Definirea Sistemului Fiscal

Sistemul fiscal este parte componentă a sistemului financiar și cuprinde impozitele și taxele instituite de stat, prin care se asigură cea mai mare parte a resurselor financiare publice.

Pe lângă faptul că impozitele și taxele constituie mijloace principale de procurare a resurselor financiare publice, acestea sunt și principalele instrumente de intervenție a statului în economie (pe de o parte pot influența dezvoltarea anumitor sectoare ale economiei iar, pe de altă parte, pot descuraja anumite activități economice). Concomitent, impozitele și taxele se manifestă și pe plan social, prin faptul că ,,prin intermediul lor statul procedează la redistribuirea unei părți importante din produsul intern brut între grupuri sociale și indivizi, între persoanele fizice și cele juridice”.

Toate impozitele, taxele și contribuțiile ce fac obiectul veniturilor fiscale ale statului se stabilesc prin acte normative, (legi, hotărâri de guvern, etc.) opozabile tuturor membrilor societății. Principalele acte normative, care legalizează în țara noastră obligațiile fiscale consemnate, sunt Codul fiscal și legile bugetare anuale (legea bugetului de stat și legea bugetului asigurărilor sociale de stat).

Pentru un agent economic, sistemul fiscal reprezintă totalitatea obligațiilor de plată sub forma impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor vărsăminte, care îi prejudiciază în procente diferite veniturile și averea.

IMPUNEREA ȘI PRINCIPIILE ACESTEIA

Impunerea reprezintă un element al sistemului fiscal și are în vedere identificarea categoriilor de persoane (fizice sau juridice) care dețin sau realizează un anumit obiect impozabil, în evaluarea bazei impozabile și în determinarea cuantumului obligațiilor fiscale, sub forma impozitelor și taxelor.

În practica impunerii se folosesc metode și tehnici diverse, care diferă în funcție de felul impozitelor și taxelor, de statutul juridic al plătitorului și de instrumentele folosite (declarațiile de impunere, procese – verbale de control, înștiințare de plată, etc.).

Prin mecanismul impunerii, precum și prin întreaga politică fiscală, statul trebuie să asigure:

Tratamentul nediferențiat al contribuabililor, indiferent de forma de proprietate;

Stimularea întreprinzătorilor, prin scutiri sau reduceri de impozite și taxe;

Evitarea impunerii de două sau mai multe ori a aceleași baze impozabile;

Diminuarea sarcinii fiscale;

Descurajarea unor activități sau consumuri;

Reducerea evaziunii fiscale.

Potrivit Codului fiscal, la baza impunerii se află următoarele principii:

NEUTRALITATEA măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori și capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând condițiile egale investitorilor, capitalului român și străin;

CERTITUDINEA impuneri, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceștia să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce le revin, precum și să poată determina influența deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale;

ECHITATEA fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a veniturilor, în funcție de mărimea acestora;

EFICIENȚA impunerii prin asigurarea stabilității pe termen lung a prevederilor Codului fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru persoanele fizice și juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către acestea a unor decizii investiționale majore.

Randamentul fiscal al fiecărui impozit să fie cât mai ridicat, acest lucru trebuie prevăzut de măsurile de politică fiscală. Randamentul fiscal arată raportul între efectul obținut (veniturile fiscale mobilizate) și efortul depus (cheltuielile efectuate cu mobilizarea veniturilor fiscale respective).

Atât pe plan politic cât și economic, o problemă importantă, o constituie nivelul fiscalității. Acest indicator arată ce procent din produsul intern brut este preluat la dispoziția statului, pentru acoperirea cheltuielilor publice, prin intermediul impozitelor, taxelor și contribuțiilor. Rata fiscalității se calculează așadar ca raport între veniturile fiscale și produsul intern brut, la nivelul unui an calendaristic. Indicatorul diferă de la o țară la alta, depinzând de o serie de factori, printre care:

strategia de dezvoltare economică și de atragere a capitalurilor (un exemplu, ar fi statele mai puțin dezvoltate care încearcă să încurajeze creșterea economică și investițiile în domeniul privat printr-o fiscalitate moderată; iar țările cu o rată redusă a fiscalității, au un avantaj, și atrag capitalul investitorilor);

nivelul produsului intern brut pe locuitor (de cele mai multe ori, rata fiscalității este mai ridicată în statele în care produsul intern brut este mai mare);

modul de alocare a resurselor financiare ale statului (de exemplu, rata fiscalității este mai ridicată, în țările în care procentul cheltuielilor alocate educației și sănătății în totalul cheltuielilor publice este important).

ELEMENTELE IMPOZITELOR

Elementele impozitului sunt acele componente care contribuie la stabilirea bazei de impunere, a mărimii impozitului, precum și a momentului datorării sale de către contribuabil.

Aceste elemente sunt:

SUBIECTUL IMPOZITULUI (contribuabilul) este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata impozitului;

SUPORTATORUL IMPOZITULUI este persoana care suportă efectiv impozitul, din veniturile sale;

OBIECTUL IMPUNERII este materia supusă impozitării (în funcție de impozit, obiectul poate fi venitul sau profitul contribuabilului, averea acestuia, produsul vândut sau serviciul prestat, etc.);

SURSA, respectiv din ce anume se plătește impozitul (din venit sau din avere); de regulă, sursa din care se plătește impozitul o reprezintă veniturile contribuabilului și foarte rar averea acestuia (impozitul plătit nu diminuează substanța averii propriu-zise);

COTA IMPOZITULUI (impozitul unitar) reprezintă impozitul aferent unei unități de impunere (unitatea de măsură prin care se exprimă dimensiunea obiectului impozabil); impozitul poate fi stabilit în sumă fixă sau în cote procentuale (proporționale, progresive sau regresive);

ASIETA (modul de așezare a impozitului) reprezintă totalitatea măsurilor care se iau în legătură cu fiecare subiect impozabil, în vederea identificării obiectului impozabil, stabilirii mărimii materiei impozabile și determinării impozitului datorat statului;

TERMENUL DE PLATĂ (scadența) reprezintă data până la care impozitul trebuie achitat statului (în caz de nerespectare a acestui termen se datorează majorări de întârziere).

CLASIFICAREA ȘI CARACTERIZAREA GENERALĂ A IMPOZITELOR

Impozitele reprezintă forme de prelevare a unei părți din veniturile sau din averea persoanelor fizice și juridice în vederea acoperirii cheltuielilor publice.

Impozitele sunt prelevări cu caracter obligatoriu, nerambursabil și fără contraprestație directă, din partea statului.

Impozitele pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii:

După trăsăturile de fond și formă:

Impozite directe;

Impozite indirecte.

După obiectul impunerii:

Impozit pe venit/profit;

Impozit pe avere;

Impozit pe consum.

După scopul urmărit:

Impozite financiare (instituite în vederea asigurării veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor publice);

Impozite de ordine (introduse în scopul limitării unor activități de consumuri).

După frecvența cu care se realizează:

Impozite permanente (ordinare);

Impozite incidentale (extraordinare) (spre deosebire de cele permanente, care se percep cu regularitate, acestea se instituie doar în situații deosebite).

După instituția care le administrează (gruparea impozitelor are în vedere tipul statelor în care acestea sunt instituite):

În statele de tip federal:

Impozite federale;

Impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federației;

Impozite locale.

În statele de tip unitar:

Impozite ale administrației centrale de stat;

Impozite ale organelor administrației de stat locale.

Impozitele directe sunt impozitele care se datorează pentru venitul obținut sau pentru averea deținută. Sunt impozite nominale, cunoscându-se de la început în obligația cui sunt stabilite. În cazul acestor impozite, subiectul și suportatorul sunt una și aceeași persoană.

Exemple: impozitul pe profit, impozitul pe veniturile persoanelor fizice, etc.

Impozitele indirecte sunt impozitele care se includ în prețul de vânzare al bunurilor sau serviciilor, ele fiind cunoscute și sub numele de impozite pe cheltuieli. Fiind stabilite la nivelul produselor (vândute sau importate), impozitele indirecte nu se diferențiază în funcție de venitul, averea sau situația personală a celor ce achiziționează bunurile sau serviciile respective.

Exemple: taxa pe valoarea adăugată, taxele vamale, etc.

GESTIUNEA FISCALĂ A AGENȚILOR ECONOMICI

Gestiunea fiscală este o componentă a gestiunii financiare a agenților economici. Organizarea gestiunii fiscale presupune constituirea unui sistem de evidență a obligațiilor fiscale față de stat și trebuie să asigure respectarea reglementărilor cu caracter fiscal.

Crearea unei gestiuni fiscale corespunzătoare la nivelul entității permite îmbunătățirea sarcinii fiscale și un control mai strict al fluxurilor financiare ocazionate de plata obligațiilor fiscale.

Pentru realizarea unei gestiuni fiscale corescunzătoare, trebuie avute în vedere câteva elemente, cum ar fi:

o bună cunoaștere a reglementărilor fiscale în vigoare, de către toate persoanele cu atribuții în organizarea gestiunii fiscale;

desemnarea persoanelor responsabile cu întocmirea declarațiilor fiscale și stabilirea unor termene pentru întocmirea acestor declarații;

elaborarea unui calendar pentru plata impozitelor și taxelor cu caracter permanent;

asigurarea resurselor financiare necesare pentru plata obligațiilor fiscale (prin asigurarea unui echilibru între încasarea creanțelor și plata datoriilor, obiectiv urmărit în cadrul gestiunii financiare a întreprinderii).

LEGISLAȚIA FISCALĂ

În țara noastră, cadrul legal fiscal cuprinde:

Legislația de reglementare a impozitelor, taxelor și contribuțiilor:

Codul fiscal: Legea 571/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 927/2003, cu modificările și completările ulterioare;

Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal: Hotărârea de Guvern nr. 44/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 112/2004, cu modificările și completările ulterioare;

Ordine emise de Ministerul Finanțelor Publice pentru reglementările unor aspecte fiscale;

Decizii ale Comisiei Centrale de Fiscalitate, care vin să dea o soluție unitară unor spețe neacoperite de legislația în vigoare la un moment dat;

Alte acte normative care impun alte impozite, taxe și contribuții, în afara celor stabilite prin Codul Fiscal.

Legislația de reglementare a procedurilor fiscale:

Codul de Procedură Fiscală : Ordonanța de Guvern nr. 92/2003, republicată în Monitorul Oficial nr. 513/2007, cu modificările și completările ulterioare;

Normele Metodologice de Aplicare a Codului de Procedură Fiscală: Hotărârea de Guvern nr. 1050/2004 publicată în Monitorul Oficial nr. 651/2004, cu modificările și completările ulterioare;

Ordine emise de Agenția Națională de Administrare Fiscală pentru aprobarea diferitelor tipuri de declarații, stabilirea procedurilor de declarare etc.

Decizii ale Comisiei Centrale de Proceduri Fiscale, care vin să dea o soluție unitară unor spețe procedurale neacoperite e legislația în vigoare la un moment dat.

Codul fiscal al României dispune cadrul legal pentru impozitele, taxele și contribuțiile sociale care constituie venituri la bugetul de stat,după caz, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, bugetul asigurărilor pentru șomaj și Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale. Codul fiscal al României,precizează, de asemenea, contribuabilii care au îndatorirea să plătească aceste impozite, taxe și contribuții sociale, precum și modul de calcul și de plată a acestora.

Impozitele, taxele și contribuțiile reglementate de Codul fiscal sunt următoarele:

Impozitul pe profit;

Impozitul pe venit;

Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor;

Impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți;

Impozitul de reprezentanțe;

Taxa pe valoarea adăugată;

Accizele;

Impozitele și taxele locale;

Contribuțiile sociale obligatorii pentru protecția șomerilor, asigurările de sănătate și asigurările sociale.

Codul de procedură fiscală are în vedere drepturile și obligațiile părților implicate în raporturile juridice fiscale (pe de o parte, statul, și pe de altă parte, contribuabilul, precum și alte persoane implicate) privind administrarea impozitelor și taxelor datorate în conformitate cu prevederile Codului fiscal. Prin gestionarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat se înțelege ansamblul activităților desfășurate de organele fiscale în legătură cu:

Înregistrarea fiscală a contribuabililor;

Declararea, stabilirea, verificarea și colectarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat;

Soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative fiscale emise de către organele fiscale.

În România, autoritatea fiscală centrală este Ministerul Finanțelor Publice, instituție ce îi revine sarcina de a coordona aplicarea unitară și uniformă a legislației fiscale. Autoritățile fiscale competente la nivel teritorial sunt organele fiscale din cadrul Ministerului Finanțelor Publice și serviciile de specialitate ale autorităților administrației publice locale care au responsabilități fiscale.