Definirea Notiunii DE Consumator In Contextul Prevederilor Legale Actuale
DEFINIREA NOȚIUNII DE CONSUMATOR ÎN CONTEXTUL PREVEDERILOR LEGALE ACTUALE
CUPRINS
INTRODUCERE
1. REPERE TEORETICE PRIVIND NOȚIUNEA DE CONSUMATOR
1.1. Aspecte general-doctrinare privind esența conceptului de consumator
1.2. Accepțiunile și calitatea de consumator
2. Elementele constitutive ale noțiunii de consumator
2.1. Consumatorul persoană fizică
2.2. Consumatorul – utilizator de bunuri și servicii
2.3. Consumatorul și ocrotirea furnizată de dreptul de consum
3. REGIMUL JURIDIC AL NOȚIUNII DE CONSUMATOR LA ETAPA ACTUALĂ
3.1. Reglementarea juridică a noțiunii de consumator în practica Republicii Moldova
3.2. Noțiunea și calitatea de consumator prin prisma prevederilor comunitare
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Actualitatea temei: Întîietatea utilizării noțiunii de consumator este disputată între europeni și nord-americani. Pe cînd cei din urmă afirmă că președintele John Kennedy a utilizat prima dată noțiunea în fața Congresului, în 1962 rostind celebrele cuvinte: "Consumers, by definition, include us all" (Consumatorii, prin definiție, ne include pe noi toți), europenii pun pe seama economiștilor folosirea termenului, în timpul crizei economice din 1930, în 1957 înființîndu-se prima asociație de consumatori, în Belgia – "Test Achats".
De altfel, odată cu dezvoltarea științei, tehnicii și tehnologiei, a comerțului și a piețelor de desfacere, consumatorul a început să fie pus în fața unor produse din ce în ce mai complexe. Prin intermediul mijloacelor de comunicare și informare, a publicității comerciale, consumatorul ia contact cu o piață, în care agentul economic (fabricant, distribuitor, comerciant) deține controlul absolut. Beneficiind de o mare putere economică, acesta impune produse pe piață, determinîndu-l pe consumator să le achiziționeze, fie că ele corespund sau nu necesităților lui. Piața nu mai este locul în care consumatorul își exprimă sub formă de cerere trebuințele, permițînd producătorului cunoașterea și satisfacerea lor, ci a devenit mijlocul prin care profesionistul acumulează cît mai mult capital.
Prin prisma studierii temei, vom încerca să desfășurăm idea că consumatorul individual este, în același timp, și consumator „colectiv", fapt consemnat și în literatura de specialitate, prin dubla lui ipostază de membru al unei familii și membru al unei societăți cu necesități specifice și un comportament bine definit. Astfel, de cele mai multe ori cumpărăturile sînt efectuate de un membru al familiei, ele fiind determinate de necesitățile și dorințele întregii familii. Situația este aceeași în cazul consumului de servicii și lucrări, astfel încît, consumatorul colectiv avînd posibilitatea de a invoca necesitatea protecției drepturilor sale care rezultă din folosirea unui bun sau serviciu defectuos. În acest sens, alin.1 al art.15 al Legi 105-XV prevede că: "consumatorul este în drept să pretindă recuperarea prejudiciului cauzat de produse sau servicii defectuoase, indiferent de faptul dacă s-a aflat sau nu în relații contractuale cu vînzătorul sau prestatorul".
Deci, trebuie să menționăm că, în pofida unui lucru continuu a legislatorului autohton, în sensul perfecționării noțiunii de consumator, în scopul asigurării unei protecții sporite a părții slabe a contractului de consum, este necesar de a revedea un șir de acte normative și interpretative pentru a corela noțiunile utilizate cu cele prevăzute în Legea privind protecția consumatorilor, și a asigura o practică uniformă a aplicării acesteia.
Tema este actuală și prin faptul că sa încercat a se prezenta faptul că legislația comunitară promovează o accepție relativ restrânsă a noțiunii de “consumator” în concordanță cu restul actelor comunitare în domeniu. Astfel, consumatorul apare doar în ipostaza de persoană fizică care încheie un contract într-un scop care nu are nicio legătură cu activitatea sa profesională, în totală antiteză cu profesionistul, care acționează în exercitarea activităților sale profesionale. Această opțiune a legiuitorului comunitar are la bază dorința de a obține o armonizare minimă între statele membre ale Uniunii Europene și de a nu crea divergențe majore între dreptul comunitar și dreptul intern, care desigur, poate oferi o protecție mai mare (dar nu mai scăzută) consumatorului. Cu toate acestea, rămân de actualitate întrebările legate de posibilitatea atribuirii calității de consumator unei persoane fizice care nu contractează exclusiv în scop personal și chiar, în anumite circumstanțe, unui comerciant, persoană fizică sau unei persoane care exercită o profesie liberală.
Gradul de cercetare a temei. Baza teoretică a cercetărilor efectuate îl constituie atît lucrările doctrinarilor în domeniul științelor juridice, în special a dreptului civil, cît și lucrările practicienilor prezentate în analiza aspectului economic al problemei date. În calitate de support teoretico-științific al prezentei investigații au servit lucrările unor doctrinari moldoveni, români, francezi, ruși și englezi.
Realizarea scopului tezei nu ar fi fost posibilă fără existența unor contribuții esențiale anterioare elaborării prezentei lucrări. În acest context, vom enumera cîteva nume ale autorilor din domeniul dreptului de consum și drept internațional privat ale căror opinii au fost luate în considerație cu precădere, la elaborarea prezentei teze: Paisant G., Picod Y., Chirică D., Ungureanu C. T. etc.
Scopul și obiectivele tezei.Scopul tezei este direcționat spre descoperirea aspectelor noțiunii de consumator prin prisma tratărilor legale și doctrinare. Pentru atingerea scopului au fost propuse următoarele obiective:
Aspecte general-doctrinare privind esența conceptului de consumator;
Accepțiunile și calitatea de consummator;
Consumatorul persoană fizică;
Consumatorul – utilizator de bunuri și servicii;
Consumatorul și ocroptirea furnizată de dreptul de consum;
Reglementarea juridică a noțiunii de consumator în practica Republicii ;
Noțiunea și calitatea de consumator prin prisma prevederilor comunitare.
Metodologia cercetării. Baza metodologică a investigației date o constituie pozițiile și direcțiile contemporane ale teoriei cunoașterii noțiunii de consumator. Baza metodologică conține un complex de metode analitice, de observație a evenimentelor și transformărilor privind rolul noțiunii de consummator în realizarea politicii de reglementare a relațiilor în sfera produselor și serviciilor, metode de comparație, principalul avantaj al acestei metode fiind îndreptarea spre căutarea comunului, ceia ce des se repetă în sfera dreptului civil, necesitatea comparării între sine a aspectelor doctrinare ale noțiunii de consumator, metode de cercetare a documentelor și actelor, metode de inducție și deducție, metode de content-analiză și invent-analiză, metode de prognozare etc.
Studiul de față este realizarea combinării tehnicii de studiu investigativ cu un procedeu de cercetare cvadruplu. Acestei afirmații îi corespunde metoda de cercetare sistemică.
Aceasta se manifestă prin următorul fapt: unui paragraf din capitolul unu al lucrării îi corespunde altul din capitolul doi și trei. Un studiu finisat la adresa unui oarecare paragraf din capitolul unu, impunea, implicit, studiul paragrafului similar din capitolul doi sau trei. De fapt nu a fost cercetat un capitol apoi altul, cum de obicei se obișnuește, ci toate au avut aceleași tempouri investigative.
Importanța teoretică și valoare aplicativă a tezei. Întreaga tratare realizată prin abordarea temei, care face obiectul prezentei lucrări, se înscrie în cadrul mai larg de generalitate și principialitate teoretico-practică, implicând deopotrivă cazul Republicii Moldova.
Valoarea teoretico-aplicativă se confirmă prin multitutidinea de abordări și soluții, pe care le redă autorul, în vederea oformării unui standard corect și unic de includere în acțiune a normei referitoare la noțiunea de consumator. Rezultatele obținute pot fi luate în vedere la examinarea nu numai a instituției consumatorului. Unele teze, idei novatorii pot fi preluate în vederea unor eventuale modificări de legislație, pentru eficientizarea rolului consumatorului la etapa actuală.
Importanța aplicativă este semnificată prin redarea unor concepte, soluții, propuneri vizavi de aspectul real al noțiunii de consumator. Toate acestea, înserate cu o gamă amplă de spețe din practica judiciară a Republicii Moldova și a altor state, pot fi utilizate de specialiști în cadrul activității sale zilnice.
Rezultatele cercetărilor au importanță metodologică la investigarea și dezvoltarea noțiunii de consumator, atât la nivel de teorie generală, cât și la nivel de ramură.
Structura și volumul lucrării: Prezenta teză este compusă din trei capitole. Introducerea reprezintă o caracteristică a temei cercetate în care se subliniază, în special actualitatea temei investigate; gradul de cercetare a acesteia, scopul și obiectivele tezei. De asemenea, este identificat suportul teoretico-științific, metodologic și baza normativ-legislativă a lucrării, este argumentată noutatea științifică, semnificația teoretică și valoarea aplicativă a acesteia; sunt expuse aprobările rezultatelor lucrării, structura și volumul ei.
Capitolul 1 prezintă aspectele general-doctrinare privind esența conceptului de consumator și accepțiunile și calitatea de consummator.
Capitolul 2 prezintă consumatorul persoană fizică; consumatorul ca utilizator de bunuri și servicii și consumatorul și ocrotirea furnizată de dreptul de consum.
Capitolul 3 prezintă reglementarea juridică a noțiunii de consumator în practica Republicii Moldova; noțiunea și calitatea de consumator prin prisma prevederilor comunitare.
Și nu în ultimul rînd, menționăm că lucrarea de față și-a propus drept scop sensibilizarea opiniei publice, a persoanelor interesate de problemele consumatorilor în general, și de cea a noțiunii de consumator, în special.
1. REPERE TEORETICE PRIVIND NOȚIUNEA DE CONSUMATOR
1.1. Aspecte general-doctrinare privind esența conceptului de consumator
Întîetatea utilizării noțiunii de consumator este disputată între europeni și nord-americani. Pe cînd cei din urmă afirmă că președintele John Kennedy a utilizat pentru prima dată noțiunea în 1962 în fața Congresului, rostind celebrele cuvinte: “Consumers, by definition, include us all”, europenii pun pe seama economiștilor folosirea termenului, în timpul crizei economice din 1930. Indiferent unde și cînd a fost denumit astfel, consumatorul a existat din cele mat vechi timpuri.
Cumpărător sau utilizator, el era protejat încă din antichitate împotriva viciilor ascunse ale lucrului achiziționat. La contractul de vînzare din dreptul roman putea fi adăugat chiar și așa numitul “pactum disciplinentiae”, stipulat în favoarea cumpărătorului, care avea posibilitatea să inapoieze lucrul într-un anumit termen, cînd constata că nu îi este pe plac. Această putere discreționară a consumatorului de a retracta consimțământul dat începe să facă parte din reglementările protecției consumatorului din Europa timpurilor noastre [35, p. 42-44].
În evul mediu, consumatorul s-a aflat pe un plan secund. Tot interesul societății era orientat spre industrie, aflată în fază incipientă. Deși produsele de pe piață prezentau un risc sporit pentru consumatori, ideea încurajării dezvoltării industriei i-a determinat pe legiuitorii acelor timpuri să fie indulgenți cu fabricanții, sfătuindu-i pe cumpărători să țină seama în tranzacțiile lor de maxima: "păzește-te singur!" [25, p. 19].
Un argument este că termenul de „cumpărător” include atît persoanele fizice, cît și cele juridice, iar termenul de „consumator” poate fi atribuit numai persoanei fizice. Persoanele juridice, precum și persoanele fizice ce desfășoară activitatea de întreprinzător și intră în raporturi juridice în virtutea acestei calități nu sunt incluse în noțiunea de „consumator”. De altfel, „a consuma”, provenind din latinescul „consommare”, înseamnă a termina procesul economic de producție, iar circuitul mărfurilor se finaliz indulgenți cu fabricanții, sfătuindu-i pe cumpărători să țină seama în tranzacțiile lor de maxima: "păzește-te singur!" [25, p. 19].
Un argument este că termenul de „cumpărător” include atît persoanele fizice, cît și cele juridice, iar termenul de „consumator” poate fi atribuit numai persoanei fizice. Persoanele juridice, precum și persoanele fizice ce desfășoară activitatea de întreprinzător și intră în raporturi juridice în virtutea acestei calități nu sunt incluse în noțiunea de „consumator”. De altfel, „a consuma”, provenind din latinescul „consommare”, înseamnă a termina procesul economic de producție, iar circuitul mărfurilor se finalizaează prin consum. Rodica Diana Apan în lucrarea sa „Teoria generală a drepturilor afacerilor” definește noțiunea de consumatori industriali, definiție, care în opinia noastră prezintă interes. Consumatorii industriali sunt cei care fiind constituiți în condițiile prevăzute de lege, cumpără produse în scop profesional, și anume fie în scop de vînzare, fie în scop de prelucrare sau înglobare într-un produs finit care este vîndut. Aceștia sunt considerați un segment de consumatori intermediari între producătorii și consumatorii individuali finali, care utilizează produsele pentru propria lor folosință sau pentru aceea a familiei.
Firmele sunt preocupate să afle de la consumatori când au luat cunoștință de existența produselor și a mărcilor respective, care sunt mărcile preferate, care este motivul pentru care au rămas atașați de anumite produse sau de altele, fideli anumitor mărci, ce apreciază la produsele concurente, care este gradul de satisfacție după cumpărarea produsului, care sunt regulile care induc decizia, cum este posibilă influențarea deciziei finale prin politica promoțională, politica de preț, cea de distribuție și prin politica produs. Cunoașterea acestui proces, a factorilor de influență, determină folosirea optimă a resurselor în vederea realizării produselor sau serviciilor cu adevărat necesare, dorite, care pot fi acoperite de cererea solvabilă, va ajuta firma să maximizeze profitul.
În cercetarea pieței este mai larg răspîndit termenul de consumator, ca un element caracteristic pentru procesul consumului. În orice fel de economie rolul consumatorului este de neînlocuit. Scopul lui este de a-și satisface nevoile materiale și spirituale. Pentru teoria protecției consumatorului este interesant consumul neproductiv (final) al indivizilor (populației). Consumul acesta se face pentru a acoperi nevoile de ordin personal, care pot fi de bază fiziologice, legate de siguranța în fața pericolelor, nevoi sociale sau nevoi de natură spirituală.
Odată cu dezvoltarea științei, tehnicii și tehnologiei, a comerțului și a piețelor de desfacere, consumatorul a început să fie pus în fața unor produse din ce în ce mai complexe. Prin intermediul mijloacelor de comunicare și informare, a publicității comerciale, consumatorul ia contact cu o piață, în care agentul economic (fabricant, distribuitor, comerciant) deține controlul absolut. Beneficiind de o mare putere economică, acesta impune produse pe piață, determinîndu-l pe consumator să le achiziționeze, fie că ele corespund sau nu necesităților lui. Piața nu mai este locul în care consumatorul își exprimă sub formă de cerere trebuințele, permițînd producătorului cunoașterea și satisfacerea lor, ci a devenit mijlocul prin care profesionistul acumulează cît mai mult capital [34, p. 80-82].
Astfel că, modalitatea contractual istă a consumului pierde din eficiență. Bunurile și serviciile se dobîndesc prin încheierea de contracte tip, standard, la care consumatorul își exprimă doar adeziunea, neputînd negocia clauzele contractuale. Așa sînt: contractul de transport feroviar, avia, abonamentul la radio și televiziune, abonamentul telefonic, contractul de asigurare, vînzarea-cumpărarea de autoturisme noi, contractul de furnizare a apei, gazului, electricității, etc. În aceste condiții, în raportul de schimb se produce un dezechilibru: pe de o parte se află profesionistul (producător, distribuitor, comerciant), puternic din punct de vedere economic, bine organizat și informat, iar de cealaltă parte, consumatorul, dezinformat, lipsit de puterea de a negocia, slab din punct de vedere financiar și juridic. În acest context, protejarea părții slabe a apărut ca o necesitate, care s-a materializat într-o legislație relativă la protecția consumatorului.
1.2. Accepțiunile și calitatea de consumator
În literatura de specialitate, noțiunea de consumator a primit două accepțiuni: una obiectivă și alta subiectivă. Potrivit celei obiective, consumator este toată lumea, în această categorie intră: Producătorii, fabricanții, comercianții, adică, agenții economici, în general, care achiziționeaza bunuri în vederea desfășurării activității lor; Dobînditorii de produse pentru uzul lor privat, particular; Simplii trecători ("bystander" sau "passant innocent"), care nu au o relație directă cu produsul, dar care au suferit prejudicii de pe urma caracterului defectuos al acestuia .
Autorii care susțin această definiție au arătat că toți trebuie să se bucure de protecție, fie că au avut sau nu o relație directă cu produsul. Cu atît mai mult trebuie protejat simplul trecător, pentru că el nu are posibilitatea de a inspecta defectele produsului și de a-și limita cumpărăturile la acelea care îi asigură o securitate sporită, cum pot face cumpărătorii.
După cum consideră Ungureanu C. T. [39, p. 84], aceasta este o definiție prea extinsă a noțiunii consumatorului și nu este în interesul celui care are realmente nevoie de protecție, adică partea slabă din relațiile de consum.
Potrivit definiției subiective, pentru ca o persoană să aibă calitate de consumator trebuie să îndeplinească cîteva condiții: să dobîndească, să posede, să utilizeze sau să consume un bun (sau un serviciu); dobîndirea, utilizarea, posesia sau consumul să se facă în scop privat; intenționează să dobîndească, să posede, să utilizeze sau să consume un bun (sau un serviciu).
Referitor la cele de mai sus vom menționa că posesia este puterea de control asupra unei resurse limitate care tinde să cedeze în fața proprietății, deoarece ea are protecție juridică a cărei justificare este diferită de cea care legiferează proprietatea. Personal are drepturi care uneori pot fi extinse. De aceea, posesia este tot un drept de proprietate, dar care este mai puțin protejat de către sistemul juridic decât cel al proprietății. Posesia implică controlul fizic asupra unui obiect concret [15, p. 56].
Controlului fizic i se acordă o protecție mai puternică sau mai slabă de către sistemul juridic în dependență de modul în care acest control a fost dobândit, de modul în care acesta este exercitat și de natura interesului juridic al persoanei care îl ataca în instanță. Posesia este o categorie juridică greu de definit. Posesia este uneori un aranjament instituțional care facilitează controlul proprietarului asupra proprietății sale, deoarece ea este o modalitate de avertizare socială. În sensul de mai sus, posesia colaborează cu proprietatea (de obicei proprietarul este și posesor, iar posesia se avertizează asupra proprietății sale). În fapt, poate fi mult mai convenabil pentru proprietar să-și impună posesia ca o modalitate de a-și impune proprietatea. Dar uneori posesia joacă un rol contagonist în raport cu proprietatea. În unele cazuri chiar posesorul poate avea prioritate asupra proprietarului. În această situație, posesorul care prevalează asupra proprietarului devine proprietarul însuși. De aceea, posesia este o modalitate importantă de a dobândi proprietatea.
În practică deseori poate fi întîlnită asimilarea consumatorului cu cumpărătorul, deși noțiunea de consumator e mai amplă. Consumatorul poate dobîndi un bun (sau serviciu) nu neapărat cumpărîndu-l, dar și ca efect al contractului de locațiune sau chiar depozit. Posesia poate rezulta nu numai dintr-o relație contractuală, ci și dintr-un raport juridic cu privire la care posesorul nu și-a exprimat voința (de ex., expedierea la domiciliul consumatorului a unor produse pe care acesta nu le-a comandat).
În continuare, pentru a evalua corect nevoile de producție și a le corela cu nevoile de consum în scopul satisfacerii cît mai depline a consumatorilor și a producătorilor, este necesar a analiza structura consumatorilor, care scoate în relief tipurile de consumatori cunoscute. În primul rînd este vorba de consumatorul individual, care trebuie analizat complex, cu toate nevoile, preferințele, obiceiurile și trebuințele sale. El trebuie privit nu numai ca o ființă biologică, ci și prin prisma aspirațiilor sale.
Consumatorul individual este, în același timp, și un consumator colectiv, prin dubla lui ipostază de membru al unei familii și membru al societății. Fiind membru ai unei familii sau a unei gospodării, putem afirma că avem de-a face cu un consumator colectiv cu nevoi și trebuințe specifice, cu un comportament bine definit. Aici avem în vedere faptul că cele mai multe produse sau servicii sunt cumpărate sau consumate pe o bază individuală, de cele mai multe ori cumpărăturile sunt efectuate de un membru al familiei, ele fiind determinate de nevoile și dorințele întregii familii. Caracteristicile familiei constituie un factor important în analiza consumului și consumatorilor, studiul consumatorului la acest nivel furnizează o serie de concluzii benefice pentru producția și comerțul cu bunuri și servicii. „Familia este considerată cel mai complex tip de consumator, avînd în vedere faptul că nu reprezintă o sumă de consumatori individuali, ci un efect de sistem, cu proprietăți mult amplificate față de cele asociate părților componente” [16, p. 153].
Un alt tip de consumator colectiv îl constituie organizațiile, instituțiile care achiziționează bunuri și servicii pentru propriile lor nevoi. Din această categorie fac parte școlile, spitalele, bisericile, societăți particulare și publice, care consumă pentru funcționare produse, echipamente, servicii etc. Aici vom specifica că realizarea obiectivelor pe care și le propune o instituție publică, o persoană juridică – autoritate publică presupune printre altele și asigurarea resurselor necesare, dintre care cele materiale ocupă o pondere foarte mare. Resursele materiale necesare pot fi de natura: produselor, a materiilor prime, a utilajelor și echipamentelor, dar și a serviciilor de diferite naturi: servicii de construcții, de transport, de consultanță și studii etc. Asigurarea resurselor materiale și în domeniu public, în condițiile economiei de piață, are anumite trăsături [13, p. 22]: Sunt relații de transfer (de schimb) între diferite firme și o autoritate contractantă – autoritate publică, instituție publică etc; Sunt relații economice prin, care furnizorul urmărește obținerea unui profit, iar beneficiarul urmărește obținerea unui avantaj economic care poate să fie un cost “sănătos” – care asigură cel mai bun raport calitate/cost, și uneori, chiar, a unei stări de profitabilitate; Efectele economice se regăsesc la nivelul activității beneficiarului, în sensul că se pot satisface mai multe obiective, cu aceeași valoare financiară; Sunt raporturi economice care depind de “raportul de putere” care există între furnizor și beneficiar. În acest caz, beneficiarul fiind în ultimă instanță puterea publică – statul poate să impună în anumite limite legale reguli care trebuie respectate de către furnizori, indiferent de “puterea” pe care o dețin pe piață [17, p. 39].
Se poate spune că activitatea de asigurarea resurselor materiale are rolul de a armoniza interesele, uneori, contrare ale celor doi parteneri – consumatorul și furnizorul. Deci, putem defini asigurarea resurselor materiale în administrația publică ca acea funcție a autorității, instituțiilor și întreprinderilor publice, ce are drept obiect asigurarea nevoilor de consum pe termen scurt, respectiv fundamentarea unor decizii eficiente în funcție și de posibilitatea de aprovizionare pe termen lung.
În continuare vom sublinia faptul că activitatea de asigurare cu resurse materiale trebuie privită din două perspective: – pe termen scurt – cînd preponderența o dețin activitățile de asigurare a materialelor – achizitia publica și, – pe termen lung – cînd preponderența o dețin activitățile de studii de piață, prin care să se valorifice cît mai bine nevoia publică de a cumpara. În acest cadrul de ise, considerăm necesar a ne opri în continuare asupra procedurii de Achiziție Publică.
În dezvoltarea ideii de mai sus, vom spune că la etapa actuală, pentru titularii dreptului de proprietate publică, dar și pentru titularii dreptului de proprietate privată, modalitatea curentă de procurare a mijloacelor materiale necesare funcționării și, respectiv, existenței lor, o reprezintă achiziționarea de bunuri aflate în circuitul economic al societății. În cazul autorităților și instituțiilor publice, dobândirea de bunuri aflate în circuitul economic se realizează, în general, prin achiziții publice [8, p. 99].
În termini general, vom stabili gîndul conform căruia, achizițiile publice reprezintă una dintre activitățile cele mai sensibile ce se desfășoară la nivelul administrației publice, ca și al instituțiilor și întreprinderilor care funcționează în sectorul public [24, p. 24], și aceasta din cel puțin trei puncte de vedere: se cheltuiesc “bani publici”, a căror alocare presupune respectarea anumitor cerințe: transparenta, tratamentul egal, proporționalitate; decizia aparține unor “decidenți aleși” care în mod permanent sunt supuși unei duble presiuni – din partea alegătorilor și din partea profesioniștilor; aparent principiile de eficiență și eficacitate capătă sensuri aparte dacă avem în vedere faptul că “proprietatea publică” nu stimulează eficiența ci “cîștigul”. De aici și afirmația că achizițiile publice pot cuprinde orice activitate finită, menită să răspunda unei cerințe din sectorul public, care implică cheltuieli de la bugetul de stat.
Conform art 1 al Legii privind achizițiile publice, prin achiziție publică se are în vedere procesul de procurare de bunuri, executare de lucrări sau prestare de servicii pentru necesitățile uneia sau cîtorva autorități contractante [5]. Spre deosebire de Republica Moldova, în România care este mebră a Uniunii Europene din 01 ianuarie 2007, ca operațiune economică și juridică, achizițiile publice au fost reglementate inițial prin O.G. nr.12/1993 privind achizițiile de bunuri și investiții publice. Ulterior, a fost adoptată O.G. nr.l 18/1999 privind achizițiile publice a cărei intrare în vigoare a fost prorogată și, respectiv, suspendată în mod repetat până la 31 decembrie 2001, fiind respinsă prin Legea nr.473/2001 și abrogată prin O.G. nr.60/2001 privind achizițiile publice.
Astfel, organizațiile și instituțiile care achiziționează bunuri și servicii pentru propriile lor nevoi, pot fi considerate ca un segment de consumatori intermediari între producătorii primari și consumatorii individuali finali. În ultimă instanță, ceea ce produc și oferă organizațiilor de consum ajunge tot la consumatorii individuali, aceștia determinând de fapt natura și structura consumului.
Acest tip de consumator este tratat în literatura de specialitate destul de puțin, deoarece, pe de o parte ponderea sa în cadrul pieții fiind relativ restrînsă, iar pe de altă parte, datorită modalităților specifice de satisfacere. Drept urmare, cererea unităților, a instituțiilor, îmbracă forme particulare ca și mecanismele lor de formare și manifestare, ceea ce le deosebește de cele ale familiilor și ale consumatorilor individuali.
Referitor la decizia de cumpărare. Aceasta este luată în mod diferit pentru fiecare dintre cele trei mari tipuri de consumatori. În cazul consumatorului individual decizia este luată de fiecare individ în parte, în cea mai mare parte a cazurilor sau poate după o consultare cu membrii grupului din care face parte. În cazul familiei, a gospodăriei, decizia de cumpărare se ia în consens cu membrii acesteia, în timp ce în organizații, instituții aceasta se ia de persoane sau structuri organizatorice special desemnate. Iată de ce luarea deciziei de cumpărare este un proces complex, iar cunoașterea modului formării efective a acestei decizii, și mai ales în dependență de aceea cine este cumpărătorul, reprezintă informații absolut necesare atât pentru producător, cât și pentru comercianți.
Reprezentanții economiei politice clasice au creat și au susținut mitul consumatorului suveran, al individului care, neîngrădit de constrângeri exterioare, își alege, în baza unor calcule, acea structură de consum care va aduce maximum de bunăstare. În același timp, consumul și consumatorul erau privite ca puncte terminus. Orice consum este o distrugere de valoare, o pierdere, stabilea la nivelul anului 1852 J. B. Say [după 13, p. 84]. Mai târziu, după circa un secol, neoclasicii (L. Walras, S. Jewons, C. Menger) au pus bazele teoriei consumatorului rațional. Pentru Walras, consumatorul este un agent final care, cu venitul câștigat și în limitele acestuia, caută sa cumpere de pe piață un anumit număr de bunuri și servicii în intenția de a-și satisface nevoile și dorințele.
Asupra comportamentului consumatorului își exercită influența un număr mare de factori, dintre care mai semnificativi sunt: factori culturali; factori sociali; factori psihologici; factori personali. Importanța și caracterul hotărâtor al naturii factorilor comportamentului pot fi cel mai bine conturate pornind de la înțelegerea semnificației relației stimul – reacție privind manifestările consumatorului, care dispune de putere de cumpărare.
Protecția consumatorului constituie principalul suport pentru transformările social-economice care au loc în Republica , veriga de bază a acestei reforme o constituie acei consumatori care își cunosc drepturile și libertățile în domeniul dat și sunt dispuși să și le implementeze în practică. Într-un stat de drept democrat, unde omul, binele lui reprezintă valoarea supremă, protecția consumatorului reprezintă una dintre pîrghiile democratice, concretizate în natura raporturilor stabilite între autoritate și cetățean.
În dependență de activitatea pe care o desfășoară, persoanelor care dețin o funcție ce ține de asigurarea consumatorului le este consacrată nobila misiune de a deservi societatea și de aplica legea, care exprimă voința generală a populației. Astfel se consideră necesar ca consumatorii să fie situați pe locul care-l merită, în cadrul multitudinii de servicii pe care le suportă.
2. Elementele constitutive ale noțiunii de consumator
2.1. Consumatorul persoană fizică
Condiția juridică pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi catalogată drept consumator sunt prevăzute de noțiunea dată de art.1, alin.(l) al Legii nr. 105-XV din 13.03.2003, astfel încît, mai multe elemente pot fi, astfel, desprinse, și anume primul element al definiției: „orice persoana fizică” [2].
Inițial vom menționa că calitatea de persoană fizică este recunoscută prin lege tuturor ființelor umane, privite în mod individual, ca membre ale societății, care se bucură de posibilitatea de a participa la raporturile juridice civile. Dreptul obiectiv stabilește condițiile în care omul, ca persoană fizică devine subiect de drept și își exercitădrepturile și își execută obligațiile născute în, cadrul raporturilor juridice. într- adevăr, dreptul obiectiv determină identitatea juridică a individului, adică ca subiect de drept, avându-1 în vedere chiar înainte de a se naște, stabilind, anumite, drepturi în seama copilului conceput însă nenăscut, asigurîndu-i paternitatea etc., deși noul subiect de drept este încă inconștient, lipsit total de discernamînt și nu poate să-și exercite personal vre-un drept al său ori să-și îndeplinească vreo obligație juridică. Din moment ce se naște, viața copilului se desfășoară, sub aspect juridic, în condițiile stabilite de lege.
Înaintînd în vîrstă, fiecare etapă a vieții omului este reglementată expres de lege, trecerea timpului aducînd după sine schimbări importante în privința calității de subiect de drept a omului. Statutul său juridic se schimbă caurmare a înaintării în vîrstă, la îndeplinirea de către minor a vârstei de 7-14 ani și apoi de 14-18 ani se schimbă, chiar în mod radical, statutul legal al omului ca subiect de drept, adică pe măsură ce trece timpul omul dobîndește noi calități juridice, noi și noi drepturi, și-și asumă noi și noi obligații juridice în diferite sectoare ale vieții sociale și economice [12, p. 14].
Omul luat individual, ca persoană fizică, participă în cele mai variate raporturi juridice. Dintre acestea un loc important îl ocupă raporturile juridice civile, la care persoana fizică participă ca subiect de drept civil. Numai oamenii pot fi subiecți ai unor raporturi juridice civile, conduita umană fiind unicul obiect al reglementării juridice. Sintagma subiect de drept desemnează, în egală măsură, atât participantul la raporturile juridice, titularul de drepturi și obligații, cât și vocația unui atare titular de a participa la asemenea raporturi, concretizată în aptitudinea de a-și pune în valoare drepturile și obligațiile ce-i sunt recunoscute, respectiv impuse.
Ca persoană fizică, omul, este un subiect de drept universal, avînd prerogativa de a participa la cele mai variate raporturi juridice. Și el deseori intră în raporturi juridice pentru că urmărește realizarea unor scopuri personale, satisfacrerea unor interese materiale sau spirituale, cît și exercitarea unor obligații impuse de dispoziția normelor juridice sau asumate prin acte juridice.
În continuare, în vederea echilibrării „părții slabe” în raport cu puterea economică a „părții puternice” și ca răspuns la fragilitatea contemporană a consumatorului, Legea nr.105-XV din 13.03.2003 privind protecția consumatorilor, prevede în conținutul său ca unic protejat doar consumatorul cu statut de persoană fizică [2].
Prin urmare, în decizia Colegiului economic al C.S.J. a R.Moldova din 25.03.2004 în speța Camera de Comerț și Industrie a Republicii Moldova contra ÎCS "Red Centru" din mun.Chișinău, or.Vatra se decide și confirmă că „în conformitate cu prevederile Legii privind protecția consumatorului, protecția este prevăzută numai pentru persoanele fizice” [41, p. 15-17].
Pe plan european, totusi, au existat si există voci în doctrină care au pledat pentru introducerea în domeniul noțiunii de consumator si a persoanelor juridice al căror reprezentat acționează în afara specialității sale [28, p. 150]. Astfel, prin Decizia C.J.C.E. din 22 noiembrie 2001 înaintată la cererea lui Guide di Pace di Viadana împotriva Italiei referitor la interpretarea noțiunii de consumator și utilității aplicării instituției clauzelor abuzive prin prisma Directivei nr.93/13/CEE, Curtea explică că „noțiunea de consumator definită de articolul 2 litera b) al directivei, trebuie interpretată în sensul că aceasta priveste exclusiv persoanele fizice”.
Trebuie de menționat că această decizie nu a împiedicat Curtea franceză de Casație să încerce extinderea noțiunii, pentru a include aici și persoanele juridice, atunci cînd contractează în afara specialității lor ori în scopuri extraprofesionale, ținînd cont de faptul că, în dreptul francez, conform principiului specialității persoanei juridice, persoana poate contracta în afara scopului pentru care a fost constituită. Argumentul înaintat de Curtea franceză de Casație a fost unul cu o puternică influență a „naționalismului juridic”, întrucît art. L.132-1 din Codul de consum francez nu dă o noțiune expresă de consumator, lăsînd aceasta la aprecierea instanțelor de judecată. Astfel, avînd în vedere că art. L.132-1 din Codul de consum francez nu este redactat în aceiași termeni ca și Directiva din 5 aprilie 1993, în dreptul francez consumatorul ar putea fi și o persoană juridică.
Totuși, în practică s-a ivit problema de a sti în ce măsură poate fi considerată consummator persoana juridică ce acționează în scop comercial, dar în afara competenței sale profesionale, și anume jurisprudența franceză, în renumitul caz CAPE, a adoptat o nouă orientare în privința definiției consumatorului si persoanelor care aparțin acestei categorii de contractanți, orientare susținută și în alte cazuri, cum ar fi cazul SAADEG [26, p. 2160-2162]. Premisa acestei idei s-a relevat a fi starea de ignoranță, inferioritate asemănătoare cu cea a consumatorului profan în care s-ar afla persoana juridică ce contractează în afara sferei sale profesionale, însă în scop comercial. În soluționarea acestei probleme, C.J.C.E pare a fi partizana concepției restrictive în ceea ce priveste definirea consumatorului, privînd persoana juridică de calitatea de consumator și instituind astfel o „prezumție de profesionalism” în sarcina acesteia, indiferent de domeniul în care acționează, în sau în afara sferei sale profesionale. Cu toate acestea, jurisprudența franceză, în rezolvarea acestei situații a luat în considerare criteriul naturii actelor juridice încheiate de persoana juridică, statuînd astfel că, în măsura în care actul încheiat de persoana juridică nu prezintă un raport direct cu activitatea profesională desfăsurată, persoana juridică poate beneficia de protecția conferită de reglementările privind clauzele abuyive [33, p. 203-205].
La fel de controversată pare a fi si problema persoanelor juridice fără scop lucrativ, persoane care, în lumina actualelor reglementări, sunt excluse din categoria consumatorilor pentru simplul fapt că dețin calitatea de persoană juridică, deși ele nu sunt angajate în nici un fel de activități profesionale lucrative si, în consecință, în privința lor efectele prezumției de profesionalism ar trebui anihilate.
În egală măsură prezintă relevanță cazul reprezentării consumatorului de către un agent economic la momentul încheierii unui contract cu un alt agent economic. Într-o opinie, se consideră că reprezentantul agentului economic va dobîndi calitatea de consumator, întrucît această reprezentare are scopul protejării intereselor consumatorului.
Însă, în cazul dat apare o dilemă, si anume dacă această reprezentare nu e contractată în ideea înlăturării situației de inferioritate în care se găseste consumatorul. În situația dată considerăm că consumatorul, prin reprezentarea intereselor sale de către un agent economic, poate fi considerat că încheie contractul cu agentul economic de pe o poziție de egalitate, scăpînd astfel de handicapul incompetenței.
Astfel, susținem că agentul economic reprezentant nu va putea fi încadrat în categoria consumatorului doar pentru simplul fapt că apără interesele acestuia din urmă, întrucît profesionistului reprezentant nu i se transmite starea de inferioritate economică și socială, specifică consumatorului, contractul încheiat de reprezentant fiind astfel, unul între doi agenți economici.
2.2. Consumatorul – utilizator de bunuri și servicii
Întrucît cei care utilizează bunurile si serviciile pot fi, în fapt și alte persoane decît cele legate printr-o relație contractuală cu agenții economici (de ex. membrii familiei cumpărătorului), legiuitorul la definirea noțiunii de consumator, pe lîngă termenul „de a procura” a prevăzut și acțiunea „ de a folosi produse și servicii”. În contextul noțiunii date se poate de remarcat că consumator poate fi si persoana care doar intenționează să comande un produs sau să beneficieze de un serviciu, astfel încît noțiunea de „consumator” depășind esența definiției date de normele civile privind subiectul contractului de vînzare-cumpărare, și anume de „cumpărător”.
Asimilarea consumatorului cu cumpărătorul este frecventă în practică, însă pct. 2 din Hotărîrea Plenului C.S.J.al R.Moldova prevede că termenul de „consumator” dispune de o arie de acoperire mai amplă. Astfel, consumatorul poate dobîndi un bun (sau serviciu) nu numai cumpărîndu-l, dar și ca efect al contractului de locațiune sau chiar depozit [10, p. 367]. Concomitent posesia sau proprietatea poate rezulta nu numai dintr-o relație contractuală, ci dintr-un raport juridic în cadrul căruia consumatorul este terță persoană (de ex. contractul în folosul unui terț conform art.721 din Codul civil al R.Moldova [1]), adică consumatorul nu s-a aflat în relații contractuale cu întreprinzătorul (ex. transportul gratuit al pensionarilor (în calitate de consumatori ai serviciilor de transport), ca efect al contractului de subvenționare încheiat între autoritatea publică și societățile de gestionare a transportului public).
Posesia poate rezulta nu numai dintr-o relație contractuală, ci și dintr-un raport juridic cu privire la care posesorul nu și-a exprimat voința. De exemplu, expedierea la domiciliul consumatorului a unor produse pe care acesta nu le-a comandat.
Pe de altă parte dacă criteriul de delimitare este subiectul la care se referă noțiunea, termenul „cumpărător” are un caracter mai extins, deoarece include atît persoanele fizice, cît și cele juridice, iar termenul „consumator” poate fi atribuit numai persoanelor fizice, astfel încît persoanele juridice, precum si persoanele fizice ce desfăsoară activitatea de întreprinzător si intră în raporturi juridice în virtutea acestei calități nu sînt incluse în noțiunea de „consumator”.
La fel, alăturarea termenilor de produse și servicii, este simptomul pentru vocația dreptului de consum de a i se aplica atît situațiilor în care interesele consumatorului au fost lezate prin intermediul unui bun, cît și acelora în care nemulțumirea ultimului decurge din prestarea unui serviciu. Strict teoretic, toate bunurile – mobile și imobile, corporale și incorporale – pot face obiect al consumului în sens tehnic, domeniul nesuprapunîndu-se bunurilor din dreptul civil. Aici vom menționa că în dreptul modern, noțiunea de bunuri se racordează la categoria obiectului raportului juridic civil, care se definește ca fiind acțiunea sau inacțiunea la care are dreptul subiectul activ și la care este obligate subiectul pasiv. Deși sunt numeroase textele care folosesc cuvîntul “bun” ori cel de “de lucru”, în legislația civilă nu se găsește o definiție a “bunului”. În aceste condiții i-a revenit sarcina doctrinei juridice să incerce definirea acestei noțiuni. Vom fi de acord cu definiția dată recent în literatura de specialitate și vom spune că prin “bun” se înțelege o valoare economică ce este utilă pentru satifacerea nevoii materiale ori spirituale a omului și este susceptibilă de apropierea sub forma dreptului patrimonial [10, p. 87]. Astfel, pentru a putea fi calificat sub accepțiune juridică, un bun trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: – să aibă o anume valoare economică, adică să fie util pentru om, să satisfacă o nevoie, o trebuință umană; – să fie susceptibil de apropriere, adică să poată face obiect al dreptului de proprietate.
În continuare vom menționa faptul că în practică, doctrină și chiar legislație [22, p. 81], termenul “bunuri” este folosit în două sensuri ori accepțiuni. Într-un prim înțeles, termenul “bun” desemnează orice lucru cu privire la care pot exista drepturi și obligații patrimoniale “stricto senso”. Într-un al doilea înțeles “lato senso” termenul “bun” desemnează orice element al activului patrimonial al unei persoane; cu alte cuvinte “bunul” – în sens larg – se referă nu numai la lucruri, ci și la drepturile privitoare la acele lucruri.
În conformitate cu art 285 din Codul Civil al Republicii Moldova, bunuri sînt considerate toate lucrurile susceptibile apropierii individuale sau colective și drepturile patrimoniale, în sensul dat termenul de lucruri avînd înțelesul de obiecte corporale în raport cu care pot exista drepturi și obligații civile [1].
Codul civil românesc foloseste termenul “bun” în două înțelesuri. El folosește, termenul “bun” în primul dintre cele două înțelesuri, în art. 479 care prevede că “poate avea cineva asupra bunurilor, sau un drept de proprietate, sau un drept de folosință, sau numai servitute”. În al doilea înțeles, termenul “bun” este folosit de Codul civil în art. 475 potrivit căruia “oricine poate dispune liber de bunurile care sunt ale lui, cu modificările stabilite de legi”. E un înțeles pe care îl regasim, de altfel, și în art. 462 și în art. 471.
Cît despre bunurile imobiliare, vom menționa că la momentul actual, un fenomen natural sau un lucru din natură nu devine bun decât în măsura în care se află în interacțiunea raporturilor omenești [11, p. 28]. Altfel spus, un fenomen al naturii sau un obiect al lumii înconjurătoare devine bun numai atunci când este susceptibil de a satisface o necesitate a omului și cînd între oameni apar raporturi de atribuire, stăpînire și folosire a acestui bun. Bunurile imobile întotdeauna au servit drept obiect al diverselor neînțelegeri, din care cauză li s-a stabilit un regim juridic deosebit, cunoscut încă în dreptul privat roman. Terenurile, obiectele acvatice, clădirile, construcțiile și altele asemenea – totul aparține omului, iar dovadă a acestei apartenențe servește titlul de proprietate, în a cărui temei, în registrul bunurilor imobile sînt înscrise drepturile imobiliare.
Din multitudinea de lucruri unele sunt, prin firea lor, ale tuturor, acestea numindu-se la romanii antici res omnis communis, așa ca aerul atmosferic, lumina solară, flora și fauna apelor neutre ale mărilor și oceanelor; altele, cele mai numeroase, aparțin omului în propriu. Pe acestea din urmă, omul și le poate însuși, spre a le stăpâni singur și pe deplin, prin apropiere. Spre deosebire de științele economice, pentru care bunul are importanță în materialitatea sa, pentru științele juridice lucrurile din natură și cele create de om sunt bunuri și în sens imaterial, adică în sens de drepturi asupra lor. Necesitatea reglementării regimului juridic al imobilelor s-a impus o dată cu admiterea, în circuitul civil, a imobilelor. Securizarea tranzacțiilor imobiliare, reclama și crearea unui cadru normativ adecvat, menit să determine clasa imobilelor pasibile de înregistrare în registrul bunurilor imobile, identificarea, formarea bunurilor imobile, definite, în Legea nr. 354-XV din 28.10.2004 [4], în continuare Legea nr. 354/2004, ca lucrări cadastrale.
Pentru a lua la evidență toate imobilele din , este necesară cunoașterea naturii lor juridice, în funcție de care se stabilesc criteriile de includere a bunurilor într-o clasă sau alta. Acest deziderat este creionat și de C. civ., Legea nr. 1543/1998, care stabilesc modul de creare și de ținere a cadastrului bunurilor imobile, prin care se asigură recunoașterea publică a dreptului de proprietate și a altor drepturi patrimoniale asupra bunurilor imobile, apărarea de stat a acestor drepturi. Legea nr. 1543/1998 reglementează raporturile juridice privind bunurile immobile situate în limitele țării, indiferent de tipul de proprietate și destinația lor, susceptibile a face obiectul înregistrării. Așadar, noțiunea de bun cuprinde atât lucrurile corporale în accepțiunea tangibilă a acestora res quae tangi possundi, lucrurile materiale, asupra cărora poartă drepturile, cât și drepturile pe care omul le are asupra lucrurilor [6]. În literatura juridică, se mai polemizează asupra faptului dacă obiectul este un element necesar al raportului juridic civil, în sensul dacă obiectul include numai acțiunea la care este îndrituit subiectul activ și îndatorat subiectul pasiv ori cuprinde și lucruri la care se referă conduita părților.
Opinia dominantă în doctrină, la care consemnăm, este cea conform căreia obiectul constituie un element necesar al raportului juridic civil, iar acest element constă în conduit părților, adică în acțiunea sau abstențiunea la care este îndreptățit subiectul activ și este obligat subiectul pasiv în raport cu acest lucru. De exemplu, înregistrarea actului juridic, a drepturilor imobiliare etc.
În sensul cercetării propuse, ne interesează dacă lucrurile sunt sau nu obiect al raportului juridic civil. Problema abordată rezidă în caracterul social al raportului juridic. Or, dacă admitem că bunurile la care se referă conduita părților fac parte din obiectul raportului juridic, știrbim din caracterul social al acestui raport. Soluția optimă ar fi compromisul în sensul că, atunci când conduita părților se referă la bunuri, acestea sunt considerate obiecte derivate (externe) ale raportului juridic, cu alte cuvinte este realizarea efectivă a conduitei vizavi de bunuri.
Potrivit doctrinei ruse, bunurile sunt obiecte ale dreptului de proprietate, iar conduita părților, drepturile și obligațiile pot fi obiecte ale dreptului de creanță sau drepturi corporative, nu însă obiecte ale drepturilor reale. Distincția este importantă pentru determinarea regimului juridic al obiectului și, prin urmare, pentru evitarea confundării regimurilor juridice ale bunurilor. Mai mult decît atît, bunurile imobile și drepturile asupra lor, inclusiv alte drepturi reale [dezmembrămintele], sunt pasibile de înscriere în registrul bunurilor imobile, neînscrierea dreptului fiind sancționată cu neconstituirea lui și inopozabilitatea față de terți.
În accepțiunea generală, sunt bunuri imobile lucrurile susceptibile de apropiere sub forma dreptului de proprietate. În literatura juridică, se operează atât cu noțiunea de bun cât și cu noțiunea de lucru. Codul Civil prin art. 288-296, 303-312, 315-333, 337-343 etc. utilizează termenul bun, chiar și atunci cînd, evident, este vorba de lucruri, deci este o definire a bunurilor în sens larg. În sens restrîns lucruri sunt obiectele corporale în raport cu care pot exista drepturi și obligații.
În continuare, Legea nr.105-XV din 13.03.2003 [2] reglementează relațiile ce au ca obiect bunuri sau servicii, care pot apărea din contractele privind vînzarea-cumpărarea cu amănuntul, locațiunea, antrepriza și prestările de servicii, transportarea cetățenilor și a bagajelor, comisionul, expediția, depozitul, magazinajul, serviciile turistice, consignația, asigurarea, prestarea serviciilor financiare (bancare) pentru satisfacerea necesităților personale ale consumatorului, inclusiv acordarea de credite, deschiderea conturilor clienților, efectuarea decontărilor la cererea lor, primirea și păstrarea hîrtiilor de valoare si a altor valori, precum și din alte contracte referitoare la satisfacerea necesităților personale ale cetățenilor, nelegate de obținerea venitului (profitului). Nu prezintă importanță tipul contractului, importantă fiind calificarea acestuia drept contract de consum, conform art.666 alin.(3) din Codul civil al R.Moldova [1].
Potrivit art.1 alin.(6) al Legii nr. 105-XV din 13.03.2003 produs este orice „ bun destinat consumului sau utilizării individuale; sînt, de asemenea, considerate produse energia electrică, energia termică, gazele și apa livrate pentru consum individual. În cadrul practicilor comerciale se consideră produs orice bun sau serviciu, inclusiv bunurile imobile, drepturile și obligațiile aferente”.
În acest context, ținem să facem referire la Decizia Colegiului economic al C.S.J. a R.Moldova din 18.05.2006, privind speța S.A. „Cet” contra „T.-T.” S.R.L., în cadrul căreia Colegiul de judecători decide că „consumatorii deconectați de la sistemul de încălzire centrală și prin a căror încăperi trec coloanele de încălzire tranzitorii nu sînt consumatori clandestini’’.
Noțiunea de serviciu, nedefinită de Codul civil al R.Moldova [1], dar curentă în limbajul economic este prevăzută în art.1 alin.(7) al Legii nr.105-XV din 13.03.2003 [2], și anume „activitate, alta decît din care rezultă produse, desfăsurată în scopul satisfacerii unor necesități ale consumatorilor”, înglobînd orice prestație apreciabilă sau evaluabilă în bani, cu excepția prestației ce constă în livrarea unui bun. Literatura de specialitate obișnuiește gruparea serviciilor în trei categorii, toate acoperite de normele dreptului de consum în raporturile dintre agent economic și consumatori, și anume: servicii de natură materială (de ex. cele de curățenie, de reparații, de transport etc), cele de natură financiară (de ex. creditul și asigurările) și servicii de natură preponderent intelectuală (de ex. îngrijiri, tratamente și investigații medicale, consiliere juridică etc.).
2.3. Consumatorul și ocrotirea furnizată de dreptul de consum
Vorbind despre consumatorul și ocrotirea furnizată de dreptul de consum, vom menționa că acesta este un ultim element, dar poate reperul esențial al ocrotirii furnizate de dreptul de consum, cel puțin în actualul stadiu de dezvoltare a acestuia. Consumatorul protejat ca parte slabă este definit prin opoziție cu agentul economic, primul acționînd pentru uzul său personal sau familial. Pot interveni însă situații cînd consumatorul ce contractează pentru consum propriu, nu este la fel de credul, neinformat, usor impresionabil ori nereŃinut. Există, asadar, consumatori avizați și alții mai puțin informați. În aceste circumstanțe ne întrebăm: prezumția de inferioritate este una absolută ori una relativă? Răspunsul final, conform doctrinei franceze a fost în sensul recunoasterii unei prezumții absolute de inferioritate a consumatorului ca fundament al tehnicilor speciale de protecție necesare în dreptul de consum.
Tot art. 1, alin.(1) al Legii nr. 105-XV din 13.03.2003 [2], este cel care trasează limitele între care o persoană fizică poate contracta pentru a fi considerată consumator, prevăzînd că reglementările privind clauzele abuzive se aplică doar contractelor încheiate „în afara activității de întreprinzător sau profesionale”. Astfel, se poate deduce că sfera contractelor în care o persoană poate avea calitatea de consumator se restrînge la contractele încheiate în scopuri personale, familiale sau colective.
În doctrină și în jurisprudență a apărut problema de a cunoaste care e momentul în funcție de care se poate stabili că o persoană acționează sau nu în afara profesiei sale. Aprecierea acestui moment, în funcție de care s-ar putea stabili, de altfel, și calitatea de consumator a unei persoane, se poate face ținîndu-se cont de trei criterii, care vizează legătura dintre contractul încheiat și activitatea profesională: criteriul raportului direct al contractului cu activitatea profesională relevă natura profesională a contractului, situație în care persoana juridică va fi considerată că încheie acel contract în scopul pentru care s-a constituit; criteriul raportului indirect dintre contract si activitatea profesională indică situația în care contractul, desi este încheiat în scop profesional, se situează în afara sferei de competență a profesionistului; criteriul extraprofesional plasează contractul în afara activității profesionale, adică în aria nevoilor personale, familiale.
În ansamblu, trebuie de recunoscut faptul că la definirea noțiunii de consumator, legiuitorul R.Moldova a transpus direct noțiunea dată de Directiva nr.93/13/CEE cu privire la clauzele abuzive din contractele încheiate de consumatori, ținîndu-se cont de dorința și efortul R.Moldova de a armoniza legislația națională la cea comunitară, inclusiv în domeniul protecției consumatorilor prin prisma luptei împotriva clauzelor abuzive contractuale.
În sensul de mai sus, voința și comuna intenție a părților joacă un rol fundamental la formarea contractului, chiar dacă pot exista în diferite sisteme juridice legi de ordine publică care nu permit părților să se abată de la conținutul acestora. O precauție esențială trebuie respectată la negocierea și elaborarea unui contract, conservând ideea că principalele sisteme juridice din lume supraveghează asigurarea libertății și sincerității voinței contractanților, adică contractele negociate cu bună-credință. Această voință ar trebui să se exprime pe parcursul negocierilor, astfel încât actul final să fie redactat într-o formă clară, precisă și completă [31, p. 58-60].
Principiile fundamentale care guvernează materia contractelor sunt reprezentate de principiul libertății contractuale și principiul consensualismului, reguli care au ca scop garantarea formării libere a contractelor, pentru ca natura și conținutul acestora să oglindească, în mod exact, voința părților contractante [14, p. 44-45]. Efectul acestor garanții este anihilat prin existența unei clauze abuzive, de esența căreia este lipsa negocierii directe, definită în art.1 alin.(18) din Legea nr.105-XV din 13.03.2003, dată fiind imposibilitatea consumatorului de a influența natura acelui contract.
În sistemul de drept al RM conținutul negocierii contractuale este reglementat prin art.515, și anume: “O obligație se poate naște prin inițierea și desfășurarea negocierilor de încheiere a contractului”. Astfel, acest articol se preocupă de faza negocierilor sau de etapa precontractuală, astfel încât termenul sugerează o etapă premergătoare unui anumit contract pe care părțile doresc să-l încheie.
Contractul este un acord între două sau mai multe manifestări de voință, intervenit pentru a crea, modifica, transmite sau stinge un raport juridic. Acest acord se realizează prin reunirea manifestărilor de voință emise în acest scop. Tot ce ține de domeniul pregătirii acestui acord, până la momentul încheierii lui efective, reprezintă etapa precontractuală sau faza negocierilor.
Conform art.712 alin.(1) din CC RM, “clauze contractuale standard sunt toate clauzele formulate anticipat pentru o multitudine de contracte, pe care o parte contractantă (utilizator) le prezintă celeilalte părți la încheierea contractului”, astfel încât conform alin.(2) al aceluiași articol “nu există clauze contractuale standard în măsura în care condițiile contractului au fost negociate în particular între părți”.
Pentru a atribui anumite clauze la categoria clauzelor contractuale standard nu este decisiv nici nodul de prezentare (spre exemplu, dacă sunt prezentate într-un document separat sau au fost incluse în contractul semnat de către părți, dacă sunt prezentate sub forma unor documente tipărite sau sunt doar în computer etc.), nici faptul de cine au fost pregătite (partea însăși sau o asociație profesională etc.), nici volumul acestora (spre exemplu, dacă sunt numeroase și se referă la toate sau la majoritatea aspectelor contractului, sau sunt doar câteva clauze care se referă, spre exemplu, la răspundere și la modul de soluționare a litigiului). Determinant este faptul că aceste clauze contractuale au fost elaborate anticipat pentru o folosire generală și repetată și au fost efectiv folosite într-un caz concret de către una dintre părți, fără a negocia cu cealaltă parte. Deci, vor fi clauze contractuale standard numai acele clauze contractuale care au fost prezentate unei părți și pe care partea poate doar să le accepte în întregime sau să le respingă, fără a putea să le negocieze [12, p. 282].
Lipsa negocierii directe se materializează, așa cum s-a arătat, prin contracte de adeziune sau prin condițiile generale de vânzare în privința cărora își produce efectul o prezumție de abuz de putere economică, care poate fi răsturnată de către profesionist prin proba negocierii. Este interesant de examinat reglementarea diferențiată privind probațiunea în cazul clauzei inechitabile (art.716, art.718-719 din CC RM [1]) și în cazul unei clauze abuzive (art.4 din Legea nr.105-XV din 13.03.2003 [2]), și anume: în cazul clauzelor contractuale standard interzise de art.718 și art.719 din CC RM [1], sarcina probei se determină conform regulii generale, adică partea contractantă care susține nulitatea clauzei contractuale standard va face dovada acesteia; în caz de dubii asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului (art.4 alin.(5) din Legea nr.105-XV din 13.03.2003 [2]), iar proiectul Legii privind clauzele abuzive indică că “în cazul în care orice comerciant pretinde că a fost negociată individual o clauză standard, acestuia îi revine sarcina probei” (art.5 alin.(4) din proiectul legii enunțate).
Prin urmare, prevederile Legii nr.105-XV din 13.03.2003 [2], precum și a proiectului Legii privind clauzele abuzive au o aplicabilitate mai eficientă pentru interesele economice ale consumatorilor în comparație cu normele de drept comun, deoarece în cazul unui litigiu de consun dacă un agent economic pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul este de datoria lui să prezinte probe scrise în acest sens. Pentru admisibilitatea unei astfel de probe, este necesară demonstrarea caracterului efectiv al negocierii, în sensul existenței posibilității de a schimba conținutul sau natura contractului, de unde se poate concluziona că nu poate exista negociere doar în virtutea unor simple discuții pe marginea unor clauze. Faptul negocierii unor clauze contractuale nu exclude existența, în cadrul aceluiași contract, a unor clauze abuzive, întrucât negocierea parțială nu are ca efect înlăturarea posibilității aplicării normelor privind protecția consumatorului împotriva clauzelor abuzive, în ceea ce privește întregul contract.
Prin urmare, clauzele contractuale elaborate de una dintre părțile contractului vor deveni clauze contractuale obligatorii, dacă agentul economic a adus la cunoștința destinatarului ofertei toate clauzele viitorului contract, inclusiv clauzele contractuale standard, iar consumatorul a acceptat oferta, inclusiv clauzele contractuale standard. Modul în care se face referință la clauzele contractuale standard poate fi foarte divers. De regulă, aceasta se face prin prezentarea unui text în care sunt încorporate toate clauzele contractuale standard. Însă poate fi folosită și oricare altă modalitate de prezentare a clauzelor contractuale standard, care asigură posibilitatea celeilalte părți de a lua cunoștință de conținutul acestor clauze. Spre exemplu, afișarea acestora la sediul utilizatorului, în parcări, la oficiul de prestare a serviciilor de telecomunicații. Agentul economic este obligat să menționeze faptul folosirii clauzelor contractuale standard (cu excepția situației în care aceasta nu este posibil din cauza circumstanțelor cazului) și modul în care cealaltă parte poate să ia cunoștință de aceste clauze [26, p. 2160-2162].
Absența negocierii directe se evidențiază, de asemenea, în cazul ambiguității, obscurității unei clauze contractuale, așa cum rezultă din prevederile art.4, alin.(5) din Legea nr.105-XV din 13.03.2003 [2], conform cărora “în caz de dubii asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului”. Litera acestei stipulații instituie, se pare, o sancțiune mai puțin drastică în privința ambiguității unei clauze, și anume, înlăturarea sensului conferit acesteia de către profesionist și preferarea unei interpretări a acelei clauze în avantajul consumatorului. Dar, în măsura în care o astfel de clauză ambiguă creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, aceasta va fi considerată că întrunește condițiile unei clauze abuzive și, în consecință, va fi sancționată, mai sever de data aceasta, cu reputarea ei ca nescrisă, sancțiune întărită și de jurisprudență. Astfel, la prezentarea clauzelor contractuale standard, utilizatorul este obligat să țină cont de eventualul handicap al celeilalte părți (spre exemplu, analfabetismul) și să prezinte clauzele contractuale standard, în așa mod încât cealaltă partea să aibă posibilitate reală de a lua cunoștință de conținutul clauzelor standard.
Încălcarea bunei-credințe. Ideea de bună-credință contractuală este pusă în aplicare pentru a justifica anularea anumitor clauze de iresponsabilitate sau de neexecutare, care creează un dezechilibru semnificativ în relațiile contractuale. În Roma antică, buna-credință era sesizată în partea ce ține comportamentul tipizat al persoanelor de bune moravuri: Bona fides est officium viri boni (Buna-credință este o sarcină puternică a bunătății). Astfel, după A.Volansky, la Roma buna-credință “nu se referea atât la starea internă a subiecților (…), ci mai mult la conformitatea legăturii juridice cu o tradiție urmată de către oamenii de bună-credință: ea indică o stare de conformitate socială”. Mai târziu, J.Dabin amintește că “drepturile trebuie exercitate în mod civilizat, într-un spirit de sociabilitate umană, iar judecătorul se va referi la aprecierea moralei persoanelor sincere”.
Inserarea bunei-credințe în categoria criteriilor de determinare a clauzelor abuzive îi conferă acesteia un nou rol, și anume, acela de “criteriu de control al clauzelor abuzive”, după cum se poate deduce din prevederile art.1 alin.(18) din Legea nr.105-XV din 13.03.2003. Recurgerea, în scopul suprimării clauzelor abuzive la criteriul bunei-credințe, considerat, de altfel, fundamentul abstract al clauzelor abuzive, se motivează prin existența abuzului de drept exercitat de partea contractantă mai puternică din punct de vedere economic. Acest abuz are ca și consecință instalarea echilibrului contractual și astfel ocolirea obligației de bună-credință are ca efect inducerea în eroare a părților, atât la momentul perfectării contractului, cât și pe durata executării acestuia.
În conformitate cu art.11 lit.a) al Legii nr.105-XV din 13.03.2003 [2] “consumatorul, la încheierea contractelor, are dreptul de a lua liber decizii la achiziționarea produsului, serviciului, fără a i se impune în contracte clauze abuzive sau care pot favoriza folosirea unor practici comerciale abuzive, de natură a influența opțiunea acestuia”. În conformitate cu art.513 din CC RM “(1) Debitorul și creditorul trebuie să se comporte cu bună-credință și diligență la momentul nașterii, pe durata existenței, la momentul executării și stingerii obligației. (2) Este nulă clauza prin care se derogă de la prevederile alin.(1) [1].”
De fapt, textul alineatului (1) este o reiterare și o dezvoltare în domeniul obligațiilor a dispozițiilor cu caracter general ale art.9 din prezentul cod: “Persoanele fizice și juridice trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile cu bună-credință, în acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică și cu bunele moravuri. Buna-credință se prezumă până la proba contrară”. Dacă art.9 se referă numai la exercitarea drepturilor și executarea obligațiilor, art.513 extinde această obligație de diligență și comportament de bună-credință și la încheierea, pe toată durata existenței, a executării și stingerii raportului obligațional.
Totuși, ce este buna-credință? Sau în ce constă această obligație ori îndatorire de comportare cu bună-credință și diligență? Legiuitorul nu definește conceptul de bună-credință, cu toate că îl utilizează foarte des. Această sarcină i-a revenit doctrinei și jurisprudenței. Doctrina a identificat două forme de manifestare a bunei-credințe în raporturile juridice civile care constituie, de fapt, funcțiile aceluiași concept al bunei-credințe. Aceste două funcții sunt: loialitatea în acte juridice și, în special, în contracte și credința eronată, constând în a crede din eroare că se acționează conform legii și de care se ține seama pentru a-l proteja pe cel interesat contra consecințelor iregularității actului. Este limpede că în cazul prezentului articol este vizată prima funcție: loialitatea în actele juridice. Același autor a decelat elementele constitutive ale acestei forme de manifestare a bunei-credințe:
a) Intenția dreaptă, rezultanta loialității și probității, implică întotdeauna absența dolului și a fraudei, violenței, precum și fidelitatea în angajamente; de asemenea probitatea sau loialitatea antrenează absența îndoielii, ignoranță corectă și justificată, care în drept poartă denumirea de eroare scuzabilă.
b) Diligența determină săvârșirea de acte sau fapte cu prevederea rezultatului circumscris în limitele legii.
c) Legalitatea, adică săvârșirea unor acte cu conținut licit, este fațeta juridică a ordinii ca valoare morală.
d) Abținerea de la vătămarea sau de la păgubirea altuia cu ocazia instrumentării actului juridic.
Noțiunea de bună-credință poate fi înțeleasă diferit, în funcție de elementul care predomină în conținutul acesteia: cel subiectiv sau cel obiectiv. Astfel, prin prisma elementului subiectiv, buna-credință implică un comportament diligent, de cooperare, în vederea realizării scopului contractului în ceea ce privește executarea lui, fapt care are ca urmare aprecierea bunei-credințe in concreto. Pe de altă parte, elementul obiectiv transformă buna-credință într-o modalitate de stabilire a dezechilibrului și în asemenea caz aceasta se va stabili in abstracto. După opinia noastră, buna-credință reprezintă o normă obiectivă de comportament, deoarece această accepțiune prevalează analiza clauzelor abuzive [33, p. 208-210].
În fine, în ceea ce privește noțiunea de bună-credință, se poate de menționat în câteva cuvinte simple: “este de bună-credință cel are care un comportament onest și conștiincios și cel ce observă un comportament loial, cinstit, lipsit de răutate” sau cel care “are buna voință, loialitatea, preocuparea de a suporta cheltuieli în profitul cocontractantului său, de a colabora cu el, de a-i facilita situația, într-un cuvânt de a-l iubi ca pe un frate”.
Pe plan european, Directiva nr.93/13/CEE din 5 aprilie 1993 dispune că: “întrucât, în conformitate cu criteriile generale selectate, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor, în special în cadrul activităților publice de vânzare sau furnizare, prin care se asigură servicii colective care iau în considerare solidaritatea dintre utilizatori, trebuie completată cu mijloace pentru efectuarea unei aprecieri globale a diferitelor interese implicate întrucât: – aceasta constituie o cerință de bună-credință; – la aprecierea bunei-credințe, trebuie acordată o atenție deosebită forței pozițiilor de negociere ale părților, faptului de a ști dacă consumatorul a fost încurajat să-și dea acordul pentru clauza în cauză și dacă bunurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; – condiția de bună-credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor, atunci când acesta acționează în mod corect și echitabil față de cealaltă parte, de ale cărei interese legitime trebuie să țină seama”.
Astfel, Directiva nr.93/13/CEE, în preambul, justifică recurgerea la criteriul general al bunei-credințe prin prisma necesității unei evaluări globale a diferitelor interese ale părților implicate în contract. De asemenea, se subliniază faptul că obligația de bună-credință va fi considerată îndeplinită în măsura în care profesionistul va acționa în mod echitabil, în ceea ce îl privește pe consumator și interesele acestuia, accentul fiind pus pe posibilitatea, puterea de negociere a cocontractantului și pe faptul de a ști în ce măsură consumatorului i-a fost indus consimțământul sau dacă serviciile sau bunurile au fost furnizate ca urmare a unei comenzi explicite a consumatorului.
În baza celor expuse mai sus, rezultă că buna-credință se află la baza luptei împotriva clauzelor abuzive, căci aplicarea sa la stadiul executării contractului, pentru suprimarea acestor clauze, este unanim admisă de doctrină.
Dezechilibrul semnificativ dintre drepturile și obligațiile părților. Prevederile noțiunii de clauză abuzivă, definite de toate trei sisteme de drept, precizează că unul dintre elementele comune ale caracterului abuziv ale unei clauze contractuale este dezechilibrul semnificativ dintre drepturile și obligațiile părților. Însă, în acest context, se poate de observat că definiția expresă de dezechilibru este omisă de legiuitori. După opinia doctrinară, dezechilibru semnificativ este, de fapt, absența prestațiilor echivalente, drept urmare a executării obligațiilor contractuale de către părți, indiferent dacă acest dezechilibru se produce efectiv sau acesta există doar în mod virtual.
Prima tentație, atunci când abordăm tema caracterului abuziv al clauzelor contractului de consum este aceea de a înțelege “dezechilibrul semnificativ” între prestațiile părților. La prima cercetare, se caută un dezechilibru masiv și evident, însă viziunea care astfel se insinuează este una greșită, căci foarte rar caracterul abuziv al clauzelor redactate de către agenții economici capătă aspecte exorbitante sau excesive, astfel încât dezechilibrul să fie evident la prima lectură de către consumator a clauzelor contractuale. Dimpotrivă, de cele mai multe ori, clauzele abuzive prezintă acest caracter doar în economia contractului din perspectiva tuturor prestațiilor la care părțile se îndatorează.
Deci, una și aceeași clauză se poate dovedi abuzivă într-un contract concret, pentru a nu fi astfel într-un alt contract de consum, prin care consumatorului i-au fost recunoscute, de pildă, drepturi care să compenseze concesiile contractuale făcute agentului economic. Prin urmare, o clauză prin care este suprimată posibilitatea consumatorului de a invoca excepția de neexecutare a contractului, cerându-i-se să procedeze la executare chiar și în ipoteza în care agentul economic nu-și execută obligațiile ori clauza prin care consumatorul răspunde pentru neexecutarea obligațiilor asumate, inclusiv în caz de forță majoră, reprezintă stipulații contractuale abuzive în mod explicit [20, p. 42].
Deși frecventă, clauza unui contract de leasing ori clauza unui contract de cumpărare pe credit a unui bun de consun, potrivit căreia consumatorul este dator să plătească redevențele până la achitarea integrală a prețului bunului respectiv, până la expirarea duratei contractului de leasing, chiar și atunci când bunul piere într-o împrejurare ori constituie forță majoră (de ex., natura inundațiilor care au devastat inclusiv în 2010 mai multe localități ale țării, distrugând și astfel de bunuri) reprezintă o clauză abuzivă explicită. Cu toate acestea, în baza cercetărilor efectuate, am stabilit că în nici un contract de acest gen judecătorii nu au înlăturat clauza în discuție pe temeiul abuzivității, în parte, și din pricina inculturii juridice a consumatorilor, care nu cunosc existența acestui remediu legal.
Dacă însă clauza în discuție nu afectează în întregime dreptul consumatorului la invocarea excepției de neexecutare, ci doar o limitează la anumite cazuri, impunând consumatorului să execute parțial contractul, în ipoteza executării parțiale a prestației agentului economic, clauza are mari șanse (în economia contractului) de a nu fi considerată abuzivă, ci licită. Un alt exemplu: o clauză prin care agentul economic își rezervă dreptul de a rezilia unilateral și nemotivat contractul, în orice moment, este, incontestabil, abuzivă. Aceeași clauză s-ar putea dovedi (aproape întotdeauna) licită dacă, prin contract, i s-a rezervat consumatorului un drept de reziliere similar celui dobândit de agentul economic.
Apare întrebarea: când anume, așadar, putem vorbi despre abuzul contractual și, implicit, despre un “dezechilibru semnificativ” între pozițiile părților, în dauna consumatorului? Amprenta clauzelor abuzive este dată de faptul că, dacă ar fi avut posibilitatea reală de a alege, consumatorul nu le-ar fi acceptat. Mecanismul din care s-a născut reprimarea acestor clauze este centrat pe ideea prezervării libertății consimțământului: există “dezechilibru semnificativ” între prestații ori de câte ori, raportată la ansamblul stipulațiilor contractuale, respectiva clauză nu ar fi fost liber asumată de către consumator în ipoteza în care ar fi fost în măsură să negocieze. Reamintim faptul că prin definiție, clauzele abuzive sunt dispoziții contractuale marcate de absența negocierii, iar reprimarea lor se constituie într-o contrapondere la această “absență a libertății” consumatorului de a alege textul contractual.
În ceea ce privește natura dezechilibrului, aceasta este una dublă. Chiar dacă prevederile legale stipulează un dezechilibru între “drepturile și obligațiile părților”, fapt ce va avea ca o consecință calificarea acestui criteriu ca fiind unul juridic, trebuie de avut în considerație scopul clauzelor abuzive de a afecta interesele economice ale consumatorului, ceea ce are ca efect și lărgirea sferei dezechilibrului, incluzând aici și caracterul econonic.
Conceptul de dezechilibru semnificativ își găsește originea în directiva din 5 aprilie 1993, transpusă în dreptul francez prin Legea din 1 februarie 1995 (art.L.132-1 din Codul de consun francez) și expusă în legislația RM prin conținutul art.4 al Legii nr.105-XV din 13.03.2003 [2]. Într-adevăr, anume la nivel comunitar s-a decis că trebuie de calificat abuzivă orice clauză ce nu s-a negociat individual și care, în contradicție cu cerința de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului, art.4 al directivei precizând că “caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde”. Prezentarea contextului contractual, în cadrul căruia trebuie de cercetat caracterul abuziv al unei clauze, trebuie elucidată prin prisma faptului că dezechilibrul semnificativ dintre drepturile și obligațiile părților, element de calificare a unei clauze, poate fi apreciat de către judecător doar în momentul formării contractului. După apropierea mai multor stipulări contractuale, jurisprudența franceză a considerat că “condițiile în care persoana X este lipsită de facultatea de a exercita dreptul de a rezilia în orice moment contractul de abonare, creează în detrimentul acestuia un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților la contract (…) clauza (…) este deci abuzivă, fiind declarată ca nescrisă”. Într-adevăr, pe lângă conținutul contractului, trebuie de făcut referință și la circumstanțele ce influențează încheierea contractului. Astfel dovada abuzului de puterea economică ar putea fi reținută întotdeauna ca un element de probă pertinentă.
3. REGIMUL JURIDIC AL NOȚIUNII DE CONSUMATOR LA ETAPA ACTUALĂ
3.1. Reglementarea juridică a noțiunii de consumator în practica Republicii
În ultimele decenii de existență ale RSS Moldovenești, o asemenea noțiune ca protecția intereselor consumatorului ca persoană fizică practic nu exista. Se avea în vedere protecția tuturor consumatorilor în ansamblu. Activitatea structurilor de stat, în competența cărora intra verificarea calităților produselor fabricate și serviciilor prestate – Ministerul de Interne și Ministerul Comerțului – avea scopul ca să nu se admită lansarea pe piață a produselor necalitative. Dar, luînd în considerație problema principală din economia socialistă – saturarea pieții – calitatea produselor și interesele consumatorului rămîneau pe planul doi. Deși exista un cadru legislativ propice pentru fabricarea produselor calitative, realitatea era de așa natură că pe piață nimereau produse mai puțin calitative, însă în situația deficitului de marfă, ele erau acceptate de consumatori.
Astfel, deși existent și pînă în 1991, interesul asupra protecției consumatori lor în Republica este privit cu o mai mare seriozitate de-abia acum, fiind alimentat de dorința integrării în structurile europene și de noile condiții din economia moldovenească. Consumatorul se confruntă cu problemele unei economii capitaliste în fază incipientă. Deși au fost adoptate acte normative destinate sa-l protejeze, nu trebuie să piardă din vedere maxima utilizată în evul mediu [30, p. 50-52].
Prin urmare, în legislația Republicii noțiunea de consumator are o natură subiectivă, avînd o evoluție continuă din momentul adoptării primei legi privind protecția consumatorilor și pînă în prezent. Astfel, potrivit art.1, alin.1 al Legii Republicii Moldova nr.1453-XII privind protecția consumatorilor, din 25.05.1993 (în vigoare pînă la 27 octombrie 2003, cînd va fi înlocuită cu noua Lege), consumator este "persoana fizică care dobîndește, utilizează ori consumă, ca destinatar final, produse obținute de la agenți economici sau care beneficiază de servicii prestate de acestea". Este o noțiune preluată din art.2, alin.2 al Ordonanței Guvernului României nr.21/1992 privind protecția consumatorilor. Ordonanța nr.58 din 30 ianuarie 2000 pentru modificarea și completarea O.G. nr.21/ 1992 privind protecția consumatorului statuează definiția consumatorului ca "persoana fizică care cumpără, dobîndește, utilizează ori consumă produse sau servicii, în afara activității sale profesionale". Aspect similar prevede și art.115 din Legea României nr.105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat, în care se constată că produsul achiziționat trebuie să fie lipsit de legătură cu activitatea profesională sau comercială a consumatorului. Astfel, legislația internă a României (la fel ca și legislația Republicii Moldova pînă la adoptarea noii Legi privind protecția consumatorilor) nu include, în mod expres, în categoria consumatorilor persoanele care intenționează să procure bunuri sau servicii.
Legislația Federației Ruse, în Legea sa privind protecția drepturilor consumatorilor din 07.02.1992, prevede în mod expres că pentru ca persoana să se bucure de protecția legislației privind protecția consumatorilor, pe lîngă faptul ca ea să procure, comande, folosească (consume) mărfurile și serviciile, obținute de la agentul economic, în calitate de destinator final, ea poate doar să intenționeze să procure sau să comande mărfuri (servicii) pentru necesitățile vitale [40, p. 119-120].
În Republica Moldova, o definiție a consumatorului, similară după conținut cu cea din Federația Rusă, este prevăzută în punctul 2 al Hotărîrii Plenului C.S.J. a Republicii Moldova "Cu privire la practica aplicării legislației despre protecția consumatorilor la judecarea cauzelor civile" [42, p. 4-6] care interpretează prevederile Legii 1453-XII, menționînd că consumatorul, drepturile căruia sînt apărate prin lege în ordine de procedură civilă, este numai cetățeanul (inclusiv al altei țări și apatrizii) ce procură, comandă, folosește (consumă), sau intenționează să procure sau să comande mărfuri (servicii) pentru necesitățile vitale, nelegate de obținerea profitului.
Prin Hotărîrea Plenului menționată, se lărgea volumul raporturilor reglementate de Legea 1453-XII a RM pînă la cele prevăzute în Federația Rusă, fapt, care, la acel moment, contravinea legislației în vigoare, deoarece un act interpretativ nu poate să contravină actului normativ (în cazul nostru Legea 1453-XII) și, în special, unei legi organice. Cu atît mai mult Hotărîrile Plenului C.S.J. nu sînt izvoare de drept și nu au un caracter obligatoriu. Însă, datorită caracterului său progresiv, deoarece includerea în categoria consumatorilor a cetățenilor, care doar intenționează să procure mărfuri și servicii, are o importanță majoră pentru realizarea drepturilor privind informarea sa despre mărfurile și serviciile oferite, condițiile ofertei, producătorul, etc., această interpretare este acceptată spre aplicare de instanțele de judecată din Republica Moldova, acoperind lacuna existentă în legislația națională în acest domeniu.
Prin noua Lege a Republicii Moldova nr.105-XV privind protecția consumatorilor, din 13.03.2003, care va intra în vigoare de la 27.10.2003, (în continuare – Legea 105-XV), se dă o noțiune mai largă a consumatorului, completîndu-se acea lacună existentă în Legea 1453-XII, astfel consumator este "orice persoană fizică ce intenționează să comande sau să procure, ori care comandă, procură sau folosește produse și servicii pentru consumul personal, nelegat de activitatea de întreprinzător sau profesională" [42, p. 6-7] – incluzînd în categoria acestora și persoanele care, neintrînd încă în relații contractuale cu agentul economic, intenționează să beneficieze de un bun sau serviciu, consfințind prin lege noțiunea de consumator, oferită de Hotărîrea Plenului C.S.J. nr.24.
Faptul că calitatea de consumator nu se extinde și asupra persoanelor juridice (interesele cărora sînt reglementate de normele generale ale dreptului civil), ar putea fi explicat prin caracterul de vulnerabilitate al consumatorului. Persoana juridică, avînd poziție și putere economică, își poate permite asistența unui profesionist, consumatorul, de cele mai dese ori, este lipsit de această posibilitate și este nevoit să se apere singur. Astfel că, statul își ia angajamentul să protejeze partea defavorizată a relațiilor de consum.
Deși, la prevederea expresă din Legea 1453-XII, în vigoare la acel moment, Plenul C.S.J., în Hotărîrea sa nr.23 "cu privire la practica aplicării legislației penale și administrative pentru protecția consumatorilor" a dat o interpretare contradictorie a termenului de "consumator". Astfel, conform pct.2 al Hotărîrii date, consumatori ai produselor și mărfurilor pot fi "cetățenii, precum și persoanele juridice, inclusiv și subiecții activității de antreprenoriat care procură și utilizează produsele și mărfurile pentru necesitățile personale, de producere și în alte scopuri", fapt prin care se include în cercul de consumatori, pe lîngă persoane juridice, orice altă persoană care procură un bun, indiferent de destinația lui. Prin aceasta se pune un semn de egalitate între consumatori și cumpărători [32, p. 24-26].
Astfel, consumatorilor ar trebui să li se aplice toate normele ce reglementează statutul juridic al cumpărătorului (inclusiv cele internaționale), și viceversa. Această interpretare a Hotărîrii Plenului nu putea fi aplicată nicidecum, deoarece, în primul rînd, contravinea însuși conceptului de consumator, cît și prevederilor Legii, care are putere juridică obligatorie, spre deosebire de Hotărîrile Plenului C.S.J., care nu o posedă. Nici noua Lege privind protecția consumatorilor nr.105-XV nu recunoaște persoanelor juridice statutul de consumator în sensul său subiectiv, astfel încît prevederile Hotărîrii menționate a Plenului C.S.J. trebuie revăzute, pentru a fi aduse în corelație terminologia utilizată cu cea a legislației în vigoare.
Încă o trăsătură care rezultă din cele menționate este faptul că raportul care se stabilește între consumator și agentul economic este, de regulă, un raport juridic cu titlu oneros. Se pune problema dacă cad sub incidența legislației privind protecția consumatorilor persoanele care beneficiază de mărfuri sau servicii cu titlu gratuit, fără a efectua vreo plată, cum ar fi în rezultatul acordării unor înlesniri sau scutiri printr-un act normativ (pensionari, invalizi, copii, veterani de război, etc.). Răspunsul este evident pozitiv. În primul rînd, agentului economic îi sînt transferate din buget mijloace bănești în contul acordării serviciilor păturilor menționate, astfel încît raportul juridic nu-și pierde caracterul oneros, în esența sa, ci se schimbă doar plătitorul, în al doilea rînd, accentul de bază în relația agent economic – consumator nu este pus pe caracterul plății efectuate de consumator, ci pe calitatea adecvată a mărfurilor și serviciilor acordate. Deci, persoanele sus-menționate, fiind acceptate ca parte a raportului juridic de consum (de exemplu, contractul de transport urban de pasageri), obțin toate drepturile și obligațiile ce decurg din acesta, beneficiind de protecția acordată de către normele juridice privind protecția drepturilor consumatorilor. Ba chiar și în cazul în care livrarea produselor sau prestarea serviciilor se face cu titlu gratuit, agentul economic, neobținînd nici un echivalent bănesc pentru bunul sau serviciul oferit, va fi responsabil față de consummator [7]. Astfel, în baza alin.2 al art.15 al noii Legii 105-XV "prejudiciul este recuperat de către vînzător sau prestator și în cazul în care livrarea produselor sau prestarea serviciilor se face în mod gratuit sau cu preț redus ori dacă produsele se comercializează ca piese de schimb sau se distribuie sub o altă formă [21, p. 180]."
Scopul privat al utilizării serviciului acordat și al produsului dobîndit de destinatarul final, fiind încă o caracteristică esențială a noțiunii consumatorului, rezultă din noțiunea de consumator, precum și din interpretarea dispoziției art.1, alin.1, subalin.6 și 7 al Legii 105-XV, care prevede că produsul este "bun material destinat pentru consum sau utilizare individuala; sînt, de asemenea, considerate produse energia electrica și termica, gazele, apa livrate pentru consum individual" și că serviciul este o "activitate, alta decît cea din care rezultă produse, desfășurată în scopul satisfacerii unor necesitați ale consumatorilor", precum și din noțiunea consumatorului dată de Hotărîrea Plenului C.S.J. nr.24 prin care acesta beneficiază de produse sau servicii "pentru necesitățile vitale, nelegate de obținerea profitului". Scopul privat al dobîndirii, utilizării sau posesiei bunului înseamnă lipsa legăturii cu activitatea profesională. Privat poate însemna personal sau familial (cînd membrii familiei consumatorului utilizează produsul achiziționat de acesta) sau colectiv (cînd bunul este folosit de mai multe persoane între care nu există legături de rudenie). Prin noua Lege privind protecția consumatorilor această trăsătură a noțiunii consumatorului este consacrată în mod expres.
Deci, din cele expuse putem constata că consumatorul individual este, în același timp, și consumator „colectiv", fapt consemnat și în literatura de specialitate, prin dubla lui ipostază de membru al unei familii și membru al unei societăți cu necesități specifice și un comportament bine definit. Astfel, de cele mai multe ori cumpărăturile sînt efectuate de un membru al familiei, ele fiind determinate de necesitățile și dorințele întregii familii. Situația este aceeași în cazul consumului de servicii și lucrări, astfel încît, consumatorul colectiv avînd posibilitatea de a invoca necesitatea protecției drepturilor sale care rezultă din folosirea unui bun sau serviciu defectuos. În acest sens, alin.1 al art.15 al Legi 105-XV prevede că: "consumatorul este în drept să pretindă recuperarea prejudiciului cauzat de produse sau servicii defectuoase, indiferent de faptul dacă s-a aflat sau nu în relații contractuale cu vînzătorul sau prestatorul".
În concluzie, trebuie să menționăm că, în pofida unui lucru continuu a legislatorului autohton, în sensul perfecționării noțiunii de consumator, în scopul asigurării unei protecții sporite a părții slabe a contractului de consum, este necesar de a revedea un șir de acte normative și interpretative pentru a corela noțiunile utilizate cu cele prevăzute în Legea privind protecția consumatorilor, și a asigura o practică uniformă a aplicării acesteia.
3.2. Noțiunea și calitatea de consumator prin prisma prevederilor comunitare
În ultimii ani, preocuparea pentru protecția consumatorilor a crescut, statele europene adoptând măsuri diverse în vederea protejării drepturilor și intereselor acestei categorii de persoane dezavantajate. Uniunea Europeană a început să se intereseze de problematica consumatorilor încă din anii '70, adoptând măsuri favorabile acestora, pe care le-a integrat treptat în politicile sale, în special în ceea ce privește piața unica, liberalizarea serviciilor și politica în domeniul concurenței. În contextul armonizării legislației statelor membre ale Uniunii Europene în materie civilă și comercială, în situația în care există un conflict de legi, problema consumatorilor nu a fost uitată [9, p. 150-152].
Pentru a cunoaște toate situațiile care intră sub incidența acestor prevederi stipulate în materie de consumatori, este important de stabilit sensul noțiunii de “consumator” în accepțiunea Regulamentului Roma I. Acest demers este cu atât mai important, cu cât noțiunea de consumator a fost receptată diferit de statele membre, atribuindu-i-se două accepțiuni, una obiectivă și alta subiectivă [37, p. 58-60]. În accepțiunea obiectivă, noțiunea de consumator are un sens mai larg, în această categorie intrând atât producătorii, fabricanții, comercianții, adică operatorii economici în general, care achiziționează bunuri în vederea desfășurării activității lor, cât și dobânditorii de produse pentru uzul lor privat, particular. În sensul dat, o definiție mult prea largă a consumatorului este, de exemplu, cea propusă de Comitetul Molony – “toată lumea, tot timpul”. Școala de la Chicago construiește tot o definiție largă a consumatorului, plecând de la premisa conform căreia consumatorul este persoana rațională care urmărește maximizarea propriei satisfacții, adică știe ce dorește și va face o alegere conștientă și logică.
Această extindere excesivă a noțiunii de consumator nu se dovedește a fi în interesul celui care are nevoie de protecție, a părții “dezavantajate” în relațiile contractuale de consum. Din aceste considerente, statele au optat, cu preponderență, pentru accepțiunea subiectivă a noțiunii de consumator. În această accepțiune, pentru ca o persoană să aibă calitatea de consumator, aceasta trebuie să îndeplinească cel puțin două condiții: să dobândească, să posede sau să utilizeze un bun/un serviciu și dobândirea, posesia, utilizarea să se facă pentru nevoi proprii.
Pornind de la aceste două accepțiuni ale noțiunii de “consumator”, vom încerca să clarificăm, în cele ce urmează, sensul acestei noțiuni, în lumina Regulamentului Roma I. Regulamentul Roma I definește consumatorul ca fiind “acea persoană fizică care încheie un contract într-un scop care poate fi considerat ca neavând legătură cu activitatea sa profesională”. Prin urmare, Regulamentul Roma I adoptă accepțiunea subiectivă a noțiunii de consumator, restrângând categoria consumatorilor la persoanele fizice care contractează în absența oricărui interes profesional. Definiția oferită de Regulamentul Roma I este mult mai clară, în comparație cu cea inclusă în Convenția de la Roma, unde se făcea referire la “contracte având ca obiect furnizarea de obiecte mobile corporale sau de servicii unei persoane, consumatorul, pentru o folosință care poate fi considerată ca străină activității sale profesionale”, fără a face precizarea care persoane sunt vizate [18, p. 255].
Conform Regulamentului (CE) cu privire la competența, recunoasterea și executarea deciziilor în materie civilă și comercială, consumator este acea persoană care încheie un contract într-un scop care se poate considera că se situează în afara domeniului său profesional (art.15). Aceiași linie urmărește și Convenția de la Roma din 1980 cu privire la legea aplicabilă obligațiilor contractuale (art.5 alin.(1)).
În Directive, principalele acte normative comunitare prin care se realizează protecția consumatorilor, termenul de consumator este utilizat, dar nu întotdeauna, definit, și anume: Directiva nr.2006/114/CEE privind publicitatea înselătoare si comparativă, este destinată si protecției consumatorilor, dar nu este definită noțiunea de consumator; Directiva nr.85/374/CEE cu privire la apropierea dispozițiilor legislative, regulamentare și administrative ale statelor membre în materia răspunderii pentru produsele defectuoase, impune o răspundere obiectivă a producătorilor, care funcționează și față de consumatorii prejudiciați, dar nici aici termenul de consummator nu este definit; Directiva nr.85/577/CEE cu privire la protecția consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara sediilor comerciale, defineste consumatorul ca fiind „orice persoană fizică, ce încheie tranzacții (în sensul directivei) într-un scop străin activității sale profesională”; Directiva nr.2008/48/CEE privind contractele de credit pentru consumatori, consider consumator „(a) o persoană fizică care, în cadrul operațiunilor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale comerciale sau profesionale (art.3)”; Directiva nr.93/13/CEE cu privire la clauzele abuzive din contractele încheiate de consumatori, priveste consumatorul ca „orice persoană fizică ce acționează în scopuri ce nu intră în sfera activității sale profesionale” (art.2).
Din Directivele enunțate după domeniul de reglementare rezultă că toate se referă la domeniul protecției consumatorilor, astfel încît primele două directive ocolesc de a se pronunța asupra unei noțiuni de consumator. Este altă situație în cazul celorlalte directive, privind contractele negociate în afara sediilor comerciale, creditului de consum și clauzelor abusive contractuale, unde legiuitorul european defineste noțiunea de consumator, in stricto senso, în linii generale și cu criterii asemănătoare, și anume: „persoană fizică, ce încheie tranzacții, în scop neprofesional”.
Referitor la recunoașterea calității de consumator persoanelor fizice autorizate și persoanelor care exercită o profesie liberală, trebuie precizat că Regulamentul Roma I face referire exclusiv la persoane fizice, fără a specifica dacă este vorba de indivizi sau dacă noțiunea de consumator poate fi extinsă și la persoane fizice care să desfășoare anumite activități comerciale sau profesionale. Același regulament face totuși precizarea importantă că, pentru a avea calitatea de consumator, o persoană fizică trebuie să contracteze într-un scop care să nu aibă legătură cu activitatea sa profesională. Având în vedere această cerință, atât persoanele fizice autorizate, care sunt în esență comercianți, cât și persoanele care au profesiuni liberale nu pot avea calitatea de consumator atunci când contractează în virtutea activității/profesiei pe care o exercită. În acest sens, legislația română este chiar mai explicită decât Regulamentul Roma I, precizând, în mod expres, că un consumator trebuie să acționeze “în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale” [19, p. 20-22]. Cu toate acestea, nu ar trebui exclusă dintru început posibilitatea unei persoane care exercită o activitate economică sau profesională, de a avea calitatea de consumator, atunci când contractează parțial în exercitarea profesiei.
Cu privire la posibilitatea unei persoane juridice de a avea calitatea de consumator, această ipoteză este exclusă dintru început, Regulamentul Roma I menționând, în mod expres, în definiția oferită consumatorului, doar persoana fizică. Totuși, este interesant de observat că legislația altor state membre ale Uniunii Europene, de exemplu cea franceză, prevede și posibilitatea ca o societate comercială să fie considerată consumator. Dreptul francez nu înlătură persoanele juridice din sfera de aplicare a normelor referitoare la protecția consumatorilor, jurisprudența curților franceze susținând această idee. Astfel, instanțele franceze, atunci când analizează calitatea de consumator a unei persoane, au în vedere criteriul competenței celui care contractează cu un profesionist. De exemplu, într-o cauză deferită instanțelor franceze [36, p. 77-78], o agenție imobiliară (deci nu o persoană fizică) a fost considerată consumator în cadrul unui contract încheiat pentru achiziționarea unui sistem de alarmă contra furtului, pe considerentul că activitatea sa era străină de tehnica specială a sistemelor de alarmă. Ca atare, instanțele franceze au considerat că este mai important să se înlăture excesele în contracte și să se asigure protecție părții care nu are cunoștințe într-un anumit domeniu, și nu neapărat neprofesionistului – persoană fizică. Considerăm pertinentă motivarea instanței franceze, cu toate că aceasta nu poate fi aplicată în cazul Regulamentului Roma I. Având în vedere poziția Uniunii Europene față de noțiunea de consumator, considerăm că, în prezent, nu s-ar putea extinde aplicarea prevederilor speciale în materie de consumatori, prevăzute de art.6 din Regulamentul Roma I, la un contract încheiat între doi comercianți. Aceasta nu împiedică însă statele, membre să prevadă dispoziții mai favorabile în materie de consumatori, inclusiv, să includă, în anumite situații, contractele încheiate între doi comercianți în categoria contractelor de consum.
Această viziune restrictivă asupra noțiunii de consumator la nivel european poate avea ca efect privarea de protecție a unui contractant care se găsește într-o verigă intermediară în lanțul care îl unește pe producător de consumatorul final. Este, de exemplu, situația distribuitorului sau a micului întreprinzător care achiziționează bunuri, în virtutea obiectului său de activitate, pentru a le revinde. Absența protecției acestui operator intermediar poate avea efecte negative asupra consumatorului final, fie și sub aspectul suportării unor costuri mai mari. În fapt, asupra acestui operator se repercutează efectele unor eventuale clauze rigide, impuse de către producătorul original, în alegerea legii aplicabile contractului [23, p. 258].
Cu toate acestea, atât normele comunitare, cât și legislația română consacră calitatea de consumator doar persoanei fizice care acționează în absența oricărui interes profesional. Mai mult chiar, scopul extraprofesional al încheierii unui contract este reperul esențial al ocrotirii oferite consumatorului de către normele comunitare și, implicit, de Regulamentul Roma I. Pentru ca o persoană fizică să aibă calitatea de consumator, aceasta trebuie să încheie un contract într-un scop care nu poate fi considerat ca având legătură cu activitatea sa profesională.
Prin urmare, se consideră că dezechilibru contractual apare doar în situația în care părțile nu se află pe o poziție de egalitate, una dintre ele fiind dezavantajată. Situația de parte dezavantajată (slabă) a consumatorului este evidențiată prin contrast cu “profesionistul”, care contractează în exercitarea activității sale profesionale, așa cum vom vedea în continuare.
Dihotomia “consumator-profesionist” poate duce, în practică, la situații în care recunoașterea calității de consumator este dificilă, având în vedere că o persoană poate acționa, în parte, în desfășurarea activității sale profesionale și, în parte, cu un scop extraprofesional. Este, de exemplu, cazul avocatului sau cel al unui agent comercial, care cumpără un autoturism pentru a-i servi atât deplasărilor efectuate în interes de serviciu, cât și pentru transportului familiei sale. În legătură cu o astfel de situație, s-a opinat în sensul că, pentru evitarea oricăror incertitudini, calitatea de consumator ar trebui refuzată persoanei care contractează, chiar și parțial, cu un scop profesional. Astfel, s-a afirmat că regulile instituite pentru consumatori s-ar aplica numai persoanelor fizice care urmăresc, la încheierea respectivului contract, un scop în întregime extraprofesional. Mai mult, Curtea de Justiție a Comunităților Europene (în prezent a Uniunii Europene) a statuat, într-o sentință din 1997, că persoana care a încheiat un contract pentru exercitarea unei activități profesionale neactuale, dar viitoare, nu poate fi considerată consumator [34, p. 73-74].
Au existat și opinii contrare celei prezentate anterior, potrivit cărora, în cazul unor astfel de situații mixte, s-ar aduce un prejudiciu contractantului, persoană fizică, dacă nu s-ar permite aplicarea regulilor mai favorabile din domeniul protecției consumatorilor [29, p. 20-22]. Ne raliem acestei opinii, deși nu este riguros motivată, întrucât considerăm că scopul protecției instituite pentru consumatori își are originea în lipsa lor de cunoștințe în legătură cu obiectul contractului încheiat. Scopul extraprofesional al consumatorului are rolul de a sublinia poziția defavorizată a acestuia, în contractele încheiate cu un comerciant, adică un profesionist în respectivul domeniu. Astfel, revenind la exemplul dat anterior, un avocat, chiar dacă achiziționează o mașină atât pentru scopuri profesionale, cât și pentru scopuri personale, nu poate fi asimilat unui profesionist prin raportare la persoanele care activează în industria auto, datorită lipsei sale de cunoștințe în acest domeniu. În această optică, chiar dacă contractul s-ar semna între distribuitorul de autoturisme și avocat, în calitatea sa de liber-profesionist (și nu ca simplă persoană fizică), avocatului ar trebui săi se recunoască statutul de consumator, adică de “neprofesionist”, în antiteză cu distribuitorul [38, p. 239].
Curtea de Casație franceză a procedat chiar la întărirea protecției consumatorului, recurgând la o interpretare extensivă a textelor legale aplicabile în materie și a decis, în acest sens, că însuși profesionistul care contractează cu alt profesionist, dar de specialitate diferită, în afara cadrului său de activitate obișnuită, este tot un consumator. Astfel, un profesionist care încheie un contract pentru nevoile sale profesionale, dar în afara tehnicității proprii, trebuie asimilat unui consumator neexperimentat, asigurându-i-se protecție [27, p. 187-189].
Optica jurisprudenței franceze se dovedește a fi prea radicală pentru viziunea propusă de Regulamentul Roma I, mai ales având în vedere scopul acestuia de a armoniza prevederile aplicabile obligațiilor contractuale la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene, în situațiile în care există un conflict de legi, iar nu de a modifica radical legislația acestor state referitoare la consumatori. Cu toate acestea, din definiția oferită consumatorului în Regulamentul Roma I – persoana fizică care încheie un contract într-un scop care poate fi considerat ca neavând legătură cu activitatea sa profesională, reiese că un consumator poate desfășura o activitate profesională, dar contractul încheiat de acesta nu trebuie să aibă legătură cu respectiva activitate. Nu se precizează că acel contract perfectat de consumator trebuie să fie încheiat exclusiv în afara activității profesionale a acestuia. Prin urmare, s-ar putea argumenta, chiar în lumina Regulamentului Roma I, că o persoană fizică poate avea calitatea de consumator și atunci când încheie un contract atât în scop profesional, cât și în scop personal. Mai mult, în interpretarea oficială a Convenției de la Roma, s-a conchis în sensul că contractul încheiat de o persoană, parțial în scop privat și parțial în scopul exercitării profesiei sale, intră sub incidența art.5, alin.1, cu condiția ca respectiva persoană să fi acționat, în principal, în scop privat. Având în vedere că Regulamentul Roma I succede Convenției de la Roma și are drept scop întărirea protecției consumatorilor, considerăm că o atare interpretare, favorabilă consumatorilor, trebuie aplicată și în lumina acestui regulament. Oricum, dacă există incertitudini asupra scopului în care este încheiat un contract și, implicit, asupra calității de consumator a unei persoane, va reveni instanței învestite cu soluționarea unui eventual litigiu sarcina de a clarifica situația.
Ca o concluzie la cele expuse anterior, Regulamentul Roma I promovează o accepție relativ restrânsă a noțiunii de “consumator” în concordanță cu restul actelor comunitare în domeniu. Astfel, consumatorul apare doar în ipostaza de persoană fizică care încheie un contract într-un scop care nu are nicio legătură cu activitatea sa profesională, în totală antiteză cu profesionistul, care acționează în exercitarea activităților sale profesionale. Această opțiune a legiuitorului comunitar are la bază dorința de a obține o armonizare minimă între statele membre ale Uniunii Europene și de a nu crea divergențe majore între dreptul comunitar și dreptul intern, care desigur, poate oferi o protecție mai mare (dar nu mai scăzută) consumatorului. Cu toate acestea, rămân de actualitate întrebările legate de posibilitatea atribuirii calității de consumator unei persoane fizice care nu contractează exclusiv în scop personal și chiar, în anumite circumstanțe, unui comerciant, persoană fizică sau unei persoane care exercită o profesie liberală.
ÎNCHEIERE
Efectuînd un studiu complex al noțiunii de consumator, am ajuns la unele concluzii generale:
În literatura de specialitate, noțiunea de consumator a primit două accepțiuni: una obiectivă și alta subiectivă. Potrivit celei obiective, consumator este toată lumea, în această categorie intră: Producătorii, fabricanții, comercianții, adică, agenții economici, în general, care achiziționeaza bunuri în vederea desfășurării activității lor; Dobînditorii de produse pentru uzul lor privat, particular; Simplii trecători ("bystander" sau "passant innocent"), care nu au o relație directă cu produsul, dar care au suferit prejudicii de pe urma caracterului defectuos al acestuia .
În practică deseori poate fi întîlnită asimilarea consumatorului cu cumpărătorul, deși noțiunea de consumator e mai amplă. Consumatorul poate dobîndi un bun (sau serviciu) nu neapărat cumpărîndu-l, dar și ca efect al contractului de locațiune sau chiar depozit. Posesia poate rezulta nu numai dintr-o relație contractuală, ci și dintr-un raport juridic cu privire la care posesorul nu și-a exprimat voința (de ex., expedierea la domiciliul consumatorului a unor produse pe care acesta nu le-a comandat).
Consumatorul individual este, în același timp, și un consumator colectiv, prin dubla lui ipostază de membru al unei familii și membru al societății. Fiind membru ai unei familii sau a unei gospodării, putem afirma că avem de-a face cu un consumator colectiv cu nevoi și trebuințe specifice, cu un comportament bine definit.
Un alt tip de consumator colectiv îl constituie organizațiile, instituțiile care achiziționează bunuri și servicii pentru propriile lor nevoi. Din această categorie fac parte școlile, spitalele, bisericile, societăți particulare și publice, care consumă pentru funcționare produse, echipamente, servicii etc.
Condiția juridică pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi catalogată drept consumator sunt prevăzute de noțiunea dată de art.1, alin.(l) al Legii nr. 105-XV din 13.03.2003, astfel încît, mai multe elemente pot fi, astfel, desprinse, și anume primul element al definiției: „orice persoana fizică”.
Întrucît cei care utilizează bunurile si serviciile pot fi, în fapt și alte persoane decît cele legate printr-o relație contractuală cu agenții economici (de ex. membrii familiei cumpărătorului), legiuitorul la definirea noțiunii de consumator, pe lîngă termenul „de a procura” a prevăzut și acțiunea „ de a folosi produse și servicii”. În contextul noțiunii date se poate de remarcat că consumator poate fi si persoana care doar intenționează să comande un produs sau să beneficieze de un serviciu, astfel încît noțiunea de „consumator” depășind esența definiției date de normele civile privind subiectul contractului de vînzare-cumpărare, și anume de „cumpărător”.
Ocrotirea furnizată de dreptul de consum, vom menționa că acesta este un ultim element, dar poate reperul esențial al ocrotirii furnizate de dreptul de consum, cel puțin în actualul stadiu de dezvoltare a acestuia. Consumatorul protejat ca parte slabă este definit prin opoziție cu agentul economic, primul acționînd pentru uzul său personal sau familial. Pot interveni însă situații cînd consumatorul ce contractează pentru consum propriu, nu este la fel de credul, neinformat, usor impresionabil ori nereŃinut. Există, asadar, consumatori avizați și alții mai puțin informați. În aceste circumstanțe ne întrebăm: prezumția de inferioritate este una absolută ori una relativă? Răspunsul final, conform doctrinei franceze a fost în sensul recunoasterii unei prezumții absolute de inferioritate a consumatorului ca fundament al tehnicilor speciale de protecție necesare în dreptul de consum.
Protecția consumatorului constituie principalul suport pentru transformările social-economice care au loc în Republica , veriga de bază a acestei reforme o constituie acei consumatori care își cunosc drepturile și libertățile în domeniul dat și sunt dispuși să și le implementeze în practică. Într-un stat de drept democrat, unde omul, binele lui reprezintă valoarea supremă, protecția consumatorului reprezintă una dintre pîrghiile democratice, concretizate în natura raporturilor stabilite între autoritate și cetățean.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Codul civil al Republicii nr. 1107-XV din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii , nr. 82-86/661 din 22.07.2002. http://lex.justice.md/index.php?action=view &view=doc&lang=1&id=325085
Legea Republicii nr. 105-XV din 13.03.2003 privind protecția consumatorilor. În: Monitorul Oficial al Republicii , nr. 176-181/513 din 21.10.2011. http://lex.justice.md/document_rom.php?id=546986A0:88685EC5
Legea Republicii nr. 23 din 01.03.2012 pentru modificarea și completarea unor acte legislative. În: Monitorul Oficial al Republicii , nr. 54-59/172 din 23.03.2012. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=342502
Legea Republicii nr. 354-XV din 28.10.2004 cu privire la formarea bunurilor imobile. În: Monitorul Oficial al Republicii , nr. 233-236/999 din 17.12.2004. http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=312814&lang=1
Legea Republicii nr. 96-XVI din 13.04.2007 privind achizițiile publice. În: Monitorul Oficial al Republicii , nr. 107-111/470 din 27.07.2007. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=324662
Legea Republicii nr. 1543-XIII din 25.02.1998 privind cadastrul bunurilor imobile. În: Monitorul Oficial al Republicii , nr. 44-46/318 din 21.05.1998. http://lex.justice.md/md/311616/
Hotărîrea Guvernului Republicii nr. 1141 din 04.10.2006 pentru aprobarea Regulamentului cu privire la modul de gestionare a Registrului de reclamații. În: Monitorul Oficial al Republicii , nr. 161/1233 din 06.10.2006. http://lex.justice.md/viewdoc.php? action=view&view=doc&id=317663&lang=1
Monografii, articole de specialitate
Albu E. Dreptul administrative al bunurilor. București: Editura Fundației România de Mâine, 2008. 645 p.
Apetrei A. Noțiunea de consumator în Regulamentul (CE) nr.593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) și, respectiv, în legea română (Codul consumului – Legea nr.296/2004). În: Dreptul, 2011, nr. 1, p. 150-156.
Beleiu Gh. Drept civil român. București: Casa de Editura și Presa Sansa SRL, 1992. 567 p.
Bîrsan C. Regimul juridic al bunurilor imobile. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1983. 412 p.
Buruiană O. Comentariul art.712 din Codul civil al R.Moldova. Vol. II. Chișinău: Arc, 2005. 366 p.
Cava R. Appels d’affaires du mieux – disant au mieux cooperant. : Revue Francaise de Gestion, 1990. 812 p.
Chirică D. Principiul libertății de a contracta și limitele sale în materie de vânzare-cumpărare. În: Revista de Drept Comercial, nr. 6, 1999, p. 44-45.
Filipescu I. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale. București: ALL, 1998. 680 p.
Florescu C. Marketing. București: Marketer, 1992. 478 p.
Galbraith J. K. Știința economică și interesul public. București: Editura Politică, 1982. 515 p.
Gatt L. Sistemul normativ și soluțiile inovatoare ale codului European al contractelor. București: Themis Cart, 2008. 744 p.
Goicovici J. Noțiunea de consumator în reglementarea Legii nr.363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii. În: Pandectele române, nr. 5, 2009, p. 15-38.
Golub S. Comentariul art. 513 din Codului civil al R.Moldova. Vol. II. Chișinău: Arc, 2005. 816 p.
Gribincea L. Contractul comercial de vînzare-cumpărare internațională. Chișinău: Reclama, 2006. 293 p.
Luțescu G. Teoria generală a drepturilor reale. București: OROI Print, 1947. 496 p.
Macovei C. Dreptul european al contractelor. Ediția a doua adăugită. Iași: Editura Universității Al. I.Cuza, 2008. 569 p.
Manole T. Finanțe publice locale. Teorie și aplicații. Chișinău: Cartier, 2000. 412 p
Morar R. Sisteme de protecția consumatorului. București: Cavis, 2001. 380 p.
Paisant G. L’ambiguité d’une clause dans un contrat conclu avec un consommateur peut lui conferer un caractère abusive. În: La Semaine juridique, nr. 47, 2001, p. 2160-2162.
Paisant G. Le consommateur protégé par la directive du 5 avril 1993 sur les clauses abusives est une personne physique. În: La Semaine Juridique, 2002, nr. 12, p. 187-198.
Picod Y., Davo E. Droit de la consommation. : Armand Colin, 2005. 371 p.
Piperea Gh. Protecția consumatorilor în contractele comerciale. În: Revista Română de Dreptul Afacerilor, nr. 1, 2008, p. 13-46.
Plotnic O. Mecanismul de protecție a consumatorilor în Republica : aspecte de drept comparat. În: Revista Națională de Drept, 2010, nr. 11, p. 42-52.
Plotnic O. Modalități de apreciere a caracterului abuziv în cazul unei clauze contractuale de consum. În: Revista Națională de Drept, 2011, nr. 10-11, p. 57-63.
Plotnic O. Părțile contractante în cadrul raporturilor de consum. În: Revista Națională de Drept, 2011, nr. 12, p. 23-30.
Popa I. F. Reprimarea clauzelor abuzive. În: Pandectele Române, 2004, nr. 2, p. 202- 212.
Schiau I. Unele considerații privind recentele evoluții legislative ale conceptului comerciant – persoană fizică. În: Revista de drept comercial, nr. 9, 2003, p. 72-84.
Smochină A. Considerații generale privind definirea noțiunii de consumator: aspecte teoretice și legislația în vigoare. În: Revista Națională de Drept, 2003, nr. 9, p. 41-47.
Stancu G. Aspecte actuale în dreptul contractelor – apariția dreptului consumului (I). În: Dreptul, nr. 12, 2008, p. 73-83.
Stancu G. Nivelul de implementare a regulilor comunitare referitoare la protecția consumatorilor în sistemul juridic român. În: Dreptul, nr. 6, 2007, p. 56-70.
Tudorel L. Introducere în dreptul comunitar. București: C.H. Beck, 2006. 789 p.
Ungureanu C.T. Drept internațional privat. Protecția consumatorilor și răspunderea pentru produse nocive. București: All Beck, 1999. 196 p.
Kирмичи C. Отвественность за вред причиненный товаром потребителю в европейском праве и в международном частном праве. В: Материалы VII Международной научной конференции, посвященной 87-летию образования Белорусского государственного университета, Минск, 30 октября 2008 г, c. 119-120.
Culegeri de documente, practică judiciară
Decizia Colegiului economic al C.S.J. a Republicii Moldova nr. 2rae-58/2004 din 25.03.2004. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție al Republicii , nr. 9, Chișinău, 2004, p.15-21.
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr. 7 din 09.10.2006 cu privire la practica aplicării legislației despre protecția consumatorilor la judecarea cauzelor civile. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii , 2007, nr. 3, p. 4-18.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Definirea Notiunii DE Consumator In Contextul Prevederilor Legale Actuale (ID: 113561)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.