Definirea Si Obiectul Analizei Economico Financiare

CAP. 2. DEFINIREA ȘI OBIECTUL ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARE

Activitatea oricărei firme, în contextul reformei și al tranziției la economia de piață, se desfășoară într-un mediu dinamic și agresiv. În general, tranziția, reprezintă o perioadă de așezare a lucrurilor și conceptelor în ordinea lor firească, deci o schimbare, cu grijafirească privind adaptarea noilor structuri la cerințele economiei de piață în condiții concurențiale tot mai aspre și mai bine definite (legiferate).

Problemele fundamentale cu care se confruntă fiecare firmă vizează, în principal, stabilirea și consolidarea locului pe care aceasta îl ocupă în spațiul economic concret în care activează, obiectivul major spre care se îndreaptă, costurile implicate și șansele de izbândă.

În acest context, firma este determinată să se raporteze permanent la cererea de piață, trebuie să anticipeze mișcările concurenței, să-și autoevalueze resursele de care dispune și să acționeze în direcția creșterii eficienței utilizării acestora etc.

În abordarea sistemică a problematicii firmei un rol deosebit revine analizei economico-financiare, ca instrument de supraveghere a activității și performanțelor acesteia.

Analiza economico-financiară prin metodologia, procedeele și tehnicile specifice de care dispune, concură la diagnosticarea stării diferitelor procese și fenomene, le descoperă structura, stabilește relațiile de cauzalitate, factorii care le guvernează, descoperă legile formării și dezvoltării lor, iar pe această bază oferă conducerii posibilitatea adoptării deciziilor privind îmbunătățirea activității în viitor.

DEFINIREA OBIECTULUI ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARE

“Stabilirea obiectului de studiu al oricărei științe este o problemă componentă a clasificării științelor. Potrivit clasificării științelor, analiza activității economico-financiare, funcție de obiectul său, face parte din grupa științelor sociale.

Ca disciplină științifică, analiza s-a afirmat în viața socială și economică, unde a contribuit și contribuie la progresul societății, inspirând prin metoda sa încredere în acțiunile viitoare. De-a lungul timpului ca și alte științe, analiza și-a revizuit conceptele și terminologia, modalitățile de calcul și tehnicile aplicative, dar și-a păstrat nealterată construcția teoretică închegată rațional, având orizontul descis spre orice prefacere și înnoire.

În întregul ei conținut, analiza îmbină armonios, teoria abstractă cu realitatea fenomenelor studiate și furnizează informații multiple asupra activității economic-financiare la nivel micro și macroeconomic.

Analizei îi revine sarcina, ca prin metodele, procedeele și tehnicile pe care le utilizează, să concure la descoperirea mecanismelor factoriale, a intimităților cauzale ale fenomenelor cercetate și pe această bază să permită diagnosticarea stării acestora în scopul fundamentării acțiunilor de reglare și funcționare stabilă și eficientă a întreprinderii în sistemul economiei de piață.”

Întreprinderea își desfășoară activitatea fiind influențată de o serie de factori externi (economici, sociali, politici, tehnologici, ecologici etc.), asupra cărora nu poate avea o influență directă, deoarece evoluția acestora nu este controlabilă la nivel microeconomic. În schimb, ea poate acționa și influența asupra elementelor discreționare ale mediului economic (clienți, furnizori, competitori etc.), amortizându-le într-o anumită măsură efectele.

Analiza activității societăților comerciale cu caracter industrial, este o disciplină științifică al cărui obiect de studiu îl constituie procesele și fenomenele economicofinanciare legate de activitatea industrial-productivă a acestora.

“Analiza economico-financiară reprezintă un ansamblu de concepte, tehnici și instrumente de tratare a informațiilor cu scopul diagnosticării stării unei entități economice, a aprecierii nivelului calitativ al performanțelor acesteia în condițiile existenței unui mediu concurențial dinamic.

Analiza-economico-financiară studiază fenomenele economice prin descompunerea lor în elemente componente, cu scopul identificării cauzelor de ordin primar care le generează, a factorilor care stau la baza formării acestora.

Diagnosticarea înseamnă identificarea variabilelor-cheie ale stării și dinamicii fenomenelor, a interacțiunii dintre acestea, cu scopul de a proiecta măsuri de corecție a influențelor negative asupra performanțelor firmei și de amplificare a celor favorabile.”

“Analiza economică studiază fenomenele din punct de vedere economic, respectiv al consumului de resurse și al rezultatelor obținute. De asemenea, trebuie luate in considerare relațiile structural-funcționale și a celor cauză-efect. Complexitatea analizei sconomico-financiare decurge și din faptul că în economie există următoarele situații:

Același efect poate fi produs de cauze diferite;

Aceași cauză poate produce efecte diferite;

Efecte diferite se pot combina dând o rezultantă a complexului de factori sau de forțe;

Complexitatea și intensitatea cauzei pot determina nu numai intensitatea fenomenului dat, ci și calitatea lui;

În fenomenul analizat pot apărea însușiri pe care nu le-a avut nici un element al fenomenului.”

“Activitatea de producție și comercializare, reprezintă pentru oricare firmă, indiferent de forma de proprietate, rațiunea de a exista, respectiv de a produce bunurile necesare satisfacerii unor nevoi sociale.

În acest caz, sarcina analizei constă în evidențierea gradului de realizare a sarcinilor programate privind indicatorii de rezultate și performanță care caracterizează activitatea productiv-industrială a întreprinderii, efectuarea de comparații între indicatorii realizați de întreprindere și cei ai întreprinderilor care își desfășoară activitatea în cadrul aceleiași ramuri, evidențierea cauzelor care au determinat anumite abateri, stabilirea măsurilor ce se impun în vederea corectării situațiilor nefavorabile, pe de o parte, concomitent cu evaluarea complexă a activității și a rezultatelor întreprinderii în corelație cu cerințele pieței, pe de altă parte.

Capacitatea întreprinderii de a răspunde cerințelor și reacțiilor pieței este dependentă de asigurarea cu resurse materiale, umane și financiare, dar fără a pierde din vedere aspectele privind eficiența utilizării acestora.

Asigurarea din punct de vedere cantitativ, calitativ și la termen cu produse și servicii, trebuie realizată pe baza identificării corecte a solicitărilor și motivațiilor clienților.

Aceasta constituie o modalitate de a răspunde cerințelor pieței, fiind expresia utilizării eficiente a factorilor de producție (natura, munca și capitalul) ai întreprinderii.

Eficiența actului decizional, rezidă nu numai din cunoașterea realităților interne, ci și din cea a mediului economic în care acționează întreprinderea.

Asigurarea întreprinderii cu personal, vizează pe lângă latura cantitativă și aspecte de ordin calitativ, exprimate prin gradul de calificare a salariaților. Analiza economică are deci ca obiectiv, în acest caz, determinarea gradului de asigurare cu personal din punct de vedere cantitativ, pe structură, la termen și calitativ, precum și utilizarea acestuia prin prisma timpului de muncă utilizat și al eficienței utilizării.

Existența bazei tehnico-materiale sau a potențialului material, constituie o condiție indispensabilă a desfășurării activității. Potențialul material, formează practic suportul real al capitalului fix (mijloace fixe, respectiv active fixe de exploatare) și al capitalului circulant (stocuri, respectiv active circulante de exploatare). În consecință, analiza urmărește pe de o parte, evoluția dinamicii și structurii capitalului fix, legătura cu dinamica și masa efectelor pe care le generează, eficiența utilizării acestora, iar pe de altă parte, modul de gestionare și utilizare a capitalului circulant.

Desfășurarea oricărei activități și cu atât mai mult a unei activități productive reclamă, implicit, consumul dar și utilizarea factorilor de producție.

Atât consumul cât și utilizarea respectivilor factori, trebuie să se încadreze în anumite niveluri considerate ca fiind obiectiv normale, care reprezintă criterii de comparație privind aprecierea comportamentului diferitelor categorii de cheltuieli.

Analiza evoluției costurilor trebuie făcută în strânsă dependență cu scopul propus, respectiv cu masa efectelor generate. Mecanismul formării rezultatelor întreprinderii cât și dimensiunea și structura acestora, constituie consecința firească a consumurilor de resurse circumscrise aceleiași sfere de cuprindere.

Obiectul analizei îl formează toate categoriile de cheltuieli care concură la desfășurarea activității întreprinderii. Analiza urmărește să evidențieze căile și mijloacele privind reducerea cheltuielilor, în scopul menținerii in limitele de eficiență care concură la performanța economico-financiară a întreprinderii.

Analiza performanțelor unei întreprinderi, inclusiv a rentabilității acesteia, sunt necesare pentru o corectă apreciere și evaluare a eventualelor modificări esențiale privind resursele economice pe care le-ar putea controla în viitor. Importanță deosebită prezintă variația performanței în viitorul previzibil, determinându-se în acest scop aspectele legate de generarea de fluxuri de trezorerie în funcție de resursele existente. În ceea ce privește orientarea întreprinderii către noi resurse financiare, analiza performanței va trebui să furnizeze concluzii asupra impactului pe care l-ar avea utilizarea de resurse suplimentare.

Totodată, analiza financiară urmărește să evidențieze modalitățile de realizare ale echilibrului financiar pe termen mediu și lung (obiectiv al analizei pe bază de bilanț) și treptele de acumulare bănească, de rentabilitate ale activității întreprinderii (obiectiv al analizei pe baza contului de profit și pierdere).

În cazul analizei situației financiar-patrimoniale, un rol deosebit îl ocupă stabilirea căilor de menținere a independenței financiare și de realizare a flexibilității în acest domeniu.Scopul analizei financiare îl constituie întocmirea diagnosticului financiar al întreprinderii, în vederea evidențierii punctelor forte și a punctelor slabe, adică a stării de sănătate sau de slăbiciune financiară a întreprinderii, precum și a potențialului managementului financiar.

Activitatea oricărei întreprinderi trebuie apreciată atât din punct de vedere social cât și din punct de vedere economic prin gradul de asigurare a unei oferte de produse și servicii adecvate care să asigure satisfacerea cerințelor clienților.

Rațiunea întreprinderii de a exista, este condiționată de capacitatea acesteia de a răspunde în mod stabil nevoilor pieței și de a desfășura o activitate rentabilă care să reflecte sintetic eficiența întregii activități economice.”

Ca disciplină independentă în planul de învățământ, care și-a delimitat obiectul în procesul de formare a specialistului economist, analiza economico-financiară răspunde unor necesități practice, fiind ancorată în realitățile întreprinderii. Aceasta, pe baza informației existente, cercetează rezultatele obținute, factorii care le-au determinat și concordanța acestora cu criteriile de eficiență, evidențiind posibilitățile de sporire a performanțelor întreprinderii.

OBIECTUL ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARE

În spațiul socio-economic în care activează, întreprinderea trebuie să-și probeze permanent viabilitatea, capacitatea de concurență și adaptare, performanța economicofinanciară.

Toate acestea, își găsesc reflectarea în eficiența activităților care au la bază determinări cantitativ-calitative ale factorilor producției, randamente maxime ale utilizării acestora etc.

Natura și importanța întreprinderii în economiile moderne, au constituit obiectul de studiu al numeroaselor lucrări de specialitate. Aproape în toate acestea, accentul nu mai este pus pe semnificația sociologică a întreprinderii, ci pe interpretarea socio-economică, sistemică, vizând tehnici declarate operaționale.

“Întreprinderea reprezintă o entitate socio-economică de sine stătătoare, cu o structură proprie delimitată în timp și spațiu, astfel încât partenerii săi sunt considerați că fac parte din interiorul său, iar alții din exteriorul său. Pentru a fi viabile și pentru a putea desfășura o activitate continuă în mediul lor instituțional, întreprinderile intră în relații de intercondiționare cu factorii existenți în mediul lor ambiant, fiind susținute în demersul economic de clienți, furnizori, forță de muncă, bănci, instituții guvernamentale și bugetare etc., cu intenția declarată să demonstreze că sunt capabile să desfășoare o activitate eficientă.

Delimitarea obiectului de studiu, constituie o problemă esențială a oricărei științe sau discipline științifice și constă in determinarea conținutului fenomenelor pe care le studiază și a sferei lor de acțiune, precum și în fixarea raporturilor de condiționare cu celelalte științe care cercetează fenomene și procese din domenii de activitate conexe.”

Problema gestionării și administrării întreprinderii, indiferent de obiectul de activitate și de scopul propus, este complexă. Aprecierea diferențelor de performanță depinde de natura întreprinderii, de sistemul instrumentelor utilizate în gestionarea patrimoniului.

2.3. CONȚINUTUL PROCESULUI DE ANALIZĂ ECONOMICO-FINANCIARĂ

“Procesul de analiză economico-financiară reprezintă inversul evoluției reale a fenomenului. Analiza pornește de la rezultatele procesului încheiat către elemente și factori.

Conținutul procesului de analiză economico-financiară, inclusiv îmbinarea acesteia cu sinteza, presupune parcurgerea următoarelor etape:

a) Delimitarea obiectului analizei, constă în identificarea anumitor fapte, fenomene, rezultate, care se exprimă sub forma indicatorilor economico-financiari.

Delimitarea obiectului se face în timp și spațiu, cantitativ și calitativ, utilizând

anumite metode de evaluare și calcul.

b) Determinarea elementelor, factorilor și cauzelor fenomenului studiat. Descompunerea în elemente presupune o analiză structurală. Factorii se stabilesc în mod succesiv, trecând de la cei cu acțiune directă la cei care acționează indirect, prin intermediul celor cu acțiune directă, până la stabilirea cauzelor finale. Potrivit principiului descompunerii în trepte, procesul cunoașterii este adâncit de la o esență mai puțin profundă, către alta mai profundă.

c) Stabilirea relațiilor de condiționare dintre fiecare factor și fenomenul analizat pe de o parte, cât și dintre diferiții factori care acționează asupra acestuia, pe de altă parte. În acest scop este necesar a se determina relația cauză-efect, respectiv raporturile de condiționare.

Parcurgerea acestor trei etape conduce la elaborarea modelelor de analiză ale proceselor și fenomenelor analizate.

d) Măsurarea (cuantificarea) influențelor diferitelor elemente sau factori asupra fenomenului analizat. În această etapă intervine analiza cantitativă, care pe baza unei metodologii proprii permite măsurarea influențelor, dimensionarea rezervelor interne și aprecierea cât mai exactă a rezultatelor.

e) Sinteza rezultatelor analizei, constituie etapa stabilirii concluziilor și aprecierilor asupra activității desfășurate (în funcție de obiectul analizei).

f) Elaborarea măsurilor, respectiv al deciziilor menite a contribui la utilizarea optimă a factorilor de producție, la obținerea unor randamente maxime ale utilizării acestora în vederea asigurării marjei concurențiale, a viabilității întreprinderii.

Caracterul științific al analizei ca metodă a cunoașterii, este condiționat de parcurgerea acestor etape. Respectarea etapelor este obligatorie, iar parcurgerea lor se impune cu ocazia analizei oricărui fenomen economico-financiar. În afara acestor etape, pentru a se asigura caracterul științific al analizei este necesar să se respecte următoarele cerințe:

– analiza nu trebuie să conțină contradicții (în procesul analizei trebuie respéctate legile gândirii);

– analiza trebuie să fie complexă și să îmbrățișeze toate laturile activității economico-financiare a întreprinderii, având în vedere și implicațiile pe care le pot determina;

– analiza trebuie să fie operativă și sistematică ceea ce presupune că trebuie efectuată în mod periodic și la momentul oportun;

– orice analiză trebuie să se încheie cu un program de măsuri concrete, operaționale, fundamentate, care să vizeze îmbunătățirea activității economico-financiare a întreprinderii.”

2.4. NECESITATEA ANALIZEI CA METODĂ A CUNOAȘTERII ȘI UTILIZATORII REZULTATELOR ACESTEIA

“Cunoașterea mecanismului de formare și manifestare a fenomenelor și proceselor economico-financiare, precum și a legăturilor cauzale dintre acestea, constituie in contextul economico-social dat o necesitate de prim rang. Realizarea practică a acestor deziderate reclamă analiza, care constituie o metodă de cercetare bazată pe descompunerea sau desfacerea unui întreg (fenomen sau proces) în părțile sale componente, în elementele sale simple. Stabilirea locului analizei economico-financiare în ansamblul științelor economice se face în funcție de particularitățile acesteia în raport cu fenomenele din natură. Dacă fenomenele din natură se manifestă în afara activității oamenilor, în domeniul socioeconomic însă, procesele și fenomenele nu pot avea loc decât ca urmare a acțiunii factorului uman.

În ceea ce privește fenomenele din natură, grație posibilităților oferite de cercetarea științifică în domeniu (metode, tehnici, tehnologii, instrumentar, aparatură etc.), sunt create premisele pătrunderii în structura internă a acestora prin microanaliză. În aceste condiții, obiectul analizei poate fi redus la dimensiuni de laborator, dar fără ca astfel să fie afectate concluziile analizei. Caracterul particular al experimentului în domeniul fenomenelor din natură, nu are relevanță atunci când este vorba de analiza fenomenelor socio-economice.”

Cercetarea fenomenelor socio-economice, având în vedere caracterul complex al acestora, face imposibilă utilizarea în aceast scop a instrumentarului de laborator și nici nu permite depășirea dificultăților legate de generalizarea concluziilor.

În analiza fenomenelor economice, un rol însemnat revine puterii de abstracție, ceea ce exclude posibilitatea experiențelor pure în scopul desprinderii acțiunii izolate a unui factor, așa cum este posibil în domeniul științelor naturii. Meritul revine logicii, al cărei demers este hotărâtor în asigurarea unei gândiri coerente în procesul analizei economice.

“Analiza economică, presupune cercetarea unui fenomen sau proces din punct de vedere economic, ceea ce implică corelativ, evidențierea eforturilor dimensionate prin consumul de resurse materiale, umane și financiare, cât și a efectelor, circumscrise rezultatelor ca valori sociale utile.

Determinativul “economică” fixează caracterul analizei, care poate avea ca obiect nu numai o activitate economică, ci și una medicală, politică, socială etc.

Putem asocia cuvântului “analiză”, fie termeni care să indice caracterul analizei (analiză economică, analiză contabilă, analiză statistică, analiză statică, analiză dinamică, analiză matematică etc.), fie obiectul analizei (analiza activității de producție și comercializare a întreprinderii, analiza asigurării și utilizării potențialului uman, analiza productivității marginale, analiza costurilor de producție, analiza rentabilității etc.).

Se utilizează și formulări în care apar atât caracterul, cât și obiectul analizei, în cazul în care caracterul analizei este diferit de obiectul acesteia (analiza statică a unor fenomene chimice, analiza dinamică a unor fenomene sociale etc). Sunt și situații când caracterul analizei se suprapune cu obiectul ei (se utilizează de exemplu denumirea de analiză chimică sau analiză biologică, ceea ce presupune, pe de o parte analiza fenomenelor chimice, iar pe de altă parte analiza fenomenelor biologice utilizând o metodologie corespunzătoare).”

Ca metodă a cunoașterii, analiza este proprie oricărei științe. Ca activitate practic, analiza utilizează, în scopul realizării obiectivelor sale, un ansamblu de concepte, metode, tehnici și procedee care asigură culegerea, verificarea și prelucrarea informațiilor în vederea formulării unor aprecieri pertinente referitoare la situația unui agent economic (nivelul și calitatea performanțelor, competitivitatea produselor, poziția pe piață, gradul de risc etc.).

Relevarea specificului cercetării fenomenelor economico-financiare la nivelul întreprinderii este de natură să sublinieze primatul analizei calitative în raport cu studiul cantitativ.

“Corelativul analizei îl reprezintă sinteza, care definește procesul prin care are loc reunirea într-un tot unitar a părților și a elementelor disparate ale unui obiect sau fenomen cercetat. Dacă analiza presupune descompunerea unui fenomen în elementele sale simple (inclusiv determinarea relațiilor structural-funcționale și a celor cauză-efect), sinteza constă în examinarea acestora în unitatea lor. Cunoașterea deplină a proceselor sau fenomenelor economico-financiare necesită îmbinarea într-o unitate a analizei și sintezei, ca mijloace ale cunoașterii.

Tendințele actuale din economia românească, vizează realizarea programului complex de reforme menit să conducă la desăvârșirea privatizării întreprinderilor, restructurarea economiei în ansamblul său, lărgirea cadrului concurențial, dinamizarea activității pieței financiare, reducerea rolului statului în economie, toate acestea având ca scop creșterea flexibilității și deschiderea către realizările altor țări.

Procesul continuu de perfecționare a științelor în general și al analizei economico-financiare, în special, are loc pe principii de finaliate. Rolul analizei economico-financiare, poate fi considerat ca fiind esențial, deoarece prin rezultatele sale permite satisfacerea cerințelor diferiților utilizatori.

Orice analiză strategică și financiară constituie o sursă privilegiată de informații care concură la fundamentarea deciziilor cu caracter economic ale utilizatorilor.

Dar cum activitatea din domeniul economic are repercursiuni asupra domeniului financiar, tot așa în contextul deciziilor de natură economică, informația financiară servește susținerii deciziilor legate de angajarea unor proiecte investiționale sau contractarea unui credit bancar. Informația financiară, reprezintă numai un mijloc care permite utilizatorilor luarea celor mai bune decizii și de a ajunge la cea mai bună alocare a resurselor.

Informațiile de ordin general privind cunoașterea piețelor, tehnologiilor, mediului politic și social, climatul existent în întreprindere, vin să întregească imaginea asupra contextului în care s-a efectuat analiza.

Beneficiind de rezultatele analizei economico-financiare, subordonat scopului utilizatorilor, se formează și mecanismul operațional concret al diagnosticului privind starea de performanță a întreprinderii.”

SURSE DE INFORMAȚIE AL ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARE

“Sursele de informație a situației analizei economico-financiare se bazează pe bilanțul contabil și pe contul de profit și pierdere.

Bilanțul contabil este un procedeu de lucru specific metodei contabilității, prin intermediul căruia se prezintă generalizat activul și pasivul unității patrimoniale în etalon bănesc, precum și rezultatele obținute de unitatea patrimonială la un moment dat.

În cadrul bilanțului, patrimonial este privit prin prisma activului și pasivului. Noțiunea de bilanț este foarte veche, practic nu se cunoaște cine a creat acest instrument contabil. Etimologic, termenul de bilanț provine din latinescul – bilanx care înseamnă balanță cu două talere. Dubla reprezentare a stării și mișcării mijloacelor economice este un principiu de bază al teoriei dublei partide potrivit căruia mijloacele economice sunt privite sub dublu aspect: al destinației și utilizării lor, precum și al surselor de proveniență, al finanțării.

Dubla reprezentare a patrimoniului se realizează practic prin intermediul bilanțului contabil.

Bilanțul – reflectă în expresie valorică, la un moment dat, echilibrul dintre mijloacele economice și sursele lor de procurare și totodată prezintă rezultatele obținute ca urmare a investirii, consumării și reproducerii capitalului.

Bilanțul – este documentul contabil de sinteză care prezintă la sfârșitul anului și în celelalte situații prevăzute de lege starea elementelor de active și pasiv. Față de alt procedeu specific metodei contabilitătii, contul, care reflectă situația și mișcarea fiecărui element patrimonial (dinamic), bilanțul prezintă situația tuturor elementelor patrimoniale la un moment dat (static).

Pentru a reflecta practic principiul dublei reprezentări, bilanțul a fost astfel conceput încât într-o parte să prezinte existentul de active la un moment dat, iar în cealaltă parte existentul de pasive, întotdeauna respectând principiul dublei reprezentări conform căruia orice mijloc economic din activ are una sau mai multe surse în pasiv.

Prezentarea activului în partea stângă și a pasivului în dreapta, potrivit schemei de bilanț orizontale, este întâmplătoare, mai puțin denumirea celor două părți. Bilanțul grupează, generalizează și sistematizează trasăturile comune și generale ale elementelor patrimoniale, iar așezarea acestora în activ și în pasiv este diferită în funcție de sistemele contabile adoptate. Potrivit sistemului românesc de contabilitate, elementele de activ sunt așezate în ordinea inversă a lichidității, începând cu cele mai puțin lichide ca de exemplu imobilizările necorporale și terminând cu cele lichide, disponibilitățile bănești (care reprezintă lichiditatea perfectă).

În Pasiv elementele patrimoniale sunt așezate în ordinea inversă exigibilității surselor de finanțare, începând cu sursele proprii, (capitalul social) și terminând cu datoriile curente. Această ordine corespunde și sistemului francez de contabilitate.

Așa cum prevede articolul 1 din Legea contabilității nr. 82/1991, bilanțul contabil este un document oficial de gestiune al unităților patrimoniale, care se întocmesc obligatoriu anual sau în cazul fuzionării ori încetării activității. Prin întocmirea acestuia se obține o imagine fidelă, clară și completă asupra situației patrimoniale, precum și asupra rezultatelor economico-financiare obținute.

În sistemul anglo-saxon, activele și pasivele sunt așezate în bilanț în ordinea descrescătoare lichidității, respectiv exigibilității. Potrivit normelor internaționale de contabilitate, indiferent de modelele contabile aplicate, bilanțul trebuie să cuprindă minim elementele –rânduri care să prezinte următoarele valori:

imobilizări corporale

active necorporale

active financiare

investiții financiare

stocuri

creanțe comerciale și similare

numerar și echivalente de numerar

datorii și active fiscale

provizioanele

datorii pe termen lung purtătoare de dobândă

interese minoritare

capital social și rezerve

Cu ajutorul bilanțului contabil se realizează sistematizarea și generalizarea datelor extrase din documentele contabile cu scopul obținerii unor indicatori ce caracterizează activitatea intreprinderii.

Bilanțul contabil marchează etapa cu care se încheie lucrările de contabilitate dintr-o perioadă dată, fiind în același timp punctul de plecare al contabilității pentru perioada următoare de gestiune.

Importanța primordială a bilanțului contabil rezultă din funcțiile pe care acesta le îndeplinește:

Funcția de generalizare a datelor contabile se realizează în primul rând la nivelul fiecărei unități patrimoniale și în al doilea rând prin centralizarea datelor existente pe diferite nivele organizatorice până la nivelul economiei naționale. Bilanțul contabil prin definiție este un document contabil de sinteză iar funcția de generalizare a datelor contabile se realizează prin însăși modul de alcătuire și tehnica de întocmire a bilanțului. În fapt, prin bilanț se prezintă la modul general utilizând procedeul sintezei, informațiile referitoare la structura și volumul elementelor patrimoniale la un moment dat. Funcția de informare a contabilității este realizată cu ajutorul bilanțului, acesta oferind o imagine sintetică fidelă asupra patrimoniului și activității desfașurate de întreprindere.

Funcția de informare și de cunoaștere a modului de desfășurare a întregii activități a întreprinderii pe perioada pentru care se încheie bilanțul. Informațiile furnizate de bilanț au un caracter sintetic, generalizator și asigură o imagine de ansamblu a activității unității la un moment dat, a modului în care se realizează principiile gestiunii financiare ale înterprinderii.

Bilanțul contabil este un element al sistemului informațional contabil cu un rol deosebit de important, fiind atât suport material al informației ca document în sine cât și un fond informațional cu o dublă determinare cantitativă pentru că prezintă starea elementelor patrimoniale la un moment dat și calitativă pentru că reflectă natura acestor elemente patrimoniale.

Funcția de analiză are ca rezultantă conducerea previzibilă a unității pe baza cunoașterii fenomenelor din trecut, fiind o continuare a funcției de informare a bilanțului prin utilizarea unor algoritmi de calcul care permit aprecierea activității desfășurate. Funcția de analiză a bilanțului se bazează pe evidențierea fiecărui element patrimonial în parte precum și a modificărilor intervenite în structura și volumul patrimoniului între două perioade de gestiune consecutive.

Odată cu întocmirea și analiza bilanțului se pot indentifica anumite neconcordanțe ca urmare a efectuării unor înregistrări eronate în contabilitatea curentă. Tot prin analiza bilanțului se pot constata anumite omisiuni în înregistrarea unor operațiuni, în principal cele pregătitoare, premergătoare întocmirii bilanțului contabil.

Analiza activității economice pe bază de bilanț se realizează printr-o varietate de procedee și tehnici care au în vedere compararea datelor efective cu cele prestabilite, compararea datelor efective cu cele întocmite de aceeași unitate, analiza corelațiilor ce trebuie să existe între diferitele elemente structurale ale bilanțului. În acest scop se folosește în mod frecvent analiza bilanțului pe orizontală, analiza pe verticală și analiza combinată.

Analiza bilanțului pe orizontală presupune, în primul rând, verificarea primei și celei mai importante corelații pe care se întemeiază bilanțul, respectiv egalitatea între totalul activului și totalul pasivului. În principiu trebuie să se stabilească corelații, la nivelul perechilor de grupe de activ, între care trebuie să existe egalitate. De regulă apariția inegalităților se datoresc unor situații nenormale apărute în activitatea unității.

Analiza bilanțului pe verticală se face distinct pe cele două părți ale sale, fără a se urmări corelațiile între ele. În baza acestei analize se constată dinamica diferitelor elemente patrimoniale folosind indicatorii înscrisi în cele doua coloane, la începutul și sfârșitul exercițiului. Analiza pe verticală mai oferă informații importante în ceea ce privește noi indicii de structură cum ar fi, de exemplu, ponderea imobilizărilor față de celelalte active, a căror creștere poate să fie datorată micșorării activelor circulante în urma creșterii vitezei lor de rotație. Același lucru este valabil și în ceea ce privește analiza pe verticală a pasivului, care oferă informații importante privitoare la dinamica fiecărei categorii de surse de la începutul exercițiului până la finele acestuia, scotându-se în evidență factorii care au determinat indicatorii de structură privitor la ponderea fiecărei categorii de surse care specifică aspecte din activitatea financiară, a unității, aspecte care pot fi favorabile sau nefavorabile.

Analiza combinată a bilanțului este tehnica de analiză cea mai frecvent utilizată și constă în aplicarea concomitentă atât a analizei pe orizontală, cât și a analizei pe verticală. Scopul acestei analize este determinarea unor indicatori și indici specifici echilibrului financiar precum: gradul de lichiditate, solvabilitatea unității patrimoniale, necesarul de fond de rulment, trezoreria netă și alții.

Contul de profit și pierderi este a doua componentă principală a bilanțului contabil, fiind o recapitulare a veniturilor și a cheltuielilor realizate atât în exercițiul precedent, cât si în exercițiul încheiat.

Spre deosebire de bilanț, care este documentul de descriere a situației patrimonial-financiare a unei unități patrimoniale la un moment dat, inclusiv mărimea rezultatului obținut, contul de profit și pierdere este documentul care explica modul de obținere a rezultatului, permițând totodată, desprinderea concluziilor legate de performanțele obținute de întreprindere.

Întreprinderea ca organism economico-social independent are ca principal obiectiv obținerea de profit. Din compararea eforturilor făcute de întreprindere, măsurat de contabilitate prin mărimea de cheltuieli, adică consum de factori în procesul de exploatare, cu efectul obținut, măsurat de contabilitate prin mărimea veniturilor, se obține rezultatul care poate fi pozitiv-profit sau negativ-pierdere. Pierderea rezultă atunci când factorii de producție au fost consumați nerațional, când cheltuielile efectuate nu au accoperire din veniturile proprii. Profitul rezultă atunci când efectul este mai mare decât efortul, când veniturile sunt mai mari decât cheltuielile.

În general contul de profit și pierdere cuprinde ca elemente: cifra de afaceri, veniturile și cheltuielile exercițiului financiar grupate dupa natura lor și rezultatul exercițiului financiar (profit sau pierderi). La rândul său rezultatul exercițiului financiar cuprinde: rezultatul curent, rezultatul excepțional și impozitul pe profit. Determinarea acestor elemente se face întru-un sistem de calcule agregate.”