Deja Vu In Portugalia

Deja-vu în Portugalia

Și am venit acasă din Portugalia, cu o oarecare tristețe în sufletul meu și cu bucurie că m-am reîntors acasă la ai mei și în țara în care m-am născut și am trăit 34 de ani. Ciudate sunt senzațiile care mă cuprind, poate nimeni nu m-ar crede că ceea ce am trăit în aceste trei săptămâni, erau deja văzute înainte sau în momentul în care am intrat în această lume. Cu toții avem uneori momente în care avem impresia că retrăim ceea ce ni se întâmplă, acel deja vu, că locurile și persoanele din viața noastră, situațiile care au loc, sunt familiare, și parcă revedem un film. E ca și cum am fi văzut acest film cândva, demult, și nu ne mai aducem aminte de el. Eu cred că există o teorie, sigur poate nu este adevărată, dar am impresia că acele momente de deja vu, nu sunt doar momente, toată viața pământească, este un deja vu. Ați auzit de multe ori despre relatări în care diverse persoane își revăd foarte rapid, sub forma unei succesiuni de imagini, toată viața lor trăită de la naștere și până în momentul în care moartea stă pe punctul de ai lua. Întreaga noastră viață o recapitulăm în câteva clipe înainte de a muri sau de a păși dincolo, în lumea cealaltă. Tot astfel, eu cred și sunt aproape convins, că înainte de a ne naște, sau în momentul în care am început să trăim, în pântecele mamei noastre, fiecăruia dintre noi ni se arată viața pe care urmează să o trăim, și de-a lungul trăirii concrete a vieții noastre pământești, defapt parcurgem o viață văzută deja. Acest lucru însă nu îl constatăm decât rareori, în acele momente speciale, de deja vu. Dar momentele nu sunt izolate, ci împreună cu restul vieții noastre, ni s-au arătat la naștere. Se spune că noi intrăm în spațiu și timp. Viața noastră se desfășoară și în spațiu, și în timp. Undeva în creierul nostru se concentrează tot ceea ce înseamnă spațiul și timpul pe care fiecare dintre noi îl avem. Nu e același spațiu sau același timp. E vorba despre componente fundamentale ale fiecărei vieți în parte. Eu știu că unii vor spune că s-ar putea să retrăiesc viața aceasta, acea viață în care eu mă numesc Tamas Florin, sunt român, sunt profesor de engleză și așa mai departe, încercând să facă trimitere la teoria reîncarnării. Dar, pentru că materia vie, adică carnea și sângele nostru, înseamnă masă, spațiu și timp, întreaga noastră existență înseamnă masă, spațiu și timp. Lucrurile și ființele din jurul nostru le vedem diferit în fiecare moment, deși e vorba despre aceleași lucruri și aceleași ființe. Mama mea rămâne aceeași mamă a mea până la moarte. Totuși, viața noastră nu înseamnă doar ceea ce vedem sau simțim pe moment, într-o anumită clipă, ci tot ceea ce se întâmplă în timpul dat nouă între naștere și moarte. În perioada 13 Aprilie, 2014 – 5 Mai, 2014, nu am avut un singur moment de deja vu, ci zile și săptămâni, doar atâta că nu eram în stare să spun ce urmează în minutele următoare. Totul a fost un vis pe care l-am retrăit mult mai intens, un vis pe care l-am avut și în pântecele mamei, înainte de a mă naște. Aminteam într-o postare recentă, că uneori visul devine realitate, alteori realitatea devine un vis. Însă aș putea spune, că noi defapt acum ne trăim visul de dinainte de naștere sub forma unei realități. Noi credem că visul este minciună, și realitatea adevăr, dar s-ar putea ca visul, sau arătarea vieții pe care urmează să o trăim, în acele câteva clipe înainte de naștere sau în momentul nașterii noastre, să fie defapt așa zisa realitate pe care o trăim cu adevărat ca fiind singură realitate. Între vis și realitate nu există graniță absolută. De aceea sunt posibile momentele de deja vu. Am mai fost aici, am mai văzut acest loc, am mai trăit aceste situații. Da, ne aducem aminte defapt de acele imagini amestecate cu senzațiile pe care le-am avut când ni s-a perindat în fața ochilor noștri viețișoara în care urma să intrăm. Oare destinul nostru este prescris? Ne trăim oare viața ca și cum noi am trai-o? Oare nu suntem doar personaje dintr-un film regizat de Dumnezeu, personaje care doar au impresia că sunt libere, că sunt ele însele, că nu sunt dirijate de nimeni, că ele chiar își trăiesc viața, nu ca pe un film al altcuiva, ci ca pe un film al lor, personal? Viața este un drum de urmat, nu noi suntem drumul, ci doar cei care învață pe acest drum. Mi-a plăcut șederea mea în Portugalia, și am rămas cu sufletul mai luminos și mai bogat. Vă mulțumesc că aveți răbdarea să parcurgeți aceste rânduri, pe care eu, oricum urma să le scriu, nu pentru că cineva m-a pus să scriu, ci pentru că fac parte din viața mea, pe care am văzut-o ca într-un vis, înainte de venirea mea pe lume. Viața este asemenea unui castel imens, cu nenumărate camere. O vedem la început în ansamblul ei, visul, și apoi o trăim efectiv, clipă cu clipă, detaliu cu detaliu, visul devenind realitate. Și apoi, când ajungem în fața morții, realitatea redevine visul avut în pântecele mamei noastre. Visați-vă frumos viața, și trăiți-vă frumos visul. Că visul e viață și viața e vis, și într-o zi, defapt dincolo de orice zi, dincolo de ultima zi, ne vom trezi la Realitatea adevărată, în care nu vom mai visa, nu vom mai avea acel deja vu. Dumnezeu ne așteaptă în Împărăția Sa, în care vise nu mai sunt, în care amintirile și durerile sunt stinse, în care Realitatea nu mai este vis, și visul nu mai este realitate. Și unii ar mai putea spune că îmi revăd viața pentru că am premoniție, adică visez său simț lucrurile cu zile sau săptămâni sau luni înainte. Da, e adevărat, am premoniție, dar nu pot vedea clar lucrurile decât rareori. Însă, nu premoniția este explicația, simt că lucrurile merg mult mai înapoi, în starea de somn și vis de dinaintea nașterii mele. De acolo, suflețel de copil fiind, mi-am privit viața ce urma să o trăiesc, cu binele și răul din ea, cu frumosul și urâtul, cu fericirea și suferință din ea, până ce mă voi trezi din viața pământească, sper, alături de mulți alții, într-o lumină eternă, nu doar de vis ci mult mai reală și mai frumoasă decât cel mai real și mai frumos vis de pe pământ.