Definitia, Caracterele Juridice Si Cuprinsul Testamentului

LUCRARE DE LICENȚĂ

DEFINIȚIA, CARACTERELE JURIDICE ȘI CUPRINSUL TESTAMENTULUI

Cuprins

Introducere

Noțiunea de testament. Condiții de valabilitate

2.1. Precizări prealabile

2.2. Definiția, caracterele juridice și cuprinsul testamentului

2.2.1. Definiția testamentului

2.2.2. Caracterele juridice ale testamentului

2.2.3. Cuprinsul testamentului

2.3. Condiții de valabilitate ale testamentului

2.3.1. Condiții de fond

2.3.2. Condiții de formă

2.3.3. Reguli de formă comune tuturor testamentelor

2.3.4. Sancțiunea nerespectării formei testamentului

2.4. Interpretarea și proba testamentului

2.4.1. Metoda interpretării subiective

2.4.2. Proba testamentului

3. Regimul juridic al principalelor dispoziții testamentare

3.1. Succinte considerații generale

3.2. Legatul

3.2.1. Noțiune. Condiții de existență ale legatelor

3.2.2. Clasificarea legatelor

3.2.2.1. Clasificarea legatelor după obiectul lor

3.2.2.2. Clasificarea legatelor în funcție de modalități

3.2.3. Ineficacitatea legatelor

3.2.3.1. Nulitatea legatelor

3.2.3.2. Revocarea legatelor

3.2.3.3. Caducitatea legatelor

3.2.3.4. Consecințele ineficacității legatelor

3.3. Dezmoștenirea

3.3.1. Noțiunea de dezmoștenire

3.3.2. Felurile dezmoștenirii

3.3.2.1 Dezmoștenirea directă

3.3.2.2. Dezmoștenirea indirectă

3.3.2.3. Efectele dezmoștenirii

3.4. Execuțiunea testamentară

3.4.1. Noțiunea și natura juridică a execuțiunii testamentare

3.4.2. Funcțiile și puterile executorului testamentar

3.4.3. Încetarea execuțiunii testamentare

4. Câteva aspecte privind diferitele feluri de testamente

4.1 Testamentele ordinare

4.2. Testamentele priveligiate

4.3. Alte forme testamentare

5. Concluzii

6. Bibliografie

Introducere

Instituția succesiunii în dreptul civil, are drept scop asigurarea unei continuități a raporturilor patrimoniale, mai ales a celor referitoare la dreptul de proprietate, dată fiind realitatea că nici un subiect de drept, persoană fizică, nu are o existență veșnică.

Chiar dacă în dreptul român moștenirea legală este regula și constituie dreptul comun în materia transmiterii patrimoniului succesoral, există posibilitatea ca moștenirea legală să fie înlăturată, în tot sau în parte, în condițiile sau în limitele prevăzute de lege, prin testamentul lăsat de de cuius.

În abordarea prezentei lucrări, vom trata mai multe probleme juridice. Mai întâi pe cele, subsumate în opinia noastră, noțiunii de testament, plecând de la definiția și caracterele juridice ale testamentului. Apoi, vom trata în mod corespunzător aspecte privind condițiile de valabilitate și interpretarea actului juridic de ultimă voință despre care facem vorbire. Dat fiind caracterul neomogen al testamentului, care poate cuprinde mai multe acte juridice, alături sau în lipsa unui legat, vom analiza în mod special și amănunțit regimul juridic al principalelor dispoziții testamentare, având în vedere deosebitele efecte pe care acestea le pot avea asupra transmiterii succesorale. Considerăm ca nu este inutil să facem vorbire în prezenta lucrare și despre diferitele feluri de testamente, chiar dacă aceste probleme juridice nu cad în mod direct sub incidența tematicii prezentei lucrări, pentru a evidenția principalele aspecte privitoare la diferitele feluri de testamente, astfel încât prezenta lucrare să fie cât mai completă, susceptibilă de a clarifica cât mai multe probleme legate de instituția testamentului.

2. Noțiunea de testament. Condiții de valabilitate

2.1. Scurt istoric. Precizări prealabile.

Originea testamentului și a devoluțiunii succesorale testamentare se regăsește în antichitate, testamentul fiind întâlnit în Egiptul Antic, în Israel în timpul lui Moise, în Sparta, în Atena unde a fost introdus în timpului lui Solon și în triburile germanice.

În Roma antică, testamentului i s-a acordat o atenție deosebită, considerându-se o dezonoare de a muri fără testament. Testatorul era comparat cu un rege care poruncește: „Dicat testator et erit lex voluntas ejus”. Rațiunea pentru care se acorda o exclusivitate și mai târziu preeminență testamentului este explicată de o lege din Codul lui Justinian: „Din tot ce se poate refuza mai puțin oamenilor, este facultatea unui muribund de a avea o ultimă voință, el care în curând nu va mai avea niciuna”.

Denumirea de testament vine de la testatio – mărturisire și mens – minte.

Libertatea sau dreptul unei persoane de a testa, în anumite perioade istorice a fost contestat și chiar desființat, fiind consecința directă al negării dreptului de proprietate privată.

În sistemul de drept românesc, dreptul la moștenire cunoaște o reglementare constituțională, fiind prevăzut în mod expres în art. 42 din Consituție, conform căruia „Dreptul la moștenire este garantat”. Dată fiind importanța deosebită pe care o prezintă dreptul la moștenire, legiuitorul a înțeles să-l reglementeze într-un text distinct, având în vedere faptul că dreptul la moștenire a figurat inițial în proiectul Consituției în art. 41 alin. (2), text care se referea la garantarea dreptului de proprietate și a creanțelor asupra statului.

Patrimoniul succesoral se poate transmite nu numai în temeiul legii, dar și în temeiul voinței celui care lasă moștenirea, concretizată într-un testament, situație în care moștenirea este testamentară.

Codul nostru civil nu a păstrat principiul roman al incompatibilității moștenirii testamentare cu cea legală (nemo partim testatus partim intestatus decedere potest), permițând în acest mod coexistența moștenirii legale cu cea testamentară.

În sistemul de drept românesc, moștenirea legală reprezintă regula și constituie dreptul comun în materia transmiterii patrimoniului succesoral, existând posibilitatea ca aceasta să fie înlăturată, în totalitate sau parțial prin actul juridic de ultimă voință a lui de cuius. Considerăm util să precizăm faptul că, în materie succesorală figurează principiul libertății testamentare, care presupune posibilitatea fiecărei persoane capabile de a lăsa sau dimpotrivă, de a nu lăsa un testament și, drept consecință, de a dispune în acest mod de patrimoniul său pentru caz de moarte.

Această libertate despre care facem vorbire, nu este una absolută, întrucât prin lege sunt prevăzute anumite limitări, cea mai importantă, în opinia noastră fiind instituția rezervei succesorale, care are drept scop protejarea anumitor categorii de moștenitori legali, rezervă care nu poate constitui obiectul unor liberalități, indiferent dacă este vorba de liberalități făcute în timpul vieții, cum ar fi spre exemplu donațiile, fie pentru cauză de moarte, cum ar fi spre exemplu legatele.

2.2. Definiția, caracterele juridice și cuprinsul testamentului

2.2.1. Definiția testamentului

Sub marginala „Noțiune”, art. 1034 C. civ. prevede că „ testamentul este actul unilateral, personal și revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viață”. Considerăm, alături de alți autori, că suntem în prezența unei definiții legale, și nu a unei prezentări a noțiunii testamentului. Susținem acest punct de vedere, întrucât precizarea noțiunii unei instituții este un demers mai cuprinzător, care presupune evidențierea, într-un context mai larg, a mai multor aspecte și trăsături identice acelei insituții, urmând ca, dintre acestea, definiția să le rețină pe cele mai importante și fără de care aceasta nu ar putea fi înțeleasă în esența sa.

În vechiul Cod civil, definiția testamentului se regăsea în art. 802, potrivit căruia „testamentul este un act revocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viață, de tot sau parte din avutul său”. Acestei definiții i-au fost aduse anumite critici, întrucât restrânge înțelesul testamentului doar la legat, iar într-o interpretare literală, s-ar ajunge la concluzia că nu poate fi vorba de testament în cazul unui act juridic mortis causa prin care nu s-ar dispune de avere, ci care ar cuprinde alte manifestări de voință ale celui care l-a întocmit.

Noul Cod civil, soluționează această problemă prin două texte de lege distincte, și anume: art. 1034 C. civ., care conține definiția legală a testamentului și art. 1035 C. civ.,

cu titlul indicativ „Conținutul testamentului”, potrivit căruia „testamentul poate să conțină dispoziții referitoare la partaj, revocarea dispozițiilor testamentare anterioare, dezmoștenire, numirea de executori testamentari, sarcini impuse legatarilor sau moștenitorilor legali și alte dispoziții care produc efecte după decesul testatorului”.

Aceste dispoziții, care sunt enumerate enunciativ, și nu limitativ de art. 1035 C. civ., sunt acte juridice cu natură și finalitate diferite, și care sunt precizate în mod expres, pot face parte din cuprinsul testamentului.

Având în vedere ca testamentul poate avea un cuprins neunitar, care se particulari-zează prin posibilitatea existenței în cuprinsul său atât a unor legate cât și a altor dispoziții testamentare, alături sau în lipsa legatelor, considerăm că legiuitorul ar fi trebuit să includă în definiția legală dată testamentului și un alt element esențial, și anume împrejurarea că testamentul poate avea în conținutul său alte acte juridice pe care le-am enunțat anterior. Pentru aceste motive, susținem că definiția dată de art. 1034 C. civ., este una incompletă și necorelată cu dispozițiile art. 1035. C. civ..

Un alt aspect pe care trebuie să-l analizăm, îl consituie modul de redactare al textului din art. 1035 C. civ., care enumeră actele juridice ce se pot regăsi în testament. Se observă că după enumerarea acestor acte juridice, textul prevede că ele produc efecte „după decesul testatorului”. În acest sens, considerăm că în mod corect și justificat unii autori au subliniat faptul că formularea la care am făcut referire este una dificitară. Aceasta deoarece, ar fi fost mult mai corect să se precizeze în text faptul că actele juridice ce pot fi regăsite în testament produc efecte „la moartea testatorului”, iar nu „după decesul testatorului”. „După moarte” are mai puțin semnificația unei anume date, or, ceea ce ne interesează pe noi, este data morții, sau un interval care ar avea ca punct de plecare clipa morții, precum și orice al moment ulterior.

De la regula conform căreia actele juridice cuprinse în testament produc efecte la moartea testatorului, există o excepție și anume: recunoașterea prin testament a unui copil, care chiar dacă este cuprinsă într-un act esențialmente revocabil, este irevocabilă, și care, de asemenea, produce efecte de îndată, din momentul în care a fost întocmit testamentul, iar nu la moartea testatorului.

În fine, referitor la situația unui conflict de legi, precizăm că în materia validității testamentului, legea aplicabilă testamentului este legea în vigoare la momentul încheierii actului juridic mortis causa, indiferent dacă decesul a intervenit după intrarea în vigoare a

noului Cod civil, soluție prevăzută în art. 6, alin. (3) C. civ..

2.2.2. Caracterele juridice ale testamentului

Din definiția legală a testamentului, dată de art. 1034 C. civ., rezultă câteva caractere juridice ale testamentului, la care se adaugă și alte trăsături ale testamentului, date de doctrină.

În acest sens, considerăm că testamentul are următoarele caractere juridice:

este un act juridic, deoarece cuprinde manifestarea de voință a testatorului cu intenția

de a produce efecte juridice, iar pentru ca acesta să fie valabil este necesar să se îndeplinească condițiile de fond – consimțământul neviciat, capacitate, obiect și cauză – prevăzute de lege pentru valabilitatea oricărui act juridic, precum și condițiile specifice liberalităților. Testamentul, ca act juridic, este unilateral: voința testatorului produce efecte juridice indiferent de atitudinea legatarului și chiar înainte de acceptarea de către acesta a legatului. Trebuie să precizăm faptul că, acceptarea legatului nu trebuie confundată cu acceptarea existentă la încheierea unui cono excepție și anume: recunoașterea prin testament a unui copil, care chiar dacă este cuprinsă într-un act esențialmente revocabil, este irevocabilă, și care, de asemenea, produce efecte de îndată, din momentul în care a fost întocmit testamentul, iar nu la moartea testatorului.

În fine, referitor la situația unui conflict de legi, precizăm că în materia validității testamentului, legea aplicabilă testamentului este legea în vigoare la momentul încheierii actului juridic mortis causa, indiferent dacă decesul a intervenit după intrarea în vigoare a

noului Cod civil, soluție prevăzută în art. 6, alin. (3) C. civ..

2.2.2. Caracterele juridice ale testamentului

Din definiția legală a testamentului, dată de art. 1034 C. civ., rezultă câteva caractere juridice ale testamentului, la care se adaugă și alte trăsături ale testamentului, date de doctrină.

În acest sens, considerăm că testamentul are următoarele caractere juridice:

este un act juridic, deoarece cuprinde manifestarea de voință a testatorului cu intenția

de a produce efecte juridice, iar pentru ca acesta să fie valabil este necesar să se îndeplinească condițiile de fond – consimțământul neviciat, capacitate, obiect și cauză – prevăzute de lege pentru valabilitatea oricărui act juridic, precum și condițiile specifice liberalităților. Testamentul, ca act juridic, este unilateral: voința testatorului produce efecte juridice indiferent de atitudinea legatarului și chiar înainte de acceptarea de către acesta a legatului. Trebuie să precizăm faptul că, acceptarea legatului nu trebuie confundată cu acceptarea existentă la încheierea unui contract. Testamentul, precum și acceptarea unui legat ori, a altor dispoziții testamentare, cum ar fi spre exemplu execuțiunea testamentară – sunt acte juridice unilaterale distincte, fiecare dintre acestea au efecte proprii și nu se unesc în sensul formării unui contract.

De asemenea, actul de ultimă voință, nu reprezintă un act asemănător ofertei de a contracta. Oferta de a contracta este făcută în scopul unei eventuale acceptări, care odată intervenită, generează nașterea unui contract, pe când testamentul și acceptarea acestuia, după cum am precizat, nu se unesc, și în consecință nu vor avea drept finalitate nașterea unui act juridic bilateral.

testamentul este o liberalitate, carcter juridic care îl fac să se deosebească de actele

dezinteresate, subsumate tot manifestărilor de voință cu titlu gratuit, cu atât mai mult de actele cu titlu oneros, indiferent dacă sunt comutative sau aleatorii.

testamentul este un act juridic esențialmente personal; spre deosebire de majoritatea

actelor juridice care pot fi încheiate și prin intermediul unui reprezentant, testamentul nu

poate fi făcut decât de testator, singur, fără încuviințarea ocrotitorului legal. Astfel, în măsura în care o persoană are capacitatea de a testa, o poate face exclusiv personal, iar dacă nu are această capacitate, nu o poate face prin reprezentare sau cu încuviințarea unor alte persoane.

Chiar dacă testatorul primește consultații de specialitate de la o altă persoană, cum ar fi spre exemplu un avocat, în vederea redactării testamentului, el trebuie să exprime voința sa personală.

Testamentul este un act juridic individual. Potrivit art. 1036 C. civ. „ sub sancțiunea

nulității absolute a testamentului, două sau mai multe persoane nu pot dispune, prin același testament, una în favoarea celeilalte sau în favoare unui terț”. Dacă un astfel de testament ar fi valabil, s-ar contrazice alte trăsături specifice pe care acest act le prezintă, anume de a fi unilateral, personal și esențialmente revocabil. Potrivit unor autori, instituția reglementată prin art. 1036 C. civ., este neadecvat numită testament reciproc. În limbajul juridic, era consacrată pentru un astfel de testament denumirea de testament conjuctiv. Denumirea de testament reciproc, alături de alți autori, considerăm că este improprie, întrucât nu acoperă toate ipotezele pe care însuși textul de lege menționat anterior le are în vedere. În situația în care două persoane testează fiecare în favoarea celeilalte, există o reciprocitate, aceasta însă lipsește în cazul în care două persoane testează împreună în favoarea celui de-al treilea. În acest sens, ar fi mai corect ca un astfel de testament să se numească conjuctiv, în consecință ar fi acoperite atât situațiile în care două persoane ar testa prin același act, una în favoare celeilalte, dar și pe cele în care, tot prin același act, două sau mai multe persoane ar testa în fa-voarea unui terț.

Testamentul este un act juridic solemn, în sensul că acesta trebuie să îmbrace o anumi-

tă formă cerută ad validitatem. Condițiile de formă sunt specifice fiecărui tip de testament. Trebuie precizat că testamentul olograf este și el un act solemn, doar că formalitățile a căror neîndeplinire atrage nulitatea absolută sunt la îndemâna celui ce-l întocmește, căci acest tip de testament, potrivit art. 1041 C. civ., „ (…) trebuie scris în întregime, datat și semnat de mâna testatorului”.

În doctrina de specialitate, sub denumirea de „reguli de formă comune tuturor testamentelor”, sau „condiții generale de formă comune tuturor testamentelor”, sunt analizate mai multe exigențe, și anume: forma scrisă și forma actului separat. Exigența formei scrise nu trebuie confundată cu caracterul solemn al testamentului.

În ceea ce privește cerința de formă a înscrisului separat rezultă din interzicerea testamentului reciproc. Astfel, două persoane, după cum am precizat anterior, pot testa una în favoarea celeilalte, dar prin acte separate.

Testamentul este un act juridic mortis causa, întrucât efectele ce izvorăsc din acesta

produc efecte, de regulă, de la moartea lui de cuius. Caracterul juridic mortis causa, face ca testamentul să se deosebească, din punct de vedere al calificării sale ca fiind o liberalitate, de celelalte liberalități inter vivos, cum ar fi spre exemplu donațiile. Testamentul nu se deosebește de donații, doar sub aspectul momentului în care produc efecte, ci și din alte puncte de vedere, și anume, testamentul este un act juridic unilateral, în timp ce donația este un contract, apoi testamentul este esențialmente revocabil, spre deosebire de donație care, de regulă, este irevocabilă.

Testamentul este un act juridic esențialmente revocabil. În acest sens, testatorul pe tot

parcursul existenței sale poate reveni asupra manifestării sale de voință mortis causa, modificând sau chiar anulând dispozițiile unui testament anterior.

Revocabilitatea este de esența testamentului, adică testatorul nu poate renunța la acest drept, orice clauză de renunțare la dreptul de a revoca un anumit testament este lovit de nulitate absolută.

Dreptul de a revoca liberalitatea sa mortis causa este discreționar și nesusceptibil de abuz, întrucât îi dă libertatea absolută de a reveni oricând și oricât dorește asupra testamentului.

Având în vedere ansamblul caracterelor juridice ale testamentului, în multe privințe derogatorii de la dreptul comun al actelor juridice, el se manifestă ca un act juridic excepțional, guvernat, în mare măsură, de reguli de fond și de formă specifice.

2.2.3. Cuprinsul testamentului

Potrivit art. 1035 C. civ., „Testamentul conține dispoziții referitoare la patrimoniul succesoral sau la bunurile ce fac parte din acesta, precum și la desemnarea directă sau indirectă a legatarului. Alături de aceste dispoziții sau chiar și în lipsa unor asemenea dispoziții, testamentul poate să conțină dispoziții referitoare la partaj, revocarea dispozițiilor testamentare anterioare, dezmoștenire, numirea unor executori testamentari, sarcini impuse legatarilor sau moștenitorilor legali și alte dispoziții care produc efecte după decesul testatorului”.

După cum rezultă din definiția legală a testamentului, obiectul lui principal îl constituie actele de dipoziție, care pot fi dispoziții referitoare la patrimoniul succesoral sau la bunurile ce pot face parte din acel patrimoniu. Se poate observa că alături de legate sau chiar fără a cuprinde legate testamentul poate conține și alte manifestări de ultimă voință ale defunctului.

Așadar, testamentul poate cuprinde:

legate (universale, cu titlu universal sau cu titlu particular), reprezentând, potrivit

dispozițiilor art. 986 C. civ. acele dispoziții testamentare „(…) prin care testatorul stipulează că, la decesul său, unul sau mai mulți legatari să dobândească întregul său patrimoniu, o fracțiune din acesta sau anumite bunuri determinate”.

După cum am precizat anterior și așa cum rezultă din art. 1035 C. civ., legatele reprezintă obiectul principal al testamentului.

dezmoșteniri, reprezentând acele dispoziții cu privire la înlăturarea de la moștenire

a unor moștenitori legali, în limitele prevăzute de lege;

desemnarea unui/unor executor/executori testamentari, care are drept scop

asigurarea executării dispozițiilor testamentare;

revocarea totală sau parțială, a unui testament anterior sau numai a unei dispoziții

testamentare anterioare ori retractarea revocării;

sarcini sau obligații impuse legatarului/legatarilor sau moștenitorilor legali, fie de

natură patrimonială, fie de altă natură;

partajul de ascendent, reprezentând partajul făcut de testatorul ascendent între

descendenții săi, cu privire la toate bunurile succesorale sau numai la o parte dintre acestea;

recunoașterea de către mamă a unui copil născut din părinți necunoscuți sau de

către tată a unui copil din afara căsătoriei;

dispoziții cu privire la funeralii și înmormântare sau cu privire la corpul său după

moarte (art. 80 C. civ.);

desemnarea persoanei care urmează a fi numită tutore al copiilor testatorului, sau

înlăturarea posibilității ca o anumită persoană să fie tutore;

dispoziții cu privire la partea ce i s-ar cuveni soțului testator din comunitatea de

bunuri la încetarea căsătoriei;

testatorul poate să-și dea acordul sau să interzică, după decesul său, folosirea

prelevării de organe, țesuturi și celule umane, în scop terapeutic sau științific;

dispoziții cu privire la înființarea unei fundații;

interdicția înstrăinării unui bun, pentru o durată de cel mult 49 de ani, cu condiția

să existe un interes serios și legitim;

împuternicirea unei persoane în vederea administrării unuia sau mai multor bunuri,

a unei mase patrimoniale sau a unui patrimoniu care nu-i aparține;

alegerea legii aplicabile propriei succesiuni;

alte dispoziții de ultimă voință a testatorului, în măsura în care acestea nu încalcă

ordinea publică.

Dispozițiile cuprinse în testament reprezentând acte juridice de sine stătătoare pot produce efecte la date diferite.

Legatele și celelalte dispoziții legate de transmisiunea moștenirii vor produce efecte la moartea testatorului.

Recunoașterea filiației va produce efecte imediat de la redactarea testamentului, adică de la data manifestării de voință a testatorului. Ea se deosebește de celelalte dispoziții testamentare, în mod esențial și prin irevocabilitatea sa.

Trebuie menționat faptul că, actele juridice unilaterale conținute într-un testament treuie să îndeplinească condițiile de validitate de fond specifice cerute pentru categoria din care face parte.

Ele trebuie analizate fiecare în parte, întrucât este posibil ca un act juridic cuprins în testament să fie nul, însă fără să atragă nulitatea celorlalte acte juridice care se regăsesc în conținutul actului juridic de ultimă voință.

În schimb forma testamentară fiind comună tuturor actelor ce se regăsesc în conținutul

testamentului, viciile de formă afectează toate dispozițiile a căror validitate este condiționată de validitatea testamentului. Chiar și în această situație, unii autori susțin că recunoașterea de filiație va fi valabilă chiar dacă testamentul ar fi nul pentru vicii de formă, dacă sunt îndeplinite condițiile pentru validitatea recunoaterii, adică dacă din testamentul nul rezultă în mod clar, indubitabil că testatorul a exprimat și și-a însușit prin semnarea testamentului recunoașterea de filiație.

Cuprinsul testamentului poate fi așadar foarte complex, anumite dispoziții testamentare nesupunându-se regimului revocatoriu al testamentului, ci având un regim juridic propriu, cum ar fi spre exemplu, recunoașterea filiației unui copil, deși cuprinsă în testament devine irevocabilă, chiar dacă testamentul este un act revocabil, și produce efecte juridice prin ea însăși, fără a fi necesară manifestarea de voință a beneficiarului dispoziției respective.

Testamentul este un act juridic complex, dar în același timp este un „vehicul purtător” al altor acte juridice care sunt strict legate de acest „vehicul”, cum ar fi legatul, sau au o relativă autonomie în raport cu aceasta, cum ar fi spre exemplu recunoașerea filiației unei persoane.

2.3. Condiții de valabilitate ale testamentului.

2.3.1. Condiții de fond

Dispozițiile testamentare, ca acte juridice, trebuie să îndeplinească condițiile de valabilitate ale actului juridic în general: capacitatea de a încheia actul în cauză, consimțământul valabil, obiect determinat sau determinabil și licit, iar cauza să fie reală, licită și morală. Sigur că aceste condiții de fond vor fi analizate în măsura în care prezintă particularități în materia dispozițiilor testamentare.

Capacitatea.

Pentru ca dispoziția testamentară să fie valabilă, testatorul trebuie să aibă capacitatea de a dispune prin liberalități sau alte acte juridice referitoare la transmisiunea succesorală.

Potrivit art. 987 C. civ., „orice persoană este capabilă a da și a primi prin liberalități, cu respectarea regulilor privind capacitatea”.

Capacitatea de a dispune este regula, iar incapacitatea este excepția. Incapacitățile trebuie să fie prevăzute în mod expres de lege și sunt de strictă interpretare.

Reglementările legale prevăd anumite incapacități de a dispune prin testament, precum și incapacități de a primi prin testament.

Cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin liberalități, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.

Sub sancțiunea nulității relative, nici chiar după după dobândirea capacității depline de exercițiu nu poate dispune prin liberalități în folosul celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit de la instanța de tutelă descărcare pentru gestiunea sa. Se exceptează situația în care reprezentantul ori ocrotitorul legal este ascendentul dispunătorului.

Potrivit art. 1038 alin. (1) C. civ., „testamentul este valabil numai dacă testatorul a avut discernământ și consimțământul său nu a fost viciat”. Lipsa discernământului în momentul întocmirii testamentului, nu este prezumată legal ca în cazul interzisului judecătoresc, ci cel interesat trebuie să facă dovada lipsei discernământului.

În ceea ce privește incapacitățile de a primi prin legat, sunt anulabile liberalitățile făcute medicilor, farmaciștilor sau altor persoane în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului. Această incapacitate există și în cazul preoților sau altor persoane care acordau asistență religioasă testatorului în timpul bolii care este cauza decesului.

Sunt de asemenea anulabile legatele făcute în favoarea:

Notarului public care a autentificat testamentul;

Interpretului care a participat la procedura de autentificare a testamentului;

Martorilor care îl asistă pe testator la autentificarea testamentului și martorilor în prezența cărora se întocmesc și se semnează, alături de testator, testamentele priveligiate.

Agenților instrumentatori în cazurile în care aceștia întocmesc un testament priveligiat

Persoanelor care a acordat asistență juridică la redactarea testamentului.

Având în vedere că incapacitățile speciale de a primi se bazează pe o prezumție legală de captație pe care cei incapabili de a primi o exercită asupra testatorului, condiția incapacității de a primi trebuie îndeplinită în momentul întocmirii testamentului.

În acest sens, este necesar ca calitatea de farmacist, medic, preot sau notar care a

întocmit testamentul ori celelalte calități prevăzute de art. 1005 C. civ. consituie o incapacitate specială de a primi numai în măsura în care aceasta exista în momentul întocmirii testamentului.

Împrejurarea că ulterior, o altfel de persoană își pierde calitatea despre care facem vorbire, nu este susceptibilă de a înlătura incapacitatea specială de a primi. Situația este alfel în cazul în care o anumită persoană dobândește o astfel de caltate ulterior, considerăm că aceasta nu poate devini o incapacitate specială de a primi, dat fiind caracterul imperativ al normelor care reglementează incapacitățile speciale de a primi.

Consimțământul

Pentru validitatea testamentului se cere ca voința exprimată a testatorului capabil să nu fie alterată de vicii de consimțământ.

Viciile de consimțământ supuse în principiu reglementărilor de drept comun prezintă totuși unele particularități în materie testamentară, fără însă a le preciza în mod amănunțit, vom face vorbire despre cele mai importante particularități ale acestora.

Datorită conținutului complex al testamentului, este posibil ca viciul de consimțământ să altereze numai una sau câteva dispoziții testamentare, celelalte rămân valabile, spre deosebire de lipsa de capacitate care afectează testamentul în întregime.

De regulă, în materie testamentară, consimțământul poate fi viciat prin eroare, dol sau violență, spre deosebire de leziune, care nu există în această materie.

În ceea ce privește dolul, acesta se prezintă în materie testamentară sub forma captației și sugestiei.

Dolul poate consta în folosirea unor mijloace viclene și frauduloase de către viitorul legatar sau chiar de către un terț, cu intenția de a câștigă încrederea testatorului și a-l determina pe acesta să dispună de averea sa, într-o modalitate în care nu ar fi făcut-o din propria sa inițiativă.

Există posibilitatea ca aceste procedee sau manopere frauduloase să provină și de la un terț, care acționează din proprie inițiativă, viitorul legatar, chiar necunoscând o astfel de împrejurare.

Eroarea poate atrage vicierea consimțământului și anulabilitatea testamentului numai

în măsura în care, la momentul redactării testamentului, testatorul s-a aflat într-o eroare

esențială.

Eroarea este esențială și poate atrage nulitatea testamentului în următoarele ipoteze:

poartă asupra identității legatarului sau asupra calităților sale esențiale, în absența

cărora testatorul nu l-ar fi gratificat (testatorul a considerat că legatarul este copilul său din afara căsătoriei);

poartă asupra motivului determinant al testamentului (testatorul nu a știut că are rude

de sânge; în cazul în care testatorul ar fi știut că are rude de sânge nu ar fi instituit legatari);

În cazul vicierii consimțământului testatorului, va interveni sancțiunea nulității relative. Acțiunea în nulitate relativă trebuie exercitată în termenul general de prescripție, termenul se calculează de la data la care moștenitorul sau alt legatar interesat a cunoscut testamentul și cauza de nulitate, dar nu m-ai devreme de data deschiderii moștenirii.

În acest sens, Codul civil prevede în art. 2529 faptul că „prescripția dreptului la acțiune în anularea testamentului va începe să curgă în cazul violenței sau dolului, de la data deschiderii moștenirii dacă succesibilul a cunoscut la această dată viciul care a afectat voința testatorului, sau de la data la care a cunoscut viciul de consimțământ”

Instanța de judecată, sesizată printr-o cerere în anulare a testamentului, are de îndeplinit o operațiune suficient de complicată, întrucât aceasta, în exercitarea rolului activ și în vederea aflării adevărului în cauză, trebuie să depună toate diligențele necesare pentru a constata existența viciului de consimțământ, precum și, influența acestuia asupra conținutului actului de ultimă voință al lui de cuius.

Obiectul

Pentru ca dispozițiile testamentare să fie valabile, pe lângă condițiile de capacitate și consimțământ valabil, este necesar ca acestea să aibă un obiect determinat sau determinabil, licit, iar cauza lor să fie reală, licită și morală.

Există anumite probleme, sub aspectul obiectului, în ceea ce privește legatele.

Ca și în materie de convenții, obiectul trebuie să fie în circuitul civil.

Anterior, au fost scoase din circuitul civil general terenurile, care puteau fi dobândite numai prin moștenire legală. După abrogarea acestor dispoziții restrictive, legatele care aveau ca obiect terenuri au devenit valabile, chiar dacă testamentul a fost redactat sub regimul în care erau prohibite, deoarece valabilitatea obiectului testamentului se apreciază în raport cu

data deschiderii moștenirii.

Obiectul legatului poate fi și un bun viitor, care nu există în momentul testării. Totuși, dintre bunurile viitoare numai moștenirea nedeschisă nu poate forma obiectul unui contract.

Dacă prin lege se prevede altfel, sunt lovite de nulitate absolută actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moșteniri nedeschise încă, precum actele prin care acceptă moștenirea sau se renunță la aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele prin care se înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea moștenirii.

Este recunoscută valabilitatea legatului cu titlu particular al unui bun individual determinat care aparține unei alte persoane, făcut de testator în cunoștință de cauză, iar cel însărcinat cu executarea legatului este obligat la alegerea sa, să dea fie bunul în natură, fie valoarea acestuia la deschiderea moștenirii.

Totuși, dacă la data întocmirii testamentului, testatorul nu a știut că bunul nu este al său, legatul este anulabil.

Cauza

Cauza testamentului este reprezentată de motivul care-l determină pe testator să

întocmească testamentul.

Pentru a fi valabilă, este necesar ca aceasta să existe, să fie licită și morală. Cauza este ilicită atunci când este contrară ordinii publice, legii și este imorală atunci când este contrară bunelor moravuri.

În materia liberalităților interesează, întotdeauna, nu numai scopul imediat (causa proxima) urmărit de testator la încheierea actului și care este un scop abstract, pur tehnic și invariabil de la caz la caz, constând în intenția liberală, (animus donandi, animus testandi), dar și scopul mediat (causa remota) concret și variabil de la caz la caz, constituind motivul impulsiv și determinant al actului, fără de care testatorul nu ar fi făcut liberalitatea.

Lipsa cauzei atrage anulabilitatea legatului, iar existența unei cauze ilicite sau imorale atrage nulitatea absolută dacă legatarul a cunoscut cauza sau, după împrejurări trebuia să o cunoască.

Problema unei cauze imorale se pune în practică mai ales în legătură cu legatul făcut în favoarea concubinului. În acest sens, în literatura de specialitate și în practica judecătorească, este admisă soluția potrivit căreia concubinajul în sine nu este o cauză de nulitate a liberalității.

2.3.2. Condiții de formă

În sistemul de drept românesc, testamentul nu va produce efecte juridice, decât în măsura în care îmbracă forma impusă de lege.

Scopul formei imperative este de a asigura atât libera manifestare a voinței testatorului, cât și certitudinea declarației sale de ultimă voință.

Nerespectarea formelor stricte prevăzute de lege atrage sancțiunea nulității absolute. Legiutorul permite testatorului să aleagă între: două forme de testament numite „ordinare”, patru testamente autentice simplificate – testamentele privigeliate și alte două

forme simplificate de testamente.

2.3.3. Reguli de formă comune tuturor testamentelor

Legiuitorul stabilește două condiții de formă generale și comune tuturor testamentelor, și anume forma scrisă și forma actului separat.

Forma scrisă

Doar testamentul scris poate produce efecte în sistemul nostru de drept, testamentul oral fiind nul. Forma scrisă a testamentului nu poate fi înlocuită cu înregistrarea pe peliculă sau pe bandă magnetică ori cu alte asemenea procedee moderne, care ar putea ascunde o fraudă.

După cum am precizat anterior, cu ocazia studiului asupra caracterelor juridice ale testamentului, testamentul este un act solemn, pentru că testatorul nu poate să utilizeze orice formă dorește.

Dată fiind necesitatea protejării voinței testatorului, precum și înlăturarea echivocului dispozițiilor, legiuitorul îi permite lui de cuius, să opteze pentru utilizarea celor două forme ordinare ale testamentului la care adaugă o formă specială, interzicându-i acestuia folosirea unei alte forme.

În cazuri excepționale, testatorul poate regurge la formele testestamentelor privigeliate.

Obligativitatea actului separat.

A doua regulă de formă comună tuturor testamentelor este cea care prohibește testamentul reciproc.

Referitor la denumirea de testament „reciproc” am făcut anumite precizări atunci când am dezvoltat caracterul de act juridic individual.

Interdicția testamentului reciproc – conjuctiv – se justifică prin aceea că, în materie de testament nu se pot lua măsuri de siguranță, întrucât acestea ar putea contraveni, atât libertății testatorului de a reveni asupra manifestării sale de voință pentru cauză de moarte, cât și

caracterului unilateral și personal al testamentului.

2.3.4. Sancțiunea nerespectării formei testamentului

Nerespectarea condițiilor de formă cerute pentru orice fel de testament este nulitatea absolută, care poate fi invocată de către orice persoană interesată.

Nulitatea absolută a testamentului poate fi invocată oricând de moștenitorul legal sau de un legatar interesat pe cale de excepție în cadrul procedurii succesorale în fața notarului public sau, după caz, în fața instanței de judecată, până la eliberarea certificatului de moștenitor.

De asemenea, lipsa formei scrise a testamentului, face imposibilă dovada existenței lui.

Testamentul verbal sau nuncupativ, nu este admis, întrucât, „persoana care pretinde un drept întemeiat pe un testament trebuie să dovedească existența și conținutul lui în una

dintre formele prevăzute de lege”.

Totuși, testamentul verbal ori celui căruia îi lipsește o condiție de valabilitate sub aspectul formei, naște în sarcina moștenitorilor o simplă obligație naturală de a executa dispozițiile date de de cujus.

2.4. Interpretarea și proba testamentului

2.4.1. Metoda interpretării subiective

Art. 1039 C. civ., referitor la interpretarea testamentului prevede ” (1) regulile de interpretare a contractelor sunt aplicabile și testamentului, în măsura în care sunt compatibile cu caracterele juridice ale acestuia. (2) Elementele extrinseci înscrisului testamentar pot fi folosite numai în măsura în care se sprijină pe cele intrinseci. (3) Legatul în favoarea creditorului nu este prezumat a fi făcut în compensația creanței sale.

Prin interpreatarea actului juridic, în general, se urmărește deslușirea exactă a voinței unilaterale sau acordului de voințe ale persoanei sau persoanelor care l-au încheiat.

Având în vedere faptul că testamentul este un act juridic solemn, totuși, există posibilitatea ca voința testatorului să fie exprimată insuficient de clar, termenii întrebuințați pot avea mai multe înțelesuri, ori alte neregularități, care intervin adesea în cazul testamentului olograf.

Alături de alți autori, considerăm că deslușirea voinței reale, în cazul unui testamentului neunitar, este un demers de o complexitate mai mare.

Fără a analiza toate regulile de interpretare din materia contractelor, subliniem numai unele aspecte ce trebuie avute în vedere în mod special în materia interpretării testamentelor:

interpretarea dispozițiilor testamentare trebuie să se facă după intenția, voința reală a

testatorulu, și nu după sensul literal al termenilor (art. 1266 C. civ.);

clauzele testamentare se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce

rezultă din ansamblul actului – interpretarea sistematică (art. 1267 C. civ.);

În caz de îndoială, prin aplicarea în mod corespunzător a art. 1269 C. civ. („ Dacă,

după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă”), clauza se interpretează în favoarea moștenitorilor legali, mai ales dacă este vorba despre întinderea legatului, iar nu în favoarea legatarilor.

Prin această regulă însă, nu trebuie anihilată regula de interpretare a clauzei în sensul ce poate avea efect iar nu în acela ce nu ar produce niciunul.

intenția testatorului se va căuta în principal în însuși conținutul testamentului și numai

în mod accesoriu în acte și și împrejurări exterioare, extrinseci.

Elementele extrinseci înscrisului testamentar pot fi folosite numai în măsura în care se sprijină pe cele intrinseci.

legatul în favoarea creditorului nu este prezumat a fi făcut în compensația creanței

sale (art. 1039 alin. 3).

Textul are în vedere situația în care debitorul face un legat în favoarea creditorului său și se pune problema de a ști dacă debitorul a dorit să-l gratifice pe creditor sau, dimpotrivă, intenția lui de a stinge, în tot sau în parte datoria pe care o are față de creditor.

2.4.2. Proba testamentului

Codul civil, reglemenetează, în art. 1037, proba testamentului. Astfel, potrivit alin. 1, „orice persoană care pretinde un drept ce se întemeiază pe un testament trebuie să dovedească existența și conținutul lui una dintre formele prevăzute de lege”.

Se observă, din conținutul textului enunțat, faptul că sarcina probei existenței și conținutul testamentului revine persoanei interesate, după regulile dreptului comun în materie.

Întrucât forma scrisă a testamentului reprezintă o condiție de validitate a acestuia, persoana interesată poate face dovada existenței unui testament numai prin intermediul unui înscris, care îndeplinește, după caz, condițiile testamentului autentic, olograf, privilegiat, având în vedere și faptul că absența formei scrise atrage nulitatea absolută a actului de ultimă voință al lui de cujus.

Art. 1037 C. civ. instituie și o excepție, și anume „dacă testamentul a dispărut printr-un caz de forță majoră ori prin fapta unui terț, fie după moartea testatorului, fie în timpul vieții sale, însă fără ca acesta să îi fi cunoscut dispariția, valabilitatea formei și a cuprinsului testamentului vor putea fi dovedite prin orice mijloc de probă”.

Așadar, numai în cazul în care testamentul a dispărut printr-un caz fortuit, de forță majoră sau prin fapta unui terț, vor putea fi dovedite prin orice mijloc de probă.

Dovada existenței unui testament se poate face prin orice mijloc de probă, chiar și atunci când acesta a dispărut în timpul vieții testatorului, cu condiția ca testatorul să nu fi știut de această împrejurare.

Considerăm că, în cazul în care testatorul a cunoscut faptul că testamentul a dispărut, dispoziții textului anterior enunțat nu se mai aplică, întrucât într-o asemenea situație suntem în prezența unei revocări tacite, atâta timp cât testatorul nu a întocmit un nou testament.

Competența în vederea soluționării unei astfel de pricini este una exclusivă, și aparține instanțelor judecătorești, fiind inadmisibil a se constata o astfel de împrejurare de către un notar public ori de către o altă persoană sau instituție.

3. Regimul juridic al principalelor dispoziții testamentare

3.1. Succinte considerații generale

Principalele dispoziții cuprinse în testament sunt cele referitoare la: legat , exheredare și execuțiunea testamentară.

După cum am menționat anterior, testamentul este un act juridic complex, cu o natură specifică, care poate cuprinde o mulțime de dispoziții, fiecare dintre acestea având un anumit regim juridic, dintre care necesită o atenție deosebită dispozițiile referitoare la legat, exheredare și execuțiunea testamentară, dată fiind importanța lor deosebită și efectele majore pe care acestea le pot produce.

În cadrul acestui capitol, ne-am propus să analizăm într-un mod mai amănunțit, dispozițiile referitoare la legat, exheredare și execuțiunea testamentară, pentru a scoate în evidență anumite particularități ale acestora, precum și necesitatea analizării anumitor aspecte referitoare la aceste instituții.

3.2. Legatul

3.2.1. Noțiune. Condiții de existență ale legatelor

După cum am precizat anterior, testamentul poate cuprinde o varietate de dispoziții. Principala menire a testamentului, în opinia noastră, este să asigure transmiterea, în tot sau în parte, a patrimoniului succesoral, ca o derogare de la regulile devoluțiunii legale a moștenirii, ca urmare a voinței testatorului.

Potrivit art. 986 C. civ., „Legatul este dispoziție testamentară prin care testatorul stipulează ca, la decesul său, unul sau mai mulți legatari să dobândească întregul său patrimoniu, o fracțiune din acesta sau anumite bunuri determinate”.

După cum se observă, legiutorul s-a rezumat în acest text de lege numai la definirea legatului, prin determinarea relației dintre acesta și testament și prin indicarea esenței principalelor tipuri de legate, și anume, legatul universal, legatul cu titlu universal și legatul cu titlu particular, fără a face referire la caracterele juridice ale acestuia.

Așa cum rezultă din definiție, legatul – ca act unilateral de voință – este o liberalitate pentru cauză de moarte. Legatul este o liberalitate la fel ca donația, întrucât testatorul urmărește să procure un avantaj patrimonial legatarului fără un contraechivalent.

Legatul este un act juridic pentru cauză de moarte (mortis causa), întrucât produce efecte juridice numai din momentul morții testatorului. În această situație, spre deosebire de donație, prin intermediul căreia donatorul își micșorează în mod actual și irevocabil patrimoniul său, legatul nu produce un asemenea efect, pe când în cazul legatului, patrimoniul testatorul nu suferă modificări atâta timp cât acesta este în viață. O altă deosebire o constituie faptul că donația este de regulă irevocabilă, pe când testamentul este esențialmente revocabil.

Un alt caracter al legatului îl consituie caracterul de act persoanal, întrucât desemnarea legatarului se face personal de către testator, și nu prin reprezentare.

Pentru a fi în prezența unui legat, este necesar să fie îndeplinite cumultativ trei condiții, și anume:

existența unui act scris, și anume testamentul, valabil întocmit, în care să fie

cuprins legatul;

Testatorul trebuie să indice în mod precis și neechivoc persoana legatarului,

adică legatarul să să fie o persoană determinată sau cel puțin determinabilă în momentul deschiderii moștenirii;

Dispunătorul trebuie să indice persoana legatarului, sau cel puțin să prevadă anumite criterii precise pe baza cărora urmează a se determina beneficiarul liberalității în momentul deschiderii moștenirii, sub sancțiunea nulității absolute a liberalității.

testatorul să determine lucrul legat;

Testamentul este considerat nul dacă nu se indică în el lucrul legat sau nu cuprinde elemente suficiente ori criterii necesare pentru determinarea lui.

Totuși, arătarea greșită a lucrului legat sau denumirii acestuia nu afectează însuși valabilitatea testamentului, dacă există posibilitatea de a se determina lucrul legat indepentent de această greală.

3.2.2. Clasificarea legatelor

3.2.2.1. Clasificarea legatelor după obiectul lor

Legatele pot fi clasificate, în temeiul dispozițiilor art. 1054 C. civ., în baza a două criterii: al obiectului lor și al prezenței ori nu a unor modalități care afectează voința testatorului.

În temeiul primului criteriu, Codul civil reglementează în mod distinct legatele universale, cu titlu universal și pe cele cu titlu particular.

Raportat la al doilea criteriu, legatele pot fi pure și simple, cu termen, sub condiție, cu sarcină sau cu clauză penală. Această clasificare a legatelor, considerăm că are o importanță deosebită, întrucât ajută la determinarea regimului juridic al legatelor afectate de modalități și influența lor asupra calificării testamentului.

Legatul universal

Potrivit dispozițiilor art. 888 din Codul civil din 1864, „legatul universal este disoziția prin care testatorul lasă după moarte la una sau mai multe persoane universalitatea bunurilor sale”.

Această definiția a fost criticată în literatura de specialitate, fiind calificată inexactă, întrucât nu învedera particularitatea care distingea legatul universal de legatul cu titlu universal sau de cel cu titlu particular. Ceea ce este specific legatului universal este vocația eventuală la întreaga universalitate a bunurilor testatorului, și nu emolumentul efectiv cules, așa cum ar rezulta din definiția sus redată, care folosea în acest sens verbul „lasă”.

Codul civil actual, prin art. 1055 definește legatul universal ca fiind „dispoziția prin care se conferă uneia sau mai multor persoane, vocația la întreaga moștenire”.

Pentru a exista un astfel de legat, nu este necesar ca legatarul universal să primească efectiv întreaga moștenire, specific legatului universal este titlul, vocația acestor legatari de a primi întreaga moștenire, pot să existe deci în așa mod legate universale fără emolument.

Legatul prezintă caracter universal în următoarele ipoteze:

legatul poartă asupra întregii moșteniri, chiar dacă legatarul vine în concurs cu

moștenitorii legali rezervatari, care sunt îndreptățiți la rezerva legală;

În această ipoteză, întâlnim legatul asupra cotității disponibile, o varietate a legatului universal. Un astfel de legat păstrează caracterul universal, întrucât legatarul ar putea culege întreaga moștenire și nu numai cotitatea disponibilă, dacă moștenitorii rezervatari nu pot sau nu vor să vină la moștenire, în limita rezervei legale.

Legatul universal este micșorat sau absorbit în întregime de legatele cu titlu

particular sau cu titlu universal și de datoriile sau sarcinile moștenirii;

legatul asupra ceea ce rămâne după executarea legatelor cu titlu universal și/sau cu titlu particular, sub imperiul Codului civil anterior, avea denumirea de „ legatul prisosului”.

Și în această ipoteză, legatul prezintă caracterul universal, întrucât legatarul universal ar putea culege universalitatea moștenirii, dacă ceilalți legatari nu pot sau nu vor să vină la moștenire, iar creditorii sarcinilor și a datoriilor succesiunii nu doresc sp beneficieze de drepturile lor.

legatul tuturor bunurilor mobile și imobile ale testatorului;

legatul nudei proprietăți a întregii moșteniri;

Acest legat, păstrează caracterul universal, întrucât legatarul devine, la data deschiderii moștenirii, nudul proprietar al întregii moșteniri, iar la stingerea uzufructului va dobândi deplina proprietate a universalității succesorale.

Legatul cu titlu universal

Textul art. 1056 C. civ., definește legatul cu titlu universal ca fiind „dispoziția testamentară ce conferă uneia sau mai multor persoane vocația la o fracțiune a moștenirii”.

Potrivit Codului civil, prin fracțiune a moștenirii se înțelege:

proprietatea unei cote-părți din moștenire;

dezmembrământul proprietății asupra totalității sau unei cote-părți din moștenire;

proprietatea sau un dezmembrământ al totalității ori asupra unei cote-părți din universalitatea bunurilor determinate după natura sau proveniența lor.

Ceea ce îl individualizează pe legatul cu titlu universal, este faptul că el are ca obiect o fracțiune a moștenirii, precum jumătate, a treia aprte, din toate imobilele sau toate mobilele, ori o fracțiune din imobile sau din mobile, sau un dezmembrământ ale acesteia.

Referitor la enumerarea făcută de Codul civil, trebuie făcute câteva precizări.

În primul rând, Codul enumeră în mod limitativ tipurile de legate cu titlu universal, iar orice altă determinare a fracțiunii ca fiind o indicare a unui legat cu titlu universal ci a legatului cu titlu particular.

În al doilea rând, unii autori consideră că doar indicarea unei fracțiuni din universalitate este un legat cu titlu universal, iar legatul bunurilor determinate după natura lor, cum ar fi mobilele sau bunurile imobile, sunt legate cu titlu particular și aceasta este cu atât mai evident atunci când nu există decât un singur bun imobil, respectiv câteva bunuri mobile.

Legatul cu titlu particular

Orice legat care nu este universal sau cu titlu universal este un legat cu titlu particular.

Legatul cu titlu particular este acel legat care conferă legatarului vocație asupra unor bunuri succesorale singulare, determinate sau determinabile prin testament indiferent de numărul și valoare lor.

Suntem în prezența unui legat cu titlu particular și atunci când testatorul prevede că lasă toată averea sa unui anumit legatar, specificând apoi toate bunurile unul câte unul, întrucât această enumerare, în opinia noastră, are drep scop limitarea drepturilor legatarului doar la bunurile care au fost enumerate, fără a-i da drept asupra universalității succesiunii.

Legatul întregii averi existente la momentul întocmirii testamentului este un legat cu titlu particular, iar nu un legat cu titlu universal.

Constituie legate cu titlu particular, de exemplu:

legatul unor bunuri corporale certe, individual determinate, cum ar fi o casa,

un autovehicul, sau bunuri de gen determinate sau determinabile după număr, măsură, cum ar fi o sumă de bani, o cantitate de cereale etc.

legatul unor bunuri incorporale, cum ar fi, spre exemplu, legatul unei creanțe

sau alte drepturi patrimoniale – dreptul de proprietate intelectuală, dreptul asupra unor dividente etc.

legatul prin care testatorul-creditor iartă datoria legatarului-debitor, caz în care

datoria se stinge din momentul deschiderii moștenirii.

legatul uni fapt prin care moștenitorul universal sau cu titlu universal este

obligat să facă sau să nu facă ceva în favoarea legatarului, de exemplu să repare casa lui, să plătească datoria acestuia față de un terț etc.

legatul dreptului succesoral moștenit de testator ca universalitate juridică sau

cotă-parte din universalitate

legatul rentei viagere sau al unei creanțe de întreținere, care presupune plata

periodică a unei sume de bani în favoare credirentierului sau creditorului întreținerii.

legatul nudei proprietăți a unui bun determinat.

Trebuie să precizăm că această enumerare ese una exemplificativă, existând și alte ipoteze posibile.

Legatul asupra uzufructului, asupra unui bun individual determinat aparținând altei persoane, ori legatul asupra unui bun care se află în indiviziune, prezintă anumite dificultăți, dar neavând o legătură directă cu studiului nostru, nu vor fi analizate.

Efectele legatului particular privesc punerea legatarului în posesiunea legatului, dobândirea fructelor legatului și plata datoriilor testatorului.

În ceea ce privește predarea legatului aceasta poate fi făcută voluntar sau în temeiul unei hotărâri judecătorești.

3.2.2.2. Clasificarea legatelor în funcție de modalități

Raportat la existența sau inexistența unor modalități care le afectează legatele pot fi: legate pure și simple, legate cu termen, legate sub condiție și legate cu sarcină.

Codul civil actual, în art. 1054 alin. (2) precizează că „Legatul poate fi pur și simplu, cu termen, sub condiție sau cu sarcină”.

În consecință, pentru a analiza tipurile de legate în funție de modalități, unii autori apelează la dispozițiile Codului civil incidente în materia modalităților obligațiilor, dispoziții cuprinse în art. 1396-1420, precum și alte texte ale Codului care fac referire la aceste categorii de modalități.

Legatul pur și simplu

Legatul pur și simplu, este acel tip de legat care nu este afectat de vreo modalitate. El produce efecte la data morții testatorului, dată de la care legatarul dobândește și își exercită drepturile sale, care izvorăsc dintr-un astfel de act.

Dacă legatarul a trăit un timp de scurt după moartea testatorului, el a dobândit un drept asupra legatului, drept care este transmisibil moștenitorilor acestuia.

Legatul cu termen

Referitor la legatul cu termen, trebuie să facem o disctincție între termenul suspensiv, termenul extinctiv și termenul incert.

Dacă termenul este unul suspensiv , executarea legatului se suspendă, or, altfel spus, se amână până la împlinirea termenului.

Drepturile legatarului de proprietatea sau de creanță, se vor naște încă de la momentul deschiderii succesiunii, însă executarea acestora se va suspenda până la împlinirea termenului care afectează legatul respectiv.

Spre deosebire de situația în care termenul este suspensiv, în cazul termenului extinctiv, el va stinge la împlinirea termenului precizat în legat, însuși dreptul la legat care a luat naștere și a fost executat din momentul deschiderii succesiunii.

Dacă dreptul născut nu a fost executat, spre exemplu, legatul nu a fost predat legatarului, atunci, după împlinirea termenului extinctiv el nu se va mai executa, dreptul fiind desființat retroactiv.

Prin derogare de la regulile de drept comun, se admite că, în materie de legate – după

regula dreptului roman – , termenul incert valorează condiție.

Adepții acestei opinii, consideră că interpretând voința reală a testatorului, instanța poate aprecia, dacă modalitatea prevăzută afectează nașterea sau desființarea dreptului, fiind vorba în acest caz despre o condiție, ori numai executarea legatului, adică este vorba despre un termen, ținând seama și de faptul că testatorul nu totdeauna este conștient de semnificațiile termenilor folosiți.

Legatul sub condiție

Referitor la legatul sub condiție, de asemenea, trebuie să facem distincție între condiția suspensivă și condiția rezolutorie.

Condiția suspensivă suspendă, amână, până la împlinirea ei, nașterea dreptului la legat, iar în momentul în care aceasta se împlinește, dreptul legatarului ia naștere retroactiv de la momentul deschiderii succesiunii.

În cazul condiției rezolutorii, în momentul împlinirii ei, se desființează în mod retroactiv dreptul la legat.

Atunci când condiția rezolutorie nu se realizează sau este sigur că nu se va realiza, legatul devine definitiv, adică pur și simplu.

Dacă condiția implică anumite riscuri, are caracter ilicit, imoral sau imposibil, sunt aplicabile dispozițiile art. 1402 C. civ., care prevede că „Condiția imposibilă, contrară legii sau bunelor moravuri este considerată nescrisă, iar dacă este însăși cauza contractului, atrage nulitatea absolută a acestuia”.

Legatarul, chiar dacă există o condiție suspensivă, poate lua anumite măsuri asiguratorii.

Legatul cu sarcină

Sarcina este specifică liberalităților, iar în materia legatelor aceasta constă într-o obligație impusă de către testator legatarului, care – după ce a acceptat legatul – este obligat să o execute.

Poate fi prevăzută o sarcină în legat, indiferent după cum este vorba despre legat universal, cu titlu universal sau cu titlu particular.

Neîndeplinirea în mod culpabil a sarcinii, poate avea drept consecință revocarea judecătoarească a legatului, iar neîndeplinirea fortuită a acesteia, poate atrage revocarea, dacă, în conformitate cu voința testatorului, eficacitatea legatului depinde de executarea sarcinii.

Sarcina se aseamănă cu cu condiția rezolutorie, sub următoarele aspecte:

nu afectează dobândirea dreptului asupra legatelor, acesta luând naștere din

momentul deschiderii succesiunii, ca și în cazul legatului pur și simplu;

nerealizarea sarcinii nu produce efecte retroactive, până la momentul deschiderii

moștenirii.

Sarcina poate fi stipulată în interesul testatorului, în interesul unui terț sau chiar în interesul gratificatului.

În cazul în care sarcina este este prevăzută în beneficiul unei terțe persoane, ea este calificată drept o stipulație pentru altul și reprezintă o plată realizată în acest mod, fiind vorba despre o liberalitate indirectă.

În această situație suntem în prezența unui legat dublu și regulile de capacitate urmează să fie analizate nu numai în raporturile dintre testator și legatar, dar și în raporturile dintre testatorul-stipulant și terțul beneficiar al sarcinii.

Prin excepție, se recunoaște validitatea sarcinii stipulate în favoarea unei persoane viitoare sau nedeterminabile, cu condiția ca aceasta să existe și să fie determinabilă la data executării sarcinii.

Sarcina poate fi prevăzută, așa cum am precizat și în favoarea testatorului, caz în care el personal are un interes, fie material, fie moral, cum ar fi spre exemplu suportarea cheltuielilor de înmormântare, plata unei datorii etc.

În cazul sarcinii stipulate în favoarea legatarului, suntem în prezența unei liberalități cu afectațiune specială, testatorul având el un interes, cel puțin moral în executarea sarcinii.

Sarcina, asemănător condiției rezolutorii, nu afectează dobândirea dreptului asupra legatului din momentul deschiderii moștenirii, ca și cum legatul ar fi pur și simplu.

3.2.3. Ineficacitatea legatelor

Dispozițiile testamentare întocmite cu respectarea dispozițiilor legale, produc, de regulă, efecte juridice.

Totuși, deși manifestarea de voință a unei persoane a fost făcută cu respectarea cerințelor legale, există posibilitatea ca datorită unor împrejurări posterioare, actul juridic respectiv să nu producă efecte juridice preconizate, altfel spus, acesta să devină ineficace.

Codului civil, prin art. 1072, reglementează aceste cauze de ineficacitatea, acestea fiind: nulitatea, revozarea, caducitatea sau desființarea pentru nerealizarea condiției suspensive ori pentru îndeplinirea condiției rezolutorie.

3.2.3.1. Nulitatea legatelor

Nulitatea absolută sau relativă a legatului, intervine în cazul în care testamentul, ori, după caz, dispoziția testamentară prin care a fost prevăzut, nu întrunește condițiile legale referitoare la întocmirea sa valabilă, condiții de fond sau de formă ale acestuia.

În acest sens, putem vorbi despre cauze de nulitate specifice oricărui act juridic, și anume cele referitoare la consimțământ, obiect , cauză, ori alte cauze, cum ar fi situația testatorului care nu avea capacitatea de a dispune, precum și cauze de nulitate specifice legatelor, cum ar fi cazul regulilor de formă prevăzute de lege pentru testament, cerința actului separat, testarea bunului altuia, testatorul fiind convins că este al său etc.

În ceea ce privește anularea legatului ori constatarea nulității acestuia sunt aplicabile regulile de drept comun, însă trebuie făcute și anumite precizări.

În primul rând, Codul civil, prevede în art. 1010, faptul că „confirmarea unei liberalități de către moștenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului atrage renunțarea la dreptul de a opune viciile de formă sau orice alte motive de nulitate, fără ca prin această renunțare să se prejudicieze drepturile terților”.

Având în vedere faptul că textul de lege enunțat anterior, folosește expresia de „moștenitorii”, rezultă că o astfel de renunțare ar putea fi valabilă doar după data deschiderii moștenirii.

În al doilea rând, având în vedere faptul că testamentul se întocmește, de regulă, cu mult timp înainte de a-și produce efectele, termenul de 18 luni pentru introducerea acțiunii în anularea actului juridic se calculează nu de la data în care a fost întocmit testamentul, ci de la data deschiderii moștenirii.

3.2.3.2. Revocarea legatelor

Sub marginala „Noțiune”, art. 1034 C. civ. prevede că „ testamentul este actul unilateral, personal și revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viață”. Din acest text, rezultă caracterul esențialmente revocabil al actului de ultimă voință al defunctului.

Consecința caracterului revocabil al testamentului este aceea că, până la decesul testatorului vorbim despre drepturi eventuale, întrucât pană la decesul său, testatorul poate reveni ori de câte ori consideră necesar asupra testamentului pe care l-a întocmit. Dacă pană la deces, testatorul nu revine asupra testamentului, la moartea testatorului actul este considerat perfect de la data întocmirii lui, fiind vorba despre o suspendare până la moartea lui de cujus.

Noul Cod civil reglementează în mod distinct cauzele de ineficacitate ale legatului, chiar dacă acestea sunt comune și testamentului atunci când legatul este singura dispoziție a acestuia.

Sunt cauze de ineficacitate a legatelor : revocarea voluntară a legatului, revocarea judecătorească și caducitatea legatelor.

Revocarea voluntară a legatelor

Înstrăinarea lucrului ce consituie obiectul legatului ori distrugerea lui sunt considerate de Codul civil ca fiind manifestarea voinței testatorului de a revoca legatul.

Înstrăinarea lucrului

Potrivit art. 1068 alin. 2-3, „orice înstrăinare a lucrului ce constituie obiectul unui legat cu titlu particular, consimțită de testator, chiar dacă este afectată de de modalități, revocă implicit legatul pentru tot ce s-a înstrăinat, chiar dacă înstrăinarea va fi ineficientă, cu excepția cazului în care aceasta constă în anularea pentru incapacitate sau vicierea voinței testatorului ori dacă înstrăinarea reprezintă o donația în favoarea beneficiarului legatului și nu s-a făcut sub condiții și sarcini substanțial diferite de cele care afectează legatul”.

Din acest text rezultă că revocarea voluntară a legatului cu titlu particular prin înstrăinarea bunului obiect al legatului presupune întrunirea mai multor condiții:

să existe o înstrăinare între vii, căci înstrăinarea pentru cauză de moarte relevă

cazul de revocare prin testament posterior. Înstrăinarea să fie cu titlu oneros sau gratuit și să angajeze cel puțin la o obligație de a transfera dreptul, de exemplu, printr-o promisiune de vânzare-zumparare.

legatul revocat nu poate fi decât cu titlu particular, întrucât obiectul celorlalte

este o universalitate și înstrăinarea unuia dintre bunurile, de exemplu a unui imobil, nu relevă decât o incompatibilitate parțială

Distrugerea bunului

În temeiul dispozițiilor art. 1068 C. civ., distrugerea voluntară de către testator a bunului ce constituie obiectul legatului cu titlu particular revocă implicit legatul.

Pornind de la ideea că distrugerea voluntară a bunului, că și înstrăinarea voluntară, reprezintă manifestări de exercitare a dreptului de dispoziție, se asimilează cu înstrăinarea, distrugerea bunului individual determinat care formează obiectul legatului cu titlu particular. Dacă distrugerea este voluntară din partea testatorului, aceasta dovedește intenția lui de a revoca legatul.

Revocare, fiind un act unilateral de voință pentru caz de moarte, ca și testamentul însuși, poate fi, la rândul ei revocată, operațiune ce poartă denumirea de retractarea revocării.

Dispoziția revocatorie poate fi retractată în mod expres prin act autentic notarial sau prin testament, indiferent de forma acestuia. Retractarea unei dispoziții revocatorii, înlătură efectele revocării.

Revocarea judecătorească

Revocarea judecătorească a legatelor, este o cauză de ineficacitate a legatelor, la fel ca revocarea voluntară sau nulitatea ori caducitatea, care intervine în cazurile în care legatarul săvârșește, de regulă în mod culpabil, o faptă dintre cele limitativ prevăzute de lege drept cauze de revocare judecătorească.

Potrivit art. 1069 C. civ., „Revocarea judecătorească a legatului poate fi cerută în cazul neîndeplinirii, fără jusitficare, a sarcinii instituite de testator. Neîndeplinirea fortuită a sarcinii poate atrage revocarea numai dacă, potrivit voinței testatorului, eficacitatea legatului este condiționată de executarea sarcinii”.

Alin. (2) al aceluiași articol, prevede că revocarea judecătorească poate fi solicitată și pentru ingratitudine în următoarele cazuri:

dacă legatarul a atentat la viața testatorului, a unei persoane apropiate lui sau,

că alții intenționează să atenteze, nu l-a înștiințat;

dacă legatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave față de

testator ori injurii grave la adresa memoriei testatorului.

Faptele penale desemnează infracțiunile săvârșite de către legatar împotriva persoanei testatorului sau a patrimoniului acestuia și chiar dacă legatarul nu a fost condamnat penal

printr- o hotărâre definitivă pentru fapta săvârșită.

Cruzimi înseamnă acele fapte săvârșite de legatar de natură a provoca suferințe fizice sau morale testatorului, fapte care reflectă lipsa de milă față de suferințele acestuia.

În fine, injuriile grave reprezintă faptele grave săvârșite de către legatar care constau în atingerea adusă onoarei sau reputației testatorului prin cuvinte, gesturi sau acte jignitoare.

Dreptul la acțiunea în revocarea judecătorească a legatului pentru ingratitudine se prescrie în termen de un an de la data la care moștenitorul interesat a cunoscut fapta de ingratitudine.

3.2.3.3. Caducitatea legatelor

Codul civil în vigoare nu dă o definiție legală a caducității, urmând ca doctrina să ofere o astfel de definiție.

Unii autori, definesc caducitatea ca fiind starea unui act a cărui executare nu mai este posibilă datorită unui eveniment posterior încheierii lui și independent de voința părților.

Potrivit unei alte opinii, caducitatea reprezintă cauza de ineficacitate a legatului care se datorează unor împrejurări ulterioare întocmirii testamentului și independente de voința testatorului și care împiedică executarea legatului.

Potrivit dispozițiilor art. 1071 C. civ., constituie cauze ale caducității legatelor situații:

legatarul nu mai este în viață la data deschiderii moștenirii;

legatarul este incapabil de a primi legatul la data deschiderii moștenirii;

legatarul este nedemn;

legatarul renunță la legat;

legatarul decedează înaintea împlinirii condiției suspensive ce afectează legatul,

dacă aceasta avea un caracter pur personal;

bunul care formează obiectul legatului cu titlu particular a pierit în totalitate din

motive care nu țin de voința testatorului, în timpul vieții testatorului sau înaintea împlinirii condiției suspensive care afectează legatul;

În toate aceste situații, legatul devine caduc, iar ca o consecință firească nu va mai produce efecte juridice.

Legatul caduc se desființează cu efect retroactiv.

3.2.3.4. Consecințele ineficacității legatelor

Codul civil din 1864, nu a reglementat în mod expres care sunt consecințele ineficacității legatelor, actual Cod însă reglementează această problemă prin art. 1072 având ca denumire marginală „Destinația bunurilor consituind obiectul unui legat ineficace”.

Potrivit acestui articol, „ Ineficacitatea legatului din cauza nulității, revocării, caducității sau desființării pentru nerealizarea condiției rezolutorii profită moștenitorilor ale căror drepturi succesorale ar fi fost micșorate sau, după caz, înlăturate prin existența legatului sau care aveau obligația să execute legatul ”.

În acest sens, persoanele care vor beneficia de ineficacitatea legatelor sunt: moștenitorii legali, legatarii universali, legatarii cu titlu universal și chiar legatarii cu titlu particular, dacă testatorul le-a impus sarcina executării testamentului ineficace.

Regula în materia devoluțiunii testamentare este cuprinsă în art. 1072 C. civ., potrivit căruia ineficacitatea legatului din cauza nulității, revocării, caducității ori desființării pentru nerealizarea condiției suspensive ori pentru îndeplinirea condiției rezolutorii profită moștenitorilor ale căror drepturi succesorale ar fi fost micșorate sau, după caz, înlăturate prin existența legatului sau care aveau obligația să execute legatul.

De la această regulă există două excepții datorate voinței testatorului: substituția vulgară și legatul conjuctiv, în cel din urmă caz operând dreptul de acrescământ.

Referitor la legatul conjuctiv, art. 1065 C. civ. prevede că „legatul cu titlu particular este prezumat a fi conjuctiv când testatorul a lăsat, prin același testament, mai multor legatari, un bun individual sau generic determinat fără a preciza partea ce i se cuvine fiecăruia”.

Într-o astfel de situația trebuie să distingem între între două ipoteze, după cum urmează:

unul sau mai mulți legatari nu pot sau nu doresc să primească legatul, caz în

care părțile cuvenite acestora vor reveni celorlalți colegatari care primesc legatul și ale căror părți vor crește în mod corespunzător, astfel putem vorbi despre dreptul de acrescământ sau de adăușire;

toți legatarii acceptă legatul, situație în care vocația la moștenire a fiecăruia va fi

limitată la o parte din bun, iar bunul se va împărți în cote legale;

Pentru a fi în prezența unui legat conjuctiv, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:

există o pluralitate de legatari cu titlu particular;

legatul are ca obiect același bun ori drept;

să existe intenția testatorului de a conferi fiecărui colegatar o vocație la întregul

obiect, și nu o vocație fracționată;

unul sau mai mulți colegatari să nu poată sau să nu dorească să primească

legatul;

În ceea ce privește dreptul de acrescământ, trebuie să precizăm că acesta operează obligatoriu, în sensul că, dreptul de acrescământ are la bază vocația la întregul obiect al legatului, când unul dintre legatari acceptă legatul, el acceptă pentru între, iar nu pentru o parte a acestuia, iar în lipsa unei stipulații contrare a testatorului, colegatarii care primesc legatul sunt obligați să execute sarcinile care reveneau colegatarilor care nu au putut ori nu au dorit să primească legatul, cu excepția sarcinilor cu caracter personal.

În fine, dreptul de acrescământ operează și în cazul moștenirii legale. Astfel, dacă moștenirea revine mai multor moștenitori legali, partea celui care renunță la moștenire, profită celorlalți moștenitori, dreptul de acrescământ, operează și în acest caz, obligatoriu și cu sarcini.

3.3. Dezmoștenirea

3.3.1. Noțiunea de dezmoștenire

O parte a studiului nostru o consacrăm prezentării unor trăsături aparținând unei alte instituții de interes major , care se încadrează în sfera principalelor dispoziții testamentare, și anume, dezmoștenirea sau exheredarea.

Actul de dezmoștenire are în prezent o consacrare proprie, în art. 1074 – 1076 C. civ..

Potrivit art. 1074 alin. (1) C. civ., „Dezmoștenirea este dispoziția testamentară, prin care testatorul îi înlătură de la moștenire, în tot sau în parte, pe unul sau mai mulți dintre moștenitorii săi legali. ”

Spre deosebire de celelalte dispoziții testamentare – legatul, execuțiunea testamentară – care conferă drepturi și care pot fi considerate, în consecință, ca reprezentând dispoziții testamentare pozitive, dezmoștenirea, înlăturând succesibilii de la moștenire, poate fi calificată ca reprezentând o dispoziție testamentară negativă, fiind în același timp, o condiție generală negativă de a moșteni.

3.3.2. Felurile dezmoștenirii

3.3.2.1 Dezmoștenirea directă

În literatura de specialitate se face vorbire despre clasificarea dezmoștenirii în dezmoștenire directă și dezmoștenire indirectă.

Dezmoștenirea este directă atunci când testatorul dispune prin testament înlăturarea de la moștenire a unuia sau mai multor moștenitori legali.

Exheredarea directă este generală dacă vizează pe toți moștenitorii legali ai testatorului, inclusiv ipoteza unicului moștenitor legal al testatorului înlăturat de la moștenire. În acest caz, dacă testatorul nu a desemnat nici un legatar care să culeagă moștenirea, ea devine vacantă și urmează a fi culeasă ca atare de către comună, oraș, municipiu sau de către stat, după caz.

Suntem în prezența unei exheredări directe nominale când testatorul înlătură de la moștenire numai unul sau mai mulți moștenitori legali, urmând ca întreaga cotitate disponibilă să fie culeasă de comoștenitorul sau comoștenitorii, după caz, celui dezmoștenit sau moștenitorii subsegvenți potrivit regulilor aplicabile devoluțiunii legale a moștenirii.

3.3.2.2 Dezmoștenirea indirectă

Dezmoștenirea este indirectă când testatorul, fără să menționeze expres înlăturarea de la moștenire a moștenitorilor legali, instituie unul sau mai mulți legatari care urmează să culeagă moștenirea, în tot sau în parte.

În acest mod, prin instiuirea de legatari moștenitorii legali nerezervatari sunt înlăturați în întregime de la succesiune, iar cei rezervatari în limita cotității disponibile.

Totuși, referitor la acest mod de dezmoștenire, credem necesar să facem anumite precizări referitoarea atât la denumirea de „dezmoștenire indirectă”, cât și la modul, locul în care este reglementată.

Potrivit unei opinii, la care ne raliem și noi, adevarată dezmoștenire este avută în

vedere atunci când vorbim despre dezmoștenirea directă, adică dezmoștenirea făcută printr-un act juridic cu natură și finalitate specifică.

În acest sens, trebuie observat că, în art. 1074 alin. (2) C. civ., se vorbește despre exheredare indirectă „(…) atunci când testatorul instituie unul sau mai mulți legatari”.

Considerăm, alături de ceilalți autori care susțin această opinie, că este nepotrivită nu atât denumirea de dezmoștenire indirectă, ci mai ales reglementarea sa într-unul din textele Codului civil, care constuie sediul insituției exheredării.

În cazul dezmoștenirii indirecte, este vorba în realitate despre exheredarea rezultată în urma unuia sau mai multor legate, prin care se dispune în tot sau în parte, de averea succesorală. Nu trebuie însă omis faptul că scopul legatelor – categorie de liberalități – este intenția de a gratifica, și nu de a îndepărta de la moștenire unul sau mai mulți succesori legali.

Legiutorul ar fi trebuit să facă referire doar la o urmare, o consecință al instituirii de legatari cu consecințe asemănătoare exheredării, și nu despre un tip de dezmoștenire.

Avânt în vedere cele menționate, s-ar ajunge la concluzia că legatul are o dublă natură juridică, și anume de liberalitate, calificată prin intenția de a gratifica pe legatari, iar pe de altă parte, de act de dezmoștenire, care are drept scop, înlăturarea de la moștenire a celorlalți moștenitori, lucru pe care îl considerăm ca fiind de neacceptat.

3.3.2.3. Efectele dezmoștenirii

Codul civil prin art. 1075, reglementează efectele dezmoșteniri, urmând să facem distincție între următoarele situații:

potrivit alin. (1), „ în cazul dezmoștenirii soțului supraviețuitor, moștenitorii din

clasa cu care acesta vine în concurs culeg partea din moștenire rămasă după atribuirea cotei cuvenite soțului supraviețuitor ca urmare a dezmoștenirii”;

potrivit alin. (2), „ dacă, în urma dezmoștenirii, pe lângă soțul supraviețuitor,

vin la moștenire atât cel dezmoștenit, cât și acela care beneficiază de dezmoștenire, acesta din urmă culege partea rămasă după atribuirea cotei soțului supraviețuitor și a cotei celui dezmoștenit ”.

Spre exemplu, defunctul are soț supraviețuitor, un copil, doi părinți și un frate, iar prin testamentul întocmit l-a dezmoștenit pe copil. Soțul supraviețuitor va culege cota de ¼ – deși vine în concurs cu două clase, cota se stabilește ca și când acesta ar fi venit în concurs numai cu cea mai apropiată, rspectiv clasa I – copilul va culege rezerva de 3/8, iar restul de 3/8 se va împărți între moștenitorii din clasa a II-a.

Menționăm faptul că, pentru a veni soțul supraviețuitor la moștenire în concurs cu moștenitorii din două clase diferite, este necesar ca moștenitorii din clasa subsegventă să accepte moștenirea în termenul de opțiune succesorală prevăzut de lege.

potrivit alin. (3), „ atunci când, în urma dezmoștenirii, un moștenitor primește o

cotă inferioară cotei sale legale, moștenitorul cu care vine la moștenire în concurs culege partea care ar fi revenit celui dezmoștenit”;

Referitor la dezmoștenire, Codul civil face referire și la nulitatea dezmoștenirii.

Astfel, potrivit art. 1076 C. civ., „ (1) Dispoziția testamentară prin care moștenitorii legali au fost dezmoșteniți este supusă cauzelor de nulitate, absolută sau relativă, prevăzute de lege. (2) Termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în anulare curge de la data la care cei dezmoșteniți au luat cunoștință de dispoziția testamentară prin care au fost înlăturați de la moștenire, dar nu mai devreme de data deschiderii moștenirii ”.

În acest sens, poate fi vorba despre cauze de nulitate relativă, cum ar fi, spre exemplu, viciile de consimțământ, în special dolul sau violența, sau despre cauze de nulitate absolută, atunci când nu este respectată forma cerută de lege pentru valabilitatea unui testament.

Nulitatea poate fi invocată oricând, fie pe calea unei acțiuni introductive de instanță, fie prin intermediul excepției, în cazul în care există deja un proces, care are drept obiect soluționarea unui litigiu referitor la o moștenire.

În cazul anulării unei dispoziții de dezmoștenire, termenul de prescripție începe să curgă de la data deschiderii succesiunii, atunci când cei interesați au luat la cunoștință despre cauzele de nulitate mai înainte de această dată, fie de la data la care cei dezmoșteniți au luat cunoștință de dispoziția testamentară prin care au fost înlăturați de la moștenire, în cazul în care acești au luat cunoștință despre existența actului după data deschiderii succesiunii.

După cum am precizat anterior, actul de dezmoștenire, are o importanță deosebită în materie de moștenire, totuși, legea impune și anumite limitări testatorului, astfel încât testatorul nu poate să exercite în mod nelimitat dreptul de dezmoștenire.

În acest sens, legiutorul înțelege să ofere o protecție anumitor categorii de moștenitori legali, și anume, moștenitorilor rezervatari. Dreptul testatorului de a-i dezmoșteni pe moștenitorii rezervatari este limitat numai la partea de moștenire care excede rezerva, numită cotitate disponibilă.

În cazul în care moștenitorii rezervatari constată că le-a fost încălcată rezerva succesorală, se pot adresa instanței judecătorești , solicitânt reducțiunea liberalităților excesive.

În fine, menționăm că este nescrisă dispoziția testamentară prin care se prevede dezmoștenirea ca sancțiune pentru încălcarea obligațiilor de a nu contesta validitatea unei clauze de inalienabilitate ori de a nu solicita revizuirea condițiilor sau sarcinilor ori pentru contestarea dispozițiilor din testament care aduc atingere drepturilor moștenitorilor rezervatari ori sunt contrare ordinii publice, fie bunelor moravuri.

3.4. Execuțiunea testamentară

3.4.1. Noțiunea și natura juridică a execuțiunii testamentare

Execuțiunea testamentară consituie o dispoziție a testamentului prin care testatorul desemnează una sau mai multe persoane, conferindu-le împuternicirea necesară pentru a putea asigura executarea dispozițiilor testamentare.

Aceasta este reglementată în Codul civil, prin art. 1077 – 1085.

Raționamentul instituirii unui executor testamentar de către testator, este după parerea noastră, dat de dorința testatorului de a-i degreva pe moștenitorii legali de o astfel de obligație ori testatorul consideră că moștenitorii chemați în virtutea legii să execute dispozițiile testamentare nu sunt capabili să asigure îndeplinirea dispozițiilor sale – cum ar fi cazul minorilor sau persoanelor puse sub interdicție – ori există convingerea că acești nu vor să ducă la îndeplinire o asfel de sarcină.

Notarul public competent a desfășura procedura succesorală eliberează în condițiile legii, persoanei instituite ca executor testamentar un certificat de executor testamentar.

În cazul eliberării unui certificat de executor testamentar, notarul public va preciza în cuprinsul acestuia calitatea de executor testamentar, întinderea drepturilor și a oligațiilor cu care a fost învestit de către testator, modalitățile de predare a legatelor și, după caz, de lichidare a pasivului succesoral.

În ceea ce privește persoana care poate fi numită ca executor testamentar, precizăm că această calitate o poate avea orice persoană – moștenitor legal ori o teță persoană, cum ar fi spre exemplu un avocat – co condiția ca aceasta să aibă capacitate deplină de exercițiu, în consecință, persoană cu capacitate de exercițiu restrânsă sau fără capacitate de exercițiu nu poate fi desemnat ca executor testamentar, independent de orice acord al ocrotitorului legal.

Această condiție, trebuie înțeleasă în sensul că, nu este necesar ca persoana desemnată ca executor testamentar să aibă capacitate deplină de exercițiu în momentul numirii de către testator, ci este necesar ca capacitatea deplină de exercițiu să existe în momentul deschiderii succesiunii, când împuternicirea dată executorului începe să producă efecte juridice.

Testatorul este în drept să desemneze unul sau mai mulți executori testamentari, fapt ce rezultă din art. 1077 alin. (1) C. civ., potrivit căruia „testatorul poate numi una sau mai multe persoane, conferindu-le împuternicirea necesară executării dispozițiilor testamentare. Executorul testamentar poate fi desemnat și de către un terț determinat prin testament”.

Potrivit art. 1077 alin. (3) „Puterile executorului testamentar pot fi exercitate de la data acceptării misiunii prin declarație autentică notarială”. Rezultă din acest text, faptul că pentru a produce efecte juridice, acceptarea misiunii de către executorul testamentar, este necesar ca această acceptare să fie făcută sub forma unei declarații autentice notariale.

În ceea ce privește natura juridică a execuțiunii succesorale, în literatura de specialitate au fost formulate mai multe teze, beneficiind de o opinie majoritară cea potrivit căreia execuțiunea testamentară este un mandat special, care se aseamănă dar poartă și anumite deosebiri față de mandatul de drept comun.

Codul civil actual, determină natura juridică a execuțiunii testamentare prin art. 1082 alin. (2), dispunând că „ executorul testamentar răspunde ca un mandatar în legătură cu executarea dispozițiilor testamentare”.

3.4.2. Funcțiile și puterile executorului testamentar

Executorul testamentar are ca misiune principală asigurarea executării testamentului. În acest sens, testatorul poate să îi dea anumite instrucțiuni concrete, raportat la particularitățile și complexitatea fiecărui testament, iar în caz contrar, legea îi conferă acestuia anumite puteri a căror întindere variază în funcție de necesitatea vânzării sau nu a imobilelor succesorale.

În ceea ce privește atribuțiile executorului testamentar, trebuie precizat faptul că actualul Cod civil, spre deosebire de Codul civil din 1864, nu mai face distincție între executorul testamentar fără sezină și executorul testamentar cu sezină. Astfel, sub denumirea marginală „ Dreptul de administrare ” art. 1079 alin. (1) prevede că „ executorul testamentar are dreptul să administreze patrimoniul succesoral pe o perioadă de cel mult 2 ani de la data deschiderii moștenirii, chiar dacă testatorul nu i-a conferit în mod expres acest drept ”. Art. 1079 alin. (2) C. civ. prevede și posibilitatea restrângerii unui astfel de drept, dispunând în acest sens „ prin testament, dreptul de administrare poate fi restrâns doar la o parte din patrimoniul succesoral sau la un termen mai scurt ”. În fine, alin. (3) al aceluiași articol, referitor la același termen, prevede că „ termenul poate fi prelungit de instanța de judecată, pentru motive temeinice, prin acordarea unor termene succesive de câte un an”.

Așadar, se observă din conținutul dispozițiilor legale enunțate posibilitatea recunoscută executorului testamentar de a administra patrimoniul succesoral, chiar dacă acest drept nu i-a fost conferit în mod expres de către testator.

Administrarea vizează atât bunurile mobile, cât și cele imobile, executorul testamentar putând efectua toate actele necesare pentru conservarea bunurilor, precum și acte utile pentru ca bunurile să poată fi folosite potrivit destinației lor obișnuite.

Executorului testamentar îi este recunoscută posibilitatea de a exercita anumite acțiuni în justiție, care au drept scop protejarea bunurilor ca fac parte din patrimoniul succesoral, cum ar fi spre exemplu, introducerea acțiunii în justiție pentru a obliga chiriașul care locuiește într-un imobil ce face parte din patrimoniul succesoral la plata chiriei restante, ori, după caz, solicitarea executării silite a acestuia, acțiunea în evacuare etc.

În temeiul art. 1080 C. civ., executorul testamentar are următoarele atribuții:

să ceară, în condițiile legii, punerea sigiliilor, dacă printre moștenitori sunt și

persoane minore, persoane puse sub interdicție judecătorească sau persoane dispărute;

să stăruie în vederea realizării inventarului bunurilor moștenirii, în prezența sau

cu citarea moștenitorilor;

să ceară instanței încuviințarea vânzării bunurilor, în lipsă de sume suficiente

pentru executarea legatelor. Instanța va putea încuviința vânzarea imobilelor succesorale numai dacă nu există moștenitori rezervatari;

Rezultă faptul că, instanța, poate încuviința vânzarea bunurilor mobile ale

succesiunii, ori de câte ori executorul testamentar dovedește că în masa succesorală nu există sume suficiente pentru executarea legatelor, indiferent dacă defunctul are sau nu moștenitori rezervatari. Existența moștenitorilor rezervatari, limitează însă, vânzarea bunurilor imobile care fac parte din patrimoniul succesoral.

va depune diligențele necesare pentru executarea testamentului, iar în caz de

contestație, pentru a apăra validitatea sa;

va plăti datoriile moștenirii dacă a fost împuternicit în acest sens prin testament;

În lipsa unei astfel de prevederi, executorul testamentar va putea achita datoriile moșteniri numai cu încuviințarea instanței de judecată. Se observă, ca această atribuție a executorului testamentar nu mai operează în temeiul legii, cum este în cazul dreptului de administrare, ci numai în temeiul unei împuternici din partea testatorului ori cu încuviințarea instanței de judecată.

va încasa creanțele moștenirii;

dacă a fost abilitat de către testator, executorul testamentar poate proceda la

partajarea bunurilor succesorale, partajul astfel realizat producând efecte, numai dacă proiectul prezentat de executor a fost aprobat de către toți moștenitorii;

Se observă o noutate consacrată de actualul Cod civil, aceasta având, menirea de a simplifica partajului succesoral, recunoscându-i dreptul executorului testamentar de a realiza el însuși împărțirea bunurilor succesorale între moștenitorii defunctului, dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții:

defunctul îl împuternicește pe executorul testamentar în acest sens;

moștenitorii defunctului aprobă proiectul de partaj, prezentat de către executorul

testamentar;

Nu considerăm de prisos să facem câteva precizări cu privire la transmiterea execuțiunii testamentare. Astfel, potrivit art. 1081 alin. (1) C. civ. „Puterile executorului testamentar nu pot fi transmise ”. Regula o consituie în aces sens, netransmisibilitatea atribuțiilor executorului testamentar, misiunea acestuia fiind atribuită în considerarea persoanei sale, intuitu personae.

Prin excepție, potrivit art. 1081 alin. (2) „ Misiunea executorului testamentar numit în considerarea unei funcții determinate poate fi preluată de către persoana care preia acea funcție”.

3.4.3. Încetarea execuțiunii testamentare

Cazuri de încetare a execuțiunii testamentare

Potrivit art. 1085 C. civ., execuțiunea testamentară încetează în următoarele situații:

prin îndeplinirea sau imposibilitatea aducerii la îndeplinire a misiunii primite;

prin renunțare în forma unei delcarații notariale;

După cum am precizat anterior, puterile executorului testamentar pot fi exercitate de la data acceptării misiunii prin declarație autentică notarială, urmând ca și actul de renunțare să se facă în forma unei declarații notariale, existând astfel o simetrie din punct de vedere al formei, între actul de acceptare și refuz.

Observăm, de asemenea, faptul că din formularea textului de lege, nu rezultă motivele care ar putea sta la baza unei renunțari din partea celui numit ca executor testamentar, rezultând că motivul renunțării la misiunea execuțiunii testamentare poate fi oricare.

prin decesul executorului testamentar;

prin punerea sub interdicție judecătorească a executorului testamentar;

prin revocarea de către instanță judecătorească a executorului testamentar, care

nu-și îndeplinește atribuțiile ori le îndeplinește într-un mod necorespunzător.

Moștenitorii, pot solicita instanței de judecată, pentru motive justificative, cum ar fi rea-credință sau abuz, infidelitate, revozarea executorului testamentar.

Prin expirarea termenului în care se exercită dreptul de administrare, afară de

cazul în care instanța de judecată decide prelungirea termenului.

Există posibilitatea ca testatorul să desemneze mai mulți executori testamentari, caz în care execuțiunea testamentară încetează pentru cauzele enumerate mai sus, distinct, după cum funcțiile atribuite acestora sunt conjuctive sau divizate.

În cazul atribuțiilor conjuctive, execuțiunea testamentară încetează, doar în cazul în care niciunul dintre executorii testamentari nu este în posibilitatea de a executa misiunea încredințată de către testator.

Dacă atribuțiile executorilor testamentari sunt divizibile, execuția testamentară încetează pentru fiecare în parte, în temeiul art. 1085 C. civ.

Obligația de a da socoteală și răspunderea executorului testamentar

Asemănător mandatarului de drept comun, executorul testamentar este obligat față de succesorii universali să dea socoteală de gestiunea sa și să le predea tot ce a luat în primire, cum ar fi, spre exemplu, creanțele succesorale încasate.

Potrivit art. 1082 alin. (1) C. civ., „ la sfârșitul fiecărui an și la încetarea misiunii sale, executorul testamentar este obligat să dea socoteală pentru gestiunea sa, chiar dacă nu există moștenitori rezervatari. Această obligație se transmite moștenitorilor executorului”.

Unii autori, împărtășesc părerea potrivit căreia, scutirea executorului testamentar este valabilă în măsura în care nu contravine unor reguli de ordine publică, cum ar fi spre exemplu, moștenitorii rezervatari pot cere socoteală dacă rezerva lor este pereclitată.

De asemenea, considerăm alături de ceilalță autori, odată ce testatorul poate dispune liber de patrimoniul său în limitele prevăzute de lege, îl poate gratifica pe executorul testamentar sub forma scutirii de a da socoteală și a posibilității păstrării valorilor rămase la terminarea misiunii.

În ceea ce privește răspunderea executorului testamentar, art. 1082 alin. (2) C. civ, prevede că „ Executorul testamentar răspunde ca un mandatar în legătură cu executarea dispozițiilor testamentare ”, iar potrivit alin. (3) „ Dacă au fost desemnați mai mulți executori testamentari, răspunderea acestora este solidară, cu excepția cazului în care testatorul le-a împărțit atribuțiile și fiecare dintre ei s-a limitat la misiunea încredințată”.

La fel ca mandatarul contractual, executorul testamentar răspunde sub forma daunelor-interese, de orice greșeală comisă în legătură cu cu executarea, sau după caz, neexecutarea dispozițiilor testamentare.

Răspunderea executorului diferă, după cum acesta primește o remunerație, indiferent sub ce formă, sau dacă execută misiunea fără nicio plată. În primul caz, diligența cerută este mai severă – culpa levis in abstracto – iar în al doilea caz, vorbim despre culpa levis in concreto.

După cum am precizat anterior, în temeiul art. 1082 alin. (3) C. civ, în caz de pluralitate de executori testamentari, suntem în prezența unei răspunderi solidare, cu excepția cazului în care testatorul le-a împărțit atribuțiile și fiecare dintre ei s-a limitat la misiunea încredințată.

4. Câteva aspecte privind diferitele feluri de testamente

După cum am precizat l-a începutul lucrării, considerăm ca nu este inutil să facem vorbire în prezenta lucrare și despre diferitele feluri de testamente, chiar dacă aceste probleme juridice nu cad în mod direct sub incidența tematicii prezentei lucrări, pentru a evidenția principalele aspecte privitoare la diferitele feluri de testamente, astfel încât prezenta lucrare să fie cât mai completă, susceptibilă de a clarifica cât mai multe probleme legate de instituția testamentului.

În afară de condițiile generale de formă necesare pentru validitatea testamentului pe care le-am analizat anterior, legea, permițând testatorului să aleagă dintre mai multe forme testamentare, prevede în acest sens pentru fiecare tip de testament în parte anumite reguli speciale de formă, a căror nerespectare atrage nulitatea absolută dispozițiilor testamentare.

În ceea ce privește felurile testamentelor, acestea pot fi clasificate în trei mari categorii:

testamente ordinare, încheiate în condiții normale și care sunt: testamentul olograf

și testamentul autentic.

testamente privilegiate, care pot fi încheiate numai în anumite împrejurări

excepționale.

alte forme de testament, special permise de lege pentru legatele având ca obiect

sume de bani, valori sau titluri de valoare depuse la instituții specializate ori pentru dispozițiile testamentare ale cetățenilor români aflați în străinătate.

4.1 Testamentele ordinare

Testamentul olograf

Potrivit art. 1041 C. civ., sub sancțiunea nulității absolute, testamentul olograf trebuie scris în întregime, data și semnat de mâna testatorului.

Testamentul olograf prezintă atât avantaje cât și dezavantaje. Astfel, testamentul olograf prezintă următoarle avantaje:

poate fi făcut de către orice persoană care știe să scrie;

realizarea testamentului nu necesită cheltuieli;

poate fi făcut oriunde, oricând și numai de către testator, fără ajutorul altei persoane și fără a fi nevoie de prezența vreunui martor;

asigură secretul deplin al dispozițiilor de ultimă voință;

poate fi ușor revocat de către testator, prin distrugere voluntară;

Testamentul olograf prezintă însă și anumite dezavantaje:

poate fi ușor distrus sau dosit după moartea testatorului sau chiar în timpul vieții

acestuia, dar fără știrea lui;

poate fi ușor falsificat;

voința testatorului poate fi ușor viciată prin dol;

poate fi contestat mai ușor decât celelalte forme testamentare;

poate conține dispoziții redactate defectuos, ridicând astfel probleme de

interpretare.

Totuși, considerăm că unele dintre dezavantajele pe care le-am enumerat anterior, pot fi înlăturate prin întocmirea testamentului în mai multe exemplare, ori prin predarea acestuia unei persoane de încredere sau unui notar public etc.

În ceea ce privește condițiile speciale de formă ale testamentului olograf, nu există nicio noutate în acest sens în noul Cod civil. Vom face vorbire, fără a analiza în mod aprofundat, condițiile de solemnitate cerute pentru testamentul olograf, după cum urmează:

Testamentul trebuie să fie scris în întregime de mâna testatorului.

Dacă testamentul este întocmit de către o terță persoană sau este scris de testator cu mijloace mecanice nu suntem în prezența testamentului olograf, chiar dacă acesta este datat și semnat de către testator.

De asemenea, testatorul poate să întocmească testamentul în orice limbă pe care o cunoaște – chiar și într-o limbă care nu mai este în circulație – , precum și pe orice suport – pânză, hârtie, lemn, sticlă, material plastic etc.

Valabilitatea unui testament olograf, nu este condiționată de folosirea unor formule sacramentale și nu este afectată, în principiu, de modificările, adăugirile, ștersăturile sau intercalările făcute de către testator la momentul redactării sau ulterior acestui moment, dacă acestea reprezintă simple corecturi sau interpretări, chiar dacă nu sunt datate și semnate separat.

Este admisă asistarea testatorului, din punct de vedere tehnic de către o terță persoană, cum ar fi un prieten, avocat, rudă, la redactarea testamentului olograf. Rolul terțului se rezumă la dare unui model de testament olograf ori de a contribui la formularea clară a dispozițiilor de ultimă voință a testatorului.

Dacă testamentul conține o scriere străină, este necesar să facem distincție între umrătoarele situații:

scrierea străină nu are legătură cu dispozițiile testamentului, caz în care actul de

ultimă voință a testatorului este valabil, independent de faptul că testatorul a avut sau nu cunoștință despre aceasta și independent de momentul realizării acesteia, cum ar fi spre exemplu, o listă cu cumpărături scrisă pe marginea testamentului, o denumire etc.

scrierea străină are legătură cu dispozițiile testamentului și testatorul a avut

cunoștință despre aceasta, caz în care actul mortis causa este nul; dacă testatorul nu a cunoscut despre scrierea străină, care are legătură cu dispozițiile testamentare, actul sau de ultimă voință este întocmit în mod valabil, în forma de el concepută inițial.

Testamentul trebuie să fie data de mâna testatorului

Datarea testamentului reprezintă o importanță deosebită, întrucât în funcție de acest criteriu se stabilesc anumite împrejurări, după cum urmează:

în cazul existenței mai multor testamente succesive, cu dispoziții contrare ori

incompatibile, se stabilește care a fost ultima voință a testatorului, întrucât testamentele ulterioare revocă testamentele anterioare, dacă dispozițiile dintre acestea se contrazic sau sunt incompatibile.

în funcție de dată, se poate stabili dacă testatorul a avut sau nu capacitatea de a

testa.

prin raportare la dată, pot fi stabilite împrejurările întocmirii testamentului, care

pot atrage nulitatea acestuia, cum ar fi cazul vicierii consimțământului testatorului.

În conformitate cu art. 1041 C. civ, lipsa datei atrage sancțiunea nulității absolute.

Estamentul trebuie să fie semnat de testator

Testamentul olograf trebuie să fie semnat de mâna testatorului, prin semnarea testatorului se dovedește că dispozițiile în discuție reprezintă voința sa reală.

Nu se consideră a fi semnătură, ștampila, parafa sigiliul, ori prin imprimarea amprentei papilare, în toate aceste cazuri testamentul se consideră a fi nul.

Este suficient ca semnătura să fie cea practicată uzual de către testator, nu este necesar scrierea numelui și a prenumelui în întregime, dar este necesar ca această semnătură să ajute la identificare testatorului, în caz de punere în discuție a falsificării semnăturii.

De asemenea, nu interesează locul amplasării semnăturii, aceasta poate fi pusă la începutul, în cuprinsul sau la sfârșitul testamentului.

Absența semnăturii atrage nulitatea absolută a testamentului.

Art. 1042, sub marginala „Deschiderea testamentului olograf”, prevede că: (1) Înainte de a fi executat, testamentul olograf se va prezenta unui notar public pentru a fi vizat spre neschimbare. (2) În cadrul procedurii succesorale, notarul public procedează, în condițiile legii speciale, la deschiderea și validarea testamentului olograf și îl depune în dosarul succesoral. Deschiderea testamentului și starea în care se găsește se constată prin proces-verbal. (3) Cei interesați pot primi, după vizarea spre neschimbare, pe cheltuiala lor, copii legalizate ale testamentului olograf. (4) După finalizarea procedurii succesorale, originalul testamentului se predă legatarilor, potrivit înțelegerii dintre ei, iar în lipsa acesteia, persoanei desemnate prin hotărâre judecătorească.”

Rezultă din acest text faptul că testamentul olograf este supus vizării spre neschimbare urmând ca acesta să fie depus la dosarul succesoral.

Cu toate că testamentul olograf este un act juridic solemn, el este materializat sub forma unui înscris sub semnătură privată, scris și semnat numai de testatorul de la care emană și, ca atare, poate fi contestat de persoanele interesate.

În ceea ce privește sarcina probei, ne rezumăm să precizăm doar faptul că în literatura de specialitate se face distincție între scriere și semnătură, pe de o parte, și data testamentului olograf, pe de altă parte, urmând a se individualiza sarcina probei și mijloacele de probă admise pentru fiecare categorie în parte.

Testamentul autentic

Potrivit art. 1043 alin. (1) C. civ, testamentul „ este autentic dacă a fost autentificat de un notar public sau de o altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat, potrivit

legii ”.

Am arătat la momentul potrivit, care sunt avantajele și dezavantajele testamentului olograf, și considerăm că este necesar să precizăm care sunt avantajele și dezavantajele testamentului autentic.

Avantajele testamentului autentic sunt următoarele:

poate fi folosit de către cei care nu pot sau nu știu să citească și să scrie;

folosirea mijloacelor dolosive este mai dificilă, întrucât notarul asigură

realizarea voinței testatorului în cadrul dispozițiilor testamentare;

conservarea înscrisului testamentar este bine asigurată, întrucât un exemplar este

păstrat la notarul public, fiind practic imposibil, a se sustrage ori a se dosi un astfel de testament.

existența testamentului autentic poate fi cunoscută, la data deschiderii

moștenirii, de orice persoană care invocă un interes legitim, întrucât Codul civil în vigoare reglementează obligativitatea înscrierii acestei forme testamentare în Registrul național notarial, ținut în format electronic, potriivt legii.

contestarea testamentului este una mai greoaie, întrucât actul de autentificare are

autoritate publică, iar conținutul actului de ultimă voință este verificat de notarul public sau de o altă persoanăînvestită cu autoritate publică, în acest mod există prezumția că că acesta nu conține clauze contrare legii sau bunelor moravuri și nici clauze formulate confuz, care să ridice probleme de interpretare.

Dezavantajele testamentului autentic prezintă și anumite dezavantaje, după cum urmează :

presupune cheltuieli materiale și timp pentru îndeplinirea formalităților de

autentificare;

nu asigură secretul ultimei voințe a testatorului;

Totuși, teoretic acest risc nu prea există, întrucât notarul public are obligația de a păstra secretul profesional;

În ceea ce privește procedura de autentificare a testamentului, începutul acesteia este dat de prezentarea notarului public a unui proiect de testament de către autor. De regulă proiectul este redactat de către testator, dar nu este exclusă posibilitatea ca proiectul să fie redactat și de către o terță persoană, cum ar fi spre exemplu un avocat, existând în sarcina acestuia obligația de a se prezenta și el în fața notarului public pentru atestarea înscrisului.

Testatorul care dorește întocmirea unui testament autentic, nu are obligația de a prezenta un proiect de testament, acesta având posibilitatea de a dicta notarului public dispozițiile sale de ultimă voință, urmând ca notarul să redacteze actul și să-l citească, menționându-se expres în conținutul actului îndeplinirea acestei formalități.

Testamentul autentic, în principiu se încheie la sediul notarului public, însă există posibilitatea ca acesta să se încheie și în alte locuri în anumite situații bine justificate, cum ar fi spre exemplu: vârsta înaintată, boala testatorului din cauza cărora testatorul se află în imposibilitatea de a se deplasa etc.

Testatorul, cu ocazia încheierii unui testament autentic poate fi asistat de unul sau doi martori.

Dacă testatorul, datorită infirmității, a bolii sau din orice alte cauze justificative, nu poate semna testamentul, notarul public îndeplinind actul, va face mențiune despre această împrejurare în încheierea pe care o întocmește, mențiunea facută în acest mod echivalează cu semnarea testamentului, cu precizarea că mențiunea va fi citită testatorului, în prezența obligatorie a doi martori.

Declarația de voință a mutului, surdomutului, surdului știitor de carte, se va da în scris în faăa notarului public, prin înscrierea de către parte, înaintea semnăturii a mențiunii „consimt la prezentul act, pe care l-am citit”

În cazul nevăcătorului, notarul public îl va întreba dacă a auzit bine când i s-a citit testmaentul, consemnând aceasta în încheierea de autentificare.

Testamentul autentic este supus regulilor de publicitate, în acest sens, pentru informarea persoanelor care jusitfică un interes legitim, notarul are obligația să-l înscrie de îndată, în Registrul național notarial ținut în format electronic, potrivit legii.

În fine, în ceea ce privește puterea doveditoare a testamentului autentic dispozițiile acestuia fac dovadă până la declararea testamentului ca fals, în condițiile art. 304-308 C. pr. civ.

Sancțiunea pentru lipsa elementelor esențiale prevăzute de lege este nulitatea absolută a actului de ultimă voință a testatorului.

4.2. Testamentele priveligiate

Testamentele privilegiate se particularizează prin faptul că se realizează într-o formă autentică simplificată, datorită faptului că testatorul se află într-o situație excepțională, care-l împiedică să făcă un testament autentic.

Împrejurarea excepțională chiar dacă îl împiedică pe testator să recurgă la un testament autentic, nu-l oprește să întocmească un testament olograf.

Potrivit art. 1047 C. civ., sunt testamente priveligiate următoarele: testamentul făcut în timp de epidemii, catastrofe, războaie sau alte asemenea împrejurări excepționale; testamentul făcut la bordul unei nave sau aeronove; testamentul militarilor și testamentul făcut de o persoană internată într-o insituție sanitară.

Testamentul făcut în timp de epidemii, catastrofe, războaie sau alte

asemenea împrejurări excepționale

Potrivit dispozițiilor art. 1047 alin. (1) lit. a) C. civ., este valabil testamentul făcut în fața unui funcționar competent al autorității civile locale, în caz de epidemii, catastrofe, războaie sau alte asemenea împrejurări excepționale.

Unii autori susțin că un astfel de testament nu este valabil însă dacă în localitatea respectivă există există un birou notarial.

Testamentul făcut la bordul unei nave sau aeronave

Potrivit dispozițiilor art. 1047 alin. (1) lit. b) C. civ., este valabil testamentul întocmit în fața comandantului vasului sau celui care îl înlocuiește, dacă testatorul se află la bordul unui vas sub pavilionul României, în cursul unei călătorii maritime sau fluviale. Dispozițiile acestea sunt valabile și în cazul testamentului întocmit la bordul unei aeronave.

Codul civil actual extinde sfera sfera situațiilor excepționale care justifică încheierea unui testament în formă simplificată, reglementând, alături de testamentul maritim, testamentul întocmit la bordul unui vas sub pavilionul României în cursul unei călătorii fluviale și testamentul făcut la bordul unei aeronave.

Considerăm că dispozițiile se aplică numai în cazul în care vasul se află în timpul unei călătorii și atunci când este ancorat într-un port străin, în caz contrar, dacă acesta se află într-un port românesc, persoanele interesate pot apela numai la la o formă testamentară ordinară.

Testamentul militarilor

Referitor la această categorie de testamente priveligiate, dispozițiile art. 1047 alin. (1) lit. c) C. civ., dispun că este valabil testamentul întocmit în fața comandantului unității militare ori a aceluia care îl înlocuiește, dacă testatorul este militar sau, fără a avea această calitate, este salariat ori prestează servicii în cadrul forțelor armate ale României.

Și în acest caz, un astfel de testament este valabil încheiat numai dacă testatorul este în imposibilitatea de a se adresa unui notar public.

Testamentul făcut de o persoană internată într-o instituție sanitară

Potrivit dispozițiilor art. 1047 alin. (1) lit. d) C. civ., permite încheierea testamentului în fața directorului, medicului șef al serviciului ori, în lipsa acestora, în fața medicului de gardă, cât timp dispunătorul este internat într-o insituție sanitară în care notarul public nu are acces.

În ceea ce privește condițiile de valabilitate a testamentelor privilegiate, trebuie respectate, în principiu, condițiile generale de formă, reprezentate de necesitatea formei scrise și interdicția testamentului reciproc.

Pe lângă aceste reguli generale, există și alte formalități specifice acestor testamente, și anume:

întocmirea testamentului privilegiat în prezența a doi martori;

semnarea testamentului de către testator, de agentul instrumentator și de cei doi

martori, care au asistat la redactarea lui.

îndeplinirea formalităților cu privire la deschiderea testamentelor ordinare;

aceste testamente produc efecte juridice numai în cazul în care testatorul a

decedat în împrejurări excepționale care au justificat încheierea lor în forma autentică simplificată sau în cel mult 15 zile de la data când testatorul ar fi putut să testeze în vreuna dintre formele ordinare, în caz contrar, după expirarea acestui termen testamentul priveligiat devine caduc.

Prin excepție, este valabilă dispoziția testamentară prin care s-a recunoscut un copil, dispoziție care nu este limitată în timp, producând efecte indiferent de cât timp s-a scurs.

4.3. Alte forme testamentare

Pe lângă testamentele ordinare și testamentele privilegiate despre care am făcut vorbire anterior, există anumite testamente pentru care legea prevede prevede anumite reguli speciale de formă, și anume, facem referire la dispozițiile testamentare, care mai sunt numite și clauze testamentare, care au ca obiect anumite sume de bani, valori, titluri de valoare depuse la instituții specializate, precum și la testamentele cetățenilor români aflați în străinătate.

Fară a face o analiză complexă privitoare la această categorie de testamente, vom preciza principalele particularități ale acestora, pe care le considerăm esențiale și de o importanța mai deosebită.

Testamentul având ca obiect sume de bani, valori sau titluri de valoare

Potrivit art. 1049 alin. (1) C. civ., dispozițiile testamentare privind sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare depuse la instituții specializate sunt valabile, cu respectarea condițiilor de formă prevăzute de legile speciale aplicabile acestor insituții.

Acest tip de testament, potrivit literaturii de specialitate, este echivalentul clauzei CEC din reglementarea civilă anterioară, fiind extins acum la toate insituțiile specializate în materia depozitului de bani, valori sau titluri de valoare.

În temeiul art. 1049 alin. (2) C. civ., „instituțiile specializate nu vor putea proceda la predarea legatului având ca obiect sume de bani, valori sau titluri de valoare, decât în baza hotărârii judecătorești ori a certificatului de moștenitor care constată valabilitatea dispoziției testamentare și calitatea de legatar, prevederile privitoare la raport și reducțiune fiind aplicabile”.

Testamentul sumelor și valorilor depozitate trebuie înscris, asemănător testamentului autentic, în Registrul național notarial, ținut în format electronic, potrivit legii, fapt ce rezultă din art. 1049 alin. (3), și anume „ insituțiile de credit au obligația ca, la instituirea de către clienții acestora a unei dispoziții testamentare, să comunice, de îndată, mențiunea acesteia în registrul prevăzut la art. 1046 ”.

Testamentele cetățenilor români aflați în străinătate

Concluzii

Instituția succesiunii în dreptul civil, după cum am precizat, are drept scop asigurarea unei continuități a raporturilor patrimoniale, mai ales a celor referitoare la dreptul de proprietate, dată fiind realitatea că nici un subiect de drept, persoană fizică, nu are o existență veșnică.

În prezenta lucrarea, ne-am propus să surprindem principalele modificări care au intervenit ca urmare a intrării în vigoare a Codului Civil, precum și o comparație dintre dispozițiile Codului civil din 1864 și actualul Cod civil.

După cum am arătat, multe dintre dispozițiile cuprinse de Codul civil din 1864 referitoare la instituția testamentului, prezentau anumite inconveniente, urmând ca legiutorul,

Bibliografie

A. Bacaci, G. Comaniță, Drept civil. Succesiuni, Ed. ALL BECK, București, 2003;

A. Merișescu, N. Deaconu, Drept succesoral, Ed. LUMINALEX , București, 2002;

A. N. Gheorghe, Manual de drept succesoral, Ed. Hamangiu, București, 2013;
A.P. Coman, Jurisprudență. Moștenirea. Donația. Testamentul. Partaj succesoral, Ed. Moroșan, București, 2008;D. C. Florescu, Drept succesoral, Ed. Universul Juridic, București, 2013;

B. Pătrașcu, I. Genoiu, „Considerații cu privire la testament în general” , Noul Cod Civil, Studii și comentarii, Coord. M. Uliescu, Ed. Universul Juridic, București, 2013;

D. Chirică, Drept civil. Succesiuni și testamente, Ed. ROSETTI, București, 2003;
D. Văduvă, Moștenirea legală. Liberalitățile. Ed. Universul Juridic, București, 2012;

E. Paraschiv, D. Paraschiv, Drept civil. Succesiuni., Ed. CONPHYS, Rm. Vâlcea, 2007;

F. Deak, Tratat de drept succesoral, Ed. Actami, București, 1999;
F. Deak, Tratat de drept succesoral, ed. a II-a, Ed. Actami, București, 2002;
F. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral, Ed. Universul Juridic, București, 2014;

I. Popa, Liberalități reciproce, Revista română de drept privat 2/2013, Ed. Universul Juridic, București, 2013;

I. Adam, A. Rusu, Drept civil. Succesiuni, Ed. ALL BACK, București, 2003;

I. Genoiu, Dreptul la moștenire în Codul civil, Ediția a II-a, Ed. C.H. Beck, București, 2013;

I. Turculeanu, Drept civil. Contracte și succesiuni, Ed. SITECH, Craiova, 1998;

L. Stănciulescu, Curs de drept civil. Succesiuni, Ed. Hamangiu, București, 2012;
M. D. Bob, Iustiniani Instutiones. Insituțiile lui Iustinian, Ed. Universul Juridic București, 2008;

M. Eliescu, Moștenirea și devoluțiunea în dreptul Republicii Socialiste România, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1966;

M. Eliescu, Curs de succesiuni, Ed. HUMANITAS, București, 1997;

R. Petrescu, Drept succesoral, Moștenirea. Devoluția și împărțeala;

Bibliografie

A. Bacaci, G. Comaniță, Drept civil. Succesiuni, Ed. ALL BECK, București, 2003;

A. Merișescu, N. Deaconu, Drept succesoral, Ed. LUMINALEX , București, 2002;

A. N. Gheorghe, Manual de drept succesoral, Ed. Hamangiu, București, 2013;
A.P. Coman, Jurisprudență. Moștenirea. Donația. Testamentul. Partaj succesoral, Ed. Moroșan, București, 2008;D. C. Florescu, Drept succesoral, Ed. Universul Juridic, București, 2013;

B. Pătrașcu, I. Genoiu, „Considerații cu privire la testament în general” , Noul Cod Civil, Studii și comentarii, Coord. M. Uliescu, Ed. Universul Juridic, București, 2013;

D. Chirică, Drept civil. Succesiuni și testamente, Ed. ROSETTI, București, 2003;
D. Văduvă, Moștenirea legală. Liberalitățile. Ed. Universul Juridic, București, 2012;

E. Paraschiv, D. Paraschiv, Drept civil. Succesiuni., Ed. CONPHYS, Rm. Vâlcea, 2007;

F. Deak, Tratat de drept succesoral, Ed. Actami, București, 1999;
F. Deak, Tratat de drept succesoral, ed. a II-a, Ed. Actami, București, 2002;
F. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral, Ed. Universul Juridic, București, 2014;

I. Popa, Liberalități reciproce, Revista română de drept privat 2/2013, Ed. Universul Juridic, București, 2013;

I. Adam, A. Rusu, Drept civil. Succesiuni, Ed. ALL BACK, București, 2003;

I. Genoiu, Dreptul la moștenire în Codul civil, Ediția a II-a, Ed. C.H. Beck, București, 2013;

I. Turculeanu, Drept civil. Contracte și succesiuni, Ed. SITECH, Craiova, 1998;

L. Stănciulescu, Curs de drept civil. Succesiuni, Ed. Hamangiu, București, 2012;
M. D. Bob, Iustiniani Instutiones. Insituțiile lui Iustinian, Ed. Universul Juridic București, 2008;

M. Eliescu, Moștenirea și devoluțiunea în dreptul Republicii Socialiste România, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1966;

M. Eliescu, Curs de succesiuni, Ed. HUMANITAS, București, 1997;

R. Petrescu, Drept succesoral, Moștenirea. Devoluția și împărțeala;