Definitia, Caracterele Juridice Si Cuprinsul Testamentului.testamentele Ordinare
CAPITOLUL I NOȚIUNI GENERALE
1.1. Succesiunea testamentară în vechiul drept privat roman.
Din punct de vedere istoric, dreptul la moștenire s-a manifestat încă din comuna primitivă. În această perioadă, proprietatea privată încă nu exista. Numai asupra uneltelor exista o stăpânire personală.
Lupta pentru supraviețuire i-a constrâns pe oamenii din acea perioadă să se unească pentru a înfrunta forțele naturii și animalele sălbatice și pentru a-și procura mijloacele de existență. În aceste condiții, a luat naștere acea grupare permanentă întemeiată pe rudenie care era ginta sau comunitatea gentilică.
La moartea bărbatului sau a femeii, uneltele se cuveneau ginții, ele împărțindu-se între rudele cele mai apropiate în linie maternă în cazul ginții matriarhale, iar în cazul ginții patriarhale între rudele după tată ale defunctului.
Dreptul la moștenire a început să se dezvolte odată cu ivirea familiei monogame; casa, gospodăria casnică, animalele domestice trecând în proprietatea familiei mari patriarhale, și, apoi, în proprietatea familiei mici, monogame. Principalele mijloace de producție ale acelei epoci au devenit obiect de proprietate privată, dar nu individuală, ci familială.
Treptat, proprietatea grupului familial începe să dispară făcând loc proprietății individuale. Chiar și după dispariția sa, coproprietatea familială a lăsat urme adânci în dreptul roman, sistemul succesiunilor ab infestat neputând fi explicat decât „printr-o supraviețuire a ideii proprietății colective familiale”.
Într-o societate fundamentată pe proprietatea privată, dreptul de proprietate nu se poate stinge prin moartea proprietarului ci el trebuie prelungit dincolo de moartea acestuia, devenind perpetuu și transmițându-se astfel moștenitorilor.
Sistem de referință. Dreptul roman se înfățișează ca un punct de plecare și un sistem de referință pentru foarte multe din sistemele de drept naționale actuale, constituind cel mai avansat sistem juridic din antichitate.
În dreptul roman, succesiunile erau de trei feluri: succesiunea legală (ab infestat), testamentară și contratestamentară.
Deși mai veche, succesiunea ab infestat avea un caracter subsidiar, deoarece se deschidea numai în cazul în care nu exista testament, dreptul de a institui un moștenitor printr-un act de ultimă voință fiind considerat la romani ca unul din drepturile cele mai esențiale ale cetățeanului.
La nici un popor testamentul nu era mai cunoscut decât la romani, unde dreptul de a testa a fost instituit solemn prin Legea celor douăsprezece table care prin dispoziția „pater familias, uti legassit super pecunia tutelave suo rei, ita ius esto” (ceea ce părintele de familie a dispus prin testament asupra bunurilor sau tutelei copiilor săi să fie ca o lege) acordă lui pater familias libertatea de a dispune de patrimoniul său.
În dreptul roman, testamentul trebuia să cuprindă, sub sancțiunea nulității, instituirea eredelui, conform regulii heres este caput et fundamentum totius testamenti. Așadar, instituirea eredelui trebuia să se afle în fruntea (caput) testamentului și să premeargă alte dispoziții. Valabilitatea oricărui testament depindea de valabilitatea instituirii eredelui (fundamentum).
De regulă, romanii foloseau testamentul, deoarece prin intermediul acestuia se rezolvau numeroase probleme, ca de exemplu: stabilirea unei alte ordini de preferință la împărțirea averii, numirea unui tutore, dezrobirea unui sclav, dezmoștenirea unei persoane care ar fi fost chemate la succesiune, stabilirea modului în care defunctul urma să fie înmormântat religios, moștenitorul nefiind un simplu succesor de bunuri, ci un continuator al cultului privat al celui dispărut.
Succesiunea deferită contra testamentului reprezintă „o transmitere a patrimoniului care, în condițiile existenței unui testament, se face în alt mod decât cel prevăzut în testator”. Acest tip de succesiune avea loc în două cazuri: în cazul dezmoștenirii neregulate sau al omisiunii și în cazul dezmoștenirii regulate sau al testamentului inoficios.
1.2. Succesiunea testamentară în vechiul drept românesc.
Pentru ca moștenitorul să poată moșteni trebuia ca acesta să fie demn, deoarece în caz contrar de cujus putea să-i dezmoștenească și pe cei mai apropiați coerezi. Numai după ce persoanele îndrituite de a accepta își dovedeau calitatea de moștenitor, se deschidea și moștenirea. Această dovadă se făcea cu ajutorul martorilor întrucât lipsea un sistem organizat al actelor civile.
Cei ce erau chemați la moștenire beneficiau de un drept de opțiune, ei putând fie să accepte moștenirea, fie s-o repudieze în cazul în care era insolvabilă. În situația în care erau mai mulți moștenitori, ei puteau să rămână în stare de indiviziune, iar în cazul în care doreau să iasă din indiviziune puteau să-și împartă bunurile prin bună învoială. În situația în care moștenitorii nu se înțelegeau pe cale amiabilă, se puteau adresa instanțelor judiciare pentru a le fi rezolvate neînțelegerile.
Transmisiunea bunurilor succesorale se făcea fie pe cale legală, fie pe cale testamentară.
În cadrul moștenirii legale, copiii legiuiți și adoptivi (atât băieții cât și fetele) aveau o vocație succesorală egală asupra bunurilor de baștină (ocine, dedine), sau care au fost cumpărate de părinții lor decedați. Copiii naturali veneau numai la moștenirea mamei lor. Copilul vitreg avea aceleași drepturi de moștenire ca și cel legiuit, dar numai ia succesiunea părintelui bun, nu și la moștenirea soțului acestuia.
Legea țării recunoștea și soțului supraviețuitor un drept de moștenire în concurs cu copiii.
În vechiul drept românesc, instituția succesiunii testamentare a îmbrăcat două forme: diata (testamentul scris cunoscut și sub denumirile de scrisoare, carte sau zapis) ce reprezenta actul ce conținea ultima voință a testatorului și limba de moarte (testamentul oral, nuncupativ).
Legiuirea Caragea împarte la rândul ei succesiunea în moșteniri „cu diată” sau „fără diată”, după cum transmiterea patrimoniului avea loc testamentar sau pe baza unei dispoziții legale. Codul Calimach precizează: „Dreptul moștenirii se întemeiază pe cea de pe urmă voință a testatorului, arătată după a legilor orânduială, sau pe lege”.
1.3. Succesiunea testamentară în lumina reglementărilor actuale.
Codul civil. Potrivit Codului Civil (art. 650) „Succesiunea se deferă sau prin lege sau după voința omului prin testament”. Așadar, putem vorbi despre succesiune legală sau testamentară.
Până la intrarea în vigoare a Codului familiei, moștenirea legală apărea fie ca o succesiune ordinară sau de drept comun, ce avea ca obiect patrimoniul defunctului, fie ca o succesiune extraordinară sau anormală, care se deschidea numai în cazul în care adoptatul murea fără a lăsa posternitate. Art. 49 din Decretul nr. 32 din 31 ianuarie 1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei a abrogat dispozițiile art. 316 și 317 C. civ., care reglementau instituția succesiunii anomale.
Succesiunea anomală se întâlnea în situația în care adoptatul murea fără să lase posteritate, adică fără să fi avut descendenți. Acest tip de succesiune privea la bunurile determinate prin originea lor, pe care adoptatul le primea prin titlu gratuit de la adoptator. Astfel, aceste bunuri, în cazul în care adoptatul murea fără a lăsa posteritate se întorceau la adoptator sau la descendenții lui.
În literatura de specialitate, s-a exprimat și punctul de vedere conform căruia, cel puțin din punct de vedere teoretic, succesiunea poate fi și contractuală sau convențională în cazul donației de bunuri viitoare prin care una din părțile contractante promite că va lăsa la moartea sa celeilalte părți, numită instituit, toată moștenirea, o fracțiune din ea sau bunuri determinate. În acest caz, donația produce efecte la moartea donatorului și este întotdeauna revocabilă (art. 821 C. civ.).
Acest fel al succesiunii nu-și mai are aplicabilitate, deoarece dispozițiile legale care o reglementau (art. 933-934 C. civ. privind contractul de căsătorie) au fost abrogate prin intrarea în vigoare a Codului familiei din 1954, iar donația de bunuri viitoare nu se putea face decât prin contractul de căsătorie.
Succesiunea legală operează în condițiile prevăzute de lege, chemarea la moștenire făcându-se conform ordinii succesorale stabilite. Ea se mai numește și moștenire ab infestat, deoarece ea nu privește decât moștenirile celor care au murit fără a face un testament (infestați).
Succesiunea este legală și în cazul în care defunctul a lăsat testament, dar acesta nu este valabil, sau legatarul nu a acceptat moștenirea. De asemenea, ne vom afla în situația moștenirii legale și atunci când de cujus a lăsat testament, în care nu se face vorbire despre transmiterea patrimoniului succesoral, ci numai despre numirea unui executor testamentar, despre funeralii, sau despre înlăturarea de la moștenire a unor succesibili. În situația în care cel înlăturat de la moștenire este moștenitor rezervatar, va culege rezerva, însă ca moștenitor legal.
Succesiunea testamentară are loc în temeiul voinței persoanei decedate, manifestate pe timpul cât aceasta a fost în viață prin una din formele de testament prevăzute de lege.
Persoanele desemnate de testator să culeagă în tot sau în parte succesiunea se numesc legatari sau moștenitori testamentari.
Noțiunea de legat nu este sinonimă cu cea de testament, deoarece pe lângă legate, testamentul mai cuprinde și alte manifestări de ultimă voință ale defunctului: sarcini impuse legatarilor, exheredări, desemnarea unui executor testamentar, un partaj de ascendent, revocarea dispozițiilor dintr-un testament anterior.
Dispoziția cuprinsă în art. 650 C. civ., potrivit căruia succesiunea se deferă sau prin lege, sau prin testament, nu trebuie interpretată în sensul că moștenirea legală ar exclude moștenirea testamentară.
Spre deosebire de dreptul roman unde moștenirea testamentară era incompatibilă cu moștenirea legală, conform principiului nemo partim testatus partim intestatus decedere potest (nimeni nu poate muri în parte cu testament, în parte fără testament), în dreptul român moștenirea legală poate coexista cu cea testamentară.
Astfel, în cazul în care la deschiderea succesiunii vin moștenitori rezervatari, iar prin legatele făcute de cujus se aduce atingere acestora, aceștia vor dobândi partea de moștenire corespunzătoare rezervei, pentru rest devoluțiunea succesorală fiind testamentară. Sau este posibil ca legatele cu titlu universal pe care le conține testamentul lui de cujus să nu epuizeze întreg patrimoniul succesoral, situație în care transmisiunea moștenirii va fi atât legală cât și testamentară, în limitele ce rezultă din combinarea celor două devoluțiuni.
Se întâlnesc și cazuri când cele două tipuri de moșteniri nu coexistă, aflându-ne în prezența fie a moștenirii legale, fie a moștenirii testamentare. Astfel, vorbim de moștenirea legală în cazul în care de cujus moare fără a lăsa testament, sau defunctul a lăsat testament dar acesta nu este valabil sau în cazul în care legatarul nu a acceptat moștenirea.
Vorbim de moștenire testamentară în situația în care, în lipsa moștenitorilor rezervatari, de cujus a lăsat prin testament întregul său patrimoniu unor legatari, în acest caz se pune condiția să nu existe moștenitori rezervatari, deoarece existența acestora face, după cum am arătat, ca moștenirea respectivă să fie legală și testamentară.
În literatura de specialitate dar și în practica judiciară s-a pus problema dacă o singură persoană poate să cumuleze calitatea de moștenitor legal cu aceea de legatar. Considerăm că și o asemenea situație este admisă.
Calitatea de moștenitor legal poate coexista cu aceea de legatar, „fiind de neconceput ca titularul unui drept bazat pe o pluralitate de temeiuri să fie pus în situația de a lua mai puțin și de a fi exclus de la un beneficiu pe care l-ar putea culege numai pe baza unuia dintre temeiurile juridice componente”. Astfel, în cazul în care există mai mulți legatari cu titlu universal și unul din ei nu portea de moștenire corespunzătoare rezervei, pentru rest devoluțiunea succesorală fiind testamentară. Sau este posibil ca legatele cu titlu universal pe care le conține testamentul lui de cujus să nu epuizeze întreg patrimoniul succesoral, situație în care transmisiunea moștenirii va fi atât legală cât și testamentară, în limitele ce rezultă din combinarea celor două devoluțiuni.
Se întâlnesc și cazuri când cele două tipuri de moșteniri nu coexistă, aflându-ne în prezența fie a moștenirii legale, fie a moștenirii testamentare. Astfel, vorbim de moștenirea legală în cazul în care de cujus moare fără a lăsa testament, sau defunctul a lăsat testament dar acesta nu este valabil sau în cazul în care legatarul nu a acceptat moștenirea.
Vorbim de moștenire testamentară în situația în care, în lipsa moștenitorilor rezervatari, de cujus a lăsat prin testament întregul său patrimoniu unor legatari, în acest caz se pune condiția să nu existe moștenitori rezervatari, deoarece existența acestora face, după cum am arătat, ca moștenirea respectivă să fie legală și testamentară.
În literatura de specialitate dar și în practica judiciară s-a pus problema dacă o singură persoană poate să cumuleze calitatea de moștenitor legal cu aceea de legatar. Considerăm că și o asemenea situație este admisă.
Calitatea de moștenitor legal poate coexista cu aceea de legatar, „fiind de neconceput ca titularul unui drept bazat pe o pluralitate de temeiuri să fie pus în situația de a lua mai puțin și de a fi exclus de la un beneficiu pe care l-ar putea culege numai pe baza unuia dintre temeiurile juridice componente”. Astfel, în cazul în care există mai mulți legatari cu titlu universal și unul din ei nu poate sau nu acceptă moștenirea, partea sa va fi culeasă ca moștenire legală de legatarul cu o asemenea vocație.
În literatura de specialitate s-a pus problema dacă succesibilul care este și rudă cu defunctul și instituit legatar de către acesta, poate să opteze diferit cu privire la moștenirea testamentară sau la legat. Concluzia la care s-a ajuns este aceea ca dacă legatul este mai mic decât cota legală, moștenitorul legal nu poate renunța la legat pentru a moșteni mai mult întrucât un asemenea legat poate avea și semnificația unei exheredări parțiale, caz în care succesibilul poate reclama numai rezerva, (dacă este mai mare decât legatul) prevăzută de lege în favoarea sa (numai dacă este moștenitor rezervatar).
CAPITOLUL II DEFINIȚIA ȘI CARACTERELE JURIDCE ALE TESTAMENTULUI
2.1. Definiția testamentului.
2.1.1. Definiția legală a testamentului. Critica acesteia.
În conformitate cu dispozițiile art. 802 C. civ.: „Testamentul este un act revocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul încetării din viață, de tot sau o parte din avutul său.”
În literatura de specialitate recentă s-a considerat că definiția dată de dispozițiile art. 802 C. civ. este incompletă pentru că pe lângă transmisiunea patrimoniului realizată prin legatul cuprins în testament, acesta mai poate cuprinde o serie de elemente de mare importanță pentru viața juridică, precum:
a) conform dispozițiilor art. 830 și 930 C. civ., testamentul poate cuprinde unele sarcini ce urmează a fi executate de către legatari;
b) potrivit dispozițiilor art. 802 și 814 C. civ., un testament poate cuprinde exheredări;
c) tot astfel, prin testament se poate dispune revocarea unui testament anterior;
d) ca o aplicație a principiului potrivit căruia printr-un testament se poate dispune revocarea unui testament anterior, pentru motive de simetrie cu privire la puterile testatorului, printr-un astfel de act unilateral de voință se poate dispune retractarea revocării unui testament anterior;
e) pe lângă transmisiunea patrimoniului realizată prin legat, un testament poate cuprinde și desemnarea unui executor testamentar;
f) potrivit dispozițiilor art. 975 C. civ., testamentul mai poate cuprinde un partaj de ascendent;
g) dispozițiile art. 57 C. fam. permit ca recunoașterea unui copil din afara căsătoriei să se poată face și prin testament; și
h) în sfârșit, un testament mai poate cuprinde dispoziții în legătură cu îngroparea și funeraliile testatorului.
2.1.2. Definiția dată de literatura de specialitate.
Pornindu-se de la faptul că definiția legală, așa cum s-a precizat mai sus, este incompletă și integrând dispozițiile art. 802 C. civ. cu cele ale art. 800 C. civ., literatura de specialitate a considerat că izvorul moștenirii testamentare îl constituie legatul făcut prin testament și a definit testamentul ca fiind „… un act juridic unilateral, personal și solemn, esențialmente revocabil cât timp testatorul este în viață, prin care acesta dispune în tot sau în parte, de avutul său, pentru timpul când nu va mai fi.”
În contextul elementelor avute în vedere de autor, se poate considera că sintagma folosită („dispune, în tot sau în parte, de avutul său”) poate fi interpretată în sensul său larg, astfel că testamentul, pe lângă transmiterea patrimoniului, poate cuprinde și alte elemente.
2.2. Caracterele juridice ale testamentului.
2.2.1. Testamentul este un act juridic.
Fiind un act juridic civil, testamentul ca specie a acestuia trebuie să îndeplinească toate condițiile prevăzute de lege pentru a i se acorda această considerare. Legea civiiă de sinteză pretinde prin dispozițiile articolului citat, ca actul juridic civil să îndeplinească următoarele condiții;
a) „capacitatea de a face acte juridice civile;
b) consimțământul valabil al părții ce se obligă;
c) un obiect determinat;
d) o cauză licită”.
Fiind un act juridic civil, testamentul trebuie:
a) să exprime o voință neviciată;
b) voința exprimată trebuie să emane de la o persoană capabilă;
c) testamentul trebuie să aibă un obiect;
d) testamentul trebuie să aibă o cauză conformă legii și bunelor moravuri.
2.2.2. Testamentul este un act juridic unilateral.
Luând în considerare criteriul numărului voințelor încorporate în actele juridice civile, acestea se grupează în acte juridice unilaterale, acte juridice bilaterale și acte juridice multilaterale.
Testamentul face parte din categoria actelor juridice unilaterale; este deci un act juridic unilateral pentru că este opera, fructul unei singure voințe.
Întrebarea care s-a pus de către doctrină este dacă, de principiu, voința unilaterală constituie izvor de obligații? Răspunsurile au fost, însă, diferite, conturându-se trei puncte de vedere:
a) doctrina germană, într-o primă opinie, răspunde afirmativ la această întrebare, considerând că voința unilaterală este izvor de obligații. Un asemenea punct de vedere a fost propus și în Franța. În această concepție un subiect de drept poate fi angajat din punct de vedere juridic, atât atunci când își manifestă voința la încheierea unui contract, cât și în situația în care și-a manifestat unilateral voința. S-a mers până acolo încât, în această opinie, s-a considerat că debitorul se obligă de atunci, din momentul în care el „a vrut”, moment care este acela al manifestării de voință, fără a se ține seama de acceptarea creditorului. Astfel, în această opinie pentru apariția dreptului creditorului se impune propria sa intervenție, spre deosebire de nașterea obligației pentru care este suficientă doar manifestarea unilaterală de voință. Autorii acestei opinii leagă de voința unilaterală toate izvoarele voluntare ale obligațiilor. S-a considerat astfel că, chiar contractul însuși nu este decât o juxtapunere a două angajamente unilaterale, a două voințe unilaterale, trăgându-se astfel concluzia că voința unilaterală constituie regula, în timp ce acordurile de voință constituie excepția. Este limpede că în această concepție nu se dă considerare, în actele juridice civile și sau multilaterale, consimțământului în sens larg, ci primește considerare juridică separată, fiecare voință care intră în componența acordului de voință;
b) o a doua opinie constă în aceea că, alături de contract văzut ca având forță obligatorie, trebuie admis cu valoare de principiu faptul că simpla promisiune de obligație are valoare juridică proprie;
c) în sfârșit, cea de-a treia opinie aparținând dominației doctrinei franceze este într-adevăr mai puțin pretențioasă întrucât admite că voința unilaterală produce efecte juridice numai în anumite cazuri excepționale.
În contextul celor arătate apare clar faptul că nu poate fi admis punctul de vedere potrivit căruia voința unilaterală este, de regulă generală, izvor de obligații civile. Simplul mecanism rezultând din regula simetriei de situații ne conduce la concluzia că, dacă din punct de vedere teoretic se admite că voința unilaterală poate genera, ea singură, un act juridic civil unilateral, tot astfel trebuie admis că aceeași voință unilaterală îl poate dezlega pe debitor de obligația asumată.
Așadar, nu se poate admite că voința unilaterală este regula, iar acordurile de voință constituie excepția, pentru că, „de principiu, asupra a ceea ce s-a hotărât unilateral se poate reveni”.
Pe de altă parte, voința unilaterală nu poate fi considerată izvor de obligații -de regulă generală – și pentru că este de neconceput a se putea crea obligații în sarcina unei persoane care n-a consimțit la aceasta.
Cu titlu de concluzie se poate spune că voința unilaterală constituie izvor de obligații, nu de regulă generală, ci numai în mod cu totul excepțional.
Reglementările juridice din fața noastră nu s-au preocupat și de actul juridic unilateral de voință ca izvor de obligații. Altfel spus, dreptul nostru n-a consacrat dispoziții anume acestui act. Cu toate acestea, excepțiile reținute ca producând efecte juridice datorită voinței unilaterale sunt deduse din câteva texte legale care reglementează unele instituții juridice, excepții care, în litera textelor respective sunt considerate a fi aplicații ale unor asemenea instituții juridice.
Probațiunea voinței unilaterale. Sub aspectul cerințelor probațiunii, actul unilateral de voință trebuie tratat ca toate actele juridice, potrivit dreptului comun probator. În această privință se impun următoarele precizări:
a) dacă pentru un anume act juridic unilateral forma scrisă este cerută ad validitatem, proba va putea fi făcută numai cu înscrisul întocmit în forma prevăzută de lege;
b) dacă suntem în prezența unui înscris, dar nu autentic, iar legea permite, actele unilaterale cu o valoare mai mare decât limita prescrisă de dispozițiile legale, să fie dovedite cu acele înscrisuri, completate cu proba cu martori, iar cele cu valoare sub această limită, pot fi dovedite și numai prin martori:
– în contra înscrisului care consemnează voința unilaterală sau peste cuprinsul său nu se poate dovedi prin martori;
– chiar dacă valoarea obiectului este mai mare decât limita prevăzută de lege, dovada cu martori este posibilă în cazul în care există un început de dovadă scrisă sau în cazul în care preconstituirea sau conservarea dovezii scrise a fost imposibilă.
Testamentul fiind un act solemn, probațiunea se face potrivit cerințelor actelor juridice ad validitatem (ad solemnitatem), numai cu înscrisul cerut pentru o anumită formă a acestuia. Lipsa formei atrage nulitatea actului.
Interpretarea voinței unilaterale. În principiu, interpretarea voinței unilaterale producătoare de efecte juridice se face după aceleași reguli ca și în cazul acordurilor de voință.
O primă particularitate rezidă în aceea că, în cazul voinței unilaterale instanța nu trebuie să se preocupe de stabilirea „intenției” comune a părților, întrucât se poate vorbi numai de autorul actului unilateral de voință.
Voința destinatarului nu prezintă interes din punct de vedere al interpretării, de vreme ce el nu este parte în actul juridic unilateral de voință.
O a doua particularitate rezidă în faptul că unele dintre cazurile excepționale în care voința unilaterală constituie izvor de obligații sunt privite chiar de către lege ca fiind unilaterale și având o anumită importanță și gravitate. Intenția acestei considerări date de legiuitor este de a institui o măsură de protecție a intereselor autorului unui astfel de act, astfel că interpretarea voinței unilaterale trebuie să conducă la o mai mare considerare a înscrisurilor din care rezultă.
2.2.3. Testamentul este un act strict personal.
Potrivit criteriului recunoașterii posibilității ca un act să se facă numai personal sau și prin reprezentant, actele juridico civila se împart în acte juridice strict personale și acte juridice civile care se fac prin reprezentant.
Este ușor de înțeles din contextul abordării de până aici că testamentul fiind un act de ultimă voință, nu poate fi făcut decât strict personal, că deci este un act strict personal. Per a contrario, el nu poate fi făcut prin reprezentant.
Fiind un act strict personal, testamentul se înfățișează a fi o excepție de la actele juridice civile care pot fi făcute și prin reprezentant, acte care constituie regula.
Sub aspectul capacității de a testa, testamentul se apreciază și primește considerare juridică numai în raport de persoana testatorului.
2.2.4. Testamentul este un act solemn.
Forma testamentului este cerută ad validitatem (ad solemnitatem) ceea ce înseamnă că voința testamentară este necesar să exprime cu adevărat un act juridic unilateral valabil format, de unde nevoia manifestării ei formale. Așa fiind, voința testamentară trebuie să se exprime în anumite forme, după cum legea dispune, din două motive întemeiate:
a) în primul rând, pentru a se asigura neatârnarea voinței, adică se asigură astfel exprimarea acesteia în mod liber. Voința liber exprimată este rodul (fructul, opera) persoanei care o manifestă, în speță, a testatorului, fără vreo determinare, fără șantaj sau captatio benevolentia din partea unor alte persoane; și
b) în al doilea rând, pentru că numai astfel se asigură certitudinea unui asemenea act unilateral de voință cum este ultima declarație de voință cu atât de pronunțate efecte în patrimoniul testatorului, după ce acesta nu va mai fi și în planul intereselor succesibililor legali ai acestuia.
Forma cerută de lege ad validitatem (ad solemnitatem) este un element de structură, o condiție esențială a actului juridic civil unilateral de voință identificat sub denumirea de testament.
Fiind cerută ad validitatem, lipsa formei sau exprimarea voinței testamentare în alte condiții decât cele prevăzute de lege, atrage nulitatea absolută a testamentului. Așadar, cerințele de formă ale testamentului ca act solemn sunt cerute sub sancțiunea nulității absolute. Per a contrario, dacă forma testamentului este cerută ad validitatem, nu poate opera ideea conversiunii prin retroversiune, în sensul că o altă formă decât cea solemnă ar putea fi luată în seamă ca fiind cerută ad probationem, pentru că nu poate fi probat un act juridic în sens de negotium juris care nu există.
În context, se reține că dispoziția testamentară este și trebuie să fie un act juridic solemn chiar și atunci când acesta nu este cuprins într-un înscris autentic.
De asemenea, rezultă că, în raport de forma impusă de lege, testamentul poate fi olograf, mistic sau secret și autentic.
În doctrină s-a considerat, pe bună dreptate, că testamentul este un act juridic solemn „deoarece, sub sancțiunea nulității, voința testatorului, pentru a fi juridic eficace, trebuie îmbrăcată în anume forme statornicite de lege”. d.5. Testamentul este un act de dispoziție
Potrivit criteriului importanței și gravității actelor juridice civile, acestea se clasifică în acte de conservare, acte de administrare și acte de dispoziție. Nu încape nici un fel de îndoială că testamentul este un act juridic civil de dispoziție pentru că prin el se înfăptuiește transmiterea patrimoniului către legatar prin chiar evenimentul morții testatorului și chiar în clipa producerii acestui eveniment juridic.
Testamentul este un act de dispoziție pentru că, făcând legate, testatorul dispune de tot sau în parte de bunurile ce le va lăsa la moartea sa.
Din acest caracter decurg câteva observații:
a) regimul juridic al capacității de a testa este acela al unui subiect de drept normal, care are deplină știință și conștiință asupra a ceea ce face, are imaginea exactă a consecințelor juridice care decurg din manifestarea voinței sale unilaterale;
b) manifestarea voinței de a testa nu se poate face prin reprezentant;
c) efectele față de terți sunt legate de respectarea formei cerute de lege etc.
2.2.5. Testamentul este un act pentru cauză de moarte.
Deși testamentul izvorăște din voința testatorului de la data când l-a întocmit, efectele vor începe să curgă numai după moartea acestuia.
După criteriul momentului în care actele juridice civile își produc efectele, acestea se împart în acte juridice civile între vii și acte juridice pentru cauză de moarte. Fiind un act de mortis cauza, este de esența testamentului ca efectele sale să se producă numai după moartea autorului.
2.2.6. Testamentul este un act revocabil.
Motivația caracterului revocabilității testamentului reșade, mai întâi, în caracterul unilateral al voinței exprimate, pentru că asupra a ceea ce s-a hotărât printr-o singură voință, de principiu, se poate reveni. Așadar, testamentul este esențialmente revocabil, între altele, pentru că este rezultatul manifestării voinței unilaterale a testatorului.
Pe de altă parte, singurul chemat să revină asupra manifestării sale de ultimă voință, fie prin modificarea dispozițiilor testamentare anterioare, fie prin înlăturarea lor pur și simplu, fie prin redactarea unui nou testament având același obiect, chiar dacă în acesta nu se face vorbire despre testamentul vechi, este testatorul (autorul).
Revocabilitatea testamentului este esențială, este, deci, de esența testamentului. Astfel fiind, tocmai pentru că revocabilitatea este esențială, testatorul nu poate în nici un chip să renunțe la dreptul de a revoca.
Deși act juridic civil unilateral, testamentul este un act juridic subiectiv pentru că voința testatorului are un rol determinant în stabilirea conținutului acestuia, bineînțeles, în limitele date de dreptul obiectiv.
Acest caracter este întărit de posibilitatea testatorului de a revoca, oricând testamentul, chiar și fără să motiveze această măsură.
Testamentul este un act juridic subiectiv contrapus actului juridic civil – condiție, cu importanța ce rezultă din această calificare pentru aprecierea condițiilor de validitate.
2.2.7. Testamentul este un act juridic numit.
Testamentul este un act juridic civil numit pentru că sunt numeroase textele de lege care îl reglementează și care îi recunosc denumirea sub care se înfățișează.
Sub acest aspect, făcând parte din categoria actelor juridice civile numite, testamentul face parte din categoria actelor care constituie regula, în raport cu actele juridice civile nenumite care constituie excepția.
Din acest punct de vedere, existând reglementări precise în materie, este suficient ca redactarea și conținutul testamentului să corespundă cerințelor normelor juridice care dau regimul acestei instituții juridice, fără a fi nevoie de precizări suplimentare și amănunțite ca în cazul actelor civile nenumite.
CAPITOLUL III CLASIFICAREA TESTAMENTELOR
În afara condițiilor generale de formă care afectează validitatea oricărui testament (forma scrisă și forma actului separat), legea -permițând testatorului să aleagă, în funcție de împrejurări, între mai multe feluri de testamente – prevede pentru fiecare în parte anumite reguli speciale de formă, a căror nerespectare atrage după sine, în condițiile și limitele arătate, nulitatea absolută a dispozițiilor testamentare.
Subliniem că aceste reguli speciale de formă, ca și cele generale, trebuie să fie respectate și în privința codicilului (în sens de adaos sau supliment Ia dispozițiile dintr-un testament anterior), deoarece legea noastră – spre deosebire de dreptul roman de unde s-a împrumutat noțiunea fără a fi prevăzută de lege și unde codicillus era conceput ca un testament anexă în formă simplificată – nu prevede reguli speciale, deosebite pentru acesta. În consecință, așa-numitul codicil, fiind în formă un testament nou (care modifică, adaugă etc. la un testament anterior, pe care nu-l revocă), trebuie să fie redactat într-una din formele testamentare prevăzute de lege și cu observarea tuturor condițiilor de validitate ale acesteia.
Felurile de testamente prevăzute de lege se pot clasifica în trei categorii:
– testamente ordinare (obișnuite), încheiate în condiții normale și care sunt: – testamentul olograf, testamentul autentic și testamentul mistic (secret);
– testamente privilegiate (extraordinare) care pot fi încheiate numai în anumite împrejurări excepționale. Astfel sunt, testamentul militarilor, testamentul făcut în timp de boală contagioasă și testamentul maritim;
– alte forme de testament, special permise de lege pentru legatele având ca obiect anumite sume de bani sau pentru dispozițiile testamentare ale cetățenilor români aflați în străinătate.
Subliniem că diferitele feluri de testamente, astfel cum sunt reglementate de lege, au valoare juridică egală. În acest sens, se poate vorbi de un principiu al echivalenței formelor testamentare. Astfel fiind, Ia revocarea sau modificarea dispozițiilor testamentare nu se cere respectarea unei simetrii a formelor. De exemplu, un testament autentic poate fi revocat – total sau parțial – printr-un testament olograf (sau invers). Numai în privința forței probatorii a înscrisului testamentar există deosebiri, după cum vom vedea, între diferitele feluri de testamente. Dar, după ce testamentul a fost dovedit, efectele dispozițiilor testamentare vor fi aceleași, indiferent de felul testamentului.
CAPITOLUL IV TESTAMENTELE ORDINARE
4.1. Testamentul olograf.
4.1.1. Noțiune.
Testamentul olograf este testamentul scris în întregime, datat și semnat de testator cu mâna lui (art. 859 C.civ.). Etimologia termenului provine din cuvintele grecești olos (în întregime) graphien (a scrie).
Deși testamentul olograf este scris chiar de testator cu mâna lui, el nu este un act sub semnătură privată oarecare, ci unul solemn, art. 859 C.civ. reglementând în esență condițiile de formă ale acestuia cerute ad validitatem. Neîndeplinirea oricăreia dintre cerințele referitoare la forma testamentului olograf atrage nulitatea absolută a acestuia.
Această formă de testament prezintă unele avantaje cum ar fi cel al gratuității, al simplicității și ai păstrării secretului aspra existenței și conținutului său. De asemenea, poate fi revocat oricând, fie prin redactarea unui alt testament, fie prin distrugerea lui materială făcută în mod voluntar de testator. Are și unele dezavantaje, cum ar fi faptul că poate fi ușor pierdut sau sustras ori că poate fi defăimat ca fals, caz în care beneficiarul testamentului trebuie să facă dovada că provine de la de cujus. Pierderea sau sustragerea testamentului olograf pot fi evitate prin predarea lui în depozit unui notar, cu obligația pentru acesta de a-l înfățișa la momentul potrivit. Nu de puține ori, testamentul olograf reprezentând opera unor persoane lipsite de cunoștințe juridice, poate pune probleme de interpretare, în nici un caz nu se poate cere pentru validitatea testamentului ca acesta să exprime în mod clar (neechivoc) voința dispunătorului, în caz de dubiu, revenindu-i judecătorului sarcina de a face ceea ce ar fi făcut notarul dacă ar fi fost solicitat la redactarea actului, adică de a asigura inteligibilitatea voinței liberale.
Cert este că în practică această formă de testament este foarte răspândită.
4.1.2. avantaje și dezavantaje.
Testamentul olograf prezintă o serie de avantaje: poate fi folosit de oricine știe să scrie; se poate face oricând și oriunde, fără ajutorul altei persoane (nu necesită prezența vreunui martor); nu necesită cheltuieli; asigură secretul deplin al dispozițiilor de ultimă voință; poate fi revocat ușor de testator prin distrugerea voluntară a înscrisului testamentar.
Testamentul olograf, datorită simplicității, prezintă și unele inconveniente: poate fi ușor dosit sau distrus după moartea testatorului sau chiar în timpul vieții, dar fără știrea lui; nu asigură protecția voinței testatorului împotriva influențelor abuzive (sugestie sau captație) ale celor interesați; datorită simplității formalităților poate fi mai ușor falsificat; poate fi contestat mai ușor decât celelalte feluri de testamente; dacă testatorul nu are cunoștințe juridice testamentul poate cuprinde formulări neclare, confuze și chiar contradictorii, susceptibile de interpretări neconforme voinței reale a testatorului.
Unele din inconvenientele testamentului olograf pot fi înlăturate prin întocmirea lui în mai multe exemplare sau prin încredințarea testamentului unei persoane de încredere ori prin depozitarea lui la un birou notarial (potrivit art.95 din Legea nr.36/1995) pentru a fi eliberat la moartea testatorului persoanei indicate de el. Precizăm că depozitarea testamentului la un birou notarial nu îl transformă într-un testament autentic; el rămâne un testament olograf și valabil ca atare dacă a fost scris în întregime, datat și semnat de mâna testatorului.
Urmează să facem precizările necesare în legătură cu aceste trei condiții de formă.
4.1.3. Scrierea.
Întregul conținut al testamentului olograf trebuie să fie scris de mâna testatorului, cerință prevăzută de lege ad solemnitatem (art.859 C.civ.), spre deosebire de formalitatea „bun și aprobat” prevăzută de lege numai „ad probationem” în cazul contractelor unilaterale (art. 1180 C.civ.). Dacă testamentul nu este scris de mâna testatorului, fiind dactilografiat (sau utilizându-se alte procedee mecanice ori electrotehnice de scriere, cu caracterele impersonale ale unei mașini), va fi nul, chiar dacă a fost făcut personal de testator și cuprinde mențiunea – datată și semnată de către testator – că reprezintă ultima sa voință. Dacă testamentul nu este scris de mâna testatorului nulitatea se justifică prin faptul că ar fi posibile fraude, care nu ar putea fi descoperite prin verificarea de scripte (expertiză grafoscopică).
În privința scrierii de mână legea nu prevede limitări; testatorul poate scrie cu orice (cerneală, creion, pastă, vopsea, cărbune, cretă etc); pe orice fel de material (hârtie – inclusiv carte poștală -, pânză, lemn, piatră, sticlă, material plastic etc); în orice limbă cunoscută de testator, fie și moartă (de exemplu, latina); cu orice fel de scriere (cu caractere de mână sau de tipar, stenografie sau alfabetul special pentru orbi etc); pe un singur suport material sau pe mai multe (de exemplu, mai multe foi de hârtie), în acest din urmă caz, cu condiția să existe o legătură materială sau cel puțin intelectuală între ele pentru a constitui un singur act, chiar dacă nu a fost scris dintr-o dată, ci pe etape. Nici titulatura de testament sau folosirea formulelor sacramentale nu este necesară, dacă din conținutul actului rezultă că reprezintă ultima voință a testatorului.
Testamentul olograf astfel redactat poate cuprinde și modificări, ștersături, adăugiri sau intercalări făcute de mâna testatorului cu ocazia sau posterior redactării testamentului. În principiu, asemenea intervenții nu afectează validitatea testamentului și ele urmează a fi luate în considerare, chiar dacă nu sunt datate și semnate separat, dacă reprezintă simple corecturi sau interpretări ale dispozițiilor inițiale. În schimb, dacă intervenția conține dispoziții testamentare noi față de cele inițiale sau elimină ori modifică conținutul inițial al testamentului, ele trebuie privite ca testament nou (numite în practică codicil) și recunoscute ca valabile numai dacă, pe lângă scriere, au fost și datate și semnate de mâna testatorului, potrivit art.859 C.civ..
Cerința scrierii testamentului de către testator nu exclude participarea unei alte persoane (rudă, prieten, avocat etc.), care să-1 ajute la redactare, oferind un model scris (care să fie pe înțelesul testatorului) sau verbal pentru formularea corectă a dispozițiilor voite de testator. Colaborarea terțului nu trebuie însă să vicieze consimțământul testatorului (sugestie, captație); testamentul va fi valabil numai dacă, din conținutul lui rezultă că exprimă voința liberă a testatorului, asistența fiind pur tehnică.
În toate cazurile, după cum am văzut, testamentul trebuie să fie scris numai de către testator. Astfel fiind, se pune problema, ce se întâmplă dacă testamentul – deși scris de testator – cuprinde și o scriere străină. Evident, nu soarta scrierii străine interesează (ea nu are nici o valoare juridică), ci soarta testamentului astfel cum a fost scris de mâna testatorului. În această privință trebuie să deosebim două situații:
– dacă scrierea străină nu are nici o legătură cu conținutul testamentului (de exemplu, notarea unui mesaj telefonic pe foaia conținând testamentul) testamentul este valabil – indiferent că testatorul a avut sau nu cunoștință de scrierea străină ori aceasta este contemporană ori ulterioară redactării testamentului – căci voința Iui nu a fost cu nimic afectată;
– dacă scrierea privește dispoziții din cuprinsul testamentului (ștersături, modificări, completări) trebuie făcută distincție după cum testatorul a avut sau nu cunoștință de intervenția străină în redactarea conținutului testamentului. Astfel, testamentul va fi nul dacă testatorul a avut cunoștință de scrierea străină; ultima sa voință a fost alterată prin intervenția unei voințe silite. În schimb, dacă scrierea străină s-a făcut fără știrea testatorului (chiar dacă în timpul vieții lui), testamentul va fi valabil așa cum a fost redactat de el, fără luarea în considerare a intervenției străine.
4.1.4. Data testamentului olograf.
Importanța datei. Printre condițiile de validitate ale testamentului olograf, art. 859 C.civ. enumera și condiția datării acestuia „de mâna testatorului”. Rezultă că data nu poate fi nici menționată de un terț și nici să fie imprimată.
Data este elementul care situează în timp momentul întocmirii testamentului. Ea permite, în primul rând, stabilirea faptului dacă la data testamentului dispunătorul avea sau nu capacitatea de a testa. În al doilea rând, în cazul existenței unor testamente cu dispoziții contrare sau incompatibile, data permite stabilirea testamentului care va fi luat în considerare, testamentul mai recent revocând implicit testamentele anterioare (art. 921 C.civ.). De asemenea, atunci când este cazul, data mai poate contribui fie la interpretarea testamentului, dispozițiile ambigue fiind mai ușor de clarificat dacă sunt raportate la data redactării lor, fie la stabilirea unor eventuale manevre de captație sau sugestie exercitate asupra testatorului.
Din această perspectivă, rezultă că, spre deosebire de scriere și semnătură, data nu este în mod real un element de esența testamentului olograf, motiv pentru care practica judiciară și doctrina admit atenuarea rigorii sancțiunii nulității absolute atrase în mod obișnuit de nerespectarea întocmai a condițiilor de formă ale actului juridic.
Exigențele referitoare la dată. Legea nu prevede expres ce se înțelege prin testamentul „datat” de testator. În mod obișnuit, se consideră că datarea testamentului necesită menționarea zilei, lunii și anului când a fost realizat, nu și a orei, aceasta putând fi luată însă în considerare dacă a fost menționată și este utilă pentru stabilirea ultimei voințe a defunctului.
Locul situării acesteia (la începutul, în cuprinsul sau la sfârșitul testamentului) este indiferentă, singura cerință fiind aceea a posibilității stabilirii unei legături intelectuale între conținutul testamentului și data acestuia. Se admite chiar ca dată valabilă a testamentului cea figurând pe plicul în care a fost introdus testamentul, cu condiția ca plicul și testamentul să formeze un tot. Ea poate fi menționată atât prin cifre, cât și prin litere, dar și combinat. Data poate fi menționată și prin enunțuri echivalente, cum ar fi: „de Ziua națională a României, anul…”, „de Crăciun, anul…”, „de ziua mea, anul…” etc. Testamentul redactat de-a lungul a mai multor zile este legal datat dacă artă mențiunea ultimei zile, când a fost terminat și semnat.
În principiu, lipsa datei, ca și datarea incompletă (care menționează numai anul, fără lună și zi, ori anul și luna, fără zi) atrag nulitatea absolută a testamentului.
Dubiul (echivocul) asupra datei (rezultând, de pildă, din menționarea mai multor date în testament sau din caracterul ilizibil al datei) echivalează și el cu absența datei. În cazul în care data testamentului este trecută în act dar este ilizibilă datorită unei scrieri defectuoase, instanței de judecată îi revine sarcina de a stabili conținutul acestei mențiuni care, indiscutabil, există, pentru aceasta putând apela chiar exclusiv la elemente extrinseci exterioare) testamentului, nefiind constrânsă de regula necesității coroborării probelor extrinseci cu cele intrinseci, cum se întâmplă în cazul datei incomplete sau nedatării testamentului, nulitatea urmând a fi pronunțată doar dacă nici în aceste condiții data testamentului nu poate fi probată.
Rigoarea acestor principii este atenuată în cazul în care este posibilă reconstituirea datei (a) și în cazul în care se dovedește ca data este indiferentă (b). În acest context se impune și analizarea datei inexacte sau false (c).
De multe ori, în practică, persoanele care dispun prin testamente olografe, din eroare sau din cauza uitării, omit să dateze sau datează incomplet testamentul. În astfel de cazuri, practica judiciară și doctrina admit validitatea testamentului dacă data poate fi reconstituită pornind de la elementele intrinseci ale acelui act, completate, eventual, cu probe extrinseci. Astfel, a fost considerat valabil testamentul scris pe o carte poștală interzone, singura modalitate de corespondență admisă în Franța în timpul ocupației germane începând din 1940 între zona ocupată efectiv de germani și restul Franței, care avea menționată ca dată „4 noiembrie”, considerându-se dovedită ca dată a testamentului ziua de 4 noiembrie 1942 pe baza următorului raționament: elementul intrinsec (mențiunea „4 noiembrie”) a fost coroborat cu dovada faptelor extrinseci testamentului că acele cărți interzonale au fost valabile doar în anii 1940,1941 și 1942 și că testatorul a locuit în zonă doar în cursul anului 1942. În dreptul nostru, de asemenea, a fost considerat valabil datat testamentul scris pe o carte poștală care avea trecută doar mențiunea „marți”, în cuprinsul său vorbindu-se de faptul că a fost întocmit de testator cu două zile înaintea operației (în timpul căreia, ulterior, a decedat), elemente intrinseci care au fost coroborate cu faptul că plicul în care a fost introdusă acea carte poștală purta ștampila poștei cu data de 7 ianuarie 1957 (element extrinsec).
Practica judiciară franceză (aprobată de doctrină) a admis chiar reconstituirea completă a datei pornind de la conținutul dispoziției testamentare și evenimentele care au urmat imediat redactării acestora; o persoană, cu puțin timp înainte de a se sinucide a lăsat o scrisoare care suna în felul următor: „Adio Albert. Îți dau tot ceea ce-mi aparține. Alice Gilbert”, situație în care testamentul a fost considerat valabil cu motivarea că „fraza «Adio Albert», prin concizie și solemnitatea expresiei, nu permite nici o incertitudine în privința succesiunii aproape instantanee redactării actului și consumării suicidului”. Acest punct de vedere este promovat și în doctrina noastră.
Printr-o decizie marcând o cotitură, cunoscută sub denumirea de hotărârea Payan, Casația franceză a decis validitatea unui testament a cărui dată era incompletă întrucât nu conținea ziua întocmirii actului, ci numai luna și anul, pe motiv că ziua era indiferentă în privința utilității cuprinderii acesteia în testament, întrucât nu s-a contestat faptul că testatorul s-a bucurat de capacitate de a dispune prin liberalități pe tot parcursul lunii menționate în act precum și faptul că nu a existat un alt testament. Această soluție a fost salutată ca binevenită întrucât respinge un „formalism orb”. Altfel spus, sancțiunea nu va opera acolo unde rațiunile de fond pe care forma este chemată să le protejeze (capacitatea de a dispune a testatorului și revocarea printr-un testament ulterior) nu sunt puse în cauză.
Admisă în cazul lipsei mențiunii zilei, soluția de mai sus ar putea fi extinsă pentru identitate de rațiune și la situația în care testamentul nu menționează decât anul întocmirii sale, lucru pe care însă practica judiciară încă nu l-a făcut.
În schimb, pornind de la raționamentul care a stat la baza hotărârii Payan, practica judiciară și doctrina admit că testamentul care nu conține nici o dată poate fi validat grație unei reconstituiri parțiale (luna și anul), dacă se dovedește că în decursul perioadei în care testamentul a putut fi redactat testatorul nu a fost nici un moment în stare de incapacitate și nu a redactat un testament contrar.
Forța probantă a datei. Cu toate că testamentul olograf este un act sub semnătură privată, prin excepție de la regula prevăzută la art. 1182 C.civ., data acestuia face credință până la proba contrară. Aceasta înseamnă că în cazul în care se contestă exactitatea datei (concordanța datei menționate în testament cu data reală a întocmirii acestuia), persoana care contestă acest lucru (de regulă, moștenitorii legali sau statul beneficiar al succesiunii vacante) trebuie să facă dovada celor afirmate.
Dovada inexactității datei atrage nevalabilitatea testamentului când antedatarea sau postdatarea s-a făcut în mod deliberat, indiferent dacă testatorul a acționat cu intenții frauduloase (eludarea dispozițiilor legale imperative referitoare la capacitatea de a dispune ori mascarea faptului că testamentul s-a făcut într-o perioadă când testatorul era supus unor acțiuni de captație sau sugestie) ori fără, aceasta echivalând cu lipsa datei. Inexactitatea datei nu va atrage nevalabilitatea testamentului dacă a fost involuntară, iar data reală poate fi dovedită în condițiile menționate mai sus, căci dacă este îngăduită completarea datei, trebuie admisă și rectificarea acesteia.
Dar cu toate că inexactitatea datei este o chestiune de fapt, în principiu, proba acesteia nu este liberă, decât în caz de fraudă, adică prin excepție.
Proba inexactității datei. Regula. Este de principiu că, în materia
probei inexactității datei, dovada, afară de cazul recunoașterii legatarului, nu poate fi făcută decât cu elemente intrinseci (enunțurile cuprinse în testament ori cu elemente desprinse chiar din suportul material al testamentului), completate eventual cu probe extrinseci, cum ar fi, de exemplu, cazul în care hârtia pe care este redactat testamentul cuprinde în filigran o dată ulterioară acestuia, cazul în care testamentul poartă o dată ulterioară morții dispunătorului ori una anterioară unui deces la care testamentul face referire. Din contra, inexactitatea datei testamentului nu poate fi probată exclusiv cu elemente extrinseci acestuia, care nu se sprijină pe nici un element intrinsec.
Proba inexactității datei în caz de fraudă. Excepția. În caz de fraudă întemeiat pe dispozițiile art. 1203 C.civ., proba exactității datei testamentului poate fi făcută prin orice mijloc de probă, chiar și numai extrinsecă, fapt care, odată dovedit, atrage nulitatea testamentului, fără a se admite rectificarea datei acestuia.
4.1.5. Semnătura testamentului olograf.
Rolul semnăturii. În cazul actelor sub semnătură privată obișnuite,
semnătura are rolul de a permite identificarea autorului actului. Semnătura are același rol și în cazul testamentului, cu toate că mai atenuat, dat fiind că scrierea, care precede semnătura, are și ea aceeași menire. Pe lângă aceasta, semnătura mai are și rolul – primordial în căzui testamentului – de a face proba angajamentului propriu-zis, adică a faptului că actul respectiv nu este doar un simplu proiect nedefinitiv. Potrivit dispozițiilor art. 859 C.civ., pentru a fi valabil, testamentul olograf trebuie „subsemnat de mâna testatorului”, ștampilarea sau parafarea acestuia, fără semnătura manuscrisă, nefiind valabile. Este vorba despre o formă substanțială care nu poate fi suplinită în nici un fel, nici prin elemente extrinseci și nici chiar intrinseci testamentului.
Forma semnăturii. În privința formei semnăturii, practica judiciară
și doctrina au o poziție foarte suplă, mergându-se până la a se vorbi chiar de o „desolemnizare” a acestui element de validitate a testamentului. Astfel, se admite că semnătura poate fi atât cea obișnuită testatorului, cât și una aparte, cuprinzând fie atât numele si prenumele, fie doar prenumele sau o poreclă, fie chiar inițialele numelui și prenumelui. Important este doar faptul ca semnătura să poată fi atribuită testatorului și să nu lase nici un dubiu asupra asumării dispozițiilor testamentare.
În schimb, „semnarea” printr-o simplă cruce sau prin punerea amprentei digitale nu este valabilă. De asemenea, simpla enunțare a numelui testatorului în cuprinsul actului nu îndeplinește exigentele formalității semnăturii, impunându-se ca ea să fie suficient de detașată de corpul textului pentru a marca aprobarea acestuia.
Locul și momentul semnăturii. Obișnuit, semnătura este pusă
la sfârșitul actului, aceasta demonstrând suficient de credibil faptul că testatorul și-a însușit conținutul său. Principial însă, nu există nici un impediment legal ca semnătura să fie pusă în orice loc al testamentului, chiar și la începutul acestuia, cu condiția ca să se poată stabili o legătură intelectuală și materială indivizibilă cu conținutul acelui act, adică faptul că testatorul și-a însușit conținutul său. De aceea, disputa asupra valabilității sau nevalabilității semnăturii puse pe plicul în care este introdus testamentul nu este atât o problemă de drept, cât una de fapt, care se soluționează de la caz la caz, în funcție de dovedirea sau nedovedirea legăturii dintre testamentul propriu-zis și plicul semnat în care acesta este introdus. Așa, de pildă, testamentul redactat de testator, introdus într-un plic semnat de acesta și depus la un notar în depozit, este valabil semnat întrucât face dovada legăturii intelectuale și materiale dintre cuprinsul actului și semnătura testatorului, pe când testamentul găsit printre hârtiile defunctului, scris de acesta și introdus într-un plic nesigilat care poartă semnătura lui, nu face dovada neechivocă a legăturii menționate mai sus.
Așa cum s-a subliniat, „data marcând momentul când testatorul estimează că testamentul său va fi finalizat și semnătura voința sa de a aproba dispozițiile testamentare, există în general o coincidență între punerea datei și a semnăturii”. Dacă nu există o coincidență între momentul redactării cuprinsului testamentului și acela al semnării acestuia, trebuie făcută distincție după cum semnătura este ulterioară sau anterioară: în primul caz, actul, care până la semnarea lui este un simplu proiect, devine un testament efectiv, iar în cel de a-l doilea, semnătura nu este valabilă, întrucât nu se poate concepe aprobarea unei voințe care încă nu a fost exprimată.
4.1.6. Formalitățile ulterioare decesului testatorului.
Art.892 C.civ. prevede prezentarea testamentului olograf (sau mistic), înainte de executare, la un birou notarial în a cărui rază teritorială s-a deschis moștenirea, pentru a constata prin proces-verbal deschiderea lui și starea în care s-a găsit, după care se va păstra în arhiva biroului notarial.
Pentru nerespectarea acestei formalități nu este prevăzută nici o sancțiune și deci testamentul își produce efectul și poate fi valorificat (de exemplu, prin justiție) chiar dacă nu a fost, în prealabil, înfățișat biroului notarial. De altfel, potrivit Legii nr.36/1995, numai testamentul (indiferent de felul lui) găsit la inventarierea bunurilor succesorale se vizează spre neschimbare și se păstrează în depozit la biroul notarului public (art.71 alin.5). Iar testamentul inventariat sau prezentat de partea interesată în cadrul procedurii succesorale notariale se deschide numai în acest cadru, întocmindu-se un proces-verbal prin care se constată starea materială dacă testamentul este olograf sau mistic (art.76 alin.2). În lumina acestor dispoziții noi, considerăm că art.892 C.civ. nu mai prezintă interes practic.
4.1.7. Forța probantă a testamentului olograf.
Cu toate că testamentul olograf este un act juridic solemn, el este materializat sub forma unui înscris sub semnătură privată, scris și semnat numai de testatorul de la care emană și, ca atare, poate fi contestat de persoanele interesate. Cât privește sarcina probei și mijloacele de probă admise trebuie însă să facem deosebirea între scriere și semnătură, pe de o parte, și data testamentului olograf, pe de altă parte.
În ceea ce privește scrierea și semnătura, ele au putere doveditoare numai dacă cei cărora li se opune testamentul (de regulă, dar nu exclusiv, moștenitorii legali) recunosc că aparțin testatorului. Recunoașterea poate fi expresă, dar și tacită, de exemplu, prin executarea de către moștenitor a testamentului.
Dar persoanele față de care se invocă testamentul olograf pot declara -fără să fie obligate a prezenta o dovadă – că nu recunosc scriitura și semnătura testatorului ori una dintre ele (art. 1177 C.civ., aplicabil, deoarece este vorba de un act sub semnătură privată). Pentru ca aceste persoane să se poată pronunța – recunoaște sau contesta – testamentul olograf (și mistic), notarul public este obligat să citeze pe toți moștenitorii testatorului, chiar și moștenitorii care nu se bucură de rezervă succesorală și chiar dacă prin testament s-a instituit un legatar universal, inclusiv statul prin autoritatea administrației locale competente pentru caz de vacanță succesorală în ipoteza falsității testamentului (art.75 alin.2 din Legea nr.36/1995 și art.78 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr.36/1995). Iar dacă cei interesați contestă scriitura și semnătura, notarul public suspendă procedura succesorală, urmând ca neînțelegerile să fie soluționate pe cale judecătorească (art.78 din Legea nr.36/1995).
În cazul contestării veridicității testamentului olograf de către persoanele interesate (moștenitorii sau succesorii lor în drepturi, fie și cu titlu particular, cum ar fi terțul cumpărător de drepturi succesorale sau legatarul desemnat prin testamentul anterior, revocat prin testamentul ulterior care este contestat), sarcina dovezii scrierii și semnării testamentului de către testator incumbă celui care invocă testamentul olograf. În acest scop, potrivit art.l 178 C.civ., instanța ordonă verificarea actului.
Potrivit părerii dominante în literatura de specialitate și practica judecătorească, această verificare a testamentului urmează a se face prin procedura verificării de scripte, comparându-se scrierea și semnătura cu alte acte scrise de testator și recunoscute ca atare. În caz de îndoială se dispune efectuarea unei expertize (grafice, fizico-chimice etc, după caz), proba cu martori fiind insuficientă.
Dacă s-a stabilit veridicitatea scrierii și semnăturii, indiferent prin recunoaștere sau prin verificare de scripte, se admite că data testamentului olograf are putere probatorie astfel cum este prevăzută (iar nu de la data decesului testatorului), cu toate că nu a devenit certă potrivit regulilor aplicabile în privința datei înscrisurilor sub semnătură privată (art.l 182 C.civ.). Rezultă că persoana care invocă testamentul nu trebuie să dovedească faptul că data indicată în testament este cea reală. Dimpotrivă, persoana care contestă data are sarcina probei inexactității sau falsității ei. Prin urmare, data se prezumă a fi reală până la proba contrară.
Proba contrară se poate face, după cum am văzut, prin elemente sau indicații rezultând din cuprinsul intelectual sau material al testamentului (probă intrinsecă), elementele exterioare putând fi avute în vedere numai dacă își găsesc principiul și rădăcina în elementele intrinseci cu care se coroborează. În schimb, în cazul falsității datei cu intenție frauduloasă (de exemplu, pentru a ascunde incapacitatea de a testa), ceea ce atrage nulitatea testamentului, se admite orice mijloc de probă.
4.1.8. Aspecte de practică judiciară.
Secția civilă a Curții de Apel Timișoara.
Decizie nr. 2160/2001 din 04/09/2001.
Testament olograf întocmit de un cetățean german. Legea aplicabilă în ce privește condițiile de validitate și instanța competentă să judece litigiul privind validitatea testamentului.
Potrivit art. 68 alin. 2 din Legea nr. 105/1992 "Întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt socotite valabile dacă actul respectă condițiile de formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre legile următoare:
a) legea națională a testatorului;
b) legea domiciliului acestuia;
c) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat;
d) legea situației imobilului ce formează obiectul testamentului;
e) legea instanței sau a organului care îndeplinește procedura de transmitere a bunurilor moștenite." Pe de altă parte, potrivit art. 69 alin. 1 din lege "Condițiile de fond ale actului juridic unilateral sunt stabilite de legea aleasă de către autorul său", iar potrivit art. 71 alin. 1 din lege "Condițiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care îi cârmuiește fondul".
Referitor la competență, potrivit art. 151 pct. 6 din Legea nr. 105/1992 instanțele române sunt exclusiv competente să judece procesele privind raporturi de drept internațional privat referitoare la "moștenirea lăsată de o persoană care a avut ultimul domiciliu în România".
Potrivit art. 165 din Legea nr. 105/1992 "În sensul prezentei legi, termenul de hotărâri străine se referă la actele de jurisdicție ale instanțelor judecătorești, notariatelor sau oricăror autorități competente dintr-un alt stat."
Testamentul olograf întocmit de testatoare, care avea cetățenia germană, potrivit legislației germane este supus condițiilor de fond și de formă prevăzute de legea germană, iar instanța competentă să judece litigiul privind validitatea testamentului este de asemenea cea germană.
Prin sentința civilă nr. 15141 din 31.10.2000 Judecătoria Timișoara a admis acțiunea precizată formulată de reclamantul F. G. împotriva pârâtului M. I. O. și a constatat nulitatea absolută a testamentului încheiat în fața notarului la 20.03 1992 în Freiburg-Germania de către defuncta S. M. M., decedată la 3.08.1997.
Instanța de fond a reținut că raportul juridic dedus judecății conține un element de extraneitate, fiind aplicabile dispozițiile Legii nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat.
Reclamantul F. G. Este cetățean român cu domiciliul în Germania, pârâtul M. I. O. este cetățean german cu domiciliul în Germania și cu reședința în România, iar testatoarea M. S. M. a fost cetățean german cu domiciliul în Germania, decesul acesteia având loc în Timișoara.
Testamentul în litigiu a fost întocmit în Germania, la Notariatul 5 Freiburg.
Instanța a apreciat că potrivit dispozițiilor art. 148 și 149 pct. 1 din Legea nr. 105/1992 este competentă să soluționeze cererea privind constatarea nulității absolute a testamentului.
A mai reținut că potrivit art. 8 din Legea nr. 105/1992 aplicarea legii străine este înlăturată dacă încalcă ordinea publică de drept internațional privat român, ce are ca scop protejarea intereselor fundamentale ale statului forului de ordin social, moral, economic sau politic, iar instanța este suverană să aprecieze în fiecare caz în parte dacă un drept câștigat în statul străin produce sau nu efecte juridice.
Față de împrejurarea că art. 857 C. civ. Român interzice legatul conjunctiv, a apreciat că testamentul este contrar ordinii de drept internațional privat și aplicând legea română a constatat nulitatea testamentului.
Apelul declarat de pârât împotriva sentinței primei instanțe a fost admis de Tribunalul Timiș prin decizia civilă nr. 1061 din 13.04.2001. Instanța de apel a schimbat în tot sentința primei instanțe în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamant împotriva pârâtului.
Tribunalul a apreciat că în ce privește competența, Judecătoria Timișoara avea competența de a soluționa cauza, deoarece pe raza ei de competență este situat imobilul și este locul deschiderii succesiunii, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 149 pct. 8 din Legea nr. 105/1992. Astfel, chiar dacă succesiunea a fost dezbătută de Notariatul din Freiburg, potrivit art. 156 din lege competența instanțelor române stabilită conform art. 148-152 nu este înlăturată prin faptul că același proces sau unul conex a fost dedus în fața unei instanțe străine.
În ce privește legea aplicabilă pentru validitatea testamentului, a apreciat că potrivit art. 71 din Legea nr. 105/1992 condițiile de formă sunt supuse legii care cârmuiește fondul, admițând însă valabilitatea actului supus din punct de vedere al formei uneia din următoarele legi: legea unde a fost întocmit, legea națională sau legea domiciliului persoanei care l-a consimțit, legea aplicabilă potrivit dreptului internațional privat al autorității care examinează valabilitatea actului juridic.
Este astfel suficient ca actul să îndeplinească condițiile de formă impuse de oricare dintre legile determinate după criteriile de mai sus pentru a fi considerat valabil, norma conflictuală permițând opțiunea între aceste legi.
Dar aceste dispoziții se coroborează cu cele ale art. 66 din lege, care prevăd că întocmirea testamentului este socotită valabilă dacă actul respectă condițiile de formă aplicabile fie la data când a fost întocmit, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre următoarele legi: legea națională a testatorului, legea domiciliului acestuia, legea locului unde a fost întocmit, modificat sau revocat, legea situației imobilului ce formează obiectul testamentului, legea instanței sau organului care îndeplinește procedura de transmitere a bunurilor moștenite.
În speță, testamentul a fost întocmit la Notariatul 5 Freiburg-Germania, fiind valabil potrivit legii germane, la acest notariat fiind deschis și validat după decesul testatoarei.
Interzicerea testamentului conjunctiv impusă de legea română este o condiție de formă a testamentului, menită să ocrotească voința testatorului și să exprime caracterul unilateral al voinței exprimate.
Fiind o condiție de formă, testamentul este valabil potrivit regulii locus regit actum dacă au fost îndeplinite condițiile legii țării unde a fost întocmit, această regulă fiind valabilă indiferent dacă este vorba de un testament olograf sau de un testament autentic, în speță fiind respectate condițiile impuse de legea germană, aspect necontestat de reclamant și confirmat de autoritățile germane care au întocmit actul.
Aplicarea legii străine, determinată potrivit normelor conflictuale poate fi înlăturată numai în ipoteza în care dispozițiile ei contravin ordinii de drept internațional privat, ori, dispoziția din dreptul român privind interzicerea testamentului conjunct nu aduce atingere principiilor fundamentale ale legii române, chiar legea română prevăzând posibilitatea acoperirii în anumite condiții a nulității pentru nerespectarea condițiilor de formă.
Recursul declarat de reclamant împotriva acestei decizii a fost apreciat ca fiind neîntemeiat.
Curtea a reținut că testamentul olograf încheiat în Freiburg-Germania a fost întocmit cu respectarea legislației germane în vigoare la data încheierii actului, iar legea aplicabilă și instanța competentă să judece validitatea testamentului din litigiu este cea germană, potrivit art. 68 din Legea nr. 105/1992.
Ca urmare, prima instanța a greșit aplicând legea română unui testament întocmit și deschis în Germania, ignorând legea germană, care nu interzice testamentele conjuncte, încheiate simultan de soți, instanțele din România neputând să cenzureze actele încheiate de cetățenii germani pe teritoriul Germaniei și care au fost valorificate conform legii germane.
Apoi, aplicarea legii străine poate fi înlăturată numai în ipoteza în care dispozițiile acesteia contravin ordinii de drept internațional privat, ori dispozițiile din dreptul român care interzic testamentul conjunctiv nu au un asemenea caracter, ele ocrotind interese private.
În plus, existența certificatului de moștenitor eliberat în Germania, care nu a fost anulat și care valorifică testamentul în discuție, face ca efectele juridice ale acestuia să nu poată fi înlăturate.
(rezumată de doamna judecător Adriana Corhan)
Publicată în SET nr. 4/2001 al Curții de Apel Timișoara.
4.2. Testamentul autentic.
4.2.1. Noțiune și reglementare.
Testamentul făcut pe teritoriul țării este autentic dacă, prin încheiere, a fost învestit, în condițiile prevăzute de lege pentru autentificarea înscrisurilor, cu formă autentică de către notarul public (art.860 C.civ. și art.65 din Legea nr.36/1995).
Întrucât regimul special de autentificare a testamentului de către judecătorii prevăzut de art.861-863 C.civ. a fost abrogat, ca și actele normative ulterioare cu incidență în materie, iar în prezent se aplică regulile de drept comun privind autentificarea actelor prevăzute de Legea notarilor publici și a activității notariale nr.36/1995 și de Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr.36/1995, vom sublinia, în continuare, numai aspectele care ne interesează în mod special sau care prezintă particularități în materie testamentară.
4.2.2. Avantaje și dezavantaje.
Testamentul autentic prezintă avantajul că în această formă pot testa și persoanele care nu știu să scrie și să citească sau persoanele care din cauza infirmității, a bolii sau din orice alte cauze nu pot semna. Pe de altă parte, contestarea testamentului de către persoanele interesate este mai anevoioasă; actul de autentificare are autoritatea publică, iar conținutul actului este verificat de notar pentru a nu cuprinde clauze contrare legii sau bunelor moravuri (art.4 și 6 din Legea nr.36/1995) ori clauze neclare, de natură a genera procese inutile. În toate cazurile, testamentul se bucură de forța probantă a actelor autentice și, ca atare, sarcina dovezii revine celui care îl contestă. Testamentul autentic prezintă și avantajul că un exemplar original se păstrează în arhiva biroului notarial (art.64 din Legea nr.36/1995), astfel încât nu poate fi sustras, dosit sau distrus de persoanele interesate, iar dacă a dispărut poate fi obținut un duplicat sau poate fi reconstituit în condițiile prevăzute de lege (art.10 lit.d și art.54-55 din Legea nr.36/1995).
Testamentul autentic prezintă inconvenientul că presupune anumite cheltuieli și necesită pierdere de timp pentru îndeplinirea formalităților de autentificare. Printre inconveniente se menționează și faptul că nu asigură secretul dispozițiilor de ultimă voință. În realitate, acest inconvenient este aproape inexistent, deoarece testatorul poate alege pentru autentificare orice notar din țară, iar notarul și personalul biroului notarial au obligația să păstreze secretul profesional în condițiile prevăzute de art.36 din Legea nr.36/1995.
4.2.3. Autentificare.
Autentificarea testamentelor făcute pe teritoriul țării este de competența notarilor publici. Autentificarea actelor, inclusiv a testamentelor, nu face parte dintre actele notariale care pot fi îndeplinite de către secretarii consiliilor locale ale comunelor și orașelor unde nu funcționează birouri ale notarilor publici sau de către alte instituții (art.12 din Legea nr.36/1995).
Teritorial, competența notarilor publici este generală, deci autentificarea testamentului se poate face la orice birou notarial din țară, indiferent de domiciliul testatorului. Excepțiile de la competența generală a notarilor publici, prevăzute de art.10 din Legea nr.36/1995, nu vizează autentificarea testamentelor. În materie succesorală excepțiile sunt referitoare la procedura succesorală notarială (biroul notarial situat în circumscripția teritorială a judecătoriei în care defunctul și-a avut ultimul domiciliu) și la eliberarea duplicatelor și reconstituirea actelor notariale, de exemplu, a testamentului autentic (biroul notarial unde s-a întocmit actul).
Testamentul care urmează să fie autentificat poate să fie redactat, după indicațiile și voința testatorului, de către notarul public. Dar el poate fi întocmit și de către testator sau, la cererea acestuia, de către un terț. Considerăm că art.44 din Legea nr.36/1995 – potrivit căruia actul poate fi redactat numai de către notar sau un avocat, iar persoanele cu pregătire juridică superioară numai înscrisurile pentru sine, soț, ascendenți sau descendenți – nu este aplicabil în cazul testamentului, pentru că acesta nu este înscris „pentru care legea prevede forma autentică” (cum sunt, de exemplu, actele juridice între vii de înstrăinare a terenurilor, potrivit art.67 din Legea nr.18/1991, republicată în 1998); în cazul testamentului forma autentică nu este obligatorie, ci facultativă (ca și în cazul înstrăinării, de exemplu, a unei construcții fără terenul aferent).
Având în vedere caracterul esențialmente personal al testamentului, testatorul nu poate fi reprezentat la autentificare (printr-un mandatar cu procură specială, potrivit art.58 alin.2 din Legea nr.36/1995); el trebuie să fie prezent în persoană la autentificare, fie la sediul biroului notarial public, fie în afara sediului (la domiciliu, spital etc.) dacă din motive temeinice (bătrânețe, infirmitate, boală etc.) este împiedicat să se prezinte la sediul biroului (art.48 din Legea nr. 36/1995). Temeinicia motivelor este lăsată la aprecierea notarului public. Insă, în afara sediului, el este competent numai în limitele circumscripției sale teritoriale.
Testamentul se întocmește în limba română. La cererea justificată a testatorului, notarul public poate autentifica testamentul întocmit într-o altă limbă pe care o cunoaște sau după ce a luat cunoștință de cuprinsul lui prin interpret (art.47 din Legea nr.36/1995).
Autentificarea se constată printr-o încheiere care, sub sancțiunea nulității, trebuie să cuprindă, printre altele: data și local autentificării, cu precizarea împrejurărilor pentru care s-a îndeplinit în afara biroului notarial, dacă este cazul; modul în care s-a constatat identitatea testatorului; constatarea că s-a luat consimțământul testatorului și că testamentul a fost semnat de acesta în fața notarului, respectiv mențiunea notarului că testatorul nu a putut semna etc. (amănunte în art.49, 62 și 65 din Legea nr.36/1995 și art.59 din Regulament).
Dacă condițiile de autentificare nu sunt îndeplinite și testatorul stăruie în cerere, notarul dă, în termen de 5 zile de la data înregistrării cererii, o încheiere de respingere motivată, pe care testatorul o poate ataca prin plângere la judecătorie care, dacă va fi admisă, notarul va autentifica actul, conform hotărârii judecătorești rămasă definitivă și irevocabilă (art.51 și 67 din Legea nr.36/1995 și art.57 din Regulament).
Dacă testamentul nu a fost autentificat cu respectarea prevederilor legii sancțiunea este nulitatea absolută. Insă actul, nul ca testament autentic, poate valora testament olograf dacă condițiile prevăzute de lege pentru acesta sunt îndeplinite (art.1172 C.civ.). De exemplu, actul autentificat de secretarul consiliului local poate valora testament olograf dacă a fost scris, datat și semnat de mâna testatorului. Tot astfel, dacă lipsește încheierea de autentificare sau aceasta nu cuprinde mențiunile prevăzute de lege.
4.2.4. Forța probantă.
Testamentul autentificat în condițiile legii face deplină dovadă, până la înscrierea în fals, în ceea ce privește constatările personale ale agentului instrumentator făcute prin propriile sale simțuri (ex propriis sensibus) în limita atribuțiilor conferite de lege și menționate în încheierea de autentificare, cum ar fi: data și locul autentificării, prezența și identificarea testatorului, consimțământul și semnătura lui etc. În schimb, declarațiile testatorului consemnate în încheierea de autentificare, precum și cele inserate în testament fac dovada numai până la proba contrară, deoarece agentul instrumentator nu a putut decât să ia act de aceste declarații, neavând posibilitatea să controleze dacă ele corespund realității. Tot astfel vor putea fi combătute constatările făcute de notar, chiar personal, dar în afara atribuțiilor legale.
Puterea doveditoare deosebită a testamentului autentic este avută în vedere și în reglementarea procedurii succesorale notariale. Astfel, dacă testatorul a instituit un legatar universal, la dezbaterea succesorală se citează, în afară de legatar, numai moștenitorii rezervatari, dacă există, nu și ceilalți moștenitori legali, cum se procedează dacă testamentul este olograf sau mistic (art.75 din Legea nr.36/1995). Aceasta nu înseamnă însă că moștenitorii nerezervatari nu ar putea ataca testamentul autentic prin procedura înscrierii în fals, respectiv prin acțiunea în anulare, de exemplu, pentru lipsa de discernământ a testatorului sau pentru vicii de consimțământ etc.
Este adevărat că notarul respinge cererea de autentificare dacă constată lipsa de discernământ a testatorului, iar dacă are îndoieli cu privire la deplinătatea facultăților lui mintale procedează la autentificare numai dacă un medic specialist atestă în scris că el poate să-și exprime în mod valabil consimțământul în momentul autentificării (art.51 alin.2, lit.d și art.59 din Legea nr.36/1995), dar autentificarea nu atestă – notarul nu are calitatea de a atesta – existența discernământului testatorului; lipsa capacității testatorului, vicierea consimțământului etc, pot fi dovedite potrivit dreptului comun prin orice mijloc de dovadă.
4.3. Testamentul mistic (secret).
4.3.1. Noțiune.
Mistic este ceva care este „ascuns, neștiut”. Așadar, testamentul mistic este un testament secret (denumire sub care mai este cunoscut în literatura de specialitate). Este vorba de testamentul care este scris de testator sau de o altă persoană la cererea și după voința testatorului, semnat de testator și secretizat prin sigilarea lui înaintea sau chiar cu ocazia prezentării lui autorității publice competente pentru a lua declarația testatorului că este al său și a întocmi un proces-verbal în acest sens (art. 864 C.civ.).
În realitate este vorba de un act hibrid, cuprinzând dispozițiile testamentare propriu-zise care pot rămâne într-adevăr secrete, necunoscute decât de testator sau de cel care le-a redactat, dar și îndeplinirea unor formalități legate de prezentarea lui autorității publice spre atestare a faptului că aparține testatorului.
De origine romană, a fost practicat în Franța înaintea adoptării Codului în regiunile de drept scris, unde se ignora testamentul olograf, fiind cunoscut în regiunile de drept cutumiar unde a fost extins abia prin Ordonanța lui D'Aguesseau din 1735. La noi, acest testament a fost cunoscut sub denumirea de testament mistic sau tăinuit atât de Codul Calimach (art. 741 și 744), cât și de Codul Andronache Donici (§ 12, Cap. și Codul Caragea (art. 26, § 2).
Foarte puțin folosită în practică, această formă testamentară este totuși utilă prin faptul că poate fi întrebuințată de persoanele care se află în imposibilitate fizică de a scrie (din cauza bolii, infirmității etc.) ele însele testamentul și din acest motiv nu pot testa în formă olografă, legea permițând ca testamentul să fie scris de altă persoană, chiar și dactilografiat, cerându-se însă, în toate cazurile, să poată semna actul (art. 864 alin. 1 C.civ.)
Potrivit art. 865 C.civ., „acei care nu știu sau nu pot citi sau scrie nu pot face testament în formă mistică”. De aici rezultă că, sub sancțiunea nevalabilității testamentului, nu pot testa în această formă persoanele care nu pot citi testamentul, pentru a-i verifica direct conținutul, fie întrucât nu știu deloc să citească, fie întrucât nu cunosc limba în care a fost scris, fie întrucât sunt lipsite de vedere.
În ceea ce privește pe „cei care nu știu sau nu pot scrie”, având în vedere dispozițiile art. 864 alin.1 C. civ. care impun doar ca actul să fie semnat de testator, textul este interpretat în sensul că se referă la cei care nu pot semna, fie din cauze intelectuale, fie din cauze fizice.
Cel care atacă testamentul mistic pe motiv că testatorul nu știa să citească sau să scrie trebuie să facă dovada celor afirmate (art. 1169 C.civ.).
4.3.2. Avantaje și dezavantaje.
Testamentul mistic, ca formă oarecum intermediară între testamentul olograf și testamentul autentic (dispoziții testamentare în forma înscrisului sub semnătură privată, iar suprascrierea în forma actului autentic), aproape neutilizat în prezent în practică, împrumută unele avantaje și inconveniente de la ambele (principale) feluri de testamente: asigură secretul dispozițiilor testamentare, poate fi folosit numai de persoanele care știu și pot citi și scrie (art.865 C.civ.), iar forța probatorie a dispozițiilor testamentare este aceea a actelor sub semnătură privată, ca și în cazul testamentului olograf; în schimb, necesită anumite cheltuieli și pierdere de timp pentru îndeplinirea formalităților, dar are forța probatorie a testamentului autentic numai în ceea ce privește actul de suprascriere.
4.3.3. Formalități.
Testamentul mistic se realizează în două faze, și anume faza redactării (1°) si faza prezentării la notar pentru realizarea suprascrierii (2°).
Faza redactării. În prima fază, testamentul este redactat de testator sau de o terță persoană sub îndrumarea testatorului. Scrierea testamentului poate fi făcută cu mâna sau cu mijloace mecanice.
Testamentul astfel realizat nu trebuie să fie datat, căci data sa nu va fi aceea a redactării de către testator, ci aceea a realizării suprascrierii în fața notarului public.
Semnătura testatorului este o condiție de validitate a testamentului mistic, fără de care acesta este nul absolut (art.864 alin. 1 C.civ.).
Faza prezentării la notar pentru realizarea suprascrierii. Art. 864 alin. 2 și 3 C.civ. prevede că hârtia pe care a fost scris testamentul se va strânge sau se va introduce într-un plic, care se vor sigila fie înainte fie cu ocazia prezentării la judecătorie. În mod firesc, odată cu trecerea competenței de autentificare a înscrisurilor din competența judecătoriilor în competența Notariatului de stat (iar apoi a notarilor publici), competența de realizare a formalităților de suprascriere a testamentelor mistice a trecut de Ia judecătorii la Notariatul de stat, iar apoi la notarii publici. În fața notarului, testatorul va declara că testamentul cuprinde dispozițiile sale de ultimă voință, că a fost scris de el sau de o altă persoană și că a fost semnat de el (art. 864 alin. 4 C.civ.)1. Dacă testatorul nu poate vorbi, va face în scris declarația că testamentul îi aparține la începutul actului de suprascriere ce va fi întocmit de notar (art. 866 C.civ.).
Testamentul propriu-zis poate rămâne secret, testatorul nefiind obligat să declare notarului ce anume conține acesta, având însă posibilitatea de a-i dezvălui conținutul dacă dorește.
Notarul public va trece la întocmirea procesului-verbal de suprascriere (denumire care vine de la faptul că se face direct pe spatele testamentului sau pe plicul în care acesta este introdus), care va conține mențiuni despre data și locul întocmirii acestuia, relatarea declarațiilor testatorului, starea testamentului sau a plicului în care acesta este introdus, semnătura notarului și a testatorului sau, în cazul în care acesta nu poate semna, mențiunea cauzei acestei imposibilități. Conform dispozițiilor art. 864 alin. 8 teza I C.civ., procedura întocmirii procesului-verbal de suprascriere trebuie să se desfășoare fără nici o întrerupere, pentru a se elimina posibilitatea înlocuirii testamentului.
Nerespectarea oricăreia din formalitățile menționate este sancționată cu nulitatea absolută a testamentului (art. 886 C.civ.). Nici chiar atestarea de către un avocat în temeiul art. 3 din Legea nr. 51/1955 a faptului că testamentul a fost redactat de el, că reprezintă voința defunctului și că a fost semnat personal de acesta nu suplinește condițiile de formă anume cerute de lege în cazul testamentului mistic.
Păstrarea testamentului poate fi făcută fie de notar, fie de testator, conform voinței acestuia din urmă.
Formalitatea prevăzută de art. 892 C. civ. Ca și testamentul olograf, testamentul mistic este supus formalității prevăzute la art. 892 C civ. despre care am vorbit mai sus.
4.3.4. Forța probantă.
Întrucât testamentul mistic este alcătuit din două înscrisuri, în privința puterii doveditoare trebuie să deosebim:
– Actul de suprascriere este un act autentic și, ca atare, face dovadă până la înscrierea în fals cu privire la data sa și pentru constatările făcute de judecător prin propriile sale simțuri și în limitele atribuțiilor prevăzute de lege.
Înscrisul testamentar este un act sub semnătură privată și, ca atare, va face dovada până la proba contrară. De exemplu, contestatarul poate dovedi faptul că testatorul nu cunoștea limba în care testamentul a fost scris. Întrucât semnarea testamentului de către testator nu se constată de judecător, pentru dovada falsității lui nu trebuie urmată calea procedurii înscrierii în fals; persoanele interesate pot declara că nu recunosc semnătura și, în acest caz, se va trece la procedura verificării de scripte, ca și în cazul testamentului olograf. Considerăm că, în cursul probatoriului, instanța va avea în vedere, declarația autentică a testatorului consemnată în actul de suprascriere că testamentul este al său și a fost semnat de el.
Dacă formalitățile prevăzute de lege nu au fost respectate, testamentul mistic este nul absolut ca atare (art.886 C.civ.), dar înscrisul testamentar poate valora testament olograf, dacă a fost scris, datat și semnat de mâna testatorului (art.1172 C.civ.).
CAPITOLUL V CONCLUZII
De-a lungul timpului, evoluția societății, a oamenilor în general, a gravitat în jurul a două coordonate: „a fi” și „a avea”. Relațiile sociale legate de noțiunea „a avea” se circumscriu, din cele mai vechi timpuri, preocupării individului de a acumula valori necesare satisfacerii nevoilor în timpul vieții sale.
Asigurarea certitudinii stăpânirii acestor bunuri a fost marcată prin apariția dreptului de proprietate, consfințit la început prin norme consuetudinare, apoi prin norme de drept pozitiv.
Încetarea din viață a unei persoane ridică problema situației juridice a bunurilor acumulate și implicit problema modului de transmitere a acestora membrilor familiei sau unor persoane apropiate. Acestea, prin intermediul normelor de drept edictate de stat, devin titulare ale dreptului de moștenire – drept care va deveni ulterior una din instituțiile fundamentale ale dreptului civil.
Transmiterea bunurilor defunctului și, într-un sens mai larg, a întregului patrimoniu al acestuia, constituie una din căile principale de circulație a bunurilor materiale ce constituie obiecte ale dreptului de proprietate.
Trebuie spus că regula în materie succesorală este că moștenirea poate fi transmisă fie numai în temeiul legii, fie numai în temeiul testamentului, excepția constituind-o situația în care transmiterea moștenirii se face atât pe cale legală, cât și pe cale testamentară.
În ceea ce privește exercitarea dreptului de proprietate și implicit a prerogativelor sale, spre deosebire de sistemul de drept anglo-saxon (common law) unde există libertatea absolută de a dispune prin acte mortis causa (de a testa), în sistemul de drept de inspirație romanistă s-au adus și menținut o serie de restricții libertății de a dispune de bunurile din patrimoniu de către defunct prin acte cu titlu gratuit.
Potrivit art.650 C.civ. patrimoniul succesoral se poate transmite nu numai în temeiul legii (la persoanele, în ordinea și în cotele determinate de lege), dar și în temeiul voinței celui care lasă moștenirea, manifestată prin testament, caz în care moștenirea (devoluțiunea ei) este testamentară.
După cum am văzut, este posibilă și coexistența moștenirii legale cu cea testamentară. Codul nostru civil nu a păstrat principiul roman al incompatibilității moștenirii testamentare cu cea legală {nemo partim testatus partim intestatus decedere potesi), permițând – iar dacă există moștenitori legali rezervatari impunând chiar – coexistența moștenirii legale cu cea testamentară.
Rezultă că, deși se poate afirma că în dreptul nostru moștenirea legală este regula și constituie dreptul comun în materia transmiterii patrimoniului succesoral, ea poate fi înlăturată – în tot sau în parte – în condițiile sau în limitele prevăzute de lege, prin testamentul lăsat de de cuius.
Aceasta înseamnă că legea consacră principiul libertății testamentare, libertate la care nu se poate renunța, în sensul că orice persoană capabilă este liberă de a lăsa (sau a nu lăsa) un testament și de a dispune, pe această cale, de patrimoniul său pentru caz de moarte (mortis causa). Vom vedea însă că, în dreptul nostru, libertatea testamentară nu este absolută, legea prevăzând imperativ anumite îngrădiri, cea mai importantă fiind instituția rezervei succesorale prevăzută în favoarea unor moștenitori legali și care este sustrasă actelor liberale ale celui care lasă moștenirea, fie că este vorba de liberalitățile făcute în timpul vieții (donații), fie pentru cauză de moarte (legate).
Bibliografie
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Ed. All Beck, București, 2002, vol. III;
C. Turianu, Curs de drept civil. Dreptul de moștenire, Ed. Universitară, București, 2005;
C. Toader, L. Stănciulescu, R. Popescu, V. Stoica, Moștenirea testamentară. Transmisiunea și împărțeala moștenirii, Ed. Actami, București, 1996;
C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creație intelectuală. Succesiunile, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1967;
D. Chirică, Drept civil. Succesiuni și testamente, Ed. Rosetti, București, 2003;
D. Macovei, M.S. Striblea, Drept civil. Contracte. Succesiuni, Ed. Junimea, Iași;
D. Macovei, Drept civil. Succesiuni, Ed. „Ștefan Pricopiu”, 1995;
Fr. Deak, St. Cărpenaru, Drept civil. Contracte speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moștenire, Universitatea București, 1983;
F. Marcu, C. Maneca, Dicționar de neologisme, ed. a III-a, Ed. Academiei, București, 1978;
Gh. Comănița, Drept civil. Succesiunile, Ed. All Beck, București, 2003;
G. Couturier, La confirmation des actes nuls, LGDJ, Paris, 1972;
I. Adam, A. Rusu, Drept civil. Succesiuni, Ed. All Beck, București, 2003;
I. Mihuță, Probleme de drept din practica pe anul 1976 a Tribunalului Suprem, în R.R.D., nr. 8/1971;
J. Maury, Successions et libéralité, Litec, Paris, 2002;
J. Manoliu, Șt. Răuschi, Drept civil. Succesiuni, Universitatea Al. Ioan Cuza, Iași, 1983;
L. Stănciulescu, Drept civil. Parte specială. Contracte și succesiuni, ed. 2, Ed. All Beck, București, 2004;
M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, București, 1921;
M. Eliescu, Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul R.S.R., Ed. Academiei, București, 1966;
M. Grimaldi, Droit civil. Libéralités. Partages d'ascendants, Litec, Paris, 2000;
M. Mureșan, K. Josef, Succesiuni, Ed. Cordial, Cluj-Napoca, 1996;
V. Neagu, Examen teoretic al practicii judiciare privind acțiunea în reducțiune, în R.R.D., nr. 4/1984;
V. Stoica, Drept succesoral, Ed. Editas, București, 2003;
VI. Hanga, Adagii juridice latinești, Ed. Lumina Lex, București, 1998;
Legislație.
Constituția României
Codul civil român
Codul de procedură civilă
Codul civil francez
Codul Calimah
Legiuirea Caragea
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Definitia, Caracterele Juridice Si Cuprinsul Testamentului.testamentele Ordinare (ID: 126019)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.