Definirea programului. Interpretări. [622489]

1

Definirea programului. Interpretări.

Fenomenul cultural transpus spațial.

Elementul fundamental în dez voltarea fenomenului cultural îl constituie studiul
stimulării creativi tății. Amplificarea puterii creatoare a fiecărui individ are caracterul unei
mărimi hotărâtoare în evoliția civilizției. Creația culturală se înrădăcinează în credința că
lumea aceasta poate fi schimbată, că în structura acesteia există destulă relativitate, că
însușirea eiprincipală este destul de dinamică, încât în cuprinsul rela tivității și dinamismului
general să se poată insera și efortul nostru de perfecționare.
Conceptul de cultură dezvoltată este definit astfel: într -o cultură dezvoltată,
scopul ultim este calitatea crescută a vieții individului, văzut ca o entitate indepen dentă care
participă într -un colectiv, spre deosebire de o lume industrială, în care masele sunt pe primul
loc, urmate de importanța individului. Tehnologiile comunicării și ale informației amplifică
acțiunile creative. Într -o cultură dezvoltată se urmăreș te interacțiunea activă între o dezvoltare
durabilă și integrarea noilor tehnologii cu scopul creșterii viețoo. O cultură avansată este
rezultatul interacțiunii dintre toate activitățile umane și tehnologiile existente ale comunicării
și informației.

Centrul cultural

Noțiunea e cultură include toate suprasctructurile, toate formele sociale, realizând
o funcție transformatoare, curprinde tot sistemul cunoașterii, procesele de comunicare și de
creație a valorilor și are un rol moral formativ și educativ. C ultura reprezintă principalul
substrat al gandirii concretizate printr -un conținut de idei, raportate la viața spirituală și
materială a umanității.
Arhitectura ca formă a cunoașterii sociale și ca element de suprastructură, este în
același timp, act de cu ltură și act de civilizație, fiind una dintre disciplinele care fac legătura
dintre acești doi poli.Studiul fenomenului cultural contemporan, transpus spațial, implică un
punct de vedre interdisciplinar și unul pluridisciplinar, in vederea ințelegerii mut ațiilor
semnificative privind alitatea și cantitatea ”consumului” de cultură și concretizarea din
această perspectivă a posibilităților actuale și a necesităților viitoare. Contactul direct precum
și interesul pentru o anumită latură artistică, participare a in colectiv la anumite manifestări,
exemplu viu al mediului ambiant, evidențiază rolul pozitiv al acestor tipuri de dotări și
constituie in actul de culturalizare o treaptă mai sus, prin participarea directă benevolă a
maselor. Actul de creație individua l se bazează pe aportul anonim al maselor, pe elementele
de cultură acumulate prin tradiție națională, cât și pe toată moștenirea culturală a omenirii in
general.Civilizația urbană modernă este ca și civilizația antică ateniană, o civilizație a
dialogului, a cuvântului. De aici rezultă importanța acodată reuinunilor, dezbaterilor,
discursurilor precum și spațiilor destinate lor: locuri de reuniuni, agora, forumul central, care
este de fapt centrul spiritual al unei comunități.
Astfel de spații pentru artă ș i cultură sunt caracterizate printr -un a) ansamblu de
public, pentru comunicare, permițând lărgirea relațiilor și a schimbului de idei dintre oameni,
în scopul completării propriei lor personalități; b) centru care reprezintă espresia, simbolul
comunității , a ideii de reprezentare a comunității.

 The Metropolis Dictionary of advanced Architecture

2 „Este conceptul ca un spațiu public deschis o agoră a culturii, care nu impietează
dezvoltarea orașului, ci o implinește,…un spațiu adecvat conversației și animației, integrat
fizionomiei spirituale a orașului tre buie să constituie un loc al interferenței intereselor publice,
praticulare și culturale, o sursă de stimulare, reconfortare și inspirație”
Centrul de artă reprezintă dialogul dintre arhitectură și problemele social -culturale,
iar răspunsul extrapolează a supra relațiilor sociale, a fenomenelor culturale, a relațiilor dintre
valori precum și a modului în care converg spre definirea unei noi calități a vieții. Programul
realizării unui centru cultural, program relativ recent apărut și deci cu multe aspecte
insuficient conturate se caracterizează în esență prin diversitatea destinațiilor și complexitatea
acțiunilor, a căror desfășurate o asigură. Aceasta constituie farmecul, dar totodată și
dificultatea rezolvării sale, deoarece se ridică complicate probleme p roectării spațiilor care să
permită, fărăr nici o restricție tehnica desfășurarea tuturor manifestelor culturale.
Ca orgnizare generală, instituțiile culturale sunt asamblate în funcție de destinația
fiecăreia, grupuri de construcții, impreună cu spațiile urbane cu care sunt corelate formând
entități arhitecturale, astfel încât fiecare dotare sau spațiu, pe lângă funcția sa primară, mai are
și alte funcții secundare în raport cu grupului. Centru devine astfel un organim, un tot.
Totalitatea rezolvărilor teh nice, corespunzătoare diferitelor activități culturale și asamblate
conform cenrințelor tematice, trebuie să fie omogena. Această omogenitate impune sau
completează funcțiunea directă a oricărui spațiu cultural.
Cultura este schimbătoare in timp , mutațiil e ei corespunzând transformărilor
sociale și economice, transformări care își au reverberațiile lor în civilizație. In ultima
perioadă ritmul modificărilor fenomenelor culturale s -a accelerat considerabil, astfel încât o
formă progrsivă devine mult mai rap id convențională, fiind inlocuită cu o alta „mai nouă”.
Toate formele de artă și educație în acest sens cooperează în cadrul programului unui centru
modern.

Tema program

Din punct de vedere morfologic, centr ele culturale sunt comasări de mai multe
funcț iuni ce găzduiesc diferite sectoare de activitate. Există două aspecte ce trebuie analizate:
aspectul cantitativ privind numărul și capacitatea activităților și cel calitativ,
comunicabilitatea.
Spațiul reprezintă forma universală de existență a materiei, care deține legi
creatoare de structuri transformabile. Spațiul este o „experiență” în continuă prefacere, fie in
imediat materealizată prin mișcarea pe plan fizic, fie incluzând isotria prin mișcare în planul
ideilor, prin acumulare de cultură și informa ție, pe trepte diferite.
Tema program a unui centru cultural este alcătuită dintr -o serie de spații destinate
publicului, spații care se pot comasa prin diferite modalități grupând diferite funcțiuni, astfel:
 Spațiul pentru spectacole, un spațiu multifuncț ional, flexibil, care poate adăposti
diverse tipuri de acțivități, începând de la spectacole de teatru, dans, prezentări
video, proiectare video tridimensională și până la conferințe și alte tipuri de
activități, sălile de spectacol fiind concepute în gene ral pe sistemul de
comunicare și receptare relativ pasivă a informației. Aspectul de monolog al
raportului actor spectator nu oferă șansa spectatorului de a da replica. Răspunsul
sau informația primită, lipsit de voce nu se poate exterioriza.
 Spațiile de e xpoziție, expoziția se contituie prin gruparea operelor in jurul unei
probleme, a unei idei principale, astfel încât prin structurarea ei să se realizeze o
perfectă accesibilitate si înțelegere spirituală. În cadrul sălilor de expoziție, se

 Daniela Rădulescu, arhitectura centrelor culturale moderne, Editura Tehnică, București 1996

3 utilizează cu d eosebit succes, „metoda descoperirii”, izitatorii diind influențați să
descifreze sensurile și coerența informațiilor oferite.aceasta idee modernă a
participării multilaterale a publicului la descifrarea sensurilor si vlorilor unei
colecții muzeale deplase ază parțial funcționalitatea spațiilor de expunere din
sectorul informativ, către sectorul formativ, creativ.
 Spații amenajate pentru diverse tipuri de activități educațional -individuale,
incăperi compartimentate: săli de club, bibliotecă și sală de lectur ă, sală de
calculatoare unde se pot crea opere legate de asta digitală, media art, video art și
diverse alte arte inrudite cu telecomunicațiile și mass media, studiouri de muzică,
dans, ateliere de artă plastică
 Spații de recreere și divertisment, bar, res taurant, cafenea, spații destinate in
mare alimentației publice, spații administrative, spații rezervate circulațiilor.

Diversitatea si flexibilitatea, atat din punct de vedere al spațiului interior cât și
exterior, sunt factori importanți în crearea unui astfel de stabiliment. Repartizarea și mixarea
funcțiunilor raportate la timpul liber al unei persoane pe perioada unei zile sau de -a lungul
săptămânii reprezintă un element decisiv în exploatarea potențialului de dezvoltare a unui
astfel de centru, putân d fi preântampinați astfel timpii „morți” sau lipsa ori concentrarea
activităților în anumite spații.

Repere istorice și evoluție

Orașul reprezintă un conglomerat indelung construit prin adaugiri și transformări
succesive, regenerate și dezvoltate în funcție de necesitățile și cerințele societății. Necesitatea
oamenilor de a interacționa în societate, într -un cadru construit sau nu, este la fel de
importantă precum necesitatea de adapostire.
Ambianța colectivă specifică fiecărei epoci sau culturi a fos t studiată prin analize
ce globalizează și adună interesele științelor prin interacțiunea dintre ele și în principal la
nivelul discursului arhitectural contemporan, al științelor sociale și al tehnologiei ca noi forme
narative cu efectul in cultura actual ă. Timpul, prin acținea sa, asimilează arhitectura fiecărei
epoci și o integrează in mediul ambiant. Aceasta nu impiedică totuși, ca fiecare epocă să se
remarce prin arhitectura proprie ce -i reflectă obiectiv ideile, formele și posibilitățile.
Centrele cul turale constituie un spațiu cu care oamenii interacționează nu doar
pentru a acumu.a cunoștințe, informații ci și pentru relaxare, recreere, socializare. Pentru a
face o trecere în revistă corectă a acestui program, trebuie luate în considerare primele spa ții
construite sau deschise din necesitatea sentimentului de apartenență într -o anumită
comunitate, de regasire a identității.
În evoluția istorică a orașelor, polivalența funcțiunilor, multifuncționalitatea
clădirilor nu constituie o noutate, totuși aseme nea formule de dezvoltare în orașe, au o
relevanță în atingerea unei dezvoltări armonioase și durabile cât și dorința unui mediu urban
complex. Noțiunea de multifuncțiune este în mare asociată cu perioada modernismului, totuși
originile sale sunt întrețesu te în evoluția umană și modelele sale de locuire.

4

Antichitatea

Tema centrelor civice sau a pietrelor de întalnire este una din cele mai vechi teme
architecturale. Componente ale spațiului colectiv, grupate de regulă in centrul așezării serveau
unor scopuri comerciale, politice, culturale sau de cult.
Satul preistoric Kejara, aparținând indienilor din Bororo definea centrul grupului
prin forma circulară in mijlocul așezării având aici o casa a batrânilor și celibatarilor, cu loc
de dans, imprejurat de colibe, model întalnit și în orașul neolitic Ciatal Huzuk din Anatolia. În
orașe mesopotamiene sau egiptene, de cultura veche (3000 î.e.n.), ordonate pe structură de
șah, mijlocul rețelei de străzi era dominat de templu sau de palatul imperial, în jurul căruia
exista un spațiu vast folosit pentru adunări, ca spațiu public. Palatul constituia edificiul pentru
funcțiunile publice, templul era de multe ori subordonat, dar independent palatului, definind
un exemplu de formă primară de o clădire cu funcțiuni multiple.
Organizarea funcțională a templului, cum ar fi templul asirian (mijlocul sec.II
î.e.n.), una din construcțiile cele mai reprezentative, pe lângă partea religioasă avea și funcția
de cameră de comerț, stabilea valoarea monedei și procentul de împr umut. Constituia cel mai
important centru cultural și educațional, contribuind la formarea scribilor, insreuirea lor către
activități din multe domenii ale științei, existența atelierelor pentru majoritatea artiștilor,
redactarea și păstrarea scrierilor cu caracter istoric, religios, literar, juridic. Templul mai
adăpostea și funcția de tribunal, jurământul martorilor și al notabilităților se făcea în templu,
pentru a avea o valabilitate deplină.
La greci, polis reprezenta o „întreaga viață socială a poporu lui: viața politică,
culturală și morală” (Pericle). Mai tarziu termenul de polis își lărgește semnificația până la cea
de oraș stat.Civilizația antică ateniană era o civilizație a dialogului, a cuvântului de unde a
rezultat importanța acordată reuniunilor , a dezbaterilor, discursurilor precum și spațiilor
destinate lor: locurile de reuniune, agora, forumul cultural, care este defapt centrul spiritual al
unei comunități.
Agora este spațiul de naștere a omului social și politic. În cadrul cestui spațiu, s -a
realizat o nouă dimensiune existențială, dimensiunea societății. În limba greaca , verbul
„agorazo” avea semnificația inițială de „a cumpăra”, iar „agora” un loc de cumpărare, care
ulterior s -a transformat „agoreno”, „a vorbi” în public, politică sau filoz ofie.
„Agora, adică nucleul structural comun al orașului, devine vie în măsura în care
forțele democratice, înțelese în sens larg, pun în mișcare și determină viața socială, iar aceasta
își găsește expresia și din punct de vedere arhitectural.”
Specific p erioadei antice este faptul că nu s -au sesizat deosebirile de principiu
dintre noțiunea de artă, meserie și cunoaștere. Arhitectura, sculptura și genurile minore,
decorative, sunt indisolubil legate intre ele și definite prin cuvântul grecesc „tekhne”, car e
desemnează arta și tehnica.
În viața grecilor, muzica juca un rol important față de celelalte arte, fiind mai mult
o necesitate decat artă. Spectacolul dramatic s -a conturat în paralel cu dezvoltarea societății
antice greceștim reflectând profun ideile d e libertate, idealurile democratice specifice lumii
elene. Acestea se reflectă in modul de organizare funcțional -spațială a teatrelor, construite ca
amfiteatre vaste, centrate pe spațiul de joc, asigurând participarea relativ egală a spectatorilor
la eveni mentul dramatic desfășurat in mijlocul lor.

 Jan Despo Athen, Das neuzeitliche Kulturzentrum die Agora, Bauen + Wohnen, nr.2/1963, p.49, citat in
Arhitectura centrelor culturale moderne, Daniela Rădulescu, Editura Tehnică, București, 1996, p.64

5
1.Agora 2. Forum Pompei

Forumul roman avea aceleași atribuții ca și cele ale agorei grecești, reprezentând
totodată o imensă piață -târg. În epoca Republicană, se transformă într -un centru politic.
Dominat de construcții importante curia (locul de reuniuni ale senatului), tubularium (arhive
de stat), rosta (tribunele oratorilor), bazilici (tratarea afacerilor, ședințele tribunalelor),
mone taria, școală și temple, forumul era ca un fel de vestibul pentru aceste edificii, iar modul
de interpretare spațială -volumetrică constutie până astăzi un model structural de piețe pblice
monumentale.
Termele sunt printre primele exemple de clădiri publice complexe. Termele lui
Traian la Roma, pe ruinele palatului lui Nero, termele lui Caracalla, termele lui Dioclitian,
pentru 3000 de persoane, termele de la Drobeta, Sarmisegetuza. Erau un stabilament colosal,
de fapt un mic oraș. Construcția corespondea un or necesități mult mai diversificate ale
locuitorilor vechii Rome, incepând cu cea de intreținere fizică, până la satisfacerea
necesităților spirituale, prin dicuții filozofice, educație. În complexul termelor de la Drobeta
existau, spre exemplu, trei părț i: in aripa sud -est se aflau săli de lectură, de conversații, de
jocuri distractive, corpul din partea de nord al termelor fusese destinat ephebeum cu o palestă
în centru, porticul laterale și o mică instalație de spălat cu apă rece și caldă. Această termă
servea atat ostirii cât și populației civile din Drobeta.

Evul mediu

Până în secolul al XI -lea Biserica Catolică echiziționase multe terenuri provenite
mai ales din donații și ca urmare, bogâția ei crescuse enorm. Se spune că în această perioadă,
biser ica deținea peste un sfert din teritoriul Franței. Donațiile proveneau de la credincioșii
care vizitau raclele ce conțineau moaștele sfinților au adus bisericiiun venit substanțial.
Pelerinajele efectuate cu scopul de a vedea relicvele sfinte au devenit at at de frecvente încât a
fost necesară construirea unor clădiri care să adapostească în siguranțu articolele neprețuite și
care să permită expunerea lor cât mai atractiv posibil.
Astfel, biserica a devenit un patron semnificativ al artelor acelor vremuri,
comandând nu doar lucrări noi de arhitectură ci și alte lucrări de artă, cu teme predominant
religioase, printre care picturi sau icoane.

6 „Perioada medievală corespunde unei imense dezvoltări urbane, în cursul căreia se
constituie cele mai multe dintre a glomerările urbane moderne. …În Evum Mediu preocuparea
majoră este cea a rezolvării unor probleme concrete, fără a se face apel la concepte sau
metode, ceea ce nu exclude, de altfel, admirabile reușite estetice”
Tipul orașului medieval a fost stabilit î n Europa în sec.XI -XII e.n., exemple
interesante gasindu -se în italia, Franța și în sudul Germaniei. În general direcția stradală a
acestui tip de oraș este liberă și neordonată. Iar spațiul colectiv este difuzat prin capilaritate in
tot orașul. Totuși mai tarziu apare o ordonare, organică, prin faptul că străzile importante sunt
orientate in mod consecvent spre locul de întâlnire – piața – dominată de regulă de obiecte care
reprezentau autoritatea, puterea spirituală, în cele mai multe din cazuri, biserica.
Cadrul construit al pieței, format din locuințe și prăvălii, înconjurau atat biserica,
principal element de emergență, cât și oamenii în timpul adunărilor publice. Se forma astfel o
ambianță urbană care stimula relațiile reciproce spontane ale locuitorilo r intre ei, precum și
intre ceștia și cadrul construit, Polaritatea pieței generată de atâtea activități comerciale, de
cult, distractive, devine motivul de bază al ordinii orașului medieval.
Printre programele de arhitectură ale epocii, mănăstirea ocupă u n loc apart, ea
răspunzând atat funcțiunii religioase și traiului canonic al comunității călugărești, cât și unor
funcțiuni laice. În bună măsură și pentru o lungă perioadă de timp, mănăstirea, orientală sau
occidentală, constituie un centru al vieții spir ituale și religioase. Funcțiunile sale complexe
raspund nevoilor dar și cultural, economic, social, pe care o mănăstire il îndeplinea. Fiecare
mănăstire prezenta de fapt un complex de clădiri: locuințe, dormitoare, săli de mese, pivnițe,
cămări de alimente , ateliere de lucru, locuințe pentru pelerini, azil de bătrâni, bibliotecă și o
școală pentru novici. Marile catedrale sau mănăstiri erau inzestrate de ctitorii lor, impărații, cu
tezaure păstrare în încăperi speciale (vesmantaria sau diaconiconul) unde se depozitau relicve,
opere de aurarie, broderiim icoane, Mănăstirile aveau în incinta lor clădiri speciale
clisiarnitele care păstrau broderiile și podoabele de preț ale bisericii.
Palatul imperial, mănăstirile și biserica nu mai reprezentau spații publice de
manifestare și activitate, ca în antichitate, ci, cel mult semipublice, în evul mediu strada și
târgul devin locuri de sociabilitate majora. În prima parte a acestei perioade, teatrul nu
miștenește forma vie, dramatică, a antichității ci ia o forma mai bizarăm in bisericim unde
reprezentanții catolicismului dorind să dea ideilor religioase o formă cât mai accesibilă
maselor. Intercalează in timpul slujbei religioase scurte texte evanghelice transpuse sub forma
de dialog, scurte scenete, interpretate de s lujitorii bisericii (dramele liturgice). Cu timpul,
drama liturgică prinde contururi proprii, textul scenetei se indepărtează de textul Evangheliei,
acțiunea devine mai bogată, se introduc detalii din viața cotidiană, personajele imbrăca
costume laice.
Către sfarșitul evului mediu apare un nou gen de dramatic, misterul, care prin
amploarea sa și prin fastul extraordinar al punerii în scenă, va rămâne, timp de aproximativ
200 de ani, spectacolul teatral reprezentativ al evului mediu.Misterul nu era o piesă.. . „ci o
compoziție dramatică haotică, de dimensiuni uriașe, ce cuprindea un ciclu de câteva zeci de
mii de versuri, numărul personajelor se ridică la câteva sute, iar reprezentarea lui ținea câteva
zile în șir”.

 Jean Louis Harouel, 1995
 Ovidiu Drimba, Teatrul de la origini și până azi, Editura Albatros, București, 1973

7

Renaștere. Baroc.

În perioada Ren așterii, teatrele reapar prntru distracția principelui și a anturajului
său, iar spectacolul teatral este adesea un accesoriu pentru evenimente deosebit la curțile
peinciare. Teatru renașcentist este caracterizat de laicizarea și individualizarea expresiei
dramatice. Având ca obiect principal cunaoșterea omului și a raporturilor cu semenii săi,
teatrul perioadei renașcentiste devine tot mai umanist, ceea ce nu impiedică dispariția
simțământului de solidaritate spectator, spectacol. Renașterea este momentul disocierii
spectacolului în două genuri: cel liric și cel dramatic.
Renașterea a adus în concepția umană respectul pentru antichitatea clasică.
Interesul pentru arta antică și pentru colecționarea vestigiilor greco -romane se impune în
formarea artiștilor, care văd în aceste opere modelul estetic ideal. În această perioadă termenul
de muzeu este utilizat pentru a defini o colecție de pietre rare și prețioase. Secolul XVII
marchează apariția edificilor somptuase realizate pentru a adăposti colecțiile. Tot în aceași
perioadă asistăm la crearea în Europa de muzee regale și princiare. De -a lungul acestui
interval de timp, se va renunța la piața centrală ca loc de întalnire și comunicare, în favoarea
cadrului pieței delimitate de portice sau alte spații libere ală turi de care se află cladiri
importante. Posibilitățile de comunicare sunt indreptate spre locuri predestinate: în parcuri,
gradini publice, ca predecesoare ale actualelor centre de loisir, teatrele au devenit apoi centre
culturale, clădiri comerciale ale pietii vor fi mutate pe strada comercială, iar în secolul al XIX –
lea în pasaj.
In arhitectura de tip baroc , accentul cade pe folosirea elementelor arhitectonice ce
conferă măreție și grandoare. Comparate cu clădirile realizate anterior, interiorul unei clă diri
executate în stil baroc aduce ca una din inovațiile sale esențiale folosirea unui imens spațiu
interior la intrare urmat de existența unei scări monumentale care va deveni un laimotiv
ulterior al bunăstării burgheyiei, fiidn copiat la o scară proporți onal redusă în reședințe
aristocratice de pretutindeni. Sala de recepție, sala de conferințe sau sala tronului dunt
importante spații de socializare.
Definitorii ca mișcări artistice ale vremii, ca generatoare de evenimente sociale vor
fi teatrul și dansul . Acțiunea pieselor de teatru în manierism se baza pe o elaborare sofisticată
a povestirii, mișcări complexe și de multe ori, imprevizibile ale personajelor, precum și prin
existența unor intrigi multiple întrepătrunse, care în final se îmbină coerent și r elativ credibil.
Autori ca William Shakespeare și Moliere sunt preferați ai vremii și vor rămâne eșaloane de
referință pentru totdeauna. Principalul act de culturalizare în baroc îl constituie mersul la
operă, având și o mare importanță din punct de vedere al apartenenței la societate. Este bine
cunoscut că persoanele care dintr -un motiv sau altul primeau oprobiul înaltei societăți, nu mai
aveau acces la operă.

Secolul XIX

Apariția clasei burgheyiei, dar și a proletariatului, determină schimbări majore i n
toate nivelele societății. Aceste fapte istorice, combinate cu dorința declarată a artiștilor din
baroc de a fi deschiși si de a practica o artă total ne -ermetică și imbrățișabilă de către toți, face
ca barocul să fie factorul declanșator, în plan artist ic și ideatic, al accesului democratic și la
dragostea pentru frumos.

8

3. Paxton Crystal Palace

Clădirile publice cu caracter social s -au dezvoltat în special în a doua jumătate a
secolului XIX. Schimbările sociale și edilitare din diferite țări care se industrializau,
dezvoltarea laturilor comerciale interstatale și noile thenologii de construcție apărute în
această perioadă au în general crearea unor programe cu funcțiuni noi precum expoziții,
pavilioane care dator ită acestori tehnologii au putut fi dezvoltate sub forma unei hale: Crystal
Palace Londra (1852 -1854) Joseph Paxton, Hala centrală din Paris (1852 -1859) de Ballard,
„Hala Centenarului” din Wroclaw (1912 -1913) de Max Berg.
În secolul XIX suntem martori la realizarea unor edificii impunătoare în stil
neoclasic care se doresc adevărate temple inclinate culturii. Asistăm la o adevărată explozie în
domeniul construcțiilor de muzee în mai toate marile centre europene: 1823 Muzeul Britanic,
1839 muzeul Oxford. Ap ar muzee naționale în europa centrală și de est: Praga, budapesta,
Varșvio, Moscova, Constantinopol.

Secolul XX

Orașul funcționalist lansează o lată idee despre oraș, cea mai radicală, ca raspuns
la problematica orașului industrial al secolului al XIX l ea și se bazează pe negarea testului
urban tradițional (sistemul stradă, piață, insulă) și înlocuirea lui cu o altă formulă de oraș, o
invenție fără precedent în cultura europeană, segregarea funcțională strictă, urmărind cele
patru funcțiuni majore: locui re, muncă, loisir, circulație. Spațiul urban „explodat” înlocuiește
spațiul urban tradițional, propunând obiecte de sine stătătoare (mari volume construite), care
plutesc într -un spațiu verde, liber, relativ nedefinit formal. Acest mod de compunere a
orașu lui este cunoscut și sub numele de urbanism liber
Timp de jumătate de secol, cu migală și perseverență, Le Corbusier a dezvoltat o
teorie urbanistică unitară codificată in carta Atenei, amplificându -și ideile enunțate încă din
1920, incercând să analizeze metodic problemele complexe ale orașului contemporan.
Primele forme locale de organizare pentru petrecerea timpului liber în comun au
fost școlile și terenurile de sport publice, sălile de sport sau de spectacole, centrele comunitare
de recreație cu rol de club, facilitare a relațiilor sociale, de educație a tineretului, pregătirea lor

9 pentru viață, integrarea vârstnicilor în societate, creșterea copiilor în societate etc., folosind
forma polivalenta a aceluiași spațiu.
Arhitectura modernă va respinge forme le și limbajele tradiționale, va incerca să
găsească noi motivații și scopuri teoretice precum „less is more”, frumosul derivat din
raționalitatea funcțiunii. Arhitectura va fi văzută ca o modalitate de rezolvare a problemelor
sociale. Se va incerca găsire a unui nou tip de oraș, care să rezolve problemele urbane și
sociale care urmează revoluției industriale și creșterii demografie, ce a creat necesitatea de
locuințe și de dotări cu un grad inalt de rentabilitate.
Constructivismul ruspromovează modelul de c lub ca spațiu public, teatrul
muncitoresc. Varianta de club a lui Melnicov (clubul Rusakov) nu are altceva decât o
„mașinărie magică” transformând spațiul in decoruri alternative pentru activități politice,
educaționale, culturale. Teatrele sunt „studiouri de fabricare a materialului uman”.”Estetica
teatrului nu constă în frumusețe ci în forța multiplelor, extremelor posibilități, ceea ce oamenii
doar visează în viața de zi cu zi poate fi întruchipat în teatru. Să dai oamenilor posibilitatea de
a fi matori la evenimente ce se succed și transformă cu viteză uluitoare ca apoi să rămână vii
și nevătămați va fi scopul spectacolelor contemporane de teatru”
În Franța, caracteristica acestei perioade, este realizarea de mari ansambluri
culturale, izolate de restul funcțiunilor vitale, acestea fiind într -un plan secund de importanță.
Asemenea edificii semnificative culturale sunt proiectele pentru Casa tineretului și culturii din
Grenoble, Casa de cultură a tineretului din Bagnols -sur-ceze și cel din Colombes. Centr ul
educativ și cultural din Zerres, a pornit de la ideea de „educație permanentă”, arhitectul
S.Levordasky, imaginând un nou tip de instituție, care imbină activitatea școlară și
extrașcolară.
În proiectarea Casei culturii și a tineretului din Friminy (195 9-1960) Le Corbusier
propune publicului de toate varstele ateliere, săli de club și spații destinate să primească
manifestări culturale și de programul stabilit de coordonatorii problemelor din domeniul
social -cultural. Este de fapt un compromis intre o ca să a tineretului și o casă de cultură.

4. Casa de cultură Friminy

 S. Frederick Starr, Melnikov: Solo architec t in a Mass Society

10

În primii ani dupa cel de -al Doilea Război Mondial, în toate țările europene incep
campanii de reconstrucție. S -ai reșizat cartiere noi de locuire, uneori chiar orașe, odată cu
acestea s -a inceput experimentarea diferitelor forme de servicii, concretizate in mai multe
modalități de localizare și gruparea lor. Ideile stilului internațional sunt aplicate pe scară
largă: prefabricarea, locui nțele sociale, seriabilitatea, spații pentru servici complexe,
principiile urbanismului nou. În Marea Britanie, iar ulterior în Suedia, s -au dezvoltat
ansambluri de clădiri publice, sau toate funcț iunile au fost grupate într -o singură clădire. În
Anglia aceasta se datorează construirii de orașe noi, conceptul de „new town”, care propunea
să rezolve impactul creșterii populației, cultivând in același timp elementul uman și evitând
insalubritatea.
Începând din 1959, în S.U.A. se inițiază o campanie deosebită de proiectare a unor
centre culturale de mare anvergură, în orașele reprezentative ale țării, New York, Los
Angeles, Washington, care să ofere participarea publicului la variate manifestări artisti ce,
desfășurate în teatre de dramă, de operă, săli de concert, biblioteci, muzee, școli de muzică.
Aceste multiple funcțiuni sunt organizate pe o platformă amplasată in centru de greutate al
orașului respectiv.
Arhitectura românească în perioada interbelic ă va cunoaște transformări radicale,
înscriindu -se printre eșaloanele europene inaintate ale adoptării unor principii funcționale și
thnologii moderne. În același timp, în cele mai bune creații ale sale, ea va rămâne atașată
sensibilității tradiționale, se manifesră ca o entitate bine definită.

Cultura și concepte naționale

În concepția lui Lucian Blaga, omul -cultură -istorie, constituie o unitate
inseparabilă, fiecare se explică prin celelaltă și este condiționată de celelalte. Fundamentul
despre om și cultură poate fi formulat prin : rațiunea de a fi a omului ca om, vocația sa
supremă se află în cultură, iar rațiunea de a fi a culturii, izvorul unic al construirii și
dezvoltării sale se află într -un mod existențial specific uman.
În istoria artelor, ma i întâi , a culturii în general, etnografia, mai apoi dar
îndeosebi reflecțiile dintrspre filozofie, au dovedit că stilul reprezintă o componentă a actului
cultural. Cadrul stilistic, „matricea stilistică”, cum o numește Blaga, marchează existența și
conșt iința creatoare a omului. Omul nu se poate manifesta creator decât într -un astfel de cadru
stilistic. El ne marchează cu puterea unei fatalități adeseori ascunse. „Stilul, spune Blaga, e ca
un jug suprem, în robia căruia trăim, dar pe care nu -l simțim decâ t arareori ca atare”.”Însă,
continua el, omului ia trebuit timp îndelungat până să bage de seamă că trăiește necurmat în
cadru stilistic”. În cele mai multe din cazuri , științele culturii, sociologia și etnologia, ca și

11 istoria de altfel, privesc cultura și strânsa legătură cu factorul etnic, adică așa cum ea se
înfățișează în timp sau intr -un anumit timp, la nivelul unui popor, „cultura franceză”, „cultura
germană”, „cultura românească”, „cultura modernă” sau „cultura feudală”, inducându -se
astfel ideea d ependenței totale a culturii de o etnie sau alta. Ca derivat al acestui punct de
vedere este asa zisa problemă a „specificului național”.
În conținutul noțiunii de cultură intră ca prim element, „ideea de voință culturală”.
„Nu se poate produce cultură dec ât în cazul cand sufletul este stăpânit de o tensiune
lăuntrică”. Inerția sufletului, indolența intelectuală și morala sunt stări care s -ar opune acestei
prime condiții a culturii. Voința culturală ne este însă totul. Ea trebuie „dirijată de o caloare
culturală ca de o cauză dinală și urmărește intruparea acestei valori culturale într -un
material”. Această acțiune de „întrupare” a valorii culturale naște „bunul cultural”. „Bunul
cultural" fiind expresia actului implinit, actul cultural subiectiv, gandirea unui lucru în sfera
de valori, și actul cultural obiectiv de introducere efectivă a lucrului respectiv în sfera valorii,
de întrupare într -un material. În concluzie, „voința culturală sub îndoitul aspect al elementului
pur volitiv care o constituie si car e constă în energie și productivitate lăuntrică; credința
optimistă în temele care neîncetat se pun omenirii; valoarea care să orienteze această energie;
bunul cultural în care se întrupează această valoare; actul cultural subiectiv care să pretuiască
bunu rile culturale; acutl cultural obiectiv care să întrupeze valorile într -un material: iată
elementele care constituie laolaltă conținutul noțiunii de cultură”.*

Aspecte din istoria instituțiilor culturale în România

Orașul reprezintă un conglomerat îndel ung prin adăugiri și transformări succesive,
amplificându -se și regenerându -se după cerințele societății. Timpul, prin acțiunea sa,
asimiliează arhitectura fiecărei epoci și o integrează în mediul abitat. Aceasta nu impiedică
totuși, ca în fiecare epocă să se remarce prin arhitectura ei ce reflectă obiectiv gândurile,
forțele și posibilitățile.
„Evoluția culturală, în primul rând sub aspectul fundamentării și orientării sale
spirituale, al mutațiilor survenite în sistemul de valori, în funcție de exigențel e societății este
parte integrantă a complexului fenomen de transformare a tuturor structurilor existenței
materiale. Într -o organizare socială în care ridicarea substanțială a condiției umane implică
desfășurarea unor eforturi creatoare în toate direcțiil e, procesul de evoluție a personalității
devine o necesitate vitală. Finalitatea educației estetice vizează formarea spirituală și
îmbogățirea creatoare a tuturo disponibilităților umane”.*

În România secolului XIX, cadrul istoric general a fost marcat de contextul politic
diferit al provinciilor românești. Transilvania a făcut parte până la primul război mondial, din
Imperiul austro -ungar, timp în care Țara Românească și Moldova au urmat calea desprinderii
de suzeranitatea otomană prin perioada guvernării rusești și a Regulamentelor Organice, a
unirii principatelor și a Războiului de independență.Societatea s -a modernizat treptat,
influențată de structurile capitaliste occidentalte, dezvoltarea economică și industrială ducând
la o schimbare a componenței p opulației urbane. În această perioadă apar și sunt consacrate
noi programe de arhitectură , în concordanță cu noua civilizație urbană: clădiri pentru
învățământ, pentru cultură, administrație, instituții bancare, piețe și hale alimentare.
Orientarea din ce în ce mai accentuată spre civilizația și cultura europeană a făcut
ca modernizarea să fie sinonimă cu occidentalizarea. Apartenența Transilvaniei, a banatului și
a Bucovinei la sfera de influență culturală central -europeană a asigurat o asimilare firească a
arhitecturii secolului al XIX lea. În Țara Românească și Moldova a avut loc o însă o mutație

* Tudor Vianu, Studii de filozofia culturii, Editura Eminescu, București 1982
* Daniela Rădulescu, Arhitectura centrelor culturale moderne, Editura Tehnică, București 1996, p. 197

12 radicală, arhitecturile occidentale reprezentând un import. Acest transfer cultural a fost
facilitat de prezența arhitecților străini, veniți în special din Fra nța, dar și din Germania,
Austria, Italia, formarea primilor arhitecților români în școlile din străinătate și de înființarea
în 1891 a școlii de arhitectură din București, după modelul învățământului practicat la Ecole
des Beaux Arts din Paris.
Începutul secolului XX, România mai avea încă o economie preponderent rurală,
ceea ce a determinat că în 1930 populația urbană să fie abia de 1/5 din totalul populației, iar
orașele defapt erau targuri mari, născute in mijlocul zonelor agricole. În aceste orașe era
marcată o anumită activitate comercială, iar centrul era reprezentat de una sau două străzi mai
largi, cu case joase, care mai cuprindeau magazine, bănci, clădiri publice.
Aspecte specifice ale vieții sociale într -un târg românesc au continuat toate
expres iile vieții mediteraniene: agora, ca centru social, are corespondent piața (în proporție
covărșitoare neconstruită), ca loc unde se schimbă părerile, iar corso are corespondent în
stradă. Ambele tipuri de spații reprezintă zona de atracție pentru desfășura rea vieții colective
în afară de casă. Ori din punct de vedere formal, aceste aspecte nu au fost concretizate într -un
cadru fizic adecvat și valoros (ansamblu construit și amenajat, străzi sau promenade) care să
favorizeze dezvoltarea spiritualității comu ne.

Perioada interbelică

Arhitectura românească interbelică va cunoaște transformări radicale, inscriindu -se
printre eșaloanele europene inaintate ale adopțiilor unor principii fruncționale și tehnologii
moderne. Sunt parcurse etape și căi de evoluție c e depășesc momentul opțiunilor tradiționale
pentru monumental. Investitorii deschiși spre „europenizare” susțin teoria aproape unanimă a
arhitecților de a prelucra o nouă concepție de arhitectură. Instituții culturale precum Academia
Română fac apel la arh itecții tineri, dar deja consacrați, pentru incmirea unor proiecte adesea
definitorii pentru prestigiul breslei in general. Sunt abordate aici formule ingenioase de
iluminare naturală a sălilor de expoziție, principii noi de funcționare a bibliotecii, prin
relaționarea corectă a funcțiunilor, prin detaliile sau mobilieul specific.
Volumetria simplă și severa utilizarea ritmul elementelor verticale, care conduc la
o compoziție bine structurată, ce reevaluează principiile vechi de proiectare. În același timp în
cele mai bune creații ale sale, ea rămâne atașată sensibilității tradiționale, se manifestă ca o
entitate bine definită.
După război, o nouă generație de intelectuali se afirmă, apar reviste de arhitectură,
perioada este caracterizată de disputa tradiți onalism -modernitate, apar proiecte de amenajare
de terioriu, planurile de sistematizare, proiecte și intervenții în zonele centrale ale unor orașe:
amenajări de spații publice urbane. A fost perioada cu cea m ai mare varietate de orientări și
căutări stili stice, deși există prelungiri ale eclectismului și după 1935, apare arhitectura
ArtDeco , ca primă fază a modernității.
În climatul cultural general al societății românești noua arhitectură este asimilată
noului spirit al epocii, principalii beneficiari fi ind intelectualitatea cu deschidere culturală,
diferite societăți și instituții și în mai mică masură, statul. Arhitectura modernă devine rapid
un nou limbaj de consum, alături de arhitectura neo -românească.
George Matei Cantacuzino, remarcabilul arhitect și teoretician al acestei perioade
scris în 1934: „Noi nu suntem nesocoți, precum nu le -am nesocotit nici pe vremuri, marile
curente de idei care infrigurează lumea”.
Ca principale caracteristici ale acestei perioade: noua interpretare funcțională și
spați ală a programelor de arhitectură: școli, clădiri de birouri, hale alimentare, sanatorii,
locuințe sociale, expresia plastică și spațiul interior, varietatea repertoriului formal
cincretizată prin realizările diferițiolor arhitecți, atenția acordată detaliu lui, limitele de

13 asimilare a gandirii moderne, raportul dintre fațadă și volumetria, de factură modernă, și
planul tributar tradiției compoziționale academiste, modificarea radicală a imaginii urbane,
fragmente urbane unitare (bd. Magheru și cartierul Vatr a Luminoasă din București).este
perioada în care Bucureștiul cunoaște o mare dezvoltare și o promovare a stilului modern din
Europa.
Interesul pentru edificii adresate publicului este de asemenea una din preocupările
moderniștilor romnâni, exemplu Duiliu Marcu cu Institutul Social al României, proiect pe
bulevardul Magheru 1938 -1939, Restaurantul României, Nicu Georgescu și Horia Creangă
proiect pentru spații comerciale mari „obor market”, Horia Creangă, Haralambie Georgescu,
Mihai Ricci și Stere niculescu : Muncă și voie bună, complex de odihnă și restaurante, Parcul
Herăstrău, București 1939, Palatul Cultural din Cernăuți -Horia Creangă.

Perioada de după al Doilea Război Mondial

Schimbarea regimului politic, dispariția statului democratic, ideologia com unistă
dominând integral societatea, iar statul totalitar devine proprietarul aproape absolut al tuturor
domeniilor economiei, duce la desființarea liberei practici a arhitecților, aceștia devenind
funcționari ai statului in institute de proiectare. Posibi litățile de creatie urbanistică și
arhitecturală vor fi astfel limitate în mod sever. Spre sfarșitul anilor `40, political a impus
realismul -socialist, sloganul artistic al stalinismului, întrerupând pentru câțiva ani noul patos
modernist pe care tânăra ge nerație încerca să -l impună.
Contextul social, economic și de mediu al localităților și al cartierelor de locuințe
noi din România va fi specific așezărilor umane din Europa de Est din perioada post –
comunistă. Aproape toate orașele au suferit în perioada 1 950-1989 un proces de
depersonalizare, datorat atat concepției politice comuniste referitoare la proprietatea privată și
urbanim, cat și migrației masive de populație din zonele rurale, pe fondul industrializării
forțate. Astfel în țara noastră s -a constru it treptat după razboi, o bază materială de raspândire a
culturii, care va cuprinde; cămine culturale, case de tineret, case de cultură, muzee, biblioteci,
cinematografe, teatre. Toate edificiile cu funcțiuni publice au fost gândite ca și unități
separate, clișeu de la care a pornit regimul comunist, propunându -și preogramatic să steargă
diferențele dintre sat și oraș, dintre capitală și provincie, dintre mase și elite. Comunismul si -a
propus uniformizarea orașelor, uniformizare care s -a manifestat în activ ismul anarhic care a
plantat în toate orașele țării aceleași tipuri de blocuri, de magazine universale, de case de
cultură și „centre civice” pregătite pentru marile adunări populare, instricate de vizita
secretarului general.
Metodologic, fenomenul cultur ă reprezintă o dialectică aplicată, care privește
societatea drept o realitate complexă obiectivă și multiplu diferențiată, în devenire și depășire
permanentă. In acest sens casele de cultură sunt o creație și o expresie a culturii moderne,
materializând î n spațiu ideea culturii pentru mase sau a culturii pentru fiecare individ, centrele
culturale reprezintă o importanță deosebită atat din punct de vedere arhitectural cât și din
perspectivă sociologică. Până în 1955 proiectele tip sunt cele de club cu sală de sperctacolo de
200 sau 400 de locuri. După 1955, expresia arhitecturală a dotărilor culturale părăsește
rigiditatea și monumentalitatea formelor inițiale, iar ca organizare funcțională apare idee de
polivalență a sălii de spectacole, piesa principală a clădirii.
S-au produs unele modificări in abordarea centrelor culturale, astfel se relizează
câteva soluții noi care prezintă și capacitatăți mai reduse, în raport cu mărimea și importanța
localităților. Deasemenea, apar cinematografele cu capacități mici de 100 și 150 de locuri cu
aparate de proiecție portative, propunându -se ca sălile de 100 de locuri să se inglobeze in
general in ansambluri social -culturale complexe. După anul 1965, realizarea programelor de
proiectare a caselor de cultură unicat, s -a amplificat, urmărindu -se în același timp remedierea

14 unor deficiențe din punct de vedere funcțional și platic, cum ar fi casele de cultura din Baia
Mare, Suceava, Ploiești, Sibiu, Alexandria, Târgoviște.

Acțiunea de diversificare a clădirilor culturii nu s -a dovedit a fi satisfăcătoare.
Criteriile diversificării s -au limitat doar la capacități și costuri de investiție, variațiile
funcționale și estetice nefiind esențiale. În ceea ce privește limbajul arhitectu ral, acesta devine
tot mai uscat și își pierde orice referință culturală, elemente cu aparență brutalistă se execută
în tencuială pe fațadele clădirilor, un deconstructivism sărăcăcios înlocuiește căutările reale,
găsirea specificului național constituie n oua misiune care li se transmite arhitecților, care sunt
din ce in ce mai izolați de problematica arhitecturii contemporane europene. Pentru prima
oară după mai bine de un secol, bucureștiul nu mai este focarul de raspândire a ideilor
inovatoare, care mult rarefiate, se aglutinează prin alte centre culturale, cum ar fi Timișoara.
Această sitație a edificilor culturale, de la grandomania lipsită de identitate a unor
clădiri ce yguduiau importante instituții de stat până la proasta realizare și uniformizare c a
limbaj arhitectural formal sau funcțional al caselor de cultură atat de la oraș cât și de la sat,
cumulată cu rezolvările urbanistice ale acestei perioade, care au dat rezultate atat de
problematice în țara noastră , se întâlneau cu aproximație în toate țările Europei de est.

15 „Experiențele urbanismului liber, în special în fostele țări comuniste au fost de
natură să impingă limitele dincolo de pragul care a permis scăparea de sub control a unor
principii perene de proiectare cum ar fi cel ecologic legat d e orientare, context topologic sau
geografic, dar mai ales cel social și psihologic, cel spiritual. Aici insatisfacțiile au fost atat de
mari, iar erorile atat de grave în unele cazuri încât depersonalizarea, haosul și lipsa de
semnificație au condus la om posibilitatea asumării acestui spațiu de către comunitate și în
consecință de către individ”
După 1989 se revine la practica liberală a profesiunii, reprezentarea și protecția
acesteia, întocmirea planurilor de dezvoltare a orașelor, refacerea listei de m onumente
istorice, reclădirea unei culturi profesionale, conectarea la ideile contemporane.

Exemple din arhitectura contemporan ă

În S.U.A., precum și in Europa, clădirile ce adăpostesc funcțiuni publice sunt in
general monofuncționale: contrucții tatre ale, muzee, biblioteci, cluburi, centre de artă sau mari
ansambluri culturale.
Keneth Brown propune amenajări și noi intervenții pentru animări se spații publice
în zona South Bank Center, New York. În existentul Teatru Național, sala de concerte Queen
Elisabeth Hall și Purcel Room, Galeria de artă Haywar, Royal Festival Hall, el propune, o
Galerie de artă, restaurant, bar -club, cafenea, expo, târg in aer liber, muzeul marine, toate
acestea generând noi poli de atracție care ianite lipseau
Una dintre cele mai mari realizări este Lincon Center New York, arhitecții
Harrison & Abramovitz, Ph. Johnson, Eoro Saarien, Pietro Bellischi. Centru de artă conține
Sala de concerte Orchestrei Filarmonica, Teatru de stat, teatrul „Vivan Boumanont”,
biblioteca și muzeul, Opera Metropolitan, Conservatorul Juilliard.

7.Lincon Center New York

.

 Adriana Matei, Identitate Culturală Locală, U.T. Press , Cluj -Napoca 2004

16 Franța are parte de o exploatare în contruirea clădirilor pentru public da torită lui
F. Mitterand și a noului stil arhitectural High -Tech ce scoate de sub plafonism perioada c elor
doi mai maeștri Le Corbusier și Jean Prouve, cu proiectul Centru Pompidou, Paris, centru de
expoziții, muzeu, comerț și restaurant, de Renzo Piano și Richard Rogers 1971 -1977.
Concursul pentru Centru național de artă și cultură de pe platoul Beaubourg , concurs lansat la
inițiativa președintelui Gorges Pompidou era destinat să renoiască reputația „capitalei artei”, a
„orașului lumină”. În principal, tematica centrului a fost elaborarea pe ideea conjugării artelor,
pentru a evidenția marelui public liber tatea aparentă care afectează creația, autonomic și
formele de producție sociale.
Spațiul interior suprafață totală deschisă care urmează să se modifice după
necesități, impărțirea terenului în două părți, una fiind alocată clădirii iar cea de -a doua
jumăt ate a fost amenajată ca un scuar în fața clădirii, concepută ca un spațiu urban,
transformabil și deschis publicului. O promenadă diagonală, pe fațada principală,oferă
panorame deasupra orașului. Publicul se adună în acest loc direct accesibil prin interme ndiul
unei scări în aer liber, asistând la spectacole, ascultând muzică sau destinzându -se la soare.
Aceste unități se compun într -o zonă largă pietonală, atractivă prin obiectivele culturale și
prin spațiile sale comerciale, prin relații pe care le stabil ește ca zona centrală de tranzit, dar
prin atmosfera specific urbană, prin calitatea cadrului arhitectural, cu Parisul drept fundal.
Noile centre culturale integrează o varietate de funcțiuni într -o singură clădire. Un
semenea proiect ce urmează sa fie ina ugurat, este Centrul Pompidou Metz. El are scopul de a
crea un nou punct strategic aproape de granița cu Germania, Belgia și Luxembourg, susținut și
de dezvoltarea infrastructurii printr -o nouă linie TGV ce unește Parisul cu estul Europei.

Bernard Tschu mi prin proiectul Parcului La Villette, dorește să creeze un model
nou de spațiu social, de spațiu urban, definit prin complementaritatea dintre program, formă și
context, spațiu care să integreze un model cultural specific secolului XXI.
Întregul ansambl u proiectat este format prin intrepătrunderea a trei sisteme
autonome, fiecare cu logică, particularitate și limitele sale: sistemul obiectelor de arhitectură;
sistemul care determină circulația, animația, sistemul spațiilor. Tschumi a doarit să realizeze
prin proiectul Parcului La Villette, un nou model de spațiu social, de spațiu urban.

8. Parcul La Villette

În 1991 arhitectul Renzo Piano proectează Jean Marie Tjibaou Cultural Center,
situat in Noumea, New Caledonia, Pacificul de Sud. Clădirea centrului cultural a fost

17 construită în memoria liderului Jean Marie Tjibaou. Complexul este situat în mijlocul
parcului, inconjurat de lagune și de mare, aceasta cuprinzând 10 clădiri cu înălțimi varii într
20 și 28 de metri legate intre ele prin interme diul aleilor pietonale.

9. Jean Marie Tjibaou Cultural Center

18

19

Analiză conceptuală

Spațiile arhitecturale trebuie înțelese în primul rând drept una dintre posibilitățile
cele mai subtile de culturalizare a unei societăți. Spaț iul factor generator de cultură, structurat
într-un anumit fel constituie, pentru sine, simbolul unei culturi. Cultura, constituindu -se prin
acumularea unor valori spirituale sau materiale, prin care societatea devine conștientă de ea
însăși, nu este deci numai reflectarea unui anumit simbol spațial, ci este permanent și
creatoare de simbolurii. Spațiul reprezintă forma universală de existență a materiei, care
deține legi creatoare de structuri transformabile. Spațiul este o „experiență” în continuă
preface re, fie in imediat materealizată prin mișcarea pe plan fizic, fie incluzând isotria prin
mișcare în planul ideilor, prin acumulare de cultură și informație, pe trepte diferite.

Arhitectura ca formă a conștiinței sociale , este în primul rând un fapt de cul tură.
Iar dacă arhitectura, prin ea insăși, este cultură, un centru de cultură va trebui să devină un
simbol al arhitecturii in general. În contextul acestei discuții apar probleme delicate prin
alăturare de informație, înțelegând ca integritatea unui sist em urban presupune conlucrarea
elementelorsale. Asocierea formelor arhitecturale intr -un anumit ambient urban crează de
multe ori o dezordine informațională. Spațiile dintre construcții rezultând nestăpânite,
nedefinite, datorită creării acestei stări de c onfuzie, de neorganizare, volumele și suprafețele
definitorii ale spațiului urban nu au identitate, nu transmit o informație clară. Forma spațială
se inregistrează cu dificultate și nu poate fi memorată.

Prin tema propusă de proiect, Centru Cultural de Ar tă, am încercat o
refuncionalizare, o revigorare a unui spațiu central, situat între strada Vasile Alecsandri cu
front stradal de 88mL și pe strada Independenței cu un front stradael de 98mL. Atât in zona in
care sunt amplasate imobilele, cat si imobilele in sine permit numeroase posibilitati de
exploatare. Actualmente, situl are in componență spații de producție (fabricaț ie). Volumul
existent pe strada Vasile A lecsandri nu este unul deosebit din punct de vedere estetic sau al
calităț ii arhitecturale, dar s e află într -o stare foarte buna, se paote reabilita.

Clădirea se evidențiază prin inalțime fiind o dominantă majora in desfasurata
stradală. S e percepe slab di n punctele extreme ale strazii V asile Alecsandrii ș i datorita
largimii reduse a strazii. Cladirea cu deschidere spre strada I ndependentei nu se evidentiaza in
frontul stradal menținând o inalț ime redusa la nivelul ce lorlalte cladiri invecinate, iese in
evidență neincadrandu -se in contextul fondului arhitec tural construit din imprejurimi și este
percepută din mai multe puncte de interes si dat orita deschiderii zonei inspre râul Crișul
Repede ș i Primarie.

20 Principalele elemente care au stat la baza conceptului: existența unor axe majore în
compunerea spațiului nevalorificate, existența unor elemente și edifici culturale puternice care
necesită un nucleu care sa le lege, problema curților și dosurilor de casă nevalorificate.
Caracterul cultural, comercial preponderent față de restul zonelor, existența unui număr mare
de clădiri de cult, relaționarea de p rograme de arhitectură concentrate pe zona centrală,
concentrația clădirilor cu valoare istorică și arhitecturală mare, frontul stradal care crează un
ecran favorabil.

Proiectul va constituii o propunere de redeshidere a traseelor pietonale transversale
pe sit, treasee inițiate de pasajul Vulturul Negru, inclusiv prelungirea pasajului până pe situl
propus. Continuarea pietonalului de pe strada Republicii pe strada Vasile Alecsandri, având
ca punct terminus Cetatea Oradea, traseu vechi, reprezentând drumu l spre Budapesta, acesta
fiind transformat într -un traseu cultural -turistic. Legat de amplasarea spațiului de parcare am
considerat benefic amenajarea unei parcări subterane în imediata apropriere a sitului, unde se
amenajează spații ce vor deservi centrul ui cultural.

Din punct de vedere volumetric, este o clădire contextuală care se raportează la
imprejurimi fără a fi făcută obiect complet independent, va fi un element de completare a
ansamblului. Integralitatea de formă și volum, crează relații spațiale prin curțile interioare,
spații mici care se schimbă subtil în juru clădirilor. Ca și plastică arhitecturală, amoptat pentru
o fațadizare texturată, imbinată cu folosirea unor materiale transparente pentru a crea
deschideri și legături intre interiorul ș i exteriorul volumelor, pentru o continuitate vizuală, in
scopul atragerii pietonului pentru a participa la evenimentele în interiorul centrului.
În general , noul centru cultural nu trebuie să cuprindă tot ceea ce ne lipsește din
dotarea culturală a unui oraș, ci trebuie să reprezinte o atitudine prin care epoca și gândirea
modernă se diferențiază de epocile anterioare. Spațiile și formele sale vor reprezenta o
experiență estetică în continuă perfecționare.

21 Bibliografie

 Augustin Io an, Khora, Editura Phaideia 1998

 Borcea Liviu, Memoria Caselor, Editura Oradea 2003

 Curinschi Vorona, Gheorghe, istoria Universală a Arhitecturii, vol II, Editura Științifică
București 1982

 Drimba Ovidiu, Teatrul de la origini și până azi, Editura Albat ros, București, 1973

 Drimba Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984 – 1995

 Matei Adriana, Identitate Culturală Locală, U.T. Press, Cluj -Napoca 2004

 Melicson Marcel, Arhitecura Modernă, Editura Științifică și Enciclopedică București 1975

 Nikolaus Pevsner, A history of Building Types, Thames & Hudson 1976

 Rădulescu Daniela, Arhitectura centrelor culturale moderne, Editura Tehnică, București 1996

 Vais Gheorghe, Programe de Arhitectură, Editura UTCN 1998

 Vianu Tudor, Studii de filozofia culturii, Editura Eminescu, București 1982

 Zahariade M.A., Ioan A., Celac M., Maner H.C., Teme ale arhitecturii din România în secolul
XX, Editura institutului Cultural Român, București 2003

 The Phaidon Atlas of Contemporary W orld Architecture, by Editors of Phaidon Press

 Architecture Now, Taschen

 Reviste: Arhitext/ Igloo/ El Croquis/ Arhitectura

http://www.archdaily.com/

http://archidialog. com

http://www.archicentral.com/

http://en.urbarama.com/

http://www.greatbuildings.com/

22