Deficit Democratic In Uniunea Europeana Analiza Perceptiei Uniunii Europene

DEFICIT DEMOCRATIC ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

ANALIZA PERCEPȚIEI UNIUNII EUROPENE

ÎN ROMÂNIA

CUPRINS

Argument

Capitolul 1 – Noțiuni introductive

1.1 Analiza evoluției proiectului european

1.2 Construcția comunitară în cadrul economic și politic

1.3 Evoluția perimetrului Uniunii Europene către sectorul Central și Estic

1.4 Criteriile de aderare

1.5 Tratatele Uniunii Europene – Rolul acordat Parlamentului European și bariera împotriva deficitului democratic

Capitolul 2 – Deficitul democratic

2.1 Debuturile deficitului democratic

2.2 Parlamentul European în raport cu instituțiile UE

2.3 Soluții privind combaterea problemei deficitului

2.4 Eurobarometrele – oglinda percepției cetățenilor

Capitolul 3 – Aderarea României la Uniunea Europeană.

3.1 România – tranziția de la comunism la democrație

3.2 Scurt istoric al aderării

3.3 Participarea României la politicile Uniunii Europeane

3.4 Avantaje și dezavantaje aderării României la Uniunea Europeană

Capitolul 4 – Studiu de caz

Concluzii

Bibliografie

Argument

Uniunea Europeană reprezintă singurul instrument în acest decor al democrației care poate iniția și desăvârși aplicarea de norme și regulamente pe tot palierul spațiului european.

Democrația a venit în ajutorul statelor în ideea definitivării lor ca și entități europene dar și în ceea ce privește stabilizarea domeniilor de activitate ale acestora. Majoritatea statelor cu caracter democratic au ales aderarea la Uniunea Europeană, astfel încât relațiile cu celelalte state să fie bazate pe ajutor, pe securitate și de dezvoltare.

În prezenta lucrare mi-am propus să prezint itinerariul aderării statelor la UE și faptul că prin intermediul tratatelor se cosfințesc rolurile instituțiilor din întreg mecanismul Uniunii Europene dar și condițiile pe care viitorii membri trebuie să le îndeplinească. Însă din cauza neajunsurilor la nivel european, apare problema deficitului democratic, care scoate la suprafață situația deplorabilă a Parlamentului European cât și a raporturilor ce se stabilesc între instituții și statele membre.

Am definit conceptul de deficit democratic prin prisma unor analiști, după care am enumerat unele soluționări pentru combaterea acestuia. Cotele deficitului democratic sunt evidențiate prin intermediul Eurobarometrelor, Comisia Europeană întocmind cate un raport anual în această privință.

Ideea de bază a acestei lucrări o reprezintă premisele și evoluțiile deficitului democratic și cum întreaga populație europeană activează în condițiile acestor împrejurări.

Studiul de caz ilustrează rezultatele Eurobarometrelor efectuate în sfera românească, dar și percepția pe care poporul român o are referitoare la spațiul Uniunii în urma contextului aderării României.

În urma aderării statului român la Uniunea Europeană, cetățenii români manifestă un puternic sentiment al apartenenței pentru această alianță democratică, lucru ce poate reprezenta un dezavantaj pentru aceștia.

Capitolul 1 – Noțiuni introductive

Analiza evoluției proiectului european

Societatea europeană a cunoscut în secolul al XIX-lea transformări fundamentale în domeniile cultural, economic, politic și social prin comparație cu Vechiul Regim. Aceste transformări poartă generic numele de modernizare. În plan politic expresia modernizării s-a manifestat prin afirmarea ideologiei liberale ori a ideologiei democratice.

Sfârșitul primului Război Mondial întărește demersul modernizării în formula democratizării spațiului politic. În acest sens se puneau bazele înființării, în câțiva ani, a ceea ce avea să însemne Uniunea Europeană, o alianță de state bazată pe ajutorul reciproc al acestora, în scopul întrajutorării și omogenizării lor, urmărindu-se dezvoltarea statelor respective din toate punctele de vedere.

“Primul război mondial era considerat «războiul care avea să pună capăt tuturor războaielor», dar și războiul care avea să conducă la o lume mai sigură, în care democrația să nu fie amenințată de nimic.”

Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial (1947) conturează tabloul unei Europe eterogene, divizată în două mari sfere de influență: una democratică, aflată sub tutela Americii și una totalitară, aflată sub tutela URSS-ului. Această divizare a avut loc în urma divergențelor produse între cele două mari puteri, respectiv în urma conflictului produs între acești doi mari actori ai lumii internaționale, ce poartă numele de cel de- al Doilea Război Mondial. Cei doi combatanți și-au delimitat precis aliații și astfel lumea internațională a avut ca repercusiune a războiului scindarea în cele două mari tabere opozante.

Cel de al Doilea Razboi Mondial a produs în lumea internațională o manifestare pregnantă a optimismului în privința înființării Uniunii Europene și în privința asigurării păcii, a securității și a economiei, din cauza întregilor vicisitudini cauzate pe tot parcursul anilor de suferință. Acest sentiment al uniunii și al omogenizării relațiilor dintre state este nesmintit și stă la baza credințelor statelor ce militează pentru înființarea alianței democratice.

Acumularea tuturor acestor consecințe și tulburări cauzate de evenimentele nefaste care și-au pus amprenta asupra continentului european, au condus la un impuls de revoluție al statelor, la o schimbare a situației politice, acestea având convingerea că prin intermediul integrării țărilor occidentale se pot preveni conflictele și se poate restaura dar și menține mult mai ușor pacea mondială.

Anul 1947 este caracterizat de o economie precară a statelor din cadrul teritoriului european, domeniile agricol dar și industrial au avut de suferit în urma războiului. Producțiile erau insuficiente, pierderile teritoriale se resimțeau din ce în ce mai grav, în aceste condiții fiind necesară o schimbare a siatuației statelor, recurgându-se în aceste condiții la importul de alimente și de materii prime, importul de echipamente, întrucât redresarea europeană devenea în consecință importantă pentru întreaga ordine mondială.

Având în vedere faptul că jumătate din teritoriul european trecuse sub autoritatea sovietică, URSS-ul avea interesul să lupte pentru a menține sferele de influență cu regim comunist.

Anul 1947 debutează cu înființarea Doctrinei Truman de către Congresul American, în urma dezacordului Marii Britanii de a răspunde defensiv la acțiunea comuniștilor în Grecia și de a susține Turcia împotriva presiunilor sovietice. La 12 martie 1947 este ratificată această doctrină, ce avea rolul de a susține politica Statelor Unite împotriva Blocului Comunist.

Doctrina Truman prevedea acordarea de asistență inclusiv militară mișcărilor ce luptau pentru independența Greciei și Turciei împtriva comuniștilor. Americanii însă erau convinși de faptul că prin reconstrucția europeană se va instaura automat și pacea, astfel cel care a și inițiat această reconstrucție a fost generalul Marshall.

Generalul urmează să țină un discurs, la data de 5 iunie 1947, prin intermediul căruia expunea faptul că situația Europei la momentul respectiv era destul de precară, iar statele trebuiau să ajungă la un consens în această privință pentru a putea reda poziția Europei pe scena politică. Acest moment avea să fie decisiv în ceea ce privește instituirea Uniunii Europene, întrucât acest discurs s-a transformat ulterior într-un plan, Planul Marshall, ce reprezenta de fapt punctul de plecare și pilonii alianței de state. Luând denumirea oficială de Program de Restabilire Europeană, planul a devenit în scurt timp instrumentul economic al Europei precum și momentul decisiv spre înființarea Uniunii.

Prin convenția din 16 aprilie 1948 a fost instituită Organizația Europeană pentru Cooperare Economică (OECE), fiind de fapt și prima instituție europeană de după 1945, ce avea rolul de negociator între statele vest-europene. Convenția a fost semnată de Austria, Belgia, Danemarca, Elveția, Franța, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Regatul Unit, Suedia și Turcia, iar în octombrie 1949 aderă și RFG.

Britanicii nu erau pregătiți să accepte o organizatie controlată în totalitate de Consiliul de Miniștrii (organul central care se reunea de mai multe ori pe an la nivelul miniștrilor afacerilor externe și a economiei). Deciziile Consiliului angajau statele membre și erau luate în unanimitate, însă dacă un guvern nu era de acord cu o decizie, el nu se putea opune ci doar era nevoit să se abțină.

Actul propriu-zis de naștere al Uniunii Europene l-a constituit declarația ministrului de externe francez, Robert Schuman, prezentată alături de fostul comisar al Franței, Jean Monnet, în data de 9 mai 1950.

Această declarație, propusă în numele guvernului francez si al RFG-ului, presupunea reorganizarea teritoriului francez în urma pierderilor provocate de războiul ce abia se încheiase, prin punerea în comun a întregii producții de cărbune și oțel. Această producție necesita să fie gestionată de o autoritate comună, independentă de statele membre.

„Declarația Schuman” a luat ulterior forma tratatului de instituire al primei comunități europene și anume Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), semnat la 18 aprilie 1951 la Paris de către Franța, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg și Italia.

În iunie 1950 are loc la Paris o conferință interguvernamentală, care tratează acest subiect, iar în aprilie 1951 a fost semnat Tratatul de la Paris de creare a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, intrat în vigoare în iulie 1952, statele semnatare fiind Franța, Germania, țările Benelux și Italia. Obiectivul era realizarea unei piețe comune pentru cărbune și oțel, eliminarea taxelor vamale între statele membre și libera circulație a mărfurilor, controlul asupra aprovizionării și stabilirea prețului la cel ma scăzut nivel. Piața comună s-a deschis în 1953 pentru minereurile de fier și fier vechi și pentru cărbune.

Au urmat apoi tratatul de instituire a Comunității Economie Europene (CEE), semnat la data de 25 martie 1958 la Roma, tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom), semnat la Roma în același timp cu Tratatul CEE, precum și tratatul cu referire la Uniunea Europeană (UE), semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht.

Uniunea Europeană a fost înființată formal atunci când Tratatul de la Maastricht a intrat în vigoare și anume pe 1 noiembrie 1993. Tratatul transformă Comunitatea Economică Europeană în Comunitate Europeană, celelalte două comunități, CECO și Euratom fuzionând cu prima.

Uniunea Europeană, o uniune politică și economică, formată inițial din șase state în 1952 și ajungând în prezent la 28 de state membre, este o grupare de țări democratice, ale căror scopuri vizează îmbunătățirea vieții cetățenilor, construirea unei lumi mai bune, implicarea mai profundă a cetățeanului în procesul de integrare (supranationalism) și cooperare (interguvernamentalism) europeană. Ea funcționează printr-un sistem bine definit de instituții supranaționale și independente, care iau decizii în urma negocierilor între statele membre, state ce rămân permanent națiuni suverane independente.

Instituțiile vizează interesele comune, au la bază niște reguli stricte menite să asigure buna funcționare a tututor organismelor. Indiferent că este vorba despre un stat democratic sau nedemocratic, instituțiile sunt cele care mențin ordinea în statul respectiv:

“Și o uniune democratică, și una nedemocratică au nevoie de instituții pentru formularea și implementarea politicilor și pentru a decide ce să facă și cum să-i trateze pe cei care încalcă regulile.”

Potrivit lui Maurice Duverger, instituțiile sunt “modele variate de relații care servesc drept tipare pentru relații concrete. Din această cauză, asemenea relații sunt stabile, durabile și coezive”. Ele au contribuit la menținerea și răspândirea formei de guvernământ ce caracterizează Uniunea Europeana și anume democrația.

Democrația reprezintă forma de guvernare ce arstituții supranaționale și independente, care iau decizii în urma negocierilor între statele membre, state ce rămân permanent națiuni suverane independente.

Instituțiile vizează interesele comune, au la bază niște reguli stricte menite să asigure buna funcționare a tututor organismelor. Indiferent că este vorba despre un stat democratic sau nedemocratic, instituțiile sunt cele care mențin ordinea în statul respectiv:

“Și o uniune democratică, și una nedemocratică au nevoie de instituții pentru formularea și implementarea politicilor și pentru a decide ce să facă și cum să-i trateze pe cei care încalcă regulile.”

Potrivit lui Maurice Duverger, instituțiile sunt “modele variate de relații care servesc drept tipare pentru relații concrete. Din această cauză, asemenea relații sunt stabile, durabile și coezive”. Ele au contribuit la menținerea și răspândirea formei de guvernământ ce caracterizează Uniunea Europeana și anume democrația.

Democrația reprezintă forma de guvernare ce are la bază respectarea drepturilor si obligațiilor cetățenești, este forma de guvernare ce se exercită în interiorul statului de drept iar poporul reprezintă tutelarul puterii.

Regimurile democratice, bazate pe principiul separării puterilor în stat, votul universal, alegerile libere, respectarea drepturilor și liberatitlor cetățenești, pluripartidism, s-au consolidat în țările nordice, precum Danemarca, Suedia sau Norvegia și în cele mai multe state din vestul Europei.

Trăsăturile regimurilor democratice erau conforme principiilor incluse fie în programele partidelor bazate pe ideologii politice de dreapta (liberale, conservatoarea, creștin-democratice), fie în acelea ale formațiunilor socialiste sau social-democratice, exponente ale ideologiei de stânga.

În Marea Britanie, regimul politic englez a fost pentru multe state europene un model de regim democratic. Marea Britanie a devenit monarhie constituțională la sfârșitul secolului al XVII-lea, când regele a acceptat “Declarația drepturilor”, care îi limita atribuțiile. În acest stat, guvernat de principiul “regele conduce dar nu guvernează”, prim-ministrul, șef al majorității parlamentare, are un rol însemnat, își alege miniștrii și are puteri executive extinse.

În 1918 este introdus votul universal atât pentru bărbați (minim 21 de ani) cât și pentru femei (minim 30 de ani). Cele mai puternice formațiuni au fost după 1918, Partidul Conservator și Partidul Laburist, remarcându-se personalitatea lui Winston Churchill, prim-ministru din partea Partidului Conservator, în perioada 1940-1945 și după război, între 1951-1955.

Construcția comunitară în cadrul economic și politic

Din data de 9 august 1961 Marea Britanie cere să adere la comunități, însă nu dorea să-i fie afectate relațiile cu Commonwealth, iar în acest context comunitatea continuă să se extindă cu politica agricolă comună ce a intrat în vigoare din ianuarie 1962.

În iulie 1962 Kennedy anunță „un mare plan” și anume o vastă Comunitate Atlantică, bazată pe un parteneriat comercial cu Europa, cu condiția ca Marea Britanie să fie primită în Piața Comună. Tot in 1962 se încheie un parteneriat strategic între URSS și Marea Britanie, iar în acest context generalul de Gaulle refuză această aderare deoarece nu-și dorea ca Marea Britanie să devină „calul troian” al americanilor în Europa.

Marea Britanie a reinițiat cererea de aderare în 1967, însă și de această dată a fost refuzată de către președintele francez pentru a nu determina îndreptarea comunității spre atlantism.

Începând cu iunie 1970, odată cu venirea la putere a conservatorului Edward Heath, Marea Britanie este preocupată să reia negocierile pentru aderare, care au s-au derulat pe o perioadă de aproape 19 luni, însă fiind un stat cu agricultură slab dezvoltată, nu ar putea beneficia de roadele politicii agricole comune.

Pe data de 30 iunie 1970 s-au deschis oficial negocierile cu 4 state candidate: Marea Britanie, Danemarca, Irlanda și Norvegia. Aceste negocieri au pus comunitatea în situația de a experimenta procedura de aderare și de a institui condițiile sale. Condițiile presupuneau ca pretendenții să accepte tratatele în vigoare, obiectivele politice și deciziile antrenate din tratate. De asemenea intră în vigoare și un plan de măsuri tranzitorii. Cele patru state semnează tratatul de aderare la 22 ianuarie 1972, primele trei state devin memebre ale celor trei comunități din 1973 în timp ce Norvegia se retrage după un rezultat negativ al referendumului consultativ.

Peocupată de propriul interes, începând cu 1974 Marea Britanie cere o renegociere a Tratatului de Aderare, iar în acest context obține adoptarea unui mecanism corector ce viza participarea sa la constituirea bugetului comunitar.

În anul 1975 are loc un referendum în Marea Britanie, iar 67% dintre participanți la vot au decis să rămână în cadrul Comunității Europene. În mai 1980 comunitatea acceptă să reducă timp de doi ani contribuția Marii Britanii, iar în 1984 Marea Britanie obține reducerea permanentă a contribuției la bugetul comunitar.

Având în vedere aceste etape destul de dificile ale Marii Britanii în privința procesului de aderare, putem afirma faptul că aceasta se considera un stat destul de puternic întrucât să i se acorde toate drepturile necesare, doar din simplul fapt că aceasta a reprezentat mult timp un imperiu în planul mondial. Un exemplu elocvent pentru această situație îl reprezintă momentul în care Marea Britanie refuză să se alăture statelor europene in anul 1957, fiind precaută în alegerile pe care le va face în vederea cooperării și apropierii cu statele, mai ales după ce a rezistat crizelor economice din anii 1929-1933 în vederea menținerii sistemului democratic de guvernare.

Însă ideea pierderii teritoriale și mai ales a prestigiului pe care aceasta îl deținea la scară mondială au determinat-o să ia o decizie în acest sens, astfel anii ’60 produc o schimbare majoră și anume incluziunea Marii Britanii în cadrul membrilor Consiliului.

Aceste valuri de extindere reprezintă un răspuns la întoarcerea la democrație a acestor state care au cunoscut regimuri dictatoriale. Grecia, legată de comunitate printr-un acord de asociere semnat la Atena în 1961, participă efectiv la activitățile comunității din ianuarie 1980, data intrării în vigoare a tratatului de aderare.

În ceea ce privește Spania și Portugalia, negocierile au început în anul 1978, acordurile de aderare au fost semnate în anul 1985 și au participat efectiv la activitățile comunității din anul 1986, după opt ani de negocieri.

Cadrul politic și economic reprezintă condiții esențiale pentru ca statele să adere la Uniunea Europeană, un exemplu concludent pentru această situație fiind cel al Marii Britanii prezentat anterior, care în ciuda impedimentelor și a condițiilor impuse de uniune, s-a ajuns la un consens de ambele părți, partea care dorea să adere – Marea Britanie și partea care aproba aderarea – Uniunea Europeană. Statul în cauză ajunge să fie interesat din ce în ce mai mult de o protecție a intereselor și a legăturilor pe care le avea și adoptă o atitudine conciliantă pentru ca procesul de aderare să se înfăptuiască pe deplin.

Statele sferei europene erau acum axate pe ideea de menținere a legăturilor formate dar și pe ideea de extindere a legăturilor respective astfel încât uniunea sa prezinte rezistență și coeziune.

Evoluția perimetrului Uniunii Europene către sectorul Central și Estic

La sfârșitul anilor 1980, țările Europei comunitare erau preocupate de relansarea procesului de integrare, proces aflat în stagnare de aproape două decenii. Accelerarea procedurilor de instituire efectivă a celor patru libertăți și adoptarea de noi principii de integrare urmau să pregătească terenul pentru mult controversata Uniune Monetară.

Schimbarea regimurilor politice din centrul și estul continentului precum și opțiunea fermă a fostelor țări socialiste de orientare politică și economică spre modelul occidental, au modificat strategia Uniunii Europene prin perspectiva extinderii.

Considerată atât în est cât și în vest o prioritate politică, extinderea a fost imaginată ca un proces rapid și global, posibil de finalizat până la începutul noului mileniu.

Prin urmare aprofundarea și extinderea au devenit coordonatele esențiale ale strategiei de integrare pe continentul european.

La baza strategiei de extindere au fost așezate criteriile de aderare definite la Copenhaga și principiul egalității de tratament. Consiliul European de la Madrid insista asupra necesității ca atât deschiderea cât și derularea negocierilor să se decidă în baza evaluărilor comisiei asupra gradului de îndeplinire de către fiecare candidat în parte a criteriilor de la Copenhaga.

În decembrie 1997 Consiliul European lansa oficial procesul de extindere, care includea 13 țări: Bulgaria, Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Turcia.

Consiliul de la Luxemnburg decidea în special ca extinderea să includă:

Conferință Europeană care să cuprindă cele 10 state din Europa Centrală și de Est plus Cipru și Malta, conferință care a fost lansată în 1998,

procesul de aderare pentru cele 10 state din Europa Centrlă și de est și Cipru, ce a urmat să fie lansat în martie 1998.

negocierile de aderare deschise în martie 1998 cu cele 6 state conform recomandărilor comisiei, respectiv Ciprul Cehia, Estonia, Ungaria, Polonia, Slovenia.

Malta și-a relansat candidatura în 1998, iar în decembrie 1999, consiliul de la Helsinki a decis ca în baza recomandărilor comisiei să se deschidă negocieri formale de aderare cu alte șase sate candidate: Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, România și Slovacia. Negocierile s-au deschis formal în februarie 2000, iar cât despre Turcia, consiliul de la Helsinki a decis că este un stat cu locație de posibil membru pe baza criteriilor de la Copenhaga.

După căderea Zidului Berlinului, comunitatea a dezvoltat rapid relații diplomatice cu țările din Europa Centrală și de Est și a încheiat într-o primă fază, Acordul de Comerț și de Cooperare, urmând ca apoi să creeze programul Phare de susținere financiară a eforturilor de tranziție.

Phare a devenit între timp cel mai important program de sprijin al statelor din Europa Centrală și de Est în eforturile lor de preaderare. Finalitatea acordurilor o reprezenta instituirea unei zone de liber schimb între Uniunea Europeană și țările asociate, precum a fost și cazul Ciprului, Maltei și a Turciei.

1.4. Criteriile de aderare

Condițiile de bază pentru extindere au fost prevăzute prin Tratatul de la Roma, în care se atesta faptul că orice stat european poate deveni membru al Uninii, în condițiile în care el adresează cererea Consiliului Europei. Consiliul trebuie să se pronunțe cu unanimitate de voturi, după ce acesta consultă Comisia și primește avizul din partea Parlamentului European, acesta din urmă trebuind să se pronunțe cu majoritatea absolută a membrilor care îl compun.

Momentul cel mai important al extinderii îl constituie întrunirea Consiliului de la Copenhaga din anul 1993, în urma căreia s-au stabilit criteriile de eligibilitate pentru aderare și s-a luat decizia ca orice țară asociată a Europei Centrale și de Est, în cazul în care dorește, poate deveni membră a Uniunii Europene. În acest scop statul respectiv putea stabili o strategie în conformitate cu interesele pe termen lung ale procesului de integrare, astfel s-a precizat „că aderarea va avea loc pe măsură ce statele asociate vor îndeplini condițiile economice și politice cerute și au fost definite trei condiții esențiale cunoscute și sub denumirea de criteriile de la Copenhaga”:

1. instituții stabile garantând democrația, respectul drepturilor omului, precum și respectul și protecția minorităților;

2. o economie de piață viabilă și capabilă de a face față presiunii concurențiale și a forțelor pieței interne unice;

3. capacitatea de asumare a obligațiilor aderării în special subscrierea la obiectivele uniunii politice economice și monetare.

Aderarea presupunea de asemenea capacitatea țărilor candidate de a crea condițiile integrării și participării la politicile Uniunii prin adaptarea structurilor lor administrative.

În urma întrunirii membrilor Consiliului European de la Madrid din 1995, s-a subliniat faptul că deși adoptarea legislației europene (Aquis) și transpunerea ei în dreptul intern sunt extrem de importante în procesul aderării, mult mai importantă este crearea și dezvoltarea structurilor adminstrative și juridice necesare aplicării politicilor europene.

Prin urmare criteriilor de la Copenhaga le-a fost adăugat un al patrulea criteriu și anume: capacitatea administrativă de aplicare a Aquis-ului comunitar.

Aquisul comunitar cuprinde:

Dispozițiile tratatului instituind Comunitatea Europeană (Roma 1957), a tratatului privind UE (Maastricht 7 februarie 1992), precum și ale altor acorduri care au modificat în timp aceste tratate inclusiv tratatele privind aderarea noilor membrii;

Regulamente, directive și decizii emise de instituțiile europene ca acte de putere obligatorie, adică, declarații, rezoluții, concluzii;

Convențiile multilaterale deschise numai statelor membre ale Uniunii Europene;

Jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene

1.5. Tratatele Uniunii Europene – Rolul acordat Parlamentului European și bariera împotriva deficitului democratic

Spre deosebire de tratatul CECO, al carui natură era doar legislativă, tratatul CEE era mai mult un tratat cadru, ceea ce însemna că era mai puțin intervenționist și mult mai puțin supranațional. În anul 1965 a fost semnat așa numitul tratat de fuziune, care a unificat instituțiile create de cele trei tratate anterioare (CECO, CEE, EUROATOM), declarând totodata drept obiectiv și unificarea celor trei comunități.

Între timp se decidea și mecanismul de funcționare al Parlamentului European, în timpul anilor respectivi acesta purtând denumirea de Adunare Parlamentară Europeană. Încă din anul 1976 se ia decizia ca membrii acestei instituții să fie aleși prin intermediul sufragiului universal de către indivizii ce formează corpul electoral al fiecărui stat aderat.

În acest sens membrii nu mai puteau fi desemnați de către parlamentele naționale.

Rolul parlamentelor naționale în cadrul Uniunii Europene era foarte bine stabilit, urmând ca acesta să se schimbe în vederea evoluției integrității europene.

Luând parte la activitățile legislative, rolul parlamentelor naționale se diminuează astfel, instituindu-se diferite forme de cooperare între instituția conducătoare, Parlamentul European și instituțiile subordonate, parlamentele naționale. Astfel se asigura o constantă democratică a legislației europene, aplicată pe toate palierele statelor participante.

Repercusiunea acestei decizii este cea a unui deficit democratic structural, întrucât aceste forme diferite de cooperare instituite între Parlament și parlamentele naționale au trecut prin porii Consiliului, reducându-i-se astfel din beneficiile și rolul de conducător în afacerile europene Parlamentului European.

Anul 1979 produce însă o ruptură drastică între cele doua paliere, Parlamentul European și parlamentele naționale. Dat fiind faptul că pentru Parlamentul European s-au introdus alegeri directe ale deputaților iar membrii nu mai puteau fi în aceste condiții aleși din cadrul grupărilor parlamentelor naționale, legăturile între aceste instituții au încetat complet timp de aproape 10 ani. Dar necesitatea restabilirii lor s-a resimțit dupa anul 1989, când cooperarea și schimbul de informații și propuneri legislative era strict necesară, atât parlamentele naționale cât și Parlamentul European fiind nevoite să se implice în politica statelor și să comunice cu privire la activitatea aceasta politică.

Despre impactul anului 1979 relatează și Jean Louis Burban, care este de părere că acest an aduce cu sine două mari reglementări importante în privința desfășurării activităților Parlamentului European, realizându-se o însemnată dezvoltare a competențelor acestuia și anume:

„noutatea pe care o prezenta o Adunare Parlamentară, precum și noutatea încă mai mare pe care o reprezenta alegerea prin vot universal a unei asemenea adunări explică faptul ca (…) pe de o parte vechiul Parlament a suferit vreme îndelungată de o slabă reprezentativitate, iar pe de altă parte că a fost nevoie de mai bine de treizeci de ani pentru a pune în practică votul universal.”

Următorul tratat constitutiv al CEE a fost semnat în 1986, la Luxemburg și la Haga și s-a numit Actul Unic European. Acest tratat prevedea îmbunătățirea situației instituțiilor în vederea favorizării aderării Spaniei și Portugaliei, precum și accelerarea creării pieței unice în contextul procesului de luare a deciziilor.

Totodată Actul Unic European a dat formă finală denumirii de Parlament European, făcând trecerea de la denumirea de Adunare Parlamentară Europeană la ceea ce reprezintă astăzi Parlamentul European.

Cu această ratificare s-a pus accent și pe instaurarea procedurilor de cooperare în vederea accentuării puterii pe care Parlamentul o avea la momentul respectiv.

La mijlocul anilor 80, după aproape 3 decenii de la semnarea tratatului de la Roma, CEE avusese o traiectorie destul de neuniformă în demersul integrării economice, doar în domeniile politicii comerciale și ale politicii agricole și parțial al politici de concurență, unificarea la scara întregii comunități fusese realizată.

În plus niciuna din inițiativele de adâncire a integrării lansate după încheierea perioadei de traziție a tratatului de la Roma nu a fost luată în considerare.

În acest context de stagnare, pocesul integraționist a cunoscut un puternic impuls din inițiativa desăvârșiri pieței interne unice a statelor membre și a comisiei.

Jaloanele acestui proiect au fost trasate la solicitarea președintelui Jacques Delors, care a scris un document intitulat Cartea Albă, ce era dedicat acestui subiect. A apărut în anul 1985 sub coordonarea directă a comisarului pentru piața internă, iar în februarie 1986, are loc prima revizuire substanțială a tratatului constitutiv al CEE, prin așa numitul Act Unic European.

Principalele elemente de noutate aduse de acest act:

a) Stabilirea explicită a votului cu majoritate calificată (jumptate plus 1) pentru luarea deciziilor legate de punearea în aplicare a programului pieței unice, îndeosebi cu privire la armonizarea legislațiilor naționale pentru care regula stabilită de tratatul de la Roma era cea a unanimități;

b) Introducerea sub egida tratatului CEE și deci în competența instituțiilor comunitare a două domenii care au făcut obiectul unor colaborări strict pe palierul interguvernamental între statele membre și anume sistemul monetar european și cooperarea în materie de politică externă;

c) Extinderea competențelor CEE în domenii noi precum politica ecologică și politica socială.

Tratatul de la Maastrich

În data de 7 februarie 1992 este semnat Tratatul cu privire la Uniunea Europeană și anume Tratatul de la Maastricht, în urma căruia s-au pus bazele unui nou concept și anume Uniunea Europeană, făcând obiectul unui tratat seprat și anume tratatul UE.

Intrarea sa în vigoare a fost întârziată până la 1 noiembrie 1993 de respingerea prin referendum a ratificării sale într-o primă fază de către Danemarca.

În plan economic, tratatul de la Maastricht aduce o singură noutate notabilă, dar de mare importanță și anume crearea uniunii economice monetare, respectiv fuziunea celor trei Comunitati EURATOM, CECO și CEE, acesta din urmă schimbându-și denumirea din CEE în CE.

Tratatul de la Maastrich este însă foarte semnificativ prin aspectele extraeconomice pe care le abordează și care justifică adoptarea unei denumiri a grupării de Uniune Europeană.

În primul rând aduce o nouă arhitectură instituțională bazată pe trei piloni dintre care primul pilon este cel comunitar de esență economică, cel de-al doilea pilon se referă la Politica Externă și de Securitate Comună PESC, iar al treilea pilon se referă la Justiția și Afacerile Interne JAI. Pilonii 2 și 3 nu sunt din punct de vedere instituțional nici comunitari și nici strict interguvernamentali.

În al doilea rând tratatul prevede o mai mare apropiere de cetățean prin:

– introducerea cetățeniei europene care se adaugă cetățeniilor naționale și care generează drepturi legale de liberă circulație și de reședință pe teritoriul uniunii, dreptul de vot, dreptul de reprezentare consulară etc.

– introducerea conceptului subsidiarității, potrivit căruia competențele comunității nu trebuie exercitate decât atunci când obiectivele urmărite nu pot fi realizate în mod satisfăcător de către statele membre, acționând in mod individual. În aceeași logică se înscrie și înființarea Comitetului Regiunilor.

Rațiunea unora dintre desemnările operate, precum și cea a unor concepte introduse de Tratatul de la Maastricht au rămas neclare, si anume Uniunea Europeană nu a putut din pacate căpăta personalitate juridică.

Prevederile referitoare la cetățenia europeană au fost incluse în mod paradoxal în tratatul Comunității Europene și nu în tratatul Uniunii Europene. Iar denumirile instituțiilor comunitare au devenit și ele incoerente. Consiliul de Miniștri a devenit al UE, pe când Comisia a rămas a Comunităților Europene.

Tratatul de la Maastricht este și cel care restabilește legăturile dintre parlamentele naționale și Parlamentul European, după 10 ani timp în care legăturile au fost aproape inexistențe, s-a resimțit necesitatea comunicării celor două paliere în vederea stabilirii și implementării de legislații precum și în vederea reprezentării de către Parlamentul European în cadrul Uniunii Europene a intereselor parlamentelor naționale.

În pofida acestor lucruri, Tratatul de la Maastricht pune de fapt bazele democratice ale alianței europene, întărește demersul democratic al integrării și stabilește puncte importante și infailibile în privința aderării.

Se militează pentru o alianță închegată, în cadrul căreia relațiile dintre state se bazează pe ajutor reciproc și pe dreptul la afirmare, astfel încât fiecare stat să aibă un status pozitiv în cadrul european. Se urmărește încă de la incipitul înființării uniunii evitarea oricărui fenomen negativ, evitarea oricărui impediment ce avea să slăbească pozițiile cetățenilor precum și ale statelor în această alianță și mai ales evitarea a ceea ce avea să urmeze în decurs de câțiva ani și anume evitarea deficitului democratic.

Uniunea Europeană este o alianță bazată pe egalitate în interiorul căreia se formează un amplu circuit de legături și conexiuni ce trebuiesc repsectate pe tot parcursul contractului de aderare. Tratatul de la Maastricht întărește de fapt aceste prevederi.

Tratatul de la Amsterdam

A fost semnat la data de 2 octombrie 1997 și a intrat în vigoare pe 1 mai 1999, scopul declarat al tratatului fiind acela de a adapta structura instituțională pentru a face față primirii unui număr mare de noi membri, reprezentând aproape o dublare a competenței de atunci a Uniunii Europene. Acest scop nu a fost atins, în schimb au fost operate alte modificări relativ importante:

1. Introducerea conceptului de cooperare întărită între statele membre;

2. Realocări de competențe între cei trei piloni;

3. Continuarea procesului de sporire a puterii Parlamentului European.

Parlamentului European i se acordă o atenție aparte iar atribuțiile sale sunt revizuite cu fiecare ocazie, mai ales în cadrul tratatelor, ce au obligația de a implementa și stabilii norme stricte pentru fiecare piesă din mecanismul Uniunii Europene.

Datorită faptului că este instituția ce reprezintă vocea cetățenilor și prin intermediul ei aceștia își pot face auzite dorințele, competențele Parlamentului sunt de fiecare dată puse în discuție pentru a fi implementate și pentru a i se acorda putere deplină.

Nerealizarea reformelor instituționale indispensabile unei extinderi cu 10-12 membri, a necesitat lansarea unei conferințe interguvernamentale în iunie 1999 care să rezolve problemele lăsate în suspensie de tratatul de la Amsterdam.

Tratatul de la Nissa

Semnat pe 26 februarie 2001, a intrat în vigoare abia la 1 februarie 2003 ca urmare a unei prime respingeri ale sale prin referendum de către Irlanda. Tratatul prevedea ajustarea ponderii voturilor deținute de către statele membre și a componenței Comisiei. Se urmărea extinderea utilizării votului cu majoritate calificată dar totodată se și introducea simplificarea procedurii de cooperare întărită între state.

Prin intermediul acestui tratat Uniunea Europeană trebuia să fie aptă în ceea ce privește integrarea statelor în sfera ei de influență, iar competențele si eficiența instituțiilor urmau să se dezvolte, punctul final al acestui tratat fiind de fapt extinderea sferei de influență a Uniunii asupra statelor instruite pentru acest demers al aderării.

Tratatul Constituțional

Tratatul care instituie Constituția Europeană (TCE), denumit în mod obișnuit Consituția Europeană, este un tratat internațional care care ca scop crearea unei constituții pentru Uniunea Europeană. Acest tratat a fost semnat în 2004 de către reprezentanți ai statelor membre, dar două dintre aceste state l-au respins ulterior prin referendum.

Tratatul Consituției Europene a fost supus procesului de ratificare de către statele membre până când în 2005 votanții francezi pe 29 mai și cei olandezi pe 1 iunie l-au respins prin referendum.

Eșecul înregistrat de constituție în a câștiga sprijinul popular în aceste 2 țări a făcut ca și în alte țări membre să se amâne și să se oprească procedura de ratificare, iar actualmente viitorul constituției este foarte incert.

Dacă ar fi fost ratificat, tratatul ar fi intrat în vigoare pe 1 noiembrie 2006. Prima parte a consituției definește ce este Uniunea Europeană, care îi sunt valorile, obiectivele, prerogative, procedurile decizionale și instituțiile.

Partea a doua conține Carta Drepturilor Fundamentale ale Omului;

Partea a treia descrie politicile și modul de funcționare al Uniunii Europene;

Partea a patra conține prevederile finale inclusiv proceduri de revizuire și adoptare a consituției

Mai exact, principalele modificări aduse de tratatul constituțional sunt: Uniunea dobândește personalitate juridică prin fuziunea Uniunii Europene cu Comunitatea Europeană și se modifică competențele și repartizarea lor între statele membre. Pentru prima dată statele se pot retrage din uniune datorită introducerii clauzei de retragere voluntară.

Tratatul de la Lisabona

La 1 decembrie 2009 tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare încheând astfel mai mulți ani de negocieri pe tema aspectelor instituționale. Tratatul de la Lisabona modifică tratatul privind UE și tratatele Comunității Europene fără a le înlocui și pune la dispoziția uniunii cadrul legal și instrumentele juridice necesare pentru a face față provocărilor viitoare.

Militează pentru o Europă mai democratică și mai transparentă în care Parlamentul European și parlamentele naționale se bucură de un rol consolidat iar care cetățenii au mai multe șanse de a fi ascultați.

Acorda un rol consolidat Parlamentului European, ales direct de către cetățenii Uniunii Europene, acesta având atribuții majore privind legislația, bugetul Uniunii Europene și acordurile internaționale, o mai mare implicare a parlamentelor naționale în sensul că acestea pot participa într-o măsură mai mare la activitățile Uniunii Europene.

Parlamentul European reprezintă o voce mai puternică pentru cetățeni datorită inițiativei acestora, astfel un milion de cetățeni din diferite state membre pot cere Comisiei sa prezinte mai departe noi propuneri politice.

Astfel face ca relația dintre statele membre și Uniunea Europeană să fie mai clară odată cu repartizarea competențelor.

Tratatul de la Lisabona recunoaște explicit și pentru prima dată posibilitatea ca un stat membru să se retragă din uniune. O Europă mai eficientă, cu metode de lucru și reguli de vot simplificate, cu instituții eficiente și moderne pentru o UE cu 27 de membrii.

În consecință se introduce astfel votul cu majoritate calificată și la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se desfășoare mai rapid și mai eficient.

Începând cu anul 2014, calcularea majorității calificate se va face pe sistemul dublei majorități a statelor membre și a populației care se obține, atunci când o decizie este luată prin votul a 55% din statele membre, reprezentând cel putin 65% din populația uniunii. Se instituie funcția de președinte al Consiliului European ales pe un mandat de 2 ani.

Tratatul de la Lisabona ameliorează capacitatea Uniunii Europene de a acționa în diverse domenii de prioritate majoră pentru uniunea de astăzi: libertatea, securitatea și justiția și în speță combaterea terorismului si lupta împotriva criminalității. O Europă a drepturilor și valorilor libertății, solidarității și siguranței care promovează valorile uniunii, introducându-se astfel Carta Drepturilor Fundamentale în dreptul primar european și se asigură totodată o mai bună protecție a cetățenilor.

Europa devine în consecință un actor pe scena internațională. Tratatul de la Lisabona oferă Europei o voce mai clară în relațiile cu partenerii săi din întreaga lume, de asemenea utilizează forța dobândită de Europa în domeniile: economic, umanitar, politic și diplomatic, pentru a promova interesele și valorile europene pe plan mondial.

Se hotărăște numirea unui înalt reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe și politica de securitate, acesta fiind unul din vice președinții Comisiei Europene, pentru a putea crește impactul, coerența și vizibilitatea acțiunii externe a Uniunii Europene.

Noul serviciu european pentru acțiune externă va oferi înaltului reprezentant sprijinul necesar. Uniunea are o personalitate juridică unică, ce îi întărește puterea de negociere, determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial și un partener mai vizibil pentru țările terțe și organizațiile internaționale.

Capitolul 2 – Deficitul democratic

2.1. Debuturile deficitului democratic

Uniunea Europeană a suferit de-a lungul timpului modificări importante în vederea formării unei alianțe mai închegate, cu atribuții și îndatoriri bine stabilite, unde fiecare membru, indiferent că e el stat sau cetățean, să poată avea dreptul de exprimare și să corespundă principiilor democratice pe baza cărora funcționează Uniunea.

În pofida faptului că incipitul acestei alianțe s-a desfășurat cu dificultate, pilonii ajustatori ai proiectului au fost reprezentați de tratate, prin intermediul cărora s-au instituit principiile guvernatoare ale spațiului european precum și criteriile de aderare și de menținere în această alianță democratică.

Democrația presupune o ușoară flexibilitate în ceea ce privește activitatea politică a cetățenilor, respectiv aceștia au drept de vot, indiferent de sex și se pot manifesta în mod direct atunci când întâmpină anumite inconveniente. Inconvenientele respective sunt reprezentate de Parlamentul European, acesta fiind de fapt vocea tuturor cetățenilor, astfel cetățeanul își poate exprima orice nemulțumire pe care o are, Parlamentul fiind în măsura de a găsi soluționare diferendelor iscate.

Însă cum întotdeauna statele puternice preiau controlul și ezită a mai ține cont și de restul statelor membre, ce sunt actori la fel de importanți în procesul decizional ca și restul statelor indiferent de puterea pe care o dețin, contextul luării deciziilor și aprobării legilor a devenit treptat destul de restrâns, simțindu-se din ce în ce mai mult lipsa atenției din partea Uniunii asupra cetățenilor europeni.

Lipsa de atenție către interesele cetățenilor este etichetată de fapt ca „deficit democratic”, proces în cadrul căruia alegătorii cu drept de vot și de exprimare nu își pot manifesta pe deplin acest drept, întrucât Uniunea manifestă o ușoară atitudine de impasibilitate la adresă acestora, neluând în calcul opiniile, cererile și nevoile cetățenilor europeni.

În pofida faptului că Uniunea Europeană se bazează pe o interconectare de state, pe o alianță directă și egală între acestea, cetățenii statelor respective nu mai sunt priviți cu același interes față de liderii instituțiilor europene, urmând să nu li se mai ia în calcul nevoile pe care aceștia le au și faptul că dețin și vor deține în continuare dreptul la vot și la exprimare.

Problema deficitul european este din ce în ce mai tacită, indiferent că noi cetățenii manifestăm o puternică apartenență față de ceea ce reprezintă spațiul european, fără ca aceste inconveniente să iasă la suprafață.

Deficitul democratic apare atunci când Parlamentul European nu își poate manifesta pe deplin competențele pe care acesta le deține, sesizându-se o insuficiență în privința îndeplinirii tuturor rolurior dobândite.

Ioan Gheorghe Bărbulescu vorbește despre această problemă și stabilește premisele deficitului democratic încă de pe vremea când Parlamentul avea denumirea de Adunare Parlamentară. La momentul respectiv singura atribuție a acestei instituții era aceea de a îndruma restul instituțiilor cu caracter normativ în privința proceselor de luare a deciziilor, PE fiind singurul ce putea accepta sau anula instaurarea directivele propuse.

Cu timpul însă deficitul democratic își schimbă itinerariul odată cu amploarea aderării statelor în cadrul Uniunii Europene:

„Creșterea competențelor normative și bugetare ale PE poate fi apreciată ca exprimând progresivitatea integrării europene, cadrul competential al PE putând fi înțeles ca un autentic ‘barometru’ al procesului de integrare în ansamblul său.”

Ceea ce Bărbulescu afirma în consecință este de fapt nucleul pe care tratatele l-au ratificat de-a lungul timpului. Cu cât coeficientul aderării la UE crește, cu atât competențele Parlamentului European evoluează, el fiind singurul în postura de a definitiva atât cadrul bugetar cât și cadrul normativ al uniunii, lucru ce ar trebui să asigure o bună funcționalitate a acestei alianțe democratice dar și evitarea pe cât posibil a divergențelor, respectiv a deficitului democrativ.

Problema deficitului democratic mai este abordată și de alți doi analiști, Williams Shirley și Archer Clive, care se axează pe aceeași linie pe care și Bărbulescu o expune. Williams prezintă motivul pregnant din cauza căruia gradul de manifestare al deficitului este din ce în mai mare, motivul fiind de fapt acela al reducerii puterii Parlamentului European asupra mecanismelor uniunii, reliefându-se în consecință distanțarea dintre PE și instituțiile cu care acesta este menit să conlucreze.

Deficitul democratic marchează insuficiența unei legături dintre mecanismele UE, marchează „distanța dintre puterile transferate la nivelul Comunității și controlul Parlamentului ales asupra acestora”.

Archer susține aceeași direcție pe care cei doi o au în vedere, îngrădirea competențelor PE, omiterea legăturilor care ar trebui să se mențină între cadrul național și cadrul european al uniunii, declanșându-se în acens sens „trecerea puterilor de decizie de la nivelul național al cel al UE, fără să aibă loc întărirea controlului parlamentar al corpurilor executive.”

McCornick însă oferă o definiție mult mai concludentă a ceea ce reprezintă de fapt deficitul democratic în sine și face o expunere clară a problemelor care au survenit în privința acestui subiect.

Pune accent tot pe absența contactului dintre instituțiile uniunii și cetățeni, dintre instituții și centrul decizional, acela fiind Parlamentul, declanșăndu-se „distanța dintre puterile instituțiilor europene și capacitatea cetățenilor europeni de a influența activitatea și deciziile acestora.” Toate aceste probleme și lipsuri au cauzat o formă distorsionată a relațiilor dintre mencanismele uniunii, iar rezolvarea acestor inconveniente reprezintă de fapt întărirea și menținerea atribuțiilor și puterilor Parlamentului European.

Numeroși analiștii au în vedere faptul că PE este singurul împuternicit de a asigura buna funcționalitate a alianței democratice și singurul care poate trata la un nivel de egalitate atât alternii cât și subalternii mecanismului democratic.

2.2 Parlamentul European în raport cu instituțiile UE

Așa cum am demonstrat în primul capitol, tratatele ce stau la baza instituirii Uniunii Europene au urmărit pe cât se poate de posibil evitarea acestei situații a deficitului democratic, se militează pentru respectarea drepturilor și îndatoririlor cetățenești precum și pentru dreptul de libera exprimare. Întregul proces de luare al deciziilor se află într-un raport de directă proporționalitate cu cetățenii iar acesta trebuie demarat ținând cont și de nevoile fiecărui personaj al sferei Uniunii, astfel încât la finalul tuturor proceselor să se ajunga la un consens benefic pentru fiecare stat in parte.

Cu timpul însă prevederile tratelor nu mai sunt atinse la cote maxime, iar membrii instituțiilor europene nu mai păstrează o legătura directă între cetățenii ca unitate a unui stat și instituțiile din care aceștia fac parte, cu rolul de a-i apăra și de a-i susține pe cetățenii respectivi în cadrul Uniunii.

Astfel alegătorii din cadrul statelor membre nu mai sunt consultați în legatură cu noile prevederi, Parlamentul riscând să iși piardă din influențele pe care le exercită în perimetrul uniunii, câștigând teren în acestă privință Curtea de Justiție și Comisia, cele două instituții fiind cele care reprezintă și promovează interesele Europei, acestea doua impunând de altfel și o barieră între cetățenii europeni și procesul de numire în funcție a liderilor instituțiilor Uniunii Europene.

Parlamentul European se confruntă cu problema nerespectării competențelor pe care acesta le deține, suferă de imposibilitatea de a introduce noi legi și de a putea interveni în aria bugetară a uniunii. Este limitat din punctul de vedere al creșterii bugetului uniunii și al respingerii membrilor individuali, desemnat în această ultimă privință fiind de fapt Colegiul. În pofida faptului că PE beneficiază de puterea de a refuza și chiar de a concedia Comisia, lucru ce întărește caracterul democratic în procesul de numire a executivului, această putere se dovedește a fi de fapt inutilă, fiind subminată de propria-i finalitate.

Problema deficitului democratic este întărită și de faptul că majoritatea deciziilor și reglementărilor se înfăptuiesc în „spatele ușilor închise”, noile legi și politici fiind aprobate sau respinse neținând seamă de necesitățile și concepțiile tuturor actorilor ai perimetrului european, situație ce confirmă ignorarea opiniei publice și a alegătorilor europeni. Aceste decizii se adoptă în urma întrunirilor reprezentanților permanenți la Bruxelles și a Consiliului de Miniștri, liderii politici adoptând o atitudine de indiferență față de cetățenii Uniunii Europene și față de nevoile pe care aceștia le au. Așa cum am amintit anterior, se instaurează o distanțare a indivizilor față de întreg cadrul european.

De asemenea și Consiliul European se confruntă cu aceeași problemă, liderii statelor membre ignorând faptul că și cetățenii au dreptul la liberă exprimare iar deciziile au fost luate sub aceeași formă a „ușilor închise”.

În privința acestei circumstanțe a „ușilor închise” putem avea în vedere Tratatul de la Maastricht, care este cel mai concludent exemplu pentru această ipostază. Acesta a fost ratificat în prezența exclusivă a liderilor europeni și în pofida faptului că propunea schimbări importante în ceea ce privește structura și obiectivele Uniunii Europene, el a fost supus votului doar pentru trei state membre ale UE.

Un alt exemplu edificator al deficitului democratic îl semnalăm și în cazul Comisiei, care nu oferă posibilitatea votanților europeni de a participa la procesul de numire al membrilor săi. Având putere deplină în propunerea și dezvoltarea de noi legi, Comisia face ca alegerile electorale să fie exclusiviste și cât se poate de discrete. Dar în acest caz rolul decisiv i se acordă Parlamentului European, care dă verdictul în ceea ce privește numirea membrilor Comisiei, după ce guvernele naționale fac o selecție a grupului de membri ce pot candida pentru rangurile respective.

Astfel după ce Parlamentul European aprobă desemnarea respectivilor membri, guvernele sunt îndreptățite să formalizeze cadrul component al Comisiei.

Situația de față este cât se poate de elocvent prezentată de însuși Iordan Gheorghe Bărbulescu, acesta aducând în prim-plan fenomenul numirii membrilor unei instituții de către guvernele naționale ale statelor membre uniunii:

„Probabil că într-o instituție supranațională ideală PE ar trebui să aleagă Comisia și Președintele ei, decizia formală finală necorespunzând, în acet caz, Consiliului. În realitate, desemnarea Comisarilor și a Președintelui se face de către reprezentanții statelor membre, în această calitate și nu în aceea de ’membri ai Consiliului’.”

Concluzionând analizele pe care le-am avut în vedere pe tot parcursul acestui subcapitol putem afirma faptul că cetățenilor europeni li se privează drepturile pe care le dețin în cadrul Uniunii Europene. Aceștia nu posedă în totalitate de dispozițiile care li se cuvin, relația pe care ei ar fi trebuit să o aibă cu instituțiile UE fiind destul de moderată.

Exceptând faptul că Parlamentul European este singura instituție care promovează în mod direct interesele și problemele pe care cetățenii uniunii le întâmpină, această instituție nu beneficiază de întregile competențe în vederea asigurării unei bune conexiuni la nivelul cetățean-instituție.

2.3 Soluții privind combaterea problemei deficitului

Chiar dacă de-a lungul timpului s-au instituit diverse reforme în vederea asigurării unei relații constante dintre instituțiile UE și cetățeni, indicii deficitului democratic nu continuă să scadă, din contră aceștia cresc considerabil. În această situație se poate ajunge chiar și la instaurarea unei stări de declin psihologic din partea cetățenilor europeni întrucât acestora li se privează dreptul la libertatea de afirmare, dreptul la libertatea de mișcare si de rezindeță, protecție consulară și diplomatică.

Această barieră psihologică aduce cu sine ruperea contactelor dintre conducători și cetățeni, contacte ce ar trebui să asigure o bună funcționare a întregului sistem de guvernare.

Un prim pas către combaterea deficitului democratic ar fi întărirea și sporirea puterilor pe care Parlamentul European le deține, în vederea protecției mai amănunțite a drepturilor cetățenilor europeni. Totodata acesta ar trebui să inițieze punctul de plecare în ceea ce privește activitatea de instituire a legilor.

Dacă Parlamentul European ar beneficia de toate aceste lucruri, indivizii cadrului european s-ar simți mult mai atașați față de mediul din care fac parte și față de instituțiile care ar trebui sa îi reprezinte.

O altă soluție pentru combaterea deficitului ar putea fi acordarea de drepturi cetățenilor europeni în ceea ce privește alegerea directă a președintelui Comisiei Europene, astfel aceștia și-ar putea recăpăta încrederea în statutul și rolul pe care aceștia îl au în întreg contextul european. Faptul că li se acordă un drept atât de important, le sporește sentimentul apartenenței la Uniunea Europeană, crescând în acest fel atât devotamentul cât și interesul lor față de evenimentele ce se petrec în cadrul uniunii.

În urma implicării cetățenilor în procesele de luare a deciziilor, coeficientul deficitului democratic ar putea scădea iar entuziasmul acestora față de perimetrul Uniunii Europene ar putea crește sporadic.

2.4 Eurobarometrele – oglinda percepției cetățenilor

Portavocea indivizilor europeni, PE atinge punctul culminant al activității sale în momentul în care acesta ajunge să nu mai fie tratat cu aceeași importanță de către pilonii UE, din pricina faptului că în componența sa abundă o majoritate de persoane cu înclinări integraționiste care nu înfățișează de fiecare dată interesele și credințele politice ale statelor componente. Chiar dacă țelul PE este acela al autopromovării cetățenilor europeni, al apostrofării instituțiilor în situațiile în care acestea profită de anumite secrete și numirea unui individ capabil să păstreze secretele respective, interesul pentru instituția Parlamentului scade treptat, fapt ce se poate observa și din prezența din ce în ce mai defalcată la vot în cadrul alegerilor parlamentare.

Pentru a face o analiză mai amănunțită a prezenței populației la vot dar și cunoștințele pe care aceștia le au cu privire la instituția Parlamentului, rolul acestuia și activitatea pe care o desfășoară, vom avea în vedere rezultatele obținute în urma realizării Eurobarometrelor. Eurobarometrele măsoară și prezintă opiniile cetățenilor în privința diferitelor aspecte legate de înterg contextul european.

Eșantionarea s-a aplicat atât în sfera întregii Uniuni Europene cât și în sfera statului România, urmând apoi a analiza în studiul de caz concepțiile cetățenilor români cu privire la acest subiect. Eșantionarea cea mai recentă a avut loc în perioada 29/11-09/12/2014 în celelalte state ale uniunii, cu un număr de 27.801 de interviuri, iar în perioada 29/11-08/12/2014 în spațiul românesc, cu un număr de doar 1.034 de interviuri.

Eurobarometrul studiat în prezent este notat cu abrevierea EBB 82.4 din anul 2014, făcându-se diferența dintre acesta și răspunsurile Eurobarometrul anterior, notat cu abrevierea EBB 79.5 din anul 2013. Mă voi adresa în prezenta evaluare cu structura „la nivel european”, făcând referire la membrii celorlalte state membre din cadrul UE, respectiv cu structura „la nivel național”, făcând referire la cetățenii statului roman, pentru a nu se crea confuzii și interpretări discriminatorii. Cercul interior al Eurobarometrelor ilustrează populația spațiului românesc, în timp ce exteriorul se raportează la cetățenii celorlalte state membre.

O primă întrebare adresată tuturor cetățenilor face referire la cât de des aceștia se informează cu privire la instituția Parlamentului European și în ce măsură au avut acces la informații. Se poate observa faptul că cetățenii celorlalte state membre sunt mult mai interesați de acest subiect fată de cetățenii români, cetățenii din interiorul spațiului european activând cu un procent de 58% al răspunsurilor afirmative, pe când cetățenii romani activează cu un procent de 50% al raspunsurilor pozitive.

Însă răspunsurile negative sunt apropiate de cele pozitive, 40% dintre cetățenii uniunii afirmă faptul că nu au avut acces la informațiile cu privire la PE, în timp ce 47% dintre cetățenii României susțin acest lucru. Raportându-ne la Eurobarometrul anterior, se poate observa o creștere a coeficientului populației ce se informează cu privire la PE din cadrul celorlalte state membre, în timp ce în privința statului românesc se înregistrează o scădere a acestui lucru.

Figura 1 – informații despre Parlamentul European

Sursă: EUROBAROMETRU 82.4, Parlamentul European, accesat la data de 20 mai 2015, URL: <http://www.europarl.europa.eu/pdf/eurobarometre/2015/2014parlemeter/EB82.4%20PARLEMETER%20RO%20(RO).pdf >

Cel de al doilea Eurobarometru analizează în ce măsură cetățenii sunt informați cu privire la activitățile întreprinse de Parlamentul European. Din păcate locul prim în acest clasament îl ocupă cetățenii nivelului național, care afirmă faptul că 76% dintre aceștia nu sunt în mod corespunzător informați, pe cand la nivelul european 67% dintre cetățeni susțin acest lucru. Pe cealaltă parte, 30% dintre cetățenii spațiului european sunt informați corespunzator, în timp ce doar 22% dintre cetațenii spatiului național dispun de informațiile respective. Atât în cadrul național cât și în cel european procentele în privința informării cetățenilor sunt în scădere, aceștia dovedind tot mai tacit faptul că nu sunt corespunzător informați în privința activităților pe care PE le desfășoară,

Figura 2 – informarea despre Parlamentul European

Sursă: EUROBAROMETRU 82.4, Parlamentul European, accesat la data de 20 mai 2015, URL:<http://www.europarl.europa.eu/pdf/eurobarometre/2015/2014parlemeter/EB82.4%20PARLEMETER%20RO%20(RO).pdf >

Un lucru îngrijorător atât în rândul cetățenilor din cadrul european cât și al celor din cadrul național este faptul că nu dispun de cunoștințele de bază în privința procesului de adoptare al legilor. Majoritatea cetățenilor au convingerea că acest proces se desfășoară în funcție de apartenențele politice ale fiecărui membru și nicidecum în funcție de interesele și de nevoile fiecărui stat membru. Situația de față demonstrează în mod evident faptul că cetățenii Uniunii Europene nu dețin cunoștințele de bază ale desfășurării proceselor uniunii, realizându-se o discrepanță între convigerile pe care aceștia le au și ceea ce ar fi trebuit să știe de fapt.

Figura 3 – deciziile Parlamentului European

Sursă: EUROBAROMETRU 82.4, Parlamentul European, accesat la data de 20 mai 2015, URL:<http://www.europarl.europa.eu/pdf/eurobarometre/2015/2014parlemeter/EB82.4%20PARLEMETER%20RO%20(RO).pdf >

În ciuda faptului că nu dețin informațiile valide și nici nu cunosc criteriile pe baza cărora statele din care fac parte au aderat la alianța Uniunii Europene, cetățenii cred în valorile pe care aceasta le propune și le susține cu îndârjire. Acest lucru îl dovedește cu exactitate Eurobarometrul prezentat mai jos. Sunt încrezători în valorile pe care UE le promovează, manifestând o puternică apartenență la spațiul democratic.

Figura 4 – identitatea europeană

Sursă: EUROBAROMETRU 82.4, Parlamentul European, accesat la data de 20 mai 2015,URL: <http://www.europarl.europa.eu/pdf/eurobarometre/2015/2014parlemeter/EB82.4%20PARLEMETER%20RO%20(RO).pdf >

Românii acordă o atenție sporită instituției Parlamentului European, militând pentru susținerea și recunoașterea drepturilor cetățenilor europeni la nivelul Uniunii.

Figura 5 – rolul PE

Sursă: EUROBAROMETRU 82.4, Parlamentul European, accesat la data de 20 mai 2015,URL: <http://www.europarl.europa.eu/pdf/eurobarometre/2015/2014parlemeter/EB82.4%20PARLEMETER%20RO%20(RO).pdf >

Analizând rezultatele Eurobarometrelor efectuate, putem ajunge la câteva aspecte importante asupra concepției cetățenilor uniunii în ceea ce privește rolul pe care aceștia îl îndeplinesc în acest cadru dar și în ceea ce privește mecanismele de funcționare ale UE.

În primul rând trebuie avut în vedere faptul că mass-media produce un impact destul de mare în rândul cetățenilor din pricina faptului că în acest fel se promovează mult mai ușor anumite produse și servicii. Același lucru s-a întâmplat și în cazul Parlamentului European, majoritatea cetățenilor amintindu-și de această instituție prin prisma promovării alegerilor parlamentare la tv. Însă în pofida faptului că nu este o instituție nefamiliară lor, europenii consideră că nu sunt destul de bine informați și că nu dețin cunoștințele necesare despre activitățile pe care aceasta le întreprinde. Chiar dacă imaginea de ansamblu asupra instituției rămâne incerta, unii europeni consideră că este necesară sporirea puterilor Parlamentului. (vezi figura 5)

Se observă în schimb pentru prima dată atitudinea nesigură a cetățenilor în ceea ce privește rolulurile și atribuțiile membrilor Parlamentului European. Jumătate dintre participanții acestui sondaj consideră că echipajul își desfășoară activitatea în funcție de orientările politice pe care acesta le are, dar totodată cealaltă jumătate a cetățenilor consideră că deciziile se adoptă luând în considerare interesele pe care membrii le promovează în numele statelor constituante.

Legat de identitatea europeană, majoritatea locuitorilor sunt de convingerea că democrația și libertatea reprezintă două aspecte importante în acest peisaj al identițății, locul doi in clasament ocupându-l moneda unică euro. Moneda euro este un prim element de identificare al identității europene de către majoritatea indivizilor comunității. Aceștia consideră că apartenența la Uniunea Europeană reprezintă un lucru benefic atât pentru ei ca și indivizi cât și pentru statele din care fac parte.

Totodată locuitorii spațiului european consideră că este destul de important ca opiniile lor să fie avute în vedere atât în țara natală cât și în cadrul întregii uniuni, numărul celor ce sunt de părere opusă fiind în ușoară scădere, având în vedere chestionările anului 2013. Astfel cetățenii militează într-o oarecare măsură pentru respectarea dreptului la liberă exprimare precum și la cel al nevoilor pe care aceștia le au. În ciuda faptului că instituțiile nu iau în considerare acest aspect, sentimentul apartenenței se menține constant în rândul populației europene.

Europenii militează în aceeași măsură și pentru egalitatea între femei și bărbați cât și pentru apărarea drepturilor omului, fiecare dintre aceste rezoluții făcând parte din principalele atribuții pe care Parlamentul trebuie să și le insușească.

Poporul european susține faptul că atât excluziunea socială cât și chestiunea sărăciei trebuiesc rezolvate, aceste două probleme reprezentând principala politică ce ar trebui pusă în aplicare de către Parlamentul European.

O problemă a deficitului democratic ar putea fi evidențiată și în aceste situații. Europenii sunt conștienți de faptul că s-a instaurat un raport de disproporționalitate în privința relațiilor dintre state, implicit și în privința raporturilor pe care țările le stabilesc cu instituțiile Uniunii, fiind oarecum temători în aceste circumstanțe de faptul că nu ar mai putea beneficia de anumite drepturi pe care Uniunea ar trebui sa le pună la dispoziție indiferent de caz.

Eurobarometrele înfățișează o condiție nefastă a atitudinii și percepțiilor pe care românii le au în raport cu întreg cadrul european. Din cauza faptului că am avut destul de multe fluctuații în ceea ce privește formele de guvernare, adoptarea de noi constituții și reglementări, poporul român a devenit sceptic și nu mai prezintă aceeași dispoziție atunci când se semnalează schimbări ale configurației de guvernământ. De aici și procentajul scăzut în analiza Eurobarometrelor.

În următorul capitol voi trece în revistă fluctuațiile regimurilor ce s-au semnalat de-a lungul timpului, momente în care poporul român a avut destul de mult de suferit. Totodată voi prezenta și percepția pe care aceștia o au raportată la întreg mecanismul european și faptul că românii s-au mobilizat foarte mult în politicile pe care uniunea le-a întreprins

Capitolul 3 – Aderarea României la Uniunea Europeană

3.1 România – tranziția de la comunism la democrație

Bazele regimului democratic în România s-au pus în timpul regimului de dominație al monarhiei. Sfârșitul primului Război Mondial aduce României o serie de evenimente importante: realizarea Marii Uniri (1918), dezvoltare economică, socială și culturală, întregirea și definitivarea teritoriului românesc, țara noastră aflându-se astfel în plină ascensiune. Își mărește autonomia și totodată își desăvârșește integral și oficial hotarele. Linia modernizării se continuă, instaurarea democrației fiind favorizată de această etapă ascensională.

Din anul 1918 a fost introdus în România votul universal pentru bărbații de peste 21 de ani, cu excepția magistraților și cadrelor militare. În aceste condiții, numărul partidelor parlamentare sau al celor care au reușit să ajungă la guvernare a sporit, iar cele de orientare conservatoare au dispărut de pe scena politică.

În perioada interbelică, politica externă a țării noastre a avut ca scop apărarea independenței și integrității naționale, teritoriale. În acest scop s-a bazat pe Franța și pe Anglia și pe alte state alături de care a încheiat numeroase alianțe.

Astfel viața politică cunoaște o accentuată dezvoltare democratică, urmând apoi adoptarea Constituției din 1923. În cadrul acestui document, se stabileau drepturile și libertățile cetățenești (art. 5), se enunța principiul suveranității poporului (art. 33), constituția având la bază principiul separării puterilor în stat. Astfel prevederile constituției au stat la baza democrației interbelice românești, dar mecanismul democratic stabilit de aceasta a fost dificil de funcționat. Lipsa de experiență a electoratului, ambițiile politice, gravitatea problemelor de rezolvat, au dus la deteriorarea mecanismelor constituționale și la concentrarea puterii în mâinile executivului și ale șefului statului.

În sistemul politic au loc numeroase schimbări în rândul partidelor, ceea ce a determinat existența a două curente politice: liberalismul, reprezentat de PNL și țărănismul, reprezentat de PNȚ. Liberalismul apăra interesele burgheziei industriale și financiare unor intelectuali. Deviza partidului era “prin noi înșine”, organul de presă central “viitorul”. Țărănismul, a doua concepție importantă din România, avea ca devizie “politica porților deschise”, organul central de presă fiind “dreptatea”.

Astfel prin instaurarea regimului comunist se pune capăt democrației în România, lucru ce a produs numeroase pagube țării. Însă națiunea română, în timpul perioadei postbelice milita pentru revenirea la democrație, fapt care s-a și împlinit prin revoluția din 1989. Astfel în perioada Războiului Rece (1946-1989), România a încercat să se desprindă de regimul de dominație al Moscovei, lucru ce i-a și reușit, sfârșitul Războiului Rece reprezentând cea mai semnificativă schimbare în politica tuturor statelor: “Lumea occidentală a devenit mult mai sigură și e suficient să amintim aici de lărgirea Alianței Nord-Atlantice.” Din acel moment, România este o țară democratică, fapt ce conferă ordine pe toate planurile țării. Putem observa în această privință aderarea României la NATO (2004) precum și la Uniunea Europeană (2007), lucruri ce au condus la o mai bună democratizare a țării:

“Încercând adaptarea în condițiile determinate de organizații precum NATO și Uniunea Europeană, statele și-au negociat un nou înțeles al suveranității. Cauza ar fi fost în interesul aderării la spațiul instituțional occidental, iar efectul – cel al redefinirii identitare în direcția transformării în societăți democratice și în membri responsabili ai comunității internaționale”

Consolidarea democrației reprezintă întocmai procesul de transformare al aranjamentelor întâmplătoare, a normelor discreționare și a soluțiilor imprevizibile ce se învesc în perioadele de tranziție, în relații de cooperare și competiție ce sunt cunoscute ca prezentând încredere, sunt proiectate cu regularitate și acceptate voluntar de acele persoane/colectivități (politicieni și cetățeni) ce participă la guvernarea democratică.

Istalarea unui regim democratic transmite însă o anumită neîncredere instituțională în privința unor roluri/politici, dar putem fi siguri că procesul de competiție pentru ocuparea pozițiilor decizionale va fi unul corect și circumscris unei game de consecințe previzibile. Această consolidare democratică generează în schimb și o dilemă și anume dilema creării unui set de instituții pe care politicienii să le stabilească de comun acord iar cetățenii să dorească să le sprijine.

Opțiunile în această privință presupun existența unui conflict intern și urmează ca acestea să dea naștere unor consecințe externe lor.

Odată ce aceste opțiuni instituționale se concretizează prin alegeri, în guverne se creează politici publice, ce vor afecta rata creșterii economice, disponibilitatea pentru investiții, competitivitatea pe piețele externe, distribuția veniturilor și a bogăției naționale, accesul la educație, percepțiile referitoare la lipsurile culturale, echilibrul rasial și chiar identitatea națională.

În vederea consolidării democrației era nevoie de o societate civilă. Societatea civilă era cea care avea puterea de a contribui în procesul de consolidare, pentru că ulterior puterea să nu se concentreze în mâna unei singure instanțe, ci instituțiile să se poată controla reciproc. Societatea civilă își are originea în țările vest-europene, iar transformarea regimurilor autoritare în cadrul multor contexte culturale și geografice a împins noțiune de “societate civilă” cu mult peste granițele țărilor de origine. Existența societății civile nu reprezintă o condiție obligatorie pentru prăbușirea autocrației sau pentru tranziția către democrație și nici nu este suficientă pentru a cauza o asemenea schimbare de regim.

Tranziția către democrație poate fi insoțită de resurecția societății civile, ce se întâmplă de obicei după și nu înainte de începutul tranziției. Acest caz este valabil doar pentru România și Bulgaria, în restul statelor democratice procesul se petrece întocmai invers.

Se poate crea o confuzie însă în ceea ce privește natura societății civile în noile democrații întrucât există tendința ca aceasta să fie asociată cu spontaneitatea mișcărilor sociale. Această prioritate acordată mișcărilor sociale se va diminua odată cu schimbarea de regim deoarece instaurarea democrației reprezintă una dintre cele mai pasionate revendicări ale mișcărilor sociale iar procesul de consolidare încurajează indivizii și colectivitățile sociale să urmărească satisfacerea unor interese de natură privată și să profite în acest sens de eforturile altor semeni ai lor. În această privință mecanismele democrației moderne tind să privilegieze interesele care vizează reprezentarea teritorială și funcții, în dauna subiectelor concentrate pe teme concrete.

În consecință, societatea civilă este compusă nu numai dintr-un singur tip de organizații intermediare, ci și din variate tipuri. Această mixtură e de așteptat să se modifice în timp, ca urmare a schimbării de substanță a conflictului, precum și ca o consecință a atingerii unui nou stadiu de democratizare. Prezența unui sistem stabil și funcțional de partide nu este singura dovadă a existenței societății civile, de vreme ce nu este posibil ca partidele politice să poată monopoliza funcția de intermediere organizată între indivizi și firme, pe de o parte și autoritățile publice pe de altă parte.

“Conform unei abordări uzuale, contemporane, societatea civilă este definită drept o formă de organizare spontană și benevolă a cetățenilor, asociați în organizații independente și autonome în raport cu statul, cu partidele politice sau față de alte structuri de putere, ce urmărește atingerea anumitor scopuri politice, economice, culturale, sociale etc.”

România a beneficiat de ajutorul societății civile pentru a-și putea reface întregul sistem de guvernare. Chiar dacă a trecut prin nenumărate situații tumultoase din acest punct de vedere, a reușit să facă față tuturor represiunilor și obstacolelor întâmpinate astfel încât să poată ajunge la o forma concretă și definitivă, respectiv la democrație.

Abolirea regimului comunist a favorizat instaurarea cât mai rapidă a democrației în spațiul teritoriului românesc, cetățenii români fiind cât se poate de motivați pentru a demara instaurarea unei noi forme de guvernământ, mult mai flexibile și care oferă mult mai multe oportunități locuitorilor statului.

Democrația a întărit convingerile poporului român în ideea că este posibilă instaurarea unei situații de echilibru în privința stabilizării sistemului de guvernare. Democrația a favorizat aplanarea tuturor conflictelor și refacerea tuturor lipsurilor rezultate în urma exercitării comunismului. Totodată prosperitatea democrației a oferit cetățenilor români cadrele prielnice pentru aderarea la Uniuniea Europeană, lucru ce le-a adus nenumărate beneficii acestora.

3.2 Scurt istoric al aderării

Anul 1993 aduce o schimbare importantă în planul alianței europene, Consiliul European de la Copenhaga dă acceptul statelor situate în zona Europei Centrale și de Est, care erau aliate cu uniunea, să poată adera la alianța democratică. Aderarea se putea înfăptui numai în condițiile în care statele respective îndeplineau criteriile de membru eligibil. Obligațiile de membru eligibil au fost cerute de către uniunie și trebuiau să întrunească aspectele economice și politice pe care UE le-a impus. Acestea sunt recunoscute drept criteriile de aderare de la Copenhaga :

un prim criteriu face referire la situația politică a statelor – acestea trebuiau să dispună de instituții stabile care să garanteze respectarea drepturilor omului, respectarea legilor si a minorităților precum și să asigure și să mențină democrația în statul respectiv ;

cel de al doilea criteriul face referire la aspectul economic al statelor – economia trebuie să una funcțională și în măsură de a face față tuturor concurenților pe planul economic ;

și cel de al treilea criteriu se referă la aspectul legislativ al statelor – pentru ca legislația comunitară să fie complet implementată în cadrul legislației naționale, statele erau nevoite să adopte acquis-ul comunitar.

Anul 1993 aduce de asemenea și o importantă decizie pentru statul român, întrucât acela a fost momentul în care România s-a mobilizat pentru aderarea în spațiul Uniunii Europene, dupa ce aceasta a semnat Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană. Se stabilește astfel cadrul juridic și instituțional al relațiilor dintre România și UE, având ca scop integrarea țării noastre în Uniunea Europeană. Totodată România beneficiază în acest fel de sprijinul atât financiar cât și tehnic din partea uniunii.

În luna mai a aceluiași ani încep să se pună în aplicare dispozițiile comerciale ale Acordului European cu ajutorul institutirii unui Acord Interimar.

Criteriile de aderare au intrat în vigoare la 1 februarie 1995 și au fost confirmate abia la sfârșitul anului respectiv, în luna decembrie de către Consiliul European de la Madrid. În urma acestei confirmări Consiliul European de la Madrid a subliniat necesitatea întregirii palierelor administrative ale statelor în curs de aderare, pentru asigurarea unei integrări prielnice ale sacestora. Tot în anul 1995, la data de 22 iunie, România depunde cererea pentru aderarea la UE.

Uniunea Europeană lansează procesul de extindere în mod oficial în martie 1998, urmând ca în noiembrie, Comisia Europeană să faca public primul comunicat ce face referire la ascensiunea României în raport cu criteriile de aderare.

În luna decembrie 1999 Consiliul European de la Helsinki să aprobă demararea negocierilor în privința a șase state membre, printre care și România: Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria, Malta și România.

Negocierile cu autoritățile de la București au debutat în mod oficial în februarie 2000, bazele teoretice ale acestui fenomen reprezentând cele 31 de capitole prevăzute de corpul legilor Uniunii Europene.În acest cadru s-au stabilit și dispozițiile absolute ale tuturor celor 31 de capitole ale acquis-ului comunitar, urmând ca în decembrie 2004 să se stabilizeze întregul proces al aderării.

Acest moment însă nu a fost unul decisiv pentru teritoriul României în vederea aderării la alianța democratică. Anul 2004 nu a adus României titlul de țară membră a Uniunii Euopene, ci doar statutul de țară observator la activitatea pe care aceasta o demara. Acest lucru a fost ratificat în urma încheierii Tratatului de aderare la UE, ce a fost semnat la Luxemburg la data de 25 aprilie 2005. Uniunea Europeană a considerat în această situație că momentul prielnic al aderării României va fi de fapt anul 2007, moment în care aceasta va fi aptă pe deplin să îndeplinească și să respecte criteriile și obligațiile prevăzute.

Momentul în care România primește acceptul oficial din partea Parlamentului European în privința aderării la Uniunea Europeană îl reprezinta data de 13 aprilie 2005, dată care îi corespunde și Bulgariei, aceasta primind același răspuns afirmativ din partea PE. Președinte pe atunci al României, Traian Băsescu are un merit important în istoria statului român, el semnează la data de 25 aprilie 2005 Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană, ceremonia fiind desfășurată la Abația de Neumunster din Luxemburg.

Începând cu 1 ianuarie 2007 România este numită oficial membru al Uniunii Europene, calitate ce implică atât respectarea obligațiilor alianței cât și dispunerea de drepturile pe care acestea le oferă.

În continuare, voi prezenta suișurile și coborâșurile pe care România le-a întâmpinat pe tot parcursul aderării la Uniunea Europeană, cauzele și efectele tuturor tratatelor care au fost ratificate.

Istoricul aderării României – cauze și efecte

Tabelul numărul 1 – Istoricul aderării României – cauze și efecte

Sursa: http://ec.europa.eu/romania/eu_romania/index_ro.htm

Analizând toate aceste evenimente, putem afirma faptul că România a parcurs un itinerariu destul de dificil în ceea ce a reprezentat aderarea sa la Uniunea Europeană, însă obiectivele au fost îndeplinite cu succes pentru ca acest proces al aderării să poată fi înfăptuit.

Românii se bucură cu succes de privilegiile aduse de această alianță și sunt constrânși în aceeași măsură să respecte obligațiile pe care le au dar și să participe activ la activitățile derulate în perimetrul uniunii. Prezența la vot este una dintre reglementările pe care Uniunea le propune în rândul cetățenilor săi.

3.3 Participarea României la politicile Uniunii Europeane

România, una dintre cele două țări care au aderat în 2007 la Uniune, este implicată în două domenii de activitate: Politica Externă și de Securitate Comună și Politica Europeană de vecinătate, al cărei cadru general a fost trasat în anul 2003, în comunicarea Comisiei Europene privind Europa lărgită.

Politica Europeană de Vecinătate își propune intensificarea cooperării Uniunii Europene cu statele vecine la Est – Republica Moldova, Ucraina, Georgia, Armenia, Azerbaidjan și Belarus – și în Sud – Algeria, Maroc, Tunisia, Egipt, Israel, Liban, Siria și Autoritatea Națională Palestiniană. Scopul acestei asocieri este crearea unei zone de prosperitate și bună vecinătate , bazate pe o relație de angajament reciproc în fața valorilor comune: democrație, drepturile omului, statul de drept, buna guvernare, principiul economiei de piață și dezvoltarea durabilă.

Ratificarea Tratatului de la Lisabona din 2009 a reprezentat consolidarea Politicii Externe și de Securitate Comună prin crearea funcției de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate și Serviciul European de Acțiune Externă, echivalenți ai funcției de ministru de externe și al corpului diplomatic al Uniunii.

Rolul PESC este acela de a asigura și de a menține pacea și securitatea pe plan internațional, de a promova cooperarea internațională, de a dezvolta și consolida democrația, statul de drept, respectarea drepturilor omului și ale libertăților fundamentale.

Deși UE nu dispune de o armată proprie, ea se poate folosi de forțele de pace ale statelor membre pentru operațiuni comune de dezarmare, misiuni umanitare și de salvare, consiliere și asistență militară, prevenirea păcii și stabilizarea după încetarea conflictelor.

Un exemplu care datează de după aderarea României la organizație este Misiunea de Monitorizare a Uniunii Europene în Georgia, începută la data de 1 octombrie 2008 și a cărei activitate a început ca urmare a războiului ruso-georgian din același an.

România dorește să mențină un echilibru între politica sa externă și prevederile Politicii Externe și de Securitate Comună. Țară membră a Uniunii Europene, România are obligația de a susține întreaga componență a Uniunii, pe toate palierele de activitate ale acesteia, în vederea menținerii unei alianțe cât mai omogenizată și mai activă.

În privința securității și apărării la nivel european, statul român încurajează procesul de concretizare al acestora în ideea păstrării integrității acestui spațiu european, fapt ce conduce la stabilizarea aspectului și caracteristicii internaționale ale uniunii.

Odată integrată în Uniune, România are posibilitatea de a lua parte în mod direct la procesele derulate în planul politico-militar, beneficiind totodată și de integrarea în sfera Agenției Europene de Apărare (EDA). Această structură oferă statelor membre protecție în situațiile în care se înregistrează diferite stări de criză declanșate de PESA. Astfel România are toate motivele pentru a nu se abate de la făgașul stabilit de Agenție, dovedind de fiecare dată când se ivește ocazia, interes pentru inițierea de proiecte în scopul îmbunătățirii palierului armamentelor și pentru proiectele de cercetare și de dezvoltare ale tehnologiilor, în scopul conservării apărării garantată de Agenție.

Politica Europeană de Securitate și Apărare conferă nenumărate beneficii României, întrucât i se asigură toate nevoile pentru ca aceasta să exercite o bună funcționare a mecanismelor interne. Politica noastră de apărare are ca și interes promovarea și îmbunătățirea situației PESA astfel încât țara noastră să se plieze condițiilor impuse de aceasta și să i se acorde drepturile pe care orice stat membru le dobândește în urma apartenenței la gruparea respectivă.

Putem observa în activitățile pe care le-a desfășurat în cadrul Uniunii Europene faptul că țara noastră prezintă o atitudine constantă în operațiunile pe care UE le desfășoară, atât pe plan militar cât și pe plan civil. A participat la operațiunea Concordia cu doar 3 militari, iar în prezent activează cu un număr de 49 de militari la operațiunea EUFOR/ALTHEA din

Bosnia-Herțegovina.

România și-a mai făcut simțită prezența și în momentele în care a oferit sprijin militar UE pentru a întregi personalul militar NATO. Toate aceste acte ale statului nostru au fost lăudate și consemnate în Catalogul revizuit de Forțe al UE pe 2007, lucru ce atestă faptul că suntem un popor serviabil și că suntem atașați de ceea ce reprezintă în ansamblul ei Uniunea Europeană și toate grupările pe care aceasta le are în subordine.

Românii au o concepție foarte bună asupra teritoriului Uniunii Europene și nu ezită să răspundă afirmativ cererilor și sarcinilor pe carea aceasta ni le încredințează.

3.4 Avantajele și dezavantajele aderării României la Uniunea Europeană

Raportul dintre avantajele și dezavantajele aderării se află în strânsă legătura unul fată de celălalt, dezavantajele având în unele cazuri premise ale unor avantaje:

Tabelul numărul 2 – avantaje și dezavantaje ale integrării UE

Faptul că ne numărăm printre membrii Uniunii Europene ne conferă destul de multe privilegii dar totodată și anumite dezavantaje. Însă între cele două se realizează un raport de inversă proporționalitate, suma avantajelor fiind mult mai mare decât cea a dezavantajelor.

Un prim aspect pe care trebuie să îl avem în vedere este faptul că dispunem de mult mai multa securitate. În cazul în care am fi fost un popor independent, fără a prezenta apartenența la o anumită grupare sau alianță, securitatea putea fi destul de instabilă, fapt ce ducea la o pierdere a încrederii de sine, a încrederii puterilor statului. Dar având în vedere că suntem parte integrantă a Uniunii, beneficiem de întreg ajutorul din partea acesteia, indiferent de conjunctură.

Totodată cetățenilor români le sunt atribuite drepturi de care nu dispuneau până în momentul integrării: dreptul la exprimare, dreptul la protecție socială, dreptul la ameliorarea condițiilor precare de viață, dreptul la egalitatea dintre femei, dreptul de a exercita orice profesie în una din tările membre ș.a.m.d, toate acestea sporind posibilitățile de conviețuire și de realizare ale cetățenilor români.

Implementarea pieței libere ne oferă oportunitatea de a călători în orice stat membru al Uniunii, fără a mai depinde de anumite condiții în acest sens. Atât cetățenii cât și mărfurile se bucură de acest atribut al pieței libere, importul și exportul realizându-se la o scară mai mare.

Multitudinea de avantaje pe care ni le oferă Uniunea Europeană desăvârșesc poporul român, acesta manifestând un puternic sentiment de împlinire în interiorul perimetrului european. Românii au astfel siguranța că în cazul unei calamități, statele UE vor acorda ajutor, în acest fel relațiile instituite în interiorul UE menținându-se unitare.

Însă cum fiecare situație are atât avantaje cât și dezavantaje, aderarea României la Uniunea Europeană aduce cu sine și anumite inconveniente.

Pe lângă dezavantajele prezentate anterior, nu trebuie sa uităm de problema discutată pe tot parcursul acestei lucrări și anume cea a deficitului democratic. Lăsând la o parte chestiunile care se ivesc la nivel economic sau social din punctul de vedere al dezavantajelor, problema deficitului democratic a început să fie prezemtă în ultimul timp din ce în ce mai des, fapt ce reprezintă un dezavantaj destul de mare atât în rândul cetățenilor români cât și în rândul cetățenilor statelor membre.

Capitolul 4 – studiu de caz

Analiza percepției Uniunii Europene în România

Cetățenii români au o percepție destul de bună în ceea ce privește mecanismul de funcționare al Uniunii Europene și beneficiile pe care aceasta le oferă. În ciuda faptului că Uniunea ar trebui să respecte toate prevederile însemnate în legislație precum și acordarea deplină de drepturi cetățenilor, aceasta evită să mai ia în calcul aceste lucruri, axându-se doar pe problemele sale de ordin intern.

Așa cum arată și analiza Eurobarometrelor, românii nu dispun de totalitatea cunoștințelor în privința alianței la care aceștia au aderat. Sentimentul de apartenență se manifestă tacit, însă aceștia sunt mult prea încrezători în oportunitățile și beneficiile pe care Uniunea Europeană ar trebui să le ofere și în privința rolurilor pe care instituțiile le dețin.

În antiteză cu restul perimetrului european, celelalte state membre sunt conștiente de faptul că Uniunea nu mai prezintă același interes pentru membrii săi, lucru ce poartă denumirea drept Euroscepticism. În consecință, cetățenii români se află în opoziție față de ceilalți cetățeni europeni, riscând astfel să fim priviți drept niște cetățeni naivi ai componenței Uniunii Europene.

Euroscepticismul este o consecință a activității inadecvate pe care Uniunea o întreprinde. De aici se ivește problema deficitului democratic, dar și faptul că raportul dintre național și supranațional nu mai este respectat prin prima responsabilităților guvernamentale. Odată cu sporirea procesului de integrare, puterile executive ale UE au crescut, parlamentele naționale pierzând teren în fața parlamentelor naționale. De aici și insuficiența puterilor Parlamentului European în relație cu celelalte instituții ale UE, el fiind considerat un element mai puțin important față de restul pilonilor UE.

O altă cauză a Euroscepticismului o reprezintă tendința UE de a alege o singură entitate care să fie răspunzătoare de toate chestiunile cu privire la domeniile sale de activitate, intituțiile nemaiavând aceleași puteri.

Europenii sunt destul de optimiști referitor la perspectiva de viitor a Uniunii, ce includ aspecte precum atracția de investiții în UE, migrația și beneficiile pieței unice precum și libera circulație a persoanelor și serviciilor UE. În această situație preponderenți sunt românii, care ocupă locul doi al clasamentului optimismului.

Pentru prezentul studiu de caz am ales metoda analizei Eurobarometrelor în ideea evidențierii concepțiilor și intereselor pe care cetățenii statului român le manifestă referitor la spațiul Uniunii Europene.

Anul 2014 a fost marcat de o serie de evenimente importante în ceea ce privește relația dintre România și Uniunea Europeană. Liberalizarea accesului cetățenilor români pe piața muncii în țările membre reprezintă un prim eveniment în procesul de îmbunătățire a relațiilor dintre acestea, ce a influențat evoluția pozitivă privind încrederea și interesul românilor față de UE.

Eurobarometrul din 2014 evidențiază faptul că viziunea cetățenilor asupra Uniunii este influențată și de anumite evenimente precum alegerile din același an și începerea mandatului Comisiei Juncker. S-a realizat de două ori un sondaj privind situația economică, dar în perioade diferite. Potrivit răspunsurilor primite în urma primului sondaj, efectuat în prima parte a anului 2014, afirmațiile cetățenilor cu privire la situația economică au fost în proporție de 17% pozitive și 80 % negative. Din cel de-al doilea sondaj, efectuat în cea de-a doua parte a anului 2014, cetățenii români au dat dovadă de mai mult optimism, răspunsurile pozitive ajungând la procentul de 35% iar cele negative au scăzut la un procent de 25 %, restul răspunsurilor fiind neutre, în proporție de 36 %.

Interesant este faptul că percepția românilor s-a schimbat total în doar jumătate de an, datorită faptului că la sfârșitul acelui an aveau să se desfășoare alegeri parlamentare și prezidențiale, creșterea așteptărilor fiind axată pe schimbarea politică ce avea să urmeze.

Percepția optimistă a românilor față de UE, ține foarte mult și de impresia pe care UE o creeză în rândul statelor membre. Pentru România, UE reprezintă libertatea de a călători, democrație și moneda euro.

A fost realizat un sondaj și pe baza funcționării democrației în UE, din care reiese faptul că 53% dintre cetățeni sunt mulțumiți de drepturile de care beneficiază, dar raportându-se la funcționarea democratică în propria țară, au avut o atitudine mai puțin satisfăcătoare, având un procent de doar 25 %.

În continuare voi face referire numai la eșantionarea care a avut loc în perioada 29/11-09/12/2014 pentru celelalte state ale uniunii, și în perioada 29/11-08/12/2014 pentru spațiul românesc, aceasta fiind de fapt și ultima eșantionare care a avut loc.

Ultimele sondaje efectuate în rândul populației române arată faptul că 74% dintre aceasta prezintă o atitudine mult prea optimistă în privința viitorului Uniunii Europene, în timp ce doar 56% din perimetrul celorlalți cetățeni europeni cred în acest lucru. Cifrele reprezentative pentru români se află în creștere, procentajul crescând cu 11% față de anul 2013 cand s-a întocmit eurobarometrul anterior.

Figura numărul 5 – optimismul cetățenilor români

Sursă: Public opinion in the european union, European Commission, accesat la 5 iunie 2015, URL: <http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb82/eb82_first_en.pdf>

Românii manifestă o atitudine foarte încrezătoare la adresa Uniunii Europene, înregistrându-se în acest caz un procent de 59% a celor ce susțin acest lucru (vezi figura 6), 68% dintre ei au sentimentul apartenenței la UE, simțindu-se pe deplin ca fiind cetățeni ai alianței democratice, iar jumătate dintre cei intervievați au convingerea că își cunosc pe deplin drepturile în calitate de cetățeni europeni. După cum se poate observa, o majoritate destul de mare din cadrul populației românilor atestă faptul că dețin cunoștințele atât despre rolul pe care îl are în peisajul european cât și despre rolurile pe care fiecare mecanism îl îndeplinește, cu toate că este o convingere greșită.

Figura 6 – atitudine pozitivă a cetățenilor față de UE.

Sursă: Public opinion in the european union, European Commission, accesat la 5 iunie 2015, URL: <http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb82/eb82_first_en.pdf>

Românii se interesează și despre situația economică a Uniunii Europene și sunt de părere că moneda unică euro reprezintă un beneficiu al statelor integrate. Astfel 65% dintre aceștia susțin moneda unică euro (figura 7) iar 54% afirmă despre starea economiei europene faptul că aceasta se prezintă într-o formă destul de bună.

Figura 7 – interes pentru moneda unică euro

Sursă: Public opinion in the european union, European Commission, accesat la 5 iunie 2015, URL: <http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb82/eb82_first_en.pdf>

Concluzionând, putem afirma faptul că românii se situează la un nivel mai detașat față de restul cetățenilor ai statelor membre ale uniunii, din punctul de vedere al percepțiilor și al convingerilor pe care aceștia le au cu privire la spațiul și la desfășurarea activițăților Uniunii Europene și ale instituțiilor acestora.

O primă explicație al acestui fapt s-ar putea baza pe convingerea că românii au întâmpinat pe tot parcursul istoriei statului român destul de multe impedimente în privința sistemului de guvernare și ale schimbărilor constante de paradigme. Situațiile acestea incerte au condus la instaurarea unei stări de disconfort a populației, aceasta devenind reticentă atunci când se produceau revoluții ale puterilor conducătoare. Treptat stările de disconfort s-au aplanat iar aderarea României la spațiul european le-a redat românilor încrederea în ei înșiși ca și cetățeni dar și încrederea în puterile pe care statul le avea și le putea utiliza în sfera Uniunii Europene, situație ce o demonstrează analiza Eurobarometrului din anul 2007, momentul aderării țării noastre la UE.

Unul dintre elementele decizionale ale acestui aspect îl reprezintă beneficiile oferite de UE în urma integrării. Acordarea de drepturi și libertăți cetățenilor români în tot perimetrul uniunii, le-a crescut acestora din ce în ce mai mult încrederea în alianța din care făceau acum parte. Faptul că o uniune a putut să le asigure tot ceea ce ei prezentau ca deficit, a constituit pentru întreaga populație română o adevărată șansă în instaurarea unei situații de echilibru pe toate palierele de activitate ale țării. Acest lucru este vădit demonstrat de rezultatele Eurobarometrelor cu privire la încrederea pe care aceștia o au față de UE, înregistrându-se un procent destul de ridicat în acest caz. Pe când restul cetățenilor europeni au fost mai rezervați dar și mai realiști în ceea ce privește răspunsurile pe care le-au oferit, la nivelul opiniilor acestora înregistrându-se un procentaj mult mai mic față de cel al românilor.

Din pricina faptului că au fost atrași de toate directivele și privilegiile oferite în urma aderării, colectivul românesc nu a mai acordat importanță întregului mecanism al UE, necunoscând de fapt amănunte despre instituțiile ce stau la baza guvernării uniunii și despre rolul pe care acestea îl exercită în acest cadru. Românii s-au bucurat doar de simplul fapt că s-a realizat definitivarea societății românești în formă europeană, cetățenii fiind acum numițiti cetățeni europeni. Pentru ei este importantă menținerea avantajelor și a drepturilor pe care uniunea le-a oferit dar și menținerea stabilă a relațiilor ce se stabilesc între state pentru a nu se mai ajunge la situații de conflict atât interne cât și externe.

Sunt încrezători și militează atât pentru binele statului din care fac parte cât și pentru binele întregii uniuni. În timp ce aceștia dovedesc un puternic sentiment al apartenenței față de UE, ceilalți cetățeni ai statelor membre sunt convinși de fapt de ceea ce se petrece cu adevărat în interiorul UE, situație ce este dovedită în urma diferențelor de răspuns între cele ale românilor și cele ale restul cetățenilor europeni.

Euroscepticismul este un fenomen ce nu s-a instaurat încă în perimetrul românesc, raportul dintre aria românească și restul ariei de state europene axându-se pe antiteza dintre sentimentul de apartenență al românilor și ideologia euroscepticismului instaurată în rândul celorlalte state membre ale uniunii.

Populația românească rămâne partizană a drepturilor Uniunii și a imaginii pe care o are în întreg spațiul democratic.

Concluzii

Spațiul european a avut și încă are nevoie ca drepturile și obligațiile cetățenești să fie conservate și transmise cu exactitate de la un val al aderării la altul.

Așa cum arată și evoluția procesului integraționist, fiecare stat ce a aderat la Uniune a fost nevoit să respecte cu strictețe totalitatea reglementărilor pe care UE le impune. Echilibrarea domeniilor de activitate ale statelor este un criteriu important pentru ca Uniunea să desfășoare o activitate specifică unui spațiu democratic. Democrația vine în ajutorul statelor pentru a asigura un climat propice dezvoltării și menținerii poziției statului respectiv în peisajul european. Din cauza acestui lucru multe state au dorit să fie membre ale acestei Uniuni, pentru că astfel puteau să se bucure de toate avantajele pe care Uniunea le garanta. Totodată se bucurau și de relațiile omogene pe care le instituiau cu celelalte state membre, alianța axându-se de fapt pe principiul întrajutorării membrilor săi.

Toate reglementările propuse de UE sunt consfințite de tratate, acestea din urmă reprezentând actele oficiale pentru înființarea și dezvoltarea Uniunii.

Chiar dacă tratatele întăresc și funcțiile instituțiilor UE, acestea din urmă au ajuns la punctul în care li se omit anumite prevederi pe care ar trebui să le îndeplinească. Astfel Parlamentul European nu dispune de toate funcțiile ce trebuie să le exercite și nu își poate asuma în totalitate rolul de instituție împuternicită să simbolizeze entitatea cetățenilor.

În pofida faptului că UE nu acordă roluri în mod egal instituțiilor sale, în rândul cetățenilor se produce o stare de disconfort, determinată de activitatea instituțiilor respective și de faptul că opiniile lor încep să fie din în ce mai ocolite. Nerespectarea raportului dintre cetățeni și instituții, duce la apariția deficitului democratic, fapt ce îi induce pe cetățeni în dificultate. Cum nicio problema nu scapă fără a avea vreo repercusiune, mi-am propus să enumăr căteva directive pe care instituțiile ar trebui sa le ia in calcul în ideea combaterii deficitului, cum ar fi întărirea rolului Parlamentului European în ceea ce privește reprezentarea opiniilor și cererilor cetățenilor la nivelul întregii Uniuni.

Cotele deficitului democratic în Europa sunt înregistrate prin intermediul Eurobarometrelor, metodă de eșantionare ce analizează percepțiile și convingerile pe care cetățenii le exprimă.

În urma acestor analize se poate vedea clar faptul că mulți dintre aceștia dobândesc noțiuni greșite referitoare la spațiul UE, manifestând uneori sentimente contradictorii în ceea ce privește aceste chestiuni, situație valabilă și pentru statul român

Având în vedere linia democratizării statelor, în special pe cea a României, am arătat faptul că fluctuațiile formelor de guvernământ duce la o instabilitate de opinii ale cetățenilor, fapt ce provoacă românilor un puternic sentiment al apartenenței în momentul în care aceaștia aderă la Uniunea Europeană. Din cauza faptului că UE aduce soluții la toate lipsurile acumulate, populația statului român capătă o mare încredere în alianța Uniunii. Însă această încredere este distructivă, unele convingeri ale cetățenilor fiind nefondate. Apartenența pe care ei o exprimă în mod vădit nu se află în concordanță cu drepturile pe care le primesc din partea Uniunii Europene.

Concluzia acestei situații o reprezintă ideea că poporul român este un popor destul de ușor de influențat, care datorită suferințelor acumulate de-a lungul istoriei, a aderat la Uniunea Europeană fără a mai contoriza activitatea pe care aceasta o desfășoară la nivelul instituțiilor sale și la distribuirea în mod corect a beneficiilor pe care le pune la dispoziție față de membrii.

Suntem un popor aparte cu idei destul de diferite vis-a-vis de restul părerilor indivizilor europeni în speța Uniunii Europene. Este îngrijorător faptul că nu stăpânim pe deplin competențele pe care Parlamentul European le posedă, PE fiind de fapt singura instituție care ne reprezintă la nivel mondial interesele.

În pofida acestor lucruri, România s-a afirmat în planul Uniunii Europene, acordând ajutor de fiecare dată când i s-a solicitat acest lucru. Dăm dovadă de faptul că suntem un popor săritor, fiind un membru de drept al Uniunii Europene, chiar dacă nu se acordă încrederea cuvenită opiniei publice din România.

BIBLIOGRAFIA:

Corpus de texte:

BÎRZEA, Cezar: Cetățenia europeană. București: Editura Politeia S.N.S.P.A, 2005.

BUTI, Daniel : Societatea civilă: o schiță istorică a unui concept, în Teorii versus ideologii politice. Coord. Cecilia Tohănescu, Iași: Institutul European, 2012.

BOURBOUSSON, E. : Traité général de la nationalité dans les cinq parties du monde. Paris : Académie Diplomatique Internationale, 1931.

BURBAN, Jean Louis : Parlamentul European. București: Editura Meridiane, 1999.

CHU, Yun-han; DIAMOND, Larry; PLATTNER, Marc F.; TIEN, Hung-mao (coord.): Cum se consolidează democrația. Traducere de Magda Muntean și Aurelia Muntean. Iași: Polirom, 2004.

CORNU, Gérard: Vocabulaire Juridique – Association Henri Capitant. Paris : Quadrige, 1930.

CRISTE, Mircea: Cetățenie română și drepturile fundamentale. Alba Iulia: Editura Ulise, 2005.

DEFRAGES, Philippe Moreau: Instituțiile Europene. Traducere de Doina Lincă, Ovidiu Pecican. Timișoara: Editura Amarcod, 2002.

DELEANU, Ioan: Cetățenia română. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1976.

DUVERGER, Maurice: The study of Politics, Londra: Nelson, 1972.

IANCU, Gheorghe : Cetățenia europeană, cetățenia străină și apatrizii în dreptul românesc și european. București : Editura All Beck, 2003.

IANCU, Gheorghe : Drept constituțional și instituții politice – curs pentru I.D. București : Editura Universitatea Independentă Titu Maiorescu, 2002.

IANCU, Gheorghe : Drept constituțional și instituții politice, ediția a IV-a. București: Editura Lumina Lex, 2007.

IANCU, Gheorghe : Instituții de drept constituțional al U.E. București : Editura Lumina Lex, 2007.

IONESCU, Cristian: Drept constituțional și instituții politice. București : Editura All Beck, 2004.

McCORNICK, JOHN : Să înțelegem Uniunea Europeană. O introducere concisă. București: Editura Codecs, 2006.

MURARU, Ioan ; TĂNĂSESCU, Simina : Drept constituțional și instituții politice. Vol. I. București: Editura C.H. Beck, 2006.

TOHĂNEANU, Cecilia: Teorii versus ideologii politice? Iași: Institutul European, 2012.

UGLEAN, Gheorghe: Drept constituțional și instituții politice. București: Editura Fundației România de mâine, 2007.

UNGUREANU, Radu-Sebastian: Securitate, suveranitate și instituții internaționale. Prefață de Andrei Miroiu. București: Polirom, 2010.

ZORGBIBE, Charles: Construcția europeana – trecut, prezent și viitor, traducere din limba franceză de Speranța Dumitru, Editura Trei, 1998.

Ghiduri bibliografice:

GOODIN, Robert E.; KLINGEMANN, Hans-Dieter, Manual de știință politică. traducere de Irina Ana Kantor, Ileana-Cristina Stănuș, Romana Careja, Mirela Nemeș, Andreea-Ioana Cozianu, Olivia Toderean, Cosmin-Gabriel Marian. București: Editura Polirom, 2005.

McGIFFEN, Steven, P.: Uniunea Europeană: ghid critic. București: Editura Monitorul Oficial, 2007.

Surse web:

http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_1.3.5.pdf

http://europa.eu/eu-law/decision-making/treaties/index_ro.htm

http://ec.europa.eu/romania/eu_romania/index_ro.htm

http://www.europarl.europa.eu/portal/ro

http://ec.europa.eu/public_opinion/cf/index_en.cfm

http://ec.europa.eu/archives/juncker-commission/

https://www.princeton.edu/~amoravcs/library/deficit.pdf

http://europolity.ro/wp-content/uploads/files/Revista%20studenteasca/Nr.%2012.%20Toamna-iarna%202012.pdf

http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb82/eb82_ro_ro_nat.pdf

http://ec.europa.eu/romania/news/16032015_eurobarometru_romanii_cea_mai_mare_incredere_in_eu_ro.htm

http://www.mapn.ro/diepa/politicadeaparare/pesa.htm

http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/drepturile-omului.php