Deficitul Democratic la Nivelul Uniunii Europene

=== 7886ceff5e786ab6d91b0dee81b3e375622e9d4e_597667_1 ===

Capitolul I – Clarificări conceptuale

1.1. Evoluția conceptului de democrație

Termenul de democrație provine din Grecia Antică, de la demos ce înseamnă popor și kratos ce desmenază putere, astfel că puterea aparține poprului.

Atena a fost singurul stat, din Antichitate, care a experimentat democratia autentică, directă deoarece cetățentii participau la viața pulică, dezbăteau constant problemele cetății, în piața publică, agora și luau decizii comune pentru binele societății.

Aceasta a evoluat de-a lungul timpului, devenind un concept polisemantic, în funcție de perioada istorică în care a fost utilizat ajungând să fie ața cum îl definea Winston Churchil ,,un sistem politic prost, însă cel mai bun dintre cele pe care omenirea le’a inventat până acum.”

Astfel, statul modern s-a dezvoltat într-o formă distinctă de organizare politică, bazată în primul rând pe autonomia suverană asupra unui teritoriu delimitat și asupra unei populații dar și pe o guvernare centrală, organizată care are monopol asupra tuturor acțiunilor, chiar de de utilizare legitima a forței. Se poate spune că democrația, în contemporaneitate, este un sistem reprezentativ ce implică alegeri competitive, unde fiecare cetățean prin dreptul liber de vot poate să-și aleagă reprezentantul preferat sau partidul.

Democrația a ajuns să desemneze, în timp, un regim politic, bazat pe anumite principii ca separația puterilor în stat, suveranitate națională, legitimitatea, egalitatea cetățenilor în fața legii, fiind totodată indisolubilă de respectarea drepturilor omului și cetățenului.

Un alt element esențial ce ține de esența democrației și nu trebuie ignorant este Constituția deoarece aceasta reprezintă un act ce emană direct de la popor, ce trasează limitele puterii, stabilind clar funcțiile acesteia, fiind totodată un instrument de garantare a libertăților și drepturilor individului.

Toate aceste principii s-au conturat odată cu începutul epocii moderne, odată cu apariția Iluminismului și a numeroșilor gânditori politici care au încercat sa contureze o lume mai apropiată de nevoile umane, unde abuzurile puterii sa fie pe cât posibil limiate.

Astfel că s-a concluzionat că pentru asigurarea unei vieți politice democratice este necesară împărțirea puterii în diferite organe statale pentru a se evita degenerarea, în ceea ce Aristotel numea oligarhie, adică dominarea politică a bogaților sau în tiranie.

În ceea ce il privește pe politologul Robert Dahl, acesta afirma că principiile fundamentale ale unei democrații liberale, în societășile actuale țin de mai multe aspecte, ca dreptul la vot, dreptul de a fi ales și de a deține funții publice, alegeri libere și corecte, libertatea de asociere și libertate de exprimare, surse alternative de informare.

Tot el era de părere ca au existat trei valuri de evoluție ale democrației, primul fiind caracteristic statelor grecești, unde oamenii participau direct la luarea deciziilor, al doilea val este cel al modelului național al democrației ce corespunde cu apariția statelor națiune, separației puterilor în stat, Revoluția Franceză, apariția primei Constituții și a Iluminismului.

Cel de-al treilea val este reprezentat de așa zisa democrație transnațională, apăruta ca rezultat a schimbărilor majore din societățile contemporane, care au devenit interdependente și interconectate datorită tehnologiei și telecomunicațiilor.

Se poate observa, că de-a lungul timpului, teoria democrației nu a fost una statică, ci din contră, aceasta a reacționat la toate schimbările din zona politică cât și la realitățile și necesitățile sociale. Dintotdeauna, a existat o relație strânsă între teoreticizarea democrației și organismele special create pentru transpunerea, în plan real, al modelului teoretic, intercondiționare ce a impus, în mod imperativ, o analiză a ambelor variabile.

În cel de-al treilea val al democrațiilor, descris de R.Dahl intră și tiparul democrației Uniunii Europene care a născut numeroase dezbateri, tocmai datorită atipicității sale, în raport cu modelul clasic. S-a pus de multe ori întrebarea, atât în mediile academice cât și politice, în ce masură corespunde Uniunea Europeană modelului de democrație și dacă aceasta a influențat teoria politică democratică? Se va putea observa că aceasta s-a îndepărtat, oarecum de conceptele obișnuite, fapt ce a generat numeroase dileme în a o înțelege. Raportându-se la valori și principii adânc înrădăcinate în cultura democratică, teoria politică negăsind o nouă paradigmă care să explice mecanismul de funcționare, aceasta pare a se confrunta cu numeroase carențe, fapt pentru care astăzi se discută, din ce în ce mai mult, de un deficit democratic european.

Democrația este vazută astăzi ca o formă a puterii publice sau chiar ca modus vivendi. Astfel că aceasta reprezintă un instrument prin care cetățenii pot fi activi din punct de vedere politic, aceștia având, în acest mod, posibilitatea de a fi preocupați de bunăstarea societății în care trăiesc, fapt ce poate fi corelat cu o anumită împlinire și satisfacție personală. S-a putut constata, că individul poate fi eficient în societate doar atunci simte că este implicat activ în procesul politic iar sistemul democratic este singurul care a încercat să îndeplinească această nevoie umana.

Democrația poate fi observată și ca un proces de deliberare, ca o modalitate de identificare și satisfacere a interesele și preferințele oamenilor. Aceasta, prin intermediul instituțiilor, reprezintă un instrument, eficace prin care voința individului este auzită în societate. Totuși s-a constatat că preferințele acestuia nu sunt statice, ci sunt mai degrabă variabile, influențate de dinamica socio-economică în care trăiește. Din acest motiv, provocarea pentru democrațiile moderne este una imensă, rolul lor fiind de a media între binele comun și interesele personale.

1.1.1.Separația puterilor în stat, caracteristica principală a democrației

Teoria separării puterilor a apărut o dată cu Iluminismul, într-o perioadă când abuzurile monarhiilor absolutiste atingeau apogeul, în Europa.

De exemplu, în secolul al 18-lea, monarhia franceză a regilor de Bouborne exercita puterea prin despotism. Regele era principalul legislator, ca de altfel și executant, al legilor în stat. Celebra declarație a regelui „Soare”, Ludovic al XIV-lea („Statul sunt eu”), a marcat caracterul și natura regimului absolutist monarhic.

Montesquieu, celebrul filosof politic francez, este astăzi privit ca principalul creator și artizan al principiilor separării puterilor în stat, care a afirmat că puterea concentrată în mâinile unei singure persoane sau a unei singure instituții statale este periculoasă și poate cădea ușor în despotism. Acesta a fost unul din marii susținători ai demnității și libertății umane, a dezvoltat teoria separației puterilor, în primul rând, ca o metodă de a susține libertatea poporului francez împotriva autoritarismului din acea epocă

Astfel, în cartea sa, “Despre spiritul legilor”, acesta a formulat primele idei despre separea puterilor în stat, cu aplicabilitate și în societățile contemporane. Delimitarea aceasta era facută pe trei paliere, respectiv, cea a executivului, a legislativului și a sistemului judiciar, astfel încât aceasta să funcționeze ca un echilibru între ele cât și ca un mecanism de control mutual.

Înainte totuși ca Montesquieu să formuleze celebrul principiu al separației puterii, au existat și alți filosofi, care în scrierile lor au remarcat necesitatea separației puterii în cadrul societăților pentru a evita abuzurile.

Thomas Hobbes, important filosof englez a cărui gândire a stat la baza viitoarelor principii liberale, stabilea în celebra lucrare, Leviathan, teoria contractului social. Acesta a subliniat că în exercitarea suveranității, cel care ajunge să dețină puterea trebuie să întreprindă acte de natură diferită. Astfel acesta a împărțit actele puterii suverane în mai multe domenii ca putere legislativa, putere de a judeca sau de a declara război, puterea de a numi magistrați.

Totuși această teorie nu a fost fezabilă deoarece Hobbes nu susținea împărțirea puterii ci doar o diversificare a actelor ei, aceasta rămânând în continuare concentrată în mâna unui singur suveran, rege sau adunare, în funcție de caz.

John Locke, gânditor politic și filosof este cel care surprinde această diferențiere a actelor puterii și dezvoltă mai departe această idee, subliniind că în loc ca puterea să se concentreze în mâinile unei singure autorități aceasta ar trebui diversificată și repartizată mai multor persoane ce vor avea atribuții să acționeze într-un domeniu limitat, clar definit.

În viziunea sa, poporul transferă o parte din propria suveranitate mai multor autorități, pe baza unui contract social, aceștia devenind dobânditori ai unei suveranități divizate, statul, ca insitușie, reușind în acest fel, să se mențină într-un cadru moderat.

În lucrarea sa, Essay on the civil governement, John Locke împarte puterea în trei mari categorii, legislativă, executivă și federativă, nefăcând totuși nici o referire la ceea ce astăzi se numește puterea legislativă (puterea executivă și cea federativă fiind, în viziunea lui concentrate în mâinile aceleiași persoane).

Se poate observa, că teoria acestuia se rezumă doar la două din cele trei puteri pe care le cunoaște societatea democratică astăzi. Necesitatea separării puterii și evitarea concentrării acesteia în mâinile unei singure persoane rezidă din rolul pe care aceasta ar trebui să-l aibă, și anume să servească interesului general al comunității și binelui comun, evitând astfel exercitarea ei în nume și interes propriu.

Filosoful afirma că aplicarea acestei teorii ar împiedica creșterea exagerată a puterii unei instituții, creștere care ar însemna un mare pericol pentru libertate politică.

Potrivit spuselor sale, “experiența de totdeauna ne învață că orice om care deține o putere este înclinat să abuzeze de ea și că el merge mai departe așa până ce dă de limite. cu o anumită putere este obligat să o abuzeze. Însăși virtutea are nevoie de îngrădiri, deci puterea trebuie divizată pentru a nu degenera în arbitrar.”

Pe scurt, atunci când executivul și puterile legislative și judecătorești sunt încredințate aceleiași persoane, nu poate discuta despre drepturi sau libertăți, deoarece aceeași persoană poate adopta legi opresive, dintr-un capriciu personal vadit contrare interesului și binelui general.

De exenplu, nu poate discuta despre libertate în cazul în care puterea judecătorească nu este separată de legislativ și executiv.

În cazul în care puterile judiciare și legislative sunt exercitate concomitent, viața și libertatea cetățenilor ajung să fie expuse unui control arbitrar, unde judecătorul poate fi în același timp și legiuitor; aderând la puterea executivă, judecătorii pot exercita astfel puterea prin violență și opresiune.

Acesta nu face doar recomandari, în lucrarea sa, ci prin exemple concrete, din epoca sa, subliniază pericolul ce poate amenința societatea în cazul concentrării puterii în mâinile unei singure persoane, care o poate exercita discreționar, neconstrâns de nimeni, dând naștere despotismului.

În același timp, dacă o singură persoană sau instituție exercită aceste trei puteri cu scopul de a adopta legi, de a le executa și de a judeca arbitrar cetățeni ai statului, acest fapt conduce la degenerarea sistemului de guvernare, din democrație în autocrație sau tiranie.

Cu toate acestea, trebuie reținut faptul că Montesquieu nu este inventatorul de drept al doctrinei separării puterilor în stat, și că o mare parte din ideile expuse în Cartea XI, capitolul 6 din “Despre spiritul legilor”, au fost preluate de la iluminiștii englezi contemporani cu el, precum și de la John Locke.

Montesquieu a contribuit cu idei noi la această doctrină, el subliniind anumite elemente din ea care, de altfel, nu au primit anterior sufiecientă atenție; mai ales în ceea ce privește sistemul judiciar.

Precum alți filosofi politici înaintea sa, filosoful francez a definit trei tipuri de guvernare și anume: republicane, monarhice și despotice. În viziunea sa, într-o monarhie, există o singură persoană care guvernează prin legi fixe și stabilite, în timp ce într-un guvern despotic o singură persoană dirijează totul după propria lui voință și în funcție de capriciu. O guvernare republicană poate fi împărțită între aristocrație și democrație, prima reprezentând o variantă în care puterea supremă este în mâinile unei părți din popor, în timp ce într-o democrație, puterea se află în mâinile oamenilor.

Într-un guvern despotic nu poate exista niciun control asupra puterii principelui („checks and balances”) și nici limitări pentru a proteja individul; ideea separării puterilor sub orice formă este străină, arată Montesquieu, guvernelor despotice. Într-o aristocrație avem de-a face cu același fenomen; chiar dacă această formă propune un guvernământ moderat, autoritatea legislativă și executivă se află în mâinile aceleiași persoane.

Cu toate acestea, într-o democrație corupția guvernului se instalează în momentul în care oamenii încearcă să guverneze în mod direct, „dezbătând pentru Senat, executând pentru magistrat și luând decizii pentru judecători.” Montesquieu susține, că o anumită formă de separație a puterilor este necesară pentru o democrație deși consideră ca acest model de conducere poate fi potrivit doar pentru societățile mici, de tip polis.

Fiecare sistem este lăudat pentru virtuțile sale, dar este dificil de spus dacă Montesquieu a favorizat în mod vadit vreunul dintre ele. Cele trei organe ale guvernării statale (legislativul, executivul și judiciarul) îndeplinesc cele trei funcții esențiale ale legiferării, ale executării dreptului și ale adjudecării legislative. Această triplă diviziune a funcțiilor guvernamentale este universal acceptată ca fiind cel mai bun mod de organizare a unui stat democratic modern.

În termeni de aplicabilitate, teoria separării puterilor a funcționat, mai târziu ca un ghid pentru Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, adoptată după Revoluția Franceză din 1789. În aceasta se afirmă în mod clar că „orice societate care nu asigură garanția drepturilor și nu statornicește separarea puterilor este lipsită de constituție.”. De aici reiese importanța fundamentală a Constituției unui stat, ce reprezintă un intrument democratic deoarece de aici emană principiile de organizare și de conducere ale unui stat.

Astfel, se consideră că o structură guvernamentală democratică este formată din trei ramuri: a) legislația; b)executarea și administrarea legilor; c) interpretarea acestor legi. Cele trei ramuri („puteri”) de care aparțin aceste funcții sunt legislativul, executivul și judiciarul.

Cele trei organe de guvernare (legislativul, executivul și judiciarul) trebuie să fie separate și independente una de alta, orice combinație a acestor trei funcții într-un singur pol de putere fiind dăunător și potențial periculos pentru libertatea individuală.

Guvernul poate lucra în mod sistematic și eficient numai atunci când fiecare dintre organele sale își exercită propriile puteri și funcții. Libertatea politică într-un stat democratic este posibilă numai atunci când sunt impuse anumite restricții asupra exercitării acestor puteri.

1.1.2.Legitimitatea

Democrația este legată indisolubil și de problema legitimității deoarece într-un stat suveran național aceasta este obținută prin votul, liber exprimat, dat de alegători, conducătorilor, reprezentanți ai anumitor instituții politice. Acestea din urmă joacă un rol esențial într-un regim democratic deoarce scopul lor este ,,de a traduce în politici preferințele cetatenilor“, adică de a le reprezenta interesele cât mai bine.

Acest concept, în sens modern, își are originea în mișcările revoluționare ce au marcat secolele XVII și XVIII fiind un produs al valorilor și principiilor economice și politice din lumea occidentală.

În opinia lui Pierre Rosanvallon, de-a lungul timpului, legitimitatea s-a împărtit în trei categorii. Prima este denumită ca fiind legitimitatea substanțială și se caracteriza printr-o universalitate a valorilor și raționalizare excesivă, accent pus pe drepturile omului si pe principia ca morala sau dreptate, fiind cea prin intermediul căreia s-a facut trasferul de la ordinea sacră, divină a puterii cătare dreptul natural și secularizare.

Cea de-a doua este reprezentată de așa zisa legitimitate imparțială ce îi corespundea o echidistanță față de toate părțile, ea evoluând către structuri de conducere independente, axate pe principiul dreptății și justiției. Ultima este denumită ca fiind o legitimitate social-procedurală unde majoritatea ia locul unanimității iar sufragiul devine universal.

Legitimitatea a devenit un concept esențial atunci se vorbește despre mencanismele de exercitare ale puterii, consolidarea și obținerea puterii politice, de evaluare și eficiență a guvernării.

Astfel putem afirma că guvernarea nu se raportează doar la un cadru obiectiv, la instituții sau seturi de legi ci presupune și o latura subiectivă care este dată de legitimitate deoarece prin intermediul acesteia se crează o legătură între oameni, între conducatori și cei conduși. Aceasta din urmă este în mod inerent legată de capacitatea de întelegere a oamenilor, nevoilor și a convingerilor lor, a modalității acestora de acțiune. Se poate constata că în acest mod s-a făcut transferul de la mencanismul de luare a deciziilor la nivel individual la unul în care decizia este un produs al colectivității.

Trebui remarcat faptul că această conotație a legitimității care emană de la popor este totuși un rezultat al societății moderne și al schimbărilor majore de principii și cultură politică deoarece aceasta, anterior își avea originea în divinitate, fiindcă conducătorul, monarhul, de obicei, își justifica puterea și acțiunile prin intermediul Divinității, aceasta fiind considerat ,,trimisul lui Dumnezeu pe pământ”

În acest context, odată cu apariția unor serii de drepturi și libertăți ale cetățenilor, ca de exeplu dreptul de a alege și de a fi ales, universalitatea votului, s-a pus întrebarea dacă voința majorității poporului este cea care legitimeaza puterea și dacă aceasta este suficientă?

Numeroasele lucrări de specialitate și numeroși politologi au afirmat contrariul deoarece concluzia la care au ajuns a fost că dimensiunea pur cantitativa nu reprezintă o variabilă inexorabilă a validării unei puteri.

De exemplu, Giovanni Sartori este de părere ca acest principiu pur al majorității nu are o structură solidă și relevantă, prin simplul fapt că poate degenera, cu o foarte mare ușurință în ceea ce Alexis de Tocqueville numea ,,tiranie socială”.

Acesta este de parere că ,,victoria democrației este victoria unui principiu de legitimare”și militează, în acest sens, mai mult pentru o majoritate limitată decât pentru una absolută, care ar trebui să aibă mereu în vedere drepturile și preferințele minorității. `

Aceste limitări nu sunt de natură să afecteaze principiile democratice deoarece o legitimitate de acest tip are ca scop, în concret, întărirea și respectarea statului de drept cât și consolidarea unei guvernări eficiente. Toate acestea se traduc printr-o reprezentare corectă și echitabilă a întregii populației de către elita conducătoare, în toate sferele vieții.

Astfel, se poate observa că democrația nu funcționează autonom odată ce a fost instituită ci, din contră, trebuie menținută permanet prin instituiții funcționale, care la rândul lor primesc un mandat de reprezentare din partea poporului, printr-un vot de încredere, fiind răspunzatoare față de acesta din urma, pentru bunăstarea și protejarea intereselor lui.

Se poate concluzionă că, legitimitatea este un principiu esențial atunci când se discută de democrației și putere politică, fiind specific tuturor societăților, reprezentând totodată simbolul validității puterii fără de care aceasta nu și-ar putea justifica rațiunea de a acționa dar și un instrument care ajuta la echilibrarea ei.

Suveranitatea și Constituția

Conceptul de suveranitate este unul definitoriu pentru un stat și se traduce ca fiind autoritatea supemă într-un spațiu clar delimitat.

Conotațiile pe care le-a primit de-a lungul timpului au fost numeroase și ea trebuie înțeleasă atât prin prisma instițutiilor propriu-zise cât și a gândirii politice. Prima dimensiune își are originea în dezvoltarea statelor suverane odată cu Pacea de la Westphalia în 1648 iar cea de-a doua implică scrieriile gânditorilor politici ca, Bodin, Hobbes și Jean-Jacques Rousseau care au fost preocupați de stabilirea legitimității unei singure ierarhii a autorității interne.

Suveranitatea, termen eminamente politic, reprezintă autoritatea supremă, în procesul decizional al statului și în menținerea ordinii în cadrul acestuia, fiind interdependentă de alte concepte ca stat, guvernare sau democrație.

De-a lungul istoriei aceasta a avut la bază autoritatea care la rândul ei își avea originea în legitimitate, recunoscutată atât de cei conduși cât și de conducători, indiferent de sursa ei, lege naturală, divinitate, legea ereditară sau constituție. Astfel se poate afirma că titularul suveranității este superior tuturor autorităților iar aceasta pentru a-și produce efectele trebuie să aibă un caracter absolut.

Un alt element definitoriu pentru aceasta este teritoriul specific unei comunități, prin care aceasta din urmă se definește printr-un sentiment de apartenență. Teritorialitatea este esentială atunci când se vorbește de suveranitate, indiferent dacă e raportată pur și simplu la stat sau la diferite entități supranaționale sau internaționale, ca Uniunea Europeana sau Națiunile Unite. În ultimul rând nu se poate vorbi despre suveranitate în lipsa unei populații.

În sens modern, suveranitatea este ambivalentă și poate fi definită, la nivel național, ca fiind acea capacitatea a unui stat de a conduce și de a constrânge, adică de a reglementa viața societății și de a aplica sancțiuni în numele binelui comun, în schimb la nivel internațional aceasta se transpune în indepentența statului față de orice altă putere cât și calitatea acestuia de a intra în relații cu alte state dar și a respecta limitele de acțiune a celorlalți actori..

Este important să sublinieam totuși și faptul că în ultimele decenii paradigma suveranității, așa cum a fost ea înțeleasă odată cu nașterea statelor națiune, a început să se modifice datorită apariției proceslor de integrare, regionalizare și globabilzare la nivelul întregii lumi.

Statele au devenit din ce în ce mai conștiente de interdependența dintre ele astfel că nu se mai poate discuta în contextual actual de o suveranitate absolută, în termeni stricți deoarece acestea au început să delege o parte din propriile comptențe unor organisme internaționale.

Aceasta, așa cum s-a constatat are mai multe atribute, ca exclusivitate, anume că asupra teriotriului unui stat nu se pot exercita mai multe suverantăți, indivizibilitate, care face referire la faptul că suveranitatea nu poate fi fragmentată, în sensul în care nu pot exista mai mulți titulari beneficiari ai acesteia. Ultima caracteristică este dată de inalienabilitate, în ideea în care suveranitatea nu poate fi cedată altor state.

Un alt elemente de care democrația nu se poate dosocia este constituția care reprezintă actul fundamental al unui stat. Aceasta este un produs al modernității și a apărut din necesitatea afirmării și protejării puterii statale instaurate printr-un ansamblu de norme cu forța juridică supremă, adoptate în forme solemne.

Prin intermediul acesteia se crează limite clare pentru guvernanți, astfel că aceasta poate fi vazută ca un set de reguli, ce transpun voința poporului. Aceasta este votată, prin referendum, direct de către cetățeni și reglementează drepturile și libertățile acestora, limitează puterea, prin separare și definește strutura statului.

1.2. Deficit democratic

Termenul de deficit democratic are o conotatie nmehativa si indică un nivel scazut al democratiei in institutiile publice si proceduri in raport cu ideile teoretice privitoare la guvernarea democratica sau indica o discrepanta intre ceea ce este si ceea ce ar trebui sa fie.

Acesta mai poate donota si o absenta sau o subdezvoltare a institutiilor democraticesau poate inclusiv descrie nefunctionalitatea unor institutii ca lipsa de transparenta, decizii tehnocratice, o participare inadecvata a cetatenilor la viata politica.

Aceasta a fost utilizat pentru prima data de David Marquand, om politic britanic ce desmena prin aceasta o slaba legitimitate democratica a Comunitatii Europene in anii 70. Deficitul democratic poate fi evaluat prin analiza mecanisme specifice democratiei, ca cele de reprezentare si de luare a deciziilor.

O altă definiție a deficitului democratic este acel decalaj între autoritățile individuale și factorii de decizie transnaționali.

Un aspect pe care trebuie să-l luam în calcul, nefiind de neglijat, este fenomenul globalizării care a intensificat, în ultimii ani relațiile sociale, politice și economice prin schimbări tehnologice, prin fluxul de oameni, resurse și idei dincolo de liniile de stat.

Astfel extinderea conexiunilor globale a influențat direct dorința de a guverna afaceri la nivel global, fapt ce a determinat apariția numeroaselor măsuri formale, informale sau discursuri universale pentru reglementarea și implemntarea lor cu ajutorul unor rețele transnaționale care combină agenții substatale, state-națiuni, organisme regionale, instituții globale și alți actori nestatali. Toata această activitate transațională a ajuns să diminueze rolul democrației naționale prin faptul că globalizarea subminează suveranitatea statelor-națiune prin supunerea afacerilor interne la procesul decizional transnațional.

O altă consecință a acestei tendințe este aceea că cetățenii fiecărui stat sunt excluși în mod curent din activitățile globale, în moduri care duc la un deficit democratic, lucru ce generează o îndepărtare de conceptele clasie ale democrației, de reprezentare, suveranitate sau legitimitate.

Astfel că în contextul în care unele dintre decizii sunt luate în afara statului, liderii naționali, nu au aceeași legitimitate și autoritate pe plan extern și nu pot controla eficient forțele care influențează instituțiile interne și cetățenii iar indivizii, la rândul lor, nu au nici o infleunță asupra masurilor luate la nivel global, deși acestea se pot răsfrânge și asupra lor.Se poate observa că fenomenul globalizării, ce caracterizeză dinamica societăților în ultimele decenii, a avut ca efect pe lânga crearea unei puternice interdependențe între state și limitarea capacitatea de acțiune a statului-națiune de a se bucura de politici autonome și de a răspunde adecvat nevoilor proprilor cețățeni.

Deficitul democratic global este determinat de mai mulți factori ca diferite chestiuni procedurale, ca de exemplu organismele internaționale acționează de cele mai multe ori prin intermediul unor procese inaccesibile și netransparente lucru ce face dificilă identificarea factorilor de decizie.

Un alt paramentru care contribuie activ la apariția deficitului democratic și la creșterea gradului de neîcrederea și nesiguranță a cetățeanului este acela că instituțiile transnaționale par a fi incapabile să abordeze problemele cele mai stringente ale unei lumi globalizate, pe care a creat-o, ca schimbarea climei, piețele financiare volatile, rata enormă a sărăciei.

Astfel că dacă în termenii democrației clasice indivizii supuși anumitor reguli, legi și reglementări iau parte la scrierea acestora deoarece legitimitatea acestora rezidă tocmai din această participare, cei dintâi renunțând la o parte din propria autonomia prin delegarea ei către ceva superior, acest mecanism dând naștere la acel contract social, de care vorbea.J.J.Rousseau. Totuși intr-o lume a globalizarii tocmai această participare lipsește cetățeanului, ce îi crează acestuia frustrări și îi măreste gradul de insecuritate, slabind ideea de democrație asa cum a fost ea înțelasă secole întregi. Totodată, în acest context, ideea de popor al unui teritoriu clar delimitat devine din ce în ce mai vagă născând noi intrebari in privința conceptului de democrație.

În spațiul european, deficitul democratic nu este îndepărtat ca înțeles față de cele prezentate mai sus și face rererire la instituțiile și procedurile europene de luare a deciziilor care sunt în mare parte lipsite de transparență, fiind inacesibile cetățenilor obițnuiți, datorită complexității lor.

Un alt aspect deloc de neglijat îl reprezintă absența politicii propriu-zise deoarece participarea cetățenilor la algerile Uniunii Europene este una minimă.

John McCormick a caracterizat deficitul democratic din Uniunea Europeana ca ,,distanța dintre puterile instituțiilor europene și capacitatea cetățenilor europeni de a influența activitatea și deciziile acestora.”

.

Așa cum am arătat mai sus, legitimitatea este dată tocmai de cetățeni, prin mecanismul alegerilor, care reprezintă de fapt fundamentul democrației reprezentative. Acestea au ca scop, în primul rând, acordarea posibilității alegătorilor să opteze pentru pentru diverse politici publice, ce se regăsesc în agenda candidaților.

Totodată acestea pot fi și mecanisme prin care cetățenii sancționeză elita câștigătoare atunci când promisiunile electorale nu sunt respectate, devin nepopulare sau când acestea sunt implemntate într-o manieră incompetentă. Într-o democrație, alternanța la guvernare este esențială deoarece aceasta influențeză competititvitatea politicilor și a politicienilor, astfel că partidul câstigator va încearca sa ducă la îndeplinire promisiunile electorale iar opoziția, care a pierdut puterea, va avea rolul să demonstreze eșecurile guvernanșilor, în speranța de recâștigare alegerile.

Se pune în mod inevitabil întrebarea dacă acest mecanism al competitivității și al alegerilor libere, atât de specific democrațiilor tradiționale este definitoriu și pentru democrația Uniunii Europene sau dacă, din contră, se poate vorbi de un deficit în aceste sens? Se va putea observa, că pe parcursul lucrării, că acest sistem politic transnațional, a fost din ce în ce mai dificil de gestionat, generând numeroase crize cât și dezbateri asupra unui fenomen ce se va numi ,,deficit democratic”.

Deficitul democratic european nu poate fi încadrat într-o singură definiție totuși s-a statuat că acesta poate face referire la cinci variabile ca a) mărirea puterii executive pe de o parte și scăderea puterii de control a parlamentelor naționale, pe de alta parte, astfel ca în Uniunea Europeană deciziile sunt luate de actorii executivi, Comisia respectiv miniștrii naționali din cadrul Consiliului b) Parlamentul European este prea slab, chiar dacă de-a lungul timpului, puterile acestuia au crescut considerabil, în special odată cu Tratatul de la Lisabona, totuși acest fapt nu a compensat suficient pierderea controlului parlamentelor naționale deoarece Consiliul încă are mai multe prerogative în ceea ce privește legislația și adoptarea bugetului c) în spațiul european lipsesc algerile specifice democrațiilor, astfel că cetățenii nu au drept de vot asupra politicilor europene, cu excepția referendumurilor organizate cu privire la aderarea

d) Uniunea Europeană, ca entitate este prea distantă în raport cu cetățenii statelor membre, iar datorită mecanismului groi și tehnicist de luare a decizilor este greu de înțeles de omul simplu, astfel că democrația, alegerile și partidele funcționeză după un mecanism obscur e) în ceea ce priveste politicile, Uniunea europeană pare să le adopte pe cele, care de multe ori nu sunt populare și nu au o suținere majoritară, ca regelemntare aunui cadru neoliberal pentru piața unică sau anumite subvenții acordate fermierilor, fapt ce a generat numeroase nemulțumiri și frustrări, atât în rândul statelor cât și a cetățenilor. Acestă opinie nu este totuși una universal acceptată.

Din punctul de vedere al politologulu, Giandomenico Majone, deficitul democratic poate desmena un set de probleme, ca maniera tehnicistă de luare a deciziilor, lipsa de transparență, participare publică insuficientă, un mecanism de control inadecvat sau o birocrație excesivă. Totodată asociază aceasta expresie și cu o problemă de legitimitate deoarece peincipalii reprezenanții ai insituțiilor europene nu sunt desemnați drect de alegători.

Totuși acesta consideră că Uniunea Europeană nu suferă de un deficit democratic cât de criza de credibilitate sau un deficit de legitimitate și că ceea ce are nevoie,aceasta, de fapt, este un proces decizional mai transparent, ca de exemplu adoptarea de reguli care să protejeze drepturile și interesele minorităților, o examinare mai eficientă a presei, actorilor privați și a parlamentarilor, atât la nivel european cât și la nivel național etc.

Problema legitimității Uniunii Europene este o adevărată provocare pentru statele membre, fiind o chestiune destul de veche. Dacă până acum aceasta s-a justificat printr-o legitimitate a rezultatelor, argumentând rolul pe care l-a jucat în implementarea unor proiecte concrete, ca uniunea vamală, economică și monetară, crearea unui spațiu de pace și prosperitate, totuși acest argument nu mai prezintă o justificare solidă, într-o Europă care suferă de o criză identitară și ideologică.

Misiunea acesteia este din ce în ce mai dificilă deoarece va trebui să gasească o nouă paradigmă care să-i justifice legitimitatea și care să raspundă nevoilor actuale ale propriilor cetățeni.

O altă opinie asupra a ceea e înseamnă deficitul democratic în Uniune Europeană este cea conform căreia cetățenii statelor membre au devenit din ce în ce mai conștienți de impactul major pe care îl are legislația europenă în viața lor. Dacă până acum ceva timp, aceasta părea să nu-i afecteze, în prezent, legile europene par a se răsfrânge direct asupra oamenilor, fapt datorat multitudinii domeniilor de legiferare în care insituțiile europene au competențe. Acest lucru a determinat crearea în mentalul colectiv a ideii unei Uniunii Europene îndepărtate, abstracte, incapabilă să înțeleagă nevoile propriilor cetățeni, aspect ce a generat, implicit, o participare din ce în ce mai scăzută la alegerile europene. S-a pus astfel întrebarea, în acest context, dacă se mai poate discuta de o legitimitate insituțională, în sensul clasic al termenului și dacă politicile europene reflectă voința indivizilor?

S-a putut constata că Uniunea Europeană, în decursul timpului, a crescut ca dimensiune dar acestă expansiune s-a realizat fără ca aceasta să țină cont de specifiul democratic al fiecărei țări, fapt ce explică și apariția diferitelor interpretări conceptului de deficit democratic. Thomas Jenseneste de părere că conceptele de legitimitate și deficit democratic se suprapun și sunt inderdependente, lucru ce reiese din însăși literatura de specialitate care abordează cele două noțiuni. Acesta consideră că a încerca să le separi este o muncă aproape imposibilă deoarece, în mod inerent, una nu poate fi disociată de celalată, în nici un context.

=== 7886ceff5e786ab6d91b0dee81b3e375622e9d4e_603272_1 ===

Capitolul 2: Aparița și evoluția Uniunii Europene

2.1 Necesitatea apariției Uniunii Europene

Ideea de Uniune Europeană a apărut în anul 1950, dintr-o necesitate vitală de a pune capăt conflictelor ce au lăsat urme adânci poporele europene și n referim aici la cele două războaie mondiale. Acestea din urmă, prin primsa atrocităților pe care le-au generat și a impactului psihologic puternic asupra mentalului colectiv, au determinat inevitabil o renaștere a ideii de pacifism dar și o conștientizare a pericolului naționalismului, care a fost, de fapt principala cauză a conflictelor existinse, la nivel global.

Astfel Robert Schuman, ministrul afacerilor externe francez a fost cel care a propus, pentru prima dată, ca o soluție pentru restabilirea ordinii post-război, un proiect de colaborare și cooperare pentru câteva state, proiect ce era menit să depășească, la nivel de organizare, structurile tradiționale existente. Astfel că s-a pus problema ca statele participante să fie dispuse să renunțe la o parte din propria suveranitate în favoarea unei structuri suprastatale. Acesta declara urmatoarele ,,Europa nu se va construi dintr-o dată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care vor genera în primul rând o solidaritate de fapt. Alăturarea națiunilor europene implică eliminarea opoziției seculare dintre Franța și Germania. Orice acțiune întreprinsă trebuie să aibă în vedere în primul rând aceste două țări….Guvernul francez propune ca producția franco-germană de cărbune și oțel să fie plasată sub o Înaltă Autoritate comună, în cadrul unei organizații deschise și altor state europene.

Punerea în comun a producțiilor de cărbune și oțel va asigura imediat stabilirea unor baze comune de dezvoltare economică, un prim pas către realizarea unei federații europene și va schimba destinele acelor regiuni care s-au dedicat în trecut fabricării muniției de război, dar care au fost, în același timp, cele mai constante victime ale conflictelor.”

Pe de altă parte, un alt om politic important francez, Jean Monet a recomandat crearea unei comunități între Franța și Germania, deschisă și altor state, bazată pe ideea de cooperare economică pașnică. Inițiativa acestuia viza în primul rând cele două state datorită stării tensionate în care se aflau prin prisma zonelor strategice ale Ruhr-ului și Saar-ului, asupra cărora își disputau supremația de ani de zile.

Trebuie menționat că la baza proiectului de integrare europeană a stat și o dorință venită din partea statelor europene occidentale care voiau să-și restabilească pozițiile economice, politice grav afectate în război cât și autoritatea internațională. Totdată accetul pus pe consolidarea europeană a venit și pe fondul influenței tot mai puternice a Uniunii Sovietice, ideea de comunism, de egalitate între oameni și eliminare a claselor sociale seducând, în acea perioadă foarte multe state, fiind un real pericol pentru democrațiile vestice.

Astfel la 9 mai 1950, cei doi oamnei politici francezi propun înființarea unei piețe comune a cărbunelui și oțelului care să fie guvernată de principii supranaționale, care să implice o solidaritate economică între state.

Acest nou model se detașa de paradigmele cunoscute, naționale, de cooperare deoarece presupunea cedarea de către stat unei părți din propria suveranitate unui unei autotități superioare care era în măsură să reglementeze anumite aspecte, în special cele legate de industria de armamant, cărbune și oțel. Se aștepta ca prin acest tip nou de colaborare să se limiteze o nouă cursă de înarmare a statelor, care să ducă la un alt război, imaginea ororilor produse în cel de-al doilea Război Mondial fiind încă vie.

În anul imediat următor, reprezentanții celor 6 state, Germania, Franța, Belgia, Olanda, Italia și Luxenburg care au acceptat această nouă idee de cooperare și unificare s-au întâlnit la Paris unde au semntat Tratatul privind instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, cu o durată de 50 de ani.

Principiile agreate atunci vor sta la baza tratatelor ulterioare, constituind motorul de funcționare a Uniunii Europene până în ziua de astăzi. Acestea fac referire în primul rând la superioritatea intituțiilor deoarece se dorea crearea unei comunități de drept, unde legile să fie respectate, diferendele apărute să fie rezolvate prin alte instrumente ca arbitraj, conciliere iar utilizarea forței să fie limitată.

Un alt principiu face referire la independența și cooperarea între instituții deoarece se considera că pentru a-și îndeplini funcțiile acestea trebuie în primul rând să aibă o autoritate proprie, de sine stătătoare, fapt concretizat prin înființarea Înaltei Autorități, care avea o dimensiune suprastatală și care reprezenta interesele întregii comunități, având putere de decizie și drept de intervenție, în special în sfera macroeconomică.

Ulterior s-a constatat că era necesar, în această structură, care ar fi putut degenera cu ușurință pe o pantă tehnicistă și abstracă, ca statele să găsească o modalitate prin care să-și facă cunoscute și auzite interesele și opiniile proprii, în forumul central. Așa a luat ființă Consiliul de Miniștri care era o instituție interguvernamentală și care apăra și promova interesele fiecărui stat membru.

Pe lângă aceste două instituții, a mai fost înființată Adunarea Comună care reprezenta interesele popoarelor statelor și era în esență un organism de control democratic și Curtea de Justiție care avea rol jurisdicțional, de supraveghere a respectării normelor juridice în interiorul Comunității.

Se poate observa astfel că modelul comunitar a fost construit pe baza principiului național al separației puterilor în stat, pe cele trei segmente decizionale, legislativ, executiv și judecătoresc, pentru a se evita concentrarea puterii de către o singură instituție.

Astfel că dacă la nivel național cetățenii iși cedează o parte din suveranitate și libertate unor structuri de conducere, care au drept scop protejarea și promovarea binelui comun, la nivel comunitar, statele cedeză o parte din propria suveranitate unor organsime menite să apere interesele lor, la nivel suprastatal. Cele patru instituții nu au fost concepute să funcționeze pe un principiu de subordonare ci pe unul de cooperare, fiecare dintre ele exercitându-și independent atribuțiile.

Un ultim principiu de funcționare al Comunității Europene este acela de egalitate al statelor, menit să creeze o nouă cultură în dinamica internaționlă și să elimine politicile și practicile discrimnatorii între actorii statali.

Astfel, art.4 al TCECO menționeză expres vor fi abolite și interzise, taxele la import și export cât și restricțiile de ordin cantitativ în ceea ce privește circulația mărfurilor, măsurile și practicile între producători, cumpărători și consumatori, în ceea ce privește prețurile de livrare sau transport.

2.2 Tratatele Uniunii Europene

Proiectul Uniunii Europene nu s-a oprit aici, ci din contră, așa cum vom observa pe parcursul lucrării, acesta a devenit din ce în ce mai amplu, a suferit numeroase modificări, generând numeroase provocări pentru actorii implicați.

Un pas important în evoluția lui a avut loc, în timpul conferinței de la Messina, atunci când minștrii de externe ai statelor membre au agreat înființarea unei piețe comune cât și crearea unei organizații, ce avea drept scop gestionarea energiei atomice.

Astfel au apărut, în cadrul Tratatelor de la Roma, Comunitatea Economică Europeană (CEE) ce avea ca scop crearea unei piețe comune generale, depășind sectorul cărbunelui și oțelului.

Principalele obiective ale acesteia au creșterea nivelului de trai, crearea unor relații mai strânse între statele membre, crearea unor politici sectoriale comune ca agricultură, transporturi, libera circulație a mărfurilor, a perosanelor și capitalului, prin eliminarea restricțiilor vamale.

Tot acum a luat ființă și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice ( EURATOM) care avea drept scop dezvoltarea unei industrii nucleare comune. Caracterul supranațional al noii structuri este din ce în ce mai evident deoarece cadrul instituțional cât și mecanismele de decizie devin din ce în ce mai complexe, având capacitatea de a asigura o reprezentare mai eficientă a intereselor guvernelor naționale, al interesului general al Comunității în ansamblul ei cât și interesele cetățenilor.

În anul 1965 se semnează Tratatul de la Buxelles, care a fost conceput ca un instrument de fuziune a normelor ce se regăseau în cele trei tratate. Totuși acesta nu s-a materializat, unificarea având loc doar la nivel instituțional. Elementele de noutate aduse au fost crearea bugetului unic al Comunității și apariția administrației unice.

Un pas important în conturarea Uniunii Europene a fost apariția și semnarea Actului Unic European, în anul 1986, care a deschis calea către uniunea economică și monetară cât și a integrării politice.

Principalele linii directoare ale acestuia au fost lărgirea sferei de influență a Uniunii, în special, prin definitivarea pieței interne comune cât și prin introducerea de noi competențe, în domenii ca tehnologie, politică externă, monetară, socială, coeziune economică sau mediu.

Un alt obiectiv a fost acela de a acorda mai multă putere decizională Consiliului de Miniștri, astfel că votul în unanimitate a fost înlocuit cu cel al majorității calificate, în ceea ce privește libera circulație a capitalurilor și politica comună în domeniul transporturilor maritime și aeriene, stabilirea tarifului vamal comun, libertatea dea presta servicii.

Un alt aspect care trebuie menționat este că o dată cu Actul Unic European, instituția Parlamentului s-a consolidat mai mult, acesta ajungând sa aibă competențe legislative reale chiar dacă limitate, datorită apariției unei proceduri de cooperare cu Consiliul.

Totodată aceasta va începe să aibă un rol crucial în ceea ce privește acordurile de extindere și a celor de asociere.

Tratatul de la Maastricht, în anul 1992, marchează o nouă etapă deoarece principalul scop era crearea unei ,,uniuni tot mai profunde între popoarele Europei, în cadrul căreia deciziile se iau cu respectarea deplină a principiului transparenței și cât mai aproape cu putință de cetățeni”.

Acesta a permis apariția unui spațiu al integrării politice, instituind o Uniune Europeană pe 3 piloni, Comunitatea Europenă, Politica externă și de securitate comună (PESC) și ultimul pilon era cel care făcea referire la Cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor externe ( JAI). Tratatul viza două mari direcții, prin reglementările sale, definirea clară a structurii Uniunii cât și delimitarea clară a competențelor propriilor instituții.

Astfel că aceasta urma să aibă un cadru instituțional coerent și unic, format din din Consiliu, Parlamentul European, Comisia Europeană, Curtea de Justiție și Curtea de Conturi. Pe lângă acestea, s-au mai înființat un Comitet Economic și Social și un Comitet al Regiunilor, ce aveau un rol consultativ.

În ceea ce privește competențele Uniunii acestea au fost grupate pe trei nivele. Primul era cel care reglementa comunitatea, în ansamblul ei, având ca scop, asigurarea bunei funcționări a pieței unice, crearea uni nivel ridicat al ocupării forței de muncă dar și al protecției sociale, promovarea egalității de șanse între femei și bărbați, dezvoltarea armonioasă și sustenabilă a tuturor activităților economice.

Cel de-al doilea reglementa expres politica externă și de securitate comună care se putea consolida doar prin promovarea cooperării internaționale și a valorilor democratice, respectarea statului de drept cât și a drepturilor omului și libertăților fundamnetale.

În ceea ce privește ultimul nivel, acesta avea ca obiectiv elaborarea unor acțiuni comune, cu caracter interguveramental, ce vizau creșterea gradului de securitate și justiție pentru cetățenii europeni.

Aceste măsuri prevedeau lupta împotriva teororismului, a crimnalității și a traficului de droguri, crearea de reguli comune în domeniul trecerii frontierelor, cooparare judiciara, penală și civilă sau chiar combaterea imigrației ilegale.

Tratatul de la Maastricht (sau Tratatul privind Uniunea Europeană) a adus elemente de noutate și în alte domenii. Odată cu acesta s-a creat conceptul de ,,cetățean european” de care beneficia orice individ ce avea cetățenia unui stat membru.

Astfel că pentru prima dată Uniunea nu mai era o entitate abstractă, elitistă ce excludea masele, prin regelemntările sale, ci din contră devenea din ce în ce mai vizibilă prin acordarea de numeroase drepturi. Astfel orice cetățean avea acum dreptul să voteze și să candideze la alegerile municipal și europene din statul în care își avea domiciliu, putea cere protecție diplomtică oricărui stat membru, se putea adresa Parlamentului și beneficia de libertate de deplasare, pe teritoriul oricărui stat.

Odată cu acesta o uniunea politică la nivel comunitar pare mult mai fezabilă deoarece s-a instituit pentru prima dată o politică comună de securitate, de afaceri interne și justiție, a crescut rolul Parlamentului cât și a competențelor, de reglementare, în anumite domenii, a Comunității.

Următorul pas, în sensul consolidării caracterului democratic al instituțiilor europene și sporirea rolului cetățeanului, în această structură, a fost apariția Tratatului de la Amsterdam. Acesta a reușit să elimine totate acele dispoziții, din tratatele anterioare, care deveniseră anacronice și care nu mai corespundeau noilor realiăți.

Principalele noutăți aduse de acesta au constat în extinderea domeniilor unde deciziile se pot lua cu majoritate calificată, în detrimentul unanimității, au apărut dispoziții care sporit gradul de transparență, structura Uniunii devenind acum mai apropiată de proprii cetățeni.

Totuși cea mai importantă măsură adoptată, care a adus Uniunea Europeană mai aproape de valorile democratice a constat în lărgirea atribuțiilor Parlamentului.

Acesta a devenit o instituție din ce în ce mai puternică, având o poziție de egalitate cu Consiliul de Miniștri, datorită procedurii de codecizie care se regăsește în majoritatea domeniilor de regelemntare. Pentru prima dată acesta pare să îndeplinească principala funcție pentru care a fost creat, cea legislativă, fiind un veritabil reprezentant al popoarelor Uniunii.

Totodată, prerogativele Parlamentului au fost extinse și la funcția de control, acesta având drept de vot în procedura de aprobare prealabilă a Comisiei, aspect menționat în art.214 ,,președintele și ceilalți membri ai Comisiei astfel desemnați sunt supuși, împreună, unui vot de aprobare al Parlamentului European”

În anul 2001 a fost semnat Tratatul de la Nisa care a întărit, în primul rând, principiul cooperării consolidate, care era vital pentru funcționarea unei Uniuni extinse, care ajunsese la 27 de state membre. Acesta a fost vazut ca o soluție pentru rezolvarea anumitor disensiuni care ar fi putut apărea datorită discrepanțelor economice și geopolitice dintre membri și viza facilitarea realizării obiectivelor comune europene cât și consolidarea procesului de integrare, respectarea aquis-ului comunitar, să evite apariția discriminarilor ce ar putea apărea între schimburile dintre state sau a conflictelor de concurență, să reunească minim 8 state și nu majoritatea, etc…

Prin intermediul acestuia s-a eliminat posibilitatea ca statele să-și exercite dreptul de veto în ceea ce privește declanșarea procedurii consolidate. Odată cu momentul Nisa, atribuțiile fiecărei instituții (Comisie, Consiliu, Parlament) au fost trasate din ce în ce mai clar și transperent.

Ultimul Tratat și cel mai important a fost cel de la Lisabona, în 2007 deoarece a adus Uniunea Europeană mai aproape de o structură suprastatală, conferindu-i totodată mai multă coerență atât pe plan extern cât și în raport cu propriile state membre.

Noul text a reușit să traseze competențele exprese ale acesteia, încurajând în același timp participarea area activă a cetățenilor cât și protejarea acestora, a reușit să creeze o nouă ordine instituțională, ce a mărit gradul de transparență și de răspundere democratică.

Acesta a atribuit Uniunii personalitate juridică proprie, ceea ce se traduce prin capacitatea acesteia de a semna tratate internaționale, în toate domeniile de competență, putând implicit să devină membră a oricărei organizații internaționale.

Pentru prima dată valorile și obiectivele Uniunii Europene a fost exprimate concret, mai clare ca niciodată, competența acesteia fiind împărțită pe trei categorii, cea exclusivă care face referire la faptul că aceasta este singura căreia îi revine prerogativa legiferării, statele membre având obligația de a transpune la nivel național legislația și totodată de a o pune în aplicare.

Al doilea tip de competență face referire la cea partajată, conform căreia statele pot adopta legi și orice alte măsuri obligatorii în cazul în care Uniunea nu și-a exercitat atribuțiile iar ultima vizează competența de sprijin, prin care aceasta poate întreprinde acțiuni de sprijin pentru diverse politici ale statelor membre. Totodată, după acest moment, s-a putut discuta de o consolidare reală a principiilor democratice cât și o protecție și respectare a ceea ce înseamnă drepturile și libertățile umane.

Trebuie remarcat că Tratatul de la Lisabona, s-a fundamentat pe trei principii esențiale în ceea ce privește consolidarea unei democrații, răspunzând criticilor survenite de-a lungul timpului, pe filiera, deficitului democratic. Astfel primul principiu face referire la egalitatea democratică, așa cum este menționat în art. 3a ,, Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților”, cel de-al doilea este cel al democrației reprezentative, art. 8A, pct. (1) ,,funcționarea Uniunii se întemeiază pe principiul democrației representative și pct. (2) ,,Cetățenii sunt reprezentați direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European”.

Ultimul principiu este cel al democrației participative stipulat expres în art. 8 B, pct. (4) ,,La inițiativa a cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii, resortisanți ai unui număr semnificativ de state membre, Comisia Europeană poate fi invitată să prezinte, în limitele atribuțiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii în care acești cetățeni consideră, că este necesar un act juridic al Uniunii, în vederea aplicării tratatelor.”

Odată cu acest Tratat s-a avut în vedere o apropiere cât mai mare a structurii europene de modelul unei democrații clasice, totuși rămâne de analizat cât de mult aceste principii au reușit să răspundă eficient, de facto, nevoii de ameliorare a deficitului democratic european și nu doar de jure.

=== 7886ceff5e786ab6d91b0dee81b3e375622e9d4e_632295_1 ===

Capitolul 3 Instituțiile Uniunii Europene

Instituțiile Uniunii Europene au fost create pentru a asigura funcționalitatea acesteia și s-au conturat din ce în ce mai clar, în ultimele decenii, tocmai pentru a da expresie unei apropieri din ce în ce mai reale a națiunilor europene, în cadrul unei cooperări din ce în ce mai strânse.

Astfel că este de remarcat că odată ce responsabilitățile Uniunii s-au lărgit, acaparând numeroase domenii și instituțiile acesteia s-au dezvoltat, devenit mai numeroase dar și cu mai multe atribuții. Dacă în primii ani, procesul decizional al Uniunii Europene era unul foarte simplist, în ideea în care Comisia Europeană propunea, Parlamentul era cel care dăde avizul, Consiliul de Miniștri decidea iar Curtea de Justiție era cea responsabilă de interpretarea legală, ulterior, acesta s-a diversificat și s-a complicat, pentru a răspunde noilor provocări și realități.

În prezent, Uniunea dispune de un cadru instituțional care vizează promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale, susținerea intereselor sale, ale cetățenilor săi și ale statelor membre, precum asigurarea coerenței, a eficacității și a contnuității politicilor și acțiunilor sale, fiind fomată dintr-o structură de șapte instituții, fiecare având roluri foarte clar delimitate. Parlament care reprezintă interesele cetățenilor din statele membre, Consiliul European este cel care definește prioritățile și orientarea politicilor generale, Consiliul reprezintă interesele statelor membre, Comisia este instituția care apară interesele Uniunii, Curtea Europeană de Justiție are drept scop interpretarea uniformă a legislației europene, Banca Centrală asigură politica monetară iar Curtea de Conturi este cea care asigură legalitatea folosirii resurselor financiare.. Pe lângă acestea, trebuiesc menționate și Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor care au roluri consultative.

Instituțiile Uniunii Europene funcționează după anumite principii, ca al autonomiei de voință, al atribuirii de competențe și cel al echilibrului instituțional. Astfel primul face referire capacitatea acestora de a elabora și a avea propriile regulamente de organizare și funcționare dar care nu trebuie să fie contrare intereselor Uniunii, în ansamblul ei. Cel de-al doilea vizează obligația instituțiilor de a duce la îndeplinire doar acele sarcini care le sunt trasate în mod expres, fără posibilitatea de interferență în activitățile altor structuri, iar ultimul face referire la o delimitare clară a puterilor și competențelor, fiind prohibită astfel delegarea, transferul de competențe de la o altă instituție.

Parlamentul European

Acesta este instituția care reprezintă în mod direct interesele tuturor cetățenilor din statele membre fiind gardianul intereselor europene și apărătorul drepturilor cetățenilor. El reprezintă funcția legislativă a Uniunii iar principalele lui obiective sunt similare cu cele ale oricărui parlament național, anume, de a adopta legi, de a controla și monitoriza puterea legislativă. Trebuie remarcat faptul că poziția acestuia s-a consolidat în timp, dintr-o instituție marginală, cu atribuții limitate, acesta ajungând să fie o structură cheie în mecanismul de funcționare european prin prisma funcției sale, de reprezentare directă a intereselor indivizilor din statele membre.

Se poate afirma că Parlamentul este, în fapt, temelia democratică a Uniunii deoarece acesta este singura instituție care are legitimitate deplină prin prisma faptului că este compus din reprezentanții cetățenilor din țările statelor membre și sunt aleși prin vot liber și secret de cetățenii cu drept de vot ai acestora, pe o durată de 5 ani.

Parlamentul European este compus din reprezentanții cetățenilor statelor membre iar numărul acestora este limitat la șapte sute cincizeci, plus președintele asigurându-se astfel o reprezentare proporțional descrescătore, cu un prag minim de șase membri pentru fiecare stat membru, cu mențiunea că nici unui stat membru nu i se poate atribui mai mult de nouăzeci și șase de locuri.

Parlamentul European are numeroase competențe, dobândite în timp, cu fiecare Tratat adoptat, astfel că acesta are:

Atribuții în ceea ce privește procedura de ratificare a tratatelor, în cea de aderare, în cea de sancționare pentru încalcarea gravă și continua a principiilor Uniunii de către un stat membru,

Atribuții în procesul legslativ (dreptul la inițiativă legislativă, competențe consultative în domenii ca fiscalitate, dreptului concurenței, armonizării legislațiilor, procedura de codecizie care a devenit una ordinară, fiind exstinsă aproape în totate politicile ca agricultură, politică externă, justiție, comerț extern etc)

Atribuții bugetare (acesta are un rol esențial în adoptarea bugetului, pe parcursul întregii procedurii, încă din statiul pregătitor cât și în monitorizarea executării lui, fiind una dintre cele două componente ale autorității bugetare, împreună cu Consiliul)

Funcția de control asupra executivului (acesta supraveghează, împreună cu Consiliul, actele de punere în aplicare și actele delegate ale Comisiei, prin mai multe instrumente pe care le are la dispoziție ca moțiunile de cenzură, comisiile de anchetă, întrebările parlamentare, prin care s-a instituit o obligativitate Comisiei și Consiliului să răspundă, drept de control asupra politicii externe și de securitate comună)

Atribuții în ceea ce privește sesizarea Curții de Justiție (Parlamentul are dreptul, în cazul, încălcării prevederilor din tratate, de către orice instituție, să sesizeze Curtea de Justiție și poate cerere totodată un aviz prealabil acesteia în ceea ce privește concordanța dintre acordurile internaționale și tratatele europene)

Atribuții în ceea ce privește petițiile formulate de cetățenii statelor membre ( acestea se trimit Președintelui Parlamentului, prima dată

Parlamentul este cel care desemnează Ombudsmanul European

O schimbare interesantă pe care a adus-o Tratatul de la Lisabona a fost aceea că parlamentarii europeni sunt, în fapt, reprezentanții cetățenilor Uniunii deși anterior aceștia erau văzuți ca reprezentanți ai poparelor țării Statelor membre. Această modificare, care deși e mai mult simbolică a avut ca scop apropierea Uniunii de indvizi cât și mărirea gardului de legitimitate.

Așa cum s-a putut observa, acesta poate să exercite funcția de control politic asupra celorlalte instituții în schimb, nu are putere legislativă deplină, în cadrul Uniunii, fapt ce a generat numeroase criticii, în privința caracterului democratic european. Prin lărgirea sferei de competență a acestuia, Uniunea a încercat sa-și legitimeze cât mai mult structura instituțională, dar la o analiză mai atentă, se poate constata ca totuși puterile Parlamentului rămân limitate.

Consiliul European

Odată cu Tratatul de la Lisabona acesta a devenit pentru prima dată o instituție, a cărei scop este acela de a oferi „Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia și a-i defini orientările și prioritățile politice generale.”

Acesta este format din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, din președintele său și cel al Comisiei, fiind astfel o instituție care acționează expres, doar în interesele Uniunii. Acesta are competențe în chestiunile de politică externă și de securitate prin faptul că este singurul care decide, în unanimitate, recomandările făcute statelor membre, în vederea, adoptării unor măsuri ce vizează politicile de apărare comune.

Totodată acesta joacă un rol important în economia și cadrul financiar european, prin faptul că emite decizii cu caracter orientativ asupra reformei macroeconomice, fiscale și structural cât și asupra politicilor de sporire a creșterii economice. Acesta este deasemenea un actor cheie în cadru negocierilor financiare multianuale deoarece el este cel care mediază discuțiile în privința unui acord comun asupra stabilirii unei limite a cheltuielilor, stabilirea unor programe coerente și eficiente a acestora, de cheltuieli și finanțare.

Consiliul

Această instituție a apărut pe cale convențională, odată cu Tratatele de constituire a Comunităților Europene, fiind alcătuit din cate un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat, ce este împuternicit să reprezinte guvernul național și să aibă drept de vot.

Scopul acestuia, încă de la început, a fost acela de asigurare a coordonării politicilor economice generale europene, de a acționa ca un organ de luare a deciziilor și de a defini operațiiunile generale de management ale Comisiei. Astfel că acesta reprezintă interesele tuturor statelor, fiind o stuctură intraguvernamentală care, în fapt, reflectă legitimitatea statală, a Uniunii. Consiliul apare în sistemul intituțional european ca principalul legiuitor, având putere de decizie. Totuși, funcția legislativă, după Tratatul de la Lisabona, este împărțită cu Parlamentul, la fel ca și atribuțiile ce privesc bugetul european.

Deciziile, în cadrul Consiliului pot fi luate, în trei feluri, anume, majoritate simplă, majoritate calificată și unanimitate. Astfel că majoritatea simplă este utilizată doar în cazurile expres și limitativ prevazute de tratate, cea calificată este regula deoarece este utilizată cel mai frecvent.

Din noiembrie 2014, aceasta va fi definite ca fiind ,,egală cu cel puțin 55% din membrii Consiliului, reprezentând statele membre participante, care reunesc cel puțin 65% din populația acestor state”. În ceea ce privește unanimitatea, aceasta oferă statelor drept de veto și este aplicată doar unui număr limitat de decizii, de o importanță majoră. Această cerință procedurală a fost redusă progresiv, fără a fi eliminată în totalitate, tocmai datorită faptului că era una care îngreuna foarte mult procesul de adoptare a deciziilor.

Comisia Europeană

Comisia este principalul organ executiv al Uniunii și este compusă din câte un resortisant al fiecărui stat membru, inclusiv președintele și Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate, care este și vicepreședindele acesteia.

Membrii acesteia sunt aleși printr-un sistem de rotație, stabilit în unanimitate de Consiliul European, care are la bază două principii, cel al egalității statelor membre în privința stabilirii ordinii de rotație și a duratei de reprezentare și cel al respectării diversității demografice și georgrafice a statelor. Un aspect important, ce trebuie menționat în legatură cu aceasta, este acela că membrii Comisiei sunt aleși, pe o perioadă de 5 ani, pe criterii de competențe, de integritate, profesionalism și angajamentul lor față de ideea europeană.

Odată cu Tratatului de la Lisabona s-a decis că Președintele Comisiei Europene va fi ales de către Parlamentul European cu majoritate de voturi, pe baza propunerii Consiliului European iar dacă procedura nu este îndeplinită, prin respingerea propuneri primite, atunci procedura se va relua prin prezentarea unui nou candidat.

Rolul acesteia în cadrul Uniunii Europene este unul esențial deoarece este principala instiuție care are ca scop, promovarea interesului general european, prin identificare și adoptarea măsurilor necesare iar, în conformitate cu art.17 din TUE, cu excepția politicii externe și de securitate comune cât și a câtorva cazuri expres prevăzute în tratate, aceasta asigură reprezentarea externă a Uniunii, în ansamblul ei. Tot ea are în atribuții să asigure aplicarea tratatelor europene cât și măsurile adoptate de celelalte instituții, fiind responsabilă totodată de supravegherea, împreună cu Curtea de Justiție, a modului în care statele membre aplică dreptul Uniunii cât și de coordonarea, de executarea și administrare a diferitelor programe.

Trebuie subliniat un aspect important intorodus odată cu Tratatul de la Lisabona, și anume rolul politic pe care îl are prin răspunderea acesteia în fața Parlamentului, diminuându-se în acest sens discrepanța dintre interesele europene și cele națioanle ale statelor.Practic aceasta acum, dă explicații și este răspunzătoare pentru acțiunile sale în fața Parlamentului, care este reprezentantul statelor, interesele cetățenilor fiind asftel protejate.

Din punct de vedere al funcției executive, Comisia este cea care asigură respectarea tratatelor Uniunii Europene de către celelalte instituții dar și de state, putând să cheme în justiție pe cei aflați în culpă, de neîndeplinirea sau nerespectarea normelor juridice și asigură implementarea bugetului Uniunii și a clauzelor de protecție, în legislația secundară.

Curtea de Justiție

Aceasta este formată din Curtea propriu-zisă, Tribunalul și tribunale specializate. Aceasta este compusă din câte un judecător pentru fiecare stat membru care la rândul lui este asistat de avocați generali. În conformitate cu Tratatele aceasta are competențe, pe de o parte, în ceea ce privește acțiunile introduse de un stat membru, de o instituție ori de persoane fizice sau chiar juridică iar pe de altă parte, Curtea de Justiție se poate pronunța, cu titlu preliminar, asupra solicitărilor instanțelor naționale în legătură cu modul de interpretare a dreptului european sau a validității unor acte juridice. Fiind o instanță internațională aceasta poate soluționa și diferendele apărute între state, dacă acestea au la bază tratatele sau dacă între acestea a intervenit un compromis și se poate pronunța și în acele cazuri care privesc litigiile apărute între funcționarii Uniunii și insituțiile pe care le reprezintă

Printre atribuțiile sale se mai numără și că poate acționa ca o instanță de ultim grad, poate controla legalitatea acțiunilor statelor membre, pentru a fi conforme cu prevederile legale.

Banca Centrală Europeană

Această instituție are personalitate juridică are ca principal scop emiterea și administrarea monedei euro, fiind singura care poate autoriza emisiunea de monedă.

Ca instituție principală în tabloul instituțional european, aceasta își exerictă în mod independent atribuțiile, având rol consultativ în privința anumitor proiecte financiare ale Uniunii sau ale statelor membre,prin acordarea de avize. De menționat că aceasta împreunî cu bancile naționale ale statelor membre formează Sistemul European al Băncilor Centrale.

Curtea de Conturi

Aceasta este ultima instituție din cadrul Uniunii Europene și a apărut, odată cu Tratatul de la Maastricht, în contextul conturării și consilidării sistemului de finanțare a acesteia din resurse proprii dar și datorită amplificării atribuțiilor Parlamentului în domeniul supervizării Comisiei în ceea ce privește execuția bugetară. Are în componența sa 27 de membri, aleși pe criterii de independență și competență, calificarea specială în instituții de control extern, în propriile state, fiind o condiție esențială a alegerii.

Printre atribuțiile sale se numără asistența pe care o oferă organelor bugetare, controlul suținut și periodic al conturilor cât și contolul asupra celorlalte instituții dar și a staelor membre în domeniul utilizării fondurilor europene, examinarea legalității tuturor veniturilor și cheltuielilor Uniunii.

Așa cum am observat modelul instituțioanl european s-a îmunătățit de-a lungul timpului prin numeroasele prevederi ale tratatelor care au încercat să răspundă eficient noilor provocări provenite atât datorită extinderii numărului de state membre cât și lărgirii ariilor de influență a acesteia.

Astfel prin Declarația de la Laeken privind viitorul Uniunii Europene liderii acesteia au concluzionat că era imperativ necesar să sporească legitimitatea demorcatică a acesteia cât și transparența instituțiilor și eficintizarea lor. Scopul acesteia a fost ca instituțiile europene să fie aduse mai aproape de cetățeni, să fie mai puțin greoaie și rigide, să fie mai eficiente și deschise pentru a spijini obiectivele generale ale Uniunii.

Această declarație a identificat nevoile cetățenilor europeni cât și așteptările pe care aceștia le au de la guvernarea europeană, și anume, că aceștia preferă abordare comunitară practică, clară, deschisă și eficientă, una care este axată pe rezultate concrete în ceea ce privește crearea locurilorde muncă, o mai bună calitate a vieții, o mai mică criminalitate, o educație decentă și o mai bună îngrijire a sănătății

Totodată nemulțumirile lor se axează, în primul rând, pe caracterul mult prea biroctraic al acesteia în numeroase domenii cât șoi pe distanța pe acre o resimt față de pliticile acesteia.

Tratatul de la Lisabona a încercat să răspundă acestor provocări prin dispozițiile sale, reușind să ofere într-un final, anumite răspunsuri în domeniile problematice. Cu toate acestea, în timp, s-a putut observa, că acesta a complicat și mai mult un sistem instituțional deja deosebit de complex.

Principalele modificări care aua dus Uniunea mai aproape de sistemul democratic au fost următoarele: stipularea principiului egalității democratice, prin care toți cetățenii pot beneficia de o atenție egală din partea instituțiilor și organismelor europene, stabilirea modului de funcționare a acesteia, bazat pe principiul democrației representative prin faptul că cetățenii sunt reprezentați direct la nivelul european prin intermediul Parlamentului dar și a liderilor și miniștrilor naționali care participă la Consiliul European, inserarea mecanismului democrației participative prin posibilitatea acordată cetățenilor și asociațiilor reprezentative de a-și face cunoscute și opiniile publice în toate domeniile de acțiune ale Uniunii.

Totuși reforma în privința unui potențial referendum rămâne una destul de slabă și teoretică deoarece acesta nu poate fi calificat ca fiind unul authentic, avaân un caracter pur consultativ. Aceasta nu permite în adevăratul sens un vot paneuropean la care să poată lua parte toți cetățenii europeni din diverse rațiuni ca scepticimul alegătorilor în privința Uniunii care este tot mai crescut în ultima perioadă cât și teama reprezentanților europeni că acest mecanism ar putea exarcerba părerile ce vizează împărțirea Uniunii pe linii geografice. Un veritabil referendum ar putea periclita buna funcționare a Uniunii Europene, fapt pentru care scopul lui a fost diminuat.

Prin Tratatul de la Lisabona s-au inclus și serie de amendamente importante care vizează consolidarea democratică, prin accentuarea responsabilității parlamentelor și guvernelor naționale atunci când acționează la nivelul Uniunii prin intermediul Consiliului.

Totodată trebuie remarcat faptul că încercarea de consolidare simultană a competențelor Consiliului European și ale Parlamentului au avut ca principal scop echilibrare forțele supranaționale și interguvernamentale iar sporirea rolului parlamentelor naționale a avut la bază dorința de a exercita un control mai mare asupra instituțiilor și competențelor Uniunii.

Nu este de ignorant faptul că, în ciuda acestor schimări menite să reducă numulțumirile cetățenilor asupra mecanismului de funcționare european, aceste măsuri de îmbunătățire a poscesului decisional, împreună cu apatia alegătorilor dar și politicarea Comisiei pot avea și consecințe negative.