioada 1 iunie 1999 – 19 octombrie 2001, activitatea casieriei centrale a societății comerciale CNTART, desfășurată în cadrul Serviciului Trezorerie, a fost realizată de inculpata M. F., conform contractului de muncă al acesteia, prin care a confirmat luarea la cunoștință a conținutului fișei postului pentru funcția de casier.

În sensul dispozițiilor legale care reglementează materia gestiunii, în principal Legea nr. 22/1969, modificată prin Legea nr. 54/1994, funcția de gestionar derivă nemijlocit din principalele atribuții de serviciu ale funcționarului, fiind dobândită în cadrul raportului juridic de muncă și conferă titularului ei drepturi și obligații pe care acesta le exercită în contactul nemijlocit și material pe care îl are cu bunurile.

Printre atribuțiile de serviciu ale inculpatei, conform fișei postului, se numărau și atribuții în a căror exercitare inculpata era îndreptățită să efectueze primirea, păstrarea și eliberarea bunurilor din avutul persoanei juridice respective.

Infracțiunea de neglijență în serviciu presupune, sub aspectul laturii subiective, vinovăția făptuitorului sub forma culpei, spre deosebire de infracțiunea de delapidare care se săvârșește numai cu intenție.

În mod greșit instanțele au reținut că inculpata a săvârșit fapta din culpă, din probele administrate în cauză rezultând că aceasta a acționat cu intenție directă, prin întreaga sa activitate infracțională urmărind însușirea unor sume de bani aflate în gestiunea sa.

Intenția de însușire este dovedită chiar de modalitatea de acțiune a inculpatei. Falsificarea foilor de vărsământ și a registrului de casă dovedește intenția inculpatei de a-și însuși banii din gestiune, prin efectuarea acestor falsuri dorind să acopere însușirea unor sume de bani.

Conform controlului efectuat de Ministerul Finanțelor Publice și expertizei contabile, inculpata a efectuat depuneri în numerar la bancă la intervale mari de timp, depuneri care erau nesemnificative comparativ cu încasările și soldul zilnic de casă, iar în anul 2001, încasările au fost permanent mai mari decât plățile.

Pentru diferențele constatate, inculpata nu a putut oferi nici o explicație.

Instanțele nu au avut în vedere faptul că, pe lângă nerespectarea disciplinei de casă, fiind emise chitanțe fără a respecta criteriul cronologic, existând chitanțe necompletate și neanulate în chitanțierele folosite, încasându-se sume fără a se elibera chitanțele aferente, inculpata a efectuat și modificări ilegale în documentele de casă, pentru ca sumele depuse la bancă să coincidă cu soldul casei din evidențele contabile.

Cum faptele inculpatei M.F., casier la o societate comercială, de a-și însuși din gestiune în perioada 1 ianuarie 2000 – 19 octombrie 2001, la diferite intervale de timp, dar în executarea aceleiași rezoluții infracționale, suma totală de 2.298.925.401 lei, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare prevăzută în art. 215¹ alin. (2) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., recursul declarat de procuror a fost admis.

CONCLUZII

Desfășurarea normală a relațiilor sociale de ordin patrimonial, oricare ar fi acestea, constituie o condiție de existență a societății, de aceea faptele prin care se vatămă ori se pun în pericol aceste relații sunt fapte socialmente periculoase, împotriva cărora este necesară acțiunea represivă.

În general, legea penală apără toate relațiile de ordin patrimonial, incriminând și sancționând faptele îndreptate împotriva acestora, prevăzând un regim sancționator sever.

Toate aceste infracțiuni constau în diferite atingeri aduse patrimoniului unei persoane și anume în diferite schimbări ale situației ori stări de fapt a bunurilor produse prin sustragerea, însușirea, distrugerea, risipirea sau împiedicarea folosirii lor. Ele împiedică realizarea drepturilor subiective care au ca obiect bunurile a căror situație de fapt a fost schimbată si, prin săvârșirea lor, tulbură, împiedică sau chiar zădărnicesc desfășurarea normală a relațiilor de ordin patrimonial. De aici, rezultă și necesitatea ocrotirii penale a patrimoniului.

În incriminarea atingerilor aduse patrimoniului, legea ține seama de caracterul ilicit al acțiunilor făptuitorului, iar nu de poziția juridică a victimei, scopul incriminării fiind apărarea situațiilor de fapt ale bunurilor în sfera patrimonială.

Așa cum am mai precizat și pe parcursul lucrării Noul Cod penal va cuprinde o reașezare în limite normale a tratamentului sancționator. În acest sens, practica ultimului deceniu a demonstrat că nu mărirea exagerată a limitelor de pedeapsă este soluția eficientă pentru combaterea criminalității.

Elaborarea și adoptarea unui nou Cod penal reprezintă un moment crucial în evoluția legislativă a oricărui stat. Decizia de a se trece la elaborarea unui nou Cod penal nu este o simplă manifestare a voinței politice, ci reprezintă, în egală măsură, un corolar al evoluției
economico-sociale, dar și a doctrinei și jurisprudenței.

Astfel, deși pedeapsa pentru delapidare este, în legea încă în vigoare, închisoarea de la 1 la 15 ani, această sancțiune legală – nemaiîntâlnită în niciun alt sistem de drept din Uniunea Europeană-nu a dus la o scădere semnificativă a numărului acestor fapte.

Intervalul extrem de larg dintre limita minimă și cea maximă a pedepsei-de la 1 la 15 ani a dus, în practică, la soluții mult diferite în ceea ce privește pedepsele concret aplicate pentru fapte asemănătoare ori la pedepse mari pentru infracțiuni cu o periculozitate scăzută, fapt care nu asigură caracterul previzibil al actului de justiție.

Soluția de dorit nu este deci o majorare dusă la absurd a limitelor de pedeapsă, care nu face altceva decât să nesocotească ierarhia valorilor sociale într-o societate democratică.

Într-un stat de drept, întinderea și intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanța valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracțiuni înainte de a fi definitiv condamnați și cu atât mai mult pentru cei aflați în stare de recidivă.

De altfel, proiectul noului Cod penal cuprinde un regim sancționator mai sever pentru concursul de infracțiuni și recidivă.

Așa cum am menționat mai sus, pedepsele prevăzute în normele de incriminare a faptelor contra patrimoniului, în Noul Cod penal, sunt mult mai reduse decât în Codul penal în vigoare, reducerea pedepselor fiind susținută de următoarele argumente:

pedepsele aplicate în concret de instanțe pentru această categorie de infracțiuni;

necesitatea corelării cu dispozițiile din partea generală referitoare la mecanismele de sancționare a pluralității de infracțiuni dar și la limitele de pedeapsă prevăzute pentru aplicarea modalităților alternative de individualizare a executării sancțiunilor;

necesitatea reflectării în limitele legale de pedeapsă a ierarhiei firești a valorilor sociale care fac obiect de ocrotire penală;

necesitatea revenirii la tradiția Codurilor penale anterioare (Codul penal de la 1864,
cel din 1936 si Codul penal în vigoare în forma avută la adoptarea sa în 1968).

În concluzie, se poate observa că instrumentul optim pentru o combatere eficientă
a infracțiunilor contra patrimoniului nu este o mărire exagerată a pedepselor, ci existența unui sistem sancționator proporțional cu gravitatea faptelor săvârșite, susținut de o aplicare promptă a acestor pedepse de către organele judiciare.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

1.Aionițoaie C-tin Curs de criminalistică, Editat de Școala de ofițeri Ministerului de interne, București 1997;

2.Beleiu Ghe. Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ediția a VII-a revăzută și adăugită de Marian Nicolae și Petrică Trușcă, Editura Universul Juridic 2001;

3.Bulai C. Manual de drept penal- partea generală, Editura All, București 1997;

4.C. Bulai, A Filipaș, C. Mitrache, Instituții de drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licență 2003-2004, Editura Trei;

5.Cernea, Emil, Emil Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, Editura Universul Juridic, București 2006;

6.Cioclei Valerian Aspecte privind logica pedepselor în noul proiect de Cod penal, în Critica rațiunii penale, Editura C.H. Beck, București 2009;

7.Cioclei Valerian Drept penal. Partea specială, Infracțiuni contra patrimoniului, Editura C.H. Beck, București 2011;

8.DEX, ediția a II-a, Editura Universul Enciclopedic, 1996;

9.Diaconescu Ghe. Infracțiunile în Codul penal român, vol. I, Editura Oscar Print, 1997;

10.Dongoroz Vintilă Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. III, Ediția
a II-a, Editura All Beck, București 2003;

11.Loghin, O. A. Filipaș, Drept penal partea specială, Editura Didactică și Pedagogică, București 1983;

12.Stancu Emilian Tratat de criminalistică, Ediția a III-a revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2004;

13.Stoica, O.A. Drept penal-partea specială, Editura Didactică și Pedagogică, București 1976

Legislație

1.Codul penal al României;

2.Codul de procedură penală;

3.Legea nr. 140/1996 pentru modificarea și completarea Codului penal;

Practică judiciară

Î.C.C.J., secția penală, decizia nr. 2643 din 27 aprilie 2006

C.S.J., Secția penală, decizia nr.2723 din 29 mai 2002

C.S.J., Secția penală, decizia nr. 5524 din 27 noiembrie 2003

C.S.J., Decizia nr.3502 din 4 iulie 2002

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

1.Aionițoaie C-tin Curs de criminalistică, Editat de Școala de ofițeri Ministerului de interne, București 1997;

2.Beleiu Ghe. Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ediția a VII-a revăzută și adăugită de Marian Nicolae și Petrică Trușcă, Editura Universul Juridic 2001;

3.Bulai C. Manual de drept penal- partea generală, Editura All, București 1997;

4.C. Bulai, A Filipaș, C. Mitrache, Instituții de drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licență 2003-2004, Editura Trei;

5.Cernea, Emil, Emil Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, Editura Universul Juridic, București 2006;

6.Cioclei Valerian Aspecte privind logica pedepselor în noul proiect de Cod penal, în Critica rațiunii penale, Editura C.H. Beck, București 2009;

7.Cioclei Valerian Drept penal. Partea specială, Infracțiuni contra patrimoniului, Editura C.H. Beck, București 2011;

8.DEX, ediția a II-a, Editura Universul Enciclopedic, 1996;

9.Diaconescu Ghe. Infracțiunile în Codul penal român, vol. I, Editura Oscar Print, 1997;

10.Dongoroz Vintilă Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. III, Ediția
a II-a, Editura All Beck, București 2003;

11.Loghin, O. A. Filipaș, Drept penal partea specială, Editura Didactică și Pedagogică, București 1983;

12.Stancu Emilian Tratat de criminalistică, Ediția a III-a revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2004;

13.Stoica, O.A. Drept penal-partea specială, Editura Didactică și Pedagogică, București 1976

Legislație

1.Codul penal al României;

2.Codul de procedură penală;

3.Legea nr. 140/1996 pentru modificarea și completarea Codului penal;

Practică judiciară

Î.C.C.J., secția penală, decizia nr. 2643 din 27 aprilie 2006

C.S.J., Secția penală, decizia nr.2723 din 29 mai 2002

C.S.J., Secția penală, decizia nr. 5524 din 27 noiembrie 2003

C.S.J., Decizia nr.3502 din 4 iulie 2002