Definitii ale Organizatiei

Noi, oamenii suntem ființe sociale și de aceea, rareori trăim și muncim izolați. Fie că suntem conștienți, fie că nu suntem, noi interacționăm întotdeauna cu alți oameni. Aceste relații nu apar de nicăieri. Ele depind de acțiunile noastre și de capacitatea de a le administra în mod corespunzător. Odată cu nașterea noastră intrăm în primul tip de organizație: familia. De la o vârstă fragedă începem să dobândim cunoștintele necesare care ne ajută să-i înțelegem pe ceilalți oameni și modul în care aceștia se comportă în diferite situații. Nicio persoană nu gândește, nu simte, nu aude, nu vede, nu înțelege și nu se comportă ca o altă persoană. Fiecare dintre noi avem un bagaj etnic, cultural, național și politic și acest aspect face din noi ființe unice cu seturi diferite de credințe și valori. Cu toată unicitatea noastră, nimeni nu poate nega faptul că suntem ființe sociale care avem nevoie să colaborăm cu ceilalți pentru a ne satisface nevoile de zi cu zi. Pe parcursul devenirii nostre vom ajunge să intrăm în legătură și cu alți oameni, nu doar cu cei din familie. Vom stabili relații și în alte tipuri de organizații, fie că vorbim de un grup de prieteni, de un sistem de învățământ sau de un loc de muncă. Toate acestea relații se manifestă în organizațiile din care vom face parte la un moment dat.

Într-o primă fază nevoile, sentimentele și dorințele omului îl vor face să acționeze în folosul său fără a ține seama de nevoile și dorințele altora. Omul folosește toate mijloacele pentru a-și îndeplini propriile nevoi și realizează că multitudinea de nevoi pe care le are nu pot fi satisfăcute decât cu ajutorul și cooperarea cu ceilalți oameni. De asemenea, omul realizează că dorințele sale pot fi împărtășite și de alți oameni și așa cum el își apără propriile interese, așa vor face și ceilalți. Astfel, din necesitate, el cooperează și stabilește o legătură socială cu ceilalți oferind o parte din propriile eforturi pentru a îndeplini nevoile altora și în schimb el beneficiază de efortul altora pentru a-și satisface propriile nevoi. Astfel, natura sa îl incită pe om să continue îndeplinirea nevoilor personale și în acest proces profită de munca celorlalți pentru atingerea scopurilor sale. Fiecare individ deține anumite cunoștințe sau talente care combinate cu cele ale altor membrii ai societății pot duce la o cooperare pentru beneficiul reciproc al părților.

Majoritatea aspectelor care țin de existența omului sunt orânduite, susținute și facilitate de o anumită organizație. Odată cu apariția organizațiilor putem vorbi de existența unui tip de cooperare între oameni bazat pe anumite reguli și norme pe care indivizii implicați în acest preoces trebuie să le respecte.

Mihai Păunescu susține că „analiza formelor de organizare socială este o preocupare relativ recentă a sociologiei. În sociologia clasică, în a doua parte a secolului al XIX-lea, găsim referințe la organizații, dar preocuparea pentru studiul sistematic al acestora încă nu exista la acea vreme. Aceasta se datorează faptului că organizațiile au început să se dezvolte în forma actuală abia spre sfârșitul secolului, ajungând să joace un rol dominant în viața socială mai ales după cel de-al doilea război mondial.” (Păunescu, 2006: 11).

În zilele noastre, fie că vorbim de domeniul social, fie că vorbim de domeniul politic, organizațiile reprezintă componenta dominată care controlează resursele (materiale și simbolice) sistemului social.

Datorită faptului că organizațiile sunt foarte diverse și complexe, o definiție care să redea la modul sintetic aceast termen este aproape imposibil de oferit. În acest sens, Mihaela Vlăsceanu susține că „dificultatea definirii conceptului de organizație este determinat nu numai de multitudinea de perspective din care este analizată, dar și de însăși evoluția este determinat nu numai de multitudinea de perspective din care este analizată, dar și de evoluția însăși analizei organizaționale care a consacrat noi modalități de definire, în funcție de contribuțiile aduse de-a lungul timpului de diferitele cercetări teoretice și practice” (Vlăsceanu, 2003: 55).

Dex online ne oferă două definiții pentru termenul de organizație. Prima dintre acestea spune că organizația este un „grup de persoane fizice, juridice sau de stat având o organizare de sine stătătoare, un patrimoniu propriu (în vederea realizării unui scop) și personalitate juridică (instituție, întreprindere), iar cea de-a două definție spune că organizația reprezintă un „mod de organizare, orânduire, aranjare, rânduială sau alcătuire”.

Fraçois Petit și Michel Dubois consideră organizația ca fiind „o construcție socială complexă, ne-naturală și modulabilă. Ea regrupează un număr de persoane interdependente care muncesc împreună pentru atingerea unui scop comun” (Petit, Dubois, 1998: 9).

Chiar dacă studiul organizațiilor este un domeniu relativ recent, încă de la începuturile civilizației și până în prezent, ființele umane s-au angajat în diverse activități de organizare pentru a-și putea satisface nevoile sociale, economice, politice și culturale. Organizațiile au fost folosite pentru a facilita activitățile umane și pentru a face posibilă realizarea atât a obiectivelor individuale, cât și a celor comunitare.

Mihaela Vlăsceanu consideră că „o organizație este un sistem structurat de interacțiune a oamenilor în scopul realizării unor obiective comune și specifice” (Vlăsceanu M., 2002: 37).

Organizațiile într-o formă sau alta au fost întotdeauna o trăsătură integrală a omului
încă din cele mai vechi timpuri, dar acestea au evoluat și în mod clar sunt mult mai complexe și mai diferite.

Conform autorilor David Farnham și Sylvia Horton organizațiile sunt „construcții sociale create de grupuri din societate pentru atingerea unor scopuri specifice prin intermediul unor activități atent planificate și coordonate. Aceste activități implică utilizarea de resurse umane care acționează împreună cu alte resurse pentru realizarea obiectivelor organizației.” (Farnham, Horton, 1996: 26).

Pe de altă parte, Richard Scott susține că „organizațiile prezintă tendințe care există în toate grupurile umane și acestea oferă structura pentru procese sociale de bază cum ar fi: socializare, comunicare, stabilirea de norme, exercitarea puterii, precum și stabilirea obiectivelor și atingerea acestora” (Scott, 2002: 8).

Cei mai mulți analiști consideră organizațiile structuri sociale create de indivizi pentru atingerea unor obiective specifice. Majoritatea grupurile sociale se caracterizează printr-o structură normativă aplicabilă membrilor săi și printr-o structură cultural-cognitivă și comportamentală care vor duce la stabilirea unei rețele, care are la bază activități, interacțiuni și sentimente. Interconectarea acestor elemente contribuie la stabilirea structurii sociale a colectivității.

În cartea Organization Theory, Stephen P. Robbins prezintă succint câteva definiții ale organizațiilor:

„1. Organizațiile sunt entități raționale ce urmăresc atingerea unor anumite scopuri – Organizațiile există pentru a atinge scopuri iar comportamentul membrilor organizației poate fi caracterizat (și explicat) drept o încercare rațională de a atinge aceste scopuri.

2. Organizațiile sunt coaliții de grupuri de putere – Organizațiile sunt alcătuite din grupuri, fiecare dintre acestea își satisfac propriile interese. Aceste grupuri își folosesc puterea pentru a influența distribuția resurselor în interiorul organizației.

3. Organizațiile sunt sisteme deschise – Organizațiile sunt sisteme care sunt capabile de input, pe care îl transformă apoi în output; cu alte cuvinte, organizațiile depind de mediul lor pentru a supraviețui.

4. Organizațiile sunt sisteme semnificante – Organizațiile sunt entități create artificial. Scopurile și obiectivele lor sunt create simbolic și menținute de management.

5. Organizațiile sunt sisteme fragmentare – Organizațiile sunt alcătuite din unități relativ independente care urmăresc scopuri diferite sau chiar conflictuale.

6. Organizațiile sunt sisteme politice – Organizațiile sunt compuse din grupuri care urmăresc controlul asupra procesului de decizie din interiorul organizației pentru a își întări propriile poziții.

7. Organizațiile sunt instrumente de dominare – Organizațiile își plasează membrii în “cubicule” care le constrâng libertatea de acțiune și de interacțiune socială. In plus, au un superior care are autoritate asupra lor.

8. Organizațiile sunt unități de procesare a informației – Organizațiile interpretează mediul, coordonează activitățile si facilitează procesele de adoptare a deciziei prin procesarea informației, atât vertical cât și orizontal, printr-o structură ierarhică.

9. Organizațiile sunt închisori psihice – Organizațiile își constrâng membri prin elaborarea de fișe ale postului, prin împărțirea în departamente, birouri etc. și prin stabilirea unor standarde acceptabile și neacceptabile de comportament. Când aceste elemente au fost acceptate de către membri, ele devin bariere artificiale care le limitează posibilitățile de alegere.

10. Organizațiile sunt contracte sociale – Organizațiile constau într-o serie de acorduri nescrise prin care membrii săi se angajezează să realizeze anumite sarcini și să se comporte într-un anumit fel în schimbul compensațiilor.” (Robbins, 1987: 9).

În societatea modernă asistăm la diversificarea modurilor de organizare a vieții sociale și la găsirea unor mijloace optime pentru a putea rezolva problemele care decurg din această diversificare. Apariția masivă a nenumăratelor tipuri de organizații este considerată apanajul societății contemporane