Definiți Noțiunea «istoria Relațiilor Internaționale » și Precizați Apoi în Ce Raport Se Află cu Noțiunile

=== 9808ddfbb91820996d96a7042819679cd8e4c626_556054_2 ===

1. Definiți noțiunea «Istoria relațiilor internaționale » și precizați apoi în ce raport se află cu noțiunile : « Relații internaționale » ; « Drept internațional » ; « Științe Politice » ; « Relații transnaționale » ; « Diplomație » ; « Geopolitică ».

Relațiile internaționale reprezintă relații care se desfășoară între națiuni suverane și au un caracter oficial. Relațiile internaționale s-au constituit ca disciplină propriu-zisă în secolul XX, dezvoltându-se foarte mult în urma primului război mondial și mai ales după cel de-al doilea război mondial, când s-au înființat primele catedre pentru această disciplină.

Principalele discipline pe care se baza erau dreptul, filosofia și istoria universală, fiind necesară axarea relațiilor internaționale pe științele sociale, care au contribuit la explicitarea sa. Ulterior, relațiile internaționale au fost concepute ca reprezentând interacțiunile de natură politică și militară care au loc între state sau ca reprezentând studiul relațiilor externe dintre țări, luând în considerare și factorul economic care le condiționează, fiind astfel un domeniu vast care nu se limitează la sfera politicului, ci se referă și la aspectele legate de turism, cultură, economie, un rol important având și curentele transnaționale și religioase. Începând din 2012, domeniul relațiilor internționale s-a dezvoltat foarte mult, ca urmare a internaționalizării comunicațiilor și schimburilor.

Termenul de ”drept internațional” a fost folosit pentru întâia dată în anul 1789 de către Bentham. Dreptul internțional are rolul de a reglementa relațiile internaționale dintre state, precum și alte aspecte internaționale. Dreptul internațional se ocupă doar de relațiile care se formează între subiectele dreptului internațional, doar în condițiile în care ele acționează în această calitate, respectiv relațiile în care statele se manifestă ca purtătoare ale suveranității lor și relațiile în care organizațiile internaționale interguvernamentale, națiunile care luptă pentru eliberare, participă ca și subiecte de drept internațional.

În ceea ce privește raportul cu științele politice, relațiile internaționale reprezintă o ramură sau un domeniu al științelor politice, referindu-se la ansamblul relațiilor care au loc în sistemul internațional. și la domeniul de studiu care le cercetează.

Relațiile transnaționale sunt o subdiviziune de natură economică a relațiilor internaționale, referindu-se la relațiile societăților transnaționale cu națiunile, acestea putând fi: relații cu țările de origine, relațiile cu țările gazdă și raportul stat – corporație, marile corporații având o influență și o putere economică foarte mari, depășind putere economică a anumitor state.

Diplomația este o tehnică folosită în dezvoltarea relațiilor internaționale, utilizată în atragerea sprijinului pentru țara de origine, protejarea independenței sale și rezolvarea pașnică a conflictelor internaționale.

Geopolitica a apărut ca teorie în cadrul relațiilor internaționale, reprezentând un fenomen obiectiv în cadrul acestora, manifestându-se din momentul în care un actor al relațiilor internaționale și-a putut impune controlul sau suveranitatea într-un spațiu diferit de cel în care s-a format ca entitate politică de sine stătătoare.

2. Evidențiați aspecte ale comportamentului Germaniei ca actor al Relațiilor internaționale în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și până la izbucnirea Primului Război Mondial, pornind de la următoarea afirmație a ministrului de externe german Bernhard von Bulow, din cadrul dezbaterii parlamentare din 6 decembrie 1897: „In one word: we do not want to place anyone into the shadow, but we also claim our place in the sun!” (“Într-un cuvânt:noi nu vrem să punem pe nimeni în umbră, dar noi revendicăm de asemenea locul nostru sub soare !” )

În urma înființării Reichului în 1871, Germania a început dezvoltarea unei politici de alianțe destinată creării unui echilibru de putere în Europa, izolând din ce în ce mai mult Franța. La nivel național, s-a evidențiat lupta culturală cu puterea Bisericii Catolice și acțiunile de control al răspândirii socialismului, prin promovarea reformelor sociale, dar interzicând organizațiile și literatura socialistă. Bismarck a fost destituit în 1890, Reichul fost prins între două fronturi, ca urmare a alierii Franței și Rusiei. Liga celor Trei împărați, Tripla Alianță și Tratatul de reasigurare au avut rolul de a proteja pentru moment Imperiul German între marile puteri europene.

Reichul german era format din 22 de state independente și trei orașe libere. Monarhia constituțională era guvernată de un cancelar imperial numit de kaizer, care îndeplinea și rolurile de prim-ministru al Prusiei și ministru de externe.

Bismark a înființat în 1873 Liga celor Trei Împărați împreună cu Austria și Rusia, alianță abanonată în 1878 de către Germania, care a încheiat un pact cu Austria, la care s-a alăturat și Italia în 1882, formând Tripla Alianță.

În 1887, Germania a încheiat Tratatul de reasigurare cu Rusia în 1887, prin care ambele state își exprimau neutralitatea. În 1887 s-a format Antanta Mediteraneană, prin alierea Marii Britanii, Italiei și Austriei, stfel, într-un mod indirect cu Germania. Astfel, toate marile puteri aveau într-un fel sau altul alianțe cu Germania, cu excepția Franței. După demiterea lui Bismarck, Tratatul de reasigurare nu a mai fost reînnoit, dar Rusia a semnat o alianță militară cu Franța în anul 1892, Germania găsinu-se între cele două mari puteri.

Anul 1888 a fost cunoscut ca ”anul celor trei împărați” în Germania, datorită decesului kaiserului Wilhelm I în martie, urmat e succesorul său, Frederich III, în cursul verii, la tron urmând fiul acestuia Wilhelm II. Acesta nu a urmat linia strategică a lui Bismarck, el urmărind să înceteze stagnarea politică internă, făcând concesii catolicilor, nepromulgând legea antisocialistă și a introdus o nouă lege a muncii menită să exprime natura protectoare a monarhiei. Cancelarul său, von Caprivi, a urmat o politică conciliantă, care nu i-a atras prea mult sprijin, fiind obligat să demisioneze în 1894, plănuind răsturnarea Reichstagului.

Wilhelm II a urmat o strategie diplomatică imprudentă, care a condus la izolarea din ce în ce mai mare a Germaniei. El a abandonat politica lui Bismarck favoarea unei politici imperialiste de conducere a lumii. El a căutat stabilirea unor relații strânse cu Marea Britanie, drept pentru care a recunoscut protectoratul britanic al Zanzibarului în schimbul Heligolandului, dar în 1896 a trasmis o telegramă de felicitare președintelui republicii sud-africane Transvaal, Paul Kruger, pentru victoria burilor asupra britanicilor. În anii 1890 a început o bătălie navală cu Marea Britanie, care a epuizat resursele financiare ale Germaniei. În 1898, s-a apropiat de Imperiul Otoman, demarând construcția unei căi ferate Berlin-Bagdad în Orientul Apropiat, fapt considerat de Marea Britanie o imixtiune în zona lor de influență, fapt care a condus la înființarea Triplei Antante împreună cu Franța și Rusia, izolând astfel Germania, care a rămas aliată doar cu Austro-Ungaria.

În problemele coloniale, Germania ”își dorea locul ei sub soare", după cum s-a exprimat în 1897 ministrul de externe german von Bülow, implicându-se în Africa, în China și în Pacific, reprimând de o manieră brutală răscoalele triburilor herrero și ale hotentoților (koikoi) și rămânând fără aliați în urma conflictului cu Franța pe parcursul Crizei din Maroc din perioada 1905-1911. Germania a hotărât extindere puterii sale militare și navale. În momentul atentatului de la Sarajevo, Primul Război Mondial a devenit iminent și inevitabil.

Bibliografie: