Definitia Contabilitatii

Prin geneză, contabilitatea a apărut din nevoia de a răspunde în plan informațional și decizional la problema gestiunii valorilor economice separate pe entități patrimoniale.

In tara noastra, se delimiteaza ca entitati patrimoniale, institutiile publice, religiile autonome, unitatile cooperatiste, asociatiile si celelalte personae fizice si juridice care desfasoara activitati economice.

Pentru țara noastră, în mod concret, se delimitează ca entități patrimoniale, regiile autonome, societățile comerciale, instituțiile publice, unitățile cooperatiste, asociațiile și celelalte persoane fizice și juridice care desfășoară activități comerciale.

Din structura tipurilor de entități patrimoniale, întreprinderea reprezintă sfera de acțiune în limitele căreia contabilitatea, ca instrument informațional și de gestiune, capătă formă completă de reprezentare și control asupra constituirii și utilizării resurselor. La acest nivel organizatoric se realizează în forma cea mai deplină activitatea de producție a bunurilor, de prestații de servicii, de circulație a mărfurilor, a titlurilor de valoare și a instrumentelor de plată, precum și de alte operații accesorii activității de comerț.

Forma organizatorică și de funcționare a contabilității întreprinderii se diferențiază, în principal, în raport de concepția contabilă adoptată. În acest sens cele mai marcante și mai influente culturi contabile din lume sunt două,europeană și anglo – saxonă. În raport de cele două culturi contabile, se pot utiliza două concepte organizatorice, dualist și monist.

Monist în cazul în care la nivelul întreprinderii se organizează un singur circuit contabil, deci o singură contabilitate, atât pentru latura internă cât și cea externă a întreprinderii. Dualist, dacă pentru cele două laturi sunt organizate, dar corelate contabilități separate.

Pentru contabilitatea din România, deocamdată, operează conceptul dualist. În consecință, la nivelul întreprinderii se disting două secțiuni ale contabilității, financiară și de gestiune sau financiară și managerială, ori externă și internă.

Contabilitatea financiară descrie circuitul patrimonial al întreprinderii luat în totalitatea și structuralitatea sa. Obiectivul său principal îl constituie furnizarea de informații sintetice privind poziția financiară, performanțele și modificările poziției financiare. Informația contabilă, pe lângă o utilizare internă de către management, este destinată utilizatorilor externi definiți de: investitorii de capital, bancherii, angajații, furnizorii, clienții, guvernul și instituțiile sale, precum și publicul.

Relațiile delimitate și evidențiate în contabilitate au, o determinare obiectivă, iar faptul că ele apar la intersecția întreprinderii cu terții sunt divulgabile integral. Pornind de la această stare, contabilitatea este standardizată, adică se bazează pe norme privind producția, prezentarea și utilizarea informațiilor contabile.

Contabilitatea de gestiune furnizează toată informația contabilă care este cuantificată, prelucrată și transmisă pentru utilizarea internă de către management. Ea descrie circuitul patrimonial intern al întreprinderii, definit de activitățile consumatoare de resurse și producătoare de rezultate.

Obiectivele principale ale contabilității de gestiune sunt: calcularea analitică (pe feluri, purtători de costuri, locuri de activitate) a costurilor și rezultatelor, bugetarea internă a activității întreprinderii; controlul de gestiune sau managerial privind costurile prestabilite și abaterile de la aceste costuri.

Organizarea și funcționarea contabilității de gestiune se bazează pe concepte și principii pur interne al căror conținut este liber de standardizare, fiind definit în funcție de propriile convenții ale fiecărei întreprinderi. În consecință, deși organizarea contabilității de gestiune este obligatorie, aceasta beneficiază de o libertate separată în ceea ce privește posibilitatea de adaptare de către fiecare întreprindere, în funcție de specificul activității și de nevoile de informare în vederea actului decizional.

Intreprinderea – sfera de actiune a contabilitatii financiare

Așa cum s-a anticipat în primul paragraf, entitățile patrimoniale reprezintă spațiul de cunoaștere și acțiune al contabilității. În raport de forma de proprietate asupra capitalului, unitățile patrimoniale pot fi proprietate de stat și proprietate privată. Pentru exercitarea dreptului de proprietate privată s-au conturat două forme de organizare economică a întreprinderii, personală și socială.

Întreprinderea proprietate socială, denumită și societate comercială, se constituie prin aportul sau investiția de capital a două sau mai multe persoane fizice și/sau persoane juridice în vederea efectuării de acte de comerț.

Întreprinderea personală reprezintă forma organizatorică de exploatare a proprietății în care o singură persoană participă cu întregul capital, conduce direct și răspunde cu întreaga avere pentru obligațiile asumate.

În cadrul unităților patrimoniale societatea comercială reprezintă sfera de acțiune în limitele căreia contabilitatea ia forme complete de supraveghere și control a resurselor, cheltuielilor și rezultatelor. La acest nivel organizatoric se realizează în forma cea mai deplină activitatea de producție, de prestații de servicii, a mărfurilor, de circulație a mărfurilor, a titlurilor de credit și a instrumentelor de plată, precum și alte operații accesorii activității de comerț.

După obiectul activității lor, societățile comerciale pot fi: de producție de bunuri; de circulație a mărfurilor; de construcții – montaj și exploatări miniere de tot felul; de comerț; de prestări de servicii în domeniul financiar – bancar; de prestări de servicii în transporturi și asigurări; de prestări de servicii diverse.

În raport cu forma de constituire și funcționare, așa cum prevăd sistemele de drept comercial, societățile comerciale sunt de mai multe feluri: în nume colectiv, în comandită simplă, în comandită pe acțiuni, pe acțiuni și cu

răspundere limitată.

a. Societatea în nume colectiv este aceea ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul societății și cu răspunderea nelimitată și solidară a tuturor asociațiilor. Totodată, părțile sociale nu pot fi reprezentate de titluri de valoare negociabile.

b. Societatea în comandită simplă este cea în care asociații sunt de două genuri: comanditați, care răspund solidar și nelimitat, administrând direct societatea, și comanditari, care răspund numai cu aportul propriu și care nu au dreptul să se amestece în administrarea societății. Capitalul social este divizat în părți sociale care nu pot fi cedate de comanditari fără acordul unanim al acestora.

c. Societatea în comandită pe acțiuni are aceleași caracteristici cu cea în comandită simplă, cu deosebirea că părțile comanditarilor sunt separate în acțiuni ca titluri de valoare negociabile.

d. Societatea pe acțiuni este aceea ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociații sunt obligați să răspundă în limita capitalului subscris, exprimat în acțiuni. Acțiunile pot fi transmise liber

terțelor persoane, nefiind necesară o încuviințare din partea celorlalți asociați.

e. Societatea cu răspundere limitată este aceea ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociații, în număr limitat, răspund numai cu cota lor socială. Părțile sociale ale asociaților sunt, în principiu, netransmisibile altor persoane și nici reprezentate prin titluri de valoare negociabile, așa cum sunt acțiunile.

Constituirea efectivă a societăților comerciale are loc numai dacă întregul capital social a fost subscris și fiecare asociat sau acționar a vărsat în numerar sau a depus în natură, după caz, cota de aport stabilită prin Legea societăților comerciale nr. 31/1990, Contractul de societate și Statutul societății. Capitalul subscris este aportul pe care asociații sau acționarii, în calitatea lor de proprietari, s-au angajat să-l pună la dispoziția societății comerciale. Capitalul nedepus este partea din capitalul subscris care nu a fost încă fizic pusă la dispoziția societății de către asociați sau acționari.

Ca persoană juridică, societatea dispune de un patrimoniu propriu, drepturi și obligații și are o denumire, sediu și naționalitate.

Constituirea societății ca persoană juridică este formalizată printr-un contract de societate prin care asociații

convin să cedeze unei întreprinderi comune bunurile, în vederea protejării profitului sau a economiilor ce pot rezulta. La rândul său contractul de societate, ca act unic, se materializează într-un statut în care se menționează forma societății, denumirea, sediul social, obiectul de activitate, durata, mărimea capitalului, regulile de participare la rezultate, modalitatea de funcționare.

Bunurile materiale și bănești aduse de fiecare din asociați drept aport, precum și acelea pe care societatea le dobândește ulterior alcătuiesc laolaltă patrimoniul societății comerciale.

Fiind astfel format și având drept scop realizarea obiectului propus, patrimoniul nu poate fi urmărit decât pentru creanțele (drepturile) proprii ale societății constituite. Prin urmare, orice bunuri economice aduse de asociați devin proprietatea societății, constituind un patrimoniu propriu și independent de acela al asociaților, astfel încât aceștia nu mai au drept real asupra patrimoniului societății ci eventual, un drept de creanță rezultat din calitatea lor de asociați. În consecință, în cazul lichidării societății ei nu mai pot revendica în natură bunurile aduse, ci numai o sumă proporțională cu contribuția lor. De asemenea, căpătând personalitate juridică societatea comercială -cu denumire, sediu social și patrimoniu propriu – nu mai acționează prin asociații săi. Din momentul acesta toate actele juridice, de conducere, administrare, gestionare sunt îndeplinite în nume propriu de reprezentanții legali. Acționând în numele societății comerciale, acești reprezentanți nu-și angajează patrimoniul propriu, ci pe cel al societății, răspunderea materială revenind acesteia și tot din acest moment, obligațiile, drepturile și rezultatele obținute prin actele întreprinse de către reprezentanții autorizați ai societății comerciale au consecințe directe asupra patrimoniului respectivei societăți. Cu alte cuvinte, odată cu manifestarea voinței de a încheia un contract de societate, legal înregistrat, noua formațiune economică acționează ca orice persoană fizică, actele sale, îndeplinite de reprezentanți legali, generează drepturi și obligații care pot dezvolta sau diminua capitalul propriu, ceea ce în ultimă instanță produce beneficiu de care profită asociații sau pierderi pe care le suportă aceștia.

Pe durata societății, creditorii asociatului (nu ai societății) pot să-și exercite drepturile lor numai asupra părții din beneficiile cuvenite asociatului după bilanțul social, iar după dizolvarea societății, asupra părții ce i s-ar cuveni prin lichidare. Totuși, acești creditori pot popri, în timpul duratei societății, părțile ce s-ar cuveni asociaților prin lichidare sau sechestrare sau pot vinde acțiunile debitorului lor.

Activitatea economică a societăților comerciale se desfășoară pe baza programului de activitate , concretizat sub aspect financiar în bugetul de venituri și cheltuieli. Pe baza celor două documente fundamentale se rezolvă problemele privind organizarea și urmărirea activităților desfășurate: aprovizionarea, comercializarea, gestiunea personalului, finanțarea și alocarea fondurilor, formarea beneficiilor și repartizarea lor. În plan contabil, societățile comerciale sunt obligate să conducă contabilitatea în partidă dublă și să întocmească bilanț contabil ca document oficial de gestiune a patrimoniului.

Capitolul III

Metode de restructurare si reorganizare a intreprinderii 

Restructurarea întreprinderii în cadrul legii cu privire la insolvabilitate

Restructurarea întreprinderii în cadrul legii cu privire la insolvabilitate presupune convocarea consiliului creditorilor și restabilirea solvabilității întreprinderii  cu ajutor extern.

Procedurile de restructurare se aplică în următoarele cazuri:

a. insolvabilitatea întreprinderii;

b.  incapacitatea întreprinderii de a ieși cu propriile forte din criza  economico-financiara in care se afla;

c. dispunerea de capacități operaționale si funcționale viabile;

d. solicitarea  in  scris  a  restructurării  întreprinderii depusa de  către  proprietarii,  managerul  întreprinderii,  de  creditori  sau  autoritatea administrației publice locale;

  Dupa initiaerea procedurii de insolvabilitate instanța de judecată aplică următoarele măsuri de asigurare:

a. numește un administrator provizoriu;

b. dispune înlăturarea debitorului de la gestionarea patrimoniului sau emite prescripția ca deciziile privind gestionarea patrimoniului să fie luate doar cu acordul prealabil al administratorului provizoriu;

c. pune sub sechestru toate bunurile debitorului și corespondența lui comercială;

d. suspendă executarea silită asupra bunurilor debitorului;

e. pune sub interdicție înstrăinarea de către debitor a bunurilor sale sau decide ca acestea să poată fi înstrăinate doar cu învoirea expresă a administratorului provizoriu.

  Administrator – persoană desemnată de instanța de judecată pentru supravegherea și/sau administrarea patrimoniului debitorului în cadrul procesului de insolvabilitate în modul și în conformitate cu competențele stabilite de prezenta lege;

 Procedura de restructurare conform legii Insolvabilitatii se numește procedura planului.

Procedura planului se aplică de instanța de judecată în temeiul hotărîrii adunării creditorilor. Durata procedurii planului se stabilește în baza hotărîrii adunării creditorilor și nu poate depăși 3 ani. În cazul cînd debitorul este de importanță vitală pentru economia națională, prin decizie de Guvern, durata procedurii planului poate fi stabilită pe un termen de pînă la 5 ani.

Instanța de judecată nu va admite aplicarea procedurii planului dacă:

a. este evident că planul propus de către debitor nu va fi aprobat de creditori sau nu va putea fi confirmat de instanța de judecată;

b. este evident că creanțele creditorilor, conform părții organizatorice a planului depus de către debitor, nu pot fi executate;

c. nu au fost respectate prevederile ce țin de dreptul de a depune planul și cerințele față de conținutul unui plan și persoana care a depus planul nu le poate înlătura sau nu le înlătură în termenul rezonabil stabilit de instanța de judecată. 

În cazul în care planul prevede redresarea solvabilității debitorului, prin încheierea instanței de judecată, se instituie moratoriu asupra executării obligațiilor pecuniare ale creditorilor și a obligațiilor fiscale pe un termen de pînă la 180 de zile.

Moratoriul se aplică creanțelor a căror scadență a survenit pînă la data aplicării procedurii planului. Moratoriul privind satisfacerea creanțelor creditorilor nu se aplică creanțelor privind plata salariilor, pensiilor alimentare, creanțelor privind recuperarea prejudiciilor cauzate sănătății angajaților sau creanțelor în legătură cu decesul acestora, precum și creanțelor pecuniare și fiscale a căror scadență a survenit în perioada de după aplicarea procedurii planului.

Sunt îndreptățiți să depună planul în instanța de judecată administratorul și debitorul. Planul poate fi depus de către debitor o dată cu cererea introductivă sau cu referința la cererea introductivă a creditorilor, ori într-o cerere expresă adresată instanței de judecată pînă la ședința de distribuire.

Administratorul elaborează un plan doar la cererea adunării creditorilor și îl depune în instanța de judecată într-un termen rezonabil. La elaborarea planului pot contribui comitetul creditorilor, dacă este format,  reprezentanții angajaților și debitorul.

În cazul cînd planul nu este prezentat în termen de 90 de zile în instanța de judecată, aceasta poate decide lichidarea debitorului. Instanța de judecată poate prelungi, la cererea administratorului sau a debitorului, termenul de prezentare a planului, dar nu mai mult decît cu 30 de zile. 

Planul este compus din partea descriptivă și partea organizatorică.

În partea descriptivă se includ măsurile întreprinse după intentarea procesului de insolvabilitate sau care urmează a fi aplicate în scopul instituirii, prin procedura planului, a unei modalități de realizare a drepturilor participanților. Această parte poate cuprinde și date despre temeiurile, oportunitatea și consecințele aplicării planului, necesare și importante pentru ca creditorii să decidă asupra planului și ca instanța de judecată să aprobe planul.

În partea organizatorică se stabilește modalitatea de modificare, prin intermediul planului, a statutului juridic al participanților la procesul de insolvabilitate.

Planul poate să prevadă:

a. redresarea (restabilirea solvabilității) și continuarea activității debitorului;

b. lichidarea patrimoniului întreprinderii;

c. transmiterea întreprinderii sau a unei părți din ea către un alt titular.

În cazul cînd debitorul urmează să-și continue activitatea, planul specifică modalitățile de achitare a datoriilor debitorului, perspectivele de redresare în raport cu posibilitățile și specificul activității debitorului, cu mijloacele financiare disponibile și cu cererea pieței față de oferta debitorului.

Proiectul planului va prevedea în mod expres:

a. măsurile de stingere sau compensare în alt mod a creanțelor creditorilor, eventualele garanții acordate fiecărei clase de creditori, indicarea claselor de creditori ale căror creanțe vor fi plătite în întregime sau nu vor fi defavorizate în alt mod prin plan;

b. despăgubirile ce urmează a fi oferite tuturor claselor de creditori în comparație cu ceea ce ar primi prin distribuire în cazul lichidării;

c. modul și persoana căreia vor putea fi vîndute – parțial sau total, separat sau în bloc – bunurile debitorului, efectele obținute prin aceasta, mai ales în ceea ce privește continuarea utilizării unor părți din întreprinderea debitorului, folosirea salariaților și satisfacerea creditorilor, precum și proiectele financiare pe care se întemeiază posibilitatea de realizare a planului.

Trebuie să fie făcută o diferențiere între:

a. creditorii cu creanțe garantate;

b. creditorii chirografari, cu  excepția creditorilor de rang inferior;

c. creditorii chirografari de rang inferior.

Acceptarea planului

1. Fiecare clasă de creditori cu drept de vot votează planul separat.

2. Planul se consideră acceptat de către o clasă de creditori dacă în cadrul ei planul a fost votat de majoritatea deținătorilor exprimată prin valoarea creanțelor și de majoritatea creditorilor acestei clase.

După ce hotărîrea de confirmare a planului devine definitivă, instanța de judecată dispune, printr-o hotărîre, încetarea procesului de insolvabilitate și continuă procedura planului.

Atribuțiile de supraveghere a indeplinirii procedurii planului țin de competența administratorului. În legătură cu aceasta, atribuțiile administratorului și ale membrilor comitetului creditorilor, precum și supravegherea din partea instanței judecătorești continuă.

Administratorul va prezenta trimestrial comitetului creditorilor (dacă a fost constituit) și instanței judecătorești rapoarte asupra situației financiare și tabloului patrimonial al debitorului, inclusiv perspectivele de realizare a planului. Prezentarea acestor rapoarte nu afectează dreptul comitetului creditorilor și al instanței judecătorești de a solicita în orice moment informații suplimentare și rapoarte pentru o perioadă mai scurtă.

Dacă, pe parcursul derulării procedurii planului, debitorul nu respectă prevederile lui sau planul nu este realizat în termen, fiecare creditor poate înainta o nouă cerere introductivă, care va avea ca efect lichidarea patrimoniului debitorului fără a mai fi necesară dovada insolvabilității lui. Dacă,  în baza raportului administratorului, se constată că cel puțin două treimi din datoriile debitorului, stabilite conform planului, au fost achitate, instanța de judecată este în drept să respingă noua cerere introductivă, depusă de creditori.

2. Procedura de lichidare conform legii Insolvabilitatii

Lichidarea întreprinderii este o parte a procesului de restrcturare. Daca se adopta decizia de lichidare consiuliul creditorilor impreuna cu judecata numesc un administrator al intreprinderii care se va ocupa de lichidare. Initial se defineste masa debitoare.

  Masa  debitoare  cuprinde  toate  bunurile  debitorului  la  data  intentarii  procesului  de insolvabilitate,  precum si cele pe care el le  dobindeste si le recupereaza pe parcursul procesului.

Proprietatea detinuta de debitor in comun cu tertii este raportata  cu titlu  provizoriu la masa debitoare, indiferent de acordurile incheiate  intre  ei.  Partajul  proprietatii  debitorului  se  face  de  catre  administrator  in  cazul  in  care instanta de judecata stabileste dreptul  real al tertilor asupra bunurilor respective.

 Nu  se  includ  in  masa  debitoare  bunurile scoase din circuitul civil,  bunurile  care,  conform  Codului  de  procedura  civila,  nu sint pasibile  de  executare silita si drepturile patrimoniale inalienabile ale debitorului.

Fondul  social de locuinte, institutiile prescolare si obiectivele de infrastructura  comunala  sint  transmise  autoritatilor administratiei publice  locale.

Masa  debitoare  serveste  la  executarea  creantelor  patrimoniale ale  creditorilor.

     Creditori  chirografari  sint  creditorii  negarantati care au, la momentul  intentarii procesului de insolvabilitate, o creanta patrimoniala  fata de debitor.

     Creanta  patrimoniala  a  creditorilor  chirografari  se considera  nascuta  pina  la  momentul  intentarii  procesului  de insolvabilitate in  cazul  in  care  raporturile  pe  care  e bazeaza au aparut pina la acest  moment.

Ordinea de executare a creantelor chirografare 

Creanțele chirografare se împart in urmatoarele ranguri:

    1. creante  din  daunarea sanatatii sau cauzarea mortii;

    2. creantele  salariale  fata  de  angajati  si  remuneratia  datorata conform drepturilor de autor;

    3. creanțele pentru creditele acordate de Ministerul Finanțelor (suma principală, dobînda, comisionul de angajament, fondul de risc), creditele interne și externe acordate cu garanție de stat, impozitele și alte obligațiuni de plată la bugetul public național;

    4. creantele de restituire (achitare) a datoriilor fata de rezervele materiale ale statului;

    5. alte creante chirografare care nu sint de rang inferior;

    6. creantele chirografare de rang inferior care au urmatoarele clase:

    a. dobinda  la  creantele  creditorilor  chirografari  calculata  dupa intentarea procesului;

    b. cheltuielile  unor  creditori chirografari suportate in procesul de insolvabilitate;

    c. amenzile,  penalitatile  si  recuperarea  prejudiciilor, inclusiv a celor  cauzate  de    neexecutarea  obligatiilor  sau  din  executarea lor necorespunzatoare;

    d. eantele din prestatiile gratuite ale debitorului;

   e. reantele legate de rambursarea creditelor de capitalizare ale unui asociat si alte asemenea creante.

  Creantele  chirografare  se  executa  conform  rangului  acestora. Creantele  urmatorului rang se executa numai dupa executarea in totalitate a creantelor  rangului  precedent.  In  caz  de  insuficienta  a  masei debitoare,  distribuirea  bunurilor in cadrul aceluiasi rang se efectueaza  proportional.

Creantele  neajunse la scadenta se considera scadente din momentul intentarii procesului de insolvabilitate. Daca  nu  sint  producatoare  de dobinda, creantele  vor  fi  scontate  cu  rata  dobinzii legale. Astfel, ele se vor reduce  la  suma ce corespunde valorii creantei minus dobinda legala de la data intentarii  procesului  de  insolvabilitate  si  pina  la  scadenta creantei.

Creditorii garantati

Creditorii  care  au un drept de gaj conventional sau legal asupra unui bun  din masa debitoare  sint indreptatiti la satisfacerea prioritara a capitalului  imprumutat,  a  dobinzii  si  a  cheltuielilor aferente din contul bunului gajat.

    In  cazul in care creditorii garantati renunta la dreptul lor  de executare  prioritara a creantei sau in cazul in care creanta garantata  nu este  executata    integral  din  valoarea bunului gajat, acestia devin  creditori  chirografari  pentru  creanta  care  nu mai este prioritara sau pentru partea creantei neacoperita in mod prioritar.

    Din  masa  debitoare  trebuie  acoperite  in  prealabil  cheltuielile procesului de insolvabilitate si obligatiile masei debitoare.    

1. Cheltuielile procesului de insolvabilitate includ:

    a. cheltuielile de judecata;

    b.  remuneratia  si  cheltuielile  administratorului  provizoriu si ale  administratorului, daca au fost prevazute.

2. Alte obligatii ale masei debitoare sint:

    a.  obligatiile  care  rezulta  din  actiunile  de  administrare,  valorificare  si  distribuire  a  masei  debitoare  ale administratorului,  inclusiv  impozitele,  taxele  si  alte  obligatii de plata care nu tin de  cheltuielile procesului;

    b.  obligatiile din contractele bilaterale in masura in care executarea  lor trebuie  facuta  in  interesul  masei  debitoare sau a caror executare  urmeaza sa fie efectuata dupa intentarea procesului de insolvabilitate;

    c. obligatiile din imbogatirea fara just temei a masei debitoare.

3. Obligatiile  rezultate  din  actiunile si actele administratorului  provizoriu,  caruia  i s-a transmis dreptul de dispozitie asupra bunurilor  debitorului,  sint  considerate  obligatii  ale  masei  debitoare  dupa  intentarea  procesului  de insolvabilitate. Aceeasi regula se aplica si in  cazul  contractelor  cu  executare  consecutiva  in  masura  in  care administratorul  provizoriu  cere  contraprestatia  in interesul bunurilor administrate.

3. Metode de Restructurare a activelor și datoriilor întreprinderii

Sunt mai multe metode de clasificare a metodelor de restructurare. Vom merge pe abordarea pe baza bilanțului contabil.

a. metode privind activele

b. metode privind pasivele

Fuziuni. Din punct de vedere tehnic o fuziune este o combinatie care creează o unitate economică din două sau mai multe unități economice independente. Conducerile companiilor participante aprobă acest

schimbări. Sunt 4 categorii de fuziuni:

1. Fuziuni orizontale – atunci cind o firmă se combină cu o altă firmă din același domeniu de activitate

2. Fuziune verticală – atunci cînd o companie fuzionează cu un furnizor sau cu un client de al său

3. Fuziune congenerică atunci cînd fuzionează două întreprinderi înrudite după domeniul de activitate, (de exemplu o bancă și o companie de brokeraj)

4. Fuziune conglomerat – combinarea întreprinderilor neînrudite.

De regulă cele mai multe avantaje le oferă fuziunile verticale și orizontale: de exemplu reducerea cheltuielilor sau instituirea monopolurilor, etc.

Sunt următoarele metode de realizare a fuziunilor:

1. Achiziționarea activelor – activele curente și pe termen lung se procură contra bani lichizi sau contra acțiunilor firme achizitoare. În rezultat compania țintă nu dispare, dar rămâne cu o anumită cantitate e numerar ca singurul activ. Numerarul poate fi utilizat pentru stingerea datoriilor. Plata unui dividend de lichidare, etc.

2. Achiziționarea acțiunilor – În acest caz compania achizitoare procurând acțiunile întreprinderii cu probleme își va suma și responsabilitatea rambursării datoriilor.

3. Amalgamare atunci cînd o se crează în baza deciziei managerilor din două sau mai multe acțiuni o companie nouă. Acționarii vechi trebuie să fie de acord cu amalgamarea și să fie conștienți despre reducerea controlului lor asupra companiei.

Motivațiile fuziunilor:

a. sinergia (economiile de scară)

b. procurarea activelor la un preț mai mic decît valoarea de înlocuire

c .diversificarea

d. accelerarea creșterii

e. protejarea profitului de taxe (profit + pierderi)

Sensul oricărei fuziuni e ca întreprinderea nouă  să valoreze mai mult decât valoarea combinată a întreprinderilor ce fuzionează.

 VAN a fuziunii = VAB – VA –VB

 De regulă VAN este distribuit între proprietarii întreprinderilor participante în fuziune. 

Divizări.

O companie reprezintă de fapt un portofoliu de active productive. Aceste active se adăogă prin achiziții și se separă prin divizări. Divizările se pot realiza prin:

                    – Operațiunea Selloff (vînzare de active)  – de regulă compania vinde o parte din active , un departament o secșie contra numerarului sau contra unor titluri financiare. Există următoarele motivații a aceste operațiuni:

                    a. Renunțarea la o unitate neprofitabilă

                    b. obținerea unui preț mai mare (dacă firma ce va procuâra va reuși să asigure cîștiguri mai mari va putea plăti un preț mai mare.

                    c. concentrarea activităților – specializarea, creșterea eficienței

                    d. asigurarea surselor necesare pentru finanțarea unor nevoi interne.

                    – Operațiunea Spinoff (distribuirea de acțiuni)  – De regulă compania separă o subdiviziune și emite acțiuni pentru această subdiviziune. Fiecare acționar va primi acțiuni de la subdiviziunea separată. Compania insă nu va primi nimic pentru subdiviziunea separată. Argumentele sunt similare ca in cazul sell-offului dar mai apar argumente suplimentare ca de exemplu :

                    1. deplasarea riscului

                    2. contacte optime de management

                    3. creșterea pretului intreprinderii separate.

Table 1 Metode de restructurare a Activelor

Restructurarea  datoriilor  întreprinderii  include  următoarele  operațiuni  tehnico-financiare:  instituirea  moratoriului,  prelungirea  termenelor  de  rambursare  a  datoriilor,  anularea parțiala sau totala a  datoriilor,  convertirea  lor in acțiuni, convertirea datoriilor pe termen  scurt  in  datorii  pe  termen  mediu  si/sau  lung,  reducerea, anularea,  prelungirea  termenelor  de  plata  si/sau  capitalizarea  dobinzilor  la  credite,  procurarea  actiunilor  de  angajati,  vinzarea  datoriilor,  factoringul,  utilizarea  in  contul datoriilor a creantelor (obligatiuni, cambii etc.).

Convertirea   in   actiuni    a  datoriilor  societatii  pe  actiuni   se   efectueaza    in   perioada    de  izolare  si    postizolare,     la  decizia    Consiliului    creditorilor    si      in  baza  cererii   creditorilor,    coordonate    cu    ministerele   de ramura.

Table 2 Metode de restructurare a Pasivelor

Capitolul IV

Redresarea intreprinderilor in dificultate

1. Caracteristici si strategii ale procesului de redresare

Diagnosticul activitatii economico-financiare a intreprinderii permite o evaluare a punctelor tari si slabe, fundamentand alegerea anumitor masuri de redresare, dar si sansele intreprinderii de a fi redresata. Intreprinderile caracterizate printr-o insuficienta semnificativa a fondului de rulment, prin existenta unor cheltuieli financiare care nu pot fi acoperite si care au un nivel de 5-10% din cifra de afaceri, printr-o rata de descrestere a activitatii de 20-30% sau pierderi de 10-40% in raport cu vanzarile au sanse foarte reduse de redresare.

Intocmirea unui plan de redresare concretizeaza dorinta partilor interesate (actionari, manageri, creditori, parteneri de afaceri etc.) sa asigure continuitatea exploatarii, sa salveze intreprinderea aflata in dificultate.

Practic, procesul de redresare presupune inlantuirea unor actiuni cu caracter juridic si economico- financiar, care pot fi concretizate in trei etape :

1. informarea, care presupune efectuarea unui diagnostic global al activitatii intreprinderii;

2. decizia, faza ce implica delimitarea unei politici si alegerea unei strategii de redresare;

3. executia, care presupune punerea in aplicare a planului de redresare, reprezinta actiunea ultima, dar cea mai indelungata si costisitoare, in cadrul acesteia fiind implementate strategiile elaborate in faza de decizie.

Definirea situatiilor in care se impune aplicarea unei strategii de restructurare financiara este destul de dificila, neexistand in realitate o definitie clara si precisa.Unii specialisti considera ca strategia de restructurare financiara se impune atunci cand firma devine insolvabila, respectiv atunci cand se afla in imposibilitate de a face fata obligatiilor sale de plata, dar exista si pareri conform carora realizarea unei strategii de restructurare financiara se impune in cazul firmelor ale caror performante financiare indica faptul ca intr-un viitor apropiat vor deveni insolvabile sau chiar falimentare daca nu se initiaza masuri corective imediate.

Daca avem in vedere starea firmelor romanesti, dar mai ales cauzele dificultatilor prin care trec, redresarea lor ar trebui sa adopte strategii precum:

1. Strategia de schimbare a managementului neperformant

O astfel de strategie vizeaza inlocuirea fie a intregii conduceri executive fie a managementului de la nivelele inferioare. O conducere executiva necorespunzatoare este cea mai importanta cauza care duce la stagnare si declin.

Inlocuirea managementului unei firme s-a dovedit, de cele mai multe ori, a fi singura schimbare necesara pentru a asigura revenirea firmei la performantele din trecut si aceasta deoarece conducerea unei firme aflate in dificultate este de cele mai multe ori incapabila sa ia masurile de redresare necesare in cadrul unei strategii de restructurare. Totusi, chiar daca aceste masuri sunt luate, conducerea respectiva nu are puterea necesara de a le implementa intr-o asemenea profunzime care sa faciliteze producerea rezultatelor scontate.

2. Strategii de restructurare a datoriilor si de atragere de noi surse externe de finantare

In marea majoritate a cazurilor, firmele care sunt intr-o situatie financiara precara au un grad ridicat de indatorare. Strategia de restructurare a datoriilor presupune incheierea unui acord intre firma debitoare si creditorii sai, privind fie reesalonarea datoriilor pe o perioada mai lunga de timp, fie transformarea datoriilor in titluri financiare sau actiuni la firma respectiva sau chiar amandoua la un loc. O alta abordare o reprezinta convertirea imprumuturilor pe termen scurt in imprumuturi pe termen lung.

3. Strategia de imbunatatire a marketingului

Aceasta strategie da posibilitatea firmei sa-si maximizeze profiturile sale potentiale in cadrul segmentului de piata pe care a ales sa concureze, prin ajustarea elementelor cheie care intra in componenta mixului de marketing: linia de produs, forta de vanzare, politica de preturi, canalele de distributie, reclama si publicitatea, service post garantie etc. Este o strategie de adoptat de catre firmele care intampina dificultati generate de integrarea intr-un mediu de afaceri concurential si schimbator.

4. Strategia de schimbare organizationala

Presupune redimensionarea si, mai ales, descentralizarea structurii organizationale existente. Prin implementarea unei astfel de strategii se urmareste reducerea complexitatii si a confuziei existente, castigarea controlului asupra personalului de catre noul management, asigurarea unei mai bune gestionari a resurselor alocate fiecarui departament in parte si, nu in ultimul rand, reducerea costurilor. Este o strategie specifica post-privatizarii, iar in Romania acest proces este inca in curs de desfasurare.

Realizarea acestei strategii este destul de riscanta pentru un nou management deoarece este posibil sa nu dispuna de unele informatii referitoare la:noile strategii produs-piata; punctele forte si slabe ale managementului existent; gradul de flexibilitate al structurii organizationale existente, precum si de timpul necesar.In acest context, este recomandabil sa se evite schimbarile care nu sunt necesare actionandu-se, in paralel, in directia imbunatatirii comunicarii, scolarizarii personalului, implementarii unei noi politici salariale, mai stimulative etc.

Ca o concluzie generala, este foarte important de mentionat ca aplicarea doar a uneia sau alteia dintre strategiile de restructurare financiara prezentate este foarte putin intalnita. In practica este necesara folosirea combinata a unui ansamblu de strategii de restructurare financiara care sa combata cauzele care stau la baza declinului economic inregistrat de firma.

2. Planul de redresare – continut

Este important de avut in vedere faptul ca salvarea unei intreprinderi in dificultate poate fi realizata in cadre juridice si financiare diferite.

Valentele juridice ale unei redresari pot fi reprezentate de:

1. majorarea de capital, ceea ce echivaleaza cu o noua structura juridica,

2. achizitionarea sau fuziunea intreprinderii cu o alta, in totalitate sau partial,

3. recursul la o procedura judiciara de reorganizare.

Din punct de vedere financiar, salvarea unei intreprinderi in dificultate implica restabilirea echilibrelor financiare, pe doua niveluri:restabilirea echilibrelor financiare bilantiere si gestionarea trezoreriei in perioada imediat urmatoare, astfel incat sa se asigure echilibrul financiar si finantarea dezvoltarii intreprinderii.

Planul de redresare este judecat prin prisma a doua elemente: abilitatile managerului care va pune in aplicare planul si continutul lui.

Importanta intocmirii unui plan de redresare este relevata prin trei aspecte: sustine credibilitatea demersului ; formalizeaza cerintele si responsabilitatile legate de redresare ; permite castigarea unui timp considerabil in actiunea de redresare a firmei.

Continutul unui plan de redresare ar trebui sa fie format din :

1. O prezentare a firmei: aspecte juridice, o descriere completa a activelor, structura financiara a intreprinderii, organigrama, etc.

Un rezumat al situatiei economice: prezentarea sectorului de activitate si pozitia intreprinderii in sector, produse, clienti, furnizori, concurenta, etc.

3. O analiza a situatiei financiare

4. Analiza cauzelor dificultatilor, punandu-se in evidenta punctele forte si slabe

5. Masurile propuse in cadrul planului de redresare si rezultatele asteptate

6. O anexa cu documente financiare previzionate: planul de finantare, un buget de trezorerie, contul de profit si pierdere previzionat si bilantul previzionat.

Salvarea intreprinderii depinde, in mare masura, de acceptarea, de catre toti partenerii de afaceri (in special creditori), a planului de redresare propus[4]. Consensul celor implicati depinde atat de pertinenta concluziilor diagnosticului efectuat, cat si de credibilitatea solutiilor propuse.

De regula, un plan de redresare trebuie sa fie conceput astfel incat intreprinderea sa recupereze in maximum trei ani fondurile utilizate in actiunea de redresare. In cazul in care planul de redresare si actiunile intreprinderii in acest sens nu sunt cele mai potrivite, intreprinderea poate inregistra o noua “cadere”, ce poate constitui falimentul. Acest fenomen este constatat, de regula, in primul an de derulare a actiunii de redresare.

In concluzie, este esential ca, pe langa un plan de redresare cu un continut de masuri adecvate dificultatilor cu care se confrunta intreprinderea, aceasta sa-si

foloseasca in totalitate resursele disponibile pentru aplicarea corespunzatoare si la timp a masurilor si sa urmareasca permanent evolutia rezultatelor obtinute.