Definirea Competitivitatii In Literatura de Specialitatedocx

=== Definirea competitivitatii in literatura de specialitate ===

Definirea competitivității în literatura de specialitate

Conceptul de competitivitate este destul de vast, putând fi analizat din mai multe perspective: a produselor, a firmelor sau a diverselor ramuri economice, pe termen scurt sau pe termen lung, fiind studiat de cercetători din domenii foarte variate – economie, management, politică și cultură, fiecare cu o perspectivă proprie. OECD (The World Competitiveness Report, 1994) definește competitivitatea ca „abilitatea unui stat sau a unei firme, de a genera proporțional un venit mai mare decât competitorii de pe piața mondială”. Particularizând pentru sectorul turistic, „competitivitatea turistică a unei destinații este strâns legată de abilitatea unui loc de a-și optimiza atractivitatea pentru rezidenți și non-rezidenți, de a oferi servicii turistice de calitate, inovative și atractive consumatorilor și de a atrage o parte din piața internă și globală, asigurându-se în același timp că resursele disponibile care stau la baza dezvoltării turismului sunt utilizate eficient și durabil” (OECD, 2013).

Competitivitatea turismului european este deci strâns legată de sustenabilitate, întrucât calitatea destinației turistice este puternic influențată de mediul natural și cultural și de modul în care acesta este integrat în comunitatea locală (ec.europa.eu/enterprise/sectors/tourism/sustainable-tourism). Acest fapt a fost subliniat de mai mulți cercetători (Crouch & Ritchie, 1999, Ritchie &Crouch, 2000, 2003, Hassan 2000, Stange et al. 2000, Dupeyras & MacCallum, 2013), dezvoltarea durabilă fiind o precondiție pentru competitivitate, ”Fără sustenabilitate, competitivitatea este doar o iluzie” (Ritchie&Crouch, 2003).

Poon (1993) a identificat 4 principii de bază pe care destinațiile turistice trebuie să le respecte pentru a putea fi competitive pe piața internațională, și anume: accentul pus pe protecția mediului, acordarea unui rol economic prioritar pentru turism, îmbunătățirea mijloacelor de distribuție pe piață și construirea unui sector privat foarte dinamic.

O analiză amănunțită asupra competitivității unei destinații turistice a fost realizată de Ritchie & Crouch începând cu 1993 (1993, 1999, 2000, 2001), acești cercetători elaborând și îmbunătățind continuu un model conceptual de competitivitate și sustenabilitate pentru o destinație, ce include cinci factori determinanți: resursele și atracțiile principale; factorii și resursele de sprijin; strategia, planificarea și dezvoltarea destinației; managementul destinației; factorii determinanți calitativi și amplificatori.

Resursele și atracțiile principale reprezintă unul din cei 5 piloni ai modelului de destinație competitivită durabilă, incluzând elementele primare ce asigură atractivitatea destinației, acești factori motivând turiștii să viziteze destinația respectivă. Aceste resurse sunt grupate în șapte categorii: peisaj și climă, cultură și istorie, legăturile pieței, mix de activități, evenimente speciale, petrecerea timpului și infrastructura specific turistică.

Peisajul este în strânsă legătură cu clima, topografia reliefului, prezența și dimensiunea suprafețelor acvatice, a celor forestiere, zonelor deșertice, urbane sau rurale, cu calitatea aerului, diversitatea elementelor de floră și faună și prezența și efectivele de animale sălbatice. Cultura și istoria sunt elemente cu atât mai importante cu cât la nivel mondial se remarcă o omogenizare a destinațiilor turistice. În acest context, o destinație care va reuși să ofere vizitatorilor o experiență unică de viață, propunând ceva diferit față de rutina zilnică va avea un avantaj competitiv (Ritchie &Crouch, 2003). Sunt incluse aici tradițiile, gastronomia locală, portul popular, elementele de istorie, limbă, religie, arhitectura specifică, meșteșugurile populare, instituțiile de artă, muzică, diverse muzee etc.

Legăturile pieței pot fi de natură etnică (emigranții ce își vizitează familiile și prietenii), religioasă, sau economică și politică, prin semnarea unor acorduri de colaborare. Mixul de activități în cadrul unei destinații reprezintă un aspect esențial al atractivității unei destinații, acest element putând fi infuențat într-o foarte mare măsură printr-un management corespunzător. Se includ aici activitățile în aer liber, de aventură, cele hivernale sau estivale, activități recreative, de odihnă activă, educative, pentru familii cu copii sau pentru adulți, de relaxare sau solicitante din punct de vedere fizic.

În strânsă legătură cu mixul de activități, se află evenimentele speciale și posibilitățile de petrecere a timpului liber, ce reprezintă deasemenea un instrument util de management și marketing, incluzând diverse manifestări cultural-artistice și sportive cu caracter regional, național sau internațional (mega-evenimente).

Factorii și resursele de sprijin includ infrastructura generală, accesibilitatea, resursele ce facilitatează dezvoltarea sectorului (capitalul uman, capitalul financiar, cunoștințele în domeniu), ospitalitatea, antreprenoriatul și voința politică.

Strategia, planificarea și dezvoltarea destinației turistice face referire la adoptarea unei filosofii/ valori, crearea unei viziuni, o poziționare corectă și o strategie de branding corespunzătoare, dezvoltare, efectuarea unor analize privind competitivitatea destinației, monitorizarea și evaluarea și auditul destinației.

Managementul destinației turistice ține de structura organizatorică, marketing, calitatea serviciilor și experiențelor oferite, cercetare–informare, managementul resurselor umane, capital, managementul vizitatorilor, administrarea resurselor, managementul situațiilor de criză.

Factorii determinanți calitativi și amplificatori includ localizarea destinației în raport cu principalele piețe emițătoare de turiști și competitorii principali, siguranță/securitate, cost/ valoare, interdependențe, imagine și capacitatea de suport.

Plecând de la modelul propus de Ritchie & Crouch (2003) privind competitivitatea în turism și studierea literaturii internaționale cu privire la principalele elemente ale competitivității naționale și ale unei firme, Dweyer & Kim (2003), au dezvoltat un model integrat al competitivității unei destinații turistice (Fig. 9).

Fig. 9 Modelul integrat al competitivității destinației turistice (după Dweyer & Kim, 2003)

Resursele turistice se împart în trei categorii: resurse moștenite (resurse naturale și culturale/ de patrimoniu), resurse create (infrastructura specific turistică, evenimente speciale, activități disponibile, posibilități de petrecere a timpului liber, cumpărături) și factori și resurse de sprijin (infrastructura generală, calitatea serviciilor, accesibilitatea destinației, ospitalitatea și legăturile pieței). Împreună, acești factori contribuie la atractivitatea unei destinații, constituind baza pentru competitivitatea destinației (Dweyer & Kim, 2003).

Condițiile conjuncturale reprezintă forțele din mediul înconjurător care limitează sau influențează competitivitatea destinației turistice. Acești factori sunt de ordin economic, social, demografic, tehnologic, de mediu și politic.

Managementul destinației include activitățile din domeniul public (dezvoltarea unor strategii naționale de dezvoltare a turismului, organizații pentru managementul destinațiilor, planificarea și dezvoltarea destinațiilor, dezvoltarea resurselor umane, managementul mediului etc.) și din domeniul privat (asociațiile de turism, adoptarea unor strategii verzi , dezvoltarea unor produse noi, programe de certificare ecologică etc.).

Condițiile cererii țin cont de preferințele turiștilor, creșterea nivelului de popularizare a destinației, imaginea destinației. Modelul propus de Dwyer & Kim (2003) alocă un loc important acestor condiții ale cererii turistice pentru stabilirea competitivității unei destinații, considerând că o destinație turistică, pentru a rămâne competitivă, trebuie să-și dezvolte produsele turistice pentru a veni în întâmpinarea preferințelor turiștilor, preferințe ce evoluează continuu.

În esență, din punct de vedere turistic, competitivitatea reprezintă „capacitatea unei destinații de a crește încasările din turism, de a atrage tot mai mulți turiști, oferindu-le experiențe satisfăcătoare, memorabile și într-un mod cât mai profitabil, concomitent cu îmbunătățirea standardului de viață pentru comunitatea locală și păstrând nealterat capitalul natual al destinației pentru generațiile următoare” (Rithcie & Crouch, 2003).

Competitivitatea nu trebuie confundată cu atractivitatea, atractivitatea unei destinații fiind antecedentă competitivității; o destinație turistică poate fi foarte atractivă, însă anumiți factori, cum ar fi accesul aerian, oferta de cazare, îi pot slăbi competitivitatea (March, 2004). Competitivitatea și atractivitatea caracterizează o destinație din puncte de vedere diferite: din perspectiva turistului, este vorba de atractivitate, în timp ce din perspectiva destinației, este vorba de competitivitate (Buhalis, 2001). Deși există numeroase studii privind atractivitatea unei destinații (Formica 2001; Hu and Ritchie 1993) sau competitivitatea acesteia (Kozak and Rimmington 1999, Hassan, 2000, Dwyer et.al. 2002, 2003, studiile care să analizeze deopotrivă cele două atribute sunt destul de puține (Vengesayi, 2003).

Competitivitatea unei destinații turistice este, pe de o parte, un concept destul de vast, iar pe de altă parte, un indicator destul de dificil de cuantificat. În ultimul deceniu, au existat mai multe inițiative în acest sens. Astfel, în anul 2001, World Travel & Tourism Council (WTTC) a publicat primul Monitor privind Competitivitatea Călătoriilor la nivel Mondial, cuprinzând un set de indicatori și indici care indică în ce măsură există un mediu competitiv pentru dezvoltarea turismului într-un stat. Acest Monitor, publicat anual între 2001 și 2004, avea la bază un set de date economice și sociale ce permiteau efectuarea unor comparații între state, aceste date fiind grupate în opt categorii, și anume:

Competitivitatea prețurilor: indicele pentru competitivitatea prețurilor în turism raportează prețurile din fiecare stat, fiind calculat pe baza indicelului prețurilor hotelurilor și paritatea puterii de cumpărare.

Dezvoltarea capitalului uman în turism – impactul economic al cererii, consumului, exporturilor, importurilor, balanței economice, numărul călătoriilor pentru afaceri, numărul sosirilor și al plecărilor.

Infrastructura – nivelul dezvoltării infrastructurii, ținând cont de caracteristicile rețelei rutiere, a infrastructurii de canalizare și alimentare cu apă potabilă.

Resursa umană – plecând de la speranța de viață la naștere, rata analfabetismului, sistemul educațional, populația ocupată, structura pe sexe, abilități și instruire, acest indicator arată competitivitatea calității resursei umane din fiecare stat.

Mediu – conștientizarea importanței aspectelor privind protecția mediului de către guverne, luând în considerare densitatea populației, emisiile de dioxid de carbon și ratificarea convențiilor internaționale privind protecția mediului.

Deschidere – obligativitatea vizelor, măsura în care un stat este deschis pentru turismul internațional, deschiderea relațiilor comerciale și taxele pentru comerțul internațional.

Tehnologie – avansul înregistrat de sistemul tehnic și infrastructură, cu referire la principalele linii de telefonie fixă și mobilă, exporturile de tehnologie de vârf.

Dezvoltarea socială – date referitoare la ziare, computere personale, TV și numărul crimelor comise.

Ulterior, prin unirea eforturilor WTTC cu Forumul Economic Internațional (FEI) și alte organizații de specialitate, a rezultat Raportul privind Indicele Competititvității Turistice, elaborat în perioada septembrie 2005-octombrie 2006. Indicele competitivității turistice ia în calcul trei categorii principale de variabile care influențează competitivitatea acestui sector economic, și anume: cadrul legal general pentru turism și călătorii; mediul de afaceri pentru turism și infrastructura; resursele umane, culturale și naturale (Fig. 10), fiecare dintre acestea incluzând mai mulți piloni.

Fig. 10 Cei 3 piloni ai Indicelui Competitivității Turistice

Considerând că studiile și indicatorii calculați de către diverse organizații nu oferă însă un cadru general pentru măsurarea competitivității care să fie util guvernelor, OECD a realizat un studiu pentru identificarea unui set de indicatori ce pot fi aplicați într-un cadru general pentru evaluarea competitivității unui stat, definind competitivitatea unei destinații ca fiind „abilitatea unui loc de a -și optimiza atractivitatea pentru rezidenți și non-rezidenți, pentru a oferi servicii turistice de calitate, inovatice și atractive (adică să ofere o calitate corespunzătoare pentru suma plătită) consumatorilor și de a câștiga o cotă pe piața internă și mondială, asigurându-se în același timp și că resursele disponibile ce sprijină turismul sunt utilizate eficient și într-un mod durabil” (Dupeyras & MacCallum, 2013).

Prin urmare, au fost elaborați indicatori cheie pentru analiza competitivității, grupați în patru categorii principale: indicatori ce măsoară performanța și impactul turismului, indicatori ce monitorizează capacitatea unei destinații de a oferi servicii turistice de calitate și competitive; indicatori ce monitorizează atractivitatea unei destinații și indicatori ce descriu efectele politicilor de dezvoltare și oportunitățile economice. Există trei tipuri de indicatori ce pot fi utilizați pentru a măsura competitivitatea în turism, și anume indicatori principali, suplimentari și pentru dezvoltare viitoare (Tabelul nr. 1).

Există 11 indicatori principali (core indicators), primii patru făcând referire la contribuția efectivă a turismului la economia națională, următorii șapte măsorând inputurile și contribuția potențială la competitivitatea turismului.

Tabelul nr. 1

Indicatorii competitivității turistice

(sursa: OECD, 2013)

Dweyer & Kim (2003) împart indicatorii competitivității turistice în indicatori hard, care pot fi cuantificați: suprafața ariilor protejate, numărul și cheltuielile efectuate de vizitatori, cota de piață și modificările înregistrate, contribuția turismului la formarea PIB, cheltuieli/ vizitator, investiții în turism, sprijin financiar din partea guvernului, indicele competitivității prețurilor, și indicatori soft, ca de exemplu atitudinea prietenoasă a comunităților gazdă, calitatea serviciilor, frumusețea peisajului, percepția privind siguranța și securitatea etc. Deocamdată, însă, nu există nicio metodă prin care indicatorii hard și soft să fie integrați pentru a obține un singur indice.

Din punct de vedere al competitivității unei destinații turistice, putem vorbi despre avantaje comparative și avantaje competitive.

Avantajul competitiv este un concept cu originea în teoriile economice cu privire la competitivitatea organizațiilor, reprezentând, după Porter (1990), capacitatea unei organizații de a crea valori superioare pentru cei care îi cumpără serviciile și, în același timp, de avea un profit mai mare. Avantajele competitive (AC) ale unei țări sau regiuni reprezintă performanțele unei mulțimi de activități ale întreprinderilor private și de stat, dintr-o țară sau regiune, care tind către nivelul de vârf al performanțelor internaționale (Zaman & Gherasim, 2009).

Avantajele comparative țin de resursele naturale și antropice de care dispune o destinație. Porter (1990) a identificat cinci categorii principale de avantaje comparative, și anume: resurse umane, resurse fizice, cunoștințe, capital și infrastructură. Pentru turism, în cadrul avantajelor comparative, trebuie adăugată încă o categorie – cea a resurselor istorice și culturale, iar infrastructura va include nu numai infrastructura generală, ci și infrastructura specific turistică (Crouch & Ritchie, 1999).

Dacă avantajele comparative sunt legate de resursele de care dispune o destinație, avantajele competitive țin de capacitatea unei destinații de a utiliza efficient aceste resurse de-a lungul timpului. O destinație care are o viziune de dezvoltare turistică, la care aderă toți decidenții, care înțelege foarte bine ce puncte slabe are și ce atuuri, care dezvoltă o strategie corespunzătoare de marketing și reușește să o implementeze cu succes este o destinație mult mai competitivă, avantajele competitive fiind legate de unde și cum o destinație alege să își mobilizeze avantajele comparative (Crouch & Ritchie, 1999).

Avantajele competitive, spre deosebire de cele comparative, pot fi (re)produse și îmbunătățite de către actorii locali, regionali și naționali. Pentru a înțelege pe deplin competitivitatea unei destinații turistice, trebuie atent analizate ambele categorii de avantaje.

Crouch & Ritchie (1999) consideră că elementele primare de atractivitate ale unei destinații turistice (peisajul, cultura, istoria, caracteristicile pieței, activitățile și evenimentele) sunt esențiale pentru avantajele comparative ale destinației, constituind unul din principalii factori ce motivează turiștii să viziteze destinația respectivă.

3.2.Modelul de competitivitate al destinației turistice Oltenia și a Clisurii Dunării,componentă regional

Conform Forumului Economic Internațional (2013), competitivitatea sectorului turismului și al călătoriilor în funcție de principalii indicatori plasează România pe un loc inferior comparativ cu statele vecine, membre UE, ceea ce demonstrează performanța competitivă slabă a României.

Competitivitatea turismului în regiunea Oltenia a fost destul de puțin analizată (Băloi 2014a), iar rezultatele studiilor care au fost efectuate la nivel național (Mazilu & Marinescu, 2000, Bobirca & Cristureanu, 2008, Popescu, 2012) au fost prea puțin utilizate pentru trasarea unui program coerent de mărire a competitivității regiunilor turistice.

Băloi (2014a) a realizat o evaluare a potențialului de dezvoltare a turismului în Oltenia, cuantificând factorii competitivității (Tabelul nr. 2). Indicele vizând exploatarea resurselor naturale este destul de redus, ceea ce implică oportunități considerabile pentru antreprenori și autorități locale totodată, la fel ca și indicele privind valorificarea resurselor antropice. Guvernarea, practicile de management și nu în ultimul rând infrastructura reprezintă puncte nevralgice în ceea ce privește dezvoltarea turismului. Prin urmare, și scorul general este redus – doar 0,46, ceea ce indică o slabă exploatare și valorificare a potențialului turistic.

O regiune, pentru a-și exprima viabilitatea, competitivitatea și vizibilitatea sa internațională ca destinație turistică, trebuie să-și pună în evidență elementele sale definitorii, dar și activitățile din sfera recreativă, curativă sau culturală în care s-a specializat (Cocean et al., 2002).

Studiul și cercetarea propriu-zisă pentru destinația Clisura Dunării au fost dezvoltate pe baza a două ipoteze:

oportunitățile din turism bazate pe patrimoniul natural și antropic pot avea o contribuție considerabilă în obținerea unui avantaj competitiv regional

turismul poate deveni un vector de dezvoltare pentru întreaga economie regională.

Sursele de informare utilizate în trasarea diagramei potențialului turistic sunt reprezentate de:

materialele disponibile online (exemplu: masterplanuri în turism, legislație, inițiative regionale etc.);

statistici (rapoartele Eurostat, analize sectoriale efectuate de companiile de consultanta, serii statistice ale Institutului de Statistică);

opiniile experților în ceea ce privește metodologia de cercetare și tendințele din domeniu, opinii colectate prin interviuri punctuale, participarea la întâlniri și mese rotunde, participarea în cadrul proiectelor de cercetare turistice.

Rațiunea de a dezvolta o diagramă a potențialului turistic a fost:

de a permite diferențierea criteriilor pe baza celor mai importante surse de impact

de a realiza cuantificarea activităților și potențialului turistic pe baza criteriilor cât și a caracteristicilor

toate criteriile de cuantificare a potențialului turistic sunt tratate unilateral în diagnoză

Pentru realizarea diagramei potențialului turistic a zonei Clisura Dunării, s-au parcurs următoarele etape:

selectarea criteriilor de cuantificare a potențialului: în studiul realizat, am utilizat 7 criterii de cuantificare alese pe baza recomandărilor și indicatorilor utilizați de instituții cu experiență în studiul competitivității diferitelor ramuri industriale, a regiunilor și a țărilor (The International Institute for Management Development, the World Economic Forum). Cele 7 criterii de cuantificare alese sunt: 1. Resursele naturale, 2. Resursele antropice, 3.Factorii economici, 4. Eficiența guvernării, 5. Eficacitatea afacerilor în turism, 6. Managementul, 7. Infrastructura. Fiecare grupă de criterii din cele 7 grupe va cuprinde un număr de sub-criterii.

utilizarea unei scale cu 4 stări (ranguri) de măsurare a potențialului fiecărui sub-criteriu: 1: Nesatisfăcător, 2: Satisfăcător, 3: Bun, 4: Foarte bun

stabilirea gradului de utilitate corespunzător fiecărei stări (rang) a scalei folosite. Utilizând modelul Neumann – Morgenstren, au rezultat următoarele utilități:

– pentru starea 1: Nesatisfăcător = utilitate 0,00

– pentru starea 2: Satisfăcător = utilitate 0,33

– pentru starea 3: Bun = utilitate 0,66

– pentru starea 4: Foarte bun = utilitate 1,00

acordarea unei stări din cele 4 posibile (1: Nesatisfăcător, 2: Satisfăcător, 3: Bun, 4: Foarte bun) fiecărui sub-criteriu din cele 7 grupe de criterii de cuantificare a potențialului turistic. Încadrarea fiecărui criteriu și sub-criteriu de cuantificare a potențialului turistic în interiorul scalei de cuantificare s-a făcut de către autoare pe baza experienței personale în domeniul turistic, a chestionarului, interviurilor, observațiilor specialiștilor;

acordarea coeficienților de importanță pentru fiecare criteriu și sub-criteriu de cuantificare a potențialului turistic. Acest proces s-a realizat în urma consultării experților din domeniul turistic și pe baza experienței personale în domeniul turistic.

– Criteriilor 1, 2 și 7 (1. Resursele naturale, 2. Resursele antropice și 7. Infrastructura) le-au fost acordate fiecăruia un coeficient de importanță de 20% deoarece sunt resursele de bază în turism;

– Criteriului 3.Factorii economici i-a fost acordat un coeficient de importanță de 15% deoarece se consideră ca reprezentând factorii cu impact important asupra turismului;

– Criteriilor 4 și 5 (4. Eficiența guvernării, 5. Eficacitatea afacerilor în turism) le-au fost acordate fiecăruia un coeficient de importanță de 10% deoarece România este considerată ca având un mediu legislativ în continuă schimbare și care nu susține dezvoltarea turismului, cât și datorită contribuției turismului la PIB;

– Criteriului 6. Managementul i-a fost acordat un coeficient de importanță de 5% deoarece contribuția acestui criteriu la exploatarea potențialului turistic poate fi îmbunătățită;

calcularea scorului aferent fiecărui sub-criteriu, folosind formula:

scor = coeficient x utilitate

calcularea totalului scorurilor sub-criteriilor pentru fiecare grupă de criterii din cele șapte grupe principale;

determinarea scorului fiecărui criteriu principal din cele șapte grupe principale, folosind formula:

scor = coeficient x utilitate,

unde utilitatea = totalul scorurilor sub-criteriilor respectivului criteriu principal

determinarea scorului general al potențialului zonei supuse cercetării, folosind formula:

scor general = scor criteriu 1 + scor criteriu 2 + scor criteriu 3 + scor criteriu 4 + scor criteriu 5 + scor criteriu 6 + scor criteriu 7

Încadrarea rezultatului (scorului general) al potențialului zonei în interiorul unei scale care măsoară potențialul turistic, astfel:

valorile cuprinse între 0 % și 25 %: denotă o situație critică a potențialului turistic

valorile cuprinse între 25 % și 45 %: denotă o situație problematică a potențialului turistic (atât succesul cât și eșecul activităților economice în turism sunt posibile)

valorile cuprinse între 45 % și 70 %: denotă o situație bună a potențialului și a industriei turistice (există premisele necesare unei bune dezvoltări ale afacerilor în turism)

valorile cuprinse între 70 % și 100 %: denotă o situație foarte bună, turismul regional fiind viabil într-un mediu puternic competitiv.

Astfel,cuantificarea criteriilor utilizate în evaluarea potențialului de dezvoltare turistică a clisurii Dunării,au valoarea de 0,454,care ne arată o modestă punere în valoare a potențialului turistic(natural și antropic) al Clisurii,fiind util managerilor și celor care vor trasa strategii de dezvoltare durabilă pentru această microregiune turistică,inedită,arătându-le și punctele unde trebuie să „forțeze„ chiar să impulsioneze manifestarea și aportul lor consistent în conturarea unei destinații turistice de excelență..

Tabelul nr.2.Modelul de calcul al competitivității destinației Clisura Dunării

Orice destinație turistică,ca orice organism,se dezvoltă pe baza potențialului său turistic-partea fizică-Hardware)și pentru a deveni competitivă și a rezista în timp presupune obligatoriu si o parte logică(Sofware) conform unui model care să fie reglat pe parcursul fiecărei etape evolutive a destinației turistice(fig.11)

Fig.11 Modelul virtual specific unei destinați turistice competitive

Pentru a deveni competitiv ,într-o piață turistică incertă ,destinația ,în calitate de prestator de servicii,trebuie ”să-și dea mâna”,să colaboreze fair-play cu toți actorii din turism,mai ales ca au și foarte multe puncte comune de interes,în scopul asigurării satisfacției turistului (Tabelul nr.3):

Tabel nr. 3 Competitivitatea –echilibru între nevoile și dorințele actorilor din turism

Nu ne putem impotrivi tehnologiei și tendințelor de socializare a serviciilor de turism in zona gri a sharing economy-economia colaborativă este un sistem socio-economic clădit pe conceptul folosirii în comun a resurselor fizice și umane. Ea cuprinde creerea, producerea, distribuția, comerțul și consumul de bunuri și servicii de către persoane și organizații, în mod comun .

În turism formele uzuale de economie colaborativă,care respectă,în fapt tendințele globale de călătorie și consum sunt prezente mai mult în spațiul occidental( peer-to-peer accomodation,sau P2P travel experiences, car sharing sau commute-sharing,sunt forme noi de turism în care partenerii sunt participanți egal privilegiați dar care se sustrag plății unor taxe către stat pentru toate serviciile turistice solicitate(cazare,masă,transport ,experiențe ,etc)

Procentul celor care fac turism pe cont propriu și în zone și locații nefiscalizate este astazi de aproape 25%. Mai mult, se estimează că va ajunge în 2025 spre 50%.Însă această tendință duce la o noua categorie de competiție și competitori!

Tendința de a ”copia”tot ce este considerat la modă în occident,în orice domeniu,implicit turism,mici dar alarmante forma de economie colaborativă ,mai ales în cazare s-au dezvoltat și-n spațiul țării noastre.

Ilegal sau legal,timpul va da verdictul,dar din nefericire,economia gri,nefiscalizată”se dezvoltă” alarmant și-n România,bucurându-se de beneficiile ei turiștii individuali,nu și oficialii din turism,care pierd consumatori.

Pentru a regla un astfel de proces și pentru a nu pierde teren în favoarea concurenței, destinațiile turistice vor trebui sa-si adapteze strategiile în vederea atragerii turiștilor care sunt in permanență conectați și informați.

În mod normal,imperativ ar fi ca aceste strategii să le aplici înainte ca ele să expire, datorită noutăților și inovațiilor care intervin în permanență pe piața turistică și nu numai sau sunt folosite atât de des, încât devin banale.

Competitivitatea unei destinații evoluează condiționată fiind de :

o competiție ridicată,

de o politică de reducere a prețurilor,

de noi tehnologii performante ,care să asigure printr-un marketing riguros o dezvoltare competitivă durabilă pentru a putea răspunde și motivațiilor și așteptărilor turiștilor,conform unui ciclu de intercondiționări,care trebuiesc respectate .(fig.12)

Fig.12 Ciclul Competitivității unei destinații turistice-Etape obligatorii Adaptarea autoarei Sursa: PricewaterhouseCoopers research, 2004.

TURISM COMPETITIV

3.3. Competitivitate, identitate și durabilitate în turismul Clisurii Dunării

Triunghiul relațional din titlul prezentei propuneri de cercetare: COMPETITIVITATE, IDENTITATE ȘI DURABILITATE ÎN CONTURAREA MICROREGIUNII TURISTICE CLISURA DUNĂRII trebuie înțeles ținând cont de următoarele elemente definitorii:

1. Dezvoltarea durabilă restructurează ierarhia valorică a parametrilor funcționali în ceea ce privește metoda de abordare a problemelor dezvoltării.“Modificarea de accent” pe care o propune conceptul dezvoltării durabile relevă mediul ca valoare, respectiv ca rezultantă a altor trei valori: estetica,ecologia și economia (evaluare calitativă).

Elementele precum refacerea mediului natural și utilizarea judicioasă a resurselor naturale primesc o anumită prioritate în concepția politică generală de amenajare a spațiului. Specialiștii plasează conceptul de dezvoltare durabilă printre cele cinci mari principii ale eticii științifice, alături de principiul echității, principiul precauției, deontologia activităților științifice și organizarea dezbaterilor și luărilor e decizii.

Competitivitatea Conceptul de competitivitate este destul de vast, putând fi analizat din mai multe perspective: a produselor, a firmelor sau a diverselor ramuri economice, pe termen scurt sau pe termen lung, fiind studiat de cercetători din domenii foarte variate – economie, management, politică și cultură, fiecare cu o perspectivă proprie. OECD (The World Competitiveness Report, 1994) definește competitivitatea ca „abilitatea unui stat, sau a unei firme, de a genera proporțional un venit mai mare decât competitorii de pe piața mondială”.

Particularizând pentru sectorul turistic, „competitivitatea turistică a unei destinații este strâns legată de abilitatea unui loc de a-și optimiza atractivitatea pentru rezidenți și non-rezidenți, de a oferi servicii turistice de calitate, inovative și atractive consumatorilor și de a atrage o parte din piața internă și globală, asigurând în același timp că resursele disponibile care stau la baza dezvoltării turismului sunt utilizate eficient și durabil” (OECD, 2013).

Competitivitate înseamnă și ”Garantarea siguranței și securității turiștilor și a comunităților locale, păstrarea productivității economice din prezent, crearea de oportunități economice pentru generațiile următoare, păstrarea proceselor esențiale ecologice, protejarea biodiversității și a calității mediului din zonele turistice reprezintă o altă provocare și, de asemenea, o condiție esențială pentru dezvoltarea cu succes a turismului durabil.

Aceste priorități pot varia în spațiu sau în timp iar pentru a asigura un echilibru între obiectivele sociale, economice și de mediu în dezvoltarea turismului trebuie ținut cont de Justiția socială, Planificarea holistică, Eficiența economică și Integritatea mediului în care se derulează actul ”„. (fig.13)

Fig. 13. Echilibrul în dezvoltarea economică, socială și de mediu în turismul

În acest sens,consider că prioritatea care li se va acorda fiecăruia din elementele enumerate mai sus, maniera în care vor fi abordate, precum și perspectivele oferite sunt diferențiate. Părțile interesate trebuie să continue să anticipeze și să monitorizeze schimbările. Politicile și acțiunile trebuie să țină seama de modul în care cererea și oferta vor fi afectate de provocările în materie de mediu – cum ar fi schimbările climatice și deficitul de apă -, de elemente inovative tehnologice, benefice turismului durabil sau de alte aspecte ce țin de politic, social sau economic.

Competitivitatea turismului european este strâns legată de durabilitate, întrucât calitatea destinației turistice este puternic influențată de mediul natural și cultural și de modul în care acesta este integrat în comunitatea locală,în paralel cu respectarea acesteia .

(ec.europa.eu/enterprise/sectors/tourism/sustainable-tourism).

Din punct de vedere al competitivității unei destinații turistice, putem vorbi despre avantaje comparative (legate în principal de oferta primară- resursele naturale, culturale și sociale de pe un teritoriu), și despre avantaje competitive, legate în primul rând de infrastructura specific turistică, management adecvat, forța de muncă calificată, politicile promovate de stat (Ritchie&Crouch, 1993), care spre deosebire de cele comparative, pot fi (re)produse și îmbunătățite de către actorii locali, regionali și naționali. Pentru a înțelege pe deplin competitivitatea unei destinații turistice, trebuie atent analizate ambele categorii de avantaje.

Competitivitatea turismului în Clisura Dunării a fost destul de puțin analizată, iar rezultatele studiilor care au fost efectuate la nivel național au fost prea puțin utilizate pentru trasarea unui program coerent de mărire a competitivității regiunilor.

Dezvoltarea competitivă a produselor turistice ,aduce cu sine noi locuri de muncă, iar prin efectul multiplicator al turismului își execită influența indirectă asupra ramurilor conexe turismului.

Lansarea produselor turistice va conduce la efecte deosebite privind legăturile ce se vor realiza între gazde și turiști, raporturile între modul de a aprecia valorile și nivelul de trai dintre participanții la actul de turism, comunicare, schimburi de idei etc

Un produs turistic, inovativ, acompaniat de lait-motivul care nu trebuie să lipsească în nici o destinație care se dorește durabilă: ospitalitatea, și dorința de mai bine, vor instaura dezvoltarea unui turism cu adevărat durabil.

Atenția sporită în cazul Clisurii trebuie acordată îmbunătățirii infrastructurii,îmbunătățirii serviciilor publice și conservării patrimoniului, acțiuni cu trei ținte de atins:

Scăderea migrației populației din mediul rural și găsirea celor mai bune modalități de revenire a celor care și-au găsit loc de muncă ,chiar și domiciliu în alte zone;

Creșterea nivelului de trai și de civilizație în zona Clisurii, insistând pe fidelizarea populației active în această destinație;

Continuarea promovării mai agresive a patrimoniului natural conservarea celui existent.