Definirea Politicii In Domeniul Comertului Exterior al Romaniei

Cap 1. Definirea politicii în domeniul comerțului exterior al României

1.1. Noțiuni generale privind conceptul de comerț exterior

În cadrul procesului complex de aliniere al economiilor naționale la fluxurile economice mondiale, un rol foarte important îl are comerțul exterior, care a devenit – mai ales în ultimele decenii – unul din factorii determinanți ai creșterii economice, ai economiei de piață.

În epoca modernă și contemporană, nici o țară, indiferent de mărimea sau resursele sale, nu-și poate asigura toate produsele de care are nevoie numai din producția proprie. De aceea, o parte din producția unei țări este exportată și se consumă în alte țări, iar o parte din produsele consumate într-o țară sunt produse în alte țări și sunt importate. Aceast fapt înseamnă că, atunci când dorim să determinăm volumul producției interne, trebuie să luăm în considerare și cererile externe de produse, iar când determinăm veniturile, trebuie să includem în această categorie și efectele relațiilor comerciale internaționale. Pe cale de consecință, fiecare țară este nevoită să desfășoare o activitate de comerț exterior.

Comerțul exterior este o ramură distinctă a unei economii naționale care cuprinde operațiunile comerciale sau de cooperare economică și tehnico-științifică în raporturile cu străinătatea privind vânzarea-cumpărarea de mărfuri, lucrări, servicii, licențe, consignația sau depozitul, reprezentarea sau comisionul, operațiunile financiare, asigurările, turismul și, în general, orice acte sau fapte de comerț.

Pe larg, comerțul exterior al unei țări cuprinde toate bunurile materiale care se schimbă între țara respectivă și alte țări, având ca obiect: importul de mărfuri direct pentru consum; mărfurile importate scoase din antrepozitele vamale sau zonele libere pentru a fi puse în consum; exportul de produse naționale, precum și exportul de mărfuri importate declarate pentru consumul intern. De asemenea, mai sunt cuprinse: importurile temporare de bunuri străine pentru prelucrare în interiorul țării, exporturile de produse compensatoare după prelucrarea în țară, exporturile temporare de bunuri pentru prelucrare în alte țări, importurile de produse compensatoare după prelucrarea în afara țării și importurile și exporturile de bunuri în regim de leasing financiar.

După cum se observă, activității de comerț exterior i se atribuie un conținut foarte larg: alături de formele tradiționale de comerț exterior se include și cooperarea economică și tehnico-științifică. Prin urmare, potrivit definiției, comerțul exterior cuprinde două componente de bază:

1. Operațiunile comerciale internaționale reprezintă o formă de interdependență între întreprinderi și economiile naționale în sfera comercializării și include:

comerțul internațional cu mărfuri, care este format la rândul său, din:

− importul de mărfuri, care reprezintă totalitatea operațiunilor cu caracter comercial prin care se cumpără mărfuri din alte țări și se aduc în țară pentru consumul productiv și neproductiv;

− exportul de mărfuri, care reprezintă totalitatea operațiunilor cu caracter comercial prin care o parte din mărfurile produse sau prelucrate într-o țară se vând în alte țări;

comerțul internațional cu servicii comerciale, numit și comerț invizibil, care cuprinde

serviciile conexe operațiunilor de export sau de import, și anume: transporturile, asigurările, licențele, turismul internațional;

operațiunile comerciale combinate, respectiv reexportul, compensațiile, prelucrarea în

lohn, operațiunile de perfecționare etc., adică tehnicile utilizate pentru facilitate schimburilor și valorificarea oportunităților de profit comercial.

2. Alianțele și cooperările internaționale reprezintă o formă dezvoltată a legăturilor economice dintre state în vederea realizării unei strategii comune și durabile, în domenii diferite de activitate. Argumentele care stau la baza acestor legături pleacă de la existența unor interese comune, complementaritate tehnologică, exploatarea eficientă a competențelor și resurselor proprii. Principalele forme de alianțe și cooperări internaționale sunt următoarele:

cooperările pe baze contractual, în care pot fi incluse contractile de licență, francizarea,

etc., toate constituind forme de transfer internațional de tehnologie de producție sau de comercializare;

alianțe strategice sub formă de asociații, consorții etc., pentru construirea de obiective în comun , livrări la cheie, consulting-engineering etc;

cooperarea instituționalizată, reprezentată de societățiile mixte.

Prin participarea, sub diferite forme, la circuitul mondial de valori, comerțul exterior are

multiple efecte atât economice cât și de altă natură asupra fiecărui participant la realizarea sa, cum ar fi:

efecte economice de tip valoric concretizate sub forma diferențelor dintre încasările și

plățile internaționale, din activitățile de export-import generate de diferențele dintre productivitatea națională și internațională a factorilor de producție;

efecte economice de tip material concretizate sub forma valorilor de întrebuințare care

satisfac calitativ și cantitativ anumite nevoi reale ale economiei naționale;

efecte economice de tip indirect, care deși nu se concretizează în mărimi precise,

reprezintă aprecieri orientative privind aportul comerțului exterior la introducerea progresului tehnic, îmbunătățirea proporțiilor din economie, valorificarea mai bună a factorilor de producție interni, facilitatea modificărilor structurale ale producției materiale interne etc.;

efecte economice de tip social și politic, care de asemenea nu se pot cuantifica, dar

exercită influențe pozitive sau incidențe multiple asupa economiei naționale.

Prin intermediul acestor efecte, în special a celor economice, comerțul exterior devine un

pion principal în programul de dezvoltare al unei economii naționale. Creșterea economică a oricărei țări este rezultatul acțiuni conjugate a două categorii de factori: interni și externi. Cei interni, legați de eforturile pe care le depune fiecare popor pentru a-și dezvolta economia, au un rol determinant. Cei externi, legați de participarea țărilor la circuitul economic mondial, influențează creșterea economică în mod nemijlocit, prin intermediul factorilor interni multiplicându-li-se sau diminuându-li-se forța. Printre factorii externi, un rol deosebit de important și în continuă creștere îl are comerțul exterior. Influența acestui factor asupra creșterii economice se exercită sub mai multe forme.

În primul rând, comerțul exterior asigură realizarea/obținerea produsului social chiar în condițiile în care structura cererii diferă de structura ofertei. După cum este cunoscut, asigurarea unei eficiențe a producției presupune un anumit volum minim al acesteia. Dacă acest volum depășește capacitatea de absorbție a pieței interne, asigurarea unei producții eficiente impune apelarea la piața externă. Pe de altă parte, anumite produse fie că nu pot fi obținute în producția internă fie că nu se justifică, din punct de vedere economic, obținerea lor din producția internă. În ambele situații aceste produse pot fi procurate numai de pe piața externă.

În al doilea rând, comerțul exterior determină majorarea sau diminuarea venitului național produs în exterior, în funcție de raportul dintre valoarea națională și valoarea internațională a mărfurilor care fac obiectul relațiilor comerciale internaționale.

1.2. Trăsături caracteristice ale comerțului exterior

Activitatea de comerț exterior este caracterizată de anumite trăsături specifice datorită mediului în care întreprinderea este nevoită să funcționeze, și anume piețele externe. Principalele trăsături caracteristice ale activității de comerț exterior sunt:

caracterul economic al activității

Acest caracter este concretizat în derularea unui circuit de fonduri materiale și bănești generatoare de rezultate economico-financiare. Activitatea de comerț exterior contribuie la crearea și sporirea venitului național al unei țări.

interferența factorilor naționali cu cei internaționali

Interferența este caracterizată de existența elementelor de extraneitate în cadrul raporturilor economico-financiare cum ar fi subiecții de drept aparținând unor legislații naționale diferite. În acest caz, relațiile de comerț exterior ies parțial sau în anumite circumstanțe total de sub jurisdicția internă a unei țări și se completează cu normele dreptului internațional sau cu normele de drept civil ori comercial ale unei alte țări

diversitatea și specificul activității de comerț exterior

Această trăsătură constă în apariția alături de forma clasică a importului și exportului de mărfuri, și a unor forme noi de comerț exterior și cooperare cum ar fi: comerțul cu drepturi de propietate industrială și intelectuală, operațiunile combinate de comerț exterior, exporturile complexe, cooperarea economică, etc;

sistemul de finanțare și creditate a activității de comerț exterior

O altă trăsătură specifică comerțului exterior este caracterizată de modalitățile prin care întreprinderea participantă la tranzacții economice internaționale își asigură fondurile necesare desfășurării activității. În acest sens, finanțarea are drept obiectiv asigurarea fondurilor proprii sub forma capitalului social, și a celorlalte fonduri proprii, iar creditatea are drept scop, completarea fondurilor proprii cu împrumuri financiare, comerciale sau de altă natură.

sistemul de decontare a activității de comerț exterior

Această ultimă trăsătură este structurată în:

− mijloace de plată, care reprezintă totalitatea mijloacelor materiale și bănești prin care se poate lichida un angajament financiar. În acest sens se poate folosi aurul, devizele, valuta, drepturile speciale de tragere, unitatea monetară europeană, moneda națională;

− instrumente de plată și de credit, care reprezintă înscrisurile și efectele comerciale în valută care reglementează lichidarea angajamentelor internaționale, cele mai utilizate fiind: cecul, biletul la ordin, cardul;

− modalități de plată, concretizate în tehnicile bancare prin intermediul cărora se derulează operațiunile de încasări și plăți internaționale, cele mai utilizate fiind: acreditivul documentar, incasso-ul documentar, ordinul de plată, scrisoarea de garanție bancară, mecanismul plăților prin clearing.

Toate aceste trăsături ale activității de comerț exterior își pun amprenta asupra organizării și conducerii contabilității societăților implicate în tranzacții comerciale internaționale.

Prin diviziunea mondială a muncii se înțelege relațiile care se stabilesc între statele lumii în procesul dezvoltării producției și comerțului mondial, precum și locul și rolul fiecărui stat în circuitul mondial al valorilor materiale. Participarea activă la diviziunea muncii constituie o necesitate obiectivă, în primul rând pentru națiunile rămase în urmă, diviziunea mondială a muncii fiind o categorie economică care exprimă relația între state în cadrul circuitului mondial de valori materiale. Totodată, ea reprezintă un proces de specializare internațională în producție a economiei naționale și arată locul pe care diferite țări îl ocupă în economia mondială. Diviziunea muncii are ca scop adaptarea potențialului economic național la cerințele pieței mondiale, care se află într-o permanentă schimbare datorită condițiilor naturale, fizico-geografice, nivelului de dezvoltare al țărilor, altor factori. Astfel, printre factorii care determină specializarea internațională a economiei naționale pot fi enumerați:

− condițiile naturale care pot favoriza un anumit fel de producție;

− mărimea teritoriului și a populației;

− capacitatea productivă și gradul de diversificare al acesteia;

− condițiile geografice și climaterice;

− capacitatea administrativă și infrastructura;

− relațiile economice tradiționale;

− factori extraeconomici (războaie, mentalități).

Acești factori dau naștere la grade diferite de specializare internațională care reflectă, în esență, potențialul economic al statelor.

Caracteristic perioadei postbelice este tendința generală de creștere a dependenței statelor de piața externă, de accentuare a interdependențelor între țările lumii, reflectata în creșterea cotei de export pe plan mondial. În acest context, se apreciază că factorii de influență ai schimburilor comerciale internaționale din perioada postbelică sunt:

1. prăbușirea sistemului colonial, al imperialismului și apariția a circa 100 de state noi;

2. revoluția tehnico-științifică ce a determinat adâncirea diviziunii pe ramuri și subramuri, accentuarea interdependențelor economice dintre state;

3. schimbările politice de anvergură care au loc pe plan mondial;

4. diversificarea centrelor de putere pe plan economic internațional;

5. apariția proceselor de integrare economică din diversele regiuni ale lumii;

6. criza economică cu care s-a confruntat economia mondială începând cu cel de al optulea deceniu al secolului trecut;

7. evoluția prețurilor practicate pe plan mondial și a problemelor valutar-financiare;

8. colapsul comunismului din Europa.

Apariția unor noi state, adâncirea interdependenței politice între acestea, au generat noi condiții în desfășurarea relațiilor economice internaționale, au condus la schimbări în ceea ce privește centrele de putere economică, problema actuală a lumii contemporane, care trebuie să găsească o soluție, fiind lichidarea subdezvoltării fostelor colonii, întrucât menținerea decalajelor între state afectează economia mondială, reprezentând un factor de îngustare a vieții mondiale ce poate conduce la declanșarea unor crize. Pe baza acestor rezultate nu se pot extrage concluzii clare până nu se disting care sunt grupele din care exportăm, și respectiv importăm, în proporții mai mari.

Se poate aprecia ca, în viitor:

–      interdependența între state se va accentua deși vor exista, în continuare, decalaje puternice între țări (atât în ceea ce priveste P.N.B. pe locuitor, cât și între productivitatea muncii sociale);

–      va lua amploare transnaționalizarea economiei mondiale, ca urmare a activității desfășurate de numeroase companii (firme) transnaționale și filialele acestora;

–      se va accentua fenomenul de globalizare a economiei mondiale, datorită trecerii de la era industrială la cea informațională.

În ceea ce privește țara noastră evoluția structurii exporturilor din ultimii 14 ani evidențiază o schimbare semnificativă dinspre produse cu un grad scăzut de prelucrare spre produse cu valoare adăugată ridicată, care încorporează mai multă tehnologie, procesul intensificându-se în urma aderării României la Uniunea Europeană, dar și influențat de investițiile străine.

O analiză a datelor furnizate de INS referitor la structura exporturilor și importurilor României arată că dezechilibrul major dintre exporturi și importuri este puternic localizat pe sectoarele produselor chimice și combustibililor. Tendința s-a accentuat semnificativ în ultimii ani, când ponderea industriei chimice în deficitul comercial a crescut. Evoluția de ansamblu a schimburilor externe pe partea de produse agroalimentare, băuturi și tutun a fost una bună, contribuția acestora la deficit fiind mult mai mică decât este comentată. Nici pe produsele manufacturate nu se poate da vina pentru deficitul comercial, ponderea deficitului pe acest sector fiind în scădere spre un nivel destul de redus față de total. De remarcat, concentrarea deficitului pe zona chimiei a avut loc în condițiile unor ușoare creșteri ale ponderilor produselor chimice și conexe și ale combustibililor minerali și lubrifianților în totalul exporturilor. Insuficiente, însă, prin raportare la partea aproximativ dublă ce revine importurilor de pe același segment de activitate economică.

Oarecum paradoxal, trecerea în zona pozitivă a mașinilor și echipamentelor s-a făcut pe fondul diminuării ponderii lor în totalul exporturilor. Asta pentru că importurile de asemnea produse și-au pierdut și ele din importanță, odată cu diminuarea fluxului de investiții străine și a retehnologizărilor.

Analizând transformările care au avut loc în ultimele decenii, se poate sintetiza că evoluția comerțului exterior se caracterizează prin următoarele trăsături principale:

1. Tendința de creștere a exporturilor mondiale; în perioada postbelică, comerțul internațional a înregistrat cel mai înalt ritm de creștere, cea mai susținută dinamică datorită schimbărilor profunde ce s-au produs în structura economiei mondiale sub influența revoluției tehnico-științifice contemporane, în adâncirea continuă a diviziunii muncii, în special în diviziunea industrială a muncii, precum și în evoluția prețurilor;

2. Îmbogățirea și reînnoirea nomenclatorului produselor comerciale, extinderea/expansiunea celor cu grad ridicat de valorificare, nepoluante etc.;

3. Majorarea ponderii valorice a produselor industriale în comerțul mondial, în cadrul cărora se detașează construcțiile de mașini, urmate de produsele manufacturate și cele chimice;

4. Scăderea ponderii valorii comerțului cu produse de baza în favoarea comerțului cu produse manufacturate;

5. Participarea diferită la comerțul cu produse de bază, față de comerțul cu produse manufacturate, a celor 3 grupe de țări: capitaliste; în curs de dezvoltare și foste socialiste;

6. Creșterea ponderii țărilor industrializate în exportul mondial – țările dezvoltate sunt dominante în comerțul cu produse manufacturate;

7. Țările dezvoltate domină importul și joacă un rol important în exportul produselor alimentare și manufacturate, cele foste socialiste având o pondere mică în comerțul cu produse de bază;

8. Modificări în volumul și dinamica comerțului internațional contemporan. În perioada postbelică s-a realizat cel mai înalt ritm de creștere, cea mai susținută dinamică. Comerțul internațional a devansat ca ritm de creștere Produsul Național Brut (P.N.B.), Produsul Intern Brut (P.I.B.), producția industrială și agricolă la nivel mondial. Comparând dinamica comerțului internațional cu rezervele de aur și devize ale lumii nesocialiste observăm că, din acest punct de vedere, comerțul internațional a devansat în ceea ce privește ritmul, rezervele de aur și devize ale țărilor nesocialiste. Această trăsătură a devenit pentru multe țări o frână în calea dezvoltării comerțului exterior, a condus la agravarea problemei lichidităților externe;

9. Reducerea duratei medii de viață a producției (aceasta tinde să devină din ce în ce mai scurtă, sub 5 ani). Factorii de reînnoire a produselor sunt de natură economică și tehnico-științifică, dar și de alt ordin cum ar fi: ofensiva spre cucerirea spațiului, protejarea mediului înconjurător etc.. Produsele se clasifică în: produse de bază: cele neprelucrate; produse manufacturate: produse finite și semifinite; produse alimentare; materii prime; combustibili; produse chimice; mașini, utilaje, mijloace de transport; alte produse manufacturate.

10. Modificarea repartizării geografice a comerțului exterior. În prezent asistăm la o “tripolarizare” a schimburilor comerciale internaționale, Uniunea Europeană (U.E.), Statele Unite ale Americii (S.U.A.) și Japonia ajungând să totalizeze trei sferturi din valoarea exporturilor mondiale.

Trebuie menționat faptul că pe grupe de țări (capitaliste dezvoltate, în curs de dezvoltare și țări socialiste) evoluția comerțului mondial a fost diferențiată, în perioada postbelică, sub aspectul dinamicii. Decalajul de ritm în favoarea țărilor dezvoltate se explică prin structura deosebită a economiei și comerțului exterior al țărilor dezvoltate și în curs de dezvoltare și prin evoluția diferențiată a prețurilor la produsele manufacturate și de bază.

1.3. Aspecte generale privind politica comercială a României

Liberalizarea schimburilor la nivel comunitar reprezintă o parte esențială a politicii comerciale comune a Uniunii Europene.

Pentru Uniunea Europeană, rațiunea unei politici comerciale comune rezidă în faptul că libera circulație a bunurilor și serviciilor din cadrul Uniunii (transfrontalieră) nu se poate realiza cu politici naționale diferite. Cerințele pieței interne unice și ale concurenței libere și nedistorsionate impun o politică comercială la nivel comunitar.

Încă de la crearea Comunității Europene, politica în domeniul comercial a fost inclusă în categoria politicilor comune, alături de politica agricolă și de politica în domeniul transporturilor.

Prevăzută de art. 131 (fostul art. 110) și următoarele ale Tratatului de la Roma, politica comercială comună a Uniunii Europene s-a integrat în perspectiva dezvoltării armonioase a comerțului mondial. Ideea unei politici comune conduce la recunoașterea unor prerogative speciale Uniunii Europene și, implicit, Consiliului și Comisiei. Cu toate acestea, Tratatul instituind Comunitatea Europeană nu reglementează acest aspect. Curtea de Justiție a Comunităților Europene a fost solicitată să precizeze când are Comunitatea Europeană (actuala Uniune Europeană) o competență exclusivă. Nu poate fi admis ca statele membre ale Uniunii să pună în aplicare politici divergente de politica comună a Uniunii, cu excepția cazului în care sunt în mod special abilitate de către autoritățile comunitare.

În contextul globalizării economiei mondiale, relațiile economice internaționale s-au diversificat și au căpătat noi dimensiuni. Ca urmare, și politica statelor naționale în acest domeniu a dobândit noi valențe. Sintetic, ea poate fi caracterizată prin două tendințe majore și în mare măsură, contradictorii: pe de o parte, începând chiar din primele decenii postbelice, constatăm o intensificare a efortului colectiv al statelor naționale în direcția eliminării restricțiilor și barierelor din calea comerțului internațional, eforturi ce s-au soldat cu succese notabile. Pe de altă parte, în totalitatea lor, statele și grupările de state au manifestat o intensă preocupare și au întreprins numeroase acțiuni individuale prin care au urmărit exact contrariul, adică întărirea restricțiilor în vederea protejării propriilor economii de concurența străină.

Politica comercială este o parte componentă a politicii economice a unui stat, care vizează sfera relațiilor economice externe ale acestuia, constând dintr-un ansamblu de principii, reguli, norme, strategii, care stau la baza activității economice a unei țări. Ca și politica economică, este atributul fiecărui stat. Politica comercială reprezintă totalitatea reglementărilor adoptate de un stat cu caracter administrativ, juridic, fiscal, bugetar, financiar, valutar etc., în scopul promovării sau restrângerii schimburilor comerciale externe și a protejării economiei naționale de concurența străină.

În cursul istoriei, statele naționale s-au implicat în fel și chip în reglementarea relațiilor comerciale cu alte națiuni. Implicarea guvernelor în comerțul extern al țărilor lumii s-a exercitat adesea în mod unilateral, nu în sensul stimulării relațiilor de schimb ci al frânării lor, prin varii mijloace, numite generic „bariere publice” în calea comerțului. Acestea pot fi de natură tarifară, dacă utilizează ca principal instrument taxele vamale, sau netarifară, în cazul când sunt utilizate alte instrumente decât taxele vamale.

Deoarece relațiile economice externe sunt un factor important al creșterii economice, principalul obiectiv, pe termen lung, pe care statele îl urmăresc cu ajutorul instrumentelor și măsurilor de politică comercială este stimularea dezvoltării economiei naționale și protejarea acesteia de concurența străină.

Drept urmare, politica comercială a fiecărui stat trebuie să îndeplinească trei funcții principale:

promovarea relațiilor economice externe, adică impulsionarea exporturilor;

protejarea economiei naționale de concurența străină, ceea ce presupune reglementări și

controlul asupra importurilor;

urmărirea pentru a realiza un echilibru dinamic în balanța comercială și balanța de plăți,

concomitent cu sporirea rezervei valutare a statului.

Dintre cele mai importante obiective ale politicii comerciale se pot menționa:

1. coordonarea și control importurilor pentru protejarea producției naționale în fața concurenței străine și pentru dezvoltarea unor sectoare economice pe plan intern;

2. promovarea și încurajarea exportului pentru valorificarea superioară a muncii naționale pe piețele externe;

3. facilitatea cooperării și integrării economice internaționale;

4. coordonarea mișcărilor de capital în raporturile cu străinătatea;

5. dimensiunea corectă a creditelor externe;

6. dezvoltarea sectorului economic terțiar, și anume de servicii;

7. echilibrarea balanței de plăți prin balanța comercială.

Dintre aceste obiective pe termen lung se desprind mai multe obiective pe termen scurt și mediu:

perfecționarea structurii schimburilor comerciale externe;

fie restrângerea, fie stimularea comerțului cu anumite produse sau grupe de produse;

orientarea geografică a fluxurilor comerciale internaționale;

îmbunătățirea raportului de schimb prin sporirea puterii de cumpărare a exportului.

Toate aceste obiective sunt diferite de la stat la stat, în funcție de condițiile interne și internaționale.

Politica comercială a României în perioada tranziției la economia de piață a avut următoarele ținte:

− continuitatea liberalizării importurilor, asigurându-se totodată o protecție cât de cât rezonabilă a producției naționale;

− promovarea și încurajarea exporturilor românești pe piețele externe;

− echilibrarea balanței comerciale, ceea ce ar putea avea și consecințe pozitive asupra balanței de plăți externe;

− participarea activă la sistemul comercial multilateral și la integrarea comercial-economică regională și subregională;

− creșterea rolului diplomației economice și al activității ambasadelor țării noastre din străinătate, prin promovarea și susținerea intereselor economice ale sectoarelor românești, public și privat, în plan extern, și sporirea contribuției la atragerea investițiilor străine în România și la extinderea cooperării cu partenerii externi pe terțe piețe.

Reformarea politicii comerciale tarifare, în România, a fost direcționată, în principal, pe următoarele priorități: adoptarea și aplicarea unui nou tarif vamal de import; reduceri și exceptări temporare de taxe vamale de import; facilități vamale pentru întreprinderi mici și mijlocii și tranzacții în leasing: adoptarea unui nou cod vamal; utilizarea avantajoasă a tarifului vamal de import al țării, iar principalul instrument de influențare a importurilor în economia de piață este tariful vamal de import. Tariful vamal de import al României este, de la 1 ianuarie 2007, Tariful Vamal Comun al Uniunii Europene. Aplicabil în toate Statele Membre ale U.E., acesta asigură buna funcționare a Pieței Interne Europene.

De la 1 ianuarie 2007, ca stat membru al Uniunii Europene (UE), România aplică Tariful Vamal Comun al UE.

Tariful Vamal Comun  a fost instituit în 1968, o dată cu încheierea procesului de eliminare a taxelor vamale între țările membre UE și cu formarea uniunii vamale. Tariful Vamal Comun cuprinde lista taxelor vamale aplicate pe fiecare linie tarifară importurilor din țări terțe, de către toate Statele Membre ale UE, în regimul clauzei națiunii celei mai favorizate. Taxele vamale sunt identice în oricare punct de intrare a mărfurilor în teritoriul vamal constituit al UE, ceea ce asigură condiții de concurență loială în Piața Internă Unică.

1.3.1. Instrumente și măsuri de politică comercială

Măsurile de poltică comercială sunt stabilite prin acte normative la nivel comunitar și național și se aplică la importul și exportul anumitor categorii de mărfuri. Politica comercială include și restricțiile sau interdicțiile cantitative comerciale în probleme de politică externă, acestea fiind cunoscute sub denumirea de embargouri și sancțiuni. Unele dintre aceastea acoperă toate aspectele relațiilor comerciale, altele vizează doar anumite produse sau grupe de produse. Există și o excepție de la regula general de politică comercială a UE, conform căreia importul și exportul se desfășoară liber, fără a fi supus unor limitări cantitative, Comunitatea Europeană a stabilit următoarele:

− regimuri special de supraveghere prealabilă pentru importul de produse siderurgice originare din toate țările terțe;

− regimuri special de dublă supraveghere sau de control pentru anumite produse siderurgice originare din unele țări terțe;

− regimuri speciale de supraveghere sau de control la o serie de produse textile originare din anumite țări terțe.

În România, autoritatea emitentă a documentelor de autorizare este Direcția Generală Politici Comerciale. Măsurile de politică comercială impuse de aceasta au drept scop:

apărarea sănătății animalelor, protecția animalelor, prevenirea transmiterii de boli de la

animale la om, siguranța alimentelor de origine animală și non-animală destinate consumului uman, salubritatea furajelor pentru animale și protecția mediului. Din aceste considerente operațiunile de import/export se efectuează în condițiile prezentării unor documente sau îndeplinirii unor formalități speciale;

protecția împotriva introducerii și răspândirii organismelor de caractină dăunătoare

plantelor sau produselor vegetale, scop în care vegetalele și produsele vegetale trebuie să fie însoțite la import și export de un certificat fitosanitar;

controlul respectării măsurilor de protecție a mediului; autoritățile competente pentru

protecția mediului conduc procedura de reglementare și emit după caz, avize de mediu, acorduri și autorizații, în condițiile legii, care se prezintă autorității vamale la depunerea declarației vamale de import sau export;

restricționarea sau interzicerea la utilizare a substanțelor și preparatelor chimice

periculoase; iar în acest caz importul și exportul se efectuează în conformitatea cu prevederile acordurilor internaționale la care România este parte, în baza unui document specific eliberat de autoritățile competente;

realizarea politicii statului în domeniul controlului calității medicamentelor și a altor

produse de uz uman, operațiunile de import și de export a medicamentelor și a dispozitivelor medicale se realizează pe baza unei autorizații emisă de autoritățile din domeniul sănătății;

reglementarea introducerii pe piață, a comercializării și distribuirii gratuite a articolelor

de îmbrăcăminte purtată sau uzată și a articolelor textile uzate sau purtate, în scopul protejării vieții și sănătății populației, se admite introducerea în țară a acestor categorii de produse numai dacă se face dovada că aceastea au fost supuse operațiunilor de curățare, dezinfecție și dezinsecție.

De asemenea, sunt considerate interzise, toate mărfurile a căror introducere sau scoatere de pe teritoriul vamal al României este, potrivit legilor în vigoare, interzisă cu orice titlu. Sunt considerate ca restricționate mărfurile a căror introducere sau scoatere de pe teritoriul vamal al României este supusă unor condiții sau îndeplinirii unor formalități speciale. Când introducerea sau scoaterea nu este permisă decât cu prezentarea unei autorizații speciale, mărfurile sunt interzise dacă nu sunt însoțite de un astfel de document sau dacă acesta nu este valabil.

Administrarea acestor regimuri specifice de import sau de export se face prin documente de autorizare emise de autoritățile naționale competente din fiecare stat membru.

În domeniul politicii comerciale, în general, se acționeaza cu ajutorul a trei categorii principale de instrumente și măsuri:

măsuri de natură tarifară (vamală);

măsuri de natură netarifară, inclusiv paratarifară;

măsuri de natură promoțională (de promovare și stimulare).

Primele două categorii se referă la import, iar ultima vizează exportul. Politica vamala este parte a politicii comerciale și se realizează cu ajutorul reglementărilor adoptate de stat ce vizează intrarea sau ieșirea în/din țară a mărfurilor și care implică:

controlul, cu ocazia trecerii frontierei de stat, a mărfurilor și mijloacelor de transport;

îndeplinirea formalităților vamale;

plata taxelor vamale, adică impunerea vamală.

Instrumentele principale prin care se realizează politica vamală sunt:

tarifele vamale: taxele vamale care se percep asupra mărfurilor importate (exportate);

legile și reglementările vamale: coduri vamale și regulamente vamale.

Acestea sunt diferite de la stat la stat, utilizându-se o gamă diferită de instrumente de politică vamală. În cadrul politicii vamale, impunerea vamală (plata taxelor vamale) are rolul principal și îndeplinește trei functii:

o funcție de natură fiscală, pentru ca taxele vamale sunt o sursă importantă de venit la

Bugetul statului;

o funcție de natură protecționistă, pentru că protejează economia naționala de concurența

străină;

o funcție de negociere, pentru faptul că statele pot negocia (fie în cadru bilateral, fie

multilateral) concesii vamale reciproce sau nereciproce, ce au rolul de a stimula schimburile comerciale.

Taxele vamale sunt impozite indirecte pe care le percepe un stat asupra mărfurilor, atunci când acestea trec granițele vamale ale țării respective. Ele sunt instrumente de politică vamală de natură fiscală, deoarece sunt sursă de venituri la Bugetul statului. De asemenea, au o influență directă asupra prețului produselor ce fac obiectul comerțului exterior. Dintre avantajele acestor taxe se pot enumera: înlăturarea posibilității de a înșela statul cu sau de drepturile vamale legale; datorită caracterurlui lor fix, aceste taxe determină o încărcare diferită a mărfurilor importate. Având în vedere atâr avantajele cât și dezavantajele acestor taxe vamale, în general, pe piața internațională, și în special țările dezvoltate au început să utilizeze taxele vamale mixte.

Taxele vamale se pot clasifica în functie de mai multe criterii, și anume:

Taxele vamale de import se percep asupra mărfurilor importate, atunci când trec granițele vamale ale țării importatoare. Ele sunt un mijloc important de protejare a produselor naționale față de concurența străină și contribuie direct la ridicarea prețului mărfurilor importate, făcându-le mai puțin competitive în raport cu produsele indigene.

În principiu, taxele vamale sunt plătite de firma importatoare, dar sunt suportate de consumatorul final, pentru că se includ în prețul de desfacere pe piața internă a acestor mărfuri importate. Sunt și situații în care sunt suportate de firma exportatoare (total sau parțial) care, pentru a cotracara efectele nefavorabile ale taxelor vamale asupra competitivității mărfurilor sale, recurg la reducerea prețurilor de ofertă – prețurile promoționale. Trăsăturile caracteristice ale taxelor vamale:

au cea mai largă răspandire pe plan internațional;

se aplică asupra celui mai larg nomenclator de produse supuse impunerii vamale;

se practică pe perioade de timp îndelungat;

au, în general, un nivel mai ridicat față de celelalte taxe;

fac obiectul negocierilor în cadru bilateral și multilateral.

Taxele vamale de export se percep de stat asupra mărfurilor indigene, atunci când sunt importate. Prin intermediul lor se pot urmări, alături de obiectivul fiscal și alte două obiective:

fie creșterea prețurilor produselor respective pe piața internațională, cu condiția ca statul

respectiv să fie un important furnizor și exportator al produselor vizate;

fie limitarea unor exporturi, de regulă, la produsele de bază (materii prime industriale și

agricole), în scopul de a determina prelucrarea acestor produse în țara respectivă în cantități mai mari, pentru ca apoi să fie exportate ca produse manufacturate, în vederea sprijinirii unor ramuri care prelucrează materia indigenă respectivă.